ECOSISTEMUL MĂRII NEGRE

Marea Neagră, încadrată în categoria ecosistemelor naturale, constituie un complex de

ecosisteme, numit biom. Ea prezintă particularităţi privind condiţiile de viaţă ale organismelor,
care o individualizează între celelalte mări de pe glob.

Caracterizarea bazinului hidrografic

Marea Neagră reprezintă o prelungire a Mării Mediterane, de care se leagă prin

strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Are o lungime maximă de 1150 km şi o lăţime de 611 km.
Lungimea totală a ţărmurilor este de 4000 km, din care ţărmul românesc reprezintă 6%.
Suprafaţa Mării Negre este de 413448 km². Adâncimea maximă a Mării Negre atinge 2245 m,
iar cea medie 1197 m.
De la ţărm şi până la izobata de 200 metri, fundul Mării Negre coboară lin, după care
prezintă o pantă foarte înclinată, adâncimile crescând brusc către fund; înspre N-V izobata de
180 m se depărtează mai mult de ţărm, ca rezultat al imenselor cantităţi de aluviuni aduse de
principalele fluvii şi râuri (Dunărea- aduce anual 753 milioane tone aluviuni, la care mai
contribuie: Nistrul, Bugul şi Donul).
Trăsătura caracteristică a Mării Negre constă în faptul că este cuprinsă într-o zonă întinsă
de uscat (masa continentală euroasiatică), ceea ce influenţează îndeosebi particularităţile ei
climatice.
Marea Neagră se prezintă ca un biotop specific şi ca un mediu unic de sedimentare
datorită unei zone în care abundă hidrogenul sulfurat ( sub 160 metri adâncime). Sedimentele
Mării Negre sunt rezultatul biocenozelor caracteristice faciesuri (straturi care pe toată întinderea
lor au acelaşi conţinut de faună şi floră), adevărate cimitire ale organismelor ce pier
(tanatocenoze).

Stratificarea apei

Din cauza influenţei apelor mediterana ce intră prin Bosfor s-au format două straturi de
apă bine distincte, de salinităţi diferite.
Până la izobata de 180 m există un strat de apă, bine aerat, cu o concentraţie moderată de
săruri, ce oferă posibilităţi mari de viaţă animalelor şi plantelor acvatice.
De la 180 m adâncime până la fund (65 % din suprafaţa totală a fundului Mării Negre sau
9/10 din volumul ei) se întinde zona hidrogenului sulfurat, produs de bacteriile anaerobe, zonă
în care viaţa animalelor nu se poate dezvolta.

Zonarea Mării Negre

Marea Neagră prezintă trei zone majore:

- zona litorală ( care coincide cu platforma continentală), care coboară până la 180 m (ea
ocupă o treime din suprafaţa mării);:
- zona pelagică, care cuprinde masele de apă din largul mării;
- zona abisală, care cuprinde adâncurile mării ( până la adâncimea maximă de 2245 m).
În fiecare din aceste zone trăiesc diferite vieţuitoare.

1
 Componente ale biocenozei

O particularitate a Mării Negre constă în faptul că viaţa vegetală şi animală este

reprezentată numai în straturile superficiale, începând de la ţărm şi până la adâncimea de 150-
200 m. Mai jos apa este infectată cu hidrogen sulfurat, în care pot trăi numai bacteriile
anaerobe, ceea ce face ca 85-90 % din întreaga masă de apă să fie complet lipsită de viaţă.
Salinitatea redusă face ca numărul de specii din Marea Neagră să fie de 4 ori mai mic decât în
Marea Mediterană.

a) Zona litorală

În zona litorală se găsesc două biocenoze împortante, legate de diferitele faciesuri:

- biocenoza stâncilor;
- biocenoza nisipului.
Stâncile şi pietrele fixe de pe ţărmul mării (întâlnite până la 28 m adâncime) sunt pline de
crustele răcuşorului cirriped Balanus şi de cochiliile melcului în formă de pălărie chinezească
(patella pontică). În crăpături se ascund crabii mici (Pachygrapsus). Stâncile-s acoperite cu
tufişuri dese de alge brune (Cystoseira) în care se întâlnesc midiile (Mytilus). Printre aceste
aglomerări de alge se ascund peştişori ţepoşi, ca Scorpaena; tot aici sunt şi alge verzi cu valuri
late, în formă de frunze, iar pe porţiunile de stâncă fără vegetaţie sunt fixate acţiunile.
Lumea animală legată de nisip este reprezentată prin diferiţi viermi (Linaeus,
Saccocirrus) şi crustacei- amphipozi, care se strecoară în nisipul umed de pe ţărm, iar în apa cu
fundul nisipos, pe care-l scormonesc cu mustăţile, înoată barbunii (Mullus barbatus); pe fund,
fiecare pagur (Diogenes)trage după el scoica în care introduce abdomenul său moale; alături de
pagurii mici stau culcate sau îngropate- în parte- cambulele turtite (Pleurenectes).
Mai jos (10-30 m), unde pe fundul nisipos sau mâlos creşte o iarbă de mare înaltă
(zoostera) se ascund peştişori viu coloraţi (Crenilabrus) şi acul de mare (Syngnathus). Pe
tulpinile de zoosteră se agaţă, cu vârful codiţelor,căluţii de mare (hippocanpus). Tot aici înoată
multe crevete (leander, hippolyte).
Mai departe de zona cu zoostera, de-a lungul ţărmului, până la adâncimea de 50 m se
întinde zona fundului nămolos, pe care se găsesc numeroase cochilii moarte şi vii de stridii
(Ostrea) şi de midii (Mytilus)
La adâncimea de 50-80 m predomină midiile; biocenoza nămolului mitiloid constituie o
particularitate caracteristică a Mării Negre; nicăieri, în alte mări, midiile nu se strâng în număr
atât de mare la o astfel de adâncime. În afară de midii, sunt caracteristice algele roşii
(plyllophora), spongierul Suberites şi ascidiile (ciona, molgula).
Mai jos de biocenoza midiilor (de la adâncimea de 55-65 m şi până la 180-185m) , se
găseşte biocenoza nămolului, cu faseoline, reprezentată prin lamelibranchiate, ca phaseolina şi
trophomopsis. În această biocenoză se găseşte şi amphiura, singurul reprezentant al
echinodermelor.

b) Zona pelagică

Zooplanctonul, care are origine mixtă (marină şi de apă dulce) este format în
special din crustacei inferiori (Copepode şi Cladocere), flagelate fosforescente (Noctiluca),

2
meduze mari, ca: aurelia aurita şi rhizostoma pulmo, etc. Peştii pelagici sunt: hamsia, scrumbia
albastră, rechinul. Grupa relictelor cuprinde: scrumbii şi guvizi.
În Marea Neagră se mai întâlnesc: barbun, vulpe de mare, chefalul, ghiborţul de mare,
lapina, căluţul de mare, ş.a. Mamiferele marine sunt reprezentate de o specie de focă şi trei
specii de delfini: delfinul propriu-zis, porcul de mare şi afalenul.
Marea Neagră, deşi lipsită de faună de adâncime, conţine o anumită bogăţieîn peşti
autohtoni şi migratori. Ea cuprinde 150 specii, din care 105 specii de peşti eurihalini, veniţi din
Marea Mediterană, 31 specii de peşti autohtoni şi 37 specii de apă dulce, ce trăiesc la gurile
fluviului.

c) Zona abisală

Zona abisală este lipsită de viaţă. Sunt prezente numai câteva bacterii sulfuroase sau cu
rol în descompunerea materiei organice rezultată din organismele moarte. În alte mări există
animale abisale cu înfăţişări curioase şi organe luminoase. Ele sunt adaptate la presiunile mari
din adâncuri, având corpul străbătut de pori sau canalicule, ce echilibrează presiunea internă a
corpului cu cea din exterior (un peşte abisal scos brusc pe uscat plesneşte imediat)

Caracteristici ale biotopului

Lumina pătrunde până la 200m; intensitatea scade invers proporţional cu adâncimea.

Transparenţa apei de mare şi pătrunderea luminii în mare joacă un rol foarte important pentru
vieţuitoarele din acest mediu de viaţă.
În apele Mării Negre, ca şi în toate mările cu salinitate scăzută, fosforescenţa este de
obicei scăzută. Unele fiinţe marine difuzează luminozitate în tot corpul, altele au localizată
această funcţie în anumite puncte ale corpului lor. O fosforescenţă a apei se observă şi prin
simplul fapt al mişcării valurilor, care creşte în intensitate la lovirea lor de stânci, de corpul unei
nave sau când ramele unei bărci în mişcare lovesc apa.
Temperatura apei
Marea Neagră prezintă unele caracteristici specifice în ce priveşte repartiţia temperaturii
în adâncime. Distribuţia temperaturii în straturile superioare al Mării Negre, până la adâncimea
de 300 m, este mult diferită la sfârşitul iernii faţă de perioada de la sfârşitul verii. O dată cu
creşterea adâncimii, creşte regulat şi temperatura până la fund. Vara temperatura apei rămâne
constantă, până la adâncimea de 15-20 m. Spre adânc, temperatura scade foarte repede. Cea mai
joasă temperatură în timpul verii se găseşte între 50 şi 100 m (în mijlocul mării). Către fundul
mării temperatura este în jur de 7-9 º C. (Temperatura apelor adânci nu se modifică, deoarece
apele grele de la fund, de provenienţă mediteraneană, cu temperaturi şi salinitate mare, nu se
pot ridica şi deci nu se poate realiza un schimb de apă între suprafaţă şi adâncime.)
În vecinătatea coastelor distribuţia verticală a temperaturii este modificată de schimbările
de schimbările care se produc în direcţia vântului.
În viaţa animalelor marine temperatura joacă un rol deosebit de important, deoarece în
afară de mamifere, care au temperatura corpului constantă (homeotermie), celelalte organisme
ale hidrosferei oceanice au temperatură variabilă şi sunt dependente de regimul termic al
mediului de viaţă.

3
 În Marea Neagră hamsia (Engraulis encrassicholus) părăseşte totdeauna ţărmurile
Crimeii, în cazul scăderii temperaturii de la +7ºC la +5ºC. Hamsia se dezvoltă în mediu cu
temperatură constantă şi se acomodează la variaţii bruşte de temperatură. Ciocnirea curenţilor
reci şi calzi fac ca unele organisme să nu suporte acest fenomen (iubitoare de frig sau iubitoare
de cald), ducând la pieirea în masă. Barbunoul, peşte de apă caldă, se înmulţeşte în Marea
Mediterană timp de 4 luni, iar în Marea Neagră timp de o lună jumătate.
Salinitatea apei este scăzută, mai ales la gurile de vărsare ale Dunării şi ridicată în
păturile adânci de apă. În Marea Neagră salinitatea creşte în mod regulat de la suprafaţă până la
fund. Marea Nnneagră este alimentată cu apă sărată pe care o primeşte în adâncime din Bosfor.
Apa venită, mai sărată şi mai grea, se scurge spre fund, se amestecă cu apele existente şi le
măreşte salinitate până la 23 ‰.
Între Marea Neagră şi Marea Azov se produce un dublu curent, prin care se realizează
transferul de apă îndulcită, până la adâncimea de 5 metri (curent de suprafaţă), iar dedesupt, un
curent contrar, cu salinitate de 17‰, transportă apa din Marea Neagră în Marea Azov.
Oxigenarea apei
Oxigenarea apei variază în funcţie de anotimp şi de adâncimea apei. La suprafaţă
cantitatea de oxigen variază odată cu anotimpul (mai mare în timpul iernii, mai mică vara).
Oxigenul scade până la adâncimea de 50 metri, sau 100m ( în apropierea coastelor). La
adâncimi mai mari oxigenul continuă să scadă. Contrar celor observate în alte mări, în Marea
Neagră oxigenul încetează a mai exista de la adâncimea de ~150-200 m, din cauza curenţilor de
convecţie în adâncime. Sub 150-200 m, oxigenul lipseşte cu desăvârşire, gazuş solvit fiind mai
ales hidrogenul sulfurat. Hidrogenul sulfurat există datorită faptului că straturile adânci nu
comunică cu apa de suprafaţă. El există şi la 150 m adâncime în mijlocul Mării Negre, dar în
cantităţi mici. Acest gaz provine din descompunerea resturilor organice, care se adună pe
fundul mării, cât şi din activitatea bacteriilor (acţiunea de reducere a sulfaţilor)
Mişcarea apei
Mişcarea apei înregistrează:
- curenţi orizontali (unii paraleli cu ţărmul şi alţii în interior)
- curenţi verticali (care vântură apa pe o grosime de 180- 200 m)
- valuri produse de vânt (4-5 m înălţime în timpul furtunilor)

Marea- „leagănul vieţii”

Apa reprezintă biotopul organismelor acvatice. Ea este, de altfel, primul biotop în care s-
a dezvoltat viaţa organică pe planeta noastră.
Din datele geologiei istorice, după regnul animal şi vegetal, şi după regiunile lor de
dezvoltare (mare, apă dulce, uscat), reiese faptul că 25% din ele s-au dezvoltat pe uscat şi 75%
s-au dezvoltat în apă (69 % - în mare şi 6 % - în apele dulci).
Condiţiile de viaţă în mare sunt mult mai favorabile decât pe uscat. Acest mediu oferă
vieţuitoarelor atât soluţii nutritive (săruri), cât şi hrană animală şi vegetală. Fiind un mediu mult
mai dens decât aerul, susţine mult mai bine corpul vieţuitoarelor (acestea depun un efort de3 10
orimai mic decât ar depune pe uscat). Aşa se explică faptul că în mări trăiesc animale şi plante
gigantice (de ex.: balena, care e de 40 ori mai mare decât elefantul, sau alga Macrocystic, care
ajunge până la ~ 305 m lungime.