P. 1
Dezvoltare Comunitara

Dezvoltare Comunitara

|Views: 599|Likes:
Published by melinda21

More info:

Published by: melinda21 on Apr 16, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/15/2013

pdf

text

original

DEZVOLTARE COMUNITARĂ

- Suport de curs, anul III, Asistenţă Socială 2006-2007

Adrian Dan

Tema 1. SCHIMBARE SOCIALĂ ŞI DEZVOLTARE SOCIALĂ

Schimbarea socială reprezintă una dintre temele majore prezente în sociologia secolului XX. În limbaj curent, schimbare înseamnă trecerea unui sistem social sau a unei componente a acestuia de la o stare la alta diferită calitativ şi/ sau cantitativ (Dicţionar de Sociologie, p. 529). În ştiinţele sociale, semnificaţia conceptului nu se reduce doar la o simplă tranziţie de la o stare iniţială, ce se doreşte a fi transformată, la una finală, dorită. Pentru a înţelege sensul sociologic al schimbării sociale, trebuie operate unele incursiuni în istoria sociologiei. Pentru Auguste Comte, sociologia îmbracă două forme duale ce alcătuiesc un tot: statica si dinamica. o ”Statica este sociologia ordinii, dinamica sociologia schimbării” (Bădescu). Centrul de interes al staticii este reprezentat de morfologia părţilor constitutive ale societăţii ce nu cunosc decât modificări adaptative (Sztompka), (a se vedea şi Spiru Haret, 1910, Mecanica socială) iar o Dinamica oferă o imagine globală, în sens evoluţionist, al transformărilor suferite de ţesuturile sociale. Societatea apare ca un organism, în care totalitatea organelor componente constituie aria de definiţie a staticii, iar procesele ce asigură creşterea, maturizarea, funcţionarea acestora în timp constituie obiectul dinamicii. Metafora organicistă este preluată şi de Herbert Spencer, doar că în loc de “statică” şi “dinamică”, el opune conceptele de “structură” şi “funcţie”. Paradigma structuralfuncţionalistă şi-a pus amprenta asupra sociologiei schimbării sociale.

o Compte: trecerea progresivă a cunoaşterii prin stadiile: teologic, metafizic, pozitiv. o Durkheim: diferenţierea între solidaritatea mecanică şi cea organică produsă de
accentuarea diviziunii muncii  s.s. este privită ca naturală, implacabilă, urmând o lege evolutivă, graduală şi continuă. Ritmul poate varia, dar succesiunea este fixă şi unidirecţionată, conducând la o îmbunătăţire inerentă. o K. Marx pune ca motor al schimbării sociale forţele de producţie, tehnologia. Şi

tehnologia reprezintă o implementare a cunoaşterii, dar nu o raţionalitate abstractă, intelectualistă ca în filozofia franceză, ci cunoaşterea practică care generează inovaţiile tehnologice. Dezvoltarea tehnologiei, sub presiunea nevoilor sociale, generează o succesiune de tipuri de organizare socială Teoria lui Marx introduce un component crucial care leagă tehnologia de organizarea socială: relaţiile de producţie. •
Schimbarea socială poate fi văzută şi ca un proces dinamic, evolutiv, diferit însă în unele cazuri de „progres”. Schimbarea de stare nu trebuie văzută doar în termeni pozitivi, ci uneori şi în termeni de regres. O modalitate/ instrument de schimbare socială fundamentală îl reprezintă revoluţiile care pot aduce pe lângă elemente de progres şi elemente de regres. • Schimbarea socială vizează societatea în ansamblul ei, tratând-o ca un sistem în care toate subsistemele se află în strânsă interdependenţă. Transformări apărute într-un subsistem determină modificării la alte subsisteme şi astfel activitatea întregului sistem poate fi afectată,

În elaborarea acestui suport de curs un ajutor semnificativ am primit din partea Georgianei Păun şi Nicoletei Breahnă, cărora ţin să le mulţumesc pentru tot sprijinul ce mi l-au acordat.

1

modificată. Trecând de la metafora organicistă la unitatea de analiză - “societatea”, orice transformare petrecută la oricare nivel al societăţii – macro, mezo, micro - determină modificări la celelalte niveluri.

Conceptul de schimbare socială implică trei idei de bază: (1) diferenţă (de stare); (2) două momente temporale diferite ce (timp) (3) aparţin aceluiaşi sistem (structură)

a. b. c. d. e.

Exemple de schimbări sociale: schimbări în compoziţie: migraţia internă, internaţională schimbări de structură: apariţia inegalităţilor, stabilirea relaţiilor de cooperare sau a relaţiilor conflictuale, de competiţie schimbări de graniţe: relaxarea criteriilor de admitere într-un grup, democratizarea relaţiilor sociale schimbări în relaţia subsistemelor: ascensiunea unor regimuri totalitare, controlul vieţii familiale de aceste guverne schimbări de mediu: deteriorarea calităţii mediului, dezastre ecologice

Sztompka face distincţie între: (1) schimbări / modificări în cadrul sistemului: ( „change in”) - schimbări doar parţiale, afectează doar un segment al sistemului, fără a modifica, transforma starea întregului sistem; sunt modificări sau reproduceri cantitative (2) schimbări ale sistemului: („change of the system”) - transformări radicale, implică atât schimbări cantitative cât şi calitative (Revoluţii/ Lovituri de Stat) Graniţa între cele două tipuri de schimbări este foarte fină; de cele mai multe ori modificările petrecute în cadrul sistemului reprezintă faza de început a schimbărilor sociale, a sistemului Schimbarea socială de sine stătătoare este izolată; presupune şi alte accepţiuni, ca de exemplu: proces, ciclu, progres, dezvoltare a. Proces: “Prin proces social înţelegem schimbare socială caracterizată în esenţă prin precizarea stărilor iniţiale, intermediare şi finale, fără sau cu precizarea actorilor implicaţi” (Sandu). Conceptul „proces” înseamnă: (1) - o pluralitate de schimbări (în cadrul întregului sistem sau a diferitelor părţi compoente); (2) – se referă la acelaşi sistem; (3) – presupune un lanţ cauzal (4) – schimbările urmează fiecare o secvenţă temporală, în general logică, consecinţă a unei etape/ acţiuni anterioare ex: industrializare, urbanizare, lichidarea unei firme b. Ciclu: Pitirim Sorokin este cel care a formulat „Teoria Ciclurilor Istorice” schimbarea nu mai este unidirecţională, ci urmează: (1) un pattern circular: orice stare a unui sistem în prezent reprezintă copia fidelă a unei stări ce a existat în trecut şi care la rândul ei se va repeta în viitor, având aceiaşi traiectorie (2) un pattern ondulatoriu, oscilatoriu: sistemul nu se mai întoarce la starea iniţială, urmând traiectorii diferite. Progres:

2

Ideea de progres a apărut târziu, în secolul al XVIII-lea, în viziunea iluminiştilor. Societatea, împinsă de forţe difuze interne, progresează în timp spre mai bine. Prezentul este mai bun decât trecutul şi cu siguranţă viitorul va fi mai bun decât prezentul. (C. Zamfir) Ideea de progres a apărut ca o prelucrare a experienţei a două procese sociale interdependente: dezvoltarea tehnologiei şi ştiinţei. Secolul XV-XVI a pus bazele unei revoluţii tehnologice, secolul XVIII cunoscând o adevărată explozie tehnologică. Inovaţiile tehnice sunt asimilate în producţie şi promit o viaţă tot mai bună. Apariţia ştiinţelor a oferit o nouă viziune asupra sensului schimbărilor. (C. Zamfir) implică noţiunea de direcţionalitate, în care nici un stagiu nu se repetă; este un proces cumulativ; progresul, prin definiţie, este evaluat pozitiv, reprezentând diferenţa între: (1)- trecut şi prezent ( progresul existent) (2)- prezent şi viitor ( progresul potenţial realizabil) implică :- existenţa unor stadii necesare – etape - noţiunea de îmbunătăţire ( „betterment”) Dezvoltare: stare inerentă ce caracterizează orice sistem social; pe lângă cele 4 caracterisitici ale procesului care sunt comune şi dezvoltării, dezvoltarea mai are următoarele trăsături: (1) – este unidirecţională: nici o stare a sistemului nu se repetă în nici un stagiu; (2) – orice stare din prezent a unei proprietăţi a sistemului înseamnă o îmbunătăţire a acesteia faţă de trecut dezvoltare înseamnă împletirea forţelor economice şi sociale: dezvoltarea socială nu este posibilă fără premise economice,dar şi investirea în infrastructura socială ( proces de alfabetizare: acces la educaţie pentru întreaga populaţie, facilităţi medicale) are drept consecinţă creştere economică; Evoluţia regresivă. Surprinzător, există şi viziuni pesimiste asupra direcţiei regresive a omenirii. Asemenea viziuni pesimiste sunt produse în societăţi aflate ele însele în procese de criză profundă. Teoria regresului îşi găseşte sursa primară în celebgra metaforă a lui Hesiod, reluată de Ovidiu, a vârstelor omenirii. Prima a fost vârsta de aur, de la care omenirea a decăzut treptat. În forme mai explicite sau mai brutal exprimate, pesimismul asupra sensului evluţiei istoriei poate fi identificată în multe teorii. Un exemplu este celebra divergenţa a progresului civilizaţiei, complementar cu regresul moral. Pentru ca o societate să fie dezvoltată, trebuie să fie caracterizată de urmatoarele trăsături: ( Amartya Sen) (1) garantarea libertăţilor politice - ce includ exercitarea drepturilor civile, dreptul la liberă şi critică opţiune politică; (2) Facilităţi economice - utilizarea raţională a resurselor; (3) Oportunităţi sociale existente la nivelul întregii societăţi; (4) Garantarea transparenţei - obscuritatea unor acţiuni individuale în detrimentul colectivităţii plătitoare aduce mari prejudicii; (5) Siguranţa protecţionistă: se referă la sistemul de asistenţa socială ca ultima plasă de siguranţă a unei societăţi. Atât schimbarea socială, căt şi dezvoltarea sunt concepte multidimesionale. Orice teorie a schimbării sociale, şi implicit şi a dezvoltării trebuie să conţină urmatorii termeni: - determinanţii schimbării - procese şi mecanisme - direcţii şi consecinţe

3

Literatura de specialitate propune diferite terorii ale dezvoltării, ca de exemplu: 1. Teoriile modernizării: ideea de modernitate implică două accepţiuni: (Bell, Weber, Hungtington) (1) schimbare socială progresivă; (societate tradiţională-societate modernă) (2) efortul întreprins de ţările subdezvoltate pentru a ajunge la acelaşi nivel de bunăstare ridicat ca societăţile din Vest • teoriile modernizării ( anii ’60) pleacă de la premisa că decalajul dezvoltării poate fi explicat prin diferenţe culturale; forţele economice şi cele culturale se află în relaţie de strânsă interdependenţă, influenţându-se reciproc. 2. Teoriile dependenţei: (Frank, Wallerstein) Subdezvoltarea unor societăţi poate fi explicată în funcţie şi de factori istorici: perioada de colonizare; societăţile colonizate nu se pot dezvolta tocmai datorită dependenţei economice faţă de vechile lor metropole, dezvoltarea acestora fiind limitată de statutul de satelit fiind condamnate la o perpetuă dezvoltare a subdezvoltării. (Bogdan Voicu) • În anii 60, „ teoria modernizării” a devenit un component cheie al paradigmei dezvoltării sociale. In anii 70 însă, datorită eşecului celor mai multor ţări nou eliberate au eşuat să intre într-un proces de dezvoltare prin modernizare, teoria modernizării a devenit aspru criticată, mai ales în „teoria dependenţei”. Immanuel Wallerstein a lansat, pe această linie, „teoria sistemului mondial” (The Modern World-System): centrul (ţările capitaliste bogate), periferia şi semi-periferia. Teoriile marxiste au avut o influenţă enormă asupra sociologiei dezvoltării, mai ales asupra analizei statului colonial şi post-colonial (P.T.Robbins în Forsyth, 2005).

În contextul adâncirii principiilor democratice, se promovează în ultimii ani „dezvoltarea participativă”: cum populaţia care este subiectul dezvoltării sociale participă la proiectarea şi evaluarea programelor de dezvoltare socială. dezvoltarea însemnă schimbare socială progresivă al cărei scop este îmbunătăţirea calităţii vieţii • În general sociologia abordează s.s. la 2 niveluri distincte: a) s. macrosocială a societăţii făcându-se referire la creştere, evoluţie, dezvoltare, progres, regres b) s. microsocială a anumitor subsisteme sau componente ale societăţii. • • • • Cercetarea s.s. se concentrează şi pe detectarea factorilor care generează s.s. Factorii pot fi endogeni şi exogeni S. endogene pot fi evolutive sau reproductive (se menţine cadrul structural al sistemului dar se introduc variaţii în funcţionarea sa efectivă). Cele mai multe s.s. sunt în acelaşi timp endogene şi exogene.

Revoluţia ca factor generatori de schimbare socială: Revoluţia este utilizată în trei sensuri relativ distincte. 1. Sensul uzual este cel de schimbare politică, de regulă printr-o răsturnare violentă, care deschide o schimbare structurală a întregii societăţi. Este consacrat pentru „revoluţia franceză”, „revoluţia rusă din 1917”, „revoluţia română din 1989”. 2. Diseminarea unor inovaţii ştiinţifice/ tehnice care au generat schimbări profunde în viaţa socială: descoperirea focului, descoperirea tiparului; sau, mai nou, cu referire la utilizarea practică masivă a ştiinţei şi inovaţiei tehnologice: revoluţia ştiinţifică şi tehnică. 3. In sociologia marxistă, conceptul de revoluţie desemnează un proces mai larg: schimbarea structurală profundă a unei societăţi, prin trecerea de la un tip de organizare socială la un altul. De exemplu, transformarea societăţii feudale într-o societate de tip capitalist sau transformarea societăţii capitaliste într-o societate de tip comunist. In acest sens, revoluţia se

4

defineşte prin schimbări globale pe termen relativ lung, chiar dacă nu au fost iniţiate de o răsturnare politică. Cătălin Zamfir – Dezvoltarea socială şi schimbarea socială. Câteva elemente teoretice1 Schimbarea socială este un termen des utilizat în sociologie, care se referă relativ nestructurat şi lax la orice modificare în viaţa socială, mai profundă sau mai superficială, globală sau sectorială. Datorită aplicării sale la o mulţime foarte variată de fenomene, este de înţeles că nu se califica pentru a desemna schimbările structurale profunde în care s-au angajat ţările socialiste. Evoluţie: o schimbare organică, profundă, „din aproape în aproape”, prin cumulări treptate, dirijată de legi generale. Ea are un puternic caracter spontan, neproiectat de către actorii sociali, rezultat al unor perfecţionări continue. Datorită acestui caracter spontan, neplanificat, desfăşurat pe perioade lungi de timp, prin acumulări treptate în masa sistemului, conceptul de evoluţie nu se califica nici el. Dezvoltarea socială reprezintă un proces în care un sistem social îşi amplifică potenţele structurii sale, fără a antrena însă schimbări structurale propriu-zise: dezvoltarea economică a unei ţări, dezvoltarea societăţii capitaliste etc. Evident, nici acest concept nu era potrivit, neimplicând schimbări radicale de structură. Conceptul de dezvoltare socială include două componente structurale: a. O stare-obiectiv pusă de realizat de către o comunitate (actor social). b. Un set de acţiuni desfăşurate în timp pentru realizarea respectivului obiectiv: strategii, planuri, programe. Pentru a avea de a face cu un proces de dezvoltare socială, existenţa unui obiectiv nu este suficientă. Sunt situaţii în care un obiectiv nu se află în centrul unui proces de dezvoltare socială: • Obiectivul, deşi dezirabil, nu este pus ca ceva care poate/ trebuie să fie realizat printr-o acţiune socială. Există „idealuri”, „năzuinţe”, dar actorul social cum ar putea acţiona pentru realizarea acestuia. El este considerat ca dezirabil, dar într-o manieră pasivă. • Este realizabil printr-o acţiune punctuală (o lovitură de stat) sau prin introducerea unui sistem/ instituţii/ legi. Societăţile au creat un complex instituţional care soluţionează unele obiective: armata, poliţia, sistemul sanitar sau educaţional. Instituţiile odată constituite, chiar dacă în momente de criză se pot modifica/ perfecţiona, nu reprezintă un proces de dezvoltare socială. • Schimbarea socială se realizează printr-un proces continuu de perfecţionare, „din aproape în aproape”, neplanificat printr-o strategie. Societatea s-a transformat continuu printr-un proces „spontan”, soluţionând „pas cu pas” problemele punctuale nou apărute; acumularea acestor schimbări produce schimbări neplanificate. Acest proces spontan neplanificat nu reprezintă o dezvoltare socială aşa cum este aici definită. Este deci necesar să facem o distincţie între un proces spontan de dezvoltare socială şi un proces planificat, controlat de dezvoltare. Geneza paradigmei dezvoltării sociale Paradoxal, orientarea spre dezvoltare socială nu a apărut în ţările şi segmentele acestora plasate la vârful evoluţiei – în ţările cele mai dezvoltate, aflate într-un proces de perfecţionare sau în comunităţile prospere –, ci în ţările confruntate cu situaţii de criză ale dezvoltării. Societăţile capitaliste dezvoltate au cunoscut un proces rapid de dezvoltare, dar neplanificat, centrat pe soluţionarea problemei ca problemă. • •
1

• •

Dezvoltarea socială comunitară Dezvoltarea organizaţiilor (OD – organizational development) Community Based Development Organization - CBDO Revoluţia administraţiei : dezvoltarea prin programe/ proiecte FRDS

Suport de curs „Probleme sociale şi strategii ale dezvoltării sociale” 2005-06, Masterul de „Management strategic şi dezvoltare socială”.

5

Dezvoltarea socială se referă la orientarea unei comunităţi/ instituţii spre realizarea unei stări dezirabile, puse ca obiectiv de realizat printr-un proces planificat în timp, prin-un set de acţiuni conjugate.

„Dezvoltarea poate fi privită ca un proces de extindere a libertăţilor reale de care se bucură oamenii (...) Dezvoltarea necesită îndepărtarea surselor majore care duc la privaţiuni de libertate: sărăcia în aceiaşi măsură cu tirania, numărul redus de oportunităţi economice dar şi privaţiunea socială sistematică, neglijarea facilităţilor publice, precum şi intoleranţa sau supra-implicarea guvernelor represive” (Sen, 2004:19)

Lectură obligatorie2:
Definirea dezvoltării sociale este extrem de ambiguă, datorita varietatii sensurilor si contextelor în care aceasta este folosita. O definitie sintetica este cea propusa de James Midgley, autorul unui studiu teoretic asupra dezvoltarii sociale, realizat din perspectiva politicilor sociale: dezvoltarea sociala reprezinta "un proces de schimbare sociala planificata, destinata sa promoveze bunastarea populatiei ca întreg, printr-un proces de transformare economica si sociala complex" (Midgley, 1995, p. 25). Definitia poate fi precizata suplimentar, specificând faptul ca transformarea sociala în cauza vizeaza si asigurarea suveranitatii si stabilitatii politice. Sa remarcam mai întâi ca dezvoltarea cunoaste valente conceptuale distincte în ramuri diferite ale stiintei. Economia trateaza în mod traditional dezvoltarea ca fiind echivalenta cu progresul material, cu cresterea economica, cu acumularea de bunuri si tehnologie, reflectata în cresterea avutiei pe cap de locuitor. Sociologia privea pâna la mijlocul secolului dezvoltarea sociala ca pe o schimbare sociala în sens evolutionist, prin similitudine cu dezvoltarea speciilor sugerata de Darwin. Psihologia analizeaza prin dezvoltare procesul de însusire a capacitatilor intelectuale, de dezvoltare si de structurare a personalitatii. În fine, stiinta politica priveste uneori dezvoltarea ca fiind evolutia modurilor de structurare a relatiilor de putere într-o societate, de la colectivitati în care functiile politice nu sunt specializate catre societati ierarhice, autocrate, si mai apoi catre democratii. James Midgley (1995) noteaza faptul ca uneori, mai ales în cadrul agentiilor internationale ce actioneaza în tarile lumii a treia, prin dezvoltare sociala este înteleasa dezvoltarea serviciilor sociale, ca actiune distincta de dezvoltare economica. Sensul modern al dezvoltarii sociale cauta sa integreze contributiile aduse de sociologie, economie si stiinta politica. De aici dificultatile de definire sintetica, dar si posibilitatea precizarii caracteristicilor dezvoltarii sociale: Dezvoltarea sociala este strict legata de dezvoltarea economica, fiind conditionata si conditionând progresul material. Dezvoltarea sociala implica un proces, o schimbare pozitiva continua, al carei obiectiv general ramâne promovarea bunastarii sociale. Dezvoltarea sociala presupune planificarea atenta, rationala, a obiectivelor pe termen mediu si lung ale evolutiei societatii. Planificarea nu presupune neaparat o conceptie interventionista directa a autoritatii publice, statul sau guvernele locale putând utiliza, de pilda, stimulente indirecte (precum cele fiscale) pentru a promova proiectele de dezvoltare. Populatia este privita ca întreg, dezvoltarea sociala afectându-i pe toti membrii unei societati, iar obiectivele ei sunt sustinute de valori sociale (credinte si ideologii),
2

Extras din articolul „Dezvoltare Socială”, autor Bogdan Voicu, în Luana Pop (coord.) „Dicţionar de Politici sociale”, Ed. Expert, Bucureşti, 2002.

6

ca si de modul de structurare a relatiilor sociale. În fine, o ultima caracteristica a dezvoltarii sociale, ca proiect integrativ orientativ pentru evolutia viitoare a societatii, este cea a dependentei strategiilor actuale de efectele lor pe termen lung. Dezvoltarea trebuie sa fie una sustinuta, cu alte cuvinte, trebuie ca generatiile actuale sa lase generatiilor viitoare „cel puţin la fel de multe oportunităţi ca în prezent dacă nu chiar mai multe” În ultimele doua decenii ale secolului XX, Natiunile Unite au impus conceptul de dezvoltare umana, reprezentând "un proces de largire a optiunilor individuale", dintre care "cele mai critice sunt trairea unei vieti lungi si sanatoase, a fi educat si a avea acces la resursele necesare pentru un standard de viata decent". Se adauga câteva optiuni suplimentare, precum libertatea politica, garantarea drepturilor omului si respectul persoanei (UNDP, 1990). Sub impactul abordarilor ecologiste în anii '90 a început sa se discute despre necesitatea realizarii unei dezvoltari sustinute, care sa garanteze si pentru generatiile viitoare accesul la cel putin tot atâtea sanse de viata si crestere ca si cele de care dispun generatiile actuale. Daca dezvoltarea sociala este, de regula, definita procesual, ca o crestere/îmbunatatire, exista si abordari care o definesc ca stare finala a proceselor de dezvoltare. Sensul este în acest caz de obiectiv permanent al politicilor de dezvoltare, al evolutiei umane. O astfel de optiune îngusteaza aria de cuprindere a conceptului. Prin contrast, definirea procesuala nu poate face abstractie de tinta finala a transformarii sociale modelate, înglobând astfel si aspectele stationare ale termenului. DOCTRINE ALE DEZVOLTARII: Anii '50-'60 au adus în prim-plan dezbaterile despre natura dezvoltarii si modul de realizare a acesteia. Explicatiile asupra dezvoltarii si cresterii s-au împletit cu propunerea de proiecte de dezvoltare si combatere a subdezvoltarii, pe care le-au fundamentat. Principalele conceptii asupra dezvoltarii s-au structurat, astfel, ca doctrine ce au organizat modul de elaborare a deciziilor luate de statele nationale si de organizatiile internationale în ce priveste evoluţia dorită a societăţilor umane. Dezvoltarea ca modernizare este doctrina cea mai des invocată pn una din multiplele sale forme. Sociologia, economia si stiinta politica au adus conceptii distincte asupra modernizarii, care au tins apoi sa se sustina reciproc, într-o perspectiva relativ unitara asupra procesului. Dintre numeroasele argumente economice privind procesul modernizarii, cel mai cunoscut este cel al lui Rostow (1960). Acesta a propus un model evolutionist al cresterii, în care societatile progreseaza de la organizarea lor traditionala pâna ating maturitatea. Transformarea colectivitatilor presupune sase etape: societatea traditionala, aparitia preconditiilor cresterii, desprinderea (take-off), drumul spre maturitate, societatea de consum si societatea postconsumerista, aceasta din urma nefiind însa caracterizata în explicatia lui Rostow. Societatile traditionale se caracterizeaza, pentru Rostow, prin limitarea productiei datorata organizarii lor pe bazele "stiintei si tehnologiei prenewtoniene si pe atitudinile prenewtoniene fata de lumea materiala" (p. 4). Cu alte cuvinte, în lipsa cunoasterii legilor generale ale naturii, indivizii nu o puteau controla si acceptau sau promovau valori de tip fatalist. Societatile traditionale erau predominant agrare, conservatoare (adverse la inovare), iar puterea apartinea marilor proprietari de pamânturi. Desi statice, societatile traditionale cunosc cresteri ale productiei, însa limitarea productivitatii face ca nivelul de productie per capita sa fie plafonat superior. Preconditiile cresterii sunt constituite de transformarile aduse de descoperirile stiintifice asupra agriculturii si mai ales industriei, dar si de expansiunea laterala a pietelor mondiale si a competitiei internationale pentru ele. Manufacturile se dezvolta, pietele se maresc, comertul ia amploare si stimuleaza dezvoltarea, cresc investitiile publice si private mai ales în transporturi si comunicatii, apar bancile si alte societati financiare pentru mobilizarea capitalului financiar. Aceste premise ale dezvoltarii au aparut în secolele trecute în societatile vestice, la momente diferite de timp, si au continuat sa se manifeste rând pe rând si în celelalte tari. Unele societati se afla

7

abia astazi în acest stagiu "al tranzitiei", favorizate de influentele externe din partea tarilor avansate, atât la nivelul modurilor de productie, dar si la cel al "ideilor si sentimentelor" (p. 5). Educatia reprezinta si ea o premisa ce favorizeaza desprinderea/decolarea, etapa în care rezistenta la schimbare a vechilor structuri este în fine învinsa, dezvoltarea tehnologica si dominanta industriei tind sa se generalizeze. Este momentul emergentei unei noi puteri politice, capabile sa accepte si sa conduca societatea pe drumul modernizarii. Stagiul desprinderii, durând aproximativ 20 de ani, este urmat de cel al drumului catre maturitate, un lung interval de crestere economica si dezvoltare tehnologica. În cei 40 de ani ai stagiului se produce integrarea deplina în economia mondiala, exportul începe sa devina dominant, bunurile cândva importate fiind acum produse acasa. Societatea de consum presupune o noua transformare reflectata în predominanta serviciilor si a consumului de masa, datorita impactului progresului tehnologic ce permite producţia de serie şi o productivitate ridicată a muncii. Ca majoritatea abordărilor economice din secolul XX, si cea lui Rostow propune o viziune evolutionista asupra dezvoltarii, cauzele acesteia fiind identificate la nivelul progresului tehnologic (care permite cresterea productivitatii muncii) si al extinderii pietelor de desfacere si aprovizionare. Dezvoltarea este o caracteristica a natiunilor sub impactul competitiei internationale. Rostow nu neglijeaza rolul culturii, lungimea stagiilor desprinderii si maturizarii fiind justificata prin timpul necesar difuziunii inovatiilor si valorilor favorabile modernizarii. Explicatia ramâne însa una în care determinismul economic primeaza, iar doctrina sugerata este cea a unor politici de accentuare a industrializarii, de rationalizare a modurilor de productie din agricultura, de stimulare a progresului tehnologic si de investire în educatie si infrastructura. Sociologia a propus o alternativa culturalista a modernizarii, dar mai ales una a simultaneitatii si determinarii reciproce între modernitatea economica si cea culturala. Max Weber (1922) a argumentat asupra relatiei strânse dintre economic si social, mergând pâna la a sugera un determinism de natura culturala, lucrarea sa asupra influentei valorilor culturii protestante asupra dezvoltarii modului de productie capitalist (1920) fiind un exemplu clasic în acest sens. Talcott Parsons (1951, 1964, 1958) a notat existenta unor diferente socio-culturale între societati, care se reflecta în gradul lor de dezvoltare economica: în tarile dezvoltate, normele dobândirii, universalismului si specificitatii sunt dominante, în timp ce în cele subdezvoltate predomina normele ereditatii, particularismului si ambiguitatii. Cu alte cuvinte, societatile dezvoltate economic sunt societati deschise, în care oricine poate concura pentru orice pozitie, în functie de capacitatile sale, iar relatiile sociale sunt specifice. În contrast, în tarile subdezvoltate, relatiile sociale au o natura difuza (de exemplu, nu exista relatii pur economice, acestea fiind înalt personalizate prin îmbinarea cu relatii de rudenie, prietenie etc.), statusurile sociale sunt predeterminate prin ereditate, mobilitatea sociala fiind redusa. Omul modern, arata Inkeles (1996, 1974), este în primul rând deschis la schimbare, preferând adeseori cai noi de a face lucrurile. Aceasta presupune si o tendinta de acceptare a riscului. Modernitatea implica cresterea independentei fata de autoritatea traditiei. Noile drumuri sunt alese "rational", prin apelul la o autoritate aleasa (lideri politici sau sindicali) sau la una epistemica. Credinta în eficacitatea stiintei si a medicinii implica respingerea fatalismului si abandonului ca strategii de viata. Investirea în educatie se impune ca obiectiv major al oamenilor moderni. Consumul cultural, dorinta de a fi informat se înscriu pe aceeasi dimensiune. Planificarea joaca si ea un rol important în strategia generala de succes. În fine, omul modern este unul activ, responsabil, caracterizat de un nivel ridicat al participarii la viata sociala si politica. Societatile moderne se caracterizeaza mai degraba prin culturi politice participative Traditionalismul, în schimb, este caracterizat prin culturi politice parohiale sau dependente. Indivizii preferă „căile bătute” , modurile obişnuite de a face lucurrile. Tradiţionalistul este mai puşin dispus la asumarea riscului si prefera autoritatea

8

bisericii si cea a statusului mostenit. Lipseste interesul pentru planificare si rationalizare. Birocratia este putin dezvoltata Pentru Inglehart (1997, p. 27), traditionalismul a aparut ca o necesitate legata de aparitia statului. Aceasta a descurajat mobilitatea sociala, impunând accentuarea cutumelor si obiceiurilor, a obligatiilor fata de comunitate si a normelor religioase puternice. O data cu acumularea economica, inovatia si individualismul au început sa primeze în fata regulilor traditionale ale respectului ierarhic si a obligatiilor comunitarreligioase. Siguranta unei vieti predestinate a disparut o data cu secularizarea normelor sociale, indivizii începând sa fie expusi incertitudinii axiologice. În fapt, asa cum arata Giddens, "modernitatea este o cultura a riscului" (1991, p. 3). Ea reprezinta o "ordine posttraditionala", dar nu una în care "siguranta traditiilor si obiceiurilor a fost înlocuita cu certitudinea cunoasterii rationale". Analizând determinantii modernizarii, Inkeles (1996, p. 575) observa ca modernitatea culturala apare ca o consecinta a socializarii individului. Pe de o parte, este socializarea primara, cu accent pe educatie. Cu cât indivizii sunt mai instruiti, observa Inkeles, cu atât ei sunt mai predispusi catre modernism. Însa "nu cunostintele învatate în scoala, ci orientarea generala [...], modul de organizare [...] însusit" sunt cele ce determina orientarile moderniste. Pe de alta parte, o influenta importanta o are si socializarea târzie: angajarea în întreprinderi moderne este strâns corelata cu modernitatea individuala. Cu alte cuvinte, socializarea primara si mediul în care individul evolueaza îsi pun amprenta pe orientarea sa traditionalista sau modernista. Modernitatea culturala presupune asadar acceptarea riscului si tendinta catre inovare, rationalizarea activitatilor, investitia în educatie si încrederea în posibilitatea stiintei si tehnicii de a controla natura. Adica exact unele dintre preconditiile dezvoltarii economice, asa cum este aceasta sugerata de economisti precum Rostow. Pe de alta parte, modernizarera economica, industrializarea constituie determinanti pentru modernizarea culturala. Stiintele politice au insistat, la rândul lor, asupra democratizarii ca parte a procesului de modernizare, de rationalizare a deciziei politice. Sintetizând, modernizarea reprezinta un proces de industrializare, rationalizare si planificare, urbanizare, nuclearizare a familiei, deschidere la nou si inovare, democratizare si, nu în ultimul rând, accentuare a importantei educatiei. Modernizarea, ca explicatie procesuala a dezvoltarii, a fost elaborata pornind de la exemplul concret al tarilor vestice. Ulterior, explicatia a fost universalizata prin generalizarile permise de observarea tarilor subdezvoltate, datele empirice aratând ca acestea urmeaza patternuri asemanatoare de evoluţie. Doctrinele care imagineaza dezvoltarea ca modernizare variaza însa de la cultura la cultura. Optiunea pozitivista, care a dominat prima parte a secolului XX, imagina un singur mod de a produce modernizarea, si anume cel specific societatilor vestice. Adeptii explicatiilor culturaliste asupra cresterii economice (în linia deschisa de Max Weber) au sugerat ca societati diferite pot urma patternuri de dezvoltare diferite chiar si pentru a atinge un obiectiv comun. Dupa cum nota Samuel Huntington, strategii aplicate cu succes în unele tari nu au dat rezultate similare în altele, chiar daca aparent acestea prezentau acelasi nivel de dezvoltare economica si politica. Aceasta sugereaza mai degraba existenta unor culturi ale dezvoltarii (Huntington, 1987), care impun modelarea strategiilor generale de modernizare a societatii în functie de specificul cultural local Modernizarea nu a atins simultan toate societatile. În anii razboiului rece a devenit populara o sintagma ce defineste tarile care nu au început sau au esuat în tranzitia catre modernitate drept lumea a treia, o "lume" caracterizata prin înapoiere tehnologica, economii predominant agrare, traditionalism cultural, analfabetism si niveluri ridicate ale mortalitatii infantile. Subdezvoltarea constituie caracteristica comuna a societatilor astfel etichetate, în contrast cu tarile avansate, divizate în a doua parte a secolului XX în cele doua mari blocuri ideologice: cel capitalist si cel bolsevic. Teoriile dependentei au aparut ca alternativa la cele ale dezvoltarii ca proces de modernizare si industrializare, speculând mai ales incapacitatea acestora de a

9

explica dezvoltarea diferentiata a tarilor avansate si a celor subdezvoltate. Sursele teoriilor dependentei au fost constituite de analizele empirice asupra tarilor din America Latina, dar si de teoria marxist-leninista a imperialismului. Daca teoriile modernizarii cautau cauzele nedezvoltarii în caracteristicile interne ale societatilor, teoriile dependentei muta accentul pe relatiile dintre state, ca si pe neadecvarea interna a modelului modernizarii pentru tarile lumii a treia, dat fiind ca istoria acestora a cunoscut o etapa straina civilizatiei vestice: colonizarea. În 1950, preluând un argument specific teoriilor modernizarii, ECLA (Comisia Economica a ONU pentru America Latina) critica modul de structurare a diviziunii internationale a muncii, care facea din tarile lumii a treia simpli furnizori de materii prime pentru marile centre economice ale lumii. Acestea prelucrau materia prima si desfaceau o parte din productie în tarile slab dezvoltate, într-un schimb inegal ce adâncea treptat decalajele de dezvoltare la nivel international. ECLA a propus o strategie de dezvoltare a tarilor latino-americane axata pe reducerea importurilor de materiale prelucrate, prin înlocuirea acestora cu productia proprie, stimulând astfel industrializarea. Guvernele urmau sa joace un rol activ, intervenind pentru a reglementa comertul exterior si dirijând catre investitiile în tehnologie profitul obtinut din vânzarea materiilor prime (Prebisch, 1950). Instabilitatea politica a tarilor latino-americane, dar si concurenta tarilor dezvoltate au facut ca proiectul ECLA sa esueze, desi a avut rezultate notabile în anii '60, îndeosebi în Mexic si Brazilia. Analizând situatia din America Latina, Andre Gunder Frank (1966) observa ca subdezvoltarea îsi gaseste radacinile în istoria fiecarei societati, în faptul ca unele societati - în special fostele colonii - nu se pot dezvolta independent datorita dependentei economice si financiare fata de vechile lor metropole. Acestea le-au modelat în trecut structura economica, transformându-le în tari furnizoare de materii prime desfacute exclusiv pe piata pusa la dispozitie de metropola, în timp ce importurile de produse finite se realizau doar de la furnizorii din tara colonizatoare. Chiar si dupa obtinerea independentei si suveranitatii politice, dependenta de metropola s-a perpetuat, datorita situatiei monopoliste existente atât pe pietele de desfacere, cât si în ce priveste importul. Frank construieste o teorie a dependentei, elaborata în jurul ipotezei ca, "în contrast cu dezvoltarea metropolelor care nu sunt sateliti ai nimanui, dezvoltarea satelitilor este limitata de statutul lor de sateliti" (1966, p. 23). Fundamentele teoriei sunt de natura empirica si provin îndeosebi din exemplul sud-american. Tarile-satelit provin în general din foste colonii sau posesiuni ale metropolelor, dar nu numai. Ele sunt inferioare din punct de vedere al productivitatii economice, al acumularii de capital si al tehnologiei, fiind constrânse la o perpetua "dezvoltare a subdezvoltarii", prin migrarea continua a resurselor umane si a capitalului financiar catre tarile dezvoltate. Inegalitatile de control asupra resurselor si predominanta relatiilor feudale întregesc tabloul. În aceste conditii, economiile lor predominant agrare nu se pot industrializa, neavând cum sustine dezvoltarea sociala. Productia lor este constituita de materii prime exportate apoi în metropolele europene în schimbul produselor prelucrate industrial. "Satelitii cunosc o dezvoltare economica cu atât mai puternica, în special dezvoltarea industriala capitalista clasica, cu cât legatura lor cu metropola este mai slaba" (p. 24). Legatura mai slaba presupune o libertate mai mare în selectia pietelor si în acumularea de capital, posibilitatea reinvestirii profiturilor permitând dezvoltarea manufacturiera si industrializarea. Astfel, tarile din America Latina au reusit cresteri importante mai ales atunci când metropolele lor europene s-au aflat în criza: în timpul recesiunii spaniole din secolul XVII, al razboaielor napoleoniene, al recesiunii din anii '30 si al celor doua razboaie mondiale. Frank sesizeaza (oarecum discutabil) ca regiunile neintegrate în comertul mondial, care nu au fost sateliti ai nimanui (precum Japonia restauratiei Meiji), sunt cele care au reusit sa se dezvolte si sa avanseze tehnologic la niveluri similare cu cele

10

ale Europei Vestice. Declinul ratelor de dezvoltare din America Latina ofera un argument suplimentar pentru a doua ipoteza, sugerând ca refacerea legaturilor cu metropola - slabite provizoriu de criza acesteia - face ca dezvoltarea sa nu mai fie la fel de rapida sau chiar sa înceteze sub impactul concurentei. În fine, "în prezent, regiunile cele mai subdezvoltate si mai apropiate de feudalism sunt cele care au avut legaturile cele mai puternice cu metropolele lor în trecut" (p. 27). Pentru acestea, întreaga piata de desfacere a fost asigurata automat, iar deprinderile de a identifica alte piete nu s-au mai dezvoltat sau materiile prime în cauza nu erau cautate pe alte piete. Theotonio Dos Santos (1971) este cel ce a sistematizat teoria dependentei, observând ca dependenta coloniilor si a tarilor-satelit de fosta metropola este una tripla: economica (industriala), financiara si tehnologica, insistând pe acest al treilea aspect, pentru a argumenta asupra noilor forme de dependenta. Alaturi de analizele fostelor colonii, o a doua sursa pentru teoriile dependentei este constituita de argumentul asupra imperialismului ca ultim stagiu al relatiilor de productie capitaliste sugerat de Marx si dezvoltat cu precadere de Lenin. Marx a notat ca, în stadiile sale târzii, capitalismul presupune concentrarea capitalului si a productiei, piata începând sa fie dominata de monopoluri, de trusturi, înglobând atât diviziuni productive, cât si companii financiar-bancare. Aceste corporatii extrem de puternice tind a fi concentrate în mâinile clasei bogate (din tarile avansate), care începe sa exploateze din ce în ce mai puternic clasa saraca. În mod similar, teoria dependentei imagineaza dependenta tarilor subdezvoltate si în curs de dezvoltare (tarile periferice) fata de cele dezvoltate centrul). Asa cum noteaza Cardoso (1972), dependenta periferiei fata de centru se realizeaza cu ajutorul burgheziei din tarile periferice, cea care intermediaza întregul comert exterior, profitând de pe urma acestuia. În interiorul tarilor-satelit apare astfel o a doua relatie de dependenta, cea a saracilor fata de bogati, inegalitatea dintre cele doua grupuri crescând o data cu decalajul de dezvoltare dintre tarile-metropola si cele periferice. Dupa cum sesizase si Frank (1966), inegalitatea interna ridicata determina si este cauzata de subdezvoltare. Apare astfel un cerc al dublei dependente, care face ca iesirea din starea de subdezvolare sa fie extrem de dificila. Modelul mai rafinat al lui Cardoso indica, asa cum observa Alvin So (1990), o noua orientare aparuta în anii '70 în teoriile dependentei. Aceasta începe sa acorde atentie si efectelor colonialismului asupra modului de organizare interna si asupra structurii sociale a fostelor colonii. Guillermo O’Donell (1978) noteaza, de exemplu, ca statele sud-americane au devenit niste societati dominate autoritar de elite birocratice, excluziunea politica si economica a maselor constituind regula. Immanuel Wallerstein (1974) propune si el o abordare interesanta a explicatiei dezvoltarii prin intermediul teoriilor dependentei. Pornind de la existenta unui sistem mondial global, bazat pe relatii de schimb capitaliste, Wallerstein remarca trimodalidatea acestui sistem: alaturi de statele-centru si de cele periferice, el mai semnaleaza existenta unor state semiperiferice, absolut necesare pentru a asigura echilibrul sistemului. Necesitatea existentei statelor semiperiferice deriva din ratiuni politice (opereaza ca o "clasa de mijloc", reducând posibilele tensiuni si polarizarea între statele bogate si cele sarace), dar mai ales economice (mutarea tehnologiilor mai vechi în statele semiperiferice permite mentinerea tehnologiilor de vârf în tarile centrale, astfel ca productivitatea muncii sa fie ridicata, permitând existenta unor salarii ridicate si evitarea crizelor politice interne si a recesiunii). Pentru Wallerstein, fara schimb inegal progresul nu poate fi posibil, nefiind posibila extinderea diviziunii muncii si obtinerea de profit (2000, p. 239). Tarile semiperiferice depind de tarile centrale si pot juca rol dominant în relatia cu tarile periferice. Spre deosebire de tarile centrale, în care cu cât balanta comerciala e mai echilibrata, cu atât ele cresc mai mult, în tarile semiperiferice, indiferent de balanta comerciala, comertul extern nu permite dezvoltarea. Calea cea mai buna de a creste profitul marginal este aceea de a cuceri piata interna pentru produsele interne,

11

de unde necesitatea politizarii deciziei economice si a interventiei statale, mai ales la momentul trecerii din starea de stat semiperific catre cea de stat central. Desi explicarea dezvoltarii prin intermediul teoriilor dependentei au vizat mai ales exemplul concret al Americii Latine, studii influente au fost produse si pentru Africa (vezi Amin, 1972), India (de exemplu, Baran, 1957) si Asia de Sud-Est (vezi, de exemplu, Gold, 1986). Diferenta care separa teoriile dependentei de cele ale modernizarii în explicarea dezvoltarii consta în localizarea cauzelor subdezvoltarii ca fiind externe, în primul caz, si interne, în cel de-al doilea. Implicatia doctrinara este imediata: doctrinele dependentei sustin protectionismul, în timp ce cele ale modernizarii încurajeaza liberul schimb ca agent al difuziunii inovatiilor. Pentru adeptii doctrinei dependentei, dezvoltarea depinde de interventia puternica a statului, numai astfel putând fi depasit obstacolul relatiei monopoliste dintre metropole si tarile periferice. Obtinerea independentei politice si economice, diminuarea legaturilor cu fostele metropole, asigurarea eliminarii inegalitatilor interne în controlul resurselor constituie conditii sine qua non ale dezvoltarii. Teoria dependentei cunoaste o extensie în planul inegalitatilor sat-oras. Asa cum remarca Frank (1966), orasul are o pozitie dominanta în relatia sa cu satul, fiind mai potent financiar si mai dezvoltat economic. Asa cum arata teoria industrializarii, orasul are rolul de a integra populatia în economia moderna, actionând ca un magnet în atragerea de forta de munca si capital. Riscul este cel al exacerbarii discrepantelor locale între ariile urbane si cele rurale aflate într-o relatie tip metropola-satelit care poate genera subdezvoltarea zonelor rurale periferice. O atenta politica de dezvoltare regionala poate preveni si corecta un astfel de risc. Atât teoriile modernizarii, cât si cele ale dependentei se concentreaza asupra dezvoltarii statelor natiune, în timp ce teoria sistemului mondial muta accentul pe relatiile dintre state si pe dezvoltarea globala a întregii umanitati, evolutia fiecarui stat fiind tratata ca element secundar al evolutiei sistemului mondial. Teoriile dependentei si cea a sistemului mondial sunt percepute în general ca explicatii pesimiste ale dezvoltarii, care lasa putine sanse de crestere pentru tarile periferice sau semiperiferice. În schimb, explicatia modernizarii este considerata a fi versiunea optimista a dezvoltarii statelor natiune. Toate cele trei explicatii trateaza statul-natiune ca actor-cheie în procesul de dezvoltare, considerând interventionismul statal ca de la sine înteles, reflectând spiritul epocii în care s-au nascut. Anii '50-'60 au marcat respingerea liberalismului economic si larga popularizare a economiei politice keynesiene. Statul era privit ca actor economic activ, a carui interventie era menita sa rezolve imperfectiunile pietei si sa reglementeze redistribuirea. Bunastarea sociala era acceptata ca obiectiv general al dezvoltarii, iar statul era obligat sa intervina în reglementarea si furnizarea serviciilor de bunastare. Evolutia era fireasca, marcând, asa cum sugereaza Polanyi (1944, 1957), o transformare a modurilor de schimb: daca dominatia trocului si darului fusese înlocuita cu schimbul comercial si salariul (si el expresie a schimbului de pe piata muncii), era acum rândul redistribuirii sa devina una dintre manifestarile esentiale ale schimbului ce determina solidaritatea colectivitatilor. Redistribuirea functioneaza ca mod de asigurare a indivizilor în fata riscului, prevenind crizele sociale si instabilitatea politica. Astfel, asigurarea functionarii eficiente a sistemului de securitate sociala constituie o conditie a ordinii sociale si a cresterii economice. Este motivul pentru care unii autori considera dezvoltarea sociala ca o doctrina a integrarii politicilor sociale si economice, în care ambele tipuri de programe sa fie considerate ca parteneri egali. Midgley (1995) argumenteaza în favoarea acestei perspective, subliniind sprijinul reciproc dintre cele doua sectoare, dar si faptul ca istoria ideii de dezvoltare sociala

12

este legata de crearea si extinderea serviciilor sociale în fostele colonii ale statelor europene. Dezvoltarea sociala este astfel menita sa asigure furnizarea nevoilor de baza pentru toti indivizii, strategiile dominante fiind planificarea si interventia statului. Sfârsitul anilor '70 a marcat ascensiunea teoriilor neoliberale. Interventia statala nu putuse preveni recesiunea si problemele generate de criza petrolului. Somajul în crestere punea în mare dificultate bugetele publice, fortate sa se preocupe de crearea de locuri de munca si de furnizarea de ajutoare sociale. Interventia statului a fost supusa criticilor noii drepte, fiind privita nu ca o rezolvare a imperfectiunilor pietei, ci ca generatoare de astfel de imperfectiuni. Monetarismul a câstigat teren, sugerând ca interventia statului trebuie sa fie cât mai redusa si sa utilizeze predominant pârghii financiare - în primul rând, controlul masei monetare. Filosofia ajustarii structurale promovata de Banca Mondiala si FMI are si ea la baza principii neoliberale. Cele doua institutii, cu un rol important în dezvoltarea sociala contemporana, conditioneaza acordarea de credite pentru tarile lumii a treia sau pentru cele în curs de dezvoltare de preocuparea acestora pentru industrializare, deschiderea pentru liber schimb si reducerea cheltuielilor guvernamentale. Dupa 1990, Banca Mondiala a adaugat o preocupare pentru combaterea saraciei, îndeosebi prin promovarea utilizarii fortei de munca, principalul capital al celor saraci, dar si prin furnizarea unor servicii de baza pentru acestia, cum sunt educatia, îngrijirea medicala si asigurarea hranei. Se adauga preocuparea recenta de sustinere a unei "bune guvernari", prin promovarea democratiei liberale. Anul 2000 marcheaza o regândire a politicilor de ajustare structurala promovate de FMI si Banca Mondiala, discutiile purtate între cele doua agentii aducând în primplan propunerea de renuntare la conditionarea de promovare a masurilor neoliberale pentru acordarea de credite pentru tarile în curs de dezvoltare în schimbul urmaririi unor indicatori agregati de performanta (Ziarul financiar, 18 iulie 2000). Esecul sau rezultatele slabe din unele tari ale programelor de ajustare structurala au fost explicate adesea fie prin "coordonarea politica neadecvata si esecul institutional" (Brohman, 1996, p. 178-179), fie prin neadecvarea unor asemenea programe pentru structura sociala locala (Portes, 1997). Brohman insista pe necesitatea unui stat eficient, puternic, în care functionarea institutiilor sa fie garantata prin participarea activa la constructia lor. Numai astfel schimbarile produse prin ajustarea structurala pot fi sustinute de catre populatie si pot avea efectele pozitive asteptate. Portes argumenteaza ca legaturile puternice în interiorul claselor sociale, dublate de slabiciunea capitalului social de legatura (încrederea si relatiile sociale între grupuri sau clase sociale), fac imposibila derularea proiectelor neoliberale de ajustare. Persistenta relatiilor clientelare si de reciprocitate blocheaza liberul schimb, functionarea eficienta a institutiilor statului, modernizarea si substituirea importurilor prin industrializare. Ambele tipuri de argumente au condus catre o accentuare a importantei dezvoltarii capitalului social ca o conditie de realizare a programelor neoliberale de ajustare structurala. Teoriile postmodernitatii culturale au respins indirect, prin stipularea diversitatii grupurilor sociale, interventia statului ca reprezentant al interesului tuturor. Acceptarea diversitatii stilurilor de viata si promovarea tolerantei si identitatilor culturale conduc la minimizarea cuprinderii interesului comun, reprezentat de catre stat. Dezvoltarea reala nu se poate realiza decât prin descentralizare, modernizarea si combaterea dependentei neputând fi realizate decât la nivel local, facilitând participarea tuturor în procesul de dezvoltare comunitara. Cresterea spectaculoasa a companiilor transnationale, globalizarea activitatilor umane, dezvoltarea formelor de comunicare la distanta au oferit un argument în plus pentru retragerea treptata a statului din rolul sau nu numai ca actor economic si de principal furnizor al serviciilor sociale, dar si din rolul general de reglementator. În schimb, pentru asigurarea dezvoltarii, un rol esential îl are acordarea de puteri sporite autoritatilor locale, capabile sa reflecte mai fidel vointa publica si sa gestioneze interesele acesteia. Dezvoltarea poate ramâne o activitate planificata prin consens la

13

nivel central sau global, extrem de importante fiind în acest caz organizatiile internationale, dar mai ales asociaşiile neguvernamentale voluntare exprimând interesul direct al membrilor săi. Abordarile postmoderniste se împletesc adesea cu perspectivele globale asupra dezvoltarii. Analistii globalizarii au observat ca aceasta presupune nu numai integrarea economica manifestata prin dezvoltarea mondiala a pietelor, ci si schimbari fundamentale la nivelul organizarii sociale, internationalizarea structurii sociale, difuziunea mondiala a stilurilor de viata, a institutiilor, valorilor si normelor sociale (vezi Roberts si Hite, 2000; McMichael, 1996 etc.). Procesul este sustinut de aparitia companiilor transnationale, de mobilitatea spatiala în crestere si de evolutia comunicatiilor si impune dezvoltarea unor politici sociale comune pentru statele afectate de globalizare (vezi exemplul recent al integrarii Uniunii Europene). Migratia în crestere presupune rediscutarea modului de asigurare a drepturilor sociale ale cetatenilor "satului mondial". Globalizarea implica cresterea rolului organizatiilor nonguvernamentale în procesul de dezvoltare, simultan cu diminuarea treptata a importantei statului ca actor central în planificarea acesteia. Diverse curente ideologice ale ultimelor decenii si-au adus contributia în nuantarea doctrinelor dezvoltarii. Astfel, feminismul a pus accentul pe asigurarea egalitatii de gen ca obiectiv al dezvoltarii sociale. La rândul sau, ecologismul a adus în primplan conceptul de dezvoltare sustinuta, insistând asupra necesitatii prezervarii mediului înconjurator. Dincolo de doctrina care sustine procesul dezvoltarii sociale, obiectivul acesteia îl constituie realizarea "bunei societati", dupa cum noteaza Huntington (1987). Aceasta presupune transformarea societatii prin depasirea saraciei, inechitatii, represiunii, violentei si dependentei si asigurarea bogatiei, dreptatii, democratiei, ordinii si autonomiei/independentei nationale. Cu alte cuvinte, dezvoltarea presupune cinci scopuri distincte: cresterea economica, realizarea unei redistribuiri echitabile a veniturilor, democratizarea, asigurarea ordinii, autonomia nationala (independenta). În functie de structurarea acestora, Huntington identifica câteva tipuri de strategii ale dezvoltarii, fundamentate de optiuni teoretice distincte. Strategia compatibilitatii între obiective sustine ca "toate lucrurile bune vin în acelasi timp", astfel încât atingerea celor cinci scopuri trebuie urmarita si realizata simultan. Modernizarea reprezinta un proces sistemic, comprehensiv, în care societatea se schimba fundamental. Progresul este realizat simultan pe toate dimensiunile, acestea fiind interrelationate. Aceasta face ca eliminarea unui rau sa contribuie la eliminarea celorlalte, de unde si aparitia strategiilor axate pe ceea ce Huntington numeste "teorii ale locomotivei": cresterea economica precum o locomotiva ce atrage dupa sine îndeplinirea tuturor celorlalte obiective (modelul liberal al dezvoltarii); Strategia conflictului între obiective porneste de la ideea ca scopurile dezvoltarii nu pot fi atinse simultan, urmarirea unora afectând realizarea celorlalte, astfel încât dezvoltarea trebuie realizata pe rând pentru fiecare dimensiune în parte. Astfel, cresterea economica poate determina în primele sale stagii cresterea inechitatii si inegalitatii, acestea începând sa descreasca abia dupa atingerea unui anumit nivel al dezvoltarii economice (Kuznets, 1955). În acelasi timp, pot aparea tensiuni politice între grupurile avantajate de cresterea economica si cele dezavantajate. Diminuarea inechitatilor nu este legata în mod necesar de stabilitatea politica. Ba chiar dimpotriva, uneori echitatea poate creste prin revolutii politice. Regimurile autocratice, bazate pe aparate birocratice care rationalizeaza politicile de dezvoltare, se pot dovedi pe termen scurt extrem de eficiente în asigurarea ordinii sociale si a cresterii economice, acestea intrând însa în conflict cu dezideratul asigurarii democratiei. Strategia compatibilizarii obiectivelor accepta faptul ca scopurile dezvoltarii pot intra uneori în contradictie, dar avanseaza ipoteza ca ele pot fi compatibilizate prin politici guvernamentale care sa asigure progresul armonios pe cele cinci dimensiuni. Solutia propusa în general este cea a dezvoltarii secventiale, în

14

trepte: este urmarit initial un singur scop sau un grup de scopuri, apoi, atunci când dezvoltarea pe aceste prime dimensiuni o permite, încep a fi urmarite celelalte obiective. De pilda, Huntington sugereaza ca o strategie eficienta de dezvoltare ar trebui sa se axeze pe crearea preconditiilor unei guvernari eficiente si a participarii de masa la viata politica, abia apoi începând dezvoltarea economica, asigurarea autonomiei, definitivarea democratizarii etc. Fiecare din aceste strategii, noteaza Huntington, ia forme diferite de la o societate la alta, în functie de cultura locala, fiind modelata în mod decisiv de obiceiurile si valorile împartasite de colectivitatea în cauza. STRATEGII ALE DEZVOLTĂRII: James Midgley (1995) sugereaza o clasificare ideologica a strategiilor de dezvoltare, chiar daca nu pleaca de la ideologiile care structureaza elaborarea strategiilor în cauza. Statuând bunastarea sociala ca obiectiv general al dezvoltarii, Midgley observa ca exista trei mari instante care furnizeaza bunastarea: indivizii (si firmele) prin activitatea lor pe piata, comunitatea si statul. De aici rezulta trei tipuri ideale de strategii ale dezvoltarii: strategiile participarii, cele comunitare si cele etatiste, fiecare accentuând rolul unuia dintre cei trei mari furnizori ai bunastarii. Strategia participarii pune accentul pe importanta efortului individual, a pietei si antreprenoriatului în promovarea bunastarii individuale. Guvernul trebuie sa promoveze politici care sa asigure capacitatea individului de a se descurca într-o situatie de competitie pe piata. Pentru tarile lumii a treia, în special, se insista asupra capacitatii economiei informale si a întreprinderilor mici si mijlocii de a genera bunastare individuala. Practicile unei astfel de strategii presupun scaderea taxelor, privatizarea serviciilor, liberalizarea economiei astfel încât sa fie stimulata dezvoltarea afacerilor, creându-se locuri de munca. Sunt promovate industrii care necesita multa mâna de lucru, autoangajarea si orice activitate productiva. Accentul este pus pe productie si mai putin pe redistribuire, aceasta producându-se automat, în functie de participarea la viata economica. O astfel de strategie care respecta principiul politicii "pietelor prietenoase" este recomandata de Banca Mondială, prin World Development Report. Strategiile comunitare pleaca de la ipoteza ca doar comunitatile sunt cele mai bine plasate pentru a se autoorganiza si a asigura bunastarea prin masuri socioeconomice. Guvernele locale sunt cele care cunosc si pot rezolva cel mai bine nevoile indivizilor. Lucrând împreuna si fiind responsabili pentru bunastarea tuturor membrilor comunitatii, indivizii îsi pot defini mai usor obiectivele dezvoltarii, precum si programele pentru atingerea acestora. Rezulta o sustenabilitate accentuata a acestor programe, dar si preluarea riscurilor sociale, prin integrarea în retelele comunitare. Strategii comunitare au fost utilizate cu succes în epoca coloniala pentru a determina participarea locuitorilor din rural la dezvoltarea economica si sociala. Strategiile etatiste se sprijina pe ipoteza ca dezvoltarea sociala poate fi promovata cel mai bine de guvernarea centrala, prin agentiile sale specializate. Statul este singurul capabil de a avea o vedere de ansamblu asupra nevoilor de dezvoltare ale societatii si singurul care poate sa mobilizeze resurse pentru a satisface aceste nevoi, fiind singurul în stare sa armonizeze politicile sociale si cele economice. Strategiile de dezvoltare ale democratiilor liberale si ale statelor comuniste europene dupa cel de-al doilea razboi mondial au urmat un astfel de pattern. Midgley adauga la aceste trei tipuri de strategii un al patrulea model, pe care îl numeste strategie institutionala si care este menit a rezolva dilemele alegerii între cei trei actori principali. Midgley insista astfel pe elaborarea unei strategii sintetice care sa implice participarea tuturor institutiilor (alaturi de piata, comunitate si stat incluzând aici si agentiile internationale, organizatii nonguvernamentale, companii transnationale etc.) la procesul de dezvoltare.

15

Modelul propus este etichetat drept "complementar", în timp ce celelalte sunt numite "antagonistice". În strategia institutionala, guvernul trebuie sa conduca procesul de dezvoltare sociala astfel încât sa maximizeze participarea statului, comunitatilor si indivizilor, promovând un management pluralist al dezvoltarii. Clasificarea strategiilor de dezvoltare în functie de institutia centrala a furnizarii de bunastare este în fapt una ideologica.

Atât Teoriile Dependenţei cât şi Teoriile Sistemului Mondial Modern au ca unitate de analiză statele şi capitaliştii. Capitaliştii îşi sporesc fondurile pe două căi: căutând activităţi productive cu cheltuieli scăzute şi pieţe cu mari profituri pentru produsele desfăcute. (Bădescu, 2004). Statele sunt în căutarea alianţelor care le eprmit să îşi sporească avantajul competitiv, aceste alianţe numindu-se alianţe de frontieră.(Hopkins, apud Bădescu): „Statele puternice iniţiază şi dezvoltă procese metropolitane, cele slabe iniţiază şi dezvoltă procese de periferializare. Fără periferii nu există centre, fără ele amândouă nu există dezvoltare capitalistă” (Hopkins).

16

Tema 2: Ce înseamnă Dezvoltare Comunitară?

Ca orice domeniu, şi în cazul Dezvoltării Comunitare se pot găsi multe definiţii care pot oferi caracteristicile de bază ale conceptelor cheie. Propunem o altă abordare, şi anume, vom arata ce nu este Dezvoltarea Comunitară , identificând principalele erori care se pot strecura în definirea domeniului: • anii 60 aduc în prim plan imaginea Devcom ca fiind un fel de „activitate terapeutică” prin care se încearcă redarea respectului de sine a persoanelor care au o problemă mai mult sau mai puţin psihologică:

„Dezvoltarea comunitară are un rol important în îmbunătăţirea vieţii psihice a membrilor unei comunităţi; redă respectul de sine şi sentimentul încrederii, a mândriei civice provenite din identificarea cu comunitatea…”(Salvin, apud Kinduka, 1987:359) “Dezvoltarea Comunitară produce o schimbare revoluţionară în psihologia umană, dar fără rezultate în planul relaţiilor socio-economice. Are ca scop capacitatea oamenilor de a lua decizii, dar asta nu are nici o legătură cu puterea economică de a le îndeplini. Încurajându-i să participe în activităţi comunitare, DEVCOM le creează sentimentul că sunt importanţi sau competenţi, şi aici se opreşte. Asta nu înseamnă ca în realitate chiar sunt competenţi” (Madge, apud Kinduka, 1987:359) Au aceste critici vreun sâmbure de adevăr? Îmbunătăţirea capacităţii oamenilor de a lua decizii poate sau nu, de la caz la caz, să se finalizeze cu îmbunătăţirea rezultatelor economice. Aceasta este o latură a empowermentului. Empowermentul are o semnificaţie specială pentru DEVCOM, deoarece , prin definţie, empowermentul prezintă două laturi: una individuală şi alta comunitară. DEVCOM nu înseamnă doar îmbunătăţirea capacităţii de a lua decizii la nivel comunitar, ci înseamnă mai mult. Cea de-a doua eroare în definirea DEVCOM este confuzia între dezvoltare comunitară şi dezvoltare a comunităţii. Dezvoltarea unei comunităţi se poate face prin mijloace strict economice. Trebuie să se facă distincţia între Dezvoltare Comunitară şi Dezvoltare Economică Locală. Aceste două modalităţi de îmbunătăţire a calităţii vieţii nu au puncte comune, ci se diferenţiază foarte clar prin mecanismul participativ. Ce înseamnă DEVCOM? Domnul Profesor Dumitru Sandu spune despre DEVCOM că este „o etichetă tolerantă pentru o familie relativ dezorganizată de practici sau modele de intervenţie locală care au sau tind să aibă ca rezultat mai binele comunitar” (Sandu,2005) De ce o o familie relativ dezorganizată de practici sau modele de intervenţie locală? Practica şi intervenţia de tip dezvoltare comunitară nu urmează o reţetă standard, anumiţi paşi rigizi, ci se mulează după natura problemei, şi mai ales după contextul socio-economic, contextul istoric şi geografic. Practicianul DEVCOM trebuie să ţină cont de specificitatea şi caracteristicile populaţiei. Nu se pot aplica aceleaşi soluţii comunitare unei populaţii rurale din România şi unei populaţii rurale din Burkina Faso, deşi la prima vedere sunt poate asemănătoare. De asemenea nu se poate compara situaţia societăţilor post-comuniste, caracterizate de un spirit civic deficitar în comparaţie cu democraţiile din Vest. •

17

Dezvoltarea Comunitară face parte din familia schimbărilor sociale voluntare. Dezvoltarea Comunitară are un caracter conştient şi voluntar prin cooperarea actorilor de la nivelul central, local, a organizaţiilor non-profit, cât mai ales prin implicarea membrilor comunităţii în derularea programelor. Dezvoltarea comunitară este o schimbare voluntară în, prin şi pentru comunitate. (Sandu,2004, 2005). De asemenea, pentru ca o acţiune să fie de tip comunitar, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: (Sandu,2005:26) - Precizarea spaţiului de desfăşurare ce nu trebuie să fie altul decât comunitatea („în”); - Destinatarii acestor schimbări sunt chiar membrii comunităţii („pentru”) - Implicarea membrilor comunităţii în toate decizionale („prin”); Primele două condiţii sunt identice atât pentru DEVCOM cât şi pentru Dezvoltarea Comunităţii. Ultimul criteriu este cel al diferenţierii între cele două tipuri de dezvoltare: criteriul implicării sau al participării. În derularea programelor de dezvoltare economică, membrii comunităţii nu sunt implicaţi, deciziile luându-se de organismele centrale sau locale departe de privirea şi acordul cetăţenilor. Participarea locală, specifică dezvoltării comunitare se referă la procesul angajării membrilor unei comunităţi in derularea unor acţiuni la nivel local, actorii principali şi totodată beneficiarii acestor acţiuni fiind chiar membrii respectivei comunităţi. (Sandu, Putnam, Verba, Uslaner) Gabriel Almond şi Sideny Verba au arătat ca individul în sine poate să îndeplinească următoarele roluri în relaţia cu statul: 1. Cel de supus sau de parohial (beneficiar pasiv); 2. cel de cetăţean, care presupune implicare (beneficiar activ) Când un individ crede că singurul scop este obţinerea bunăstării atât pentru el şi pentru familia lui, Verba spune că el este un parohial, iar dacă singura relaţie pe care individul o are cu statul este aceea doar de a fi un subiect care îşi plăteşte taxele (rol de supus), în aceste cazuri, nu vorbim de calitatea de cetăţean. Dumitru Sandu identifică următoarele tipuri de motivaţie pentru participarea comunitară: Tipuri de motivaţie pentru participare comunitară Condiţii de libertate . Participare…. voluntară semi-voluntară sub constrângere Raportul conştientizat între interesul personal şi cel de grup discordant concordant A. participare dezinteresată C. participare grupală sau indentitară B. participare prin cointeresare (ca membru al unui grup) D. participare forţată (funcţională sau disfuncţională pentru cel forţat să participe) (Sandu, 2005:28)

Participarea sub constrângere nu poate reprezenta un tip de motivaţie implicat în dezvoltare comunitară, deoarece se contrazice una dintre condiţiile de bază, şi anume cea de schimbare voluntară. Schimbarea voluntară implică condiţia de cooperare, nu de constrângere. Participarea dezinteresată poate fi implicată în dezvoltarea comunitară doar cu condiţia ca membrii comunităţii să fie implicaţi în realizarea „mai binelui comunitar”. În condiţiile în care un individ donează administraţiei locale fonduri pentru construirea unui bun public, atunci vorbim de dezvoltare economică locală.

18

Participarea prin co-interesare este tip de motivaţie DEVCOM în măsura în care ea poate fi tradusă în termeni de capital relaţional având ca finalitate îmbunătăţirea calităţii vieţii prin mecanism participativ. Cea mai evidentă motivaţie pentru participarea comunitară este cea indentitară sau grupală, deoarece are la bază chiar apartenenţa la un grup, la o comunitate: Dezvoltarea comunitară în familia schimbărilor care afectează comunitatea

S ch im ba re (S )

în afa ra com u n ităţii

în co m u nita te

S .extra com u n itară

cu pa rticipa re gru pu ri com u n itare cu funcţie de d e zvo ltare

fă ră pa rticip are grupu ri co m un itare fără fun cţie de d ezvoltare

im p u să/ forţa tă

vo lun ta ră

fă ră fun cţie d e d ezvoltare

cu fu ncţie d e d ezvoltare prod uce re de produ ce re de b unuri private b un uri p rivate p entru la un ul sa u la p rod uce re de b u nu ri a jo ritatea m pu ţini m em brii pu b lice m e m b rilo r aju tor com u nita r

S .cu ltu ra lă, S . m od d e viaţă e tc.

de zv olta re c om unitară de zv oltare a com unităţii

extras din Sandu,2005:39 Dezvoltarea comunitară – sursă a bunăstării colective  Producerea bunăstării ca rezultat al (E. Zamfir, 2000, pp.17-19):
- efortului individual; - statului bunăstării; - dezvoltarea comunitară. În societăţile moderne producerea bunăstării se realizează pe trei căi complementare: efortul individual, statul bunăstării, dezvoltarea comunitară. • Efortul individual. Economia de piaţă reprezintă, pe de o parte, mecanismul cel mai important de producere a bunăstării individuale. Prin efortul lor individual ( muncă sau investiţie de capital), membrii colectivităţilor obţin cea mai mare parte a resurselor necesare propriei bunăstări individuale. Aici efortul se conjugă, resursele se investesc în crearea condiţiilor necesare vieţii: locuinţă, maşină, utilităţi gospodăreşti etc. Principiul moral fundamental al societăţii moderne este responsabilitatea pentru propria bunăstare; o viaţă autonomă în care bunăstarea este rezultatul efortului propriu. Mecanismul producerii bunăstării în această strategie îl reprezintă efortul pentru obţinerea resurselor şi piaţa economică care oferă, în schimbul banilor, toate bunurile şi serviciile necesare bunăstării personale. • Statul bunăstării. Încă de la sfârşitul secolului XIX a început să devină tot mai evident faptul că economia de piaţă îşi are propriile sale limite în producerea bunăstării colective. Pe de o parte, ea produce într-un mod nesatisfăcător bunurile şi serviciile de interes public. Are o capacitate limitată de control, de management a externalităţilor pozitive şi negative. Pe de altă parte, structural, produce o distribuţie inegală, deseori, excesivă. Un segment al colectivităţii

19

este cronic deprivat de (accesul la) resursele minimale necesare. Economia de piaţă nu conţine mecanisme satisfăcătoare pentru a face faţă situaţiilor de dezechilibru sever dintre nevoi şi resurse. Dezvoltarea statului bunăstării a reprezentat o strategie de producere a bunăstării colective, alternativă doar complementară a economiei de piaţă. Statul a oferit o compensare a limitelor economiei de piaţă iar nu o înlocuire a ei. In societăţile dezvoltate, intervenţia statului reprezintă o sursă extrem de importantă a configurării finale a bunăstării colective. • Dezvoltarea comunitară. Se poate spune că această strategie de producere a bunăstării reprezintă un complement al primelor două strategii, oferind un răspuns la limitele lor structurale. In centrul dezvoltării comunitare stă o nouă resursă complet neutilizată în primele două strategii: comunitatea şi efortul comunitar. Istoric, problema dezvoltării comunitare a apărut în condiţiile eşecului atât al economiei de piaţă cât şi al statului în producerea bunăstării. Cazurile paradigmatice ale acestei abordări l-au constituit comunităţile confruntate cu sărăcie extremă din ţările sărace, dar şi unele comunităţi izolate din societăţile dezvoltate. Mai puţin spectaculoase dar tot mai vizibile sunt proiectele de dezvoltare comunitară în segmentele “normale” ale societăţilor dezvoltate. Ele se caracterizează prin mobilizarea resurselor comunitare pentru rezolvarea unor probleme care altfel ar rămâne sever nesoluţionate. Un impuls special în ascensiunea ideii de dezvoltare comunitară a fost generat de tendinţele actuale de descentralizare în funcţionarea sistemului public. Programele de soluţionare a problemelor sociale cu instrumentele statului centralizat şi-a dovedit limitele lui structurale. În ultimele decenii principiul descentralizării a oferit o nouă abordare în sectorul public mutând, într-o măsură semnificativă, mecanismele publice de la nivel central la nivel local. Comunitatea locală devine astfel subiectul activ al rezolvării unei game largi de probleme colective. Dacă la început dezvoltarea comunitară părea a fi o soluţie pentru lumea a treia, orientarea spre descentralizare a statelor puternic avansate a transformat-o într-o abordare vitală în societăţile moderne, dezvoltate economic. Utilizarea conceptului de “dezvoltare comunitară” indică o caracteristică extrem de importantă a programelor de acţiune colectivă/ socială în contextul societăţilor actuale. Lansarea lor a fost legată în mod special de problema reabilitării comunitare. O mulţime de comunităţi au o poziţie marginală în sistemul economiei de piaţă. Integrarea lor eficace în acest sistem este împiedicată de factori structurali asupra cărora se poate acţiona mai degrabă colectiv decât individual. În aceste cazuri, producerea bunăstării la un nivel satisfăcător nu poate fi realizată decât prin, pe de o parte, programe de reabilitare a condiţiilor economice colective (infrastructură, amenajări teritoriale, dezvoltarea capacităţilor de activitate economică, informaţii asupra cerinţelor pieţei etc.), iar pe de altă parte, prin mobilizarea unor resurse colective comunitare. Se poate spune astfel că termenul de -dezvoltare – se referă în principal la crearea /refacerea /reabilitarea condiţiilor comunitare care să facă posibilă reintegrarea comunităţii în circuitul global al economiei de piaţă şi al unei bunăstări colective dorite. In acest sens, ideea de dezvoltare comunitară implică (oarecum) o acţiune limitată în timp, cu obiective precise: eliminarea “handicapurilor comunitare”. De asemenea, ideea de dezvoltare comunitară se referă la constituirea unor mecanisme de mobilizare a resurselor comunitare, singurele posibile în anumite condiţii să ducă la soluţionarea unor probleme şi atingerea obiectivelor în cauză.

20

Tema 3. Comunitatea - cadru de desfăşurare a programelor DEVCOM

Atât dezvoltarea economică cât şi cea socială, văzute prin prisma mobilizării comunitare, are la bază conceptul de comunitate, ca întreg. Literatura de specialitate oferă un cadru conceptual destul de bogat pentru a trasa coordonatele definitorii. Se pot întâlni două tendinţe majore: (1) tendinţă pesimistă, de plângere a universului intim pierdut odată cu industrializarea şi urbanizarea; (2) o tendinţă optimistă, ce indică faptul că urbanizarea şi industrializarea nu anunţă sfărşitul comunitaţii. Comunitatea este o combinaţie de două elemente: - o reţea de relaţii încărcate afectiv între indivizii unui grup, relaţii care adeseori se intersectează şi se consolidează reciproc (nu simple relaţii individuale, bilaterale sau în lanţ) - o doză a ataşamentului faţă de valori, norme şi înţelesuri unanim împărtăşite, precum şi o istorie şi o identitate comună - pe scurt ataşamentul faţă de o cultură” (Etzioni, apud Etzioni, 2002: 161)

Clasificarea comunităţilor
În funcţie de spaţiul de desfăşurare, comunităţile pot fi reale (offline) sau virtuale (online). Comunităţile virtuale vin în completarea celor reale. Ambele prezintă avantaje şi dezavantaje. Comunităţile virtuale au luat naştere prin expansiunea mijloacelor de comunicare prin internet, fiind o consecinţă a globalizării. Spre deosebire de comunităţile reale, unde contactul faţă în faţă este definitoriu, comunităţile virtuale sunt lipsite de autenticitate, membrii lor putându-se ascunde în spatele unui pseudonim, în schimb comunităţile virtuale asigură o comoditate şi o economie de efort, ce nu se regăsesc printre caracteristicile comunităţii reale. (Etzioni, 2002:99120). Comunităţile virtuale nu pot deveni obiectul programelor DEVCOM deoarece sunt lipsite de consistenţa comunităţilor reale, nu au o prezenţă geografică, viaţa lor scurgându-se prin intermediul firelor electronice. La rândul lor comunităţile reale sau teritoriale se împart în comunităţi rurale şi comunităţi urbane. Trăsăturile definitorii pentru comunităţile rurale sunt: identitate (este vizibil unde începe şi unde se termină o comunitate rurală), dimensiuni mici, omogenitate (activităţile şi atitudinile sunt asemănătoare pentru toate persoanele de un anumit sex şi o anumită vârstă), autonomie (satul satisface singur toate sau majoritatea nevoilor locuitorilor săi)” (Mihăilescu, apud Niţulescu, 2004:62) Iar pentru comunităţile urbane sunt:

„volum demografic relativ mare, preponderenţa activităţilor industriale, existenţa unei diviziuni
sociale a muncii în numeroase ocupaţii specializate, organizare socială bazată pe diviziune ocupaţională şi pe structură socială, reglementare instituţională, formală a relaţiilor sociale, importanţa scăzută a relaţiilor de rudenie, relaţii de intercunoaştere reduse, raţionalizarea vieţii sociale” (Niţulescu, 2004:62”)

21

În comunităţile rurale întâlnim „aşezări de tip adunat (zonele de câmpie), aşezări de tip răsfirat (zone de deal) şi aşezări de tip risipit (zonele de munte)” (Vedinaş, 2001:69). În funcţie de gradul de urbanizare, întâlnim „comunităţi neurbane/ tradiţionale, comunităţi semiurbane, şi comunităţi urbanizate” (Vedinaş, 2002:71) O altă clasificare este făcută de Bauman în lucrarea „Comunitatea” şi anume el împarte comunitaţile în etice şi epice. comunitatea etică este ţesută de aranjamente pe termenul lung, iar adjectivul care le caracterizează este „solid”; de asemenea, imaginea comunităţii etice vine în completarea celei tradiţionale. comunităţile estetice sau „de carnaval/ de garderobă” sunt comunităţile lichide, unde consumerismul reprezintă principalul idol

Comunitatea apare cel mai des definită în comparaţie cu societatea: Comunitate:

„ Cuvintele au înţeles,dar unele au şi sentiment. Comunitatea este un astfel de cuvânt. El dă un
sentiment plăcut; comunitatea este un loc cald, plăcut şi confortabil. Este ca un acoperiş sub care ne adăpostim de ploaie, ca un foc cald la care ne încălzim mâinile într-o zi friguroasă. Într-o comunitate ne înţelegem bine unul cu altul, avem încredere în ce auzim, suntem în siguranţă în cea mai mare parte a timpului, nu suntem niciodată străini unii altora. Ne putem certa, dar certurile vor fi amicale, doar pentru că vrem să ne simţim încă mai bine şi mai plăcut împreună, şi putem să nu fim de acord unii cu alţii chiar dacă suntem ghidaţi de aceiaşi dorinţă de a ne îmbunătăţi traiul comun. Dar nu ne vom dori ghinion unii altora şi nu putem fi siguri că cei din jurul nostru ne doresc binele” (Bauman) Iar Societatea : „Societatea reprezintă un agregat artificial complex format dintr-un număr foarte mare de indivizi, drept pentru care este întemeiată pe relaţii impersonale, convenţionale şi contractuale, în care statusul este bazat pe merit şi mai degrabă dobândit” (Tonnies) Conceptul de comunitate. Comunitatea, ca şi unitate morfologică, reprezintă o formă de organizare a speciei umane, prezentându-se în general ca un grup social uman de mici dimensiuni (sat, trib, etc.), în care membrii săi au relaţii nemijlocite, de cunoaştere reciprocă. Comunitatea prezintă o relativă autarhie şi include/ desfăşoară, la scară redusă, toate activităţile proprii unui sistem social (economice, culturale, religioase, politice etc.). Comunitatea este parte integrantă a societăţii, de o complexitate mai redusă, dar în acelaşi timp reprezintă o formă “naturală” de organizare socială. Conform sociologului german Ferdinand Tonnies (1887), există o distincţie netă între comunitate şi societate: comunitatea (Gemeinschaft), prin autenticitatea ei, este ca un organism viu, bine articulat şi integrat, în care relaţiile dintre oameni sunt bazate pe trăiri comune, obiceiuri şi datini comun acceptate, moştenite, unele având caracter normativ şi în care statusul indivizilor este mai degrabă atribuit decât dobândit; societatea (Gesellschaft) reprezintă un agregat artificial, însă extrem de complex, alcătuit dintr-un volum foarte mare de indivizi, drept pentru care este întemeiată pe relaţii impersonale, convenţionale şi contractuale, în care statusul este bazat pe merit şi este mai degrabă dobândit. Factori precum urbanizarea, industrializarea, munca salarială, mass-media, cultura de masă, opinia publică etc., au condus la “atomizarea” organismului social reducându-l la un ansamblu de indivizi impersonali/ dezbinaţi. În aceste condiţii societatea poate fi caracterizată de trăsături precum: • • dizolvarea grupurilor primare, dezintegrarea comunităţilor locale,

22

• •

dominarea instituţiilor birocratice şi uniformizarea condiţiilor sociale.

Spre deosebire de comunitate, în societate funcţiile de socializare se realizează într-o măsură substanţial mai crescută în afara familiei, ducând la impersonalizarea relaţiilor sociale şi la pierderea solidarităţilor colective, şi transformându-se astfel într-o societate anonimă expusă unor tulburări şi dezechilibre mai ample şi mai frecvente. Pentru Tönnies, comunitatea reprezenta un simbol al trecutului şi al unor vremuri mai bune. Tönnies localiza comunitatea în spaţiul rural şi micile oraşe, şi societatea în marile oraşe şi aglomerări urbane. Această dimensiune spaţială a conceptului ‚’comunitate’ a reprezentat o sursă de dispute încă de la începuturi. Marea majoritate a intelectualilor din secolul XIX ”împărtăşeau credinţa conform căreia comunitatea a intrat în ’eclipsă’ în Europa şi America contemporană” (Agnew, 1989: 14) datorită ascendenţei societăţii – ceea ce ei considerau ca fiind un proces inevitabil ce acompaniază modernizarea. Însă la aceeaşi vreme, a început şi ‚’mitologizarea’ ideii despre o lume şi un trecut idilic al comunităţilor rurale, şi a fost dezvoltat curentul anti-urbanist anglo-saxon (Williams, 1985) unde un rol de seamă la jucat la începutul secolului XX şi Ebenezer Howard fondatorul Mişcării Oraşului-Grădină (The City Garden Movement) şi al International Federation for Housing and Planning (IFHP). ’Comunitatea’ şi ’societatea’ au constituit subiecte majore de analiză ale ’Şcolii Chicago’ 3, centrată pe ecologia urbană şi ecologia socială, şi care nu a ocolit studierea relaţiilor dintre şi în cadrul comunităţii şi al societăţii. Pentru R.E. Park, ’comunitatea’ reprezenta nivelul ’biotic’ al vieţii sociale, în timp ce ’societatea’ reprezenta nivelul cultural. Louis Wirth (1938) în studiul “Urbanism as a Way of Life”, analizând cultura urbană, a distins 3 variabile independente – dimensiunea, densitatea şi eterogenitatea – care pot fi considerate factori cauzali pentru viaţa culturală urbană în general şi pentru o comunitate în particular. Prin comparaţie cu cultura rurală (considerată drept “variabilă dependentă”), Wirth arată că viaţa urbană este caracterizată de izolare şi dezorganizare socială, datorită faptului că toate oraşele sunt dense, foarte mari şi dezvoltă relaţii sociale eterogene – identitatea socială a fost/ este erodată de modul de viaţă urban. Wirth considera că micile comunităţi care încă mai existau în oraşe sunt în fapt nişte enclave care mai păstrează unele trăsături reziduale, anacronice, iar aceste mici enclave datorită efectelor urbanizării, se vor ’veşteji’ şi vor fi înlocuite în timp de modurile de viaţă urbană moderne, şi că nu există cale de întoarcere către comunitatea tradiţională. Punctul de vedere al lui Wirth a fost susţinut şi de celebrul arhitect Le Corbusier, pentru care ideea de comunitate se confunda cu întregul oraş, bazat pe o arhitectură modernistă ce glorifica utilitarismul şi uniformitatea şi, drept urmare, în oraşul modernităţii nu există loc pentru ’localism’ şi ’comunitate’. Procesului de planificare urbană raţională şi comprehensivă caracteristică primei jumătăţi a secolului XX, i s-a opus o nouă tendinţă (începând cu anii 1960) care re-evalua şi readucea în actualitate valoarea comunităţilor (şi a celor urbane în special) a căror dispariţie (prezisă de Wirth) nu s-a produs, ci dimpotrivă acestea au ’supravieţuit’ sub forma ’satelor urbane’, după cum se arată în două studii celebre 4. Young şi Willmott demonstrează că ”în Bethnal Green există un sens al comunităţii, un sentiment de solidaritate între oamenii care ocupă acelaşi teritoriu, şi care izvorăşte din faptul că oamenii şi familiile lor au trăit împreună în acel teritoriu o lungă perioadă de timp” (1962: 13). În ciuda răspândirii sale, conceptul de comunitate a demonstrat adesea că este unul problematic datorită neclarităţii sale. Hillery (1955) a distins 95 de sensuri diferite ale acestui termen, sensuri utilizate în sociologie. Mai util, Bell şi Newby (1976) disting 3 conotaţii analitice diferite ale conceptului: 1. este folosit ca o expresie pur topografică, pentru a descrie o arie geografică finită (cu ‘graniţe’), cum ar fi un sat, o suprafaţă de teren din cadrul unui oraş, o proprietate particulară (locuinţa şi terenul aferent) etc.
3 4

Reprezentanţi de seamă ai şcolii: Robert E. Park, Ernest W. Burgess, Louis Wirth, W.I. Thomas. Young Michael & Willmott Peter, (1962) [1957], Family and Kinship in East London, Harmondsworth: Penguin Books, şi Herbert J. Gans, 1962, The Urban Villagers: Group and Class in the Life of Italian Americans. New York: The Free Press of Glencoe.

23

2. este o expresie sociologică, caracterizată prin gradul de interconectare a populaţiei locale şi
instituţiile lor sociale, presupunând un anumit nivel al unei implicări sau integrări sociale mutuale, fenomen conceptualizat de Stacey (1969) ca „sistemul social local”. 3. comunitatea descrie un mod particular de asociere umană, un anume tip de relaţii sociale, care nu are legătură logică cu un anume loc/ teritoriu sau cu sistemele sociale locale. Acest tip de relaţii este numit de Bell şi Newby ‘comuniune’, indicând căldura sentimentelor, relaţii personale, informale şi sentimentul de apartenenţă. Totuşi, aceste trăsături nu sunt în mod necesar asigurate de proximitatea geografică: locuitorii oraşelor moderne pot obţine acest sens al comuniunii prin intermediul bisericii, al cluburilor, evenimentelor sociale, apartenenţa la un grup şi altele asemenea. Interacţiunea face-to-face este în continuare prezentă, însă ea poate fi obţinută mai mult sau mai puţin prin întâlniri formal organizate. Însumând, avem doar o legătură de contingenţă între teritoriul respectiv, sistemul social local şi sensul mai puţin clar al ‘comuniunii’. Fără dubiu este faptul că avem zone geografice cu sisteme sociale locale relativ complete care generează sensul de ‘comuniune’. Sunt de asemenea, locuri în care există relaţii antagonice intre co-rezidenţi. Este o greşeală să ne imaginăm că tipul de aşezare umană determină/ produce calităţi specifice/ diferite ale relaţiilor sociale. Aceste probleme conceptuale şi de definire au generat o utilizare ambiguă a termenului, în multe situaţii fiind utilizat în sens ideologic, reflectând mai degrabă asumpţii şi prejudecăţi (ambiguităţi) culturale larg răspândite, decât realitatea. Ideea de comunitate însăşi este una foarte apreciată, respectată, regretele fiind larg exprimate prin pierderea intimităţii, a relaţiilor face-to-face din micile localităţi rurale. Studiile din ultimele două decenii au respins ideea potrivit căreia aşezările rurale sunt ‘pline de comunităţi’, în timp ce oraşele nu sunt compuse din comunităţi. Majoritatea definiţiilor asociază comunitatea cu un „cerc cald” (Rosenberg), plăcut ce oferă cu ajutorul imaginaţiei sentimentul de siguranţă ce societatea modernă nu îl mai poate garanta. Comunitatea în acest caz se bazează pe „un tip de înţelegere ce precede toate înţelegerile şi neînţelegerile (...) înţelegere pentru care nu trebuie să lupţi, fiinca e acolo, gata facută şi bună de folosit” (Bauman, 2003:9). În acest caz se poate considera comunitatea nu doar un simplu demers conceptual ci ea ar deveni locul mai mult sau mai puţin imaginar, în care omul modern (sau postmodern) s-ar retrage, obosit de zgomotul unei vieţi agitate. Toate lucrarile care deplâng „comunitatea de ieri” reprezintă o reacţie aversă la adresa modenismului şi a postmodernismului. În realitate, prin comunitate se înţelege un spaţiu teritorial, în care membrii sunt uniţi prin reciprociatate, valori, istorii şi interese comune, sau un spaţiu virtual, ce poate fi interpretat ca o comunitate în funcţie de scopul pentru care a fost creat: împartaşire de informaţii, sociabilitate, etc. Bineţeles că în acest caz nu mai putem vorbi de o comunitate aşa cum a conceptualizat-o Tonnies. La baza comparaţiei comunitate-societate, stă o dihotomie, şi anume tradiţionalism şi modernitate: prin Tradiţie se înţelege ansamblul obiceiurilor, ideilor, credinţelor, dar şi ansamblul obiectelor materiale (arhitectură/ spaţiu construit) ce prezintă o valoare datorită originii lor în trecut. („Aşa a fost de când e lumea...”) Caracterizarea tradiţiei: 1.Tradiţia reprezintă un izvor de resurse ideale şi materiale pe care oamenii le folosesc în activităţile curente; 2.Oferă legitimitate credinţelor, normelor, dar şi consistenţă simbolurilor şi identităţii colective, apartenenţa la grupuri, comunităţi, state-naţiunii; 3. Orice tradiţie, independent de conţinutul ei poate bloca creativitatea şi inovaţia, prin promovarea unor soluţii, strategii tradiţionale în rezolvarea problemelor contemporane; reyultatul în acest caz este ineficienţa, tradusă la nivel macro prin crize politico-economice, apatia cetăţenilor, eşecul politicilor, şi sărăcie.

24

Caracterizarea modernităţii: a. Triumful individualismului asupra legăturilor de tip tradiţional; b. Principiul diferenţierii: diferenţiere în sfera muncii, în sfera consumului, diversificarea stilurilor de viaţă c. Principiul expansiunii: modernitatea înseamnă globalizare Modernitatea, în comparaţie cu lumea tradiţională înseamnă deteriorarea calităţii vieţii, suferinţă şi frustrare; de aceea, din cauza efectelor perverse pe care modernitatea le aduce cu sine ( sete de îmbogăţire, deteriorarea relaţiilor în sfera privată, dezastru ecologic), omenirea tinde să se îndrepte către Postmodernitate Postmodernitate înseamnă depărtarea de accentele negative ale contemporanităţii; creşterea importanţei sectorului IV - oamenii de ştiinţă, cercetători, mutarea accentului pe cunoştinţe şi aptitudini intelectuale,dar şi a tehnologiei din domeniul IT Opus comunităţii tradiţionale, definită ca un cerc cald şi strâmt literatura de specialitate dezvoltă termenii de „comunitate bună” şi „comunitate competentă” în relaţia cu dezvoltarea comunitară. a. Comunitatea bună : ( Roland Warren ) - Warren consideră că o „comunitate bună” este caracterizată de următoarele trăsături: 1. Relaţii primare de grup - deşi modernitatea a influenţat puternic răcirea relaţiilor interpersonale, astăzi se pune accentul tot mai mult pe reconstrucţia acestor relaţii, în sens economic, adică pe capacitatea acestora de aduce individului avantaje. 2. Autonomie - conform principiului descentralizării, orice comunitate trebuie să fie capabilă împreună cu autorităţiile locale să ia singură deciziile importante care o privesc; în realitate orice comunitate depinde de suportul financiar acordat de stat, ca instituţie centrală, de evoluţiile economice ale pieţelor la nivel global 3. Viabilitate - capacitatea oamnilor la nivel local de a rezolva problemele prin acţiune comună 4. Distribuţia Puterii - cu cât distribuţia puterii este mai largă, şi cu cât participarea la nivel comunitar este mai puternică, cu atât şansele reuşitei rezolvării unei probleme la nivel comunitar sunt mai mici. Viabilitatea şi distribuţia puterii sunt valori ce pot intra în conflict 5. Participare - la toate nivelurile societăţii trebuie promovata ideea de participare pentru evitarea stărilor de apatie 6. Gradul de ataşament, de angajare faţă de comunitate - ataşamentul, ca şi capitalul social este un ciclu, fiind necesar într-o primă formă pentru a facilita participarea însă este şi întărit ca rezultat al participării; când participarea are o finalitate pozitivă, ataşamentul creşte, existând o relaţie de directă proporţionalitate 7. Gradul de eterogenitate-omogenitate. - Pentru dezvoltarea unei comunităţi, este indicat ca populaţia să fie omogenă sau eterogenă? Indicat ar fi ca populaţia să fie eterogenă, atăt din punct de vedere soci-economic, cât ţi din punct de vedere etno-cultural, iar între membrii comunităţii să se stabilească relaţii sociale. 8. Gradul de control pe care îl deţin diviziunile administrative

25

- Când centrul administrativ este perceput ca fiind îndepărtat, este nevoie de implicarea activă a autorităţilor locale, chiar crearea unor centre pentru întâlnirile actorilor sociali implicaţi 9. Măsura în care conflictul este prezent în comunitate. - Conflictul poate avea o funcţie importantă în rezolavrea problemelor sociale, prin creşterea solidarităţii în interiorul unei comunităţi b. Comunitatea Competentă ( Leonard Cottrell) conceptul se referă la capacitatea comunităţilor de a rezolva probleme cu care se confruntă: de a colabora în mod eficient la identificarea problemelor şi nevoilor comunitare o comunitate competentă este caracterizată de un grad ridicat de implicare, colaborare activă, conştientizarea divergenţelor ce pot apărea, managementul relaţiilor cu societatea, mecanisme de facilitare şi stimulare a participării.

Funcţiile comunităţii: a. Funcţia de socializare: - comunitatea reprezintă arena în care individul interiorizează valorile şi normele existente, principalii agenţi ai socializării find: familia, scoala, vecinătatea, biserica. b. Funcţia de control social: - comunitatea îşi exercită funcţia de control social prin organisme formale- poliţia- sau prin cele informale- familia, grupul de prietenii

c. Funcţia de suport mutual:
la nivelul fiecărei comunităţi trebuie să existe organisme care pot oferi sprijin persoanelor aflate în dificulatate. Resursele comunităţii: (Elena Zamfir) Orice comunitate este caracterizată de o serie de resurse importante a căror utilizare poate avea drept rezultat soluţionarea unor probleme stringente: a. Resurse financiare: - combinarea resurselor financiare oferite de bugetele locale şi a resurselor individuale în rezolvarea problemelor comunitare; resursele individuale financiare sunt necesare deoarece resursele statale sunt limitate

b. Resurse de muncă:
- orice comunitate este caracterizată de resurse nebănuite de forţe de muncă; mobilizarea acestor resurse devine un factor decisiv în momentul în care resursele financiare sunt scăzute c. Resurse naturale: - utilizarea resurselor naturale ce nu sunt rentabile pe piaţa economică, dar pot fi folosite în realizarea unor obiective de interes local d. Resurse de solidaritate şi Resurse de capacităţi: - aceste tipuri de resurse definesc sfera capitalului social şi au ca rezultat consolidarea capacităţii comunitare În desfăşurarea programelor DEVCOM, trebuie să se ţină cont de profilul economic al colectivităţilor, de gradul de urbanizare şi localizare geografică (drum principal, drum european, lipsa infrastrucurii sau o infrastructură fizică neadecvată), capital uman, stocul de educaţie, religie, etnie. Comunităţile din DEVCOM pot fi atât rurale, cât şi urbane, şi în general sunt confruntate cu o stare de lipsă colectivă/ probleme sociale. În ultimii ani, DEVCOM a devenit o

26

strategie viabilă promovată de WORLD BANK în reducerea sărăciei şi rezolvarea diferitelor probleme sociale.

Lectură obligatorie:
Problemă socială5 reprezintă o situaţie indezirabilă care este considerată de un segment important al societăţii ca fiind suficient de serioasă pentru a necesita acţiune colectivă în vederea obţinerii unei ameliorări semnificative şi a unei dezirabilităţi crescute (Doob C.B., 1995). Considerarea şi definirea unei probleme ca fiind socială şi nu de altă natură (privată sau personală/ individuală) depinde de îndeplinirea unui număr relativ mare de condiţii teoretice şi metodologice. R.K. Merton (1971) definea o problemă socială ca fiind o discrepanţă semnificativă între normele sociale şi realitatea socială de fapt. După J.E. Farley (1992), o problemă socială poate fi definită ca o situaţie caracterizată de următoarele trei elemente: 1. este în mare măsură privită ca fiind indezirabilă sau ca o sursă de dificultăţi; 2. este cauzată de acţiunea sau inacţiunea oamenilor sau a societăţii; 3. afectează sau se presupune că va afecta un mare număr de persoane. 1. Percepţia publică a unei anumite situaţii ca fiind indezirabilă presupune un anumit nivel de conştientizare. Dacă oamenii nu cunosc nimic despre această problemă ea nu va apărea ca problemă socială, deci va rămâne în stare de latenţă. Pe lângă conştientizarea publică a acesteia trebuie, de asemenea, să existe un nivel semnificativ de conştientizare că această condiţie constituie o problemă pentru societate. Un rol important în definirea unor probleme ca fiind sociale îl joacă valorile. O valoare este o credinţă personală despre ceea ce este bun sau rău, drept sau greşit (J.E.Farley, 1992). Pentru că ea este mai degrabă o preferinţă personală decât o ilustrare a realităţii, nu este deloc simplu de probat dacă o valoare este “îndreptăţită” sau “neîndreptăţită” şi nu există o modalitate ştiinţifică pentru a dovedi că unele valori sunt “adevărate” iar altele “false”. Este însă foarte important care valori “contează”. Multe dintre valorile “îndreptăţite” sunt influenţate de putere, care joacă un rol important în definirea unei probleme ca fiind socială. Unii oameni au mult mai multă influenţă asupra opiniei publice decât alţi oameni, şi aceştia sunt cei care definesc în cea mai mare măsură o problemă ca fiind socială, funcţie de interesele lor (Skolnick & Currie, 1985). R.H. Lauer (1978) consideră că un rol extrem de important îl joacă şi grupurile protestatare, care sunt tot o expresie a manifestării puterii atunci când se constituie în grupuri de presiune. 2. Conştiinţa publică joacă un rol important în definirea unei probleme ca fiind socială. Un cataclism natural (de exemplu un uragan) nu poate fi el însuşi considerat o problemă socială, deoarece el nu a fost cauzat de acţiunea/ inacţiunea unor oameni. Doar unele efecte generate de acesta pot fi considerate problemă socială. După Farley o problemă poate fi considerată ca find socială aceea care este rezultatul/ parte a acţiunii sau inacţiunii oamenilor sau a societăţii. Există însă autori care deosebesc două feluri de surse ale problemelor sociale: unele de natură nesocială şi altele de origine socială. Surse precum uraganele, cutremurele, epidemiile etc., sunt surse nesociale ale unor probleme care afectează un mare număr de oameni, probleme care ulterior devin/ se transformă în probleme sociale. Drept urmare, “indiferent de sursa lor, problemele sociale sunt definite în funcţie de consecinţele lor sociale.” (M. Larionescu, 1980). 3. Trebuie făcută distincţia între probleme sociale şi probleme individuale sau private. Disoluţia unei familii prin divorţ nu reprezintă o problemă socială, dar dacă avem o rată foarte mare a divorţialităţii, cauzele nu mai sunt doar de ordin personal ci au în mare parte origini societale. C. Wright Mills (1975) face o distincţie netă între <necazurile personale generate de mediu> şi <conflictele publice ale structurii sociale>. “Un necaz este o chestiune personală: individul simte că valorile preţuite de el sunt ameninţate.” În schimb problemele sociale au un caracter mult mai amplu şi sunt de altă natură căpătând forma unor conflicte. “Conflictele se referă la chestiuni care transcend acele medii locale ale individului şi zona vieţii sale lăuntrice. Ele se referă la organizarea a
5

Adrian-Nicolae Dan, în Luana-Miruna Pop, (coord.), Dicţionar de Politici Sociale, Editura Expert, 2002.

27

numeroase asemenea medii în instituţiile unei societăţi istorice, luată în ansamblul ei, la modul în care diferite medii se suprapun şi se întrepătrund pentru a forma structura amplă a vieţii sociale şi istorice. Un conflict este o problemă publică; anumite publicuri consideră că o valoare preţuită de ele este primejduită.” (Mills, 1975:37). Fiecare dintre cele trei elemente ale definiţiei sunt condiţii necesare pentru prezenţa unei probleme sociale C. Zamfir defineşte şi analizează problemele sociale din perspectiva funcţionării sistemelor sociale unde un aspect esenţial este deţinut de “activitatea de înfruntare a diferitelor dificultăţi care intervin pe parcursul funcţionării lor – cu alte cuvinte, activitatea de soluţionare a problemelor sociale.” O asemenea activitate trebuie să se bazeze pe o teorie a problemelor sociale care reprezintă “o parte a teoriei organizării şi funcţionării sistemelor sociale”, sisteme care funcţionează şi ca urmare a perfecţionării capacităţii lor de a formula clar şi în timp util soluţii eficiente la problemele particulare cu care ele se confruntă (C. Zamfir, 1977). Perspectiva de analiză a unei probleme sociale este următoarea: ”o problemă particulară poate fi de natură tehnică, sau economică, sau juridică etc. În calitatea sa de problemă a unui sistem social, ea va fi totodată o problemă socială” În acest sens, în termeni generali o problemă socială este definită drept “un proces social, o caracteristică, o situaţie despre care societatea sau un subsistem al ei consideră că trebuie schimbat.” Această definiţie include două elemente: a. “Un obiect – acel aspect, situaţie, proces care este problematic, reprezintă, cu alte cuvinte, o sursă de dificultăţi şi asupra căruia urmează a se acţiona pentru a fi schimbat într-un sens convenabil. Poate fi vorba de un aspect negativ […] sau pozitiv.” b. “Conştientizarea dificultăţii – respectivul aspect de eliminat sau de realizat este pus ca problemă, acceptat de către membrii sistemului social respectiv ca trebuind să fie schimbat.” Unele probleme deşi există nu sunt conştientizate, deci nu sunt manifeste ci sunt într-o stare de latenţă. Trecerea lor din latent în manifest este un proces care trebuie să parcurgă anumite etape şi să îndeplinească anumite condiţii, una din cele mai importante fiind angajarea sistemului în a lua decizia de a desfăşura o activitate de soluţionare a respectivei probleme. Clasele de fenomene care pot deveni obiectul unei asemenea problematizări ar fi: 1) o stare socială învechită (care frânează progresul şi dezvoltarea socială); 2) procese sociale considerate în sine ca fiind negative (dezorganizarea socială şi individuală, comportamentele considerate deviante); 3) consecinţe negative ale unui proces social pozitiv (orice proces social complex prezintă şi consecinţe laterale negative); 4) fluctuaţii ale factorilor naturali externi sau sociali (descoperirea sau epuizarea unor resurse naturale, catastrofe naturale, războaie etc.); 5) decalaje produse de dezvoltare (nearticularea unor elemente şi nesincronizarea lor în procesele de transformare socială care însoţesc dezvoltarea socială); 6) apariţia de noi necesităţi (ca urmare a schimbării unor condiţii sociale obiective pot apărea noi necesităţi a căror imposibilitate de satisfacere poate conduce la comportamente deviante); 7) probleme de dezvoltare. (C. Zamfir, 1977). În ultimele decenii s-a conturat o ramură aplicată a sociologiei – sociologia problemelor sociale. Spectrul de analiză al acestei discipline este unul foarte larg. Există mai multe perspective de analiză a problemelor sociale: patologia socială, focalizată pe persoane; dezorganizarea socială, centrată pe semnificaţia legilor şi a normelor; conflictul de valori, referitor la valori şi interese/ scopuri; comportamentul deviant, care subliniază rolurile; etichetarea socială, care examinează reacţiile sociale; perspectiva schimbului social; perspectiva interacţionist-simbolică; perspectiva biologică (incluzând sociobiologia) etc. Marea majoritate a acestora sunt oarecum cuprinse însă în două mari categorii de perspective: a. structuralist-funcţionalistă şi b. conflictualistă. A. Perspectiva structuralist-funcţionalistă este asociată îndeosebi cu numele lui T. Parsons şi R.K. Merton. Conform acestei perspective, cele mai multe norme/ reguli şi aranjamente sociale pot fi explicate în bună măsură în termeni de utilitate a lor pentru societate, deci ele îndeplinesc o funcţie. Uneori utilităţile sau funcţiile aranjamentelor sociale sunt extrem de vizibile, alteori ele rămân nevăzute. Funcţiunile care sunt foarte

28

evidente sunt numite funcţiuni manifeste iar cele care nu sunt evidente sunt numite funcţiuni latente. O asumpţie importantă a funcţionalismului o constituie noţiunea de interdependenţă. Societatea este privită ca un sistem în care orice segment al ei este cumva relaţionat la altul. Datorită acestei interdependenţe, schimbarea într-un punct al sistemului poate determina efecte în tot sistemul, efecte care la prima vedere pot să apară ca totalmente nerelaţionate (individuale). O altă asumpţie importantă este aceea că fiecare parte a sistemului (social) îndeplineşte o funcţie pentru societate. Modelul care emerge deci dintr-o asemenea perspectivă este acela al unui sistem de părţi interrelaţionate fiecare dintre acestea venind în întâmpinarea unei anumite nevoi a societăţii, contribuind la eficientizarea sistemului social, sau, într-un alt mod, contribuie la menţinerea unităţii sistemului (la ţinerea părţilor lui împreună). Drept urmare se creează o puternică tendinţă de realizare a unei stabiltăţi înalte în sistem, iar schimbarea socială este posibilă numai în anumite condiţii. O idee adiţională a perspectivei funcţionaliste este aceea că societatea tinde spre consens (basic consensus) - în orice societate există un set comun de valori şi credinţe general acceptate. Funcţionaliştii văd aceasta ca fiind necesar deoarece natura interdependentă a societăţii impune cooperarea – fundamentul solidarităţii sociale. Consensul şi solidaritatea socială (o identitate comună cu grupul) sunt părţi importante ale oricărei societăţi efective. B. Perspectiva conflictualistă îşi trage seva îndeosebi din teoria socială dezvoltată de Karl Marx. Dezvoltări şi contribuţii importante la această perspectivă au avut Ralf Dahrendorf şi C. Wright Mills, ambii examinând în special rolul pe care îl joacă puterea în societate. Asumpţiunea de principiu a acestei perspective este aceea că resursele din societate – cum ar fi bunăstarea şi puterea – sunt limitate. Limitarea şi raritatea acestor resurse face ca ele să fie distribuite inegal în societate, drept pentru care unele grupuri de oameni deţin mai mult (din aceste resurse) decât alte grupuri. Această situaţie creează un conflict al intereselor personale sau de grup între diferitele persoane/ grupuri din societate. O asumpţie importantă a acestei perspective este cea legată de relaţia dintre putere şi structura socială: grupurile avantajate au mai mult decât o cotă parte/ (participare) la putere, fiind singurele care controlează societatea şi folosind acest control, într-un mod conştient sau inconştient, aceste grupuri fac ca societatea să acţioneze şi să servească propriilor lor interese; deci societatea ia acea formă care serveşte cel mai bine interesele grupului de oameni dominant din acea societate (spre deosebire de funcţionalişti care susţin că societatea ia forma care serveşte cel mai bine intereselor ei ca întreg). Teoreticienii conflictualişti cred că grupurile dominante exercită control nu doar asupra valorilor şi credinţelor, ci şi asupra practicilor/ rutinelor şi a organizării societăţi. Ca urmare tendinţa de lungă durată a societăţii este una îndreptată spre perpetuarea conflictului şi deci spre schimbare socială. Mai devreme sau mai târziu, spun conflictualiştii, opoziţia intereselor va determina apariţia/ manifestarea conflictului în societate. Mai mult, perspectiva conflictualistă spune că acest conflict îşi are originea în interiorul societăţii şi de cele mai multe ori conduce la schimbare socială, deoarece societatea este o combinaţie de grupuri cu interese nu doar diferite ci şi conflictuale. După R.K. Merton şi R. A. Nisbet (1971) principalele caracteristici ale unei probleme sociale sunt: 1) apariţia unei probleme sociale este indisolubil legată de manifestarea unei neconcordanţe între ceea ce ar trebui să fie oamenii şi ceea ce sunt în realitate (mai precis între situaţia socială existentă şi normele sociale); 2) o problemă socială poate fi, în multe cazuri, consecinţa neanticipată, nedorită şi indirectă a modelelor instituţionalizate ale comportamentului social; 3) diferite structuri sociale au probleme distincte funcţie de caracteristicile, valorile şi scopurile/ interesele lor distincte; 4) funcţie de particularităţile structurilor sociale soluţiile date acestor probleme sunt diferite (soluţiile având ca scop şi rezultat schimbarea socială); 5) deoarece elementele componente ale unei structuri sociale (care defineşte sistemul) se află în relaţie de interdependenţă, acţiunile dezvoltate/ întreprinse pentru rezolvarea unei probleme sociale particulare cu care se confruntă sistemul vor genera

29

apariţia unor noi probleme ce trebuiesc soluţionate şi drept urmare, soluţiile găsite vor fi dificil de concretizat în politici efective. DE IN I F IR Ş P R P C IV I E SE T E D E A A IZ NL Ă A T R A IV LE NT E . Perspectiva patologiei sociale (prezentă în câmpul sociologiei în special între 1890-1910), este originată în analogia organicistă a societăţii dezvoltată îndeosebi de Herbert Spencer. Societatea se comportă ca un “organism biologic”, format însă din oameni, cu o complexitate structurală care creşte pe măsură ce societatea creşte în volum, în care părţile sunt interdependente, iar societatea (ca organism) are o “viaţă” care depăşeşte “viaţa” oricărei părţi componente (Principles of Sociology). Termenul patologie socială poate fi utilizat pentru a denumi condiţiile sociale care rezultă (1) din insuccesul indivizilor de a se adapta prin propriile forţe la viaţa socială – care funcţionează independent de suportul membrilor societăţii; (2) din deficitul de ajustare a structurii sociale, incluzând modurile de a face/crea lucruri şi instituţii, până la dezvoltarea personalităţii sociale. Condiţiile patologice din societate pot rezulta din (1) deficit natural al abilităţii indivizilor de a ţine pasul cu schimbarea idealurilor şi a instituţiilor societăţii, sau (2) din insuccesul societăţii de a ţine pasul în funcţionarea mecanismelor ei cu schimbarea condiţiilor în lumea în care se află. Condiţiile sociale dezirabile şi ordinea socială sunt privite ca fiind sănătoase, în timp ce persoanele care se deosebesc/ deviază de la aşteptările morale (statuate de un sistem de valori dominant şi deci larg acceptat) sunt privite ca fiind “bolnave”, deci sunt disfuncţionale şi nedorite. Astfel, pentru perspectiva patologiei sociale, o problemă socială este o violare a aşteptărilor morale. Drept principală şi ultimă cauză a problemelor sociale este insuccesul socializării. Societatea are responsabilitatea de a transmite tuturor indivizilor normele morale larg acceptate, dar uneori asemenea eforturi sunt ineficiente. În concluzie, singura soluţie reală la problemele sociale este educaţia morală. Reprezentanţi ai acestei perspective: Samuel Smith, Vytautas Kavolis, Carl M. Rosenquist. Dezorganizarea socială este “faţa umbrită”, complementară, a organizării sociale. Organizarea socială presupune, înainte de toate, că ea este un întreg, în care părţile se află într-o relaţie de dependenţă oarecum ordonată. În al doilea rând, dezorganizarea socială este privită din punct de vedere al “unor componente diferite ale sistemului social, componente care pot fi în antifază” cu cele ale organizării sociale. Noţiunea centrală a acestor întregi conceptualizări este cea de “ROLURI”. Rolurile definesc nu doar diferitele părţi ale societăţii, ci de asemenea şi modul în care ele sunt interrelaţionate” (Weinberg şi Rubington, 1989). Dezorganizarea socială este percepută ca un eşec al manifestării rolurilor. Cele trei mari tipuri de dezorganizare sunt: a) lipsa normelor, când nu există nici un fel de reguli care să spună cum să se acţioneze, deci să reglementeze comportamentul oamenilor; b) conflictul cultural, presupune cel puţin două seturi opuse de reguli în modalităţile de acţiune/ comportament al indivizilor. Într-o asemenea situaţie, persoanele care acţionează în termenii unui set de aşteptări/ valori, pot fi considerate ca violând celălalt set de aşteptări/ valori; c) colapsul/ ne-funcţionalitatea/ prăbuşirea normelor (breakdown), când există reguli, însă conformarea la acestea nu aduce recompensele aşteptate, ci chiar poate determina penalizarea indivizilor. Cauza principală a dezorganizării sociale este considerată a fi schimbarea socială, care determină “ieşirea” din sistem a unor părţi componente, deoarece nu mai sunt în armonie cu alte părţi ale sistemului social. Condiţiile care generează o asemenea stare se regăsesc în schimbările tehnice, demografice sau culturale generate de schimbarea socială şi care vor determina clătinarea echilibrului prezent (care este însă un echilibru dinamic). Consecinţele stării de dezorganizare se manifestă atât la nivelul sistemului cât şi la nivelul actorilor sociali. Pentru actorii sociali, dezorganizarea socială determină “dezorganizarea personală” manifestată de exemplu prin stress, boli mintale, alcoolism. Pentru sistem, consecinţele pot fi de trei tipuri: a) pot apărea schimbări în sistem, cum ar fi unele răspunsuri de adaptare care pot aduce părţile distincte ale sistemului înapoi la starea

30

de echilibru; b) sistemul poate continua să funcţioneze într-o stare de stabilitate crescută, în sensul că deşi dezorganizarea poate să nu dispară, sistemul îşi continuă funcţionarea oricum (dar la alţi parametri); c) sistemul se poate prăbuşi, deoarece dezorganizarea este foarte puternică şi extrem de distructivă. (p.60). Soluţiile la aceste probleme se referă în general la acele acţiuni de aducere a caracteristicilor sistemului social înapoi la starea de echilibru. O importantă critică la adresa acestei perspective a fost făcută de Marshall B. Clinard (“Sociology of Deviant Behavior”, 1957, citat de Rubington & Weinberg) subliniind faptul că mulţi dintre cei care utilizează conceptul de “dezorganizare socială” (concept ce îşi are originea într-o măsură foarte mare în opera lui W.I. Thomas şi Fl. Znaniecki The Polish Peasant in Europe and America, 1927) au tendinţa de a fi confuzi, fantezişti sau părtinitori, confundând schimbarea, comportamentul deviant, subculturile şi variaţia umană cu dezorganizarea socială. Cei mai importanţi teoreticieni care au dezvoltat această perspectivă sunt C.H. Cooley, W.I. Thomas, Fl. Znaniecki, W.F. Ogburn, R.E. Park, G.C. Homans. Perspectiva conflictului de valori îşi are originea în teoria conflictului social, fiind de fapt o sinteză a teoriilor americane şi europene asupra conflictului, promovate la începutul secolului XX. La origini se află însă teoria lui Marx care a văzut întreaga istorie a omenirii în termenii “luptei de clasă” şi a lui Georg Simmel care a analizat conflictul ca formă a interacţiunii sociale. Analiza problemelor sociale din această perspectivă a fost pusă cu adevărat în evidenţă de către Richard R. Myers şi Richard C. Fuller, care au publicat în 1941 două articole în care arată că întâlnim un conflict de valori în toate fazele celor mai multe probleme sociale. Ei argumentează că orice problemă socială are o “istorie naturală” care cuprinde trei stadii: conştientizarea, stabilirea/ determinarea politicii, reformarea/ (corectarea/ îmbunătăţirea) – şi în fiecare din aceste stadii valorile şi interesele diferitelor grupuri se ciocnesc. Astfel ”problemele sociale sunt condiţii sociale incompatibile cu valorile unui anumit grup ai cărui membri reuşesc să facă publică o chemare la acţiune”, cu alte cuvinte problemele sociale îşi trag seva din conflictele de valori şi de interese. Diferite grupuri având interese diferite se regăsesc în opoziţie. O dată cristalizată această opoziţie într-o situaţie de conflict, putem spune că problema socială şi-a făcut apariţia. Condiţiile-suport care influenţează apariţia, frecvenţa, durata şi rezultatul problemelor sociale sunt competiţia şi contactul dintre grupurile sociale. Când două sau mai multe grupuri se află în competiţie şi în modalităţi particulare/ specifice de contact cu un alt grup, un conflict nu poate fi evitat. Anumite tipuri de probleme sociale apar sub astfel de condiţii, iar o dată apărută problema, grupurile în competiţie pot de asemenea fi în conflict – subiectul fiind modalitatea de rezolvare a problemei. Numeroşi sociologi au arătat că problemele sociale se compun dintr-o condiţie obiectivă şi o definire subiectivă a unei situaţii. Condiţia obiectivă este contactul şi competiţia între diferite grupuri; definirea subiectivă reflectă diferite moduri de definire şi evaluare a contactului, competiţiei şi distribuirea bunurilor şi drepturilor. O problemă socială, deci, rezultă din “mixtura volatilă” a unei condiţii obiective şi a unei definiri subiective. Soluţiile propuse de această perspectivă pentru rezolvarea conflictului de valori sunt consensul, negocierea şi puterea brută (naked power). Dacă părţile pot rezolva conflictul în numele unui set de valori semnificative, împărtăşite de ambele părţi, atunci consensul este cel care a eliminat problema. Dacă părţile pot negocia, atunci are loc un schimb de valori, toate în spiritul procesului democratic. Dacă nici consensul nici negocierea nu au loc, atunci grupul ce deţine mai multă putere câştigă/ preia controlul. Perspectiva comportamentului deviant s-a manifestat dominant în câmpul sociologiei începând cu anii ‘950 şi îşi are originea în special în teoria anomiei sociale dezvoltată de R.K. Merton şi teoria asocierii diferenţiale a lui E.H. Sutherland. Teoria lui Merton explică de ce există rate ridicate ale comportamentului deviant în unele segmente ale societăţii mai mult decât în altele, dar nu a putut explica de ce unele persoane din aceste segmente se angajează în asemenea acte de comportament deviant, în timp ce altele nu se angajează. Teoria lui Sutherland, fiind o teorie bazată

31

pe conceptul de interacţiune socială, este mai puţin aplecată asupra ratei de participare la acte de comportament deviant, dar poate explica de ce unii oameni, şi nu alţii, comit acte deviante. Ulterior, A. Cohen (1955) a elaborat o teorie care îmbină cele două teorii ale lui Merton şi Sutherland. În 1957 a apărut cartea lui Marshall B. Clinard “Sociology of Deviant Behavior”, prima lucrare scrisă realmente din perspectiva comportamentului deviant. Conform acestei perspective problemele sociale reprezintă violări ale aşteptărilor şi comportamentelor normative. Comportamentul sau situaţiile care se depărtează de la normele larg acceptate de către societate sunt privite ca fiind deviante. Cauzele comportamentului deviant sunt legate de socializarea inadecvată – procesul de socializare fiind văzut ca desfăşurându-se în primul rând în cadrul contextual al relaţiilor primare de grup. Predispoziţia spre comportamente deviante este rezultatul eşecului socializării primare şi, în acelaşi timp, al “dobândirii sociale” a acestuia în cadrul aceluiaşi grup primar. Condiţiile favorizante pentru apariţia şi manifestarea unui asemenea comportament sunt lipsa şi blocarea oportunităţilor pozitive, stresul, accesul la forme deviante de satisfacţie, şi modele de rol deviante. Soluţiile de contracarare a comportamentului deviant se referă în special la resocializare, creşterea gradului de socializare în grupurile primare, redistribuirea accesului către oportunităţi, reducerea oportunităţilor de contact cu modelele de rol deviante. Perspectiva etichetării sociale pune accent pe analiza definirii sociale a devianţei; sociologii care au îmbrăţişat această perspectivă vor să cunoască cum oamenii definesc situaţiile, persoanele, procesele sau evenimentele ca fiind problematice. Tributară întrucâtva perspectivei conflictului de valori, această nouă teorie subliniază că sociologii s-au ocupat mai mult de definirea unei probleme sociale din punctul de vedere al definirii acesteia ca o condiţie obiectivă, şi au acordat o mică atenţie celeilalte laturi – definirea subiectivă a unei probleme sociale. Această perspectivă s-a manifestat în sociologie de la sfârşitul anilor ’50 şi până la începutul anilor ’70, iar “piatra de temelie” a acestei perspective a fost pusă îndeosebi odată cu apariţia cărţii lui Edwin Lemert (1951), Social Pathology: A Systematic Approach to the Sociopathic Behavior. Lemert susţine că devianţa este definită în special de către reacţiile sociale, şi este determinată în mare parte de reacţia socială, ajungându-se la “devianţă secundară”. În acelaşi ton, Howard S. Becker (1963) arată că “grupurile sociale creează devianţă prin stabilirea unor reguli a căror încălcare constituie un act deviant, precum şi prin aplicarea acestor reguli la oameni (în mod individual) şi etichetându-i ca marginali/ intruşi/ devianţi (outsiders)”. Conform teoriei etichetării o problemă socială (sau deviant-socială) este definită de reacţiile sociale la o pretinsă violare a regulilor sau aşteptărilor sociale. Această perspectivă se focalizează asupra condiţiilor prin care comportamentele sau situaţiile sunt definite ca problematice sau deviante. Cauza unei probleme sociale se originează îndeosebi în atenţia pe care publicul i-o acordă, sau mai degrabă atenţia din partea celor care exercită controlul social, deci reacţii sociale la o presupusă cunoaştere a violării unor norme sociale. Condiţiile în care o persoană/ situaţie este etichetată ca fiind “problematică” sau deviantă, se referă în special la relaţiile de putere şi influenţă (cel care etichetează se află în situaţia de a câştiga prin aplicarea unei asemenea etichete, trebuind să aplice o etichetă negativă, precum şi puterea de a o “alipi” persoanei/ situaţiei respective) dar şi la potenţialul câştig de a fi etichetat, în special prin auto-etichetare. Consecinţele unei asemenea etichetări se reflectă atât în aşteptările celorlalţi (de exemplu, de la o persoană etichetată ca fiind deviantă, se aşteaptă ca ea să “continue” violarea normelor sau a comportamentului considerat convenţional), cât şi în diminuarea şanselor celor etichetaţi de a se reintegra, dar mai ales la elaborarea şi adoptarea unor comportamente deviante ca urmare a reacţiilor celorlalţi (formă de devianţă denumită “devianţă secundară”). Soluţiile oferite de această perspectivă pentru rezolvarea problemelor sociale se referă la revizuirea definirii unei situaţii/ persoane ca fiind deviantă (o mai mare toleranţă şi capacitate de înţelegere a unor situaţii particulare/ speciale), precum şi eliminarea potenţialelor câştiguri rezultate din procesul etichetării ai cel al auto-etichetării.

32

33

Tema 4: Tipuri de acţiuni implicate în DEVCOM
Unul dintre conceptele cheie implicate în desfăşurarea programelor de Dezvoltare Comunitară este potenţialul de acţiune sau capacitatea membrilor unei comunităţi de a acţiona în scopul rezolvării unor probleme comune ce afectează comunitatea sau o parte a acesteia. Termenul original vine din limba engleză: capacity building (consoldarea potenţialului de acţiune) şi reprezintă: „Consolidarea potenţialului de acţiune reprezintă acţiuni pentru sporirea stocului de capital uman la nivelul actorilor implicaţi în vederea creşterii şanselor de contribuţie eficientă la realizarea proiectelor de dezvoltare” (Sandu) Ce reprezintă capitalul uman? Şi cum poate fi el deosebit de alte forme de capital? Capitalul uman:- informaţiile sub formă de cunoaştere, educaţie, dar şi starea de sănătate a populaţiei. Aceasata este accepţiunea mai largă a capitalului uman(Becker). Există surse in literatura de specialitate care definesc capitalul uman în funcţie doar de parametrii educaţie şi cunoştinţe. Capital social:- interacţiunile existente între oameni, relaţii sociale de cooperare care reduc costurile de trenzacţie existente între parteneri, încredere, respectarea normelor, participare socială şi politică. (vezi Putnam, Coleman, Sandu, Uslaner) Capitalul vital:- se referă la caracterisiticile demografice ale populaţiei sau comunităţii (raport populaţie tânără/populaţie în vârstă, volumul populaţiei). O populaţie îmbătrânită din punct de vedere demografic cu greu poate să devină obiectul programelor DEVCOM.(vezi Sandu, Precupeţu) Capitalul material : -se referă la bunuri. Se întâlnesc două tendinţe: a. de a trata separat capitalul material de cel finaciar, Capitalul finaciar definindu-se ca fiind lichidităţile (bani), dar şi tranzacţiile economice. b. A doua tendinţă este de a include capitalul finaciar în cel material. Capitalul simbolic- se referă la credinţele şi valorile unei populaţii, valori ce se pot converti în bunuri materiale. Propietatea de bază a oricărei forme de capital este aceea de convertire într-o formă utilă la un moment dat. Capacity building poate fi considerat un proces social. (vezi definiţia procesului social). În literatura de specialitate se pot întâlni două mari direcţii: (1) de identificare a DEVCOM cu Capacity Building; (2) de a le considera procese complementare; (World Bank) Ambele puncte de vedere sunt corecte, deoarece în primul rând DEVCOM se bazează pe Capacity Building; se pune sub semnul întrebării reuşita unor programe DEVCOM în momentul în care într-o comunitate potenţialul de acţiune este scăzut De aceea pot să existe programe al căror obiectiv este tocmai consolidarea potenţialului de acţiune. Într-o comunitate în care autoritatea locală şi industria deţin controlul socio-economic, şansa derulării unor proiecte DEVCOM este minimă deoarece o astfel de comunitate este lipsită de stocul de capital necesar, şi tocmai de aceea trebuie creat. Capacity Building reprezintă o condiţie absolut nesesară, dar nu şi suficientă. Capacitate comunitară:- include caracterisiticile comunităţii care afectează abilitatea de a identifica şi rezolva problemele cu care se confruntă. Presupune participare şi lidership, resurse, reţele sociale. (Precupeţu)

34

„Capacitatea Comunitară reprezintă un set de caracterisitici sociale structurale şi resurse care permit comunităţii să se ocupe de oportunităţi, provocări şi probleme” (Ktretzman&McKnight) Dacă analizăm capacitatea comunitară ca fiind o combinaţie de condiţii şi resurse care fac posibile desfşurarea programelor DEVCOM, se poate considea că termenul de Capacitate Comunitară capătă aceleaşi valenţe conceptuale ca şi Capacity Building. Pe lângă Capacity Building, Capacitate Comunitară, un alt concept atrage atenţia, şi anume cel de Cultură Participativă. Direcţiile de definiţie ale acestui concept sunt: (Sandu,2005) - valori identitare; - propensiune spre cooperare - competenţă civic- administrativă - capacitatea de a contribui la eforul comunitar de a rezolva probelemele comunităţii. Profesorul Dumitru Sandu atrage atenţia de anu cădea în capcană limitării culturii participative doar la o singură direcţie de acţiune şi anume latura capitalului social.

Lectură obligatorie:

Capital Social 6
Capitalul social reprezintă un concept extrem de utilizat în ştiinţele sociale contemporane, fiind dezvoltat în sociologie, economie şi ştiinţa politică în legătură cu procesele de dezvoltare socială. Atractiv ca şi conţinut şi oferind o cale de legătură între sociologie şi economie, conceptul se află în plin proces de cristalizare, în privinţa definirii şi conţinutului său existând doar un consens la un nivel de mare generalitate. În principiu, capitalul social se referă la interacţiunile la care indivizii iau parte, fiind inclus în reţele sociale şi normele asociate acestora, manifestându-se prin participarea indivizilor la formarea şi funcţionarea instituţiilor, în încrederea în aceste instituţii, în alţi indivizi sau grupuri de indivizi. Toate aceste aspecte ale vieţii sociale pot să acţioneze ca liant în menţinerea şi funcţionarea societăţii, facilitând membrilor ei să urmărească eficient scopurile comune, dar şi pe cele individuale complementare. DEFINIŢII Concept extrem de popular şi preluat frecvent în limbajul cotidian, capitalul social a început să fie utilizat în anii ‘90 de către numeroşi analişti şi decidenţi politici, devenind „un fel de antidot universal pentru bolile care afectează societăţile de pretutindeni” (Alejandro Portes, 1998). Numărul mare de fenomene şi contexte în care capitalul social este utilizat ca variabilă independentă au făcut ca termenul să devină atât de cuprinzător încât aproape şi-a pierdut orice sens exact. Lindon şi colegii săi (1999) remarcau cel puţin 12 definiţii distincte pentru capitalul social, utilizate în literatura anilor ’90. Încercările de sistematizare sunt şi ele numeroase (Portes, 1998; Robinson et al, 1999; Dasgupta şi Serageldin, 1999; etc.), şi insistă pe dezvoltările contemporane ale conceptului. Deşi sociologi clasici, precum Durkheim sau Marx, utilizează concepte similare ca şi conţinut, capitalul social a început să fie utilizat sub această etichetă în ultimele două decenii ale secolului XX, fiind puternic influenţat de lucrările lui Bourdieu şi Coleman. Bourdieu [1980] oferă prima abordare sistematică a tipurilor de resurse de
6

Articol scris de Bogdan Voicu (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii) pentru Dicţionar de sărăcie, în curs de publicare; on-line la http://www.iccv.ro .

35

care poate dispune un individ, în care include şi capitalul social ca distinct de cel economic şi de cel cultural. El defineşte capitalul social ca fiind „agregarea resurselor actuale sau potenţiale legate de posesia unei reţele durabile de relaţii mai mult sau mai puţin instituţionalizate de responsabilitate şi recunoaştere reciprocă - sau, cu alte cuvinte, resurse legate de apartenenţa la un grup - care furnizează fiecărui membru sprijinul capitalului de care dispune colectivitatea, o «acreditare» care te îndreptăţeşte la credibilitate, în variatele sensuri ale termenului” (1986, p. 148). Capitalul social constituie aşadar o proprietate a interacţiunilor constante în care intră un individ. Aceste relaţii sunt bazate pe „indisolubile schimburi materiale şi simbolice”. Însăşi existenţa grupului, arată Bourdieu, este condiţionată de profitul pe care indivizii îl extrag din apartenenţa la grup. Simpla apartenenţă la grup poate constitui prin urmare o resursă în sine. Totuşi, „existenţa unei reţele de legături nu este un dat natural sau social al unui act de instituţionalizare primordială”. Dimpotrivă este produsul un lung şir de eforturi permanente de instituţionalizare şi reinstituţionalizare, al unor „strategii de investire, inidviduale sau colective, conştiente sau inconştiente, menite a stabili sau a reproduce relaţii sociale care sunt utilizabile direct pe termen lung sau scurt [...]” (1986, p. 249). Bourdieu a publicat dezvoltările sale teoretice iniţial în franceză (1980), apoi în germană (1983), iar apoi în engleză intr-un manual de teorie şi cercetare pentru sociologia educaţiei (1986), articolele sale dedicate capitalului social circulând puţin în lumea academică anglo-saxonă. Coleman este cel ce a impus conceptul de capital social în sociologia americană şi mondială, conferindu-i o vizibilitate deosebită. Articolul său fondator din 1988 despre rolul capitalului social în formarea capitalului uman, ca şi dezvoltările din Foundations of Social Theory (1990) sunt două dintre materialele cele mai citate în literatura dedicată capitalului social. Spre deosebire de Bourdieu, Coleman oferă capitalului social o definiţie destul de vagă, extinzând astfel sfera de cuprindere a conceptului: „capitalul social este definit prin funcţiile sale. El nu constă într-o singură entitate ci într-o varietate de entităţi diferite, având două elemente în comun: toate sunt constituite din aspecte ale structurii sociale şi înlesnesc unele acţiuni ale actorilor - persoane sau actori corporaţi - în cadrul acestei structuri” (1988, p. 16). Ca şi Bourdieu, Coleman accentuează productivitatea capitalului social, convertibil în capital economic sau chiar educaţional şi insistă asupra faptului că acest tip de resursă nu aparţine actorilor sociali ci structurii de relaţii dintre actori. Capitalul social apare la Coleman ca element integrativ al unei teorii comprehensive a acţiunii preluând elemente din cele două mari orientări dominante: individul privit ca fiinţă condiţionată social, pe de o parte, şi ca actor economic raţional, condus de principiul maximizării utilităţii. Actele aparent ‘iraţionale’ ale actorilor sociali pot fi astfel explicate prin investirea raţională în capital social. Pentru Coleman, capitalul social îmbracă următoarele mari forme: 1. În primul rând sunt obligaţiile, aşteptările şi încrederea în structurile sociale, dominate de principiul reciprocităţii, reflectând siguranţa răsplătirii eforturilor investite în formarea şi menţinerea relaţiilor sociale;
2. În al doilea rând, capitalul social se concretizează prin „potenţialul de

informaţie inclus în relaţiile sociale”. 3. În al treilea rând, capitalul social înseamnă normele şi sancţiunile presupuse de instituţionalizarea relaţiilor sociale. 4. În fine, ultima formă a capitalului social, rezidă în participarea la dezvoltarea şi activitatea organizaţiilor, în primul rând a celor cu caracter voluntar, nonprofit, dar şi la viaţa informală a organizaţiilor care ţintesc profitul economic. Toate acestea conferă capitalului social caracterul de bun public. Un individ care

36

investeşte în capital social (fie încredere, fie relaţii) nu este singurul care îl foloseşte, ci el are de cules doar puţine din rezultatele investirii. De aici şi tentaţia pentru subinvestirea în capital social sau, cu alte cuvinte, strategiile de „free-rider”. Definiţia (citată mai sus) prin care Coleman statuează sensul şi conţinutul capitalului social este una ambiguă. Practic, aşa cum remarcă Portes, ea lasă nelămurite trei chestiuni fundamentale: 1. cine sunt posesorii capitalului social, 2. care sunt sursele acestui capital şi 3. în ce constau resursele înglobate în capitalul social. Totuşi, precizările suplimentare ale lui Coleman au rezolvat cel puţin parţial aceste probleme. Capitalul social este o caracteristică a structurilor sociale, la care au acces indivizii membrii ai unei societăţi oarecare. Modul concret de formare al capitalului social sugerat de Coleman constă pe de o parte în participare şi asociaţionism, iar pe de alta în investirea de încredere în indivizi şi instituţii şi în respectarea normelor sociale. În fine, resursele la care capitalul social asigură accesul sunt bunurile publice şi resursele (în special informaţionale) de care dispun alţi membrii ai comunităţii implicaţi în aceleaşi reţele sociale ca şi individul de al cărui capital social discutăm. Dacă Bourdieu definea capitalul social insistând asupra dependenţei acestuia de interacţiunile personale ale individului, Coleman dezvoltă suplimentar dependenţa capitalului social individual de existenţa şi garantarea bunurilor publice, de bogăţia în capital social a tuturor membrilor societăţii. Structurile sociale ce înlesnesc formarea capitalului social sunt pentru Coleman reţelele sociale complete, închise (într-o reţea incompletă - cu relaţii puţine între indivizi - norme şi sancţiunile asociate nu pot fi eficiente, iar încrederea în structura socială este redusă), organizarea socială adecvată fiind una a asociaţionismului şi participării. Un pas suplimentar în definirea capitalului social la nivel macrosocial, ca şi caracteristică a întregii comunităţi sau naţiuni este realizat în ştiinţele politice. Pentru Putnam, „capitalul social se referă la aspecte ale organizării sociale – reţele, norme şi încredere – care le permit participanţilor să acţioneze împreună mai eficient pentru a atinge obiective comune” (1995b, 664-665). Primul studiu clasic al lui Putnam, cel asupra eficienţei guvernelor locale din Italia, îl face pe acesta să constate: „capitalul social [...] pare a constitui o precondiţie a dezvoltării economice ca şi a guvernării eficiente” (1993). Mecanismele care facilitează această relaţie derivă di proprietăţile capitalului social, tratat ca şi caracteristică a unei comunităţi: întăreşte normele de reciprocitate generalizată; facilitează coordonarea şi comunicarea, contribuind la transmiterea informaţiilor despre gradul de încredere al altor indivizi/grupuri; menţine în memoria socială amintirea colaborărilor de succes anterioare, creând „forma culturală” în care pot avea loc colaborări viitoare. În cartea sa Bowling Alone ... (1995) Putnam are prilejul de a operaţionaliza conceptul într-un mod extrem de sintetic (încredere şi relaţii sociale), ca şi ocazia de a dezvolta din nou legătura dintre capital social şi dezvoltare socială. Angajarea civică, arată Putnam, este cea care facilitează o guvernare eficientă, chiar dacă nu o poate substitui. O viaţă comunitară bogată, atrăgând participarea majorităţii membrilor, nu numai că împiedică apariţia anomiei, dar şi contribuie la crearea bunului public, facilitând reproducerea şi dezvoltarea tuturor tipurilor de capital. Totuşi, notează Putnam, capitalul social nu reprezintă un panaceu universal pentru rezolvarea bolilor societăţii, investiţiile în dezvoltarea lui nefiind o alternativă, ci o parte complementară a unei politici generale de dezvoltare a capitalului economic (fizic şi financiar), uman şi social. Acestea sunt, în opinia mea (B.V. – n.n.), cele trei moduri dominante de definire a capitalului social în ştiinţele sociale contemporane:

37

-

-

-

ca atribut al relaţiilor sociale (orizontale), facilitând acţiunea individuală (mod de abordare ce reflectă în bună măsură dezvoltările lui Bourdieu); ca atribut al nu numai al relaţiilor sociale, dar mai ales al instituţionalizării reţelelor sociale, facilitând atât acţiunea indivizilor, cât şi formarea bunului public (direcţie dezvoltată de Coleman); ca bun public în sine, facilitând sau putând frâna dezvoltarea socială (după cum sugerează Putnam, insistând asupra relaţiilor orizontale, dar şi asupra normelor ce susţin funcţionarea instituţiilor guvernării).

Diferenţele sunt mai mult de accent, fiind legate de perspectiva din care se realizează analiza şi de nivelul la care se plasează explicaţia: pentru Bourdieu, capitalul social constituie un atribut al microstructurii, în timp ce Coleman caută să explice aspectele macrostructurale ale aceleaşi realităţi, privite însă prin prisma funcţionării colectivităţii în ansamblul ei. Putnam reuneşte practic cele două puncte de vedere, plasând-şi analiza la nivel instituţional şi căutând să explice atât modul în care instituţiile funcţionează în plan comunitar, cât şi modul de construcţie şi implicaţiile pe care le au la nivelul relaţiilor dintre indivizi. Definiţiile pot fi derivate una din alta printr-o simplă schimbare de accent. O a patra modalitate de definire, mai largă, sugerată în ştiinţa politică şi în economie, tinde să includă în capitalul social toate caracteristicile structurii sociale ce contribuie la dezvoltarea economică şi funcţionarea statului, cu accent pe normele ce susţin instituţiile guvernării (vezi Grootaert, 1998). Se încearcă astfel explicarea tuturor variaţilor gradului de dezvoltare economică a unei societăţi care nu ţin de cauze „obiective”, palpabile, capitalul social devenind veriga de legătură între modelele explicative economice şi realitatea socială. Definirea în acest mod extinde totuşi sfera conceptului atât de mult încât el devine practic imposibil de operaţionalizat. În principiu, capitalul social rămâne o caracteristică a structurii sociale, constituindu-se ca atribut al relaţiilor dintre actorii sociali (atât individuali, cât şi corporaţi) şi - mai exact - al sistemului de norme ce guvernează aceste relaţii, având ca nucleu dur reciprocitatea şi încrederea. ISTORIC Capitalul social nu a apărut în ştiinţele sociale din neant. În diferite forme şi sub diferite etichete, el a fost utilizat ca variabilă explicativă începând cu sociologii clasici din secolul al XIX-lea. Rădăcinile istorice ale conceptului sunt numeroase: Tocqueville, Almond şi Verba, Banfield şi mulţi alţii au subliniat legătura dintre participarea activă la viaţa comunitară şi dezvoltarea societăţii, deschizând drumul pentru dezvoltările lui Putnam; teoreticienii schimbului social şi antropologii ce i-au precedat au oferit material empiric pentru Bourdieu, dar şi pentru Coleman; observaţia asupra puterii legăturilor slabe schiţată de Granovetter şi dezvoltată de Lin ca teorie a resurselor sociale sau Axelrod cu analizele asupra cooperării şi acţiunii colective au utilizat şi ei concepte similare capitalului social, anticipându-l pe Coleman. Sistematizând cunoaşterea ştiinţifică acumulată în timp ce a favorizat explozia de popularitate cunoscută astăzi de către capitalul social, Portes (1998) remarcă trei mari tipuri de dezvoltări ce au servit drept surse ale conceptului: În primul rând, pentru a avea capital social, un actor social trebuie să interacţioneze cu alţii, care deţin resursele la care doreşte accesul şi cu care trebuie să dezvolte relaţii de schimb. Teoreticienii schimbului social şi cei ai acţiunii raţionale ar constitui astfel o primă anticipare a capitalului social. În al doilea rând, este identificarea cu grupul de apartenenţă, solidaritatea cu acesta, privită ca factor motivaţional pentru dezvoltarea de relaţii sociale şi producerea bunurilor comune. Portes identifică surse ale unei astfel de abordări în analiza lui Marx asupra emergenţei conştiinţei de clasă, în observaţiile

38

acestuia legate de solidaritate ca şi produs al unui destin comun. În fine, cea de-a treia sursă identificată de Portes este teoria durkheimiană clasică a integrării sociale, cu accentul ei pe modul în care se constituie solidaritatea socială prin capacitatea comunităţii de a dezvolta sancţiuni pentru nerespectarea instituţiilor ce guvernează relaţiile sociale. Putnam o menţionează pe Jane Jacobs (The Death and Life of Great American Cities, 1968) ca fiind primul autor ce utilizează capitalul social în sensul său contemporan şi cu această etichetă. Coleman, ca şi Portes, îl creditează pe economistul Glenn Loury ca fiind cel ce a dat conceptului numele actual, căutând să suplinească dificultăţile teoriei economice în a explica diferenţele de venit şi educaţie dintre rase: „ar fi utilă folosirea unui concept de ‘capital social’ pentru a reprezenta consecinţele poziţiei sociale în facilitarea achiziţionării caracteristicilor standard ale capitalului uman” (Loury, 1977, p. 176). FUNCŢII Dezvoltările contemporane şi-au îndreptat în special atenţia şi au căutat să sublinieze funcţiile capitalului social. În primul rând este vorba, aşa cum remarca Portes (1998), despre funcţia de sursă a controlului social. Stocuri ridicate de capital social implică încredere şi solidaritate socială, dar mai presus de toate respectarea normelor. Comportamentele anomice sau deviante îşi găsesc costurile sociale în excluderea din reţelele sociale, în lipsa de acces la bunurile furnizate de acestea. A doua funcţie a capitalului social rezidă în rolul său de garant al ajutorului familial. Legături puternice în cadrul familiei pot asigura o serie de beneficii membrilor acesteia, dincolo de sprijinul în ce priveşte integrarea socială. Coleman notează cum astfel de familii pot furniza copiilor suport pentru o mai bună performanţă şcolară (1988). Exemplul românesc al gospodăriei mixte extinse, reunind părinţii rămaşi la sat şi copii adulţi integraţi în mediul urban, însă împărţind aceleaşi resurse comune într-un schimb continuu ilustrează şi el aceeaşi funcţie. A treia valenţă instrumentală a capitalului social este cea mai des invocată în literatura dedicată acestuia: accesul la resurse diverse prin intermediul reţelelor sociale. Cea de-a patra funcţie este cea de catalizator al dezvoltării sociale, căreia îi voi acorda un spaţiu mai larg în finalul articolului, dată fiind actualitatea temei pentru dezbaterile academice contemporane, dar şi legătura directă cu studiul sărăciei. În fine, a cincia funcţie este cea de „instrument de economisire”. Capitalul social se poate converti cu uşurinţă în capital de orice alt tip: indivizii bogaţi în capital social pot avea mai uşor acces nu numai la slujbe mai bune (aşa cum arăta Granovetter), dar şi la împrumuturi subvenţionate, pieţe pe care au monopol etc. (Portes, 1998). Exemplul lui Coleman (1988) este util în ce priveşte transformarea capitalului social în capital educaţional, atât prin sprijinul acordat de familie copiilor, dar şi prin faptul că integrarea în reţele sociale previne abandonul şcolar şi poate stimula continuarea educaţiei în sistemele secundare şi terţiare de învăţământ. Portes (1998) adaugă faptul că prin intermediul capitalului social, indivizii pot avea contacte cu experţi şi acces la cunoştinţe de vârf, dar şi pot să se afilieze unor instituţii de renume şi prin apartenenţa la acestea să îşi mărească capitalul educaţional recunoscut (acoperit cu diplome). În fapt, acest ultim exemplu ţine mai degrabă de posibilitatea de convertire a capitalului social în capital simbolic, asupra căruia insistă şi Bourdieu (1980). Toate acestea argumentează asupra posibilităţii investirii în capital social şi despre cum lucrează funcţia sa de instrument de economisire. Este însă capitalul social cu adevărat capital? Robinson, Schmid şi Siles (1999) au argumentat asupra acestui aspect, subliniind caracteristicile care fac din capitalul

39

social un capital similar capitalului economic. Conform lui Robinson şi ceilalţi, capitalul economic se distinge prin câteva trăsături definitorii: poate satisface unele nevoi(are potenţial de servire), este durabil, flexibil, substituibil, este supus uzurii, poate crea capital, poate fi utilizat în scopuri etice sau non-etice (p. 9). Capitalul social se comportă în mod similar: este durabil, fiind produsul unor eforturi îndelungate şi având o inerţie deosebită (după cum subliniază Inglehart, 1997). Are un potenţial deosebit de mare de servire, putând facilita obţinerea de servicii economice (prin accesul la resursele controlate de alţii), implicând anumite recompense sociale de integrare şi recunoaştere (prin însăşi faptul că se bazează pe interacţiuni sociale frecvente), dar servind şi ca catalizator în ce priveşte informarea indivizilor. Flexibilitatea capitalului social derivă din posibilitatea de a fi utilizat pentru obţinerea unei game variate de servicii. Substituibilitatea este dată de faptul că poate înlocui orice tip de capital, fie direct, fie prin conversie. Neîntreţinerea relaţiilor sociale duce la uzura fizică a capitalului social, în timp ce monotonia acestora poate determina uzura morală prin saturare. Despre posibilitatea investirii şi multiplicării capitalului social am amintit deja. În fine, capitalul social poate fi utilizat atât etic (accesul la resursele unui prieten, de exemplu la abonamentul acestuia la o publicaţie) sau ne-etic (respingerea unui candidat pentru o funcţie în administraţia publică datorită legăturilor sale cu persoane dintr-un grup etnic stigmatizat). TIPOLOGII Distincţia operaţională a lui Putnam (capitalul social ca relaţii sociale şi încredere în instituţii) nu este singurul mod de clasificare a capitalului social. Collier (1998) descompune capitalul social în „capital social guvernamental” şi „capital social civil”. Primul se referă în principiu la instituţiile guvernării care influenţează modul în care indivizii cooperează pentru producerea bunurilor publice. Conţinutul capitalului social guvernamental este exemplificat în special prin modul de funcţionare ca şi normă a legilor şi a contractelor formale dintre indivizi. Capitalul social civil priveşte valorile, normele, reţelele informale şi participarea în asociaţii care determină capacitatea indivizilor de a coopera. Distincţia lui Collier operează similar cu cea a lui Putnam, chiar dacă lărgeşte sfera capitalului social şi asupra consecinţelor sale în planul funcţionării instituţiilor organizării sociale. practic, capitalul social guvernamental reprezintă încrederea în instituţii şi efectele acesteia asupra funcţionării guvernării, în timp ce capitalul social civil constituie tocmai reţeaua relaţiilor sociale şi normele asociate acestora. O altă distincţie importantă este cea între capitalul social pozitiv şi cel negativ, operată pentru capitalul social relaţional în funcţie de impactul pe care îl are acesta asupra dezvoltării sociale şi economice. A-moralismul familial al lui Banfield constituie un exemplu de capital social negativ: lipsa de încredere în indivizi sau grupuri din afara familiei, precum şi dezvoltarea de legături aproape exclusiv în grupul principal de apartenenţă, frânează dezvoltarea societăţii în ansamblul ei nepermiţând funcţionarea adecvată a instituţiilor de producere a bunurilor publice. Narayan (1999) oferă o sinteză reuşită pentru tipologizarea capitalului social în funcţie de efectele sale în planul dezvoltării. Punând accentul pe analiza la nivel mezosocial, el distinge între A) capitalul social datorat relaţiilor între grupuri (pe care îl numeşte capital social de legătură/conectare – „bridging social capital”) şi cel al relaţiilor din interiorul grupului. Narayan notează faptul că relaţiile care stabilesc contracte între grupuri, fie ele şi slabe, se dovedesc mult mai productive în ce priveşte dezvoltarea socială a întregii comunităţi. În schimb, grupurile închise, care promovează relaţii exclusiv în interiorul lor dezvoltă un B) capital social de menţinere a coeziunii grupurilor („bonding social capital”), care în absenţa celui de legătură se manifestă ca şi capital social de separare, cu efecte negative asupra dezvoltării globale. Woolcock (2000) distinge un tip special – al C) capitalului social de legătură pe care îl numeşte „linking social capital” şi îl identifică prin legăturile verticale ce se stabilesc între săraci şi indivizii care se află în poziţii cheie ale instituţiilor formale ale sistemului social (bănci, poliţie etc.). Urmându-l pe Woolcock,

40

World Development Report 2000/2001 (World Bank, 2000) operează cu aceeaşi clasificare în trei categorii a capitalului social, folosind „bridging social capital” ca şi capital social relaţional dezvoltat între indivizi proveniţi din grupuri diferite, situaţi însă la „nivele comparabile ale statusului economic şi puterii politice” (p. 128). Argumentul este similar teoriei puterii legăturilor slabe a lui Granovetter, dezvoltate şi de Ronald Burt în interesanta sa analiză asupra golurilor structurale ale reţelelor sociale (1992). Burt observă că pe pieţele moderne, competitorii sunt legaţi între ei prin multiple relaţii de cooperare şi colaborare, prin înţelegeri tacite sau formale, prin anticipări dictate de încredere, schimb şi reciprocitate. Oportunităţile antreprenoriale nu pot fi identificate decât analizând competiţia ca pe o structură de relaţii, şi nu ca pe un atribut al actorilor sociali în sine. Structura de relaţii nu este una completă; nu toţi actorii interacţionează cu toţi ceilalţi, existând perechi de actori care nu sunt legaţi nici măcar prin legături mediate de alţi actori. Absenţa acestor relaţii dă naştere „golurilor structurale”, oportunităţi importante ce trebuie exploatate de antreprenorii ce investesc în capital social relaţional. INFLUENŢA ASUPRA DEZVOLTĂRII SOCIALE ŞI SĂRĂCIEI Numărul mare de analize empirice asupra capitalului social desfăşurate în anii '90 (pentru o trecere în revistă cuprinzătoare a acestora vezi Portes, 1998 sau Dagsupta şi Serageldin, 1999) a contribuit la fixarea conceptuală a acestuia, precum şi la acumularea unor cunoştinţe practice extrem de valoroase privind formarea şi utilizarea capitalului social ca factor de accelerare a proceselor de dezvoltare socială. Legătura dintre capital social şi dezvoltare este anticipată de studiul extrem de influent al lui Banfield (1958) asupra satului Montegrano, din sudul Italiei. Banfield a explicat dezvoltarea redusă a satului prin capacitatea redusă a comunităţii locale de a se organiza pentru producerea bunurilor publice. Explicaţia lui Banfield este clădită în jurul a ceea ce el denumeşte „amoralism familial”: lipsa de încredere în indivizi sau grupuri din afara familiei, fenomen ce împiedică orice fel de relaţii de colaborare în afara familiei. În mod similar, Almond şi Verba (1963) notează că democraţiile cu cea mai lungă stabilitate în timp sunt cele în care încrederea inter-personală cunoaşte nivelele cele mai înalte. Putnam (1993) a argumentat şi el asupra legăturii dintre eficienţa guvernelor locale din Italia şi stocurile de capital social existente în regiunile cu pricina. O serie de studii realizate pe baza World Values Survey şi a altor seturi de date comparative, au documentat asocierea semnificativă dintre nivelul capitalului social şi gradul de dezvoltare al societăţilor de pretutindeni (pentru o trecere în revistă a acestor studii vezi Narayan, 1999). Li se adaugă multe alte studii locale (sintetizate de Knack, 1999), asupra impactului capitalului social asupra bunăstării gospodăriile în ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. În analiza lor despre influenţa capitalului social asupra veniturilor gospodăriilor rurale din Tanzania, Narayan şi Pritchett (1997) notează mai multe moduri în care acesta determină creşterea veniturilor gospodăriilor. 1. În primul rând, capitalul social contribuie la creşterea eficienţei serviciilor publice. În mod similar cu Putnam (relaţia dintre eficienţa guvernelor locale şi stocurile de capital social din regiunile Italiei), Narayan şi Pritchet raportează o asociere consistentă între capitalul social pe de o parte şi calitatea percepută a serviciilor medicale şi a celor educaţionale, de cealaltă. 2. În al doilea rând, „un alt posibil canal pentru impactul capitalului social este managementul resurselor tratate ca şi proprietate comună a satului (sau poate a mai multor sate – a comunităţii – n.n.) precum alimentarea cu apă, irigaţiile şi drumurile locale” (p. 30). Comunităţile bogate în capital social sunt astfel capabile să coopereze mai bine pentru producerea bunurilor comune/publice. Narayan şi Pritchett observă că printre gospodăriile din satele bogate în capital social sunt mai multe care utilizează îngrăşăminte chimice sau naturale, precum şi seminţe îmbunătăţite în procesul agricol. În plus proporţia gospodăriilor care utilizează

41

credite agricole este mai mare în satele bogate în capital social. Explicaţiile sunt trei, toate evidenţiind rolul informaţional al reţelelor sociale: 3. Mai întâi, capitalul social favorizează difuzarea inovaţiilor. 4. Pe de altă parte, capitalul social facilitează accesul pe pieţe variate, sprijinind decizia optimă, datorită surplusului de informaţie pe care îl aduce putând fi evitate pierderile datorate cunoaşterii incomplete asupra pieţelor potenţiale. 5. În fine, capitalul social poate juca rolul unei asigurări informale în faţa riscurilor implicate de diverse strategii de viaţă, în special în ce priveşte deciziile de natură economică ale gospodăriei (totuşi, datele raportate de Narayan şi Pritchett nu susţin, dar nici nu contrazic această ipoteză). În analiza similară realizată asupra Indoneziei, Grootaert (1999) notează: „capitalul social reduce probabilitatea de a fi sărac, iar veniturile din investirea în capital social sunt mai mari pentru săraci, decât pentru întreaga populaţie” (p. 63). Cele mai puternice asocieri raportate de Grootaert între capitalul social de tip asociativ şi veniturile gospodăriilor sunt trei: cu fiecare asociaţie în care membrii gospodăriei sunt membri, veniturile per capita ale gospodăriei cresc cu 1,5%; dacă eterogenitatea internă a asociaţiilor în care gospodăria intră creşte cu 20%, veniturile gospodăriei cresc cu 3,3%; o creştere de 20% în ce priveşte participarea la decizie în asociaţiile în care membrii gospodăriei sunt implicaţi, conduce la creşteri ale veniturilor per capita de 3,2%. După cum observă Grootaert (1999, p. 64), deşi capitalul social determină nivelul de bunăstare, cauzalitatea inversă este şi ea posibilă: gospodăriile mai bogate ar putea avea o cerere mai ridicată pentru participarea în asociaţii şi ar putea avea mai mult timp pentru a participa (deşi costul de oportunitate asociat timpului lor este şi el mai mare)”. Analizând externalităţile capitalului social, Collier notează faptul că acesta poate avea deopotrivă efecte negative şi pozitive asupra sărăciei şi dezvoltării. În primul rând sunt efectele legate de generarea de cunoaştere. Pe de o parte, cei care dispun de mai multe informaţii/cunoştinţe, prezintă nivele de venit mai ridicate şi poziţii mai valorizate în societate, de unde tendinţa celor mai săraci de a adopta strategii imitative cu efecte pozitive asupra dezvoltării. Pe de altă parte, reţelele sociale cuprind în general indivizi cu acelaşi nivel de cunoştinţe. Astfel, cei mai săraci în informaţii şi deprinderi, vor interacţiona mai ales cu cei similari lor, neavând la îndemână un model de succes pe care să îl copieze. Discutând despre asupra impactului vecinătăţii asupra sărăciei, Jürgen Friederichs (1998) face o observaţie asemănătoare, remarcând faptul că reţelele sociale ale celor săraci sunt mai mici decât ale celorlalţi indivizi şi tind a se limita spaţial la proprii vecini. Consecinţa este formarea unor grupuri închise, sărace, cu un capital social de separare, excluse practic de la dezvoltare. A doua externalitate identificată de Collier constă în reducerea oportunismului. Pe de o parte se regăseşte reputaţia, necesară pentru implicare în tranzacţii profitabile, indiferent de natura acestora. Dar reputaţia este creată prin participarea la tranzacţii repetate, bazate pe şi creând încredere. Prestigiul ridicat este asociat accesului la tranzacţii mai avantajoase, în timp ce lipsa de reputaţie are ca efect excluziunea socială. Întregul mecanism de integrare socială prin reputaţie şi schimb îi dezavantajează aşadar pe cei săraci prin posibila lor excludere, dar le şi creează oportunităţi de a ieşi din sărăcie prin accesul la resurse variate odată câştigată o minimă reputaţie. În al treilea rând sunt externalităţile legate de formarea bunurilor publice şi a acţiunii colective. Securitatea personală, spre exemplu, este asigurată în mod complementar atât prin cheltuieli publice, cât şi prin cheltuieli private. Lipsa resurselor face ca săracii să fie acoperiţi doar prin cheltuielile publice, fiind victimele predilecte ale criminalităţii. Crearea bunurilor publice şi funcţionarea efectivă a

42

instituţiilor publice îi favorizează aşadar mai ales pe săraci, aducându-le un spor de siguranţă mai important în termeni relativi decât cel adus membrilor mai înstăriţi ai societăţii. Pe de altă parte, argumentează Collier, alegerea liderilor formali ai comunităţilor se face din rândul celor bogaţi în capital social şi material, aceştia fiind predispuşi să acorde ulterior mai multă atenţie păturii din care provin, dezavantajându-i pe săraci. Acest ultim argument este discutabil: reprezentarea se asigură în general prin vot, candidaţii fiind forţaţi prin regulile competiţiei să trateze în egală măsură şi problemele alegătorilor mai puţin înstăriţi (altfel, în termenii lui Burt, se va găsi întotdeauna un contracandidat care să speculeze oportunitatea găurii structurale create).

Relaţia între tipul de capital social relaţional şi guvernare State cu o bună funcţionare 2. Excluziune (conflicte latente)
Africa de Sud, sub aparheid Peru, Mexic (% ridicată a indigenilor) SUA Unele ţări CEE

1. Bunăstare socială şi economică

Ţările scandinave

Legături rare între grupuri

Olanda

(grupuri sociale insulare)

Kosovo
Haiti Columbia

LEGĂTURI FRECVENTE ÎNTRE GRUPURI

Kenya

Rusia

(societate civilă)

3. Conflicte manifeste State disfuncţionale Sursa: adaptat după Narayan (1999), figura 1, p. 14

4. Supravieţuire

Discuţia lui Collier despre efectele pozitive şi negative ale capitalului social asupra bunăstării gospodăriilor, readuce în prim plan distincţia lui Narayan (1999) între capitalul social care leagă grupurile sociale între ele, menţinând societatea unită şi funcţionabilă şi capitalul social care separă grupurile, divizând societăţile. În fapt Narayan distinge între societăţile puternic integrate şi cel de tip insular, formate din grupuri sociale între care interacţiunile sunt extrem de reduse şi îmbracă mai degrabă forme conflictuale. Primele dezvoltă un capital social relaţional ce serveşte drept liant şi catalizează producţia bunului public, favorizând participarea şi activismul civic. Societăţile de tip insular sunt formate din grupuri închise ai căror membrii dezvoltă relaţii exclusiv în interiorul grupului, crearea bunurilor publice fiind astfel obstrucţionată. Analizând legătura dintre funcţionarea statului şi tipul de capital social prezent în societatea în cauză, Narayan notează faptul că dezvoltarea economică este inclusă în cea socială, fiind determinată decisiv de structura socială, în special prin mărimea şi tipul stocurilor de capital social. Reţele puternice de capital social de integrare pot menţine funcţionare societăţilor în cazul colapsului instituţiilor formale şi garanta pe termen scurt bunăstarea economică şi socială. Este cazul Rusiei în primii ani de după colapsul URSS, ca şi a unora dintre ţările Europei Centrale şi de Est (CEE), unde

43

disoluţia vechilor instituţii ale guvernării a fost suplinită de reţelele sociale dezvoltate în cadrul societăţii civile. Cadranele 2 şi 4 nu sunt situaţii de echilibru, fiind foarte instabile, funcţionarea statului şi cea a societăţii civile fiind în fapt complementare şi nu substituibile. Rusia, de pildă, se deplasează către cadranul 3, dată fiind situaţia sa descrisă de Richard Rose prin metafora societăţii clepsidră: o pătură săracă foarte largă având o bogată reţea de relaţii sociale în interior, legată prin fire extrem de subţiri de elitele financiare caracterizate la rându-le de o viaţă socială internă bogată (Rose, 1995). POLITICI DE DEZVOLTARE A CAPITALULUI SOCIAL Narayan (1999) sistematizează modalităţile de încurajare a formării de capital social, măsuri ce trebuie totuşi privite cu precauţia formulată de Fukuyama (1995): la nivel macrosocial capitalul social se creează din interior şi are o inerţie deosebită, modificându-se cu mare greutate. În funcţie de poziţia societăţii în spaţiul descris în figura de mai sus, Narayan specifică principii diferite de dezvoltare a capitalului social pentru deplasarea spre bunăstare. Două mari principii domină proiectele propuse, fiecare având o serie de măsuri standard asociate. Un prim mecanism constă în dezvoltarea mecanismelor de incluziune socială a celor excluşi de la sistemele formale financiare, educaţionale şi de guvernare. Măsurile concrete sunt identificate în promovarea valorilor şi normelor toleranţei şi incluziunii, în facilitarea accesului la informaţie, în dezvoltarea de mecanisme de mediere a conflictelor, asigurarea accesului la educaţie pentru toţi, restructurarea economică astfel încât toate grupurile sociale să aibă acces la controlul resurselor, ca şi descentralizarea. Informaţia cât mai completă tinde să elimine conflictele, prin diminuarea incertitudinii cauzate de necunoaşterea intenţiilor celuilalt şi permite dezvoltarea de relaţii între grupuri în scopul exploatării găurilor structurale. Promovarea toleranţei conduce şi ea la creşterea numărului legăturilor sociale, ca şi a raportului între capitalul social de legătură şi cel de separare. Descentralizarea are ca efect imediat mutarea centrului de putere mai aproape de individ, făcând ca obiectivele deciziei politice să fie mai palpabile şi mai atractive din punct de vedere al participări la crearea şi gestionarea bunului public. Transparenţa actului decizional creşte şi odată cu ea, după cum nota Sztompka (1999), şi încrederea în instituţii şi chiar în indivizi. Al doilea mecanism important este cel de investire în capacitatea organizatorică a săracilor, atât la nivel microsocial (sprijinul acordat direct săracilor), cât şi la nivel macro (încurajarea activităţilor asociative). Se intervine astfel direct în dezvoltarea reţelelor sociale. Fergus Lyon (2000) sugerează şi el două căi importante de încurajare a formării de capital social: Prima constă în promovarea reţelelor existente, prin facilitarea legăturilor, identificare şi sprijinirea nodurilor reţelei şi medierea conflictelor. Ce-a de-a doua se concentrează pe sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii şi a antreprenorilor de la sate. Aceştia pot fi creditaţi de comunitatea locală cu multă încredere, putânduse constitui în agenţi activi de dezvoltare a capitalului social comunitar. În general, studiul capitalului social se centrează pe analiza relaţiilor şi reţelelor sociale. soluţiile de dezvoltare socială mediată de capitalul social iau şi ele în calcul în primul rând latura relaţională a conceptului. Există însă o bogată literatură dedicată încrederii (vezi Misztal, 1996 sau Gambetta, 1988 pentru prezentări ale literaturii dedicate încrederii). Încrederea este privită în general fie ca parte a capitalului social, fie ca şi produs al acestuia. Ţinând cont de faptul că relaţiile sociale sunt facilitate, condiţionate şi chiar declanşate de prezenţa încrederii, relaţia prezintă o puternică bicauzalitate, astfel că încrederea apare mai degrabă ca şi element component al capitalului social. Uneori studiile asupra încrederii propun schiţe ale unor explicaţii cu caracter universalist. Este cazul teorie propusă de Sztompka (1999), interesantă în contextul dicţionarului de faţă prin implicaţiile asupra dezvoltării sociale a societăţilor în tranziţie. Sztompka include încrederea în sfera capitalului social, argumentând în

44

importanţa acesteia pentru funcţionarea eficientă a statului şi a instituţiilor guvernării, pentru colaborarea în cadrul comunităţii, ca şi pentru garantarea libertăţilor individuale. Relaţională şi anticipatorie, încrederea implică obligaţii din partea actorilor investiţi cu încredere şi aşteptări din partea celor ce investesc încredere. „Încrederea este un pariu despre acţiunile viitoare ale celorlalţi care pot afecta situaţia proprie” (p. 25), constituindu-se ca o formă de control asupra acestor acţiuni, ca un mijloc de eliminare a incertitudinii. Lipsa de încredere duce astfel spre căutarea de substitute ale acesteia, pentru a menţine predictibilitatea şi controlul asupra mediului înconjurător în limite acceptabile. Astfel de substitute sunt fatalismul, providenţialismul, corupţia, creşterea vigilenţei, litigiozitatea accentuată, închiderea societăţii (ghetou-izarea), paternalizarea şi căutarea unor lideri charismatici promiţând soluţii miraculoase, externalizarea încrederii către actori îndepărtaţi (NATO, FMI, UE sau ONU – în ţările CEE). Încrederea îşi găseşte sursele în experienţa trecută a relaţiilor de cooperare, în trăsăturile individuale, precum şi în aspectele culturale ale mediului social. Sztompka construieşte o teorie iterativă a dinamicii încrederii ca rezultat al acţiunii actorilor în mediile sociale în care aceştia evoluează. Variabilele independente sunt cele care ţin de contextul social, ca efect şi garanţie a reproducerii unei culturi a încrederii: coerenţa normativă a societăţii, stabilitatea ordinii sociale, transparenţa organizării sociale, familiaritatea mediului social, responsabilitatea actorilor sociali (posibilitatea de sancţionare a acestora). Acţiunea celor cinci variabile contextuale menţionate, mediată de caracteristicile individuale ale actorilor sociali (valorile sociale pe care le împărtăşesc şi capitalurile de care dispun indivizii) conduce către menţinerea, crearea sau deteriorarea unei culturi a încrederii. Aceasta se manifestă ca fundal contextual în reconstrucţia culturii încrederii în perioadele istorice imediat următoare. Sztompka îşi testează teoria explicând colapsul încrederii în fostele ţări comuniste din Europa, ca şi redresarea acesteia în a doua parte a anilor '90 în Polonia. Disoluţia vechii ordini sociale a afectat familiaritatea mediului social, a destrămat stabilitatea ordinii sociale, incoerenţa normativă s-a cronicizat etc. Cauzele rezidă în „anomia haosului post-revoluţionar”, în emergenţa noilor oportunităţi de mobilitate socială, în dispariţia bruscă a controlului social rigid, în incapacitate noilor elite politice de a soluţiona rapid situaţiile de criză ale sistemului. Efectele sunt diminuarea accentuată a încrederii şi orientarea către substitute (accentuarea fatalismului, corupţia, externalizarea încrederii, nevoia de grija paternală), precum şi comportamente de protest: emigrarea, neparticiparea la viaţa publică, neîncrederea în serviciile publice şi opţiunea pentru cele private. Diminuarea încrederii şi disoluţia multor relaţii sociale, inclusiv reducerea participării la viaţa asociativă se pot permanentiza în culturi ale neîncrederii, obstrucţionarea producerea bunurilor comune, colaborarea actorilor sociali şi diminuând perspectivele de dezvoltare socială. Sztompka notează două tipuri de acţiuni prin care încrederea şi capitalul social pot fi menţinute, revigorate sau încurajate să fie create. I. Prima modalitate este acţiunea asupra celor cinci variabile macrosociale: 1. legislaţia simplă, transparentă, persistentă în timp şi necontradictorie asigură coerenţa normativă; 2. acurateţea comportamentului clasei politice, hotărârea Guvernului, acţiunile acestora fără ezitări asigură reprezentarea socială că Guvernul ştie ce vrea, contribuind la stabilitatea ordinii sociale; 3. pluralismul şi libertatea presei, monitorizarea continuă a opiniei publice prin sondaje de opinie sprijină transparenţa organizării sociale; 4. comportamentul celor care intră în contact direct cu publicul (funcţionari, asistente medicale, preoţi, profesori) este extrem de important pentru percepţia mediului social ca şi familiar; 5. în fine justiţia neşovăielnică contribuie şi ea la stabilirea unui climat al încrederii. II. În al doilea rând sunt acţiunile care îi vizează pe indivizi în sine: creşterea nivelului de educaţie, o viaţă de familie normală, o educaţie şcolară promovând toleranţa, dezbaterea publică continuă a schimbărilor anticipate etc.

45

46

Tema 5. Principii şi modele ale Dezvoltării Comunitare:

Deşi DEVCOM nu este un domeniu standard ce se ghidează după după reguli fixe, există principii şi modele care orientează practica dezvoltării comunitare. Nu există reţete şi paşi care să fie urmaţi cu stricteţe. Există şi manuale DEVCOM care indică etapele pe care orice agent comunitar sau orice practician al domeniului trebuie să le urmeze pentru ca o acţiune comunitară să aibă rezultate dorite. Aceste reţete şi scheme teoreticie au o aplicabilitate redusă în practică , putând fi soluţii de succes în câteva cazuri, dar nu se poate generaliza,acest fapt putând avea drept consecinţă eşecul programelor de dezvoltare. Principii: „1. Activizarea comunităţilor,se realizează prin implicarea atât a bărbaţilor cât şi a femeilor, mobilizarea având ca scop ajutorarea reciprocă, rezolvarea problemelor, integrare şi acţine socială. 2. La toate nivelurile societăţii, trebuie promovată ideea de participare, pentru evitarea stărilor de apatie şi frustrare. 3. Dezvoltarea Comunitară se bazează pe capacitatea membrilor comunităţii în identificarea şi definirea problemelor, în planificarea şi executarea acţiunilor. 4. Dezvoltarea sustenabilă face apel la resurse comunitare (umane, tehnice, finaciare) şi la cele ce provin din afara comunităţi, (atunci când este cazul) prin promovarea parteneriatelor public-private. 5. Integrarea comunitară trebuie promovată după două tipuri de relaţii comoplementare: a) Crearea relaţiilor sociale între grupuri ce se disting prin statut socio- economic diferit, diferenţe etnice şi culturale, religie, vârstă, locul de rezidenţă sau alte caracteristici ce pot determina tensiuni sau conflicte deschise b) Stabilirea de relaţii între instituţiile publice, agenţii guvernamentale, agenţii private, agenţii private, organizaţii non-profit şi cele caritabile ce pot veni în sprijinul schimbării de la nivel comunitar. 6. Organizarea şi promovarea activităţiilor ce au ca scop activarea peroanelor marginalizate prin implicarea acestora în diferite sectoare sociale. 7. Mutarea accentului de la pasiv la activ prin promovarea unor politici ce încurajează acţiunea socială.” Adaptare după Campfens,1999

Dezvoltarea Comunitară presupune: 1. Participarea activă şi reprezentativă a tututror membrilor comunităţii pentru a influenţa deciziile care le afectează viaţa. 2. Angajarea membrilor comunităţii în învăţarea şi înţelegerea problemelor comunităţii şi a consecinţelor economice, sociale, polirice, psihologice 3. Incorporarea diferitelor interese şi culturi ale comunităţii în procesul DEVCOM 4. Întărirea capacităţii de conducere a membrilor, liderilor şi grupurilor comunitare (Sandu 2005)

47

Tipuri de modele: Jack Rothman şi John E Tropman prpuneau în anii ‘ 80 trei tipuri de modele ale Dezvoltării Comunitare a căror consistenţă se păstrează şi in anii 2000, în ciuda faptului că literatura abundă în modele, practici, direcţii de lucru. Cele trei modele identificate de autorii americani sunt: 1. Modelul dezvoltării comunitare: (Model of Locality Development) Potrivit acestui model, membrii comunităţii sunt priviţi ca cetţeni activi implcaţi în procesul de schimbare ce are ca scop „mai binele comunităţii” . Reprezintă modelul care se apropie cel mai mult de construcţia teoretică a domeniului. Structurile de putere colaborează cu liderii locali şi cu membrii comunităţii pentru rezolvarea problemelor colective. Rolul agentului comunitar este acela de catalizator, el lucrând de obicei cu grupuri mici şi face parte dintr-o echipă. Acest proces se mai numeşte şi „învăţare socială”. Agentul comunitar este văzut ca un profesor, nu ca un expert, oferind sprijin, suport, informaţii, relaţiile fiind de cooperare. Studiu de caz: Una dintre problemele importante cu care Canada se confruntă este integrarea imigranţilor. În abordarea problemei s-a propus o „cale comunitară” acceptabilă. Acceptabilă din două motive: 1. Integrarea este un proces complex care se întinde pe o perioadă îndelungată de timp 2. Soluţia comunitară, deşi nu grăbeşte procesul, poate oferi un sentiment de siguranţă Anul 1970 a reprezentat începutul elaborării de politici ce promovau multiculturalismul. „Multiculturalism Act” din anul 1988 reglementează Canada ca fiind o ţară de imigranţi (Stalwick, 1999). „În ultimii zece ani, 20% din totalul imigranţilor erau refugiaţi, şi dintre aceştia, 30% au cunoscut diferite forme de tortură în ţara de origine.” (Chambon & all, 1999) „Scopul torturii este acela de a distruge personalitatea, nu de a obţine nişte informaţii” (Canadian Task Force on Mintal Health).7 Orice eveniment de migraţie internaţională este însoţit de un şoc cultural (Toffler) care poate avea intensitate diferită. Pentru depăşirea şocului cultural este nevoie de o anumită perioadă de timp; este nevoie de ceea ce literatura de specialitate denumeşte prin termenul de adaptare. Procesul de adaptare necesită măsuri speciale pentru ca persoanele torturate să fie integrate. Din punct de vedere psihologic, traumele suferite în ţara de origine nu se estompează nici în momentul ajungerii în ţara de destinaţie, nici imediat după. Depăşirea traumelor se face individual şi nu se pot elibera reţete de vindecare. De aceea, la prima vedere, ar fi indicată în procesul vindecării traumelor o acţiune medicală, terapeutică. Este oare suficient? Într-adevăr este nevoie de ajutor specializat; însă acest ajutor specializat din partea psihologilor, psihiatrilor îşi are limitele sale. Limita constă în existenţa unor cercuri concentrice. Deşi cercurile sunt concentrice, nu au nici un punct comun. După ce a părăsit cabinetul doctorului, persoana care a fost persecutată trebuie să îşi poarte drama ascunsă. Mergând pe această direcţie nu se mai poate vorbi de o integrare eficientă. Integrarea presupune intersecţia mai multor variabile sociale, care în acest caz nu sunt prezente. Soluţia găsită de comunităţile canadiene îmbină acţiunea terapeutică cu cea socială. Premisa de la care s-a plecat este aceea că tortura este un fenomen social, şi de aceea necesită un răspuns social, nu unul medical (CCVT Newsletter, May, 1992). Din moment ce persecuţia are drept consecinţă izolarea persoanei şi transformarea acesteia într-un instrument ce nu se mai poate conforma şi adapta la cerinţele mediului, s-a considerat că funcţia responsabilizării în vederea reumanizării fiinţelor torturate trebuie preluată de comunităţi. În anul 1997 a fost fondat la Toronto „The Canadian Centre for Victims of Torture” (CCVT) cu sprijinul Amnesty International şi dat în folosinţă în anul 1983, fiind al doilea centru internaţional. Primul centru a fost deschis la Copenhaga. În anul 1994 funcţionau în Canada încă 9 centre; filiale ale centrelor au fost deschise şi în Chile sau Africa de Sud (Chambon & all, 1999).
7

Potrivit unui raport Amnesty International, în anul 1994 în mai mult de 90 de ţări se practica tortura

48

CCVT reprezintă o organizaţie non-profit a cărei activitate este concentrată în jurul nevoilor unice ale victimelor torturii şi familiilor acestora din Canada şi din străinătate şi, în acelaşi timp, are rolul de a sensibiliza şi informa conştiinţa publică asupra efectelor devastatoare ale torturii.” (Chambon&all, 1999). Soluţia comunitară găsită a fost înfiinţarea „Cercurilor de Solidaritate”. „Cercul de solidaritate” reprezintă efortul depus de membrii unei comunităţi în scopul rezolvării, diminuării consecinţelor negative ale unei probleme comune. Înseamnă, în primul rând, sprijin social. „Cercul de Solidaritate” reprezintă o activitate şi o acţiune. Îmbracă forma întâlnirilor cooperante între specialiştii sociali, membrii comunităţii şi persoanele care au cunoscut tortura. Aceste întâlniri au rolul de a crea o atmosferă de siguranţă. Persoana torturată nu mai este văzută doar ca o victimă, ci se încearcă redarea sentimentului de apartenenţă la un grup care, în acest caz, este comunitatea. Redarea acestui sentiment reprezintă scurtătura către reuşita unui proces de integrare socială, ceea ce medicul psihiatru sau psihologul nu va putea realiza. Activitatea lor se concentrează doar asupra psihologicului, nu şi asupra socialului. În cazul Cercului de Solidaritate, rolul specialistului nu este unul direct, ci indirect; el organizează şi imprimă o direcţie activităţilor; el acţionează „din umbră”. Rolul direct le revine membrilor comunităţii şi, implicit, şi persoanelor persecutate. Este un exemplu clar de relaţie capital social şi empowerment. 2. Modelul Serviciilor Sociale: (Model of Social Planning) Presupune că schimarea nencesită experţi, preocuparea centrală fiind oferirea de bunurii şi servicii, obiectivele principale fiind rezolvarea problemelor punctuale ale comunităţii: delincvenţă, alcoolism, boli mentale,etc. Termenul de specialitate care descrie acest tip de model este „social commmunity work” sau „community work”. Componenta participativă este una secundară, însă un program de reducere a delicvneţei juvenile poate să aibă şi o componentă de activizare. Modelul Serviciilor Sociale pune accent pe procesul tehnic de rezolvare a unor situaţii indezirabile cu privire la probleme sociale şi de anvergură, cum ar fi delincvenţa, situaţia locuirii, sănătatea mentală etc. Planificarea raţională şi controlul schimbării ocupă un loc central în acest model. Participarea comunitară poate varia de la foarte mult la foarte puţin, depinzând de modul în care se manifestă o problemă şi ce variabile organizaţionale sunt prezente. Această abordare presupune că schimbarea într-un mediu complex necesită planificatori profesionişti (experţi) care, prin exercitarea abilităţilor lor tehnice, incluzând abilitatea de a manipula largi organizaţii birocratice, pot ghida, în totală cunoştinţă de cauză, procesul complex de schimbare. Proiectarea planurilor, programelor şi politicilor ocupă de asemenea un loc central, precum şi implementarea lor într-un mod eficient (cost-beneficiu). Pe larg, în acest model preocuparea principală se referă la stabilirea, organizarea şi furnizarea de bunuri şi servicii către oamenii care au nevoie de acestea. Construirea capacităţii comunităţii sau adoptarea unor măsuri de schimbare socială radicală nu ocupă un rol important în acest model.

Asistenţa socială comunitară (Community Social Work – CSW)
Asistenţa socială comunitară poate fi definită drept un complex de activităţi de asistenţă socială ce caută să abordeze, să sprijine, capabilizeze şi întărească reţelele locale formale şi informale. Ea a fost recomandată de Raportul Barclay (UK-1982) ca fiind un important mijloc de a preveni situaţiile de criză personală prin fortificarea comunităţilor locale. Autorii raportului Barclay nu afirmă că asistenţa socială comunitară poate face faţă tuturor tipurilor de cazuri, dar confirmă că poate fi aplicabilă atât cazurilor-tip cunoscute cât şi preventiv. Asistenţa socială comunitară (ASC) ar trebui să reprezinte elementul central al Serviciilor sociale personale, având foarte multe elemente în comun cu ajutorul mutual. ASC minimizează distanţa dintre experţi şi beneficiari, şi maximizează implicarea comunităţii locale, afirmând importanţa vecinătăţii şi a activităţilor comunitare. Originile ASC se regăsesc la începutul secolului XX ca o reacţie de contracarare efectele devastatoare ale sărăciei, crearea ’igienei sociale’ şi prevenirea răspândirii bolilor şi a ghetourilor (bad habits). ASC s-a constituit într-o mişcare atât de ’sus în jos’ (apariţia primelor ONG-uri), cât şi

49

de ’jos în sus’: dezvoltarea comunitară şi organizarea comunitară în cadrul cărora s-a constat că marile ONG-uri şi Statul Bunăstării (post-1911 şi post-1945) sunt prea retrase/ slabe şi incomplete sau chiar opuse. Diferite rezultante/ devieri din ’ingineria socială’, curentele administrării sociale şi complementar cel al studiilor de caz se regăsesc în influenţarea şi dezvoltarea ASC. Conform teoreticienilor şi adepţilor ei, ASC vine să acopere o prăpastie, şi constituie o nouă provocare intervenind în cultura sau ciclul deprivării. Caracteristici-cheie: acţionează preventiv; caută să facă familiile mai puternice şi să combată slăbiciunile acestora; este localizată la nivelul comunităţii; implică populaţia locală, nu doar ’victima’; crează o bază de cunoştinţe precum şi de resurse locale; este ghidată de principiile eticii şi echităţii (de ex. orice profit este împărţit).

Beneficii individuale & familiale

ASC

Dezvoltare comunitară
(ex: promovarea muncii comunitare; activităţi educaţionale)

Organizare comunitară
(ex: circuite locale (prin rotaţie) de baby-sitting; uniuni locale pentru acordare de credite)

Acţiune comunitară
(ex: campanii pentru centre familiale, siguranţă rutieră)

Caracteristici: responsabilităţi comune;

ASC tinde să pună accent pe reciprocitate şi

ASC nu susţine că profesioniştii întotdeauna cunosc situaţia, soluţiile etc. cel mai bine; ASC încearcă o unificare a posibilităţilor între diferite grupuri de clienţi; ASC tinde în mod uzual să de-stigmatizeze şi să contracareze discriminarea (de ex. discriminarea celor cu dizabilităţi); ASC înceracă să faciliteze accesul diferitelor grupuri la beneficii care sunt 1) accesibile, 2) adecvate, 3) utilizabile.

-

ASC utilizează un mix de discipline: psihologie, economie, sociologie etc. Ea însăşi poate deveni teren al conflictului – iar rezolvarea conflictului va fi adeseori una din trăsăturile/ abilităţile centrale. Alte puncte forte ale ASC constă în luarea în considerare a cunoştinţelor, acumulărilor şi valorilor asistenţei sociale de caz (social casework) (dar nu în mod necesar şi abilitatea de a utiliza toate acestea în profunzime), capacitatea de a câştiga credibilitate într-o comunitate eterogenă, o mare toleranţă pentru comportamentele individuale, o orientare practică în soluţionare problemelor şi pentru crearea de infrastructuri, abilitatea de a reflecta pozitiv experienţa de viaţă a fiecărui individ, capaciţăti de colectare de fonduri şi formularea/ designul de proiecte, precum şi utilizarea imaginaţiei. Ca metode ASC se bazează îndeosebi pe un Ciclu de Diagnostic Orientat pe Comunitate, care se aplică pentru definirea, implementarea, revizuirea şi selecţia sarcinilor într-o intervenţie comunitară. Acest ciclu se bazează pe un ciclu experienţial de învăţare din experienţa acumulaţă: i.e. formularea ipotezelor  planul de acţiune  acţiunea  revizuirea ulterioară a ceea ce s-a întâmplat  re-formularea ipotezelor etc., în lumina experienţei acumulate. Această metodă este

50

bazată empiric, ordonând priorităţile şi căutând să rezolve problemele. Este prin definiţie un exerciţiu de echipă, şi utilizează şi alte tipuri de informaţii/ cunoştinţe, cum ar fi opinii disponibile ale unor experţi, date existente din ştiinţele sociale, un studiu local al situaţiei, cunoştinţele ’la zi’ deţinute de diferiţi actori cheie (medici, educatori, părinţi etc.) ASC alocă foarte mult timp grupurilor, încercând să creeze sau să configureze grupuri de acţiune, şi presupune unele cunoştinţe despre pihologia grupurilor şi dinamicile de grup. În multe situaţii se pune accent pe modalităţile practice de a face rost de informaţii, ca urmare a lipsei de timp, insuficienţei fondurilor; se poate apela la studiul unui eşantion reprezentativ al populaţiei ţintă, sau se pot folosi metode de tip cercetare-acţiune. Evaluarea rapidă a caracteristicilor sociale locale este o altă tehnică des utilizată. Focus-grupurile reprezintă o modalitate de a culege informaţii de al persoane cu interese diferite dar care au ceva în comun (de ex. actori care locuiesc în aceeaşi vecinătate), în care Asistentul Social Comunitar are doar rolul de facilitator, de a ajuta în stabilirea unor concluzii, dar nu şi pe cel de trainer. Metodele participative se află în centrul ASC. Principiul de bază al acestora susţine că este mult mai bine pentru indivizi, terepautic sau din punct de vedere al dezvoltării, să fie implicaţi în activităţile comunităţii, şi viceversa - este mult mai bine pentru comunităţi dacă cât mai mulţi indivizi sunt implicaţi în activităţi sociale: filozofia procesului de împuternicire (empowerment) solicită în mod specific ca indivizii şi grupurile excluse în mod normal sunt activate şi conştientizate – şi în această variantă valorile egalităţii, justiţiei sociale, parteneriatului, respectului, demnităţii şi autonomiei sunt toate abordate ca fiind prioritare. ASC cu efectele cele mai durabile este de tip holistic, (indivizi – familii/ gospodării – comunităţi – mediu fiind structuri inter-relaţionate mai degrabă decât atomizate, punând în valoare informaţiile/ cunoştinţele locale şi dezvoltând o capacitate durabilă astfel încât diferitele stări de dependenţă sunt reduse. ASC trebuie să dezvolte capacităţi de a fi inter-profesională şi inter-instituţională. Realizarea şi menţinerea unor reţele (networking), construirea unui suport colaborativ şi ’stocarea’ oportunităţilor pentru finanţări viitoare, precum şi facilitarea circulării unei pieţe sociale care poate identifica sponsorizări, capital, ’moşteniri’ locale neaşteptate, subvenţionări din partea mediului de afaceri, donaţii ’în natură’, muncă voluntară – toate pot fi vitale în menţinerea ’în scenă’ a unor proiecte într-o economie înalt competitivă. 3. Modelul acţiunii sociale: (Model of Social Action) Modelul acţiunii sociale se referă la mobilizarea socială având ca scop îndreptarea unei injustiţii sociale. Modelul a fost impus de către Saul Alinski in anii 1930-1940 prin apariţia lucrărilor „Ruls for Radicals” şi ”Reveille for radicals”. În acepţiunea lui Alinski, comunitatea este compusă dintr-o ierahie de putere şi implicit deţinere de privilegii şi populaţia majoritară, caracterizată de apatie, teoria pe care se centrează acestă abordare fiind una conflictuală. Modalităţile pe care se bazează acest model sunt: pichetarea, provovaarea stucuturilor de putere prin implicarea massmediei. Acest model are drept ţintă un segment dezavantajat al populaţiei care necesită şi urmează să fie (re)organizat, posibil împreună cu ajutorul altor actori sociali comunitari (dar şi extra-comunitari), pentru a obţine la nivelul întregii comunităţi o cerere adecvată pentru mai multe resurse şi o distribuţie echitabilă a acestora, precum şi soluţii la problemele cu care se confruntă comunitatea, într-o conformitate crescută cu justiţia socială şi democraţia. Acest model, ţinteşte uneori realizarea unor schimbări de bază în cele mai importante instituţii sau în practicile prezente la nivelul comunităţii. Adesea acţiunea socială caută să determine o redistribuire a puterii, a resurselor ori a luării deciziilor în comunitatea respectivă şi/sau schimbarea politicilor de bază ale organizaţiilor formale. Exemple ale abordării acţiunii sociale includ organizaţii de protejare a consumatorului, a mediului, grupuri feministe de acţiune, organizaţii ale homosexualilor şi lesbienelor, grupuri ce pledează pentru drepturile civile, ale minorităţilor, sindicate, etc. Metodele acţiunii sociale se bazează însă pe instrumente oarecum sofisticate şi sunt utilizate doar de specialişti de vârf, fiind folosite selectiv în situaţii permise într-un anumit context sau a fi utilizate mult mai extensiv ca forţe istorice ce transformă spaţiul/peisajul social.

51

Toate aceste trei modele sunt importante deoarece oferă o bază toeretică a practicii. Modelul acţiunii sociale este important acolo unde participare şi spiritul civic sunt concentrate.

Lectură

IMPORTANŢA CAPITALULUI SOCIAL ŞI A EMPOWERMENTULUI PENTRU PRACTICA DEVCOM
Două elemente majore pentru practica DEVCOM sunt capitalul social şi empowermentul. Eu aş spune chiar definitorii şi complementare, reprezentând condiţii ce asigură o bună funcţionare a practici DEVCOM. Dezvoltarea comunitară nu înseamnă doar capital social sau doar empowerment. Înseamnă amândouă în acelaşi timp. Sunt ca două instrumente medicale fără de care o operaţie nu ar putea avea loc. Literarura de specialitate oferă o imagine de ansamblu asupra relaţiei între DEVCOM, capital social şi empowermentului: argumete ce susţin că stocul de capital social este o precondiţie necesară implementării activităţilor DEVCOM, în timp ce empowermentul este ceva adiacent; (World Bank) argumente ce susţin că de fapt capitalul social si DEVCOM reprezintă axele care converg către un punct de intersecţie numit empowerment.(Grootaert) Ambele puncte de vedere pot fi considerate a fi corecte. Atât capitalul social cât şi empowermentul au importanţă maximă pentru practica DEVCOM, capitalul social reprezentând stocul ce conferă baza de desfăşurare pentru implemetarea programelor de dezvoltare; se poate considera că empowermentul are un rol secundar în DEVCOM, deaorece activarea membrilor unei comunităţi poate fi dificilă, dacă nu chiar imposibilă, în momentul în care capitalul relaţional şi încrederea sunt strucuri deficitare. La fel de corect este şi faptul că rezultatul ultim al dezvoltării comunitare şi al capitalului social este empowermentul, deoarece DEVCOM înseamnă în primul rând capabilizarea şi activarea persoanelor în scopul identificării şi folosirii oportunităţilor existente dar şi creării de noi oportunităţi. Problema cine este o precondiţie necesară pentru cine consider că este o falsă problemă, importantă fiind relaţia de interdependenţă dintre aceste trei elemente cheie.

Ce este capitalul social şi empowermentul?
Noţiunea de capital social a reprezentat pentru literatura sociologică a secolului XX un fel de ambrozie, fiind un subiect ce încă cu greu se poate epuiza. De aici pleacă şi dificultatea de a-l defini „corect” şi de a-l măsura. Deşi cel care a consacrat termenul în sociologia americană este James Coleman, Bordieu a dezvoltat o manieră proprie de tratare a noţinii, şi Loury a folosit pentru prima dată în 1977 termenul de capital social ca resursă a acţiunii sociale (Sociologie Românească), rădăcinile conceptuale pot fi căutate mai adânc în trecut, ca de exemplu în amitologia lui Sorokin, definită ca o componentă bazală a relaţiilor sociale şi a interacţiunilor ce îmbracă diferite forme, „de la relaţia amicală dintre doi indivizi,la reţelele active dintr-o comunitate sau la mediul socio-cultural în care aceste relaţii se desfăşoară” (Sorokin, apud Sandu,2003), sau de ce nu în descrierea făcută în 1920 de Hanifan unui alt tip de capital ce are un rol important în acţiunile comunitare.8 „Capitalul social este definit ca sociabilitate productivă. O relaţie socială este de tip sociabilitate productivă în masura în care este astfel constituită încât permite sau reducerea costurilor de tranzacţie dintre partenerii interacţiunii sau conversia unei forme de capital potenţiale într-o formă de capital utilă în contextul dat” (Sandu, 2003:16)

8

www.analyctictech.com/networks/definition_of_social_capital.html, consultat iunie 2004

52

Conceptul „capital social” este un concept multinivel, pentru înţelegerea căruia se face apel şi la alte concepte. Dacă în viziunea profesorului Dumitru Sandu capitalul social reprezintă o formă de sociabilitate productivă, în viziunea lui Fukuyama capitalul social îmbracă forma încrederii, ce este determinată cultural (Fukuyama, 2001). Astfel societăţile sunt împărţite în : - societăţi cu grad redus de încredere: China, sudul Italiei, Franţa unde dimensiunea încrederii este redusă la spaţiul familial, putând deveni un factor de frână economică (Fukuyama,2001) - societăţi cu grad înalt de încredere: Japonia, Germania , SUA unde s-au dezvoltat spontan organizaţii puternice, implicarea statului în economie fiind minimală.(Fukuyama,2001). Capitalul social nu se reduce doar la dimensiunea încrederii. Alte noţuni ce devin definitorii pentru capital social sunt „normele sociale deominate de principul reciprocităţii” (Putnam) sau reţele sociale prin care circulă informaţii, oportunităţi. (Sandu, Coleman, Putnam). Într-o acceprţiune mai largă, capitalul social este sinonim cu conceptul de cooperare, fiind format din următorii parametri:”încredere, strucuri sociale de acces, poziţii sociale, resurse, interese şi valori” (Sandu, 2003:20) Tipul de capital social este diferit în funcţie de sursa de constituire. Profesorul David Debertin distinge între capialul social provenit din reţelele constituite geografic, asociate cu un spaţiu locuibil, şi capitalul social non-geografic, în aria de cuprindere fiind incluse reţelele oragnizaţionale.9 Capitalul social geografic, la rândul lui poate fi clasificat în capital social rural şi capital social urban. Capitalul social rural este înconjurat de aura şi farmecul „comunităţilor de ieri”, în timp ce capitalul social urban este greu de construit şi consolidat, „comunitatea de ieri” fiind înlocuită de „cartierul” (neighborhood) dominat de principii competiţionale.10 Fiind un concept vag, capitalul social este greu de masurat. O echipă de ceretărorii de la Institutul de Cercetare Regională Australia şi Universitatea Tasmania au încercat să surprindă indicatorii capitalului social, în funcţie de „resursele” existenete în comunitatea rurală Rivertown 11, ce numără o populaţie de bază de 2500 de persoane. Rivertown este o comunitate modernă, situată într-o zonă ce prezintă însemătate istorică, unde activităţiile comunitare, şi construirea capitalului social sunt privite ca fiind rezultatul procesului de învaţare socială: „centrul de greutate a fost dat de faptul că am reuşit să aducem împreună diferite stiluri de viaţă, diferite idei şi diferite moduri de a privi lucrurile si să le înramăm intr-un tablou ce înseamnă un tot comunitar, (..)şi reprezină rezultatul indivizilor, grupurior, cluburilor, asociaţiilor, ce acţioneză şi învaţă împreună” (Voss, apud Falk & Harrison,1998, disscusion paper d4). Indicatorii capitalului social au fost identificaţi în funcţie de urmatoarele resurse:12 1. resurse de consolidare ce măsoară nivelul de reciprociate 2. resurse identitare ce măsoară apartenenţa la o categorie socială; 3. resursele de cunoaştere ce au în vedere „genealogia comunităţiilor” (Falk&Harrison) şi potenţialul de informare. În funcţie de aceste resurse au fost găsiţi următorii indicatori:

TABEL NR. 1: RESURSE DE CONSOLIDARE: CATEGORIE
Consolidarea activităţilor sociale

ARIA DE INTERES
Consolidarea infrastructurii resurselor şi

DIMENSIUNE
proiecte de infrasructura; - târguri de joburi; -forumuri publice;

INDICATOR
-consolidarea aptitudinilor şi cunoştinţelor specifice; - construirea de cladiri şi spaţii; -agregarea interesor individuale şi comunitare;

9

www.uky.edu/deberty/socsae.html, consultat la data de 23 iulie 2004 www.uky.edu/deberty/socsae.html, consultat la data de 23 iulie 2004 11 www.crlra.utas.edu.au/discussion_paper_d4, cosultat la data de 25 iulie 2004. 12 www.crlra.utas.edu.au/discussion_paper_d4 , cosultat la data de 25 iulie 2004
10

53

Număr de voluntari Frecvenţa activitaţilor locale

Cluburi, grupuri, asociaţii -patronarea evenimentelor locale; -bazare -evenimente sportive; Menţinea atmosferei de cooperare -promovarea spiritului sportiv; -organizarea de festivaluri; -magazine; -şcoli;

- strângere de fonduri; - asigurarea serviciilor Frecvenţa activitaţilor locale

Implicarea in activităţi Consolidarea activităţilor civice Contribuţia comunităţii în activităţiile destinate copiilor şi tinerilor Consruirea de magazine şi şcoli

- mediere între rivali; - rezolvarea conflictelor -iniţierea activităţilor pentru tineri -frecvenţa magazinelor şcolilor locale; şi

Adaptare după Falk & Harrison, 1998:17 TABEL NR. 2: RESURSE IDENTITARE:
CATEGORIE Identitate socială ARIA DE INTERES sociabilitatea DIMENSIUNE -vizite; INDICATOR -deschiderea către primirea de vizitatori; -vizite făcaute familiilor; -organizarea plimbărilor; -schimb cadouri; de felicitări si

-plimbări, excursii; -trimiterea cadouri; Integritate şi încredere Deschiderea către ceilalţi de felicitări,

-ieşiri în oraş; -„Spune ce faci, acţionează cum spui” -deschidere -acordare a ajutorului;

-întâlniri cu prietenii; -întâlniri de afaceri; -comportare demnă; -ignorarea transgresiunii; -participarea la evenimente majore:funeralii,nunti,etc; -ajutor financiar; -plătirea facturilor; -repararea maşinilor; -mersul la cumpărături; -acoperirea intereselor majore:ştiri interne şi externe -recunoaşterea eforturilor; - creşterea respectului de sine; -mândrie comunitară;

Mass-media locală

-topica;

Valorificarea contribuţiilor de către comunitate; Valorificarea contribuţiilor la nivel individual; Incluziune Identitate civică Existenţa unor condiţii satisfăcătoare de locuit;

-merite -eficienţă individuală;

-apartenenenţa comunitate; -împrejurimi adecvate;

la

Mândria comunitară

-posibilităţi de recreere -înfrumuseţarea peisajului -conservare;

-toleranţa diversităţii; -discutarea problemelor; -parteneriat comunitar -adecvare din punct de vedere geografic, existenţa spaţiului verde, forme de relief; -evenimente culturale; -restaurarea zonelor istorice; -înfrumuseţarea străzilor; -reciclarea; -iniţierea ecologice; proiectelor

54

Adaptare după Falk&Harrison, 1998 TABEL NR 3. RESURSE DE CUNOAŞTERE:
CATEGORIE „cine” ARIA DE INTERES -rezidenţii; -genealogia locului; -istoria locului; -eroii locului DIMENSIUNE -vizibiliatatea comunităţii: a.ziare locale; b.radio/tv; c.ziare extralocale; d. merite INDICATOR -informaţii locale; -recunoaşterea rencompensarea eforturilor; şi

-articole publicate; a. cărti; b. filme; „ce” -activităţile prezente; trecute şi -diversitate;

-expunerea istoriei, genealogiei locale

-recunoaşterea demonstarea experienţei; -recunoaşterea interesului

şi

„la ce bun?”

-interesele trecute prezente; -aptitudini; -cunoştinţe; -experienţe

şi

-diversitate -calităţi pracice; a- aptitudini,cunoştinţe, experienţe b-resurse; -calităţi economice; a-financiare b-management; c-evaluare; d-negociere; e-evaluare; -aptitudini de comunicare: -scrise; -orale; -empatie.

-împărtăşirea calităţilor,cunoştinţelor; -acordarea a ajutorului; -propuneri şi sugestii; -oferire de suport

Adaptare după Falk&Harrison, 1998: Lista indicatorilor nu este nici pe departe completă; de fapt o listă completă, universal valabilă a indicatorilor capitalului social este imposibilă deoarece aceşti indicatori nu sunt doar nişte noţiuni abstracte decupate dintr-un peisaj teoretic, ci dimpotrivă. Capitalul social înglobează în rândul definiţiilor o realitate socială complexă, exprimând o stare momentană de fapt; de aceea, indicatorii capitalului social surprinşi de cercetătorii de la Universitatea Tazmania în comunitatea Rivertown pot să nu coincidă cu indicatorii capitalului social rezultataţi într-o altă cercetare, într-o altă comunitate , deoarece caracteristicile comunităţilor pot varia. Al doilea element de bază în procesul DEVCOM este empowermentul: „Prin empowerment se înţelege capacitatea unui actor social de a se autosusţine, de a controla mediul său de viaţă şi procesul prin care actorul respectiv este sprijinit pentru a se autosusţine. Vizează atât starea de a avea putere şi conştiinţa puterii, cât şi procesul de câştigare a stării de respective. Întărirea capacităţii unui actor social pentru a-şi soluţiona singur problemele

55

se face prin sporirea spaţiului de oportunităţi şi prin orientare psihologică spre controlarea mediului de viaţă în mai mare măsură”...(Sandu, 2005)

Dacă Dezvoltarea Comunitară reprezintă un proces sau o activitate ce vizează o comunitate, deci se desfăşoară într-un mediu social clar delimitat, aria de cuprindere a empowermentului este mai largă. Empowermentul se referă atât la individ tratat în sine ca subiect al acţiunii, cât şi la comunităţi şi oraganizaţii. Empowermentul are o dublă natură: una psihologică şi cealaltă socială. De aceea, empowermentul se adresează direct persoanelor sărace, devenind în acest caz sinonim cu politicile de dezvoltare. Latrura psihologică vizează capabililizarea individului, cea socală capabilizarea comunităţiilor şi/sau organizaţiilor. Empowermentul înseamnă acces la informaţie, crearea de oportunităţi , participare, responsabilizarea organismelor publice, toate acestea fiind caractersitice şi cadrului de definiţie DEVCOM. World Bank identifică trei stâlpi de susţinere a empowermentului: ( World Bank, 2001) responsabilizarea instituţiilor ceea ce înseamnă în primul rând reformarea administraţiei publice şi promovarea descentralizării; eliminarea barierelor sociale, prin reducerea inegalităţilor, stratificării şi segmentării sociale; construirea capitalului social şi a instituţiilor statului, ceea ce se traduce prin creşterea capacităţilor organismelor locale, crearea legăturilor şi reţelelor sociale, accesul la resurse, promovarea solidarităţii şi implementarea programelor DEVCOM; Fiecare pilon poate fi tratat separat şi considerat ca obiectiv de sine stătător; şi totodată fiecare obiectiv reprezintă o schimbare socială majoră. De aceea realizarea acestor obiective presupune timp deoarece schimbarea instituţională nu se produce de la o zi la alta. World Bank consideră că DEVCOM şi capitalul social reprezintă coordonatele de definiţie ale empowermentului. Tot World Bank afirmă că reuşita implemetării programelor DEVCOM depinde de stocul de capital social existent, acesta fiind o condiţe mai mult decât necesară, dar şi de empowerment. ( World Bank, apud Grootaert, 2003) Situaţia de compromis la nivel conceptul, deoarece în practică acesta nu prezintă nici o importanţă, este aceea că aceste trei concepte pot fi descrise cu ajutorul unor diagrame Venn, unde conţinutul este clar definit, dar graniţele sunt mai puţin vizibile (Rob Chase). Dacă empowermentul se reduce doar la o tehnică a „animării sociale” (Andre Jacob) ea va fi sortită eşecului în scurt timp dacă nu este susţinută de mecanismele instituţionale. Dore integreză empowermentul în patru tipuri de modele: (Dore, Gerald) 1. Modelul Integrării - promovează participarea socială atât în rândul membrilor comunităţii, cât şi la nivelul structurilor instituţionale; 2. Modelul Presiunii - este orientat către dezvoltarea strategiilor de incluziune a persoanelor marginalizate în comunitate, utilizând ca tehnică mecanismele mobilizării sociale; 3. Modelul „Self-management” - orientat către promovarea strategiilor inovative de dezvoltare comunitară.Modelul „Politicilor active ”13: cuprinde sfera acţiunilor comunitare menite să schimbe raportul de forţe într-o societate în favoarea persoanelor marginalizate

13

În limba engleză modelul se numeşte „Politicization model”; l-am tradus cu sintagma”politici active” (tot din limba engleză: verbul „to activate”- a reda putere)

56

Tema 6: Programe şi proiecte sociale
Programele sociale au fost create în scopul eliminării sau diminuării problemelor sociale cu care se confruntă indivizii. Problemele sociale constituie situaţii indezirabile cu care se confruntă un grup social, „un proces social, o caracteristică, o situaţie despre care societatea sau un subsitem al ei consideră că trebuie schimbat.” (Zamfir, 1977, 47) Pentru ca o problemă socială să poată fi eliminată/ rezidualizată este nevoie ca ea să fie conştientizată, sau mai bine spus să parcurgă drumul de la latent la manifest. Soluţionarea ei depinde în mare măsură de acest drum. În momentul în care se produce conştientizarea se pot lua măsurile necesare pentru rezolvarea ei. Cele mai importante şi eficiente măsuri de eliminare a problemelor sociale sunt întotdeauna incluse într-un program social. Sferele de activităţi în care pot fi realizate programe sociale sunt diverse, cuprinzând sănătatea, educaţia, accesul la servicii, combaterea sărăciei, excluziunea socială etc. Combaterea sărăciei comunitare se realizează prin prisma unor programe sau proiecte sociale. Aceste noţiuni se folosesc cu acelaşi înţeles în practică, dar la nivel teoretic există foarte multe distincţii între ele. „Programele sociale reprezintă un ansamblu planificat şi coordonat de resurse (materiale, financiare, umane) şi activităţi alocate, respectiv desfăşurate pentru o perioadă determinată de timp sau până la atingerea unui obiectiv clar stabilit, în scopul satisfacerii unei (unui set de) nevoi sociale, al prevenirii sau rezolvării unei (unui set de) probleme sociale.” (Măţăuan, 1999, 38) Proiectele se referă la „un grup de activităţi care trebuie realizate într-o secvenţă logică, pentru a atinge un set de obiective prestabilite, formulate de client; proiectul este prima subdiviziune a unui program.” (Comisia Europeană, 1994 apud Măţăuan). Programele se disting de proiecte în funcţie de mai multe caracteristici:  amploarea operaţiilor  poziţionarea în ansamblul intervenţiilor  buget  durată  rolul echipei  focusul evaluării. Dacă luăm în considerare amploarea operaţiilor, programele se desfăşoară într-un cadru mai amplu, la nivel naţional sau internaţional, în timp ce proiectele rezolvă probleme ale unui grup bine definit cu o problemă foarte clar conturată. Programele încearcă să implementeze anumite politici realizate în majoritatea cazurilor de către stat, pe când proiectele constituie componente ale programelor. Bugetul programelor este alocat global, poate suferi modificări în timp, cel al proiectelor este fix, neputându-se modifica. Durata programelor este foarte mare, întinzându-se pe mai mulţi ani, cea a proiectelor rareori depăşeşte un an. Rolul echipei programului este de coordonare, planificare şi supervizare, în cazul proiectului acesta fiind de implementare a activităţilor. Evaluarea proiectelor urmăreşte performanţa, evaluarea programelor urmărind atât performanţa cât şi impactul. Diferenţa dintre programe şi proiecte este foarte bine ilustrată de Gabriel Măţăuan (1999, 44) în următorul tabel: Tabelul 1: Diferenţele dintre programe şi proiecte Caracteristici Amploarea operaţiilor Poziţionarea în ansamblul intervenţiilor sociale Buget Durată Rolul echipei Focusul evaluării Programe Naţională/Internaţională Instrumente de implementare a politicii Alocat global şi modificabil Ani sau indefinită Planificare, coordonare, supervizare Performanţă şi impact Proiecte Locală Componente ale programului sau iniţiative ale societăţii civile Fix Luni, clar stabilă Implementare directă În primul rând performanţa

57

Armenia Androniceanu (coord, 2004) consideră că principalele caracteristici ale unui proiect sunt reprezentate de:  complexitate  activităţi şi obiective care necesită coordonare conform unei succesiuni clare  dinamica ciclului de viaţă  trecerea gradată print-o etapă de iniţiere, urmată de o dezvoltare rapidă, apogeu şi declin  interdependenţa  interacţiunea cu celelalte activităţi din organizaţie şi cu celelalte proiecte  unicitatea  competivitatea  atragerea de resurse umane şi materiale utilizate deja în cadrul departamentelor din cadrul organizaţiei  concurenţa cu alte proiecte. În practica internaţională sunt considerate a fi două abordări majore ale programelor sociale14. Prima dintre ele se referă la instrumentele de implementare a politicilor naţionale/ comunitare, scopul programului fiind rezolvarea problemelor adresate. Această rezolvare duce la atenuarea unor caracteristici specifice programelor cum ar fi durata foarte lungă, uneori indefinită sau modificarea bugetelor în timp. Genul acesta de abordare este specific SUA sau Uniunii Europene unde fondurile structurale au trăsături comune atât programelor cât şi liniilor de finanţare. A doua abordare are scopul de a facilita demararea anumitor procese sau de a demonstra faptul că anumite procese pot fi adresate în diverse feluri. Spre deosebire de prima abordare, în a doua programele vor avea întotdeauna durate, bugete şi obiective clar definite. Proiectele sociale însuşesc câteva elemente constitutive comune de care trebuie să se ţină cont în momentul în care se doreşte realizarea lor (Măţăuan, 1999): a) Obiectivul general, obiectivul de dezvoltare sau obiectiv pe termen lung reprezintă contribuţia pe care proiectul o are la programul din care face parte. b) Obiectiul specific (operaţional, imediat, pe termen scurt) se referă la scopul operaţional al unui proiect. Cel mai adesa este definit ca starea care se doreşte a fi implementată prin realizarea proiectului. Spre deosebire de obiectivul general, în cadrul unui proiect obiectivele imediate pot fi multiple. c) Rezultate (outputuri, outcomes, efecte) precizează ceea ce aduce în mod direct programul după realizarea lui: schimbări fizice, psihice, de comportament etc. d) Resurse (inputuri) sunt mijloace utilizate în scopul producerii rezultatelor dorite e) Activităţile urmăresc transformarea resurselor programului în rezultate. f) Legăturile se referă la legăturile cauzale dintre elementele structurale şi factorii externi g) Factorii externi reprezintă elemente exterioare programului/proiectului care pot afecta pozitiv sau negativ evoluţia acestuia. Pornind de la elementele comentate mai sus se poate realiza o metodă de analiză numită Logical Framework Analyses (LFA) sau pe scurt Logframe (Tabelul 2), metodă dezvoltată de USAID la sfârşitul anilor 1960, utilizată în majoritatea programelor de asistenţă internaţională. Această metodă este constituită din concepte legate între ele, făcând posibilă rezumarea elementelor constitutive ale unui program sau proiect şi înţelegerea lor într-un mod optim. Pentru a construi această matrice trebuie parcurşi de regulă următorii paşi (Măţăuan, 1999, 49):  Analiza participării la proiect (cu accent pe principalele grupuri ţintă)  Analiza problemelor  Analiza obiectivelor  Analiza alternativelor  Identificarea principalelor elemente ale proiectului  Analiza factorilor externi  Stabilirea indicatorilor de performanţă

14

Măţăuan, Gabriel în Pop, Luana Miruna. (coord). (2002). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Expert.

58

Tabelul 2: Logical Framework Analyses Sumar narativ Obiectiv general Obiective specifice Rezultate Activităţi Indicatori Surse de date Factori externi

Resurse Sursa: Măţăuan, 1999, 49.

Factorii externi care trebuie introduşi în Logframe sunt aceia care îndeplinesc simultan următoarele condiţii: să nu poată fi condiţionaţi de echipa proiectului, să aibă o probabilitate suficient de mare de producere, în cazul producerii să aibă o influenţă semnificativă asupra proiectului şi evoluţia lor să poată fi monitorizată de către echipa proiectului. LCA operează cu o logică verticală şi cu una orizontală. Completarea se va face pornind de la obiectivul general către activităţi/ resurse. După ce a fost realizată această operaţie, matricea trebuie analizată şi invers, adică de la activităţi spre obiectivul general, pentru a se vedea dacă derivă unele din celelalte. Urmează completarea primului factor extern, această operaţie trebuind realizată începând cu ultima căsuţă. „Logica verticală reformulată prin includerea oportunităţilor şi riscurilor devine: dacă activităţile se desfăşoară şi factorii externi nu se produc, atunci vor fi obţinute rezultatele. Logica orizontală are ca obiectiv măsurarea resurselor şi rezultatelor unui proiect, prin identificarea unor indicatori verificabili obiectiv şi a mijloacelor de realizare a acestor indicatori. Ea este construită pe baza coloanelor 1, 2 şi 3 ale matricei LFA. Coloana 2 conţine indicatorii de performanţă pentru obiectivul general şi pentru cel specifi, ca şi pentru rezultate. Coloana 3 indică resursele din care pot culese datele necesare calculării valorilor indicatorilor.” (Măţăuan, 1999, 51) În ceea ce priveşte etapele pe care un proiect trebuie să le parcurgă, specialiştii oscilează între trei şi mai multe în funcţie de preferinţe. Cătălin Zamfir 15 propune şapte etape, considerând că respectarea acestora reprezintă cheia reducerii sărăciei la nivel comunitar:  Documentarea preliminară asupra comunităţii  Contacte preliminare cu comunitatea  Decizie: continuarea sau sistarea programului  Identificarea problemelor  Decizia de a începe derularea proiectului  Realizarea proiectului  Implementarea proiectului Constantin Opran (coord., 2002), sugerează un model cu patru etape, avantajul acestuia fiind concentrarea activităţilor în blocuri coerente mai uşor de distins:  Identificarea, analiza, formularea defineşte în linii generale proiectul şi contextul în care se va realiza acesta, implicând stakeholderii.  Pregătirea proiectului, estimarea, asumarea se realizează prin activităţile de elaborare a poiectului, stabilirea reurselor necesare, planificarea detaliată a proiectului, precum şi explicarea acestuia celor interesaţi.  Implementarea, monitorizarea, raportarea urmăreşte transformarea resurselor în rezultate.  Evaluarea finală stabileşte dacă ceea ce şi-a propus proiectul a fost realizat şi identifică necesităţile pentru proiectele viitoare.

15

Zamfir, Cătălin în Zamfir, Elena. (coord.). 2000. Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară. Bucureşti: Editura Expert.

59

1. Principii, direcţii şi metode utilizate în programele de combatere a sărăciei comunitare: Diversele cauze şi surse ale sărăciei fac imposibilă desemnarea unui program standard de eradicare a sărăciei la nivel comunitar. Totuşi sunt câteva principii generale după care se ghidează actorii sociali implicaţi sau după care se formulează politicile sociale în domeniu. Aceste principii au fost teoretizate şi explicate de Cătălin Zamfir16 fiind folosite drept ghid în realizarea unor proiecte de dezvoltare comunitară: a) Utilizarea potenţialului autorităţilor locale Autorităţile locale sunt un factor cheie în rezolvarea problemelor individuale şi comunitare datorită mijloacelor economice de care dispun, capacităţii de iniţiere a programelor de dezvoltare comunitară şi poziţiei privilegiate de a realiza parteneriate locale. b) Creşterea încrederii populaţiei în autorităţile locale şi dezvoltarea capacităţii acestora de a se adresa lor în vederea rezolvării problemelor cu care se confruntă. Mobilizarea resurselor proprii pentru soluţionarea problemelor existente la nivel comunitar. Populaţia prezintă un deficit de capacitate în cererea ajutorului actorilor sociali în vederea soluţionării problemelor importante, deficit accentuat de lipsa de încredere în aceştia. Soluţia constă în dezvoltarea capacităţii comunităţii de a participa în mod activ la luarea deciziilor şi creşterea responsabilităţii şi transparenţei autorităţilor locale pentru îmbunătăţirea imaginii acestora. c) Creşterea sensibilităţii autorităţilor locale faţă de problemele comunităţii şi în special faţă de segmentul sărac al populaţiei Procedurile birocratice foarte complicate, alături de lipsa de interes a autorităţilor măresc starea de descurajare, marginalizarea şi lipsa de posibilităţi a populaţiei sărace. Pentru a stimula capacitatea autorităţilor locale de a face faţă populaţiei sărace trebuie dezvoltată capacitatea administrativului de a iniţia programe de dezvoltate comunitară, lansarea la nivel naţional a unor programe care să rezolve probleme esenţiale cum ar fi actele şi o capacitate mai mare de colaborare între instituţiile publice privind abordarea sărăciei. d) Încurajare şi suport în vederea soluţionării problemelor Pentru schimbarea atitudinii pasive de care sunt caracterizate majoritatea comunităţilor sărace trebuie urmărite încurajarea abordării participative, parteneriatul local, promovarea contribuţiilor parţiale şi iniţierea de proiecte. e)Diferenţierea şi promovarea agenţilor pentru dezvoltarea individuală şi comunitară: agenţi care dezvoltă oportunităţi contra agenţi care dezvoltă capacităţi Sărăcia este generată în multe cazuri de lipsa de capacităţi a populaţiei sărace de a identifica şi utiliza într-un mod adecvat posibilităţile de care dispun, dar de multe ori de lipsa unor politici sociale viabile. Creşterea accesibilităţii săracilor la serviciile existente, dezvoltarea de oportunităţi specifice, promovarea sistemului cooperativ sunt câteva dintre aspectele care trebuie îmbunătăţite pentru ieşirea din sărăcie. f) Acordarea unei atenţii speciale protecţiei/securităţii populaţiei sărace/marginalizate Acest principiu se poate realiza prin dezvoltarea rolului şi a competenţei poliţiei, sensibilizarea sistemului legislativ şi dezvoltarea capacităţii autorităţilor locale. g) Copiii şi tinerii ca grupuri ţintă prioritare în politica de combatere a sărăciei Copiii sunt categoria cu cel mai ridicat risc de sărăcie în România. Pentru a evita afectarea evoluţiei ulterioare a acestora este nevoie de reglementări care să prevină sărăcia şi perpetuarea marginalizării. Printre direcţiile de acţiune urmărite se numără asigurarea hranei prin diferite mijloace, construirea de locuinţe sociale şi sprijin pentru cei care au locuinţe deteriorate, consiliere privind planificarea familială, asigurarea participării la activităţile preşcolare şi şcolare, prevenirea abandonului, facilitarea integrării eficiente a adolescenţilor în viaţa adultă şi dezvoltarea de oportunităţi pentru tineri h) Acordarea de sprijin comunităţilor de romi sărace/marginalizate Stimularea proiectelor de dezvoltare comunitară pentru diferite etnii are un rol foarte important în prevenirea marginalizării acestora. În continuare România se confruntă cu problemele specifice romilor legate în principal de lipsa actelor, abandonul şcolar, munca la negru, dar prin încurajarea proiectelor se poate diminua discriminarea acestei etnii. În România folosirea programelor şi proiectelor de dezvoltare comunitară (aşa-numita dezvoltare prin proiecte) ca mijloace de îmbunătăţire a standardului de viaţă a început târziu comparativ cu celelalte state europene. S-a observat că implementarea acestora a dus la
16

Zamfir, Cătălin în Zamfir, Elena. (coord.). 2000. Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară. Bucureşti: Editura Expert.

60

scăderea sărăciei în anumite zone, dar pentru ca această scădere să fie vizibilă este nevoie şi de un interes din partea comunităţilor. Principalele proiecte în derulare în ţara noastră constituie o colaborare între Uniunea Europeană şi Guvernul României sau Banca Mondiala, Banca de Dezvoltare si Guvern. Printre acestea se numără proiectele PHARE, RICOP, SAPARD şi FRDS care au ca scop principal întărirea capacităţii comunităţilor de a se organiza şi ajuta prin eforturi proprii. 2. Programele Bancii Mondiale Banca Mondială este numele folosit pentru Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (AID), fiind formată din 184 de ţări membre responsabile de finanţarea instituţiei şi de modul în care sunt cheltuiţi banii. Organizaţiile amintite asigură credite şi granturi pentru dezvoltarea ţărilor sărace folosind resursele celor bogate prin aşa numitele Fonduri Sociale. Fondurile sociale au fost implementate pentru prima dată în America Latină la mijlocul anilor 1980 cu scopul contracarării efectelor negative ale sectorului social şi îmbunătăţirii rezultatelor politicilor din domeniu. Primul Fond Social a fost introdus în Bolivia în anul 1987 ca un mecanism de urgenţă pentru susţinerea săracilor în timpul unei crize economice. De atunci numărul acestor tipuri de instituţii a crescut foarte mult astfel încât astăzi majoritatea ţărilor din America Latină şi Caraibe au un sistem de Fonduri Sociale sau mecanisme asemănătoare de dezvoltare. Deşi iniţial s-au axat pe ajustarea crizei economice, în ultimii ani ele au devenit principalele organisme care asigură dezvoltarea sectorului social şi diminuarea sărăciei. Banca Mondială consideră Fondurile un element cheie pentru înţelegerea şi ameliorarea sărăciei prin finanţarea comunităţilor mici şi ajutorul oferit grupurilor dezavantajate. Fondurile Sociale intervin în diferite sectoare printre care sectoarele sociale şi infrastructura comunală. Ele nu propun proiecte, ci răspund celor sugerate de grupurile locale, având un rol esenţial în implementarea, monitorizarea şi evaluarea acestora. Avantajele principale ale Fondurilor în ceea ce priveşte diminuarea sărăciei sunt date de mărimea considerentă a fondurilor alocate anual, flexibilitatea acestora şi parteneriatul cu autorităţile locale. Concentrându-se pe problemele legate de infrastructură şi şomaj, oferind training-uri şi proiecte viabile, Fondurile încearcă să încurajeze participarea comunităţilor la rezolvarea problemelor de care sunt afectate. Obiectivele care stau la baza Fondurilor Sociale sunt implicarea activă a comunităţilor în mărirea bunăstării proprii prin intermediul proiectelor de dezvoltare durabilă. Statisticile demonstrează că până în anul 200517, 100.000 de comunităţi sărace au beneficiat de finanţarea oferită prin intermediul Fondurilor Sociale, iar sumele alocate de Banca Mondială pentru anul în curs ajung la 3.716 miliarde de dolari. Fondurile Sociale reprezintă instrumentul principal prin care se susţine şi promovează eforturile ţărilor implicate în vederea obţinerii scopurilor Declaraţiei Mileniului, unul dintre acestea fiind înjumătăţirea sărăciei extreme până în 2015. Cu toate acestea, evaluările efectuate privind performanţa Fondurilor arată că efectul total al Fondurilor privind diminuarea sărăciei şi protecţia socială nu este cel anticipat. În practică, acţiunile îndreptate spre reducerea sărăciei trebuie să se adreseze multidimensionalităţii problemelor, iar Fondurile Sociale nu oferă o soluţie universală pentru greutăţile cu care se confruntă populaţia săracă. a) Avantajele Fondurilor Sociale  Buget alocat anual  Corespund problemelor comunităţilor şi cerinţelor pieţei – prin implicarea activă a comunităţilor şi angajarea de agenţi economici privaţi.  Flexibile – se pot ajusta schimbărilor în funcţie de nevoile populaţiei sărace îndeplinind mai multe obiective simultan.  Relevante, eficace şi eficiente  Determină realizarea unei coordonări între ONG-uri, autorităţile locale şi membrii comunităţilor sărace.  Generează încredere.
17

http://wbln0018.worldbank.org/HDNet/HDdocs.nsf/socialfunds/912775EDFEC3102C85256BBA0065558D?OpenDocument. 25.05.2005.

61

 Diverse – se adaptează specificului fiecărei ţări.  Exemplu pentru alte organizaţii finanţatoare b) Dezavantajele Fondurilor Sociale  Resurse limitate – necesită eforturi din partea mai multor părţi.  Nu se adresează numai persoanelor sărace, de multe ori Fondurile neajungând la acestea.  Diferenţele legate de implementarea proiectelor şi pregătirea populaţiei privind sustenabilitatea acestora.  Probleme legate de administratea fondurilor 3. Fondul Român de Dezvoltare Socială Fondul Român de Dezvoltare Socială (FRDS) a fost creat ca un mecanism de combatere a sărăciei la nivelul comunităţilor rurale sărace şi al grupurilor dezavantajate. El oferă comunităţilor sărace posibilitatea de a-şi identifica problemele prioritare şi de a încerca rezolvarea lor prin participarea la realizarea unor proiecte, iar grupurilor dezavantajate le facilitează accesul la serviciile sociale de care au nevoie prin intermediul organizaţiilor intermediare. Prin activităţile sale, fondul propune legături de colaborare între comunităţile rurale sărace, organizaţii neguvernamentale şi administraţia publică locală. În România înfiinţarea Fondului Social a avut loc în anul 1997 când Guvernul a cerut sprijinul Băncii Mondiale pentru un program de reducere a sărăciei şi dezvoltare comunitară. Banca Mondială a propus înfiinţarea unui fond social după modelul celor 108 existente în America Latină, Orientul Mijlociu, Africa de Nord finanţate tot de ea. La încercarea de constituire a fondului au participat consultanţi români şi străini cu resurse financiare oferite de guvernul Japoniei. FRDS-ul a fost înfiinţat prin Legea nr.129/ 1998 publicată în Monitorul Oficial nr. 751 din 15 octombrie 2002. Organul de conducere al Fondului este numit consiliul director, fiind alcătuit din 9 membri: un reprezentant desemnat de primul-ministru, câte un reprezentant al Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, Ministerului Finanţelor Publice şi al Ministerului Administraţiei Publice, desemnaţi de conducătorii instituţiilor respective, patru personalităţi publice recunoscute, din societatea civilă, care nu fac parte din organizaţii neguvernamentale participante la Fond, numite de cãtre Preşedintele României. Istoricul FRDS-ului arată o evoluţie continuă a acestuia de la 2273 de cereri de finaţare în 2000, la 3412 în 2004, dintre care 955 finanţate. Fondurile alocate reprezintă 47,9 milioane de dolari, adresându-se unui număr de 410.000 beneficiari. Categoriile de proiecte eligibile s-au extins de la mica infrastructură rurală, activităţi generatoare de venituri, servicii sociale pentru grupuri dezavantajate în 1998 la introducerea proiectelor de finanţare pentru comunităţile miniere în 2004. Suma alocată a crescut şi ea în timp de la 10 milioane de dolari la 20 milioane de dolari, în 2003 FRDS-ul deţinând 3 acorduri de împrumut, dintre care 2 internaţionale (Banca Mondială, Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei) şi unul naţional (Ministerul Finanţelor Publice). Obiectivul strategic al FRDS-ului urmăreşte „realizarea unei schimbări de mentalitate pe multiple planuri (individual şi instituţional, local si naţional) prin demonstrarea faptului că acolo unde există voinţă în rezolvarea unei probleme, există şi soluţii în acest sens.” 18 În acelaşi timp se concentrează pe îmbunătăţirea calităţii vieţii beneficiarilor şi întărirea capacităţii de a se organiza şi ajuta prin eforturi proprii. În activităţile desfăşurate de FRDS sunt vizate trei categorii de beneficiari: grupurile dezavantajate, comunităţile rurale sărace şi comunităţile miniere. Pentru a se ajunge la acestea sau pentru a le convinge să aplice, Fondul utilizează hărţi ale sărăciei, campanii de informare şi educare sau facilitare. Sărăcia sau bogăţia indivizilor este considerată în funcţie de anumite criterii bine conturate, luând în considerare studiile realizate. a) Grupurile dezavantajate Sunt în accepţiunea Fondului „caracterizate printr-o nevoie de bază comună, relativ omogenă, pe care nu şi-o pot satisface prin propriile eforturi.” (Manualul de operare, 2002, 23) Ele
18

http://www.frds.ro/index(romana)/about/mission.html, 13.03.2005

62

nu beneficiază de ajutoarele acordate în mod normal de către programele de asistenţă socială sau de suport familial. Printre beneficiarii eligibili din această categorie se numără:  Copii defavorizaţi: copii abandonaţi, copii proveniţi din familii sărace care sunt în pericol de abandon şcolar sau care au abandonat şcoala din cauza muncii, copii din familii aflate în situaţii de criză, orfani din centrele de plasament care au ajuns la vârsta de 18 ani şi trebuie să părăsească instituţia, copii cu vârsta între 0 şi 5 ani proveniţi din familii sărace, supuşi riscurilor malnutriţiei, anemiei, mortalităţii infantile;  Femei defavorizate – femei sărace analfabete, femei cu copii supuşi violenţei domestice, femei adolescente fără familie, femei sărace cu mulţi copii, cu rol de cap al familiei;  Persoane vârtnice – persoane în vârstă, sărace şi dependente din punct de vedere fizic sau bătrâni singuri şi săraci;  Tineri aflaţi în situaţii de risc – tineri consumatori de droguri, tineri cu comportament deviant şi antisosocial;  Alte categorii de persoane – persoane fără adăpost, familii monoparentale sărace cu mulţi copii, persoane sărace analfabete şi persoane sărace dependente din punct de vedere fizic. b) Comunităţile sărace Conform Manualului de Operare al FRDS-ului (2002, 23), „o comunitate rurală săracă este acel grup de gospodării şi familii care se confruntă cu aceleaşi probleme şi obstacole, au interese comune şi trăiesc într-un sat sau într-o aşezare umană izolată care îndeplineşte criteriile de sărăcie definite de Fond.” Pentru a defini satele sărace, FRDS-ul operează cu o grilă realizată de mai mulţi sociologi, constituită din 8 criterii, un sat fiind considerat sărac dacă îndeplineşte cel puţin trei dintre acestea. Iniţial (1998 – 1999), Fondul a lucrat în primele runde de selectare a proiectelor cu o grilă care considera că un sat este sărac dacă îndeplineşte 4 din 10 criterii. Trecerea la o grilă mai simplă a avut loc prin renunţarea la patru itemi de dezvoltare comunitară datorită lipsei indicatorilor de sărăcie la nivel de sate (mortalitate infantilă, pondere vârstnici, număr de aparate TV şi număr de autoturisme proprietate personală). Schimbarea a intervenit şi datorită completării indicatorilor de către localnici, fapt care făcea ca relevanţa datelor să nu poată fi cercetată empiric. În varianta a doua a grilei, sociologii au propus îndepărtarea criteriilor asociate cu erori repetate, introducând doi indicatori referitori la sectorul economic privat şi la transportul public. (Figura 1) În urma studiilor realizate (Sandu, coord., 2000) s-a observat faptul că această Grilă distorsionează rezultatele măsurătorilor, lucru datorat în special neluării în calcul a discrepanţelor geografice, variaţiei materialelor de construcţie şi a gradului de electrificare de la câmpie la munte. În zonele de câmpie locuinţele se construiesc din materiale care aduc cu ele condiţii de igienă mai proastă (chirpici, paiantă). Electrificarea mai scăzută la munte favorizează un grad de sărăcie mai accentuat faţă de zonele de câmpie. Calitatea locuinţelor este mai scăzută la câmpie decât la munte, Grila neglijând calitatea locuinţelor ca semn de dezvoltare/ sărăcie comunitară. Pe de altă parte, accesul la oraşe şi distanţa faţă de acestea este mult mai mică în satele din zonele de câmpie, comparativ cu cele de la munte. În acest fel locuitorii nu se află la distanţe destul de mari de oraşe, doctor sau şcoală pentru a se încadra în criteriile propuse de Grilă. Totodată, datorită distanţelor mici şi neizolării faţă de oraşe este imposibil ca prin satele de câmpie să nu treacă cel puţin un mijloc de transport în comun pe zi. O altă limită a Grilei FRDS este dată de faptul că scopul urmărit de aceasta, sărăcia comunitară nu se suprapune peste sărăcia la nivel de gospodărie. Nivelul comunitar al sărăciei condiţionează sărăcia la nivel de gospodărie, dar dependenţa este slabă. Sărăcia la nivel de gospodărie este determinată în primul rând de sursa de venit şi în al doilea rând de stocul de educaţie din gospodărie. Gradul de dezvoltare al satului are în schimb repercursiuni asupra consumului alimentar şi nealimentar al gospodăriei. Statisticile evidenţiază şi în acest caz că şi consumul la nivel de gospodărie este mai redus la câmpie decât la munte. (Sandu, 2001)

63

Figura 1: Grila FRDS pentru identificarea satelor sărace Varianta I Un sat este sărac dacă satisface cel puţin patru din următoarele 10 criterii: 1. „Nu există acces normal la o sursă de apă sigură (nu există apă în sat, iar pentru mai mult de 50 % din locuitori accesul la apă potabilă se face cu dificultate). 2. Peste 60 % din case nu au electricitate. 3. Peste 50 % dintre copiii de vârstă şcolară au nevoie de mai bine de o oră pentru a ajunge la şcoală cu mijloacele de transport obişnuite. 4. Pentru a ajunge la un doctor cu mijloacele de transport obişnuite, majoritatea locuitorilor au nevoie de mai bine de două ore. 5. Satul se găseşte la o distanţă de peste 30 km de oraş, de care nu este legat nici prin cale ferată, nici printr-o cursă rutieră. 6. Rata mortalităţii infantile în sat a fost de peste 50 la mie in perioada 1995-1998. 7. Mai mult de 30 % din populaţia sa depăşeşte vârsta de 60 ani. 8. Numărul aparatelor TV la suta de locuitori este mai mic de 4. 9. Nu există telefon in sat. 10. Sub 2 % din gospodării posedă automobil proprietate personală.” Varianta II Un sat este sărac dacă satisface cel puţin trei dintre următoarele 8 criterii: 1. „Mai puţin de 50% din gospodării au acces la apă potabilă în curte sau la poartă. 2. Mai mult de 60% din gospodării nu sunt conectate la reţeaua de electricitate. 3. Mai mult de 50% din copiii din clasele I-IV şi/sau V-VIII fac mai mult de o oră până la şcoală folosind mijlocul de transport obişnuit. 4. Pentru a ajunge la un doctor majoritatea locuitorilor au nevoie de mai mult de două ore. 5. Distanţa faţă de cel mai apropiat oraş cu mai mult de 50.000 locuitori este mai mare de 25 km. 6. Nu există nici un mijloc de transport în comun (privat sau de stat) care să treacă cel puţin o dată pe zi prin sat sau care are staţie la o distanţă mai mică de 2 km de sat. 7. Mai puţin de 5% din gospodării au telefon funcţional. 8. Singurii agenţi economici din sat activează în domeniul comerţului sau alimentaţiei publice.” Sursa: Sandu, 2001, 156 c) Comunităţile miniere În martie 2004 a fost aprobată Strategia Sectorului Minier, strategie finanţată de Banca Mondială la solicitarea Guvernului României. În procesul de restructurare a sectorului minier, Banca Mondială a sprijinit mai multe programe, printre acestea numărându-se: Proiectul de Închidere a Minelor şi Atenuare a Impactului Social, Împrumutul de Ajustare Programatică Structurală, Împrumutul de Ajustare Programatică, continuându-şi asistenţa prin proiectul de Închidere a Minelor, Refacerea Mediului şi Regenerarea Socio – Economică. „O comunitate minieră este acel grup de gospodării/ familii învecinate care au probleme şi interese comune, se confruntă cu aceleaşi ostacole şi locuiesc într-o aşezare umană, componentă suburbană”19 Proiectele Fondului se adresează comunităţilor miniere din cinci regiuni20 care au avut sau au ca principală ocupaţie mineritul, membrii săi au fost disponibilizaţi în urma restructurării din sectorul minier, în prezent neavând alternative de angajare. Pentru ca o comunitate minieră să poată fi eligibilă pentru finanţare, trebuie să îndeplinească 3 din criteriile
19

Manualul de operare al subcomponentei Schema de dezvoltare socială pentru comunităţile miniere (SDSCM) din cadrul părţii B: Atenuarea impactului social. (2004). [online]. http://www.frds.ro/indexuri/applicants_MINE(romana).html, 20.03.2005. 20 Regiunea 1: Gorj, Mehedinţi, Vâlcea, Regiunea 2: Hunedoara (Petroşani), Regiunea 3: Caraş-Severin, Hunedoara (Deva-Brad), Tulcea, Alba, Regiunea 4: Bihor, Sălaj, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Suceava, Regiunea 5: Harghita, Bacău, Prahova, Argeş, Covasna, Dâmboviţa.

64

prezentate în Figura 2. Criteriile sunt asemănătoare cu cele folosite în identificarea comunităţilor sărace, dar aduc completări legate de specificul zonelor miniere. Figura 2: Grila FRDS pentru identificarea Comunităţilor miniere 1. Mai puţin de 50% din gospodăriile din comunitate au acces la o reţea funcţională de apă potabilă; 2. Mai puţin de 50% din gospodării sunt conectate la o reţea funcţională de electricitate; 3. Mai mult de 50% din gospodăriile care au avut acces la o centrală termică nu au o reţea funcţională de încălzire; 4. Mai mult de 50% dintre copiii de vârstă şcolară nu au acces la servicii de educaţie acceptabile (de ex.: unităţile de învăţământ nu au electricitate, apă curentă, instalaţii sanitare funcţionale, instalaţii de încălzire funcţionale, sau clădirile şcolii sunt, vizibil, în stare tehnică proastă); 5. Mai mult de 50% din gospodării nu au acces la servicii sau facilităţi de sănătate acceptabile (de ex: unităţiile sanitare nu au electricitate, apă curentă, instalaţii sanitare funcţionale, instalaţii de încălzire funcţionale, sau clădirile unităţilor sunt, vizibil, în stare tehnică proastă); 6. Mai mult de 50% dintre membrii comunităţii miniere locuiesc în clădiri a căror structură este, vizibil, în stare tehnică proastă (de ex.: degradare avansată a acoperişului, goluri sau crăpături în zidăria pereţilor, case ale scării degradate care prezintă pericol pentru siguranţa locatarilor, etc.); 7. Nu există un sistem de transport în comun al persoanelor (public sau privat) cu regim regulat; 8. Comunitatea nu are acces normal la infrastructura de piaţă (membrii comunităţii ajung cu dificultate la pieţe de desfacere, spaţii comerciale, unităţi care asigură servicii publice, etc.); 9. Comunitatea trăieşte într-o zonă monoindustrială minieră care a fost sau va fi afectată de procesul de restructurare a sectorului minier, aşa cum este notificat de către Ministerul Economiei şi Comerţului. Sursa: Manualul de operare SDSCM, 2004, 8 Categorii de proiecte: Majoritatea proiectelor avute în vedere de FRDS se adresează comunităţilor sărace deoarece se consideră că sărăcia comunitară are un efect negativ asupra sărăciei la nivel de gospodăriei. Dumitru Sandu (2001) a demonstrat că o relaţie dintre ele există, dar mai importante sunt deficitul de educaţie şi salariul la nivel de gospodărie. Categoriile de proiecte finanţate de Fond conform Manualului de operare (2002) sunt:  Proiecte de dezvoltare socială pentru comunităţi rurale şi grupuri dezavantajate: a) Mica infrastructură rurală (MIR) b) Activităţi generatoare de venituri (AGV) c) Servicii sociale comunitare (SS) d) Proiecte privind activităţi ulterioare (follow – up)  Proiecte de dezvoltare socială pentru comunităţile miniere a) Proiectele de mică infrastructură rurală au ca obiectiv principal îmbunătăţirea accesului comunităţilor rurale sărace la pieţe de aprovizionare şi desfacere, servicii publice şi sociale. Beneficiarii vizaţi sunt cei care îndeplinesc condiţiile avute în vedere de Grilă. Suma acordată de Fond se ridică la maxim 75.000 $, dar poate ajunge până la 100.000 $ în cazuri excepţionale şi cu acordul finanţatorului. Solicitanţii eligibili pentru astfel de proiecte sunt comunităţile rurale sărace care vor fi trebuit înregistrate ca persoane juridice. Comunitatea trebuie să contribuie cu cel puţin 10 % din suma cerută drept finanţare de la Fond, această contribuţie putând fi făcută în bani sau în natură. b) Activităţile generatoare de venituri urmăresc întărirea capacităţii grupurilor productive din comunităţile sărace de a face faţă cerinţelor pieţei şi sporirea şanselor de creare a unor locuri de muncă şi a unor surse suplimentare de venit pentru beneficiarii direcţi şi indirecţi. Proiectele din

65

această categorie se adresează tot comunităţilor sărace eligibile conform Grilei, dar spre deosebire de MIR ele nu mai urmăresc participarea întregii populaţii a satului, ci sunt propuse şi administrate de un grup mic (minim 10 locuitori) de beneficiari organizaţi ca persoană juridică, constituit într-un grup productiv. Pentru a putea aplica, grupul trebuie să nu posede mijloace de producţie necesare dezvoltării unei activităţi economice, să nu aibă acces la credite, pieţe, tehnologie, să nu deţină control asupra resurselor locale, neputând influenţa procese decizionale la nivel local şi să poată stabili parteneriate cu autorităţile administraţiei publice locale sau cu ONG-urile din mediul rural. Totodată este important să aducă dovada că poate aduce beneficii sub formă de venituri suplimentare şi unor beneficiari indirecţi, contribuind astfel la dezvoltarea locală. Cererea de finanţare a proiectului se va încadra în suma de 40.000 $, contribuţia efectivă a membrilor fiind de 15 % din suma cerută. c) Serviciile sociale comunitare au în vedere creşterea accesului grupurilor dezavantajate la serviciile comunitare care răspund nevoilor lor imediate şi întărirea capacităţii ONG-urilor şi autorităţilor locale de a răspunde nevoilor acestora. Beneficiarii vizaţi sunt categoriile descrise la paginile 26 – 27. Acest gen de proiecte sunt realizate de către ONG-uri sau de autorităţi ale administraţiei publice locale aflate în raporturi contractuale de parteneriat cu organizaţii neguvernamentale şi grupuri dezavantajate. Cererea de finanţare trebuie să se încadreze în plafonul de 20.000 $, iar contribuţia locală să fie în valoare de 5 % din suma cerută, contribuţie oferită în bani sau în natură. Solicitanţii de proiect pot să solicite finanţare pentru deschiderea de centre de zi, servicii de promovare a sănătăţii, servicii de îngrijire la domiciliu, adăposturi, centre comunitare de informare şi consiliere şi centre de integrare socială pentru tineri aflaţi în situaţie de risc. Fiecare dintre aceste modele de proiect are un număr minim de beneficiari de la 10 pentru centrele de zi, la 200 pentru centrele de comunicare şi consiliere. d) Proiectele privind activităţile ulterioare (follow – up) cuprind la rândul lor alte două categorii: proiecte de rezolvare a unor probleme tehnice neprevăzute sau de forţă majoră şi proiecte inovative. Primele urmăresc remedierea unor probleme care pot apărea şi care împiedică buna funcţionare a obiectivului finanţat anterior, în cadrul proiectelor MIR, AGV sau SS, iar al doilea tip este stâns legat de consolidarea capacităţii grupurilor comunitare şi conştientizarea diferitelor probleme prin acordarea unui al doilea grant pentru proiecte inovative comunităţilor care au realizat cu succes un alt proiect cu finanţare de la Fond. Proiectele de rezolvare a problemelor tehnice se adresează aceloraşi solicitanţi care au depus şi au implementat proiectul iniţial, dimensiunea financiară a cererii fiind de maxim 10.000 $. Contribuţia locală poate fi în bani sau în natură, dar nu trebuie să fie mai mică de 5 % din suma cerută. Proiectele inovative se adresează comunităţilor rurale sărace în parteneriat cu autorităţi ale administraţiei locale şi cu alte comunităţi din cadrul aceleiaşi comune sau zone învecinate. Suma alocată de Fond este de maxim 45.000 $, contribuţia obligatorie a solicitanţilor fiind de 5 % din sumă. În cadrul proiectelor de dezvoltare socială pentru comunităţile miniere, Fondul vizează două grupuri mari de beneficiari: comunităţi miniere si grupuri dezavantajate provenite din comunităţi miniere. Categoriile de proiecte pe care FRDS-ul le finanţează sunt de tipul MIR, AGV, SS, criteriile fiind aceleaşi cu cele prezentate în descrierea proiectelor, cu menţiunea că de data aceasta Grila se adresează comunităţilor miniere şi nu celor sărace. Din prezentarea realizată FRDS-ului se observă faptul că acesta încearcă combaterea sărăciei prin intermediul participării la nivelul comunităţii şi implicarea actorilor sociali. Categoriile de proiecte pe care le finanţează se adresează unor grupuri ţintă specifice, considerate a fi într-un nivel de sărăcie severă. Ca realizări se poate vorbi de o creştere accentuată a numărului de beneficiari din 1999 până în 2004, în urma a 19 runde de competiţie. Este important faptul că reuşeşte să se adapteze situaţiilor contextuale legate de extinderea sărăciei în rândul comunităţilor miniere. Din păcate încă nu s-au realizat studii care să demonstreze eficienţa sau ineficienţa Grilei comunităţilor miniere, dar adresându-de numai acestui gen de comunităţi este posibil ca de această dată să nu mai genereze excluziune socială.

66

EVALUAREA PROIECTELOR DE DEZVOLTARE COMUNITARA
Evaluarea, componentă de bază a proiectelor sociale, constituie una dintre cele mai importante metode de feedback existente fiind folosită din ce în ce mai mult în practica curentă. Ea reprezintă o mică parte a unui set de activităţi complexe, concentrate pe rezolvarea de probleme. Evaluarea este un domeniu nou, care s-a bucurat însă de mare interes din partea cercetătorilor, practicienilor, finanţatorilor, factorilor de decizie. Interesul si nevoia crescândă de evaluare, fondurile alocate programelor sociale şi educaţionale şi cercetării evaluative au stimulat dezvoltarea rapidă a domeniului. Evaluarea arată cel mai bine cum au fost realizate obiectivele, ce s-a încercat prin implementarea acelui proiect şi cum a fost înţeles şi perceput de către grupul ţintă. Este utilă atât finanţatorilor cât şi iniţiatorilor proiectului respectiv.. Apariţia evaluării moderne este considerată de Shadish, Cook şi Leviton (1996) a fi la începutul anilor 1960. Iniţial, teroreticienii s-au concentrat pe obiectivele, măsurarea şi instrumentele de testare ale evaluării, în următoarele decenii crescând interesul pentru conceptualizarea noţiunii. Evoluţia evaluării a avut loc în Statele Unite datorită contextului economic şi politic. Din punct de vedere politic evaluarea a apărut ca urmare a conflictului de interese existent între autorităţile locale şi cele federale, acestea din urmă dorind un control mai mare asupra programelor sociale. Din punct de vedere economic s-a dezvoltat cu scopul protecţiei americanilor de efectele negative ale sărăciei. (Shadish, Cook, Leviton, 1996). Un alt motiv l-au reprezentat disfuncţiile care s-au constatat în implementarea, eficienţa şi eficacitatea programelor. Toate acestea au dus la crearea unui nou gen de specialişti, mai ales dintre absolvenţii de ştiinţe sociale orientaţi în special spre evaluare. De atunci numărul profesioniştilor a crescut, „evaluarea profesionistă devenind o alternativă viabilă de carieră, faţă de cariera academică.” (Shadish, Cook, Leviton, 1996, 8). În România evaluarea programelor sociale şi de învăţământ este un domeniu nou, în principal datorită faptului că programele sociale şi sistemul de învăţământ s-au dezvoltat în perioada de tranziţie. Primele evaluări de programe s-au realizat cu asistenţă internaţională, iar primul program care a cuprins şi o componentă de monitorizare şi una de evaluare a fost Programul de Măsuri Active pentru Combaterea Şomajului (PAEM), administrat de Fundaţia Internaţională pentru Management, în perioada 1994-1997. 1. Definirea termenului de evaluare de programe Evaluarea este o noţiune amplă, utilizată frecvent în contemporanitate. Problema cu care se confruntă este dată de faptul că nici până la ora actuală nu există o definiţie acceptată unanim de cercetători, ci mai degrabă o multitudine de încercări, majoritatea nereuşite. Foarte mulţi teoreticieni preferă definiţia dată de Scriven (1986 apud Shadish, Cook, Leviton,1996, 62) „evaluarea este ceea ce este, determinarea meritului sau importanţei, şi ce se face cu această determinare este altceva” sau cea a lui Glass şi Elett (1980, apud Măţăuan, 1999, 65) „evaluarea, mai mult decât orice altă ştiinţă, este ceea ce spun oamenii că este . Şi de obicei oamenii spun că ea este o sumedenie de lucruri.” Evaluarea este, în general, o activitate de echipă, de aceea o armonizare a accepţiunilor termenilor, strategiilor şi modelelor teoretice este necesară, în vederea ameliorării comunicării şi colaborării. Este important ca membrii echipei să împărtăşească o viziune comună asupra procesului de evaluare, astfel încât activităţile lor să fie complementare în atingerea aceloraşi scopuri. După cum spuneam există o multitudine de abordări ale conceptului de evaluare în funcţie de scopurile, obiectivele urmărite şi metodologiile aplicate. Gabriel Măţăuan (1999) a grupat aceste definiţii în mai multe categorii în funcţie de criteriile menţionate mai sus. Prima accepţiune a termenului de evaluare are în vedere nivelul de atingere a obiectivelor programului. Definiţiile centrate pe obiective consideră că evaluarea este procesul care determină modul în care acestea au fost sau nu atinse. Una dintre cele mai importante definiţii în acest sens îi aparţine lui C.H. Weiss (1986, apud Măţăuan, 1999, 61) care consideră că „evaluarea este un demers raţional care examinează efectele politicii şi ale programelor asupra grupurilor ţintă, în termenii îndeplinirii obiectivelor asumate. Prin metode obiective şi sistematice, evaluarea estimeză măsura în care obiectivele au fost realizate şi analizează factorii de care depind succesul sau insuccesul unui program.” O altă definiţie care ilustrează orientarea evaluării spre realizarea obiectivelor este cea dată de UNICEF în Ghidul pentru monitorizare şi evaluare:

67

„Evaluarea este un proces care încearcă să determine într-un mod sistematic şi obiectiv relevanţa, eficienţa, eficacitatea şi impactul activităţilor ţinând cont de obiectivele specifice.” 21 Al doilea set de definiţii consideră evaluarea un instrument managerial şi de decizie, un mijloc de feedback, o metodă ştiinţifică folosită pentru creşterea performanţelor programului. O definiţie considerabilă pentru ilustrarea managementului este dată de Tripodi şi Epstein (1986, apud Măţăuan, 1999, 62). „Evaluarea programelor sociale este o tehnică managerială care furnizează feedback informaţional administratorilor programului. Ea reprezintă acumularea sistematică de date care să furnizeze informaţii despre îndeplinirea cerinţelor programului şi realizarea obiectivelor, luând în considerare eforturile, eficacitatea şi eficienţa în fiecare etapă a dezvoltării programului.Datele necesare evaluării pot fi obţinute printr-o varietate de tehnici relativ sistematice. Ele sunt încorporate într-un sistem de valori dat, pentru a facilita deciziile asupra programelor sociale.” Orientarea evaluării către generarea deciziei este foarte bine surpinsă de M.S.Thompson (1975, apud Măţăuan, 1999, 62): „Evaluarea este un proces care furnizează informaţii în vedera luării deciziilor, ea este un cuvânt tot mai frecvent utilizat pentru a desemna orice proces analitic care ghidează acţiunile viitoare.” Un alt gen de definiţii urmăresc modalităţile de utilizare şi îmbunătăţire a programului/ proiectului. În acest caz, evaluarea se centrează pe efectele programului cu scopul menţinerii sau extinderii celor eficiente şi producerii de schimbări în cele ineficiente. Un studiu OECD din 1986 consideră că „Evaluarea este un proces continuu de descriere şi analiză a activităţii programelor, în scopul de a îmbunătăţi politicile sectoarelor respective şi de a perfecţiona procedurile de implementare a programelor.” Următorul set de definiţii se orientează pe evaluarea ca instrument de judecare şi valorizare. Valoarea ca element fundamental al evaluării a fost teoretizată de Michael S. Scriven (1983, apud Shadish, Cook şi Leviton, 1996) care considera că este imposibil de făcut opţiuni în ceea ce priveşte programele sociale fără valori care să devină evidente în opţiunile referitoare la criteriile evaluative, standardele de performanţă sau criteriile de măsurare. Astfel, societatea are nevoie de o ştiinţă a valorii pentru a cunoaşte dacă produsele, personalul sau programele sale sunt bune. Scriven recomandă patru stadii pentru afirmarea valorii care trebuie urmărite în fiecare program/ proiect evaluat:  Dezvoltarea unor criterii de merit pentru stabilirea a ceea ce ar trebui să facă un evaluator bun.  Standarde de performanţă care să specifice cum ar trebui să acţioneze un evaluator conform criteriilor.  Măsurarea performanţei pe fiecare criteriu pentru a stabili dacă standardele au fost atinse sau nu.  Integrarea rezultatelor multiple într-o afirmaţie privind valoarea evaluatului. O definiţie care clarifică relevanţa valorii şi judecăţii în procesul de evaluare este dată de Barry şi Rae (1975, apud Măţăuan, 2002, 311): „A evalua înseamnă a ataşa lucrurilor anumite valori sau, mai simplu spus, a determina dacă sunt bune sau rele.” Evaluarea mai este considerată de unii specialişti drept o ştiinţă cu o natură comparativă şi care se bazează pe aplicarea metodelor ştiinţelor sociale, iar de alţii o cunoaştere cuprinzătoare a rezultatelor diferitelor activităţi. Aceşti teoreticieni consideră că aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice ţine de însăşi natura evaluării, dar există caracteristici care o disting de cercetările al căror scop este acumularea de date pentru generarea de noi cunoştinţe. 22 Cu toată complexitatea de interpretări oferită conceptului nu a fost elaborată o definiţie care să cuprindă toate aspectele evaluării, fiecare definiţie generând perspective şi metode de evaluare diferite. După cum considera şi Patton (1986, apud Măţăuan, 1999) există controverse în ceea ce priveşte esenţa şi limitele evaluării, confuzii care nu vor fi rezolvate în viitorul apropiat. Aceste dificultăţi îi fac pe cercetători să considere evaluarea mai mult o artă decât o ştiinţă, deoarece fiecare evaluare se desfăşoară într-un mod unic, depinzând foarte mult de persoana evaluatorului şi de subiectivismul acestuia. Gabriel Măţăuan (1999) consideră că există două interpretări ale evaluării de programe/ proiecte: una în sens larg, iar alta în sens restrâns. Evaluarea în sens larg este un proces care
21 22

A UNICEF Guide for Monitoring and Evaluation. [online]. http://www.avaliabrasil.org.br/unicef1.htm. 16.04.2005 National Advisory Mental Health Council (US DHEW), 1969, apud Măţăuan. 1999

68

se desfăşoară în mod continuu sau periodic, depăşeşte cadrul programului luând în calcul influenţele mediului, impactul programului asupra societăţii, se bazează pe capacitatea de negociator a evaluatorului în vederea înţelegerii punctelor de vedere ale stakeholderilor, fiind un proces de descriere, valorizare, judecare şi învăţare. Evaluarea în sens restrâns este o fază distinsă a programului care are loc spre sfârşitul acestuia, urmăreşte elementele interne ale programului şi necesită instrumente de măsurare cât mai precise. Procesul evaluativ urmăreşte măsurarea, compararea şi identificarea problemelor programului sau a punctelor forte. 2. Scopurile şi obiectivele evaluării Scopul unei evaluări are în vedere obiectivul general pentru care a fost realizată aceasta, răspunzând la întrebarea: „De ce a fost cerută această evaluare?”. Nivelul de generalitate este mai redus decât cel al misiunii, aceasta din urmă încercând „furnizarea sistematică a feedback-ului în sistemele sociale, pentru sprijinirea îmbunătăţirii modului în care societatea abordează problemele social, în scopul de a face mai bună soarta umanităţii” 23. Obiectivele evaluării sunt mai practice, fiind legate de rezultatele evaluării. Întrebarea pe care încearcă să o clarifice este legată de nevoia imediată căreia îi foloseşte această evaluare24. În literatura de specialitate, primii teoreticieni care au făcut distincţia între scopurile şi obiectivele evaluării au fost Tripodi, Fellin şi Epstein (1986, apud Măţăuan, 1999). Aceştia consideră că evaluarea generează o dualitate a scopurilor deoarece poate fi cerută atât de agenţia finanţatoare cât şi de directorii de program. În funcţie de cine comandă procesul de evaluare, scopurile vor fi diferite. Finanţatorii vor urmări aspecte legate de gradul de atingere al obiectivelor generale, relevanţa programului, prioritităţile financiare ale acestuia, pe când managerii programelor vor fi centraţi pe îmbunătăţirea componentelor programului. Cei trei autori consideră că în funcţie de primul criteriu (finanţatorii) va fi stabilit scopul evaluării, iar în funcţie de cel de-al doilea (managerii programului) se vor defini obiectivele evaluării. Elena Chelimsky (1986, apud Măţăuan, 1999) identifică trei scopuri majore ale evaluării de programe: a) Formularea politicii – oferă informaţii despre problemele pe care programul încearcă să le rezolve, despre programele trecute sau alte activităţi care au fost încercate pentru eliminarea problemei. Scopul stângerii acestor informaţii îl constituie alegerea celei mai bune variante de program în ceea ce priveşte costurile. b) Implementarea politicii – are ca scop verificarea modului de implementare a programului vizând date despre managementul acestuia şi evoluţia problemei pe care programul încearcă să o combată. c) Responsabilitatea pentru luarea deciziilor – încearcă determinarea modului în care programul şi-a atins obiectivele, în funcţie de acestea finanţatorii hotărând sistarea, modificarea sau continuarea sa. Abordarea propusă de Elena Chelimsky are câteva deficienţe, una dintre ele referindu-se la accentuarea prea mare a responsabilităţii, iar cealaltă la cunoştinţele pe care evaluarea poate sau nu să le creeze. Gabriel Măţăuan (1999) consideră că informaţiile pe care evaluarea poate să le furnizeze constituie efortul mai multor experienţe evaluative şi nu al unui singur proces evaluativ, de aceea a afirma că o singură evaluare generează cunoştinţe este o abordare prea optimistă. Cu toate acestea, clasificarea Elenei Chelimsky rămâne o etapă importantă în încercarea istorică de identificare a scopurilor şi obiectivelor evaluării. Pornind de la prezentările anterioare, Gabriel Măţăuan (1999) distinge patru scopuri ale evaluării din care derivă o serie de obiective legate de rezultatele evaluării: a) Strategic – urmăreşte strângerea de informaţii pentru efectuarea de decizii privind politica domeniului respectiv. Obiectivele care derivă din scopul strategic au în vedere luarea de hotărâri privind continuitatea, modificarea sau oprirea programului respectiv, stabilirea unor programe noi care să contribuie la îndeplinirea scopului politicii respective, precizarea modalităţilor adecvate de implementare a politicii. b) Praxiologic – are ca efect îmbunătăţirea metodelor de aplicare a programului, din interiorul acestuia. Obiectivele evaluării urmăresc îmbunătăţirea managementului
23 24

Măţăuan, Gabriel în Pop, Luana Miruna. (coord). (2002). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Expert, p. 312. Măţăuan, Gabriel în Pop, Luana Miruna. (coord). (2002). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Expert.

69

proiectului şi a serviciilor furnizate beneficiarilor, cât şi calificarea echipei de lucru pentru obţinerea unui rezultat cât mai eficient. c) Demonstrativ – este utilizată pentru demonstrarea anumitor aspecte legate de proiect fiind cerută de finanţatorii proiectului. Obiectivele sunt de obicei mascate, dar cu toate acestea evaluarea trebuie să ajungă la ele: probarea unor raţionalităţi , percepţii, atitudini, roluri sau responsabilităţi faţă de proiect. d) Formal – birocratic – evaluarea nu urmăreşte luarea de decizii privind proiectul respectiv, ci este interesată de modul în care au fost realizate cerinţele birocratice. Obiectivele urmărite servesc la demonstrarea existenţei unui compartiment de evaluare sau la confirmarea realizării ei. Pe lângă obiectivele prezentate mai sus, Gabriel Măţăuan consideră că evaluarea produce obiective şi rezultate neintenţionate, secundare, acestea fiind comasate sub denumirea de impact al evaluării. La nivelul proiectului, evaluarea poate contribui în mod direct la perfecţionarea personalului şi la îmbunătăţirea comunicării între actorii implicaţi. 3. Obiectele şi criteriile evaluării În practica contemporană există două abordări majore privind lucrurile care se evaluează. Una care se concentrează pe modul în care au fost realizate obiectivele (performanţa programului/ proiectului), iar a doua ia în considerare relevanţa obiectivelor propuse în raport cu mediul politic sau cu problema pe care proiectul încearcă să o îndepărteze (impactul proiectului). Prima abordare este specifică începutului evaluării, în timp ce a doua se întâlneşte din ce în ce mai mult în prezent. (Măţăuan, 1999) Obiectele evaluării încearcă să răspundă la întrebarea „ce evaluăm?”, acestea putând fi interpretate în funcţie de mai multe criterii. Încă de la începuturile evaluării moderne, teoreticienii au căutat termenii cu care poate opera o evaluare eficientă. Primele cuvinte cu care a fost asociată evaluarea au fost: efort, eficacitate, eficienţă. Conform lui Cătălin Zamfir (1987) „ Eficacitatea unui element sau sistem reprezintă gradul în care acesta îndeplineşte o funcţie, satisface o cerinţă funcţională specificată. Costul (efortul) unui sistem reprezintă cantitatea de resurse (mijloace) consumate de către acesta. Eficienţa reprezintă raportul eficacitate/ cost.” Potenţialele obiective ale evaluării sunt teoretizate plecând de la ani întregi de cercetare. Spre exemplu OECD- ul 25 operează în evaluările pe care le desfăşoară cu mai multe criterii de evaluare, explicate într-un mod exact, pentru a face mai facilă sarcina evaluatorului: a) Relevanţa – punctul până la care activităţile întrepinse sunt relevante în raport cu priorităţile şi politicile beneficiarilor şi finanţatorilor. b) Eficacitatea – măsurarea nivelului în care activităţile sunt obiective. c) Eficienţa – se focalizează pe legăturile dintre output-uri şi input-uri. Eficienţa reprezintă un termen economic care sugerează faptul că proiectul utilizează cele mai puţin costisitore resurse cu scopul de a obţine rezultatele dorite. d) Impactul – schimbările negative sau pozitive produse de o intervenţie planificată în mod direct sau indirect, intenţionat sau neintenţionat. e) Sustenabilitatea – specifică dacă beneficiile unei activităţi vor avea efect şi după ce finanţarea s-a încheiat. Gabriel Măţăuan (1999, 81) consideră că „obiectivele evaluării unui program social îl constituie relevanţa, procesul, performanţa sau impactul său, la fel ca şi orice combinaţie a acestora. Fiecare dintre acestea poate fi analizat şi evaluat prin prisma mai multor criterii” Legătura dintre acestea este redată cu ajutorul unei scheme (Fig. 3) Evaluarea relevanţei urmăreşte raportarea proiectului la priorităţile politicii sau la nevoile şi problemele sociale care l-au generat. Criteriile de evaluare măsoară modul în care proiectul este adecvat în raport cu problema socială pe care încearcă să o elimine, necesităţile beneficiarilor, priorităţile politicii sau alte intervenţii create pentru soluţionarea celor deja expuse.

25

DAC Criteria for Evaluating DevelopmentAssistance. [online]. http://www.oecd.org/document/22/0,2340,en_2649_34435_2086550_1_1_1_1,af00.html . 16.04.2005.

70

Figura 3: Relaţia dintre obiectele evaluării

Sursa: Măţăuan, 1999, 81 Evaluarea procesului verifică dacă proiectul execută activităţile pentru care a fost creat. Criteriile de evaluare se referă la management, activităţile desfăşurate, costuri, legăturile interne şi externe ale proiectului, activităţile formale şi informale, răspunsurile proiectului la factorii externi. Evaluarea performanţei cercetează măsura în care proiectul a reuşit să îşi atingă scopurile propuse. Criteriile performanţei măsoară eficacitatea, eficienţa, economia, disponibilitatea, accesibilitatea, targeting-ul şi acceptabilitatea. Evaluarea impactului reprezintă cel mai complex obiect al evaluării, deaorece teoreticienii nu sunt de acord asupra unei definiţii comune. Gabriel Măţăuan (1999, 83) înţelege prin impact „două categorii de consecinţe ale programului: pe de o parte, contribuţia globală a acestuia la realizarea politicii domeniului, iar pe de altă parte, consecinţele neprevăzute ale programului asupra comunităţii în care se desfăşoară şi chiar asupra societăţii în general.” Printre criteriile de evaluare ale impactului se numără:  gradul în care proiectul şi-a atins obiectivul general,  modalităţile prin care proiectul a contribuit la formularea politicilor viitoare,  gradul de participare (număr de clienţi serviţi/ număr de clienţi potenţiali),  cunoaşterea acestuia de către grupul ţintă,  efecte de multiplicare (output total/ output proiect),  efecte de antrenare ( input total/ input proiect),  efecte de dislocare,  efecte secundare. Dintre toate obiectele evaluării expuse mai sus, cel mai dificil de realizat îl constituie evaluarea de impact datorită costurilor foarte mari pe care îl implică o astfel de evaluare şi dificultăţilor legate de metodologie. În practică se preferă combinarea obiectelor, în funcţie de ceea ce urmăreşte managerul proiectului sau finanţatorii acestuia. 4. Tipuri de evaluare

71

În funcţie de obiectul evaluat şi de scopul evaluării se întâlnesc mai multe tipuri de evaluare. Cea mai importantă distincţie este cea referitoare la evaluarea formativă şi cea sumativă. Evaluările formative26 îmbunătăţesc obiectul evaluat prin examinarea a ceea ce proiectul aduce nou, calităţii implementării, contextului organizaţional, personalului, procedurilor, obiectivelor etc. Aceste evaluări furnizează informaţii pentru îmbunătăţirea, modificarea, documentarea şi managementul proiectelor. Scopul evaluării formative este procurarea feedbackului, progresului şi succesului proiectului. Informaţiile utile sunt strânse la începutul proiectului astfel încât schimbările să poată mări eficacitatea acestuia periodic. Acest tip de evaluare este folositoare tuturor proiectelor, dar mai ales celor care se întind pe o perioadă mai mare de timp. Evaluările formative includ mai multe tipuri de evaluare : a) Evaluarea nevoilor: determină cine are nevoie de proiect, cât de mare este nevoia şi ce s-ar putea realiza pentru a elimina problemele. b) Estimarea evaluabilităţii: stabileşte dacă o evaluare este posibilă şi care este utilitatea ei. c) Conceptualizarea structurată: îi ajută pe stakeholderi/ decidenţi să-şi definească proiectul, populaţia ţintă şi posibilele rezultate. d) Evaluarea implementării: monitorizează fidelitatea proiectului e) Evaluarea procesului: investighează procesul implementării proiectului, incluzând alternative la aceasta. În contrast, evaluarea sumativă27 cercetează efectele sau rezultatele obiectivelor prin rezumarea proiectului şi descrierea a ceea ce se întâmplă după implementarea acestuia. De asemenea, estimează dacă un anumit obiectiv produce un anumit rezultat , determină impactul total al factorului cauzal dincolo de rezultatele imediat scontate şi prevede costurile relative ale obiectivelor. Aşadar, evaluarea sumativă măsoară succesul unui proiect, fiind folosită pentru luarea deciziilor privind viitorul proiectului. Întrebările de care un evaluator trebuie să ţină seama în momentul în care realizează o astfel de evaluare sunt următoarele:  A avut proiectul succes? Care au fost punctele tari şi punctele slabe ale acestuia?  În ce procent a reuşit proiectul să-şi îndeplinească obiectivele?  Au beneficiat participanţii de pe urma acestui proiect? În ce fel?  Care componente au fost cele mai eficiente?  Sunt justificate costurile?  Ai să le împărtăşeşti şi altora cunoştinţele dobândite? Evaluarea sumativă poate fi împărţită în:

a) Evaluarea rezultatelor: cercetează dacă proiectul a cauzat un efect verificabil asupra
beneficiarilor. Ea estimează impactul, beneficiile şi schimbările apărute în rândul populaţiei participante la acest proiect. (Măţăuan, 1999) Această evaluare se poate desfăşura pe mai multe nivele de complexitate. Nivelul elementar are în vedere situaţia celor care au beneficiat de serviciile oferite, iar cel superior performanţanţele celor care au beneficiat de proiect comparativ cu cei care nu au avut acces la el. Un nivel mai crescut de dificultate a acestei evaluări va avea în vedere schimbarea pe care acest proiect a adus-o în rândul beneficiarilor. b) Evaluarea impactului: estimează efectele intenţionate şi neintenţionate ale proiectului. Ea presupune o comparaţie între ceea ce s-a întâmplat după implementarea proiectului şi ceea ce s-ar fi întâmplat dacă acesta nu ar fi fost implementat. Rezultatele pot fi văzute pe termen scurt sau pe termen lung. Acest tip de evaluare este foarte important pentru luarea unei decizii privind continuarea, extinderea sau reducerea fondurilor proiectului. c) Analiza cost eficacitate şi cost beneficiu: adresează întrebări despre eficienţa proiectului prin standardizarea veniturilor în funcţie de valoarea monedei. d) Analiza secundară: reexaminează datele existente pentru adresarea de întrebări sau de metode nefolosite anterior.
26 27

http://www.socialresearchmethods.net/kb/intreval.htm . 17.04.2005. Idem.

72

e) Meta-analiza: integrează rezultatele estimate din multiple studii pentru a ajunge la un total
sau la un rezumat al ideilor asupra unei întrebări evaluate.

5. Metode de evaluare: Metodele de evaluare şi modalităţile prin care acestea pot fi alese au început să constituie din ce în ce mai mult atenţia teoreticienilor, în special datorită introducerii conceptului de evaluare participativă28 ca modalitate de implicare a comunităţilor în evaluarea proiectelor. Foarte mulţi ani procesul a implicat ideea de experţi (de obicei externi), această judecată fiind bazată pe dificultatea metodelor folosite. Agenţiile internaţionale finanţatoare s-au concentrat pe asigurarea evaluărilor independente şi verificabile, pentru a justifica şi îmbunătăţi continuarea finanţării şi a altor resurse. Profesia de evaluator s-a dezvoltat în timp, teoreticienii utilizând diverse metode de măsurare ca bază pentru pregătirea rapoartelor academice. Aceste abordări au dus la îmbunătăţirea rapidă a procesului şi la descoperirea punctelor tari şi slabe ale diferitelor metode. Totodată, limbajul tehnic şi prezentarea multiplelor rapoarte a dus la dificultatea înţelegerii de către populaţia cu studii medii a descoperirilor făcute. Astfel, comunităţile pentru care sau care au realizat proiectele s-au găsit în incapacitatea de a înţelege unde au greşit, fiind nevoite de multe ori să reia procesul. În ultimii ani, teoreticienii au încercat să dezvolte noi abordări care să uşureze şi să impulsioneze implicarea populaţiei direct interesate în practica evaluării. Evaluarea participativă este văzută ca un mijloc de trecere la alte stadii ale dezvoltării datorită implicării unui număr cât mai mare de indivizi în procesul de învăţare şi reflecţie. Dacă evaluarea va deveni o activitate complicată sau tehnică va fi dificilă latura sa participatorie. Dacă numai acele persoane care au cunoştinţe speciale pot înţelege procesul, din ce în ce mai puţini oameni vor putea participa. Un principiu al evaluării participative este aşadar, păstrează lucrurile cât mai simple cu putinţă. Evaluarea modernă utilizează metodele cantitative, calitative şi economice metode împrumutate din ştiinţele sociale. Modalitatea de alegere dintre acestea două îi revine evaluatorului, în funcţie de cerinţele finanţatorului şi bugetul alocat. Metodele cantitative măsoară reacţiile unui număr nelimitat de indivizi cu un set de întrebări limitate. Ele sunt succinte, standardizate, fiind împărţite în:  metode neexperimentale  metode cvasiexperimentale  metode experimentale. Metodele neexperimentale investighează un singur grup de subiecţi, în mod normal cei care au beneficiat de intervenţia programului. Ea poate opera cu un grup sau două grupuri de observări. Limita metodei care foloseşte un singur grup de observare este dat de faptul că evaluatorul nu îşi poate da seama dacă proiectul a realizat schimbări în starea participanţilor.Utilizarea acestor metode este recomandată atunci când este nevoie să se estimeze nevoia pentru o evaluare mai riguroasă, când este necesară identificarea unei variabile care a condus la succesul programului, prin corelarea schimbării cu altă variabilă sau când se pregăteşte o evaluare viitoare. (Măţăuan, 1999, 191) Metodele cvasiexperimentale au fost teoretizate de Campbell şi Stanley (1993, apud Măţăuan, 1999, 193). Activităţile desfăşurate de evaluator în cadrul acestei metode se concentrează pe observarea participanţilor înainte şi după terminarea proiectului, cercetarea unor grupuri care nu au beneficiat de proiect şi utilizarea variabilelor. Metodele experimentale selectează aleatoriu indivizii din interiorul proiectului şi din componenţii grupului de control cu scopul evaluării rezultatelor proiectului. Etapele acestei metode au în vedere selectarea în prima fază a grupurilor, măsurarea variabilelor, efectuarea intevenţiei asupra unui singur grup şi măsurarea variabilelor. Spre deosebire de metodele cantitative, metodele calitative necesită un efort mai mare din partea evaluatorului, permiţând acestuia să analizeze mult mai multe detalii pe un eşantion relativ scăzut. Metodele calitative necesită un subiectivism mai mare din partea cercetătorului,
28

Taylor, Laurence. Good Monitoring and Evaluation Practice. (2001). [online]. http://www.parcinfo.org/documents/elearningDownloads/PARC_web_Document_1.Doc. 16.04.2005.

73

datorită implicării directe a acestuia. Modalităţile de culegere a datelor se realizează prin intermediul examinării semnelor proiectului, observării directe, interviurilor, focus – grupurilor şi forumului comunitar. Analiza şi interpretarea datelor necesită un proces creativ, nesubordonândude nici unei reguli. În general, evaluatorii folosesc descrierile calitative, analizele de conţinut, inductive şi logice, precum şi studiile de caz. (Măţăuan, 1999, 219) Metodele economice nu se centrează pe rezultate sau proces cum e cazul celor cantitative şi calitative, ci utilizează un alt instrument de măsură mai exact, şi anume banii. Acest tip de metode este utilizat în special în administraţia publică, unde fondurile sunt de obicei insuficiente. Principiul care stă la baza lor este crearea de proiecte viabile, performante cu bani puţini. Întrebarea la care încearcă să dea răspuns evaluatorul este: „merită cheltuite resursele pentru proiect comparativ cu alte resurse de intervenţie pentru care ar fi putut fi alocate?” (Măţăuan, 1999, 224). Pentru a răspunde la această întrebare, cercetătorul foloseşte ca instrumente ale evaluării analiza minimizării costurilor, analiza cost – eficacitate, analiza cost – beneficiu şi analiza cost – utilitate. Caracteristicile acestor patru tipuri de evaluare economică sunt rezumate de către Drummond printr-un tabel. Tabelul 3: Măsurarea costurilor şi consecinţelor în evaluarea economică Tipuri de analiză Analiza minimizării costurilor Analiza costeficacitate Analiza costeficacitate Analiza costutilitate Măsurarea costurilor în ambele variante Unitate monetară Unitate monetară Unitate monetară Unitate monetară Consecinţele variantelor analizate Identice din punct de vedere al tuturor aspectelor relevante Efect singular, comun ambelor variante, dar realizat la nivele diferite Efecte singulare sau multiple, nu neapărat comune ambelor variante: efectele comune pot fi realizate la niveluri diferite, în funcţie de variantă Efecte singulare sau multiple, nu neapărat comune ambelor variante; efectele comune pot diferi ca nivel de realizare, în funcţie de variantă. Sursa: Măţăuan, 1999, 227 În ultimii ani, în evaluarea internaţională au început să se folosească din ce în ce mai mult metodele participative: PRA (Participatory Rural Appraisal) şi PLA (Participatory Learning and Actions)29. Aceste analize crează oportunităţi pentru membrii comunităţilor să exploreze şi să analizeze propria lor situaţie, priorităţile şi potenţialul de dezvoltare. Metodele PRA operează cu focus grupuri, hărţi ale comunităţilor, diagrame. Acestea au posibilitatea să faciliteze evaluarea participativă în rândul comunităţilor. O altă metodă recent folosită în evaluare o reprezintă Logical Framework Analyses. În ultimii ani aceasta nu a fost asociată cu participarea, fiind cerută de multe ori de către finanţatori ca metodă de rezumare a planului unui proiect. Ea s-a dovedit o metodă foarte bună pentru îmbunătăţirea calităţii planurilor de dezvoltare. Ca şi element de evaluare, dacă a fost folosită ca plan de acţiune la demararea proiectului, LFA facilitează evaluarea plecând de la ideea că obiectivele, activităţile şi rezultatele au fost identificate. Analiza SWOT (Fig. 4) este un instrument de evaluare uşor de folosit în proiectele care folosesec grupuri mici. Aceasta utilizează un proces care poate fi coordonat de o singură persoană, recunoscând slăbiciunile şi avantajele unei situaţii sau proiectului, orientându-de apoi pe
29

Măsurarea consecinţelor

Unităţi naturale Unităţi monetare

Zile de sănătate, ani de calitate ajustată a vieţii

Taylor, Laurence. Good Monitoring and Evaluation Practice. (2001). [online]. http://www.parcinfo.org/documents/elearningDownloads/PARC_web_Document_1.Doc. 16.04.2005.

74

identificarea oportunităţilor şi constrângerilor. Deşi această analiză poate fi făcută de o singură persoană, ea este mai utilă când participă mai multe persoane la efectuarea ei. Figura 4: Analiza SWOT

PUNCTE TARI (STRENGHTS) OPORTUNITĂŢI (OPPORTUNITIES)

PUNCTE SLABE (WEAKNESS) AMENINŢĂRI (THREATS)

Sursa:30 Pe lângă instrumentele prezentate mai sus metodele participative folosesc şi studiile de caz, efectuarea de seminarii şi analize ale proiectului. Metodele de evaluare expuse mai sus sunt prezentate în mod succint. În pratică evaluatorii sunt încurajaţi să decidă singuri asupra metodelor cele mai relevante şi să experimenteze singuri, eventual cu instrumente cât mai potrivite pentru oportunităţile şi constrângerile contextuale. După cum se observă din prezentarea anterioară, evaluarea este o metodă de feedback folosită din ce în ce mai mult în proiectele sociale. Ea poate să aibă obiective multiple şi să fie condusă în diferite feluri. Majoritatea stakeholderilor implicaţi în procesul evaluativ se aşteaptă ca aceasta să fie utilă atât lor cât şi beneficiarilor proiectului. De aceea, efortul pregătirii şi implementării ei este unul extrem de dificil, bazându-se pe experienţa cercetătorului şi pe capacitatea lui de a efectua o evaluare obiectivă.

30

Taylor Laurence. Good Monitoring and Evaluation Practice. (2001. p. 37. [online]. http://www.parcinfo.org/documents/elearningDownloads/PARC_web_Document_1.Doc. 16.04.2005.

75

Tema 7: Posibilităţi de intervenţie în comunitate

Dezvoltare socială prin proiecte comunitare. Rolul Fondurilor Sociale31
Literatura dedicată dezvoltării sociale, dezvoltării comunitare şi dezvoltării prin proiecte a dobândit o consistenţă notabilă în ultimele 2-3 decenii. Aşa cum arată E. Zamfir (2000) dezvoltarea comunitară este o componentă şi un instrument de bază al dezvoltării sociale, urmărind promovarea şi asigurarea (creşterii) bunăstării comunităţii şi indivizilor ca o modalitate complementară celor două modalităţi/ mecanisme clasice de furnizare a bunăstării: efortul individual în cadrul pieţei economice şi statul bunăstării. Dacă dezvoltarea socială şi dezvoltarea comunitară sunt domenii semnificativ abordate şi dezvoltate în literatura de specialitate încă din anii ’60, dezvoltarea prin proiecte ca şi componentă a dezvoltării comunitare este un domeniu abordat mai recent şi are la bază apariţia Fondurilor Sociale finanţate prin Banca Mondială. Originile Fondurilor Sociale Atenţia asupra dezvoltării prin proiecte a sporit o dată cu lansarea primului Fond Social în Bolivia în 1987 Fondo Social de Emergencia care promova dezvoltarea comunitară prin proiecte, ca un răspuns temporar, punctual la efectele şi costurile sociale negative ale crizei economice şi procesele consecutive de ajustare structurală ce o însoţeau. Ulterior Banca Mondială a lansat un masiv program de creare şi sprijinire a Fondurilor Sociale în ţările subdezvoltate şi în curs de dezvoltare (America Latină, Africa, Asia de Sud-Est, Europa Centrală şi de Sud, Spaţiul exsovietic) astfel că în momentul actual sunt create cu sprijinul BM 108 asemenea Fonduri în 57 de ţări, pentru anul fiscal 2005 fiind mobilizate fonduri în valoare de 3,716 miliarde US$, la care dacă se adaugă co-finanţarea furnizată de guvernele ţărilor respective, suma totală ajunge la 8,9 miliarde US$, iar numărul comunităţilor beneficiare ale unor astfel de proiecte finanţate prin Fonduri Sociale se ridică la peste 100.00032. După cum arată însă Goovaerts (2003) ele nu sunt un „panaceu” ci reprezintă în fapt o abordare de tip „bottom-up” ca alternativă la abordarea dezvoltării economice de tip „top-down”. Fondurile Sociale au fost iniţiate în special pentru combaterea sărăciei şi rezolvarea unor probleme urgente, critice în comunităţile sărace „marginale în sistemul economiei de piaţă” (E. Zamfir, 2000) şi asigurarea unor condiţii-suport minime pentru bunăstare şi dezvoltare: infrastructură (drumuri, poduri, căi de acces, comunicaţii, acces la utilităţi publice – apă potabilă, electricitate, canalizare etc.), servicii sociale (educaţie, sănătate, asistenţă socială, inclusiv prin construirea de şcoli, dispensare, centre de zi etc.) şi sprijin pentru dezvoltarea de microîntreprinderi. Specificul şi caracteristicile Fondurilor Sociale Jorgensen şi Van Domelen (2000) definesc Fondurile Sociale drept agenţii care finanţează proiecte de mică anvergură în diferite sectoare, şi ţintesc grupuri sociale locale sărace şi vulnerabile, oferind sprijin bazat pe cererea acestor grupuri locale şi pe baza îndeplinirii unor condiţii de eligibilitate. Rawlings et. al. (2004) arată că Fondurile Sociale au devenit rapid un instrument extrem de popular de intervenţie socială pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă ale populaţiilor locale, ca urmare a flexibilităţii lor şi a faptului că furnizau rapid resurse pentru comunităţile în
31 32

Articol in curs de publicare in C. Zamfir (coord.), Dezvoltarea socială: o nouă provocare, Polirom, Iaşi, 2006. “The World Bank and Social Funds” http://wbln0018.worldbank.org/HDNet/HDdocs.nsf/0/912775EDFEC3102C85256BBA0065558D? OpenDocument consultat în data de 02 Nov. 2005.

76

nevoie, dar şi a unei abordări ce ţintea abilitarea (empowering) actorilor locali (simpli membri ai comunităţii sau persoane cu funcţie de decizie) şi dezvoltarea capitalului social. FS sprijină financiar şi logistic dezvoltarea şi implementarea de proiecte la nivel comunitar iniţiate de membrii / instituţii ale comunităţii (demand-driven projects). În fapt aceste fonduri oferă doar finanţare şi asistenţă tehnică comunităţilor aflate în nevoie, prin facilitare, manual de proceduri, monitorizare şi supervizare. Nevoile şi problemele comunităţii sunt identificate de către membrii acesteia, la fel şi priorităţile, soluţiile, resursele disponibile, dezvoltarea aplicaţiei şi a proiectului, implementarea acestuia (inclusiv prin contractarea unor firme specializate), managementul financiar şi asigurarea sustenabilităţii proiectului după finalizarea lui, Fondurile Sociale doar sprijinind şi stimulând populaţia locală să devină activă în dezvoltarea propriei comunităţi. Cu alte cuvinte, dezvoltarea prin proiecte este o dezvoltare participativă, specifică dezvoltării comunitare, şi poate fi definită ca un tip de dezvoltare <„în”, „prin” şi „pentru” comunitate> (Sandu, 2005). Dacă dezvoltarea socială poate fi atât un proces coordonat-direcţionat (dezvoltarea unor programe sociale la nivel macro) cât şi unul difuz (dezvoltare socială rezultată de exemplu ca urmare a dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei), dezvoltarea comunitară prin proiecte este strict un proces ce are la bază efortul şi suportul voluntar, coordonat, al membrilor comunităţii, îndreptat spre atingerea unui obiectiv bine determinat, scopul general fiind depăşirea unor situaţii de criză şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în comunitatea respectivă. Deşi Fondurile Sociale au o mare varietate, ele au o serie de caracteristici comune, însă distinctive faţă de alte tipuri de fonduri (Carvalho, 1994; Owen & Van Domelen, 1998; Jorgensen & Van Domelen, 2000; Batkin, 2001; Rawlings et. al. 2004): - Fondurile Sociale sunt agenţii de rangul doi (second-tier) deoarece ele nu investesc în mod direct, ci doar administrează şi distribuie fondurile venite de la alte organisme (de exemplu Banca Mondială în parteneriat cu guvernul ţării respective), evaluând ofertele şi supervizând investiţiile realizate de către instituţiile locale publice sau organizaţii ale societăţii civile şi grupuri comunitare. - Fondurile Sociale au autonomie operaţională şi practică un management modern. Deşi ele sunt instituţii publice, ele operează ca şi o instituţie privată, fiind extrem de transparente. Ele sunt conduse de un Consiliu din care fac parte reprezentanţi ai Guvernului central/ Ministerelor şi ai societăţii civile. - Fondurile Sociale oferă posibilitatea unor investiţii multi-sectoriale (infrastructură, servicii sociale, asistenţă socială, micro-credite pentru IMM-uri etc.). - Finanţarea şi investiţiile sunt bazate pe cererea comunităţii (demand-driven), pe baza unor propuneri de proiecte de dezvoltare locală realizate de către comunitate. Tipuri de fonduri Fondurile sociale sunt mecanisme instituţionale de intervenţie socială la scară micro, şi pe care le putem regăsi sub mai multe denumiri, însă toate sunt generic considerate a fi Fonduri de Investiţie Socială33. Alton (1999) arată că aceste instituţii la baza lor reprezintă mecanisme/ instrumente de canalizare a unor fonduri relativ mici într-un cadru de asistenţă socială locală cu scopul de a combate sărăcia locală şi nu de a schimba în vreun fel mediul macro-economic. În fapt schemele de intervenţie şi proiectele susţinute şi promovate de aceste Fonduri vizează probleme microeconomice şi sociale locale, inclusiv intervenţia ineficientă şi non-intervenţia administraţiilor (locale, regionale, naţionale).

33

Literatura de specialitate din acest domeniu a fost cel mai mult dezvoltată de către Banca Mondială, Inter-American Development Bank şi CEPAL (Comisión Económica para América Latina).

77

Alton (1999) identifică două mari tipuri de fonduri: Fonduri Sociale de Urgenţă (FSU) şi Fonduri de Dezvoltare Socială (FDS)34. Primele Fonduri iniţiate au fost cele de tip FSU, adresânduse unor situaţii de criză şi promovând o paletă largă de obiective, relativ discrete dar interrelaţionate. În timp aceste Fonduri FSU au evoluat de la focalizarea pe situaţii de criză şi rezolvarea unor probleme punctuale, presante, la definirea unor obiective de atins pe termen lung şi astfel au apărut Fonduri de Dezvoltare Socială. Aşadar distincţia principală între aceste două tipuri de fonduri este dată de tipurile de obiective vizate: 1. Fonduri Sociale ce vizează atingerea unor obiective pe termen scurt, acestea fiind FSU şi ţintind ameliorarea urgentă a celor mai severe consecinţe generate de crizele economice şi de programele de ajustare structurală asupra celor mai săraci dintre săraci. În acest caz dezvoltarea locală prin proiecte vizează (re)construcţia infrastructurii sociale de bază, crearea de locuri de muncă temporare, generarea de venituri, îmbunătăţirea accesului (sau crearea de) la servicii sociale. Elementul central în aceste tipuri de proiecte îl constituie atingerea unor asemenea ţinte cu focalizare pe asistenţa membrilor săraci ai comunităţii şi cu participarea acestora. Un element secundar, în funcţie de situaţie, este focalizarea pe procesul de descentralizare. FS vizează descentralizarea, însă aşa cum arată Faguet (2005:10) „descentralizarea [la rândul ei] schimbă rolul Fondurilor Sociale în mod fundamental. Comunităţile rurale nu mai pot fi abordate nici pe departe ca şi unităţi administrative ale nimănui (terra nullis), abandonate de către alte instituţii ale statului, ci mai degrabă ca unităţi sociale unde există organizaţii ale societăţii civile şi instituţiile publice ce exprimă voinţa membrilor comunităţii şi răspund nevoilor locale”. Alte elemente se referă la întărirea sectorului privat, abilitarea actorilor sociali şi a comunităţii (empowerment), îmbunătăţirea, diversificarea, focalizarea şi gradul de acoperire al serviciilor sociale, modificarea priorităţilor în ceea ce priveşte cheltuielile publice locale (în primul rând spre asigurarea asistenţei medicale de bază şi educaţie primară). Alton (1999) arată că aceste obiective pot fi împărţite in 3 mari categorii de activităţi: a. activităţi de ameliorare a situaţiei pe termen scurt, ca urmare a efectelor negative generate de şocul iniţial al situaţiei de criză; b. re-orientarea activităţilor şi priorităţilor administraţiei locale şi a destinaţiei resurselor locale pentru a ţinti cât mai eficient indivizii şi grupurile cele mai afectate de situaţia de criză; c. furnizarea de servicii grupurilor vulnerabile. 2. Fonduri Sociale ce vizează transformări pe termen lung, modificări substanţiale ale condiţiilor structurale din comunităţile sărace şi sprijinirea administraţiilor locale, acestea Fonduri fiind de tipul FDS. Acţiunile necesare în această situaţie sunt mult mai complexe, nu depind doar de comunitatea locală, iar obiectivele fixate sunt mult mai greu de atins şi de măsurat. În acest caz, unul dintre cele mai explicite obiective îl constituie descentralizarea, un proces destul de controversat datorită cel puţin unei dualităţi în abordare: descentralizarea deciziei fără descentralizare şi sprijin financiar sau descentralizare financiară fără descentralizarea deciziei. FDS nu vizează însă toate aspectele descentralizării, concentrându-se pe construirea capacităţii comunităţii şi a administraţiilor locale, probleme administrative şi administrare financiară locală şi luarea deciziilor la nivel local, încercând să reflecte cererea şi nevoile comunităţii (stimulând participarea comunitară şi construirea/ consolidarea capitalului social). Rolul Fondurilor Sociale Având în vedere că FS se adresează în primul rând (sau chiar exclusiv) comunităţilor sărace, combaterea sărăciei este o ţintă prioritară, pe termen lung, iar ameliorarea condiţiilor de viaţă prin furnizarea unor servicii şi beneficii de bază este o ţintă pe termen scurt. Dată fiind complexitatea şi
34

În limba engleză în original Social Investment Funds, Emergency Social Funds şi Developmental Social Funds/ Social Development Funds

78

multi-dimensionalitatea sărăciei, aceasta trebuie prevenită prin mecanisme complexe care să promoveze creşterea economică şi dezvoltarea socială concomitent. În acest sens WDR 2000 dezvoltă un cadru de acţiune bazat pe trei piloni, ce implică atât guvernele şi administraţiile (centrale, regionale, locale), cât şi societatea civilă şi sectorul economic privat. Aceşti trei piloni se referă la Promovarea oportunităţilor, Stimularea şi facilitarea procesului de abilitare a actorilor sociali (empowerment) şi Creşterea securităţii. Pornind de la acest scenariu/ cadru dezvoltat în WDR 200, N. Lustig (2000) încearcă să vadă în ce măsură FS se pot plia pe aceşti trei piloni. Lustig arată că în condiţii de recesiune economică sau atunci când guvernelor le lipseşte voinţa politică de a sprijini adecvat iniţiativele de dezvoltare ale comunităţilor locale (îndeosebi cele sărace) FS reprezintă unul din mijloacele esenţiale ce pot sprijini strategiile antisărăcie bazate pe cei trei piloni (pp.19-20): • Promovarea oportunităţilor. În general, programele antisărăcie trebuie să ofere persoanelor sărace posibilitatea de a beneficia de oportunităţile pieţei libere şi să poată să îşi asume riscul de a-şi asigura o existenţă decentă (inclusiv prin acces la educaţie şi formare profesională în acord cu cerinţele pieţei). Piaţa liberă, de asemenea, trebuie restructurată în sensul creşterii oportunităţilor pentru cei săraci, şi pentru a veni şi în întâmpinarea strategiilor antisărăcie (WDR 2000). În mod specific FS pot sprijini construirea unor bunuri publice/ comunitare, cum ar fi şcoli, dispensare, drumuri de acces în comunităţile deprivate. Prin sprijinirea unor astfel de proiecte pot fi generate locuri de muncă temporare pentru membrii comunităţii (Lustig, 2000). • Stimularea şi facilitarea procesului de abilitare a actorilor sociali (empowerment) – persoanele sărace trebuie să depăşească marginalizarea politică (decizională) şi socială (şi) prin transformarea şi schimbarea practicilor instituţiilor publice care trebuie să devină mult mai responsabile, receptive, suportive şi transparente (WDR 2000). În mod specific FS pot facilita abilitarea / împuternicirea comunităţilor sărace prin creşterea accesului persoanelor şi grupurilor sărace la servicii şi prin participarea la identificarea problemelor comunităţii şi luarea deciziilor, ceea ce presupune valorizarea lor şi tratament egal. Un aspect important îl constituie implicarea femeilor şi a minorităţilor etnice în derularea proiectelor comunitare, ca şi învingerea rezistenţei comunităţii cu privire la participarea totală şi egală a acestora (Lustig, 2000). • Creşterea securităţii. Programele de combatere a sărăciei trebuie să micşoreze şi să reducă amploarea riscurilor sociale şi economice care îi ameninţă pe cei săraci şi să ofere mecanisme eficiente de suport pentru ca aceştia să facă faţă diferitelor şocuri, cu accent pe stimularea independenţei/ auto-suficienţei (WDR 2000). În mod specific FS trebuie să se concentreze pe sprijinirea şi dezvoltarea reţelei de siguranţă socială. Aceste Fonduri s-au dovedit extrem de eficiente în special în caz de dezastre naturale pentru că au putut să ofere asistenţă extrem de prompt (Lustig, 2000). Obiectivele generale ale Fondurilor Sociale Am văzut anterior că Fondurile sociale se structurează în funcţie de orizontul de timp necesar pentru îndeplinirea unor obiective. De asemenea am văzut care sunt grupurile sociale ţintite şi categoriile de proiecte pentru care se acordă finanţare. Putem identifica două mari tipuri de obiective, generale (Narayan & Ebe, 1997; Lustig, 2000; Batkin, 2001) : a) rezolvarea/ ameliorarea problemelor curente, metaforic exprimată prin „prăpastia nevoiresurse”, cum ar fi furnizarea de servicii sociale şi beneficii de bază clienţilor aflaţi în acută nevoie/ situaţie de risc. „Acoperirea prăpastiei” (bridging the gap) presupune acţiuni prezente, eficace şi eficiente în direcţia furnizării unor servicii de bază în comunităţile sărace, dar cu accent pe creşterea capacităţii clientului (autonomie vs. dependenţă). 79

b) Dezvoltarea unor acţiuni care să preîntâmpine manifestarea unor factori care ar putea duce la apariţia acestei prăpastii. Scopul acestor acţiuni este de a genera în viitor modalităţi mai eficiente de preîntâmpinare a dezechilibrelor şi crizelor, vizând: • Comunitatea, prin: o sprijinirea acesteia de a dezvolta mecanisme eficace de identificare a nevoilor locale şi utilizare eficientă a structurilor administrative locale, dar şi de a dezvolta o serie de elemente necesare unei utilizări mai eficiente a serviciilor existente; o dezvoltarea capitalului social şi împuternicire (empowerment); • Sectorul public, prin: o sprijinirea proceselor de descentralizare (construirea capacităţii locale, responsabilitate, transparenţă etc.); o întărirea şi profesionalizarea instituţiilor publice (formare profesională continuă, competiţie, proceduri şi standarde de calitate etc.); o pregătirea şi dezvoltarea unor programe şi abordări inovatoare (activităţi de tipul cercetare-dezvoltare) în special cu referire la combaterea sărăciei, protecţie socială şi evaluare impactului programelor şi proiectelor dezvoltate local. • Alţi actori sociali locali sau externi (sectorul privat, ONG-uri, Biserica etc.) care trebuie integraţi în strategia de dezvoltare a comunităţii. În acelaşi sens, însă mai detaliat, o serie de autori (Bigio, 1997; Sandu et.al., 1998; Goovaerts, 2003; Alcázar & Wachtenheim, (f.a.) arată că dată fiind abordarea specifică a F.S. bazată pe exploatarea resurselor locale, aceste proiecte comunitare urmăresc: - dezvoltarea şi consolidarea capitalului social - crearea rapidă de locuri de muncă (temporare) şi furnizarea de venituri pentru grupurile afectate de sărăcie - crearea unei baze solide pentru angajare stabilă pe piaţa muncii şi generarea de venituri consistente şi constante în viitorul apropiat - asigurarea dezvoltării unei infrastructuri sociale locale durabile prin utilizarea eficientă a resurselor locale - promovarea contractării private de servicii furnizate de agenţii ce utilizează tehnici intensive de utilizare a forţei de muncă şi tehnologii bazate pe resursele locale - promovarea unei politici de investiţii bazată pe exploatarea resurselor locale în primul rând şi apoi pe atragerea de resurse din exterior - întărirea legăturilor economice locale, dar şi a celor cu exteriorul comunităţii (inclusiv pieţe interne şi externe de desfacere şi aprovizionare) - promovarea descentralizării şi participarea autorităţilor locale în parteneriat cu alte organizaţii/ grupuri comunitare la proiectele de dezvoltare locală - crearea unui mediu instituţional, administrativ, economic, politic şi social favorabil asigurării unei înalte replicabilităţi a proiectelor comunitare de succes - întărirea capacităţii instituţionale locale prin sprijinirea dezvoltării celor trei piloni ai societăţii: autorităţile publice locale, sectorul privat local şi organizaţiile comunitare ale societăţii civile Limitele şi slăbiciunile FS Experienţele înregistrate de FS de la lansarea lor în 1987 au arătat că nu întotdeauna se înregistrează succese, mai ales la începutul derulării acestor programe (Alton, 1999). Alţi autori (Owen & Van Domelen, 1998), pe baza unor evaluări participative a unor proiecte comunitare, arată că aprecierea generală a beneficiarilor privind calitatea, sustenabilitatea şi impactul proiectelor finanţate prin FS au fost foarte mari, chiar şi în stadiile de început ale acestor Fonduri. Aceeaşi 80

autori arată însă că au fost înregistrate şi eşecuri, mai ales în direcţia întăririi capacităţii locale şi a creşterii capitalului social. Multiplele slăbiciuni privind organizarea şi derularea activităţilor proiectului (ca urmare a deficitului de pregătire necesară pentru implementare asigurarea continuităţii după încheierea finanţării) care au periclitat în numeroase rânduri sustenabilitatea în timp a beneficiilor prognozate (dar şi potenţiale) ale proiectelor comunitare. Uneori succesele limitate ale unor proiecte derulate prin FS sunt cauzate de o serie de „slăbiciuni structurale” sau unor „contingenţe specifice/ particulare”. Goovaerts (2003) arată că aceste slăbiciuni se referă la insuficienta implicare a femeilor în derularea proiectelor, dificultatea noilor proiecte de a crea locuri de muncă şi consecutiv rezidualizarea unui astfel de obiectiv în cadrul noilor proiecte, agenţiile/ grupurile de coordonare a proiectelor35 pierd din vedere tocmai dimensiunea dezvoltării comunitare şi a ameliorării sărăciei, şi nu în ultimul rând faptul că o serie de obiective – crearea de locuri de muncă şi combaterea sărăciei – sunt extrem de complexe, fiind legate de o politică economică şi socială mai amplă, globală, drept pentru care în fapt necesită abordări complexe şi pe termen lung. Acelaşi tipuri de slăbiciuni au fost semnalate şi de Voicu et. al. (2002) în evaluarea Fondului Român de Dezvoltare Socială (FRDS), la acestea adăugându-se lipsa de informaţii şi incapacitatea de a completa aplicaţia (documentaţie stufoasă şi greoaie), slaba comunicare FRDS – Consiliu Judeţean – Primărie – CCP, neîncrederea populaţiei în autorităţile locale şi lipsa suportului acestora, slaba implicare a comunităţii în derularea proiectelor – mai ales cele de tipul AGV, finanţarea cu întârziere, evaluarea eronată a unor proiecte, nesustenabilitatea proiectelor după încheierea finanţării. La un deceniu după lansarea primului FS în 1987, Banca Mondială a organizat un seminar internaţional de evaluare a activităţii acestor instituţii36. Într-un document intitulat „Social Funds: Main Achievements and Weaknesses” (Bigio, 1997 : 4-6), pe lângă succesele înregistrate de aceste FS au fost subliniate şi limitele structurale / de contingenţă ale acestora. Dacă limitele de contingenţă fac referire la contextul naţional în care aceste instituţii operează, limitele structurale transcend aceste bariere naţionale şi vizează patru mari domenii: a) Strategiile naţionale de reducere a sărăciei. Deşi este foarte clar că FS reprezintă instrumente importante în combaterea sărăciei, marginalizării şi promovarea oportunităţilor egale pentru o reală incluziune socială, totuşi în jurul acestor Fonduri s-a creat imaginea idilică de „instituţie care rezolvă totul” creând aşteptări mult prea mari, mai ales referitor la eradicarea sărăciei structurale. FS operează în medii naţionale care nu întotdeauna vizează reducerea sărăciei sau redistribuţia mai egalitară a veniturilor, guvernele centrale fiind câteodată animate mai degrabă de dorinţa de a reduce deficitul bugetar şi de a pune accentul pe politici macroeconomice şi creştere economică în detrimentul dezvoltării sociale şi al protecţiei sociale (reducerea masivă a cheltuielilor sociale publice). O altă limită (relativ normală) a FS este generată de posibilitatea redusă a transformării locurilor de muncă temporare create prin derularea de proiecte comunitare în locuri de muncă permanente (atacarea sărăciei structurale). O asemenea transformare nu este însă posibilă fără concursul altor agenţii/ instituţii guvernamentale. b) Focalizarea programelor pe persoanele/ grupurile sărace/ dezavantajate. În multe situaţii cei mai săraci dintre săraci nu beneficiază în egală măsură cu ceilalţi membri ai comunităţii de aceste programe, pentru că ei „nu au voce” – sunt fie incapabili, fie sunt blocaţi de ceilalţi membri ai comunităţii care au mai multă putere, să-şi exprime nevoile, să obţină un sens al participării şi apartenenţei la proiectul comunitar. Aici se întâlnesc de obicei bariere culturale, de gen, etnice şi religioase pe care FS nu le pot depăşi întotdeauna şi care solicită

35 36

Piet Goovaerts le denumeşte AGETIP’s - Agence d’Exécution des Travaux d’Intérêt Public (in franceză, in original). “The International Workshop on Social Funds” organized by The World Bank and AFRICATIP, La Red Social de América Latina y el Caribe, NGO-WB Committee, May 27-30, 1997.

81

din partea acestor agenţii eforturi speciale, susţinute de îmbunătăţire a „comunicării sociale”. c) Participarea socială şi parteneriatul în dezvoltare. Deşi subliniază importanţa societăţii civile şi a parteneriatului public-ONG în dezvoltarea şi implementarea proiectelor comunitare, FS au întâmpinat dificultăţi în cooperarea cu sectorul public şi uneori chiar pot crea conflicte cu ministerele/ agenţiile publice de resort. De asemenea, managementul acestor FS poate fi afectat de discontinuitatea filozofiilor de guvernare diferite uneori de la un ciclu politic la altul. Dependenţa crescută a FS de finanţarea internaţională periclitează continuitatea acestora, mai ales în situaţiile în care aceste Fonduri nu sunt integrate şi în bugetele naţionale. În anumite situaţii, investiţiile masive in proiecte comunitare pot submina autoritatea administraţiilor locale, care văd priorităţile locale dintr-un alt unghi. d) Strategii durabile de furnizare a serviciilor. O serie de politici şi programe sociale publice oferă beneficiarilor servicii contra-cost, mai ales cu scopul de a nu-i demotiva şi crea dependenţă. Asemenea proiecte şi practici sunt uneori neluate în seamă de către FS, în special din dorinţa lor de a furniza rapid servicii de bază şi a-i ajuta pe cei în situaţie de risc de a depăşi cât mai rapid un astfel de moment. Dezvoltarea de proiecte la nivel local cu sprijinul şi implicarea comunităţii a arătat că, uneori, în ciuda bunelor intenţii, există numeroase limite în managementul acestora şi mai ales în asigurarea continuităţii şi sustenabilităţii lor după încetarea finanţării externe. Participarea – elementul central al proiectelor comunitare Una din temele majore în discursul asupra dezvoltării comunitare prin proiecte se referă la participare. Fondurile Sociale au deschis posibilitatea rezolvării unor probleme sociale locale, dar nu oricum, printr-o finanţare şi asistenţă tehnică necondiţionată, ci dimpotrivă – (în cele mai multe cazuri) este condiţionată de participarea marii majorităţi a comunităţii la toate fazele de dezvoltare a proiectului comunitar. Sandu (2005 : 4) referindu-se la dezvoltarea locală prin proiecte susţinută în România de către FRDS37 (dar şi alte agenţii/ instituţii publice sau private) arată că „In principiu, majoritatea programelor de dezvoltare locală îmbrăţişează ideologia participării comunitare, implicării săracilor sau altor grupuri comunitare în identificarea problemelor şi în luarea deciziei”. Într-o încercare de definire a participării D. Sandu arată că:
„<Participarea locală> sau comunitară se referă la procesul angajării membrilor unei comunităţi locale in acţiuni care urmăresc satisfacerea unor cerinţe cu caracter local, preponderent local şi public sau grupal. Cu alte cuvinte, participarea locală este participare în acţiuni comunitare, adică la acţiuni in care <principalii actori şi beneficiari sunt rezidenţi locali, in care scopurile reprezintă interese ale acestor rezidenţi, iar acţiunea este mai degrabă publică decât privată" (Kaufman, Wilkinson, 1967, cap. III)>”. (Sandu, 2005 : 32)

Participarea membrilor comunităţii este nu doar necesară dezvoltării proiectului ci reprezintă şi un obiectiv pe care programele derulate sub umbrela FS îl promovează şi încearcă să îl atingă. În fapt participarea (cât mai largă) membrilor comunităţii este de natură a susţine dezvoltarea capitalului social şi empowermentul la nivel individual şi comunitar, dar şi sustenabilitatea proiectelor. Alcázar & Wachtenheim, (f.a.), arată că în general se consideră că o abordare participativă a dezvoltării proiectului comunitar creează premizele formării şi consolidării unei tradiţii participative, mai ales în condiţiile unui proiect finalizat cu succes, ceea ce va duce nu doar la sporirea capitalului social, empowerment şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în comunitate, ci şi la o mai mare propensiune spre replicabilitate (succesul stimulează succesul).
37

În România înfiinţarea Fondului Social a avut loc în anul 1997 când Guvernul a cerut sprijinul Băncii Mondiale pentru un program de reducere a sărăciei şi dezvoltare comunitară. FRDS-ul a fost înfiinţat prin Legea nr.129/ 1998 publicată în Monitorul Oficial nr. 751 din 15 octombrie 2002.

82

Ce fel de participare, cât de largă să fie aceasta? Sandu (2005:9) arată că „Esenţială […] este dimensiunea participativă legată de mobilizarea membrilor comunităţii. O participare voluntară, lipsită de constrângeri implică , în bună măsură, şi dimensiunea de finalitate, de implicare în acţiune sau în schimbare pentru satisfacerea unor nevoi interne ale majorităţii membrilor grupului sau ale unora dintre aceştia care sunt percepuţi ca fiind realmente în situaţie dificilă. Se pune firesc întrebarea legată de câţi membri din grup trebuie să participe la acţiunea pentru ca aceasta să fie calificată ca fiind de tip comunitar, doi, trei, majoritatea sau toţi. Participarea integrală a grupului sau a majorităţii membrilor săi este un fenomen relativ rar, asociat mai degrabă cu situaţiile de viaţă socială de tip tradiţional sau cu calamităţi, crize. În grupurile sociale cu grad redus de tradiţionalism şi în situaţii normale de viaţă, problema care se pune este cea a implicării unei părţi a membrilor grupului. Câţi anume nu contează. Important este ca ei să lucreze în folosul comunităţii şi la modul voluntar sau cointeresat.” Alcázar & Wachtenheim, (f.a.), arată că marea majoritate a studiilor asupra participării comunitare nu fac prea multe diferenţieri între tipurile de participare în funcţie de tipul proiectelor, caracteristicile comunităţii sau nivelul capitalului uman al participanţilor. Ei arată că marea lor majoritate susţin că „un nivel cât mai mare al participării comunitare pare să fie întotdeauna un lucru pozitiv”. Deşi această ultimă afirmaţie este cvasi-adevarată, putem arăta că o serie de factori influenţează negativ/ pozitiv dezvoltarea proiectelor comunitare. Voicu et.al. (2002) arată că în comunităţile rurale româneşti participarea este influenţată cel puţin de nivelul de informare al membrilor comunităţii (informaţii cu privire la condiţiile finanţării proiectului dar şi cu privire la succesul înregistrat de alte comunităţi), încrederea în instituţiile publice locale şi transparenţa acestora (Consiliul Local), nivelul de dezvoltare a societăţii civile (prezenţa unui ONG în localitate) şi tipul de proiect (proiectele de tip AGV finanţate de FRDS au cea mai mică susţinere şi participare locală). C. Zamfir (2000a) trece în revistă o serie de elemente necesare dezvoltării de programe de combatere a sărăciei la nivel comunitar şi care pot determina şi stimularea participării comunitare: • Utilizarea potenţialului autorităţilor locale • Creşterea încrederii populaţiei în autorităţile locale şi dezvoltarea capacităţii acestora de a se adresa lor în vederea rezolvării problemelor cu care se confruntă. • Încurajare şi suport în vederea soluţionării problemelor – abordare participativă De asemenea, în studiul lor Alcázar & Wachtenheim, (f.a.), dar şi Sandu (2005:33) identifică următorii factori care favorizează participarea: Capacitatea comunităţii de a se auto-organiza are la bază stocul de capital social. Un stoc mare de capital social este generat şi de o dezvoltare economică locală crescută, dar la rândul lui acesta poate stimula dezvoltarea economică. În esenţă, efectul participării asupra succesului proiectului comunitar este cu atât mai puternic cu cât nivelul de dezvoltare economică locală este mai mare. Costurile adiţionale ale proiectului, legate de trainingul şi implicarea adecvată a membrilor comunităţii în derularea activităţilor proiectului (nu doar cunoştinţe/ informaţii/ competenţe dar şi timp, nu sunt deloc de neglijat. Astfel, efectul participării asupra succesului proiectului comunitar este cu atât mai puternic cu cât stocul de capital uman al participanţilor este mai mare. 38 O serie de proiecte nu pot stimula participarea masivă a membrilor comunităţii, datorită specificului lor. Unele proiecte produc beneficii de care beneficiază doar o parte (mică) a comunităţii, sau solicită stocuri mari de capital uman. În esenţă, efectul participării asupra succesului proiectului comunitar depinde uneori în mare măsură de tipul proiectului. Se înţelege că până acum am vorbit despre participarea voluntară, presupunând că cel care participă este beneficiar al activităţii/ proiectului comunitar la care participă. Nu întotdeauna însă participarea este voluntară, mai ales în condiţiile în care cel care participă nu este beneficiar al
38

Pe de altă parte însă un stoc prea mare de capital uman poate avea şi efecte negative, total contrare, fie prin reducerea participării (dar nu neapărat efectul acesteia în asigurarea succesului proiectului) celor cu stocuri mari de capital uman, fie prin descurajarea celorlalţi membrii ai comunităţii de a participa alături de aceştia.

83

activităţii/ proiectului comunitar (Sandu, 2005:32). Sandu (2005:15) arată că putem vorbi de mai multe tipuri de participare, în funcţie de motivaţia pentru implicare: „motivaţie voluntară”, „forţată”, „cointeresată” sau „altruistă”, aceste motivaţii putând fi asociate cu „tradiţia, valorile, sentimentele sau raţionalitatea raporturilor dintre scopuri şi mijloace” (p.16). Aceste tipuri de motivaţie generează 4 tipuri de participare: participare dezinteresată /altruistă, prin cointeresare, grupală şi forţată (p.15, Schema 1). Aşa cum am arătat anterior Fondurile Sociale condiţionează finanţarea proiectelor comunitare de asigurarea participării comunitare şi de contribuţia cu resurse proprii (cotă-parte) la dezvoltarea proiectului. Voi lua aici exemplul FRDS, care acordă finanţare şi asistenţă tehnică pentru două categorii de proiecte39:  Proiecte de dezvoltare socială pentru comunităţi rurale sărace şi grupuri dezavantajate: a) Mica infrastructură rurală (MIR) – care vizează întreaga participare a satului şi o contribuţie de cel puţin 10 % din suma cerută drept finanţare de la Fond, această contribuţie putând fi făcută în bani sau în natură. b) Activităţi generatoare de venituri (AGV) - nu mai urmăresc participarea întregii populaţii a satului, ci sunt propuse şi administrate de un grup mic (minim 10 locuitori) de beneficiari organizaţi ca persoană juridică, constituit într-un grup productiv; contribuţia efectivă a membrilor este de 15 % din suma cerută; c) Servicii sociale comunitare (SS) – unde cerinţa de participare este minimală, iar contribuţia efectivă a membrilor este de doar 5 % din suma cerută; d) Proiecte privind activităţi ulterioare (follow-up).  Proiecte de dezvoltare socială pentru comunităţile miniere40.

39 40

Pentru mai multe detalii mergi la http://www.frds.ro/index(romana)/applicants/MINE_Tip.html Pentru mai multe detalii a se vedea şi Manualul de operare al subcomponentei Schema de dezvoltare socială pentru comunităţile miniere (SDSCM) din cadrul părţii B: Atenuarea impactului social. (2004). [online]. http://www.frds.ro/indexuri/applicants_MINE(romana).html, 05.11.2005.

84

Ciclul de dezvoltare şi implementare a unui proiect Această secţiune urmăreşte, pe de o parte să sublinieze ciclul dezvoltării unui proiect susţinut prin FS, iar pe de altă parte să furnizeze o schemă generală de realizare a unui proiect la nivel comunitar. Având în vedere specificul FS – şi anume focalizarea pe combaterea sărăciei – proiectele dezvoltate cu sprijinul acestora urmăresc o serie de cicluri specifice. Rawlings et.al. (2004) arată că stadiile de dezvoltare ale unui proiect comunitar sunt: identificarea comunităţilor sărace; promovarea programelor, informarea şi identificarea nevoilor; evaluarea propunerilor/ aplicaţiilor primite; implementarea; continuarea activităţilor după încheierea finanţării (operations and maintenance); monitorizare şi evaluare. a) Identificarea comunităţilor sărace (poverty targeting) se face în general pe baza unei grile de evaluare (respectarea unor criterii clare) sau de hărţi ale sărăciei pentru a direcţiona investiţiile către comunităţile sărace. De exemplu FRDS foloseşte o grilă de evaluare formată din 8 criterii după ce iniţial a fost folosită o grilă cu 10 criterii, o comunitate fiind eligibilă pentru finanţare dacă îndeplineşte cel puţin 3(4) din cele 8(10) criterii. Sandu (2001) face o analiză a acestor criterii subliniind relevanţa acestora, dar arătând şi principalele limite ale acestora, mai ales cele legate de slaba diferenţiere a comunităţilor în funcţie de aşezarea geografică şi forma de relief, variaţia materialelor de construcţie (munte/ câmpie) şi a gradului de electrificare de la câmpie la munte. O altă limită a grilei FRDS, subliniată de D. Sandu, este dată de faptul că scopul urmărit de aceasta, sărăcia comunitară, nu se suprapune peste sărăcia la nivel de gospodărie. În ciuda acestor limite, focalizarea programelor FRDS este cel puţin satisfăcătoare, dovedind că grila utilizată este funcţională (Voicu et. al. 2002). De asemenea în România au fost elaborate două instrumente foarte utile pentru identificarea sărăciei la nivel comunitar: indicelui de dezvoltare a satului DEVSAT elaborat de D. Sandu (2004) şi harta sărăciei în România elaborat de o echipă coordonată de L. Pop (2004). b) Promovarea programelor, informarea şi identificarea nevoilor (promotion and needs identification) are în vedere faptul ca FS nu fac o preselecţie a comunităţilor ci doar realizează o informare adecvată despre structura programului şi condiţiile de eligibilitate, comunităţile interesate în obţinerea de fonduri pentru proiecte comunitare urmând să completeze formularele de aplicaţie. În România, FRDS a realizat campanii de informare în mass-media (radio şi presa scrisă), prin facilitatori, ONG-uri şi prin intermediul Consiliilor Judeţene care diseminau aceste informaţii în general la întâlnirile lunare ale autorităţilor judeţene cu cele locale. c) Evaluarea propunerilor/ aplicaţiilor primite se face în două faze, şi anume o evaluare de birou (evaluarea aplicaţiei şi a validităţii documentelor ce o însoţesc) şi o evaluare în teren. Specific, evaluarea urmăreşte să surprindă relevanţa proiectului, fezabilitatea proiectului, eficacitatea şi eficienţa proiectului (analiză cost-beneficiu), impactul social, aranjamentele instituţionale, contribuţia beneficiarilor şi sustenabilitatea proiectului. d) Implementarea se realizează prin angajarea de contracte (licitaţii) cu terţi (firme private, ONG-uri) sub supravegherea directă a comunităţii şi a unităţii de coordonare a proiectului. În multe situaţii, pentru a evite risipa de resurse dar şi frauda, transferurile de fonduri se fac direct către terţii care realizează diferitele activităţi. Pe perioada desfăşurării activităţilor, există supervizori locali care se asigură de buna desfăşurare a lucrărilor (mai ales sub aspect calitativ), lucrările/ implementarea fiind de asemenea supervizată de personal specializat din partea FS (ca agenţie finanţatoare).

85

e) f)

Continuarea activităţilor după încheierea finanţării (operations and maintenance). FS în general încearcă să dezvolte diferite modalităţi şi aranjamente instituţionale pentru a se asigura de continuare activităţilor după finalizarea investiţiei iniţiale. Monitorizare şi evaluare. FS utilizează metode complexe de evaluare şi monitorizare a performanţelor în alocarea resurselor şi implementarea proiectului, dar şi alte domenii. Cele mai obişnuite forme de evaluare se referă la cele realizate de beneficiarii proiectului şi auditul tehnic şi financiar. Evaluarea realizată de beneficiari urmăreşte aspectele calitative ale proiectului (impactul proiectului, inclusiv cu referire la relaţiile FS-comunitate-autorităţi locale).

Într-o analiză complexă privind sărăcia comunitară în România şi programele de combatere a sărăciei la nivel comunitar C. Zamfir (2000b) prezintă o schemă generală privind managementul programelor/ proiectelor de combatere a sărăciei la nivel comunitar şi evaluarea programelor antisărăcie comunitare. În acest sens C. Zamfir (2000b:298) arată că proiectele comunitare pot: a) „fi iniţiate de către autorităţile locale; b) fi adresate unor probleme generale adresate comunităţii sau problemelor unor segmente comunitare; c) implica interese comune sau posibile conflicte de interese.” Principiile generale de acţiune, în general dar şi în cazul particular al dezvoltării de proiecte comunitare, urmăresc (pp. 299-300): • identificarea problemelor/ obiectivelor; • identificarea soluţiilor posibile şi evaluarea acestora; • crearea de capacităţi comunitare; • asimilarea proiectului de către autorităţile locale şi alţi actori sociali; • asigurarea transparenţei, participării şi feedback-ului. Ciclul/ fazele de dezvoltare a proiectului avute în vedere de C. Zamfir sunt (C. Zamfir, 2000b:300-301): 1-Documentarea preliminară asupra comunităţii; 2-Contacte preliminare cu comunitatea; 3-Decizia de a continua sau sista programul; 4-Identificarea problemelor; 5-Decizia de a începe derularea proiectului; 6-Realizarea proiectului, care cuprinde trei faze: 6.1) desemnarea echipei de coordonare a proiectului; 6.2) realizarea proiectului (a. selectarea obiectivului; b. identificarea resurselor; c. elaborarea în detaliu a proiectului); 6.3) obţinerea angajamentului faţă de proiect: din partea comunităţii şi a finanţatorilor externi; 7-Implementarea proiectului. Evaluarea rezultatelor proiectului, deşi nu este în mod necesar un punct terminus, reprezintă o etapă crucială. C. Zamfir (2000b:302-303) arată că evaluarea trebuie făcută din perspective multiple: a) cea a beneficiarului direct; b) cea a autorităţilor publice locale, responsabile pentru bunăstarea comunităţii; c) cea a agentului extern/ finanţatorul. În procesul de evaluare a proiectului/ programului (comunitar) nu mai puţin importante sunt criteriile de evaluare, împărţite de C. Zamfir în două categorii: 1) criteriul produsului finit (care conţine a) criterii intermediare/ de mijloc; b) criterii finale) şi 2) criterii de creştere a capacităţii. O modalitate complementară de analiză a proiectului din perspectiva evaluării este aceea de a vedea evaluarea ca pe un proces, şi anume, aşa cum o denumeşte C. Zamfir „evaluarea stadială”: a) evaluarea continuă/ neîntreruptă; b) evaluarea pe termen mediu, după parcurgerea fiecărui stadiu; c) evaluarea finală; d) evaluarea ulterioară. Nu în ultimul rând, C. Zamfir arată că un rol extrem de important îl deţine circularea/ răspândirea informaţiilor privind rezultatele evaluării între actorii participanţi în proiect.

86

Concluzii şi recomandări Indiscutabil FS reprezintă instrumente importante în combaterea sărăciei comunitare şi stimularea dezvoltării sociale prin finanţarea şi promovarea dezvoltării (comunitare) prin proiecte. Aşa cum am văzut există FS create în scopul de a interveni în situaţii critice, de urgenţă, focalizându-se pe susţinerea dezvoltării de proiecte comunitare care să ducă ameliorarea rapidă a sărăciei pentru grupurile sociale şi comunităţile cronic defavorizate. Există de asemenea, FS ale căror obiective vizează dezvoltarea socială în ansamblul ei, prin promovarea şi susţinerea la nivel comunitar a unor proiecte ce nu mai vizează combaterea sărăciei ci dezvoltarea capitalului social şi abilitarea actorilor locali (empowerment). Eficacitatea intervenţiei acestor FS, mai ales în cadrul programelor de ameliorare a sărăciei comunitare, a fost dovedită în foarte multe situaţii, însă în unele situaţii, mai ales când FS sunt la începutul activităţii lor, eficienţa, focalizarea şi sustenabilitatea FS este periclitată. FS, prin proiectele comunitare pe care le susţine, contribuie masiv la construirea şi abilitarea comunităţii locale, la incluziunea socială a grupurilor defavorizate, la dezvoltarea capitalului social şi a celui uman, la crearea unor premise pentru dezvoltarea de capacităţi economice locale care pot asigura o dezvoltare locală sustenabilă. Stimulate şi de procesul de descentralizare, proiectele dezvoltate cu sprijinul FS sunt „însuşite” de către comunitate determinând trecerea de la proiecte de combatere a sărăciei la proiecte de dezvoltare socială. Într-o amplă analiză a rolurilor FS şi a posibilităţilor acestora de a îmbunătăţi situaţia celor săraci, rezultată în urma seminarului internaţional organizat de Banca Mondială în 1997 (Bigio, 1997:6), se arată că trei direcţii de acţiune (recomandări) sunt fundamentale. Urmărind aceste recomandări şi pe baza celor descrise în acest studiu, putem arăta că: a) FS trebuie să se integreze mai bine şi să aibă un rol mult mai bine definit în cadrul politicilor macro-economice naţionale şi al strategiilor de reducere a sărăciei structurale. În mod explicit, FS pot juca un rol activ în persuadarea obţinerii unui sprijin politic mai amplu privind includerea unor obiective ce ţintesc o mai mare echitate socială în cadrul dezvoltării politicilor de creştere economică. De asemenea FS nu trebuie să creeze aşteptări nejustificate referitor la posibilităţile lor de a influenţa masiv diminuarea sărăciei structurale, şi nici să nu se suprapună cu alte programe sociale naţionale, ci doar să reprezinte unul din instrumentele sistemului de securitate socială care încearcă să îmbunătăţească situaţia grupurilor sociale/ comunităţilor cronic defavorizate. b) FS trebuie să acorde o mai mare atenţie dezvoltării unor comunităţi sustenabile, să promoveze dezvoltarea societăţii civile şi a organizaţiilor locale, cu accent pe creşterea capacităţii acestora de intervenţie independentă. În îndeplinirea unor astfel de obiective, flexibilitatea FS şi gradul lor de adaptare la nevoile specifice locale (care nu sunt statice ci dinamice) reprezintă elemente fundamentale. Asigurarea sustenabilităţii în dezvoltarea comunităţilor nu poate fi realizată în lipsa unor programe privind îmbunătăţirea capitalului uman al comunităţii (prin activităţi de calificare şi recalificare profesională, dobândire de diferite cunoştinţe şi deprinderi) ca şi a celui economic (acces la credite pentru dezvoltarea iniţiativei antreprenoriale, înfiinţarea de microîntreprinderi şi locuri de muncă). Îmbunătăţirea capitalului social41 al comunităţii reprezintă, de asemenea, un element cheie în asigurarea sustenabilităţii comunităţii, mai ales prin implicarea oamenilor şi a ONG-urilor/ asociaţiilor/ grupurilor locale în configurarea proiectelor locale şi în activităţi de trening, şi nu doar în implementarea şi execuţia lor. c) FS trebuie să-şi promoveze în mod sistematic inovaţiile, principiile de funcţionare şi tehnicile în cadrul sectorului public. Mai ales în condiţiile înregistrării unor importante succese regionale şi locale, exemplare (best practices) FS trebuie să-şi prezinte schemele de intervenţie şi
41
A se vedea capitolul din această carte “Dezvoltare socială neconvenţională: Despre capitalul social” elaborat de Bogdan Voicu

87

management către organismele publice naţionale/ regionale. În analiza lor asupra FRDS Voicu et.al. (2002) au arătat că multe dintre comunităţile care nu au aplicat într-o primă fază la FRDS, dar care au auzit că o serie de comunităţi învecinate au aplicat şi obţinut finanţare FRDS pentru implementarea unor proiecte (în general de refacere/ îmbunătăţire/ creare a infrastructurii – proiecte MIR) au fost „contaminate” aplicând (cu succes) în runda imediat următoare de finanţare FRDS (aşa numitul „efect de contagiune”). Promovarea unor politici şi programe participative în dezvoltarea comunitară presupune nu doar implicarea beneficiarilor ci şi atragerea organismelor publice locale/ regionale şi naţionale. Pornind de la aceste recomandări putem adăuga că FS trebuie să încurajeze descentralizarea şi să contribuie la construirea şi cimentarea parteneriatului comunitar (autorităţi locale, sectorul privat şi comunitate). Pe baza unor astfel de iniţiative şi realizări FS, în parteneriat cu ceilalţi actori sociali, pot aborda sărăcia comunitară de o manieră mai comprehensivă, prin mutarea accentului iniţial dinspre realizarea (exclusivă) de proiecte de infrastructură către furnizarea de servicii sociale şi mai ales crearea de oportunităţi economice prin orientarea proiectelor locale către dezvoltarea de activităţi economice/ productive (de la „suport/ susţinere” la „auto-suficienţă/ independenţă”). De asemenea se impune o mai mare eficienţă în utilizarea fondurilor (un mai bun raport costuribeneficii) prin identificarea cu acurateţe a relevanţei proiectului, stimularea unui mai bun management al proiectului şi prin dezvoltarea şi îmbunătăţirea instrumentelor de măsurare a impactului. În acest sens Goovaerts (2003) susţine chiar ideea ca orice proiect comunitar finanţat prin FS (şi în mod extins orice program social guvernamental) să aibă obligatoriu o componentă privind crearea de locuri de muncă şi activităţi generatoare de venit, incluzând dimensiunea „gen” şi orice alte dimensiuni în funcţie de caracteristicile zonale (cum ar fi dimensiunea „etnică”) pentru promovarea incluziunii sociale a persoanelor/ grupurilor defavorizate/ marginalizate. În fine, orientarea acestor programe şi proiecte comunitare trebuie să fie una suportivă, însă de neinterferenţă, nesuprapunere şi ne-influenţare (nefundamentată) a deciziilor locale, ce ar putea duce la un efect contrar şi anume creşterea gradului de dependenţă a comunităţii locale, iar programele sociale naţionale ar putea deveni redundante. Am putea concluziona că politica FS ar putea fi privită ca una de tipul „morcovul şi băţul”. Este cert însă faptul că FS ajung să acţioneze foarte bine abia în momentul în care se maturizează, iar pentru aceasta este nevoie uneori de o perioadă mai lungă de timp, în funcţie de contextul în care acestea evoluează.

88

REZOLVAREA PROBLEMELOR COMUNITĂŢII: UN POSIBIL GHID DE INTERVENŢIE42
Ghidul de faţă este ordonat secvenţial, în funcţie de factorii care se consideră că pot fi întâlniţi în situaţiile reale, de zi cu zi. Ghidul trebuie utilizat în mod flexibil, nefiind util să fie transformat într-un instrument rigid. Practicienii cu experienţă nu vor avea nevoie să exploreze fiecare punct al ghidului. Puţini vor avea oportunitatea să îl utilizeze sistematic în fiecare situaţie de intervenţie. […] ca orice model general, şi acesta poate eşua în explicarea unor situaţii şi oferirea de răspuns la unele întrebări importante într-o situaţie specifică. Ghidul poate fi adaptat de fiecare practician în parte, acesta contribuind la o abordare mai logică şi mai coerentă a problemelor în contextul multiplelor presiuni şi situaţii confuze în contextul practicii şi intervenţiei comunitare. I. Consideraţii preliminare

A. Realizarea unui inventar a ceea ce trebuie făcut (a sarcinilor ce urmează să fie îndeplinite
de către angajaţi) (Summary of Assignment). Scurtă descriere a sarcinilor ce trebuie îndeplinite de către cei din agenţie, cu scopul de a realiza un fel de introducere şi a face inteligibile etapele următoare.

B. Agenţia (organizaţia în care activează sau practicianul sau cea care îl angajează).
1. Tipul agenţiei:

a. Bazată c.

pe beneficiarul primar/ client, beneficiu mutual, bunuri publice/ bunăstare comunitară, servicii şi activităţi economice (business) (2) b. Bazată pe nivelul unde se realizează controlul – la vârf (naţional) sau la bază (local) (13), la nivel de corporaţie sau la nivel regional/ (judeţean). Reprezentativă, cu autoritate/ putere distribuită în mod egal între cei ce sunt colegi (collegial ), birocratic sau anomic (23).

2. Forma de organizare şi orientarea către obiectiv (goal orientation) (statutul formal şi
„înţelegerea informală” a scopurilor agenţiei – modus operandi): a. Domeniul şi măsura în care există un consens în comunitate asupra domeniului de acţiune (8). b. Definire (a obiectivului) specifică şi îngustă versus largă şi generală (13) c. Orientare spre schimbare şi spre servicii. d. Ţintele sunt membrii sau non-membrii, sau ambele categorii. e. Ţintele sunt instituţionale sau individuale (vizează schimbare instituţională sau îmbunătăţirea situaţiei individuale). 3. Constituenţa/ compoziţia (toţi cei care exercită control în agenţie) şi baza obţinerii resurselor (fonduri, clienţi, personal şi resursele acestora): a. Omogenitate sau eterogenitate pe dimensiuni variate – calsă socială, caracteristici etnice, sex, interese etc. b. Organizaţii sau indivizi. c. Măsura în care agenţia este dependentă de compoziţie/ structură şi de obţinerea de resurse.
42

Fred M. Cox, Community Problem Solving: a Guide to Practice with Comments, în “STRATEGIES OF COMMUNITY ORGANIZATION. MACRO PRACTICE.” (edited by Fred M. Cox, John H. Erlich, Jack Rothman, John E. Tropman), 1987, 4th edition, F.E. Peacock Publishers, Inc., Itasca, Illinois.

89

4. Structura internă: a. Autoritatea – ierarhică sau colegială. b. Diviziunea muncii – specializare sau generală. c. Reguli – pre-determinate şi impuse angajaţilor, bazate pe internalizarea obiectivelor de către angajaţi, ad-hoc, etc. d. Relaţii interpersonale – impersonale sau personale. e. Personal numit pe bază de merit sau pe criterii irelevante comparativ cu obiectivele organizaţiei. 5. Programe şi funcţii ale agenţiei şi relaţiile lor cu sarcinile angajaţilor.

C. Practicianul (persoana care a fost angajată de către agenţie pentru a rezolva o problemă
dată). 1. Motivaţie, capacitate şi oportunitate de a îndeplini sarcinile trasate (14). 2. Ambiguitatea rolului, conflict, discontinuitate şi tensiune în situaţia respectivă şi managementul acesteia (22)

II. Problemele (15) A. Analiza problemei (aşa cum este ea percepută de către practician).
1. 2. 3. 4. Natura problemei: cu ce fel de problemă specifică se confruntă? Localizare: unde este localizată problema (geografic, social, psihologic, instituţional). Scop: Cine (indivizi – ce fel de - , grupuri sociale) sunt cei afectaţi? Grad: cât de mult şi de grav sunt aceştia afectaţi?

B. Eforturi de ameliorare/ intervenţie/ schimbare realizate în trecut.
1. De către cine? 2. Cât de eficient? 3. Motive ale succesului sau ale eşecului.

C. Percepţia problemei de către alţii semnificativi (indivizi, grupuri şi organizaţii) (15)
1. Cine percepe problema în acelaşi fel ca şi practicianul? 2. Cine percepe problema în mod diferit – nu există nimeni sau este nesemnificativ, sau diferă în mod semnificativ (calitativ şi cantitativ). III. Contextul social al problemei

A. Originile problemei (dacă este relevant) (4) B. Teorii explicative asupra problemei
43

1. De ce o anume teorie mai degrabă decât o altă teorie/ explicaţie alternativă? 2. Justificare empirică şi ideologică a teoriei alese. C. Analiza structural-funcţională a problemei 1. Structuri sociale care menţin, amplifică sau diminuează problema: a. Societale, regionale, judeţene, locale, de vecinătate. b. Organizaţii formale, asociaţii voluntare, grupuri primare.
43

Vezi Dicţionar de politici sociale, 2002, şi Dicţionar de Sociologie, 1995, definirea conceptului/ termenului “Problemă socială”.

90

c. Aliniamente de putere, factori demografici/ sociali, relaţii ecologice/ economice, factori culturali/ tehnologici. 2. Consecinţele problemei pentru elemente semnificative ale structurii sociale – cine câştigă, cine pierde. În ce fel problema este funcţională sau disfuncţională pentru „menţinerea” grupului care are un interes/ o miză în contextul manifestării problemei?

IV. Clientul

(segmentele de populaţie sau grupuri sociale care sunt beneficiari primari ai eforturilor depuse de practician) (2, pp. 45-57).

A. Localizare fizică/ spaţială graniţe, dimensiuni.
B. Caracteristici sociale, economice, politice şi demografice. C. Modalitatea (formală) de organizare a clientului.

D. Diviziuni şi clivaje în cadrul sistemului client. E. Relaţii semnificative cu alte componente ale structurii sociale. F. Schimbări semnificative realizate în timp în componentele A – E. V. Obiective (11; 18) A. Obiectivele în ordinea aproximativă a priorităţii lor, pentru a face faţă problemei, aşa cum
a fost ea identificată de 1. Agenţie. 2. Sistemul client. 3. Alţii semnificativi.

B. Obiectivele

şi priorităţile considerate/ identificate de către practician, în lumina celor menţionate anterior, incluzând:

1. Obiective 2. Obiective

centrate pe sarcină (task goals) (obiective referitoare la obţinerea unei ameliorări semnificative a unei probleme substanţiale cu care se confruntă comunitatea). centrate pe proces (process goals) (menţinerea funcţionării optime a sistemului şi lărgirea orizontului obiectivelor – relaţii sociale, capital social, procese şi structuri de rezolvare a problemei).

VI. Strategie. În lumina obiectivelor şi priorităţilor selectate, este util a fi considerate două sau
chiar trei strategii fezabile, în următorii termeni: (9, pp. 71-89) A. Sarcini minime necesare pentru asigurarea succesului.

B. Sistemul/ modalitatea de acţiune. Identificarea resurselor şi oferirea de suport grupurilor
din cadrul agenţiei, clientului şi altora semnificativi cărora li se cere să elaboreze strategia sub coordonarea practicianului.

C. Forţele de Rezistenţă (opoziţie) şi Interferenţă (inerţie, confuzie). 1. Revederea/ revizuirea analizei funcţionale (III.C.2, deasupra).
91

2. Identificarea grupurilor oponente, posibilele lor acţiuni şi dificultăţile ce pot fi întâmpinate ca urmare a acestor acţiuni. 3. Se va stabili în ce fel strategia elaborată va face faţă celor menţionate anterior. D. Evaluarea abilităţilor practicianului de a folosi strategia produsă. 1. Pot fi realizate şi susţinute cel puţin sarcinile minime? 2. Pot fi mobilizate resursele necesare şi grupurile ce pot acorda suport? Poate fi menţinută coeziunea lor şi de asemenea comportamentul orientat pe obiectiv?

3. Pot fi „administrate” (managed) forţele de rezistenţă şi cele de interferenţă? E. Strategia VII.
aleasă (preferred strategy). Din strategiile elaborate, se selectează una şi se oferă motivaţiile obiective/ raţionale pentru această alegere. Tactici (9).

A. Câştigarea suportului iniţial.
1. „Intrarea” – unde începem şi cu cine?

2. Suport/ pârghii (leverage) – ce acţiuni iniţiale oferă practicianului cea mai bună şansă
de a-i fi acceptată/ susţinută strategia?

B. Implicarea şi organizarea (sau re-organizarea) Sistemului-Acţiune.
1. Clarificarea problemei, incluzând aici culegerea di interpretarea datelor relevante.

2. Clarificarea obiectivelor şi a strategiei alese (preferred strategy).
3. Clarificarea aşteptărilor agenţilor schimbării – agenţiei şi a unor diverse părţi ale sistemului-acţiune – în ceea ce priveşte rolul practicianului. 4. Stabilirea unui „contract” (sau acord de bază între practician şi toţi cei care alcătuiesc sistemul-acţiune). C. Implementarea acţiunilor/ programelor decise. 1. Training şi oferire de suport organizaţional şi psihologic sistemului-acţiune. 2. Planificarea acţiunilor şi stabilirea calendarului. 3. Utilizarea resurselor disponibile. 4. Utilizarea modelului „Acţiune-Reacţiune-Acţiune” (creionarea unei secvenţe de acţiuni pentru a obţine un avantaj asupra răspunsurilor anticipate). 5. Moderarea acţiunilor opoziţiei, dacă este necesar (confruntare, neutralizare, legitimitatea acţiunilor acestora, negociere etc.).

VIII.

Evaluarea (# 9)

A. Succesul înregistrat de strategia aleasă în soluţionarea problemei. B. Eficienţa tacticilor utilizate. 92

IX. Modificarea, terminarea şi transferul acţiunii. A. Designul unor noi obiective, strategii sau tactici. B. Facilitarea terminării sau modificării activităţii practicianului:

1. Încetarea colaborării (disengaging) dintre sistemul-acţiune şi practician.
2. Transferarea relaţiilor/ informaţiilor către noul practician. 3. Menţinerea sau instituţionalizarea efortului de realizare a schimbării. 4. Mutarea sistemului de acţiune către obiectivul final.

93

Bibliografie:
Obligatorie • Abraham Dorel, Gânju Marilena & al. Percepţia schimbării sociale în perioada tranziţiei reflectată în sondajele de opinie, in Sociologie Romaneasca, nr.1 / 2000 • Mihailescu Vintilă, Nicolau, V., Gheorghiu, M. Olaru, C. Blocul intre loc si locuire,. Revista de Cercetari Sociale, 1, 1994, 70-89 • Batkin Andrew, 2001, Social Funds: Theoretical Background, în Social Protection in Asia and the Pacific, Asian Development Bank • Bauman, Zygmunt (2003): „Comunitatea”, Editura Antet XX Press, Prahova • Etzioni, Amitai (2002) : „Societatea monocromă”, Editura Polirom, Iaşi • Grootaert, Christian (2003) : „On the Realationship between Empowerment, Social Capital and Community- Driven Development” • Putnam, Robert D. (2001): „Cum funcţionează democraţia? Tradiţiile civice ale ale Italiei moderne”, Editura Polirom, Iaşi • Rawlings, Laura B., Sherburne-Benz, Lynne, Van Domelen, Julie, 2004, Evaluating Social Funds. A Cross-Country Analysis of Community Investments, The International Bank for Reconstruction and Development / The World Bank • Sandu, Dumitru, 2005, Dezvoltare comunitară - cercetare, practică, ideologie, Polirom. Iaşi. • Sandu, Dumitru, Pascal, Despina, Sandi, Ana-Maria, Vladu, Cristina, 1998, Building Social Capital By Social Funds In Transition Societies, Paper for the Regional Conference on SIFs in Transition Economies, Yerevan, Armenia, November 9-12, 1998 • Sandu, Dumitru. (2001). Cum ajungi într-un sat sărac: drumul sociologic, în Sociologie Românească, 14. Bucureşti. • Sandu, Dumitru. (2004). Disparităţi sociale în dezvoltarea satelor, în Raportul dezvoltării umane, România, UNDP, 2004 • Sen, Amartya (2004) : „Dezvoltarea ca libertate”, Editura Economică, Bucureşti • Voicu, Bogdan(2002) „Dezvoltare socială” în Pop, Luana (2002): „Dicţionar de Politici Sociale”, Editura Expert, Bucureşti • Zamfir, Cătălin, 2000a, Elemente pentru o strategie antisărăcie în România, în E. Zamfir (coord.), Strategii antisărăcie si dezvoltare comunitară, Ed. Expert, Bucureşti. • Zamfir, Cătălin, 2000b, Programe de combatere a sărăciei la nivel comunitar, în E. Zamfir (coord.), Strategii antisărăcie si dezvoltare comunitară, Ed. Expert, Bucureşti. • Zamfir, Elena, 2000, Dezvoltarea comunitară – sursă a bunăstării sociale, în E. Zamfir (coord.), Strategii antisărăcie si dezvoltare comunitară, Ed. Expert, Bucureşti. • Niţulescu, Dana Cornelia (2004): „Vecinătăţile de locuire urbană” , Sociologie Românească, vol II, nr 1, Editura Polirom, Iaşi Orientativă • Alcázar Lorena & Erik Wachtenheim, (f.a.), Determinants of Success of Social Fund Projects. The case of FONCODES, World Bank • Alton, G, 1999, Social Funds Performance: A Review, World Bank Social Protection Department, Human Development Network, Washington D.C. • Bigio Anthony G., 1997, Social Funds and Reaching the Poor. Experiences and Future Directions, Proceedings from “The International Workshop on Social Funds” organized by The World Bank, May 27-30, 1997, Washington D.C. • Campfens, Hubert (1999): „Community Development Around the World: Practice, Theory, Research, Training”, University of Toronto Press Incorporated, Second Edition • Dore, Gerald (1999): „Conscientization as a Specific Form of Community Practice and Trainig in Quebec” în Campfens, Hubert (1999): „Community Development Around the World: Practice, Theory, Research, Training”, University of Toronto Press Incorporated, Second Edition

94

• • • •

• • •

Faguet Jean-Paul, 2005, Social Funds and Decentralization: Optimal Institutional Design, Development Studies Institute, Working Paper Series, London. Goovaerts Piet, 2003, Experiences with Social Investment Funds, lucrare prezentată în cadrul UNExpert Working Group Meeting on Social Funds and Poverty Reduction, New York – 15-16 October 2003 Jorgensen, Steen Lau & Van Domelen, Julie, 2000, “Helping the Poor Manage Risk Better: The Role of Social Funds” în Nora Lustig, ed., Shielding the Poor: Social Protection in the Developing World. Washington, D.C.: Brookings Institution. Kinduka, S.K. (1987) : „Community Development: Potentials and Limitations” în Cox, Fred&all „Strategies of Community Organization”, F.E. Peacock Publishers, Inc Krishna, Anirudh (2003): „Social Capital, Community Driven Development and Empowerment: a Short Note on Concepts and Operation” Lustig, Nora, 2000, Three-pillar framework of poverty alleviation, în Antony Levine (ed.), Social Funds: Accomplishments and Aspirations, Proceedings of the Second International Conference on Social Funds, June 5-7, World Bank. Narayan, Deepa & Ebbe, Katrinka, 1997, Design of Social Funds. Participation, Demand Orientation and Local Organizational Capacity, The International Bank for Reconstruction and Development/ The World Bank, Washington D.C. Owen Daniel & Van Domelen, Julie, 1998, Getting an Earful: A Review of Beneficiary Assessments of Social Funds, Social Protection Team, Human Development Network, World Bank Pop, Luana (2002): „Dicţionar de Politici Sociale”, Editura Expert, Bucureşti Pop, Lucian. (coord.). (2003). Harta sărăciei în România. Metodologia utilizată şi prezentarea rezultatelor. Raport elaborat la cererea Comisiei Naţionale Anti-Sărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale de către Universitatea Bucureşti şi Institutul Naţional de Statistică. Bucureşti. Sztompka, Piotr (1993) : „The Sociology of Social Change”, Blackwell Publishing Vedinaş, Traian (2001) : „Introducere în sociologia rurală”, Editura Polirom, Iaşi Voicu, Bogdan, Dan, Adrian, Voicu, Mălina, Şerban, Monica, 2002, Assessing the causes of country disparities in RSDF projects proposals. A Report to Romanian Social Development Fund, (Second draft) Bucharest, 10 January. **** “The World Bank and Social Funds”
http://wbln0018.worldbank.org/HDNet/HDdocs.nsf/0/912775EDFEC3102C85256BBA0065558D?OpenDocument

• • • • • • •

**** “World Development Report 2000”, Oxford University Press, The International Bank for Reconstruction and Development / The World Bank **** World Bank, 2000, World Bank Report, „Attacking Poverty”, Oxford University Press

Site-uri:

http://www.worldbank.org/anti-povertystrategy/chapter13.html,/Community Driven Development, http://www.hrdc-drhc.gc.ca/community, consultat în iunie 2004 http://www.analyctictech.com/networks/definition_of_social_capital.html, consultat iunie 2004

95

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->