Drept roman – prof.

Molcut Emil

Partea introductiva

I. Obiectul dreptului privat roman

Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau

sanctionate de statul roman si este un sistem extrem de vast si complex format din
numeroase ramuri si institutii juridice. Dreptul roman a trait o viata milenara
intrucat el s-a format in epoca fondarii Romei si s-a aplicat pana la moartea
imparatului Justinian ( sec. al VIII- lea i. Hr – sec. al VI–lea d.Hr.).
Pentru a intelege specificul dreptului roman trebuie sa retinem ca la origine si
romanii ca si alte popoare ale antichitatii au confundat dreptul cu religia si cu
morala, dar spre deosebire de celalalte popoare ale lumii antice, romanii au depasit
aceasta confuzie si au realizat o distinctie foarte clara intre normele dreptului,
normele religioase si normele de morala.
Dovada ca inca din epoca veche romanii desemnau normele dreptului prin
cuvantul “ius”, iar normele religioase prin cuvantul “fas” , mai mult la romani idelile
juridice si-au pus amprenta asupra intregii vietii spirituale, incat in antichitate se
spunea asa cum grecii sunt un popor de filizofi, romanii sunt un popor de juristi. Dar
daca tanarul cetatean roman dorea sa se afirme in viata publica trebuia sa faca
dovada ca a fost elev al unui jurist-consult celebru (jurisconsultii erau oameni de
stiinta, cercetatori ai dreptului roman).
Cu toate acestea in unele texte juridice clasice constatam cu surpindere ca
persista stravechea confuzie dintre drept, religie si morala, spre exemplu printr-un
text din opera legislativa a imparatului Justinian ni s-a transmis definitia
jurisprudentei sau definitia stiintei dreptului. Potrivit acelui text “Iurisprudentia est
divinarum atque humanarum rerum notitia iusti atque inusti scientia” prin urmare
Iurisprudentia este cunoasterea lucrurilor divine si umane, stiinta a ceea ce este
drept si nedrept. In aceasta definitie dreptul se confunda si cu religia si cu morala.
Printr-un text care apartine marelui Ulpian ni s-au transmis principiile
fundamentale ale dreptului. Potrivit lui Ulpian « Iuris precepta sun hec : Honeste
vivere, alterum non ledere, sum cuicve tribuere » adica principiile dreptului sunt
acestea : a trai in mod onorabil, a nu vatama pe altu, a da fiecaruia ce este al sau. De
data aceasta, constatam ca dreptul se confunda cu morala intrucat primul principiu
tine de domeniul moralei, pe cand urmatoarele 2 principii sunt de domeniul
dreptului.

1
 In fine, marele jurisconsult Celsus ne-a transmis definitia dreptului :
« Ius est ars boni et hecvi » ( dreptul este arta binelui si a echitabilului). Si de
aceasta data, dreptul se confunda cu morala intrucat conceptul de bine este de
domeniul moralei, iar conceptul de echitate are un sens moral si un sens juridic.
Faptul ca in unele texte clasice persista confuzia dintre drept, religie si morala
in ciuda faptului ca aceasta confuzie fusese demult depasita in practica institutiilor
judecatoresti isi are explicatia sa.
In primul rand, romanii erau profund conservatori, un popor care nu a
renuntat niciodata la valorile sale traditionale, chiar daca acele valori erau demult
depasite de realitate.
In al doilea rand, fiind un popor pragmatic, romanii aveau un ascutit simt
practic, iar aceasta trasatura a psihologiei lor s-a oglindit si in cercetarile juridice, in
sensul ca jurisconsultii romani nu isi incepeau lectiile cu incursiuni teoretice, ci cu
expunerea unor spete, pe care le analizau impreuna cu studentii si constatau ca
intre acele cazuri exista puncte comune, pe baza carora incercau apoi sa formuleze
anumite principii de drept « acele principii erau consacrate » adica erau cunoscute
ca atare de toti jurisconsultii numai daca erau in masura sa ofere solutii optime
pentru toate cazurile reale sau imaginare dintr-un anumit domeniu.
Si nu in ultimul rand, romanii nu au avut vocatia teoriei, de aceea ei au
formulat cateva definitii si acelea imprumutate de la greci, iar acestia din urma n-au
facut distinctie intre drept si morala ; dimpotriva, ei considerau ca dreptul este un
element component al moralei (principiile juridice se formeaza si sunt consacrate in
practica instantelor judecatoresti, pe cand definitiile sunt formulate din notiuni de
ordin teoretic in vederea sistematizarii anumitor materii care sunt supuse cercetarii
juridice ; principiile apar in practica, definitiile in teorie). Astfel, definitiile sunt luate
de la greci, iar principiile de la romani.
Practica juridica romana a creat concepte, categorii, principii, procedee si
institutii care s-au dovedit instrumente ideale ale gandirii juridice si au fost preluate
atat in societatea medievala cat si in societatea moderna. Aceasta evolutie a fost
posibila datorita faptului ca romanistii adica cercetatorii s-au preocupat inca de la
inceputurile evului mediu de reconstituirea si valorificarea tezaurului gandirii
romane inca de la inceputul epocii feudale.
Inca din secolul al VII –lea d. Hr., la Ravena, s-a fondat prima scoala de drept
roman care si-a propus sa cerceteze valorile juridice romane.
In secolul X, in orasul Pavia, s-a fondat o scoala de drept similara, insa lucrarile
elaborate de reprezentantii celor doua scoli s-au pierdut, astfel incat noi le
cunoastem numai din izvoare indirecte.
Fapt este ca acele lucrari nu au putut avea o valoare stiintifica deosebita
pentru ca in mod sigur profesorii acelor scoli nu au cunoscut digestele imparatului
Iustinian (digestele lui Iustinian sunt o culgere de fragmente din lucrarile
jurisconsultilor clasici, lucrari care s-au pierdut pe cand digestele au ajuns pana la

2
noi, astfel incat prin intermediul digestelor putem cunoaste macar in parte lucrarile
jurisconsultilor clasici).
In sec. XI, in orasul Bologna, profesorul Irmerius a fondat scoala glosatorilor.
Glosatorii s-au condus in cercetarile lor dupa metoda exegetica, in sensul ca ei au
explicat, au comentat de asa maniera textile juridice romane incat acele texte sa
poata fii intelese si de acei practicieni care nu erau specialisti in drept roman.
Asadar, scolile glosatorilor nu au avut o finalitate practica de vreme ce acele
comentarii denumite glosse nu s-au aplicat in practica instantelor. Cel mai valoros
reprezentant al scolii glosatorilor a fost profesorul Acurius, care a scris “Marea
Glosa”, care cuprinde 96.260 de glosse.
In sec. XIV, tot la Bologna, profesorul Bartolus a fondat scoala post-
glosatorilor sau scoala Bartoliana. Post-glosatorii s-au condus dupa metoda
dogmatica, intrucat ei nu au cercetat nemijlocit textele juridice romane, ci au
cercetat glosele cu scopul de a extrage din ele principii, care sa fie aplicate in
practica instantelor. Prin urmare, scoala post-glosatorie a avut o finalitate practica,
iar principiile fondate de post-glosatori nu s-au aplicat numai in Italia ci si in intreaga
Europa de Apus, mai cu seama in Germania, deoarece in sec. XV, germanii au
renuntat la dreptul lor national si au preluat principiile formulate de post-glosatori,
le-au adaptat si le-au aplicat la realitatiile din Germania feudala. Pe aceasta cale, in
sec al. XVI –lea, in Germania s-a nascut un nou sistem de drept denumit Usus
Modernus Pandectarum sau Usus Podiermus Pandectarum, adica dreptul modern al
digestelor sau dreptul de azi al digestelor (Grecii desemnau digestele lui Iustinian
« pandecte »).
In sec al XVI –lea in Franta, profesorul Andre Alciat a fondat scoala istorica a
dreptului roman ce a marcat o inflorire a cercetarii in domeniul dreptului roman,
deoarece profesorii acestor scoli au valorificat, pe langa textele juridice romane, si
informatii din alte domenii cum ar fi istoria, filosofia si mai cu seama filologia. Cel
mai valoros reprezentant al scolii istorice a fost profesorul Jean Cujas care, pentru
prima oara in istorie, a incercat sa reconstituie lucrarile jurisconsultilor clasici pe
baza digestelor lui Iustinian.
In 1802, prelegerile pe care le-a tinut la Universitatea din Malburg profesorul
Savigny a fondat noua scoala istorica a dreptului roman. Profesorul Savigny era de
parere ca statul nu avea indreptatirea necesara sa elaboreze norme juridice, de
unde se desprinde concluzia ca normele dreptului nu pot fi exprimate legitim in
forma legii, ci numai in forma traditiei juridice, adica in forma nescrisa a obiceiurilor
juridice, pentru ca “nu legea, ci obiceiurile juridice exprima sufletul national sau
psihologia poporului.
Or, traditia juridica germana se formase pe baza principiilor formulate de
post-glosatori, astfel incat intelegerea corecta a traditiilor juridice germane era
conditionata de cunoasterea aprofundata a dreptului roman. De aceea cei mai mari
romanisti sunt germanii.

3
 Dovada ca in a doua jumatate a sec. XIX, in Germania s-a afirmat cu rezultate
stralucite Theodor Mommsen, care a fost si este considerat cel mai mare romanist.
Theodor Mommsen s-a condus dupa metoda dialectica, in sensul ca el sustinea ca
dreptul roman trebuie cercetat in evolutia sa istorica si in stransa relatie cu viata
economica, sociala si politica.
La inceputul sec. al XX- lea la Sorbona, s-a remarcat profesorul Paul Federic
Girard, care este autorul unui tratat de drept modern si totodata el a elaborat o
colectie a tuturor textelor juridice romane- Colectia Girard.
In perioada interbelica s-a remarcat Pietro Bonfante care, printre altele, a
editat cea mai buna editie a operei legislative a imparatului Iustinian.
La noi la romani, cercetarea stiintifica in domeniul dreptului roman a inceput
odata cu aparitia lucrarii lui Titu Maiorescu, “In contra scoalei lui Barnutiu”, prin
care demonstra ca dreptul roman poate fi inteles corect numai daca este cercetat in
stransa legatura cu formele de organizare pe care le-a cunoscut statul roman in
evolutia sa istorica.
La inceputul sec. XX-lea s-a remarcat profesorul Stefan Gh. Longinescu, cu
doctorat in Germania, autor al unui tratat de drept roman foarte apropiat.
In perioada interbelica s-au remarcat la Cluj- Ion Catuneanu, iar la Bucuresti-
profesorul Nicolae Corodeanu, Constantin Stoicescu, Grigore Dumitrescu si
Gheorghe Dumitru, iar dupa al doilea razboi mondial catedrele de drept roman au
fost ilustrate la Bucuresti de profesorul Constantin Tomulescu membru al academiei
Constantiniene din Perugia, la Cluj - Vladimir Hanga, iar la Iasi - Mihai Japota.
Dreptul privat este domeniul in care romanii au dat masura spiritului lor
creator, domeniul in care romanii au creat concepte, categorii, principii si institutii
judiciare cu aplicatiuni universale.
Romanii au avut reprezentarea distinctiei dintre dreptul public si dreptul
privat inca din epoca veche, insa nu au teoretizat aceasta distinctie decat abia la
sfarsitul secolului al-doilea d.Hr., cand marele jurisconsult Ulpian ne-a infatisat
criteriul pe baza caruia putem distinge intre dreptul public si dreptul privat.
Potrivit lui Ulpian « publicum Ius est cvod, ad statarum rei romane spectat
privatum cvod, ad singolorum utilitatae », adica « dreptul public este acela care se
refera la organizatia statului, iar dreptul privat este acela care se refera la interesele
fiecaruia ». Aceasta definitie este criticabila, deoarece in conceptia lui Ulpian ar
exista anumite norme de drept care dau expresie unor interese generale ale
socitetatii alaturi de alte norme de drept, care dau expresia unor interese
individuale. In realitate, toate normele dreptului fara exceptie, dau expresie unor
interese generale, nu exista norme de drept care sa exprime interese individuale.
Iata de ce este necesar sa recurgem la alt criteriu pentru a realiza distinctia dintre
dreptul public si dreptul privat.

4
 Avem in vedere criteriul sferei de reglementare juridica, intrucat normele de
drept public reglementeaza anumite cateogorii de relatii sociale, iar normele de
drept privat reglementeaza alte categorii de relatii sociale.
Astfel normele de drept public reglementeaza relatii sociale care iau nastere in
legatura cu organizarea statului, precum si relatiile dintre stat si cetateni, pe cand
normele dreptului privat reglementeaza relatiile care iau nastere in legatura cu
statutul juridic al persoanelor, relatiile dintre persoane cu un continut
patrimonial/pecuniar (este patrimonial tot ceea ce poate fi apreciat in bani) precum
si relatii sociale care se nasc intre persoane cu ocazia solutionarii proceselor
private (se numesc private acele procese care au un obiect patrimonial).
Deci: Dreptul privat roman cuprinde totalitatea normelor juridice instituite
sau sanctionate de statul roman, norme care reglementeaza statutul juridic al
persoanelor, relatiile dintre persoane cu un continut patrimonial precum si relatiile
care iau nastere intre persoane cu ocazia judecarii proceselor private.

Cursul de drept privat roman cuprinde:

1. Izvoarele dreptului privat roman- forme de exprimare ale normelor

juridice de drept privat roman
 Obiceiuri
 Legea
 Edictele magistratilor
 Jurisprudenta
 Senatusconsultere
 Constitutiunile imperiale

2. Procedura civila romana- normele juridice care au reglementat

desfasurarea proceselor private in cadrul celor 3 sisteme procedurale care
le-au cunoscut romanii:
 Procedura legii sactiunilor (epoca veche)
 Procedura formulara (epoca clasica)
 Procedura extraordinara (epoca post-clasica)

3. Dreptul civil roman- ocupa locul central

 Persoane
-conditia juridica a diverselor categorii de persoane
-organizarea familiei romane
-procedeele juridice create de romani in vederea protejarii
incapabililor

5
 Bunuri
- Fizionomia celor 3 titluri juridice prin intermediul carora
persoanele exercita stapanirea asupra lucrurilor: posesiunea,
detentiunea, proprietatea

 Succesiuni
-acele norme juridice care reglementeaza transferul patrimonial de
la defunct catre urmasii sai

 Obligatiuni
-oglinda juridica a economiei de schimb:
a. Partea generala/ Teoria generala a obligatiunilor
b. Partea speciala/ Izvoarele obligatiunilor

05/10/2010