30. Apariţia Băncii Centrale Europene.

Organizarea, obiective şi sarcini principale

ale Băncii Centrale Europene

Consiliul Comunităţii Europene a adoptat în 1985 Actul Unic, ai cărui obiectiv era
de a deschide pentru Europa o nouă etapă – a liberalizării în cele patru domenii şi anume: lebera
circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor. Adoptarea Actului European Unic,
în 1985, marchează începutul unei noi faze a construcţiei pieţei bancare europene. Principalele
prevederi ale acestui act sunt:

• O bancă rezidentă a oricărui stat membru are dreptul să înfiinţeze o sucursală în orice alt
stat membru, în virtutea „licenţei unice”;

• Domeniul activităţilor bancare permise conform licenţei este foarte larg, incluzînd
creditarea, leasingul, tranzacţii cu valori mobiliare, astfel poromovîndu-se conceptul băncii
universale, potrivit căruia este organizat sistemul bancar german;

• Circulaţia capitalului în cadrul UE este nerestricţionată;

• Legislaţia în materie de concurenţă ţi fuziuni este uniformă în cadrul UE;

• Reglementarea activităţii sucursalelor revine ţării de origine (unde a fost acordată „licenţa
unică”).

Principiul „licenţei unice” numit şi „paşaportul european” pentru afaceri, reprezintă cel
mai important element pentru activitatea bancară. O instituţie bancară autorizată în una din ţările
participante poate acţiona în totate celelalte state membre fie prin oferta de servicii ţi produse
bancare, fie prin deschiderea de reprezentanţe, filiale sau sucursale în diferite ţări.

Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a întrodus un nou concept, cel de „Uniune

Europeană”, şi a stabilit programul de orientare spre o monedă europeană unică începînd cu 1
ianuarie 1999. Tratatul cupindea două părţi: o parte consacrată realizării uniunii economice şi
monetare şi o parte consacrată realizării uniunii politice. Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a
prevăzut realizarea Uniunii Economice ş Monetare în trei etape:

I. 1990-1993, a presupus adoptarea de măsuri pentru liberalizarea mişcării capitalurilor şi

punerea bazelor unei politici de convergenţă în materie de stabilitate a preţurilor şi gestiune
serioasă a finanţelor publice;

II. 1994-1998, caracterizată prin înfiinţarea unor instituţii premergătoare Băncii Centrale
Europene. Astfel a fost creat Institutul Monetar European;

III. 1 ianuarie 1999, Institutul Monetar European a fost desfiinţat şi transformat în Banca
Centrală Europeană.

Sistemul European al Băncilor Centrale se compunea din Banca Centrală Europeană şi

băncile centrale naţionale ale celor 15 state membre ale Uniunii Europene. Eurosistemul ca
entitate includea Banca Centrală Europeană şi cele 12 state care au adoptat euro. Trebuie precizat
că Sistemul European al Băncilor Centrale, cît şi Eurosistemul nu au personalitate juridică. În
schimb, în conformitate cu dreptul public internaţional, Banca Centrală Europeană este o
persoană juridică ce formează nucleul arhitecturii complexe a Eurosistemului. Băncile naţionale
din zon euro formează parte din Eurosistem şi, ca atare, execută sarcinile ce le sunt încredinţate
de Bnaca Centrală Europeană. Aceste bănci centrale pot exercita şi alte funcţii în afara cadrului
Eurosistemului atîta timp cît ele nu interferează obiectivele şi misiunile acesteia. În acest sens
numeroase bănci centrale naţionale execută operaţiuni financiare pe cont propriu şi exercită
supravegherea prudenţială asupra instituţiilor de credit naţionale.

Obiectivul fundamental al Sistemului European al Băncilor Centrale ste menţinerea

stabilităţii preţurilor în zona euro, condiţie necesară a creşterii durabile şi sănătoase a economiei
ţărilor comunitare. Atribuţiile fundamentale ale Băncii Centrale Europene sunt:

• Defineşte şi implementează politica monetară a Uniunii Europene;

• Oordonează operaţiunile de schimb valutar;

• Deţine şi gestionează rezervele valutare oficiale ale statelor membre ale Uniunii
Monetare;

• Asigură buna funcţionare a sistemelor de plăţi.

Stabilirea şi implementarea unie politici monetare corelate a staelor membre ale Uniunii
Europene se stabileşte de către Consiliul Guvernatorilor şi se conduce d către fiecare bancă
centrală naţională din Euozonă în mod descentralizat şi corelat; pentru statele membre ale
Uniunii Europene, dar care nu au adoptat euro, politica monetară naţională nu este unică, se
stabileşte şi se conduce suveran de către autoritatea monetară naţională, care îşi păstrează
independen faţă de Banca Centrală Europeană, dar prin Tratat obligaţia să adopte cît mai curînd
posibil acelaşi cadru operaţional standardizat al politicii monetare impus de Banca Centrală
Europeană şi practicat în Eurozonă – cadrul operaţional al politicii monetare unice.

Cu privire la conducerea operaţiilor cu valute (alte monede decît euro) Banca Centrală
Europeană se comportă în acest caz ca orice bancă centrală naţională. În ceea ce priveşte
promovarea funcţionării fluente a sistemelor de plăţi, se pate aprecia că funcţionarea Sistemului
European al Băncilor Centrale a fost posibilă datorită realizării sistemului integrat transeuropean
propriu de decontări în timp real, cunoscut su denumirea de TARGET.

Supravegherea bancară nu cade, deocamdată, sub incidenţa pincipiului subsidiarităţii, ci

rămîne în competenţa naţională, devenind însă obiect de cooperare obligatorie între băncile
centrale naţionale în cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale.

Prin însăşi conceptul său, Comitetul Basel n-a fost creat să stabilească norme obligatorii
privind politicile şi practicile de supraveghere, ci să încerce să formuleze un consens pe care
membrii Comitetului să-l adopte în ţările lor. Principala cauză a inaplicabilităţii principiului
subsidiarităţii din Tratat şi în domeniul suprevegherii bancare este diferenţierea între sistemele
de drept din cuprinsul Uniunii Europene, în ceea ce priveşte valorificarea controlului prudenţial
în cazul lichidării, restructurării şi falimentării băncilor. În spiritul său, Sistemul European al
Băncilor Centrale îşi propune să producă numai un minim de obligativităţi prin reglementarea sa
prudenţială, întrucît integrarea funcţională a pieţelor financiare va continua, iar forţele pieţei
rămîn acelea cărora le revine iniţiativa şi responsabilitatea pentru calitatea integrării.
 În altă ordine de idei, Banca Centrală Europeană este singura entitate abilitată să emită
bancnote denominate în euro, în timp ce băncile centrale naţionale sunt împuternicite să bată
moneda metalică în euro, în limitele aprobate de Banca Centrală Europeană. De asemenea,
Banca Centrală Europeană îndeplineşte funcţii consultative în privinţa aspectelor care întră în
sfera sa de competenţă.

31. Conducerea şi independenţa Băncii Centrale Europene

Eurosistemul şi Sistemul European al Băncilor Centrale sunt conduse de organele

de decizie ale Băncii Centrale Europene şi anume de Consiliul Guvernatorilor şi Consiliul
Director. Consiliul General reprezintă un al treilea organ de decizie al Băncii Centrale Europene
care cupinde reprezentanţi ai tuturor ţărilor membre a Uniunii Europene, şi care va exista atîta
timp cît anumite state membre ale Uniunii Europene nu vor aopta euro ca vonedă comună.

Consiliul Guvernatorilor, care este organul suprem de decizie al Băncii Centrale

Europene, cuprinde atît membrii Consiliului Director cît şi guvernatorii băncilor centrale
naţionale ale ţărilor care au adoptat euro. Consiliul guvernatorilor defineşte politica monetară în
zona euro şi adoptă orientările necesare pentru implementarea acesteia. Totodată, acest organ
adoptă reguli de procedură privind ornanizarea internă a Băncii Centrale Europene, exercită
funcţii consultative şi stabileşte modul în care Sistemul European al Băncilor Centrale este
reprezentat în cadrul cooperării internaţionale. În domeniul politicii monetare, consiliul ia decizii
cu majoritatea simplă a voturilor persoanelor prezente., fiecare membru dispunînd de un vot. În
cazul deciziilor privind capitalul Băncii Centrale Europene, voturile sunt ponderate în funcţie de
ponderea fiecărei bănci centrale naţionale în capitalul subscris al Băncii Centrale Europene, iar
membrii consiliului executiv sunt excluşi de la vot.

Consiliul Director (Executiv)este compus dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi

patru alţi membri numiţi de comun acord de guvernele statelor membre din zona euro.
Principalele responsabilităţi sunt: pregătirea reuniunii Consiliului Guvernatorilor; punerea în
aplicare a politicii monetare conform orientărilor şi deciziilor luate de Consiliul Guvernatorilor şi
în consecinţă transmiterea instrucţiunilor necesare către băncile centrale naţionale din
Eurosistem; responsabilitatea activităţii curente a Băncii Centrale Europene; exercitarea anumitor
sarcini care sunt delegate de către Consiliul Guvernatorilor, care include şi pe cele de natură
reglementară. Preşedintele Comitetului executiv este şi preşedintele Consililului Guvernatorilor
şi al Consililui General. Membrii comitetului executiv sunt aleşi de comun acord de guvernele
ţărilor membre, reprezentate de şefii lor de stat sau de guvern.

Consiliul General este compus din preşedintele şi vicepreşedintele Băncii Centrale

Europene cît şi din guvernatorii a 15 bănci centrale naţionale din statele Uniunii Europene care
fac parte sau nu din zona euro. Consiliul General contribuie la funcşiile consultative ale Băncii
Centrale Europene şi are misiuni ce ţin de pregătirea ţărilor din afara zonei euro pentru trecerea
la moneda unică.

Cadrul legal referitor la independenţa Sistemului European al Băncilor Centrale se

compune, în principal, dintr-o serie de dispoziţii ale Tratatului Uniunii Europene, şi din articolul
14.2 din statutul Sistemului European al Băncilor Centrale. Acest cadru stabileşte lista cu
trăsături ale independenţei unei bănci centrale, aceasta fiind clasificată ca: instituţională,
funcţională, finaciară şi personală.

În privinţa independenţei instituţionale, în exercitarea atribuţiilor şi în realizarea

misiunilor şi sarcinilor ce le-au fost conferite de tratat şi statut, nici o Banca Centrală Europeană,
nici o bancă centrală naţională şi nici un membru oarecare al organelor de decizie nu pot solicita,
dar nici nu pot accepta instrucţiuni ale insituţiilor şi organismelor comunitare, ale guvernelor
statelor membre sau ale oricărui alt organism.

Independenţa funcţională presupune ca să li se atribuie băncilor centrale un

obiectiv principal, căruia să i se subordoneze celelalte obiective şi să li se acorde mijloacele
necesare pentru realizarea acestuia.

Criteriul independenţei financiare presupune dispunerea în mod autonom de suiciente

mijloace care le oferă garanţia îndeplinirii adecvate a funcţiilor lor, legate de funcţionarea
Sistemului European al Băncilor Centrale.

Criteriile de independenţă personală vizează că durata mandatului guvernatorului unei

bănci centrale naţionale nu poate fi mai mică decît 5 ani şi stabileşte că un guvernator nu poate fi
înlăturat din funţia sa, decît dacă nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor
sale, sau a comis o eroare gravă. Tratatul întăreşte independenţa personală a guvernatorilor
băncilor centrale naţionale, situînd destituirea acestora sub tutela Curţii Europene de Justiţie şi
oferind dreptul de recurs împotriva unei asemenea decizii, atît guvernatorului în cauză, cît şi
Băncii Centrale Europene. Totodată independenţa personală presupune că membrii organelor de
conducere ale băncilor centrale naţionale să nu exercite funcţii în alte entităţi care să intre în
conflict cu obligaţiile lor faţă de autorităţile monetare naţionale.

32. Strategia Băncii Centrale Europene în domeniul politicii monetare şi rolul său în
implementarea acesteia

Cadrul operaţional al politicii monetare a eurosistemului cuprinde o largă gamă de

instrumente care corespund principiilor de orientare pe piaţă; de eficienţă operaţională; de
simplitate, transparenţă şi de eicacitate în ceea ce priveşte costurile. Deciziile luate de organele
directoare ale Băncii Centrale Europene sunt puse în aplicareîntr-u mod descentralizat de către
băncile centrale naţionale ale ţărilor care fac parte din Eurosistem.

Banca Centrală Euopeană nu poate controla nivelul preţurilor în mod direct prin utilizarea
instrumentelor de politică monetară de care dispune, ci se află în faţa unui mecanism complex,
prin care propriile acţiuni de politică monetară determină schimbări în nivelul general al
preţurilor.

Strategia Băncii Centrale Europene în domeniul politicii monetare este una flexibilă,
avînd trei piloni de susţinere:

 Controlul ofertei de monedă euro;

 Monitorizarea directă a ratelor infalţiei din zona euro;

 Examinarea altor indicatori legaţi de preţuri.

Folosind aceste tehnici, Consiliul director stabileşte ratele cheie ale inflaţiei care
condiţionează ritmul creşterii economice europene. În mod corespunzător ratele pe termen scurt
ale dobînzilor sunt identice pe întreg teritoriul zonei euro.

Instrumentele politicii monetare ale Băncii Centrale Europene se împart în 3 mari

categorii:

 Operaţiuni de piaţă open-market (la iniţiativa Băncii Centrale Europene);

 Faclităţi permanente (la iniţiativa instituţiilor de credit – bănci comerciale);

 Rezerve minime obligatorii.

Operaţiuni de piaţă (open-market) care sut la iniţiativa Băncii Centrale Europene şi care
la rîndul lor sunt grupate în:

- Operaţiuni principale de refinanţare avînd scadenţa de două săptămîni, iar procedura de

efectuare a lor este prin licitaţie (standard);

- Operaţiuni de refinanţare pe termen lung (scadenţa este d trei luni, iar frecvenţa lunară
spre deosebire de operaţiunile de refinanţare unde frercvenţa este săptămînală);

- Operaţiuni de reglaj fin care utilizează trei tipuri de instrumente: operaţiuni e cesiune
temporală, swap-uri valutare, cumpărări/vînzări de titluri;

- Operaţiuni structurale (operaţiuni de cesiune temporală, cumpărări/vînzări de titluri).

Facilităţile permanente care sunt acordate în condiţii identice în întreaga zonă şi sunt la
rîndul său grupate în facilităţi de refinanţare şi facilităţi de depozit.

Rezervele minime obligatorii sub a căror incidenţă intră toate instituţiile de credit ce
activează în zona euro (rezidente şi nerezidente). Acestea sunt obligate deci, să deţină rezerve
minime în conturi curente deschise la băncile centrale naţionale. Rata rezervelor minime
obligatorii se determină de către Banca Centrală Europeană conform reglementărilor Consiliului
European. Baza de calcul include toate pasivele exigibile pe termen mai scurt de doi ani, în
valută sau monedă naţională. Nerespectarea cerinţei de îndepinire prevăzut al rezervelor minime
atrage sancţiuni din partea Băncii Centrale Europene.

Banca Centrală Europeană îşi realizează acivităţile de refinanţare prin intermediul celor
12 bănci centrale naţionale care formează Sistemul European al Băncilor Centrale; ea nu se
implică de o manieră directă în tranzacţiile de reachiziţii.

Banca Centrală Europeană şi Sistemul European al Băncilor Centrale îşi menţin

independenţa acţiunilor desfăşurate în raport cu factorul politic, iar în aplicarea politicii monetare
urmăresc respectarea următoarelor principii:
 Descentralizarea, care semnifică rolul fiecărei bănci centrale naţionale în înfăptuirea
politicii monetare unice;

 Accesul egal al solicitanţilor la moneda băncii centrale, ceea ce semnifică eliminarea

limitelor în operaţiunile de refinanţare bilaterală, în condiţii avantajoase ale ratei dobînzii şi
realizarea operaţiunilor de open market prin acţiunea unui mare de parteneri;

 Continuitatea în aplicarea instrumentelor politicii monetare şi alegerea celor mai eficiente

pentru ţările membre, în vederea armonizării şi utilizării generalizate;

 Utiizarea unor rate ale dobînzii pe termen scurt, unice şi unificarea pieţei monetare prin
conducerea unică a operaţiunilor.