VIOLENŢA ÎN MEDIUL ŞCOLAR

NEGRUŢ(NOJE) LENUŢA ADINA

Continuare de studii-ORADEA
An şcolar 2007-2008

Violenţa este una din marile probleme ale lumii contemporane.Presa scrisă sau
autovizuală, informează în permanenţă cu privire la diverse manifestări ale acestui
fenomen. De la formele cele mai agresive, precum războaiele ori crimeleterifiante,
bătăile,violurile, furturile, distrugerile de bunuri, şi până la cele mai puţin şocante( dar nu
mai puţin vinovate), cum ar fi violenţele verbale, toate acestea, susţinute de o abundenţă
de imagini violente, se perindă zilnic prin faţa ochilor noştri.În acest context, apariţia
diferitelor forme de violenţă în mediul şcolar pare aproape o fatalitate şi devine adesea un
lucru obişnuit, cu care oamenii coexistă fără măcar a mai sesiza pericolul.Problema
violenţei în şcoală poate şi trebuie să devină o temă de reflecţie pentru toşi cei implicaţi
în actul educaţional.Cu atât mai mult cu cât şcoala dispune, credem ,de importante
resurse pentru a concepe programe de prevenire a violenţei şi pentru a rupe cercul vicios
al violenţei în mediul şcolar.
1. CE ESTE VIOLENŢA ? VIOLENŢĂ ŞI AGRESIVITATE
Definirea violenţei s-a dovedit a fi o încercare extrem de dificilă.Acest fapt se
explică prin complexitatea fenomenului, dar şi prin marea diversitate a formelor sale de
manifestare.Dificultatea a apărut şi din cauza asocierii, chiar a confundării violenţei cu
agresivitatea.Există însă o serie de delimitări între cele două concepte.
Termenul de agresivitate vine din latinescul adgradior,care înseamnă ,, a merge
către…’’, şi a evoluat apoi în agredire, ce semnifică ,, a merge către…cu un spirit
belicos, cu tendinţa de a ataca’’.
Mai târziu, termenul a dobândit un alt înţeles, acela de ,,comportament distructiv
şi violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine’’(Popescu-Neveanu, 1978).În
Dicţionar de psihanaliză, Laplanche şi Pontalis(1994, pag. 34) definesc agresivitatea
drept ,,tendinţă sau ansamblu de tendinţe ce se actualizează în conduite reale sau
fantasmatice care ţintesc să facă rău altuia, să-l distrugă, să-l constrângă, să-l umilească,
etc.
O problemă viu discutată este dacă agresivitatea constituie o trăsătură înnăscută
sau una dobândită.Altfel spus, un individ este agresiv din naştere sau devine astfel prin
forţa împrejurărilor. Pentru Sigmund Freud, agresivitatea e o forţă endogenă, pulsională,
înnăscută.Agresivitatea este deci un instinct.Făcând o distincţie între două categorii de
instincte, instinctul vieţii(Eros) şi instinctul morţii(Thanatos), Freud include agresivitatea
în instinctul morţii, care este responsabil de conduitele distructive ale individului.
În 1963, cunoscutul etolog Konrad Lorenz lansa teza conform căreia
comportamentul agresiv ar fi pus în slujba conservării speciilor. El accentua deci natura
biologic-instinctuală a comportamentului agresiv, pe care îl regăsim şi la nivel
infrauman.Lorenz afirma că ,,omul ţine în mână arma atomică, iar în inimă instinctul
agresiunii pe care raţiunea nu îl poate controla’’.

1
 Chiar dacă teoriile cu privire la natura instinctuală a agresivităţii umane au fost
criticate şi respinse, nu poate fi negat în totalitate rolul factorilor biologici în producerea
agresivităţii.
Noţiunea de violenţă este diacutată în relaţie cu agresivitatea.Rădădcina latină a
termenului violenţă este vis, care înseamnă ,,forţă’’ şi trimite la ideea de putere, de
dominaţie, de utilizare a superiorităţii fizice împotriva altuia.Există numeroase definiţii
ale violenţei.Eric Debarbieux (1996, pp. 45-46), specialist în problematica violenţei în
mediul şcolar, oferă o definiţie prin care surprinde ansamblul fenomenului violenţei:
,,violenţa este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau
social, şi care se traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce poate fi fizică, psihică sau
materială.
Y.A. Michaud(1978, pp. 19-20) încearcă o definiţie mai subtilă a violenţei,
plecând de la trei categorii de factori: ,,Violenţa apare atunci când, într-o situaţie de
interacţiune, unul sau mai mulţi actori acţionează de o manieră directă sau indirectă,
unitară sau distribuită, aducând prejudicii altora în grade variabile, fie în integralitatea lor
fizică, fie în integralitatea lor morală, fie în posesiunile lor, fie în participările lor
simbolice şi culturale’’.Pot fi identificate trei elemente care surprind înţelesul acestui
concept:
- violenţa este o situaţie de interacţiune(implică unul sau mai mulţi actori);
- violenţa este o acţiune prin care se aduc prejudicii altora(corporale, morale,etc);
- aceste prejudicii se manifestă prindiferite modalităţi(directe sau indirecte).
Pentru Florence Dardel Jaouadi(2000, p.131), importante în definirea violenţei
sunt: tipul de relaţie(abuzul de relaţie), actorul( unindivid, un grup, o colectivitate) şi
cauza(nesatisfacerea unei nevoi).
2. TIPOLOGIA VIOLENŢEI
J.C.Chesnais, autor al unei Istorii a violenţei( 1981), subliniază faptul că violenţa
este o realitate schimbătoare, adesea insesizabilă. El identifică trei tipuri de violenţă, pe
care le imaginează în trei cercuri concentrice:
- violenţa fizică este nucleul dur al violenţei; în care sunt incluse faptele cele mai grave:
omorurile voluntare sau tentativele de omor, violurile, loviturile şi rănirile voluntare
grave, furturile armate sau cu uz de violenţă, vătămările corporale, tălhăriile;
- violenţa economică este acea formă care afectează bunurile materiale(distrugeri,
degradări de bunuri);
- violenţa morală (sau simbolică) este o construcţie intelectuală ce trimite la conceptul de
autoritate, la modul în care se exercită raporturile de dominaţie.
Există diferite grade de violenţă.Nu putem pune pe acelaşi plan o crimă , un viol
sau o tâlhărie cu o violenţă verbală.Violenţele delimitate de Codul Penal constituie doar
un nivel de violenţă.
3. VIOLENŢA ÎN MEDIUL ŞCOLAR
În mod tradiţional, şcola este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de
formare a competenţelor cognitive, de înţelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne
înconjoară, de înţelegere a raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine.
În acest context, a vorbi despre violenţă acolo unde ne aşteptăm să găsim cele mai
bune condiţii pentru formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii poate apărea un
fapt cel puţin neverosimil.În ultimii ani, violenţa în rândul minorilor a constituit subiectul
a numeroase dezbateri mediatice.Câteva întrebări se impun pe marginea acestui subiect:

2
- Putem vorbi de o creştere a violenţei în rândul elevilor? Care sunt faptele ce pot fi
încadrate în violenţa şcolară? Există zone şi şcoli care sunt mai predispuse la violenţă? Ce
poate face şcola pentru prevenirea violenţei juvenile?
Ce numim violenţă şcolară?
În primul rând, atunci când vorbim despre violenţă şcolară nu putem să ne
limităm la actele de violenţă care cad sub incidenţa legii. Violenţa şcolară este un
fenomen mult mai larg, ce trebuie evaluat şi cu ajutorul altor indicatori. Jacques Pain
(2000, p.72) reperează două tipuri de violenţă în mediul şcolar:
- violenţele obiective, care sunt de ordinul penalului (crime, delicte) şi asupra cărora se
poate interveni frontal;Poliţie şi Justiţia sunt obligate să colaboreze direct cu instituţiile
şcolare;
- violenţele subiective, care sunt mai subtile, ţin de atitudine şi afectează climatul şcolar;
sunt incluse aici atitudinile ostile, dispreţul, umilirea, jignirea, sfidarea, lipsa de politeţe,
absenţele de la ore, refuzul de a răspunde la ore şi de a participa la activităţi sau ceea ce
unii autori numesc atitudini antişcolare.O formă de violenţă extrem de răspândită în
mediile şcolare este violenţa verbală.
Violenţa şcolară trebuie deci determinată luând în calcul contextul şi cultura
şcolară.Profesorii dintr-o şcoală pot propune grile de lectură a violenţei în funcţie de
referinţele lor culturale, dar şi de normele interne de funcţionare a instituţiei
şcolare.Violenţa perturbă grav mediul şcolar.
A lua în serios problema violenţei în mediul şcolar înseamnă a demara cercetări
riguroase, a merge pe teren cu instrumente metodologice precise, care să permită
măsurarea fenomenului.
Violenţa este, în opinia lui Debarbieux, şi fapt şi reprezentare.Este necesar să se
ştie dacă, în instituţiile cele mai variate, elevii şi adulţii percep în acelaşi mod violenţa şi
care este intensitatea violenţei percepute. Anchetele de teren(Pain, 1992, p. 117) au pus în
evidenţă o mare diversitate a formelor de violenţă ce se manifestă în mediul şcolar: de la
violenţa verbală(injurii, ameninţări, jigniri) la violenţele fiyice(lovituri, încăierări),
degradări ale bunurilor(scris pe pereţi, spart geamuri, deteriorat mobilierul, etc), refuzul
de a lucra, absenteism, perturbarea cursurilor, până la furturi, agresiuni armate, violenţe
sexuale, consum de droguri.Este firesc ca în astfel de condiţii unii elevi să se simtă
ameninţaţi şi chiar terorizaţi de ideea de a merge la şcoală.
Aşadar, fenomenul violenţei şcolare se întinde pe o scară largă, la ale cărei capete
se află violenţa fizică(extrem de mediatizată de altfel, dar fără analize temeinice ale
cauzelor ce o provoacă), respectiv incivilităţile(care sunt foarte numeroase şi pot afecta
grav ambianţa şcolară).
Cauzele violenţei în mediul şcolar
Violenţa şcolară este asociată, în general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile,
acolo unde sărăcia este la ea acasă.De aceea, atunci când se vorbeşte despre violenţă în
şcoală, se consideră drept surse defavorizante anumiţi factori exteriori ai şcolii: mediul
familial, mediul social, ca şi unii factori ce ţin de individ, de personalitatea lui.
Mediul familial reprezintă, credem, cea mai importantă sursă a agresivităţii
elevilor. Mulţi dintre copiii care prezintă un profil agresiv provin din familii
dezorganizate; ei au experienţa divorţului părinţilor şi trăiesc în familii monoparentale.
Echilibrul familial este perturbat şi de criza locurilor de muncă, de şomajul ce-i atinge pe
foarte mulţi părinţi.Părinţii sunt confruntaţi cu numeroase dificultăţi materiale, dar ţi

3
psihologice, pentru că au sentimentul devalorizării, al eşecului. În aceste condiţii, ei nu
mai sunt sau sunt puţin disponibili pentru copiii lor.Pe acest fundal apar probleme
familiale foarte grave, care-i afectează profund pe copii: violenţa intrafamilială, consumul
de alcool, abuzarea copiilor, neglijenţa, la care se adaugă şi importante carenţe
educaţionale- lipsa de dialog, de afecţiune, inconstanţa în cerinţele formulate faţă de
copil, utilizarea mijloacelor violente de sancţionare a copilului.
Mediul social conţine, la rândul său, numeroase surse de influenţă de natură să
inducă, să stimuleze şi să intreţină violenţa şcolară: situaţia economică, slăbiciunea
mecanismelor de control social, inegalităţile sociale, criza valorilor morale,mass-media,
unele disfuncţionalităţi la nivelul factorilor responsabili cu educaţia tinerilor, lipsa de
cooperare a instituţiilor implicate în educaţie. Conjunctura economică şi socială provoacă
anumite confuzii în rândul tinerilor, care încep să se îndoiască de eficacitatea şcolii, de
utilitatea ştiinţei.Şi aceasta cu atât mai mult cu cât ei constată că şcoala nu le asigură
inserţia profesională. Un mediu social în criză( criza locurilor de muncă, criza familiei,
criza valorilor) afectează profund dezvoltarea personalităţii copilului.
Trăsăturile de personalitate ale elevului sunt şi ele într-o strânsă corelaţie cu
comportamentele violente.
Adolescenţa este o perioadă de transformări profunde pe plan fizic, psihic şi
social. Schimbările fizice care încep la pubertate sunt adesea foarte brutale şi adolescenţii
le trăiesc ca pe o veritabilă metamorfoză. O caracteristică importantă este relaţia pe care
adolescentul o stabileşte cu propriul corp. Corpul este suportul privilegiat al exprimării
personalităţii şi, în aceste condiţii, asistăm la excese în privinţa vestimentaţiei, coafurii,
machiajului. Look-ul este când o modalitate de afirmare, de impunere a personalităţii,
când o carapace sub care se ascund multe nelinişti şi temeri. Adeseori, el oscilează între
sentimentul de putere, de forţă, şi sentimentul de îndoială, de descurajare, de scădere a
stimei de sine. Pentru a se apăra de aceste emoţii, adolescenţii dezvoltă reacţii de
provocare, de agresivitate, de opoziţie faţă de părinţi şi profesori.
În această perioadă atât de dificilă, dialogul părinţi-copii şi profesori-elevi este
absolut necesar. Adolescentul doreşte să fie înţeles, are nevoie de dragoste, de securitate
afectivă, dar , el nu recunoaşte şi nu exprimă acest lucru. Se poate spune că, violenţa în
şcoală pleacă în primul rând de la undeficit de comunicare.
Şcoala ca sursă a violenţei
Fenomenul violenţei şcolare este extrem de complex, iar la originea lui se află o
multitudine de factori.Şcoala însăşi poate reprezenta o sursă a unor forme de violenţă şi
acest lucru trebuie luat în consideraţie în conceperea diferitelor programe de prevenire şi
stăpânire a violenţei.
Şcoala este un loc unde elevii se instruiesc, învaţă, dar este şi un loc unde se
stabilesc relaţii, se promovează modele, valori, se creează condiţii pentru dezvoltarea
cognitivă, afectivă şi morală a copilului.Clasa şcolară constituie un grup ai cărui membri
depind unii de alţii, fiind supuşi unei mişcări de influenţare reciprocă ce determină
echilibrul funcţional al câmpului educaţional. Fiecare grup cere de la membrii săi diferite
forme de comportament.
Comportamentele violente ale elevului îşi pot avea originea şi într-unmenagement
defectuos al clasei şcolare, mai exact într-o lipsă de adaptare a practicilor educaţionale la
o populaţie şcolară considerabil schimbată. Potrivit unor autori(Kaes, Anzieu, Thomas,
1980), prima dorinţă a formatorului este aceea de a-şi exercita puterea .Dând curs acestei

4
dorinţe inconştiente, profesorul poate influenţa negativ relaţia sa cu elevul, deoarece va
căuta să-l menţină într-o situaţie de dependenţă, de subordonare necondiţionată. În
grupurile conduse autoritar, se acumulează tensiuni, frustrări ce determină
comportamente agresive, ostilităţi între membrii grupului.
Relaţia de autoritate influenţează şi tipul de comunicare, aceasta devenind
unilaterală, adică profesorul e cel care emite şi monopolizează comunicarea , iar elevul
rămâne doar un receptor pasiv.
Şi alte componente ale atitudinii profesorului faţă de elevi pot genera situaţii
conflictuale ori comportamente violente ale elevilor: atitudinea profesorului de ignorare
dispreţuitoare a elevilor, corelată cu tendinţa de evaluare a lor în termeni constant
negativi şi depreciativi, atitudini care pot antrena un ansamblu de consecinţe în plan
comportamental: lipsa de comunicare, pasivitatea le lecţie, indiferenşa sau, dimpotrivă,
perturbarea lecţiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile, provocatoare.
Parkay şi Stanford(1992, p. 349) evidenţiază câteva atitudini ale profesorilor care
îi defavorizează pe elevii cu realizări mai modeste:
- acordă mai puţin timp elevilor cu realizări mai modeste;
- are mai puţină răbdare cu aceşti elevi;
- ignoră elevii cu realizări mai modeste;
- le acordă mai puţin interes;
- discriminează elevii cu realizări mai modeste.
Această atitudine a profesorului poate determina din partea elevilor sustragerea de
la activităţi, indiferenţa faţă de ceea ce se întâmplă în clasă, absenteismul, refuzul de a-şi
face temele, violenţele verbale faţă de colegi şi chiar faţă de profesori, comportamentele
agresive.
G. Weil vorbeşte despre sindromul eşecului şcolar ca un factor de risc important
în privinţa creşterii violenţei şcolare. Autorul plasează originea sindromului de eşec
şcolar în situaţia de învăţare.E levul suferă pentru că şi-a decepţionat părinţii şi profesorii,
pentru că este dispreţuit de colegi, îşi pierde stima de sine, încrederea în capacitatea de a
reuşi, chiar şi în domeniile în care nu se află în situaţia de eşec.
Acesta este momentul în care pot apărea conduitele violente.
Nu în ultimul rând, modul în care profesorul distribuie sancţiunile, abuzul de
măsuri disciplinare, de pedepse influenţează climatul şi calitatea vieţii şcolare.
Prevenirea şi stăpânirea violenţei în mediul şcolar
Fenomenul violenţei şcolare trebuie analizat în contextul apariţiei lui. Agândi
strategii, proiecte de prevenire a violenţei şcolare înseamnă a lua în consideraţie toţi
factorii(sociali, familiali, şcolari, de pesonalitate) ce pot determina comportamentul
violent al elevilor.Şcoala poate juca un rol important în prevenirea violenţei şcolare.
Pierre-Andre Doudin şi M. Erkohen-Markus(2000, pp. 11-12) vorbesc de trei tipuri de
prevenţie pe care le poate asigura şcoala şi care se completează reciproc:
- o prevenţie primară, care se poate realiza foarte uşor de către fiecare profesor şi se
referă la dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de fiecare elev, exprimarea încrederii în
capacitatea lui de a reuşi;
- o prevenţie secundară, ce pleacă de la faptul că şcoala reprezintă un post de observaţie
privilegiat al dezvoltării intelectuale şi afective a elevului, iar profesorul, printr-o
observare atentă a acestuia, poate repera efectele unor violenţe la care elevul a fost supus
în afara mediului şcolar;

5
- o prevenţie terţiară, ce are în vedere sprijinul direct adus elevilor care manifestă
comportamente violente; acesta urmăreşte prevenirea recidivei şi presupune adoptarea
unor măsuri după producerea comporatmentului violent.
Pentru ca şcola să îşi asume acest rol de prevenire şi de stăpânire a fenomenului
violenţei, prima investiţie trebuie făcută în domeniul formării profesorilor. Este nevoie de
o formare specifică, în măsură să permită satisfacerea cerinţelor elevilor ,, cu probleme’’.
Organizarea unor cursuri de formare a profesorilor pentru a face faţă lucrului cu
clase sau elevi dificili trebuie să pornească de la următoarele obiective:
- observarea mai atentă a comportamentului elevilor, pentru o mai bună înţelegere a
cauzelor actelor de violenţă;
- ameliorarea comunicării cu elevii ce manifestă comportamente violente şi stabilirea
unor relaţii de încredere;
- detensionarea conflictelor cu ajutorul formatorilor de opinie;
- dezvoltarea parteneriatului şcoală-familie;
- colaborarea cu specialişti în cadrul lucrului în reţea.
Este recomandabil ca aceste cursuri de formare să se centreze îndeosebi pe
exerciţii practice care pleacă de la experienţa concretă a profesorilor, de la studii de caz,
puneri în situaţie prin care profesorii au ocazia de a schimba opinii, de a găsi soluţii din
perspectiva rolului pe care îl joacă.Exemple de exerciţii care pot fi propuse profesorilor
participanţi la un astfel de curs de formare:
Exerciţiul 1 : Analiza unei situaţii profesionale.
- această tehnică ia în calcul complexitatea situaţiei educative şi propune ca analiza unei
probleme(elev cu anumite comportamente violente) să se desfăşoare la mai multe
niveluri: la nivelul persoanei, la nivelul interpersonal, la nivelul fenomenelor de grup, la
nivelul instituţiei şcolare, la nivel didactic şi pedagogic.
Analiza se desfăşoară sub forma studiului de caz.
Exerciţiul 2 : Jocul de rol.
- se utilizează tehnica jocului de rol, simulând fie o situaţie în clasa şcolară, fie un dialog
profesor-elev.
Exerciţiul 3 :Studiul de caz.
- analiza pleacă de la un studiu de caz foarte precis.
Climatul şcolar, ambianţa clasei reprezintă factori foarte importanţi pentru
integrarea elevului şi pentru stabilirea relaţiilor profesor-elev.Pentru ca o clasă să
funcţioneze ca un grup, profesorul trebuie să creeze suficiente ocazii prin care elevii să se
cunoască mai bine , să se descopere, să vorbească despre aspiraţiile lor; altfel spus să-şi
dezvolte aptitudinea de a comunica, care se poate realiza prin exerciţii de improvizaţie,
de dezbateri contradictorii, de asociere a ideilor plecând de la un cuvânt, de construcţie a
istoriilor colective, de creativitate, etc.
Multe din comportamentele violente ale elevilor se manifestă ca o transgresare a
regulilor şcolare.Regulile pot fi impuse de profesor sau negociate cu elevii. Impunerea
regulilor de către profesor creează raporturi de forţă, relaţii de dominaţie/supunere între
profesor şi elevi, situaţie ce poate conduce fie la o atitudine de supunere şi docilitate, fie
la atitudini ostile, provocatoare, agresive din partea elevilor.D. Hargreaves sugerează că
profesorul ar trebui să negocieze lista sa de reguli încă de la primele sale întâlniri cu
elevii, antrenându-i şi pe ei în elaborarea acestora.

6
 Cu elevii care manifestă comportamente violente este necesară o relaţie
individualizată. Ori de câte ori un elev manifestă un comportament de opoziţie, de refuz
al lucrului în clasă, are o atitudine provocatoare şi insolentă, profesorul trebuie să îi
propună un dialog, o discuţie în afara orelor de curs.
Foarte importante sunt atitudinile profesorului în cursul discuţiei cu elevul.După
Porter(1950), aceste atitudini sunt:
- atitudinea de evaluare, care implică o judecată a faptelor şi gesturilor elevului prin
raportare la norme şi valori;
- atitudinea de interpretare, ce apare atunci cănd profesorul propune o explicaţie la ceea
ce spune elevul;
- atitudinea de decizie, ce apare atunci când profesorul propune soluţii imediate şi decide
în locul elevului;
- atitudinea de anchetă, care se manifestă atunci când profesorul bombardează elevul cu o
serie de întrebări pentru a obţine informaţii detaliate asupra problemei în discuţie;
- atitudinea de suport, de susţinere, ce urmăreşte încurajarea elevului pentru a depăşi
situaţia dificilă pe care acesta o traversează;
- atitudinea de comprehensiune, ce reflectă efortul profesorului de a asculta elevul şi de a
înţelege problema fără a-l judeca.
Uneori clasa şcolară se prezintă ca un spaţiu de confruntare şi de conflict
profesor-elevi şi elevi-elevi. Pentru a face faţă unei situaţii de conflict se recomandă
următoarele strategii:
- strategii de evitare, prin care profesorul ignoră momentan criza creată în sala de clasă şi
continuă cursul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat;
- strategii de diminuare(moderare), care se folosesc atunci când profesorul, din dorinţa
de a evita confruntarea, minimalizează dezacordul cu elevii;
- strategii de putere( de coerciţie), care apar atunci când profesorul recurge la puterea sa
şi la diferite mijloace de constrângere pentru a regla conflictul;
- strategii de compromis, ce se folosesc atunci când profesorul recurge la concesii, la
promisiuni pentru a face faţă situaţiei;
- strategii de rezolvare negociată a problemei; H. Tonzard spunea că negocierea este un
procedeu de rezolvare a conflictelor prin intermediul discuţiei între părţile adverse.
Nu întotdeauna profesorul poate rezolva problemele de comportament ale elevilor prin
intermediul mijloacelor prezentate.
Fiecare situaţie cu care se confruntă dascălii este unică din punctul de vedere al
cauzelor şi al formelor de manifestare.Totuşi, e mult mai uşor să alegi ce se potriveşte
mai bine dintr-o serie de posibilităţi decât să procedezi la întâmplare prin tatonări
succesive, aplicând regulile învăţării prin încercare şi eroare.

BIBLIOGRAFIE:

Sălăvăstru, Dorina, 2004, Psihologia educaţiei,Editura Polirom, Iaşi