Sunteți pe pagina 1din 4

Joc secund- tema si viziunea

Joc secund

Tema şi viziunea

Daca traditionalismul este un fenomen autohton, fara corespondente in plan european,


modernismul este o orientare estetica de larga circulatie. Prin modernism literatura romana
inceteaza sa vizeze obiective sociale sau nationale, ci sa dea expresie sufletului uman universal.
Eliberata de etic si etnic, literatura modernista, deci si poezia, vizeaza o predilectie pentru
sensul estetic prin cultul formei, rafinamentul limbajului si al constructiei textului. Eugen
Lovinescu, teoreticeanul modernismului, considera ca “innoirea limbajului” si “intelectualizarea
emotiei” sunt principalele caracteristici ale poeziei romane moderniste.

Lirica modernista accentueaza primatul ambiguitatii, polisemiei, obscuritatii asupra


retoricii, ca si pe cel al imaginatiei asupra imitatiei sau confesiunii. Hugo Friedrich, in Structura
liricii moderne, defineste noua poezie drept “romantismn deromantizat” caci aceasta nu se mai
doreste un limbaj al sentimentelor, ci un limbaj fara obiect comunicabil.

In poezia romaneasca, modernismul poate fi recunoscut in simbolismul lui George


Bacovia, in expresionismul lui Lucian Blaga, in ermetismul lui Ion Barbu, in creatia “florilor de
mucigai” si a framantarilor religioase ale lui Tudor Arghezi.

Reprezentantul valoric al modernismului ermetic, temperament vulcanic, dar si rational,


Ion Barbu este exponentul “poeziei pure”, urmarind ca lirica “sa se reduca la totala
depersonalizare pe care o atinge gandirea geometrica”. El afirma ca “exista undeva, in
domeniul inalt al geometriei, un loc luminos unde matematica se intalneste cu poezia”. Pentru
Barbu, ordinea si consistenta gandirii matematice se confunda cu ordinea cosmica, de aici
rezultand o anumita mistica a formelor perfecte pe care le-a cultivat in poezie. Invingand
subiectivitatea, el promoveaza o poezie a jocului, semn al realului sublimat, aspiratia sprea
universuri inedite, bucuria contemplarii lumii, a descoperirii esentelor. Viziunea criptica a liricii
lui Barbu genereaza o creatie a limbajului ermetic, a sentimentului retras in spatele intelectului
pentru ca depune efortul de obiectivare si concizie a ideilor.

1
Joc secund- tema si viziunea

Poezia Joc secund deschide volumul cu acelasi nume (publicat in 1930), apartinand
ultimei etape de creatie, cea ermetica. Arta poetica esentiala si originala, este un exemplu al
intelectualizarii actului artistic si al respingerii anecdoticului si banalului. Tema readuce in
actualitate dezbateri despre “poezia pura”. Influentat de Mallarme, poetul roman se declara
pentru eliminarea elementelor epicului si a retorismului, creatia sa amintind de vorbele
poetului francez: “poezia ar fi poezia cu un singur cititor, eu!”

Titlul, sugestiv, pune in evidenta ideea centrala si crezul poetic: poezia reprezinta o
dematerializare a lumii prin oglindire, o reprezentare purificata a lumii, creatia devenind “un joc
secund, mai pur”. Conceptia este platoniciana si pune in discutie relatia dintre “lumea ideailor
inalte”, copia ei imperfecta numita realitate si arta care, potrivit mimesisului, se inspira din
realitate. Legatura dintre arta si perfectiune este de reflectare, de ordinul doi, adica “joc
secund”.

Discursul liric este structurat pe doua planuri: zenitul (“mantuitor azur”) si nadirul,
simboluri astrale antinomice. Primul termen metaforic defineste spatiul real ce se constitue sub
semnul zenitului, in lumina solara, iar al doilea, poezia ce apartine nadinului, un spatiu antitetic
reflectat in lumea tainica a asfintitului. Cele doua catrene constitue o structura omogena si
echilibrata, cu un incipit si un final imposibil de separat. Incipitul, ce reia si titlul, sugereazaideea
de timp inexorabil. Dupa aprecierea lui Alexandru Paleologu, timpul barbian este “sustras
oricarei temporalitati creatoare”. “Ceasul” creator pierde insemnele masurarii si se confunda cu
eternul.

Primul vers contine elementul cheie al textului, propagat dupa principiul undei in intregul
corp poetic. Poezia, “adancul acestei calme creste”, pune realitatea intre paranteze, iesind din
temporalitate, “din ceas dedus”, spre a instaura, prin reflectarea in oglinda, o lume superioara,
spirituala, “mantuita”. Metaforele care definesc poezia evidentiaza profunzimea actului creator
(“adancul”) si ordinea spirituala, intelectuala, pe care aceasta o impune (“calmele creste”
amintesc de esenta piscurilor intelectului). Scenariul din primul vers e reluat in versul urmator.
Reflectarea in oglinda magica a apei (“grupurile apei”) permite transcenderea fonsului material
al lumii (“cirezile agreste”) si circumscrierea esentelor (“joc secund, mai pur”). Lumea e joc,

2
Joc secund- tema si viziunea

oglindindu-se in spirit, se transforma intr-un altfel de joc, mai aproape de idee. Se remarca rolul
cromaticii barbiene, culoarea aducand sugestia unei lumi superioare (azurul pastreaza aceeasi
imagine eminesciana a infinitului sacru).

Eul poetic apare in impostaza unui “homo ludens”, parte a jocului creator, el fiind cel care
delimiteaza rasaritul unei noi metode de creatie deschise spre o lume a spiritului. Punct simetric
al zenitului, nadirul ascuns vederii, dar accesibil prin gandire si calcul matematic, este locul in
care se situeaza constiinta poetica. Aceasta “ridica” imaginea sintetizata a lumii si capteaza
muzica ei secreta, risipita fragmentata. Creatorul isi asuma rolul de insumator “al harfelor
risipite”, avand puterea de integrare a experientelor poetice si de sublimare a lor in imnurile
“harfelor rasfirate”. Acestea trimit la natura orfica a poeziei, iar poetul este cel care creeaza “un
cantec” misterios in planul secund al absolutului. Aluziile la Orfeu sunt inregistrate de imaginea
creatiei poetice- “cantecul” pe care-l “istoveste”, readucandu-l la esente. Actul creator consuma
fiinta in dificila incercare de recuperare a fabuloasei muzici a sferelor ce ar putea organiza si da
sens intregului univers. Lumea umana nu este decat o masca, univers de linii si forme pure care
geometrizeaza- ordoneaza si esentializeaza- lumea.

Poezia barbiana urmareste abolirea subiectivitatii, renuntarea la lirismul plat, la


didacticism , dezvaluindu-se pe baza relatiilor sintactice dintre termeni. Din experienta
trecutului, Barbu retine doar idealul poeziei clasice, manifestandu-si preferinta pentru rigoare,
echilibru, armonie. Dar textul este modern deoarece e construit pe principiul ambiguitatii.
Topica si sintaxa condenseaza discursul liric ce se supune ideii, creand impresia de poezie
gnomica. La nivel sintactic, prima strofa este eliptica, a doua contine propozitii scurte
coordonatoare sau subordonate cu verbe-predicat la prezentul etern. Lexicul abunda in termeni
abstracti, neologici, specifici limbajului stiintific (“nadir”, “secund”, “grupuri” etc.), asociati cu
termeni ai realitatii concrete (“cirezi agreste”).

Remarcam, de asemenea, folosirea unor simboluri. Astfel, apa, arhetip imaginar al


oglinzii, reflecta, in acelasi timp, realitati opuse: cerul (amintire a demnitatii trecute, cuprinse
de Idee, de unitate) si pamantul (amintire dureroasa a afectului in momentul intoarcerii in
corporalitatea mult visata). Simbolul apre in ambele strofe, dar cu conotatii diferite. In a doua

3
Joc secund- tema si viziunea

strofa, marea e asociata cu geneza poetica, locul unde se naste un univers secund, mai pur. In
acelasi timp, verdele este culoarea numuririi, dar si a intelectului.

Fenomen de concentrare al limbajului poetic, incifrarea simbolurilor, lapidaritatea


formularilor eliptice si abaterile frecvente de la ordinea uzuala a cuvintelor in propozitie il
obliga pe cititor sa refaca mental coerenta clasica a discursului, deoarece Ion Barbu considera
creatia un model de “deviere poetica”, acea esenta a poeziei desprea care vorbeste Genette.

S-ar putea să vă placă și