Sunteți pe pagina 1din 73

Naming and Necessity Saul Kripke

Copyright © Saul Kripke 1972, 1981


Numire şi necesitate
Saul Kripke
Copyright © 2001, ALL EDUCAŢIONAL
Traducere: Mircea Dumitru
Toate drepturile rezervate Editurii ALL EDUCAŢIONAL.
Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată fără permisiunea
scrisă a Editurii ALL EDUCAŢIONAL.
Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în excLusivitate editurii.
Copyright © 2001 by ALL EDUCAŢIONAL.
AII rights reserved.
The distribution of this book outside România, without the written
permission of ALL EDUCAŢIONAL, is strictly prohibited.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale KRIPKE, SAUL
Numire şi necesitate / Saul Kripke; trad.: Mircea Dumitru -, Bucureşti: ALL EDUCAŢIONAL, 2001
p. 152; cm. 21
Index
ISBN 973-684-365-3 I. Dumitru, Mircea (trad.)
16
Editura ALL EDUCAŢIONAL:
Departamentul difuzare
Comenzi la: URL: Redactor: Coperta: Director artistic:
Bucureşti
Bd. Timişoara nr. 58, sector 6 Tel.: 402.26.00 402.26.01 Fax: 402.26.10
Tel: 402 26 20 Fax: 402 26 30 comenzi@all.ro http://www.all.ro Andreea Varga Stelian Stanciu Mircia
Dumitrescu
PRINTED IN ROMÂNIA
Saul A. Kripke

Numire şi necesitate
Traducere de Mircea Dumitru

Saul A. Kripke (născut în 1940 la New York) a început să arate o înzestrare matematică deosebită şi un interes
puternic pentru întrebări filosofice la o vârstă fragedă. La 15 ani a dezvoltat o semantică pentru logica modală
cuantificată, iar demonstraţia sa a completitudinii semanticii modale a apărut în The Journal ofSymbolic Logic,
atunci când avea 18 ani.
A primit o diplomă de Bachelor în matematică La Harvard în 1962 şi a fost ales membru al Harvard Society of
Fellows în 1963. Devine apoi Lecturer la Princeton (1965 şi 1966) şi la Harvard (1966 - 1968). Este numit
Profesor Asociat (Conferenţiar) la The Rockefeller University în 1968 (apoi Profesor în 1972) şi McCosh
Professor of Philosophy la Princeton University în 1977. Actualmente este Profesor Emeritus de Filosofie la
Princeton University. Kripke a fost cea mai tânără persoană care a fost invitată vreodată să susţină Prelegerile
John Locke (1973) la Oxford şi, ca urmare a reputaţiei sale largi în comunitatea academică internaţională, a
primit multe titluri onorifice.
Kripke este unul dintre cei mai importanţi şi mai influenţi filosofi analitici din ultima parte a secolului al XX-lea.
Este totodată unul dintre logicienii matematicieni de frunte, care a adus contribuţii epocale în domeniile logicii
modale (este inventatorul „semanticii lumilor posibile"), logicii intui-ţioniste şi în teoria mulţimilor. Principalele
contribuţii ale lui Kripke se înscriu în aria metafizicii, filosof iei limbajului, epistemologiei, filosofiei minţii,
filosofiei logicii şi matematicii. A propus de asemenea o nouă teorie a adevărului care urmăreşte să evite
problema paradoxelor semantice, cum ar fi paradoxul „mincinosului".
Lucrări principale: „A Completeness Theorem in Modal Logic" (1959), „Semantical Considerations on Modal
Logic" (1963), Naming and Necessity (1972, 1981), „Outline of a Theory of Truth" (1975), „A Puzzle About
Belief' (1979), Wittgenstein on Rules and Private Language (1982).
Nota traducătorului
Toate referirile la „limba engleză" din textul original au fost traduse prin „limba română".
Doresc să aduc mulţumiri şi să-mi exprim recunoştinţa faţă de colegul meu, prof. univ. dr. Adrian-Paul Iliescu,
care a citit întregul manuscris şi a făcut observaţii care au condus la îmbunătăţirea considerabilă a traducerii şi
faţă de domnişoarele Andreea Varga şi Mihaela Gavriloiu,,care m-au ajutat la redactarea şi îmbunătăţirea
traducerii şi respectiv la pregătirea tehnică a manuscrisului. Evident, sunt pe de-a-ntregul răspunzător de
transpunerea în limba română a cărţii Numire şi necesitate. De aceea, îmi revine în mod exclusiv şi răspunderea
pentru orice greşeală sau stângăcie de traducere, de care nu mi-am dat seama în perioada pregătirii manuscrisului
şi pe care, prin urmare, nu le-am eliminat din prezenta traducere.
Traducătorul

pentru MARGARET

Cuprins
Prefaţă..........................................................................................................9
Prelegerea I................................................................................................27
Prelegerea II...............................................................................................65
Prelegerea III .............................................................................................91
Addenda...................................................................................................129
Index ........................................................................................................137

PREFAŢĂ

La început, avusesem de gând să revizuiesc şi să dezvolt în mod considerabil Numire şi necesitate. A trecut mult
timp de atunci şi am ajuns să-mi dau seama că orice revizuire sau dezvoltare extensivă ar întârzia în mod
indefinit apariţia unei ediţii separate şi mai puţin costisitoare a lucrării Numire şi necesitate. Mai mult, în privinţa
revizuirii, există ceva ce trebuie spus în apărarea păstrării unei lucrări în forma ei originală. De aceea, pentru
ediţia de faţă, am urmat o politică foarte conservatoare de corectare a textului. Au fost corectate greşeli evidente
de tipar şi au fost făcute schimbări neînsemnate pentru a face mai clare diferite propoziţii şi formulări.1 O indi-
caţie bună a politicii mele conservatoare apare în nota de subsol 56. In acea notă, litera care stă pentru diferitele
obiecte implicate în acel argument, inexplicabil culeasă într-un fel eronat în ediţia originală, a fost corectată; dar
nu menţionez în nici un fel faptul că argumentul din acea notă mi se pare acum problematic într-un fel de care nu
mi-am dat seama atunci când l-am scris şi care cere cel puţin o altă discuţie.2
Aceleaşi consideraţii m-au făcut să renunţ la orice încercare serioasă de a folosi această prefaţă pentru a
amplifica argumentul meu anterior, pentru a umple lacunele, sau pentru a mă ocupa de criticile serioase care i-au
fost adresate sau de dificultăţile lui. Desigur, în afara unei astfel de dezvoltări a prefeţei, există şi alte pasaje în
lucrare, nu doar acela din nota 56, pe care le-aş putea modifica. Susţin încă principalele teze ale lucrării mele, iar
pre-
1
îi mulţumesc Margaretei Gilbert pentru ajutorul ei valoros în publicarea acestei ediţii.
2
Deşi nu am avut destul timp pentru a studia cu atenţie critica pe care Nathan Salmon (Journal of Philosophy (1979), pp.
703-25) o face argumentului din această notă, se pare că această critică, deşi legată de a mea, nu este identică cu ea şi că îl
reconstruieşte într-un fel care nu corespunde intenţiei mele precise şi care face argumentul mult mai slab decât este necesar.
De asemenea, cred că în această scurtă notă nu aveam deloc ambiţia să demonstrez în mod riguros „esenţialismul [doar] pe
baza teoriei referinţei". Nota a fost atât de condensată încât cititorii ar putea uşor să reconstruiască detaliile în feluri diferite.
10
Saul Kripke
siunea pentru o revizuire masivă nu este puternică.. Totuşi, voi folosi această prefaţă pentru a descrie în mod
succint fundalul ş.i geneza ideilor principale din această monografie şi pentru a discuta câteva neînţelegeri care
par să fie comune. Mi-e teamă că trebuie să-i dezamăgesc pe acei cititori care au considerat deja satisfăcătoare
expunerea acestor probleme în monografie. Vor fi adăugate destul de puţine lucruri pentru a aborda ceea ce
consider a fi problemele mai de fond ale monografiei. Chestiunile explicate în continuare - în mare parte legate
de modalitate şi de designarea rigidă - se poate să fi fost deja clare pentru majoritatea cititorilor. Pe de altă parte,
acei cititori care privesc cu înţelegere unele dintre obiecţiile menţionate aici, pot foarte bine să dorească în mod
justificat o abordare mai completă. Mi-e teamă că în majoritatea cazurilor, abordarea punctelor problematice care
este permisă în spaţiul unei prefeţe este pur şi simplu prea scurtă pentru a convinge numeroşii cititori care sunt
înclinaţi să dea crezare obiecţiilor. într-o anumită măsură, o abordare succintă a obiecţiilor poate să facă mai mult
rău decât bine, din moment ce cititorul care este nelămurit poate să creadă că dacă aceasta este tot ceea ce se
poate răspunde, obiecţia originală trebuie să fi fost puternică şi convingătoare. Cu toate acestea, am crezut că
trebuie să notez pe scurt de ce consider că anumite reacţii sunt prost concepute. Sper că despre anumite cazuri
voi putea să scriu mai pe larg. Aici trebuie să susţin că o discuţie completă este imposibilă în limitele acestei
prefeţe.3
Noii cititori ai acestei cărţi pot folosi prefaţa pentru o clarificare suplimentară a anumitor puncte şi pentru o
scurtă istorie a genezei lor. Aş recomanda ca astfel de cititori să nu citească prefaţa la început, ci să se întoarcă la
ea pentru clarificare (dacă este necesară) după ce vor fi citit textul principal. Prefaţa nu este scrisă în aşa fel încât
să fie autosuficientă.
Ideile din Numire şi necesitate au evoluat la începutul anilor şaizeci -cea mai mare parte a lor era formulată prin
1963-64. Bine înţeles, lucrarea s-a dezvoltat pe baza cercetărilor formale anterioare în teoria modelelor pentru
logica modală. încă pe când lucram în logica modală mi se păruse, după cum a spus Wiggins, că principiul
leibnizian al indiscernabilităţii identicilor4 este la fel de evident de la sine ca şi legea contradicţiei. Mi s-a părut
întotdeauna bizar că unii filozofi l-ar fi putut pune la îndoiaLă. Studiul model-teoretic al logicii modale
(semantica „lumilor posibile") nu putea dacât să confirme
3
Astfel, unele critici publicate nu sunt discutate aici pentru că sunt atât de neserioase încât sper că nu li se acordă o trecere
prea mare; altele pentru că sunt prea substanţiale; iar altele, pur şi simplu, din lipsă de spaţiu. îl las pe cititor să decidă cărei
categorii i se subsumează fiecare exemplu în parte.
4
Principiul că identicii au toate proprietăţile în comun; în mod schematic, (x) (y) (x=y A Fx. z> .Fy). A nu se confunda cu
identitatea indiscernabililor.
Numire şi necesitate
11
această convingere - s-a dovedit mereu că pretinsele contraexemple care conţin proprietăţi modale se bazau pe
unele confuzii: contextele implicate nu exprimau proprietăţi autentice, domeniile erau confundate, sau
coincidenţa dintre concepte individuale era confundată cu identitatea dintre indivizi. Teoria modelelor a clarificat
toate acestea pe deplin, deşi ar fi trebuit să fie destul de clar la nivel intuitiv. Renunţând la consideraţiile pedante
care derivă din faptul că x nu este nevoie să aibă existenţa necesară, era clar din (x) □ (x=x) şi din legea lui
Leibnitz că identitatea este o relaţie „internă": (x) (y) (x=y D D x=y). (Ce perechi (x,y) ar putea fi contraexemple?
Nu perechi de obiecte distincte, pentru că atunci antecedentul este fals; nici vreo pereche a unui obiect cu el
însuşi, pentru că atunci consecventul este adevărat.) Dacă „a" si „b" sunt desig-natori rigizi, decurge că „a=b",
dacă este adevărat, este un adevăr necesar. Dacă „a" şi „b" nu sunt designatori rigizi, nu decurge nici o astfel de
concluzie în privinţa enunţului ,<a=b" (deşi obiectele desemnate prin „a" şi „b" vor fi în mod necesar identice).
Când vorbim despre designatori rigizi, vorbim despre o posibilitate care există în mod cert într-un limbaj modal
formal. Din punct de vedere logic, nu suntem angajaţi, până acum, faţă de nici o teză despre statutul a ceea ce
numim de obicei în limbajul natural „nume". Trebuie să facem o distincţie între trei teze diferite: (i) că obiecte
identice sunt identice în mod necesar; (ii) că enunţuri adevărate de identitate între designatori rigizi sunt
necesare; (iii) că enunţuri de identitate între ceea ce numim în limbajul actual „nume" sunt necesare, (i) şi (ii)
sunt teze (de la sine evidente) ale logicii filosofice independente'de limbajul natural. Ele sunt legate între ele,
deşi (i) este despre obiecte, iar (ii) este metalingvistică. ((ii) „decurge" în linii mari din (i), folosind substituţia
designatorilor rigizi pentru cuantificatori universali - spun „oarecum", pentru că sunt relevante aici anumite
distincţii fine despre rigiditate, vezi pagina 27 n.21; deducţia analoagă pentru designatori nonrigizi este
sofistică.) Din (ii), tot ceea ce decurge în mod strict în legătură cu aşa-zisele „nume" din limbajul natural este
sau că ele nu sunt rigide sau că identităţi adevărate între nume sunt necesare. Ideea noastră intuitivă despre
numire sugerează că numele sunt rigide, dar cred că odată am presupus vag, influenţat fiind de presupoziţii
răspândite, că din moment ce este evident că există identităţi contingente între aşa-zisele nume obişnuite, astfel
de nume obişnuite nu trebuie să fie rigide. Totuşi, pe baza lui (i) era deja clar - fără nici o cercetare a limbajului
natural - că supoziţia, comună discuţiilor filosofice despre materialism la acea dată, că obiectele pot fi „identice
în mod contingent" este falsă. Identitatea ar fi o relaţie internă chiar dacă limbajul natural nu ar fi conţinut nici
un designator rigid. Consideraţia confuză că
12
Saul Kripke
obiectele sunt „identice în mod contingent" a fost folosită într-un mod nelegitim drept cârjă filosofică: A dat
filosofilor pos-ibilitatea în acelaşi timp să conceapă anumiţi designatori ca şi cum ar fi raon-rigizi (figurând deci
în „identităţi contingente") şi ca şi cum ar fi rigizi, conflictul fiind şi mai mult plasat într-o stare de confuzie prin
considerarea obiectelor corespunzătoare ca fiind „identice în mod contingent". Chiar înainte de a-mi fi dat seama
clar de situaţia adevărată a numelor proprii, am avut puţină înţelegere pentru doctrina neclară a unei relaţii de
„identitate contingenţă". Proprietăţi unic identificatoare pot coincide într-un mod contingent, dar obiectele nu pot
fi „identice în mod contingent".
în cele din urma, am ajuns să-mi dau seama - faptul acesta a declanşat cercetările din 1963-64 menţionate mai
înainte - că presupoziţiile larg acceptate îndreptate împotriva necesităţii identităţilor dintre numele obişnuite erau
incorecte, că intuiţia naturală după care numele limbajului obişnuit sunt designatori rigizi poate fi, de fapt,
susţinută.5 O parte a efortului de a face clare toate aceste chestiuni conţinea distincţia dintre folosirea unei
descripţii pentru a da un înţeles numelui şi folosirea ei pentru a fixa o referinţă numelui. Aşa încât, la stadiul
acela, am respins teoria convenţională a descripţiilor drept explicaţie a înţelesului, deşi validitatea ei ca abordare
a fixării unei referinţe a fost lăsată neatinsă. Poate că m-am simţit mulţumit de această poziţie pe moment, dar
pasul următor pe care urma să-1 fac în mod firesc era să pun în discuţie dacă teoria descripţiilor dă o explicaţie
corectă chiar şi pentru felul în care sunt fixate referinţele numelor. Rezultatul apare în cea de-a doua prelegere.
Nu mai era decât un mic pas până să-mi dau seama că acelaşi fel de observaţii se aplică termenilor pentru genuri
naturale. Celelalte idei directoare au apărut firesc aşa cum lucrurile „se potrivesc acolo unde le este locul."
Daţi-mi voie să nu privesc cu condescendenţă puterea grupului de idei prevalente la acea dată, care proveneau de
la Frege şi de la Russell şi pe care le-am abandonat apoi. Maniera naturală şi uniformă prin care aceste idei par
să dea seama de o varietate de probleme filosofice - coerenţa lor internă minunată - constituie o explicaţie
adecvată pentru fascinaţia pe care au exercitat-o atât de multă vreme. Eu însumi am fost şocat de răspândirea
unor idei, în comunitatea filosofică, care pentru mine aveau prea puţin sau chiar nici un farmec, dar niciodată nu
am pus într-o astfel de categorie interpretarea de tip „teoria descripţiilor" a numelor proprii. Deşi eu, împreună cu
alţii, am simţit
5
Mi-a devenit clar, totodată, că un simbol al oricărui limbaj actual sau ipotetic este un designator rigid, este în felul acesta
spre deosebire de numele din limbajul obişnuit şi că nu trebuie numit „nume". în particular, aceasta s-ar aplica unei ipotetice
prescurtări a unei descripţii definite nonrigide.
Numire şi necesitate
13
întotdeauna o anumită tensiune în acest edificiu, mi-a luat ceva timp până m-am eliberat de puterea ei de
seducţie.
Deşi de-acum ideea este cunoscută, voi reformula succint ideea desemnării rigide şi intuiţia subiacentă despre
nume. Să considerăm:
(1) Lui Aristotel îi plăceau câinii.
O înţelegere corectă a acestui enunţ implică o înţelegere atât a condiţiilor (corecte din punct de vedere
extensional) în care el este de fapt adevărat, cât şi a condiţiilor în care un curs contrafactual al istoriei, care se
aseamănă cu cel actual în anumite privinţe, dar nu în altele, ar fi descris (parţial) corect de către (1). Putem
presupune că fiecare este de acord că există un anumit om - filosoful pe care îl numim „Aristotel" - astfel încât,
este o chestiune factuală că (1) este adevărat dacă şi numai dacă lui îi plăceau câinii.6 Teza designării rigide este,
pur şi simplu, - lăsând de-o parte chestiuni subtile7 - că aceeaşi paradigmă se aplică condiţiilor de adevăr ale lui
(1) atunci când acest enunţ descrie situaţii contra/actuale. Cu alte cuvinte, (1) descrie în mod adevărat o situaţie
contrafactuală dacă şi numai dacă aceluiaşi om menţionat mai înainte i-ar fi plăcut câinii, dacă acea situaţie s-ar
fi produs. (Să nu luăm în seamă situaţiile contrafactuale în care el nu ar fi existat.) Prin contrast, Russell
consideră că (1) trebuie analizat ca fiind ceva de felul:8
(2) Ultimului mare filosof al antichităţii îi plăceau câinii,
6
Oricine, chiar şi Russell, va fi de acord că aceasta este o echivalenţă materială adevărată, dat fiind că a existat într-adevăr
un Aristotel.
7
In mod special, ignorăm problema ce anume să spunem despre situaţiile contrafactuale în care Aristotel nu ar fi existat. Vezi
pagina 27 nota 21.
* Luând „ultimul mare filosof al antichităţii" ca fiind descripţia pe care Russell o asociază cu „Aristotel". Să nu se considere
lezaţi admiratorii epicureismului, stoicismului, etc; dacă cineva crede că altcineva, după Aristotel, este adevărata referinţă a
descripţiei date, acel cititor să-1 substituie pe acela lui Aristotel.
Presupun că Russell are dreptate că descripţiile definite pot fi interpretate nonrigid cel puţin uneori. După cum menţionez la
pagina 56 în nota 22, unii filosofi consideră că, în plus, există un sens rigid al descripţiilor definite. După cum afirm în acea
notă, nu sunt convins de aceasta, dar dacă aceşti filosofi au dreptate, teza mea principală nu este afectată. Ea pune în contrast
numele cu descripţii nonrigide, care sunt apărate de Russell. Vezi Secţiunea 2, pp. 258-61 a lucrării mele, „Speaker's
Reference and Semantic Refe-rence", Midwest Studies in Philosophy, II (1977), pp. 255-76; de asemenea în Contem-porary
Perspectives in the Philosophy of Language, editată de Peter A. French, Theo-dore E. Uehling, Jr. şi Howard K. Wettstein,
University of Minnesota Press, Minneapolis (1979), pp. 6-27, pentru o discuţie succintă a relaţiei dintre ideea descripţiilor
definite rigide şi descripţiile „referenţiale" ale lui Donnellan. Discut, de asemenea, relaţia acestora cu noţiunea de domeniu.
Saul Kripke
iar că acesta, la rândul lui, trebuie analizat drept
(3) Exact o singură persoană a fost ultima dintre filosofii mari ai antichităţii şi oricărei astfel de persoine îi
plăceau câinii. Condiţiile de adevăr reale ale lui (3) concordă din punct de vedere ex-tensional cu acelea
menţionate mai sus pentru (1), presupunând că Aristotel a fost ultimul mare filosof al antichităţii. Dar din punct
de vedere contrafac-tual, condiţiile lui Russell pot să varieze drastic faţă de acelea presupuse de teza rigidităţii.
In ceea ce priveşte o situaţie contrafactuală în care cineva diferit de Aristotel ar fi fost ultimul mare filosof al
antichităţii, criteriul lui Russell ar face dragostea faţă de câini a acelei alte persoane chestiunea relevantă pentru
corectitudinea lui (1)!
Până acum, cred că nu am spus nimic care să nu fi fost spus clar de către mine înainte. Dar, din explicaţia dată,
trebuie să fie evident că unele critici se datorează neînţelegerilor. Unii au crezut că simplul fapt că doi oameni
pot avea acelaşi nume respinge teza rigidităţii. Este adevărat că în această lucrare am vorbit, de dragul
simplităţii, ca şi cum fiecare nume ar avea un purtător unic. în măsura în care suntem interesaţi de problema
rigidităţii, de fapt nu cred că aceasta este o suprasimplificare majoră. Cred că multe chestiuni teoretice
importante legate de semantica numelor (probabil nu toate) ar rămâne în general neafectate, dacă convenţiile
noastre ar fi cerut să nu dăm acelaşi nume la două lucruri [distincte oarecare, nota trad.]. în particular, după cum
voi explica, chestiunea rigidităţii nu ar fi afectată.
Pentru limbaj aşa cum este el, am putea vorbi despre nume ca având o referinţă unică, dacă am adopta o
terminologie, care este analoagă practicii de a numi omonimele „cuvinte" distincte, potrivit căreia folosirile unor
sunete identice din punct de vedere fonetic pentru a numi obiecte distincte vor fi socotite ca fiind nume
distincte.9 Cu siguranţă că această terminologie nu
9
De fapt, criteriul ar trebui să fie mai subtil şi depinde de asumpţiile teoretice îmbrăţişate. Astfel, potrivit imaginii apărate în
această lucrare, două „lanţuri istorice" complet distincte, care printr-o pură întâmplare atribuie din punct de vedere fonetic
acelaşi nume unuia şi aceluiaşi individ, ar trebui probabil să fie socotite drept creatoare ale unor nume distincte, în pofida
identităţii referenţilor lor. Identitatea ar putea foarte bine să fie necunoscută vorbitorului, sau să exprime o descoperire
recentă. (într-un mod asemănător, este de presupus că un teoretician descripţionist, care consideră numele în felul sugerat mai
înainte, va socoti două nume identice din punct de vedere fonetic, care au asociate descripţii diferite, ca fiind distincte, chiar
dacă cele două descripţii se întâmplă să fie adevărate în mod unic despre acelaşi obiect.) însă caracterul distinct al referenţilor
va fi o condiţie suficientă pentru caracterul distinct al numelor.
Vreau să subliniez că nu cer şi nici măcar nu pledez pentru'o astfel de folosire, ci o menţionez ca pe o posibilitate pe care o
agreez. Ideea că rigiditatea nu are nici o legătură
Numire şi necesitate
15
concordă cu folosinţa cea mai obişnuită,10 dar cred că s-ar putea să aibă multe merite pentru a fi recomandată
pentru scopuri teoretice.
Dar ideea principală este că, indiferent cum ar putea să trateze o teorie filosofică astfel de nume „omonime"",
problema aceasta este lipsită de relevanţă pentru chestiunea rigidităţii. Ca vorbitor al idiolectului meu, eu numesc
numai un singur obiect „Aristotel", deşi sunt conştient că alţi oameni, inclusiv omul pe care îl numesc „Onassis",
sau poate „Aristotel Onassis", aveau acelaşi nume. Alţi cititori pot folosi „Aristotel" pentru a numi mai mult
decât un singur obiect (persoană, sau animal de casă), iar pentru ei (1) nu are condiţii de adevăr neambigue.
Când am vorbit despre „condiţiile de adevăr" ale lui (1), am presupus implicit o anumită interpretare a lui (1).
(Desigur că aşa face şi teoreticianul clasic, adept al teoriei descripţiilor; aceasta nu este o chestiune asupra căreia
să avem controverse. Şi teoreticienii descripţionişti clasici aveau tendinţa să vorbească de dragul simplificării ca
şi cum numele ar avea referenţi unici.) în practică este ceva obişnuit să se presupună că se înţelege din context
ceea ce se are în vedere printr-o anumită utilizare a unei propoziţii. în cazul de faţă, contextul a redat în mod clar
că în discuţie a fost vorba de folosirea convenţională a lui „Aristotel" pentru marele filosof. Aşa că, fiind dată
această interpretare fixă a lui (1), problema rigidităţii este: Corectitudinea lui (1), înţeleasă în acest fel, este
determinată în ceea ce priveşte fiecare situaţie contrafactuală de faptul că unei anumite persoane i-ar fi plăcut
câinii (dacă acea situaţie s-ar fi produs)? La această întrebare răspund afirmativ. Russell pare să fie angajat, însă,
faţă de punctul de vedere opus, chiar şi atunci când ceea ce exprimă (1) este fixat de către context. Numai dacă
este dată o astfel de înţelegere fixă a lui (1) Russell ar putea interpreta pe (1) ca fiind echivalent cu (3) - nu dacă
„Aristotel" înseamnă Onassis! -dar cerinţa rigidităţii este violată. Această chestiune rămâne absolut neatinsă de
prezenţa sau absenţa din limbaj a altor interpretări ale lui (1). Pentru fiecare astfel de interpretare luată în mod
separat, putem întreba dacă ceea ce este exprimat ar fi adevărat despre o situaţie contrafactuală dacă şi numai
dacă un anumit individ are proprietatea corespunzătoare. Aceasta este problema rigidităţii.
cu faptul că două persoane au acelaşi nume din punct de vedere fonetic rezistă indiferent
dacă această convenţie este adoptată sau nu.
10
Dar poate că unul din felurile în care este folosit „Câte nume sunt în această carte de
telefon?" este o excepţie (Anne Jacobson).
" Folosind acest termen, nu am de gând să angajez prezenta analiză faţă de o anumită
concepţie (vezi şi următoarea notă de subsol), deşi sugerez propria mea concepţie. Tot
ceea ce am în vedere este că doi oameni pot avea acelaşi nume din punct de vedere
fonetic.
16
Saul Kripke
Numire şi necesitate
17
Daţi-mi voie să recapitulez această chestiune, lăsând la o parte în expunerea de faţă problemele spinoase în
legătură cu , judecăţile" pe care le voi menţiona la sfârşitul acestei prefeţe. Pentru a vorbi despre „condiţiile de
adevăr" ale unei propoziţii cum este (1), trebuie să se considere că ea exprimă o singură judecată - altfel
condiţiile ei de adevăr sunt indeterminate chiar şi cu privire la lumea actuală. Astfel încât cuvintele ambigue sau
omonimele (poate că în această situaţie este „câine" în [1)) trebuie citite într-un fel determinat (canine!),
indexicalilor trebuie să li se atribuie referinţe determinate, ambiguităţile sintactice trebuie rezolvate şi trebuie
stabilit dacă „Aristotel" înseamnă filosoful sau armatorul magnat. Numai dacă o astfel de interpretare este dată,
Russell poate să propună o analiză cum este (3) - pe bună dreptate, nimeni nu 1-a acuzat vreodată pe temeiul
acesta. Atunci, obiecţia mea faţă de Russell este că dacă el ar avea dreptate, toate diferitele judecăţi exprimate
prin diferitele interpretări ale lui (1) (presupunând că în toate interpretările „Aristotel" este un nume propriu) nu
s-ar conforma regulii rigidităţii. Altfel spus, nici o judecată de felul acesta nu se conformează regulii că există un
singur individ şi o singură proprietate în aşa fel încât, faţă de fiecare situaţie contrafactuală, condiţiile de adevăr
ale judecăţii să rezide în posedarea proprietăţii de către acel individ, în acea situaţie. (Mă bizui pe faptul că în
practică Russell interpretează în mod invariabil numele obişnuite într-un mod non-rigid.) Faptul că prin (1) se
poate exprima mai mult decât o singură judecată este irelevant: problema este dacă fiecare astfel de judecată este
evaluată aşa cum descriu eu lucrurile, sau nu. Punctul de vedere formulat aici se aplică fiecărei judecăţi de felul
acesta luată în mod separat. Pentru ca această discuţie să fie clară nu este nevoie să rezolvăm chestiuni detaliate
privitoare la felul în care teoria ar trebui să încorporeze faptul că practica noastră lingvistică permite ca două
lucruri să aibă acelaşi nume din punct de vedere fonetic.12
O altă înţelegere greşită a ideilor mele priveşte relaţia rigidităţii cu domeniul (scope), pe care se pare că am
tratat-o prea succint. Adesea, se pare că se presupune că toate intuiţiile lingvistice pe care le-am invocat în
favoarea rigidităţii ar putea fi la fel de bine abordate interpretând numele, în diferite propoziţii, drept designatori
nonrigizi cu domenii largi, într-un mod
12
De exemplu, unii filosofi ar asimila numele proprii expresiilor demonstrative. Referinţa lor variază de la o rostire la alta în
acelaşi fel în care variază referinţa unui demonstrativ. Aceasta nu afectează chestiunile discutate, deoarece referinţa unui
demonstrativ trebuie să fie dată pentru ca o anumită judecată să fie exprimată. Deşi nu discut această chestiune în lucrarea
mea, desigur că o parte componentă a concepţiei mele (p. 48 nota 16) este că „acesta", „eu", „tu" etc. sunt toate rigide (chiar
dacă referinţele lor variază în mod evident cu contextul în care sunt rostite). Rigiditatea demonstrativilor a fost subliniată de
către David Kaplan.

analog descripţiilor cu domeniu larg. Ar fi, într-adevăr, posibil să interpretăm unele dintre aceste intuiţii drept
consecinţe ale ambiguităţilor provocate de domeniul conectorilor, şi nu drept consecinţe ale rigidităţii - recunosc
aceasta în monografie. în această măsură, obiecţia este justificată, dar mi se pare că este greşit să presupunem că
toate intuiţiile noastre pot fi tratate în acest fel. Am abordat această problemă destul de succint la pagina 58 şi în
nota de subsol 25 care o însoţeşte, dar discuţia pare să fi rămas neluată în seamă de mulţi cititori. în acea notă de
subsol prezint unele fenomene lingvistice care, după cum cred eu, sprijină intuiţia rigidităţii şi nu o explicaţie în
termeni de domeniu. Mulţi dintre aceşti cititori par să fi trecut cu vederea testul intuitiv pentru rigiditate, asupra
căruia se insistă la paginile 48-49. Nu voi repeta şi nici nu voi dezvolta consideraţiile respective în această
prefaţă, chiar dacă ele par să fi fost formulate prea succint. Cerinţele unei prefeţe pot să facă prea succinte şi
observaţiile care urmează, dar voi discuta chestiunea domeniului în lumina explicaţiei de faţă a rigidităţii.
S-a afirmat chiar că propria mea concepţie se reduce la una despre domeniu, că doctrina rigidităţii este pur şi
simplu doctrina că limbajul natural conţine o convenţie potrivit căreia un nume, în contextul oricărei propoziţii,
trebuie interpretat ca având un domeniu mare care include toţi operatorii modali.13 Această idee din urmă este în
mod deosebit departe de ţintă; în termeni de logică modală, ea reprezintă o eroare tehnică. Daţi-mi voie să mă
ocup de ea mai întâi. (1) şi (2) sunt propoziţii „simple". Nici una dintre ele nu conţine operatori modali sau de alt
gen, aşa încât nici o distincţie în legătură cu domeniul nu este relevantă.14 Nici o convenţie privitoare la domeniu
pentru propoziţiile mai complexe nu afectează interpretarea acestor propozi-
13
Vezi Michael Dummett, Frege (Duckworth, 1973), p. 128. Din păcate, multe dintre celelalte idei sau remarci ale lui
Dummett despre relaţia dintre rigiditate şi domeniu sunt eronate din punct de vedere tehnic - de exemplu, la aceeaşi pagină el
spune că eu susţin că descripţiile nu sunt niciodată (?) rigide şi echivalează această idee cu afirmaţia că „într-un context
modal, domeniul unei descripţii definite trebuie să fie fixat întotdeauna în aşa fel încât să excludă operatorul modal". De
asemenea, mi se pare că sunt greşite şi unele dintre comentariile lui despre intuiţiile lingvistice. Nu mă pot ocupa de aceste
chestiuni aici.
14
De fapt, propoziţiile în cauză sunt temporalizate şi pot fi, aşadar, interpretate într-un limbaj formal cu operatori temporali.
Dacă tratăm timpul în felul acesta (poate fi tratat şi altfel), atunci pot apărea alte probleme legate de domeniu datorită
operatorilor temporali. Problema în discuţie este însă relaţia domeniului cu operatorii modali, care nu apare în aceste
propoziţii chiar dacă în analiza lor sunt folosiţi operatori temporali. Afirmaţia că propoziţiile respective nu dau naştere la nici
o problemă legată de domeniu poate fi făcută literal adevărată fie prin abordarea timpului gramatical fără a folosi operatori,
fie (mai degrabă) prin interpretarea copulei în (1) şi în (2) ca fiind atemporală.
18
Saul Kripke
Numire şi necesitate
19
ţii. Cu toate acestea, problema rigidităţii nu este lipsită de sens în nici una dintre cele două propoziţii. Punctul
meu de vedere este că „Aristotel" în (1) este rigid, dar că „ultimul mare filosof al antichităţii" în (2) nu este. Nici
o ipoteză despre convenţiile privitoare la domeniu pentru contextele modale nu redă acest punct de vedere;15 el
este o doctrină despre condiţiile de adevăr, relativ la situaţiile contrafactuale, ale judecăţilor exprimate de către
toate propoziţiile, inclusiv de către propoziţiile simple.
Acest lucru arată că teoria care reduce rigiditatea la domeniu, în maniera prezentată, este pur şi simplu greşită.
Totodată, indică o slăbiciune a reacţiei (ceva mai uşor de înţeles) care încearcă să folosească domeniul pentru a
înlocui rigiditatea. Doctrina rigidităţii presupune că o imagine care îşi propune să reprezinte o situaţie corect
descrisă de către (1) trebuie să-şi propună ipso facto să-1 prezinte pe Aristotel însuşi ca fiind iubitor de câini.
Nici o imagine, care urmăreşte să reprezinte pe altcineva şi dragostea acestuia faţă de câini, chiar dacă imaginea
îl prezintă pe acel individ ca având toate proprietăţile pe care le folosim pentru a-1 identifica pe Aristotel, nu
reprezintă o situaţie contrafactuală descrisă în mod corect de către (1). Oare această poziţie, prin ea însăşi, nu
reprezintă în mod evident intuiţiile noastre cu privire la (1)? Intuiţia priveşte condiţiile de adevăr, în situaţii
contrafactuale, ale judecăţii exprimate printr-o propoziţie simplă. Nici o interpretare a anumitor contexte modale
pe baza domeniului mare nu poate să o înlocuiască. Este cu atât mai bine pentru o teorie dacă păstrează această
intuiţie.
O altă remarcă, nu atât de direct bazată pe situaţii contrafactuale, poate să clarifice lucrurile. în monografie, am
argumentat că condiţiile de adevăr ale lui „S-ar fi putut ca Aristotel să fi îndrăgit câinii" sunt conforme cu teoria
rigidităţii: nici o dovadă că vreo altă persoană decât Aristotel ar fi putut să îndrăgească câinii şi totodată să fi fost
cel mai mare filosof al antichităţii nu este relevantă pentru-adevărul enunţului menţionat. Situaţia nu se schimbă,
dacă înlocuim „cel mai mare filosof al antichităţii" cu orice altă descripţie definită (nonrigidă) despre care se
crede că îl identifică pe Aristotel. La fel, am susţinut că „S-ar fi putut ca Aristotel să nu fi fost filosof exprimă un
adevăr, deşi, contrar teoriei lui Russell, „S-ar fi putut ca cel mai mare filosof al antichităţii să nu fi fost filosof nu
exprimă un adevăr. (Un exemplu ana-
15
Teza că numele sunt rigide în propoziţiile simple este, totuşi, echivalentă (ignorând complicaţiile care apar din nonexistenţa
posibilă a obiectului) cu teza că dacă un operator modal guvernează o propoziţie simplă care conţine un nume, cele două
interpretări, cu domeniu mare şi domeniu mic, sunt echivalente. Aceasta nu este identică cu doctrina că limbajul natural are
drept convenţie că numai interpretarea în care domeniul este mare este permisă. De fapt, echivalenţa are sens numai într-un
limbaj în care ambele interpretări sunt admisibile.
log ar putea fi dat pentru orice altă descripţie identificatoare nonrigidă.) Acum, ultima propoziţie menţionată ar
exprima un adevăr, dacă descripţia folosită ar fi citită, contrar intenţiei mele, ca având un domeniu mare. S-ar
putea presupune, aşadar, că problema apare pur şi simplu datorită unei tendinţe (de neexplicat!) de a da lui
„Aristotel" o interpretare în care el are un domeniu mare, în timp ce descripţiilor li se dă o interpretare în care ele
au un domeniu mic; totuşi, propoziţiile în care apar şi nume şi descripţii ar trebui să fie supuse, în principiu,
ambelor interpretări. Cu toate acestea, punctul meu de vedere era că deosebirea s-ar menţine dacă toate
propoziţiile implicate ar fi interpretate în mod explicit ca având domenii restrânse (poate prin introducerea a
două puncte, „:", după „ca"). Mai departe, am dat exemple (la care m-am referit mai sus) pentru a indica faptul
că situaţia în care apar nume nu este, de fapt, similară cu aceea în care descripţiile au domeniu larg. Cei care
susţin un punct de vedere contrar par, adesea, să fi trecut cu vederea aceste exemple, dar nu aceasta este ideea
asupra căreia insist aici. Punctul de vedere contrar trebuie să susţină că limbajul şi gândirea noastră sunt
întrucâtva incapabile să menţină această distincţie şi că acesta este faptul căruia i se datorează dificultatea cu care
ne confruntăm. Este greu de văzut cum s-ar putea întâmpla acest lucru: cum de am făcut distincţia dacă nu o
putem face? Dacă formularea cu o clauză guvernată de „că" este atât de încâlcită încât nu suntem în stare să
distingem o interpretare a ei de alta, atunci ce să spunem despre:
(4) Ceea ce exprimă (1) s-ar fi putut întâmpla.
Oare nu exprimă acest enunţ aserţiunea dorită, fără nici o ambiguitate datorată domeniului? Dacă nu, atunci ce ar
putea exprima aserţiunea dorită? (Formularea ar putea fi ceva mai firească într-un dialog: „Lui Aristotel îi
plăceau câinii". „Nu a fost aşa, deşi s-ar fi putut întâmpla".) Acum, ceea ce pretind este că felul în care îl
înţelegem pe (4) este conform teoriei rigidităţii. Nici una dintre posibilele situaţii în care cineva, dar nu Aristotel
însuşi, îndrăgea câinii nu poate fi relevantă.
Principala mea observaţie este că avem o intuiţie directă a rigidităţii numelor, pe care o manifestăm în
înţelegerea condiţiilor de adevăr ale propoziţiilor particulare. în plus, diverse fenomene secundare, despre „ce am
spune", cum ar fi acelea pe care le menţionez în lucrare, dar şi altele, oferă dovezi indirecte în sprijinul rigidităţii.
Cum se face, atunci, că Russell a propus o teorie care este pur şi simplu incompatibilă cu intuiţiile noastre directe
despre rigiditate? Unul dintre motive este acela că, în cazul acesta, ca şi în altele, el nu a luat în consideraţie
chestiunile modale; iar problema rigidităţii numelor în limbajul natural arareori a fost luată în seamă în mod
explicit după el. în al doilea rând, Russell avea impresia că diferite argumente

20
Saul Kripke
filosofice aveau nevoie de o teorie descripţioni stă a numelor şi de o teorie eliminativistă a descripţiilor. Russell a
recunoscut că opiniile sale erau incompatibile cu reacţiile noastre naive (deşi problema rigidităţii nu a fost
menţionată), dar i se părea că argumente filosofice puternice ne constrâng să adoptăm teoria sa. în ceea ce
priveşte chestiunea rigidităţii, propriul meu răspuns a luat forma unui experiment mintal, pe parcursul
argumentului în favoarea „identităţii şi schmidentităţi" schiţat succint la pagina 94 a acestei monografii. în cazul
înfăţişat imaginam un ipotetic limbaj formal în care un designator rigid „a" este introdus prin ceremonia, 'Fie ca
„a" să denote (în mod rigid) obiectul unic care are realmente proprietatea F, oricare ar fi situaţia despre care am
vorbi, actuală sau contrafactuală.' Părea să fie clar că dacă un vorbitor ar introduce un designator într-un limbaj
în acest fel, atunci în virtutea chiar a actului său lingvistic, el ar putea să spună „Ştiu că Fa", şi cu toate acestea
„Fa" ar exprima un adevăr contingent (dat fiind că F nu este o proprietate esenţială a obiectului unic, care o
posedă). în primul rând, acest lucru arăta că problemele epistemice trebuie să fie separate de problemele legate
de necesitate şi contingenţă şi că a fixa o referinţă nu înseamnă a da un sinonim. Şi mai important, această
situaţie indica faptul că dovezile invocate în mod obişnuit pentru a arăta că numele ar fi sinonime cu descripţiile
ar putea fi, în schimb, raţionalizate prin acest model ipotetic. în plus, modelul satisfăcea intuiţiile noastre cu
privire la rigiditate. Date fiind toate acestea, obligaţia de a argumenta părea să revină pe de-a-ntregul filosofului
care ar fi vrut să nege intuiţia noastră firească despre rigiditate. După cum am spus mai înainte, a apărut mai
târziu observaţia că vorbitorii obişnuiţi nici măcar nu fixează referinţe prin intermediul descripţiilor
identificatoare de tipul obişnuit. Voi spune pe scurt câteceva despre „lumile posibile".16 (Sper să pot dezvolta
aceste remarci în altă parte.) în lucrarea de faţă am argumentat împotriva acelor folosiri greşite ale acestui
concept care consideră lumile posibile ca pe ceva de felul planetelor îndepărtate, asemenea mediului nostru
16
Unele dintre cele mai greşite interpretări ale rigidităţii ar fi avut un credit mult mai mic, dacă discuţiile filosofice relevante
ar fi fost purtate în contextul unei prezentări riguroase în termenii „semanticii lumilor posibile". Nu am făcut acest lucru în
cartea de faţă atât pentru că nu am vrut ca argumentul să se bazeze în mod decisiv pe un model formal, cât şi pentru că am
vrut ca prezentarea să fie mai degrabă filosofică decât tehnică. Cititorilor care sunt pe deplin familiarizaţi cu semantica
intensională, o conturare schematică a ideilor mele în aceşti termeni trebuie să le fie clară în absenţa unei dezvoltări explicite.
Totuşi, unele neînţelegeri ale conceptului rigidităţii - inclusiv unele aspecte ale acestora pe care le-am menţionat în prefaţă -
m-au făcut să cred că o prezentare tehnică ar putea elimina unele interpretări greşite. în cele din urmă, luarea în considerare a
timpului şi a spaţiului m-a făcut să iau hotărârea de a nu include un astfel de material, dar s-ar putea să fac o astfel de
prezentare formală în altă parte.
Numire şi necesitate
21
înconjurător, dar existând oarecum într-o dimensiune diferită, sau care ne conduc la problema falsă a
„identificării în lumi posibile diferite" (a „trans-identificării"). Mai departe, am recomandat faptul că dacă vrem
să evităm Weltangst şi confuziile filosofice pe care mulţi filosofi le-au asociat cu terminologia „lumilor", „stare
(sau istorie) posibilă a lumii", sau „situaţie contrafactuală" ar putea fi o terminologie mai bună. Ar trebui chiar să
ne aducem aminte că terminologia „lumilor" poate fi înlocuită, adesea, prin idiomul modal - „Este posibil ca ..."
Dar nu vreau să las impresia exagerată că repudiez cu totul lumile posibile, şi nici că le consider ca pe un simplu
instrument formal. Felul în care le folosesc trebuie să fi fost suficient de cuprinzător pentru a elimina orice astfel
de înţelegere greşită. De fapt, există unele concepţii despre „lumi posibile", pe care le repudiez şi există altele pe
care nu le repudiez. O analogie venită din matematica învăţată la şcoală - de fapt, nu este doar o analogie - ne va
ajuta să clarificăm concepţia pe care o susţin. Două zaruri obişnuite (să le numim zarul A şi zarul B) sunt
aruncate şi ele arată două numere. Pentru fiecare zar, există şase rezultate posibile. Aşadar, în privinţa numerelor
pe care le arată zarurile, există treizeci şi şase de stări posibile ale perechii de zaruri, deşi numai una dintre aceste
stări corespunde modului în care în fapt cad zarurile. Toţi am învăţat în şcoală cum să calculăm probabilităţile
diferitelor evenimente (presupunând echiprobabi-litatea stărilor). De pildă, deoarece există exact două stări -
(zarul A, 5; zarul B, 6) şi (zarul A, 6; zarul B, 5) - care produc un total de unsprezece, probabilitatea de a arunca
unsprezece este 2/36 = 1/18.
Făcând la şcoală aceste exerciţii de calcul al probabilităţilor, am fost de fapt familiarizaţi la o vârstă fragedă cu o
mulţime de „lumi posibile" (miniaturale). Cele treizeci şi şase de stări posibile ale zarului sunt literalmente
treizeci şi şase de „lumi posibile", atât timp cât ignorăm (în mod fictiv) totul despre lume exceptând cele două
zaruri şi ceea ce arată ele (şi ignorăm faptul că unul sau ambele zaruri s-ar fi putut să nu existe). Numai una
dintre aceste mini-lumi - aceea care corespunde modului în care cad zarurile de fapt - este „lumea actuală", dar
celelalte prezintă interes când punem întrebarea cât de probabil sau improbabil era (sau va fi) rezultatul actual.
Anumite confuzii pot fi evitate în acest caz elementar. Am presupus că zarurile chiar cad de fapt, că una dintre
cele treizeci şi şase de stări este actuală. Acum „lumea actuală" în acest caz este starea zarului care este realizată
în mod actual. O altă entitate, mai „concretă" decât această stare, este entitatea fizică „les-niewskian -
goodmaniană" care este „suma" celor două zaruri. Această entitate fizică complexă („zarurile", gândite ca un
singur obiect) se află în faţa mea pe masă, după aruncare, şi poziţia ei actuală determină starea actuală a
Saul Kripke
celor două zaruri. Dar când vorbim la şcoală despre cele treizeci şi şase de posibilităţi, nu este în nici un caz
nevoie să presupunem că există alte treizeci şi cinci de entităţi, într-un teritoriu de nicăieri, corespunzătoare
obiectului fizic din faţa mea. Şi nici nu este nevoie să ne întrebăm dacă aceste entităţi fantomatice sunt compuse
din „omologi" (fantomatici) ai zarurilor individuale actuale, sau sunt compuse într-un anumit fel din aceleaşi
zaruri individuale dar într-o „altă dimensiune". Cele treizeci şi şase de posibilităţi, inclusiv cea care este actuală,
sunt stări (abstracte) ale zarurilor şi nu entităţi fizice complexe. Şi nici un elev nu trebuie să primeasă note mari
pentru întrebarea „Cum ştim, în starea în care zarul A este şase şi zarul B este cinci, dacă este zarul A sau zarul B
cel care este şase? Nu avem noi nevoie de un „criteriu de identitate trans-stare" pentru a identifica zarul care a
căzut şase - şi nu zarul care a căzut cinci - cu zarul nostru A?" Desigur, răspunsul este că starea (zarul A, 6; zarul
B, 5) este dată ca atare (şi este deosebită de starea (zarul B, 6; zarul A, 5)). Cerinţa în plus a unui „criteriu al
identităţii trans-stare" este atât de confuză încât nici un elev competent nu ar fi atât de pervers din punct de
vedere filosofic ca să o solicite. Pur şi simplu, „posibilităţile" nu sunt date pur calitativ (în genul: un zar, 6,
celălalt, 5). Dacă ar fi fost date în acest fel, ar fi existat exact douăzeci şi una de posibilităţi distincte, nu treizeci
şi şase. Iar stările nu sunt fantome de perechi-zaruri, văzute de la depărtare, despre care putem pune întrebări
semnificative epistemic de forma „Care zar este acesta?". Şi nici nu trebuie să presupunem, atunci când socotim
stări identice calitativ precum (A, 6; B, 5) şi (A, 5; B, 6) ca fiind distincte, că A şi B pot fi distinse calitativ şi în
altă privinţă, să zicem după culoare. Dimpotrivă, pentru scopurile problemei de probabilitate, numărul arătat este
socotit ca şi cum ar fi unica proprietate a fiecărui zar. In fine, atunci când concepem acest mic exerciţiu
nevinovat privitor la aruncarea zarurilor, cu posibilităţi care nu sunt descrise pur calitativ, nu facem nici un fel de
angajament metafizic obscur faţă de zaruri ca „simpli particulari", indiferent ce cir putea să însemne acesta.17
„Lumile posibile" sunt ceva mai mult decât mini-lumile probabilităţii pe care le-am amplifica. Este adevărat că
noţiunea generală ridică probleme care nu sunt implicate în versiunea miniaturală. Lumile miniaturale sunt strâns
controlate, atât în ceea ce priveşte obiectele implicate (două zaruri),
17
în privinţa stărilor posibile ale lumii întregi, nu am de gând să asertez categoric că, exact ca şi în cazul zarurilor, există stări
(contrafactuale) calitativ identice, dar distincte. Ceea ce asertez este ca dacă există un argument filosofic care exclude lumi
calitativ identice, dar distincte, acesta nu se poate bizui doar pe supoziţia că lumile trebuie să fie stipulate pur calitativ. Ceea
ce apăr este justeţea introducerii lumilor posibile atât în termenii anumitor particulari, cât şi în mod calitativ, indiferent dacă
există sau nu, de fapt, lumi identice calitativ, dar distincte.
Numire şi necesitate
23
proprietăţile relevante (numărul care apare pe faţa zarului), cât şi (astfel) în ce priveşte ideea relevantă de
posibilitate. „Lumile posibile" sunt „căi totale în care ar fi putut fi lumea", sau stări, sau istorii ale lumii întregi.
A gândi totalitatea tuturor lumilor posibile implică mult mai multă idealizare şi mai multe chestiuni ciudate,
decât analogul şcolăresc elementar mai puţin ambiţios. Desigur, filosoful „lumilor posibile" trebuie să aibă grijă
ca aparatul său tehnic să nu-1 forţeze să pună întrebări a căror semnificaţie nu este susţinută de către intuiţiile
noastre originale cu privire la posibilitate care i-au dat aparatului rostul său. Mai departe, în practică nu putem
descrie un curs con-trafactual complet al evenimentelor şi nu avem deloc nevoie de aceasta. Este suficientă o
descriere practică a măsurii în care „situaţia contrafactuală" se deosebeşte într-un fel relevant de faptele actuale;
„situaţia contrafactuală" ar putea fi concepută ca o mini-lume sau mini-stare, restrânsă la trăsături ale lumii
relevante pentru problema în cauză. în practică, aceasta implică mai puţină idealizare atât în privinţa istoriilor
lumii întregi, cât şi în privinţa tuturor posibilităţilor. Oricum, pentru ceea ce urmărim noi, analogul
elementar ne pune la îndemână un model bun pentru ideile adecvate privitoare la „lumile posibile". în principiu,
nu este nimic greşit în a le socoti, pentru scopuri filosofice sau tehnice, drept entităţi (abstracte) - inocenţa
analogului de şcoală elementară ar trebui să liniştească orice anxietate în această privinţă.18 (într-adevăr, noţiunea
generală de „spaţiu eşantion", care formează baza teoriei moderne a probabilităţilor, este exact aceea a unui
18
Nu consider că „lumile posibile" dau o analiză reducţionistă în vreun sens semnificativ filosofic, adică, în sensul
descoperirii naturii ultime, fie din punct de vedere epistemologic, fie din punct de vedere metafizic, a operatorilor modali,
judecăţilor, etc, sau în sensul „explicării" acestora. în dezvoltarea actuală a gândirii noastre, judecăţi care conţin locuţiuni
modale exprimate în mod direct („s-ar fi putut să fie cazul ca") apar cu siguranţă mai înainte. Noţiunea de „lume posibilă",
deşi îşi are rădăcinile în diferite idei obişnuite despre modurile în care ar fi putut să fie lumea, vine la un nivel de abstracţie cu
mult mai înalt şi ulterior. în practică, cine nu poate să înţeleagă ideea de posibilitate este probabil să nu o înţeleagă nici pe
aceea de „lume posibilă". Din punct de vedere filosofic, în nici un caz nu este nevoie să presupunem că un tip de discurs este
„anterior" altuia, independent de scopurile vizate. Motivaţia principală şi primară pentru „analiza lumilor posibile" - şi pentru
felul în care ea a clarificat logica modală - a fost aceea că a permis ca logica modală să fie tratată prin aceleaşi tehnici set-
teoretice ale teoriei modelelor care s-au dovedit a fi de succes atunci când au fost aplicate logicii extensionale. Ea este de
asemenea utilă în clarificarea anumitor concepte.
Pentru a reitera o altă idee: noţiunea tuturor stărilor lumii întregi care sunt posibile în sensul (metafizic) cel mai larg, implică
o anumită idealizare, ca şi anumite chestiuni filosofice pe care nu le-am discutat. Dacă restrângem lumile la o clasă mai
îngustă de mini-lumi, esenţialmente toate chestiunile privitoare, de pildă, la designatorii rigizi rămân neschimbate. Tot aşa
rămân şi chestiunile semanticii modale.
24
Saul Kripke
Numire şi necesitate
25
astfel de spaţiu al lumilor posibile.) Oricum, trebuie să evităm capcanele care par mult mai atrăgătoare pentru
filosofi, cu lumile lor mari, decât pentru elevi cu versiunile lor modeste de lumi. Nu există vreun temei special
pentru a presupune că lumile posibile trebuie să fie date calitativ sau că trebuie să existe vreo problemă autentică
a „identificării trans-mundane" - faptul că sunt implicate stări mai cuprinzătoare şi mai complexe decât în cazul
zarurilor nu prezintă nici o importanţă în această chestiune. „Lumea actuală" - mai bine zis, starea actuală, sau
istoria lumii - nu trebuie confundată cu enormul obiect dispersat care ne înconjoară. Acesta ar fi putut fi numit şi
el „lumea (actuală)", dar el nu este obiectul relevant aici. Astfel, lumile posibile, dar nu actuale, nu constituie
duplicate fantomatice ale „lumii" în acest sens. Poate că ar fi fost mai puţin probabil să se producă astfel de
confuzii dacă nu s-ar fi întâmplat accidentul terminologic de a se fi folosit „lumi posibile" în loc de „stări
posibile", sau „istorii" ale lumii, sau „situaţii contrafactuale". Cu siguranţă că ele ar fi fost evitate, dacă filosofii
ar fi aderat la practicile uzuale ale elevilor şi ale probabilităţilor.19
O ultimă chestiune: unii critici ai doctrinelor mele, ca şi unii simpatizanţi, par să le fi înţeles ca asertând, sau cel
puţin implicând, o doctrină a substituţiei universale a numelor proprii. Aceasta poate fi considerată ca spunând că
o propoziţie în care apare „Cicero" exprimă aceeaşi „judecată" ca şi propoziţia corespunzătoare ei în care apare
„Tullius", că a crede judecata exprimată de una dintre propoziţii înseamnă a crede judecata exprimată de către
cealaltă, sau că ele sunt echivalente pentru toate scopurile semantice. Se pare că Russell a susţinut o astfel de
doctrină pentru „numele proprii din punct de vedere logic" şi pare să fie consonantă cu o imagine pur „milliană"
a numirii, în care numai referinţa numelui contribuie la ceea ce este exprimat. Dar nici eu şi, după câte ştiu, nici
măcar Mill20 nu am avut vreodată intenţia să mergem atât de departe. Concepţia mea că propoziţia românească
[în original englezească, nota trad.] „Hesperus este Phosphorus" ar putea fi folosită uneori pentru a ridica o
chestiune empirică, în timp ce „Hesperus este Hesperus" nu ar putea fi astfel folosită, arată că eu nu tratez
propoziţiile
19
A se compara, de pildă, cu „realismul moderat" în privinţa lumilor posibile al lui Robert Stalnaker, „Possible Worlds",
Nous, voi. 10 (1976), pp. 65-75.
20
Michael Lockwood („On Predicating Proper Names", The Philosophical Review, voi. 84, nr. 4, octombrie, 1975, pp. 471-
498) semnalează (p. 491) faptul că Mill HM consideră că „Cicero este Tullius" înseamnă acelaşi lucru ca şi „Cicero este
Cicero", ci mai degrabă susţine punctul de vedere conform căruia ar însemna că „Cicero" si „Tullius" sunt codesignative. El
mai indică (p. 490) faptul că Mill vede o astfel de componentă meta-lingvistică în toate aserţiunile care conţin nume. Nu am
cercetat interpretarea lui Mill mai departe, aşa că nu am nici un punct de vedere în privinţa doctrinei sale exacte.
ca fiind complet interşanjabile. în plus, ea indică faptul că modul fixării referinţei este relevant pentru atitudinea
noastră epistemică faţă de propoziţiile exprimate. Cum se leagă acest fapt de chestiunea ce „judecăţi" anume sunt
exprimate de către aceste propoziţii, sau dacă aceste „judecăţi" sunt obiecte ale cunoaşterii şi opinării şi, în
general, cum să tratăm numele în contexte epistemice, sunt întrebări dificile şi deschise. Nu am nici o „doctrina
oficială" în privinţa lor şi de fapt nu sunt sigur că aparatul „judecăţilor" nu eşuează în această zonă.21 Aşadar, am
evitat astfel de întrebări; nu trebuie să vedeţi în cuvintele mele vreo doctrină sigură cu privire la această
chestiune.

21
Motive pentru care consider aceste chestiuni atât de dificile şi deschise sunt de găsit în studiul meu „A Puzzle About
Belief', în Meaning and Use (ed. A. Margalit), Reidel, 1979, pp. 239-283. Bineînţeles că pot exista mai multe noţiuni de
„judecată", în funcţie de cerinţele impuse noţiunii. Teza rigidităţii bineînţeles că implică intersubstituibilitatea numelor
codesignative în contexte modale, supusă rezervei obişnuite despre nonexistenţa posibilă.
Cu privire la rigiditate: în multe locuri, atât în această prefaţă cât şi în textul acestei monografii, ignor în mod deliberat
chestiuni delicate care apar din nonexistenţa posibilă a unui obiect. Ignor de asemenea distincţia dintre rigiditatea ,4e jure",
unde referinţa unui stipulator este stipulată a fi un unic obiect, indiferent dacă vorbim despre lumea actuală sau despre o
situaţie contrafactuală şi simpla rigiditate ,4e facto", unde o descripţie ;rx-ul astfel încât Fx" se întâmplă să folosească un
predicat JF" care în fiecare lume posibilă este adevărat despre unul şi acelaşi obiect unic (de pildă, „cel mai mic număr prim"
designează rigid numărul doi). Clar, teza mea despre nume este că ele sunt rigide de jure, dar în monografie mă mulţumesc cu
aserţiunea mai slabă a rigidităţii. Deoarece numele sunt rigide de jure - vezi p. 71 mai jos - afirm că un nume propriu
designează rigid referentul lui chiar şi atunci când vorbim despre situaţii contrafactuale în care acel referent nu ar fi existat.
Astfel, sunt atinse chestiunile legate de nonexistenţa. Diferiţi oameni m-au convins că toate aceste chestiuni merită o discuţie
mai atentă decât aceea din monografie, dar trebuie să le las în acest punct.
PRELEGEREA I: 20 ianuarie, 19701
Sper că unii văd o legătură între cele două toposuri din titlu. Dacă nu, oricum, astfel de conexiuni vor fi
dezvoltate în cursul acestor prelegeri. Mai mult, datorită folosirii instrumentelor care implică referinţa si
necesitatea în filosofia analitică de astăzi, concepţiile noastre despre aceste toposuri au, într-adevăr, implicaţii
vaste pentru alte probleme din filosofie, care ar fi putut fi socotite în mod tradiţional ca fiind îndepărtate, cum ar
fi, de pildă, argumentele legate de problema minte-corp, sau aşa-numita „teză a identităţii". în această formă,
materialismul este adesea implicat, în modalităţi foarte
1
în ianuarie 1970, am susţinut trei prelegeri la Princeton University care sunt transcrise aici. Aşa cum apare clar din stilul
transcrierii, am prezentat prelegerile tară un text scris şi, de fapt, fără note. Textul de faţă este o versiune uşor editată după
transcrierea verbatim; am adăugat un pasaj ocazional pentru a dezvolta gândul, am rescris ici şi colo o propoziţie, dar nu am
făcut nici o încercare de a schimba stilul informai al originalului. Multe note de subsol au fost adăugate originalului, dar
câteva au fost rostite ca nişte paranteze în prelegerile însele.
Sper că pe măsură ce citeşte textul, cititorul se va gândi la faptele acestea. Imaginându-ne textul vorbit, cu pauze şi accente
corespunzătoare, putem ici şi colo să uşurăm înţelegerea lui. Am acceptat cu anumite rezerve să public prelegerile în această
formă. Timpul pe care l-am avut la dispoziţie şi stilul informai, au determinat o anumită comprimare a argumentului,
imposibilitatea de a aborda anumite obiecţii şi alte chestiuni de felul acesta. Cu deosebire, a trebuit să sacrific adâncimea
cercetării în secţiunile concluzive despre identităţile ştiinţifice şi problema minte-corp. Unele toposuri esenţiale unei
prezentări depline a concepţiei pe care o argumentez aici, în mod deosebit acelea ale enunţurilor despre existenţă şi ale
numelor vide, au trebuit să fie omise cu totul. Mai mult, caracterul colocvial al prezentării se poate să fi produs o sacrificare a
clarităţii în anumite puncte. Toate aceste defecte au fost acceptate de dragul publicării rapide. Sper că voi avea probabil şansa
să fac mai târziu un lucru mai bun. Repet, sper că cititorul va ţine minte că citeşte în mare măsură prelegeri informale, nu
numai atunci când întâlneşte repetiţii sau stângăcii, dar şi atunci când întâlneşte lucruri ireverenţioase sau locuri comune.
28
Saul Kripke
complicate, în chestiuni legate de ceea ce este necesar sau contingent în identitatea proprietăţilor - chestiuni de
acest fel. Aşadar, este realmente foarte important pentru filosofii care ar putea dori. să lucreze în multe domenii
să clarifice aceste concepte. Poate că voi spune ceva despre problema minte-corp în cursul acestor prelegeri. Mai
vreau si vorbesc la un moment dat (nu ştiu dacă voi ajunge la aceasta) despre substanţe şi genuri naturale.
Modul în care abordez aceste chestiuni va fi, în anumite privinţe, destul de diferit de ceea ce gândesc oamenii
astăzi (deşi are totodată unele legături cu ceea ce unii au gândit şi scris astăzi, şi sper că mi se va ierta faptul că le
prezint oamenilor prelegeri informale- precum aceasta).2 Unele dintre concepţiile pe care le împărtăşesc sunt
concepţii care la prima vedere pot să frapeze pe cineva ca fiind evident greşite. Exemplul meu favorit este acesta
(pe care probabil că nu o să-1 susţin în prelegeri - căci un singur exemplu nu convinge niciodată pe cineva): Se
face o afirmaţie comună în filosofia contemporană că există anumite predicate care, deşi sunt vide de fapt - au
extensiunea vidă - o au ca pe o chestiune contingenţă şi nu ca pe o chestiune de un fel oarecare de necesitate. Ei
bine, nu voi disputa aceasta; dar un exemplu care ni se dă de obicei este exemplul unicornului. Astfel se spune
că deşi noi toţi am aflat că nu există unicorni, desigur că ar fi putut să existe unicorni. în anumite circumstanţe ar
fi existat unicorni. Iar acesta este un exemplu a ceva despre care cred că nu este aşa. Poate că după părerea mea,
adevărul nu trebuie formulat în termenii afirmaţiei că este necesar ca să nu existe nici un unicorn, ci doar că nu
putem spune în ce circumstanţe ar fi existat unicorni. Mai departe, consider că până şi în cazul în care arheologii
sau geologii ar urma să descopere mâine unele fosile care arată în mod concluziv existenţa animalelor în trecut
care satisfac tot ceea ce ştim despre unicorni din mitul unicornului, aceasta nu ar arăta că au existat unicorni. Nu
ştiu dacă voi avea posibilitatea să apăr acest punct de vedere, dar este un exemplu surprinzător. (De fapt, am avut
un seminar în această instituţie în care am vorbit despre concepţia în cauză timp de două cursuri.) Aşa încât,
2
Dată fiind oportunitatea de a adăuga o notă de subsol, voi menţiona că Rogers Albritton, Charles Chastain, Keith Donnellan
şi Miehael Slote (în plus faţă de filosofii menţionaţi în text, în mod special Hilary Putnam), au exprimat în mod independent
puncte de vedere legate de diverse aspecte a ceea ce spun aici. Albritton mi-a atras atenţia asupra problemelor necesităţii şi a
prioricitătii în cazul genurilor naturale, ridicând întrebarea dacă am putea descoperi că lămâile nu ar fi fructe. (Nu sunt sigur
că el ar accepta toate concluziile mele.) îmi reamintesc de asemenea de influenţa unor conversaţii timpurii purtate cu
Albritton şi cu Peter Geach asupra esenţialităţii originilor. Scuzele din text sunt încă valabile; sunt conştient că lista din
această notă de subsol este departe de a fi cuprinzătoare. Nu fac nici o încercare de a enumera pe acei prieteni şi studenţi ale
căror conversaţii stimulatoare m-au ajutat. Thomas Nagel si Gilbert Harman merită mulţumiri speciale pentru ajutorul lor în
editarea transcrierii prelegerilor.
Numire şi necesitate
29
unele dintre opiniile mele sunt oarecum surprinzătoare; dar să începem cu un domeniu care poate că nu este tot
aşa de surprinzător şi să introducem metodologia şi problemele acestor prelegeri.
Primul topos din perechea de toposuri este numirea. Aici, prin „nume" voi înţelege un nume propriu, adică,
numele unei persoane, al unui oraş, al unei ţări, etc. Se ştie bine că logicienii moderni sunt totodată foarte
interesaţi de descripţiile definite: expresii de forma „x-ul astfel încât <pjc", cum ar fi „omul care a corupt
Hadleyburg-ul". Acum, dacă un om şi numai unul a corupt vreodată Hadleyburg-ul, atunci acel om este referinţa,
în sensul logicianului, a acelei descripţii. Vom folosi termenul „nume" în aşa fel încât să nu includă descripţii
definite de acest gen, ci doar acele lucruri care ar fi numite „nume proprii" în limbajul obişnuit. Dacă vrem să
avem un termen comun care să acopere atât numele cât şi descripţiile, putem folosi termenul „designator".
Există o observaţie, făcută de Donnellan3, că în anumite circumstanţe un vorbitor oarecare poate să folosească o
descripţie definită pentru a se referi nu la referentul potrivit, în sensul în care tocmai l-am definit, al acelei
descripţii, ci la altceva ce el vrea să scoată în prim plan şi despre care crede
1
Keith Donnellan, „Reference and Definite Descriptions", Philosophical Review 75 (1966), pp. 281-304. Vezi şi Leonard
Linsky, „Reference and Referenţs", mPhilosophy and Ordinary Language (ed. Caton), University of Illinois Press, Urbana,
1963. Distincţia lui Donnellan pare să fie aplicabilă la nume ca şi la descripţii. Doi indivizi zăresc pe cineva la distanţă şi cred
că-1 recunosc pe Jones. „Ce face Jones?" „Strânge frunzele". Dacă cel care strânge frunzele este de fapt Smith, atunci într-un
anumit sens ei se referă la Smith, chiar dacă ei împreună.folosesc „Jones" ca pe un nume al lui Jones. în text, vorbesc despre
„referentul" unui nume ca însemnând lucrul numit de către nume - de ex. Jones, nu Smith - chiar dacă despre un vorbitor se
poate spune uneori în mod propriu că foloseşte numele pentru a se referi la altcineva. Poate că ar fi fost mai puţin înşelător să
se folosească un termen tehnic, precum „denotă" şi nu „referă". Folosirea mea a lui „referă" este de aşa natură încât să
satisfacă schema 'Referentul lui JT este X', unde JC' este substituibil de către orice nume sau descripţie. Sunt înclinat să cred,
cu titlu de încercare, prin opoziţie cu ceea ce spune Donnellan, că remarcile sale despre referinţă au prea puţin de-a face cu
semantica sau condiţiile de adevăr, deşi ele pot fi relevante pentru o teorie a actelor de vorbire. Limitele de spaţiu nu-mi
permit să explic ce înţeleg prin aceasta, şi cu atât mai puţin să apăr punctul de vedere, exceptând o remarcă succintă: Să
numim referentul unui nume sau al unei descripţii în sensul meu „referentul semantic"; pentru un nume, acesta este lucrul
numit, pentru o descripţie, lucrul care satisface în mod unic descripţia.
Apoi vorbitorul se poate referi la altceva decât referentul semantic, dacă are opinii false corespunzătoare. Cred că aceasta se
întâmplă în cazurile numirii (Smith-Jones) şi, de asemenea, în cazul „şampaniei" construit de către Donnellan; unul din cazuri
nu cere nici o teorie că numele sunt ambigue, iar în celălalt nu cere nici o modificare a teoriei russelliene a descripţiilor.
30
Saul Kripke
că este referentul propriu al descripţiei, dar care de fapt nu este. Astfel, puteţi spune, „Omul de-acolo care are
şampanie în pahar este fericit", deşi de fapt el nu are decât apă în paharul său. Acum, chiir dacă nu este şampanie
în paharul său, şi s-ar putea să fie un alt om în cameră care să aibă într-adevăr şampanie în paharul său,
vorbitorul a avut intenţia să se refere, sau poate că, într-un anumit sens al lui „a se referi", el chiar s-a şi referit la
omul despre care credea că are şampanie în paharul său. Oricum, voi folosi termenul „referent al descripţiei"
pentru a mă referi la obiectul care satisface în mod unic condiţiile din descripţia definită. Acesta este sensul în
care a fost folosit în tradiţia logică. Aşadar, dacă aveţi o descripţie de forma „A-UI astfel încât <px" şi există exact
un x astfel încât (px, acela este referentul descripţiei.
Să ne punem întrebarea acum, care este relaţia dintre nume şi descripţii? Există o bine-cunoscută doctrină a lai
John Stuart Mill, în cartea sa A System of Logic, după care numele au denotaţie dar nu au conotaţie. Ca să
folosim unul dintre exemplele sale, atunci când folosim numele „Dartmouth" pentru a descrie o anumită
localitate în Anglia, se poate ca ea să fie numită aşa pentru că se află la gura lui Dart. Dar. spune el, chiar dacă
Dart (acesta este un râu) şi-ar fi schimbat cursul în aşa fel încât Dartmouth nu s-ar mai afla la gura lui Dart, am
putea totuşi să numim în mod potrivit acest loc „Dartmouth", chiar dacă numele poate să sugereze că oraşul se
află la gura lui Dart. Schimbând terminologia lui Mill, poate că trebuie să spunem că un nume cum este
„Darmouth" are într-adevăr o „conotaţie" pentru unii oameni, şi anume, el conotă realmente (nu pentru mine -
nu m-am gândit niciodată la asta) că orice loc numit „Dartmouth." se află la gura lui Dart. Dar atunci, într-un
anumit fel, el nu are un „sens". Cel puţin, nu este o parte a înţelesului numelui „Dartmouth" faptul că oraşul
numit în felul acesta se află la gura lui Dart. Cineva care ar spune că Dartmouth nu se află la gura lui Dart (at the
Darfs mouth) nu s-ar contrazice pe sine însuşi.
Nu trebuie să se considere că fiecare expresie de forma „acel unic x astfel încât Fx" este întotdeauna folosită în
limba naturală ca o descripţie, mai degrabă decât un nume. Cred că fiecare a auzit despre Sfântul Imperiu
Roman, care nu era nici sfânt, nici roman ş.i nici imperiu. Astăzi avem Naţiunile Unite. S-ar părea că în acest
caz, de vreme ce aceste lucruri pot fi numite în felul acesta chiar dacă ele nu sunt Sfintele Naţiuni Romane Unite,
aceste descripţii trebuie socotite nu drept descripţii definite, ci drept nume. în cazul unor termeni, s-ar putea ca
oamenii să aibă dubii în ceea ce priveşte categorisirea lor drept nume sau descripţii; cum ar fi de pildă
„Dumnezeu" -descrie acest termen pe Dumnezeu drept fiinţă divină unică sau este un nume al lui Dumnezeu?
Dar nu este necesar ca astfel de cazuri să ne pună în încurcătură aici.
Numire şi necesitate
31
Aici fac acum o distincţie care cu siguranţă că se face în limbaj. Dar tradiţia clasică a logicii moderne a mers
foarte puternic împotriva concepţiei lui Mill. Atât Frege cât şi Russell au considerat şi se pare că au ajuns la
aceste concluzii independent unul faţă de celălalt, că Mill a greşit într-un sens foarte tare: de fapt un nume
propriu, folosit în mod corect, este pur şi simplu o descripţie definită prescurtată sau deghizată. Frege a afirmat
în mod specific că o astfel de descripţie dă sensul numelui.4
Acum, temeiurile împotriva concepţiei lui Mill şi în favoarea concepţiei alternative adoptate de către Frege şi
Russell sunt într-adevăr foarte puternice; şi este greu de văzut - deşi am putea să fim bănuitori în ceea ce priveşte
această concepţie pentru că numele nu par să fie descripţii deghizate - cum ar putea să fie greşită concepţia
Frege-Russell, sau o anumită variantă potrivită.
Să vă dau ca exemplu câteva argumente care par să susţină în mod conclusiv concepţia lui Frege şi Russell.
Problema fundamentală pentru orice concepţie cum ar fi aceea a lui Mill este cum putem determina care este
referentul unui nume, aşa cum este folosit de către un anumit vorbitor. Potrivit concepţiei descriptiviste,
răspunsul este clar. Dacă „Joe Doakes" este doar prescurtarea pentru „bărbatul care a corupt Hadleyburg-ul",
atunci oricine ar fi acela care a corupt Hadleyburg este în mod unic referentul numelui „Joe Doakes". Totuşi,
dacă numele nu are un astfel de conţinut descriptiv, atunci cum pot oamenii să folosească în genere numele
pentru a se referi la lucruri? Ei bine, ei pot să se găsească într-o astfel de situaţie în care să arate spre anumite
lucruri şi să determine astfel într-un fel ostensiv referenţii anumitor nume. Aceasta a fost doctrina cunoaşterii
prin legătură
4
Vorbind într-un sens strict, desigur, Russell spune că numele nu prescurtează descripţii şi că nu au nici un sens; dar apoi, el
spune, de asemenea, că tocmai pentru că lucrurile pe care le numim „nume" abreviază de fapt descripţii ele nu sunt de fapt
nume. Aşadar, deoarece „Walter Scott", potrivit lui Russell, abreviază de fapt o descripţie, „Walter Scott" nu este un nume; şi
singurele nume care există în mod real în limbajul obişnuit sunt, probabil, demonstrativi cum ar fi „acesta" sau „acela",
folosiţi într-o anumită ocazie pentru a ne referi la un obiect cu care vorbitorul este „familiarizat" în sensul lui Russell. Deşi nu
vom formula lucrurile în felul în care o face Russell, am putea descrie ceea ce face Russell spunând că numele, aşa cum sunt
denumite ele în mod obişnuit, au de fapt sens. Ele au sens într-un fel tare, şi anume, trebuie să putem da o descripţie definită
în aşa fel încât referentul numelui, prin definiţie, să fie obiectul care satisface descripţia. Russell însuşi, din moment ce
elimină descripţiile din notaţia sa primitivă, pare să susţină în „On Denoting" că noţiunea de „sens" este iluzorie. în
prezentarea ideilor lui Russell, ne abatem astfel de la ceea ce susţine acesta în două privinţe. Prima, stipulăm că „numele" vor
fi nume aşa cum sunt concepute ele în mod obişnuit şi nu „numele proprii logice" ale lui Russell; a doua, considerăm că
descripţiile şi abrevierile lor au sens.
32
Saul Kripke
directă a lui Russell, care, după cum credea el, este satisfăcută de către aşa-numitele nume autentice sau proprii.
Dar bineînţeles că numele obişnuite se referă la tot felul de oameni, ca de pildă Walter Scott, către care nu este
posibil să arătăm în mod ostensiv. Şi referinţa noastră aici pare să fie determinată de către cunoaşterea noastră
despre ei. Indiferent ceea ce ştim despre ei determină referentul numelui drept lucrul unic care satisface acele
proprietăţi. De exemplu, dacă folosesc numele „Napoleon" şi cineva întreabă, „La cine te referi?", voi răspunde
ceva de felul „Napoleon a fost împărat al francezilor la începutul secolului al XlX-lea; în cele din urmă, el a fost
înfrânt la Waterloo", dând în felul acesta o descripţie care identifică în mod unic pentru a determina referentul
numelui. Frege şi Russell, aşadar, par să dea explicaţia firească a felului în care este determinată referinţa aici;
Mill pare să nu dea niciuna.
Există argumente subsidiare care, deşi se bizuie pe probleme mai specializate, constituie şi ele motivaţii pentru a
accepta această concepţie. Unul este acela că uneori putem descoperi că două nume au acelaşi referent şi
exprimăm aceasta printr-un enunţ de identitate. Aşa de exemplu (cred că acesta este un exemplu mult prea des
folosit), vedeţi o stea seara şi ea este numită „Hesperus". (Aşa o numim seara, nu-i aşa? - Sper că nu este invers.)
Vedem o stea dimineaţa şi o numim „Phosphorus". Ei bine, apoi, în fapt descoperim că ea nu este o stea, dar este
planeta Venus, şi că Hesperus şi Phosphorus sunt de fapt identice. Aşa că expamăm aceasta prin „Hesperus este
Phosphorus". Cu siguranţă, ceea ce spunem aici nu este doar că un obiect este identic cu el însuşi. Aceasta este
ceva ce am descoperit. Este foarte firesc să spunem că conţinutul real [este că] steaua pe care am văzut-o seara
este steaua pe care am văzut-o dimineaţa (sau, mai precis, că lucrul pe care l-am văzut seara este lucrul pe care l-
am văzut dimineaţa). Aceasta este atunci ceea ce dă înţelesul real al respectivului enunţ de identitate; iar analiza
în termenii descripţiilor face acest lucru.
Totodată, putem să ne întrebăm dacă un nume are în genere vreo referinţă, atunci când întrebăm, de ex., dacă
Aristotel a existat vreodată. Pare normal să ne gândim aici că ceea ce întrebăm au este dacă acest lucru (om) a
existat. Din moment ce am avut lucrul, ştim că. a existat. Ceea ce se pune de fapt sub semnul întrebării este dacă
există ceva care să satisfacă proprietăţile pe care le asociem cu numele - în cazul lui Aristotel, dacă vreun filosof
grec a produs anumite lucrări, sau cel puţin un număr potrivit dintre acestea.
Ar fi frumos să răspundem tuturor acestor argumente. Nu sunt pe de-a-ntregul capabil să văd clar o ieşire din
fiecare problemă de acest fel care poate fi ridicată. Mai mult, sunt destul de sigur că nu voi avea timp să discut
Numire şi necesitate
33
toate aceste chestiuni în aceste prelegeri. Cu toate acestea, cred că este destul de clar că punctul de vedere al lui
Frege şi Russell este fals.5
Mulţi au spus că teoria lui Frege şi Russell este falsă, dar, după părerea mea, ei au abandonat-o în litera ei
reţinându-i însă spiritul, şi anume, ei au folosit noţiunea de concept-mănunchi (cluster concept). Ei bine, ce este
aceasta? Dificultatea evidentă pentru Frege şi Russell, aceea care ne vine imediat în minte, este deja menţionată
de către Frege însuşi. El spunea,
în cazul numelor proprii autentice cum este „Aristotel" părerile în ceea ce priveşte sensul lor pot să fie
divergente. De exemplu, se poate sugera: elevul lui Platon şi profesorul lui Alexandru cel Mare. Oricine acceptă
acest sens va interpreta înţelesul enunţului „Aristotel s-a născut în Stagira" într-un mod diferit de acela care ar
interpreta sensul lui „Aristotel" drept profesorul din Stagira al lui Alexandru cel Mare. Atâta timp cât
nominatumul rămâne acelaşi, aceste fluctuaţii ale sensului sunt tolerabile. Dar ele trebuie evitate în sistemul unei
ştiinţe demonstrative şi nu trebuie să apară într-un limbaj perfect.6
Aşadar, după Frege, există un fel de slăbiciune în limbajul nostru. Unii oameni pot da un sens numelui
„Aristotel", alţii pot da un alt sens. Dar bine înţeles că nu este numai aceasta; chiar un singur vorbitor atunci când
este întrebat „Ce descripţie vreţi să substituiţi numelui?" poate să se afle în încurcătură. De fapt, el poate să ştie
multe lucruri despre el; dar vorbitorul poate să simtă foarte limpede că orice lucru pe care îl ştie exprimă o
proprietate contingenţă a obiectului. Dacă „Aristotel" înseamnă bărbatul care l-a învăţat pe Alexandru cel Mare,
atunci propoziţia „Aristotel a fost un profesor al lui Alexandru cel Mare" ar fi doar o tautologie. Dar este sigur că
nu este; ea exprimă faptul că Aristotel l-a învăţat pe Alexandru cel Mare, ceva ce am putea descoperi că este fals.
Deci, a fi profesorul lui Alexandru cel Mare nu poate să fie parte a [sensului] numelui.
5
Atunci când vorbesc despre punctul de vedere al lui Frege-Russell şi despre variantele sale, includ numai acele variante care
oferă o teorie substanţială a referinţei numelor. In mod special, propunerea lui Quine că într-o „notaţie canonică" un nume
precum „So-crate" trebuie înlocuit printr-o descripţie „socratizatorul" (unde „socratizează" este un predicat inventat) şi că
descripţia trebuie apoi eliminată prin metoda lui Russell nu a fost concepută ca o teorie a referinţei numelor, ci ca o propunere
de reformă a limbajului, care are anumite avantaje. Problemele pe care le-am discutat aici se vor aplica, mutatis mutandis, la
limbajul reformat; în mod special, întrebarea 'Cum este determinată referinţa lui „Socrate"?' duce la întrebarea 'Cum este
determinată extensiunea lui „socratizează"?' Bineînţeles, nu vreau să sugerez că Quine a pretins vreodată contrariul.
6
Gottlob Frege, „On Sense and Nominatum", tradus de Herbert Feigl în Readings in Philosophical Analysis (ed. Herbert
Feigl şi Wilfrid Sellars), Appelton Century Crofts, 1949, p. 86. Vezi traducerea românească!
34
Saul Kripke
Calea cea mai obişnuită de a ieşi din această dificultate este să spui „de fapt nu este o slăbiciune a limbii
obişnuite că nu putem substitui o anumită descripţie pentru un nume; asta este în ordine. Ceea. ce asociem de
fapt cu un nume este o familie de descripţii". Un exemplu bun pentru aceasta se află (dacă pot să-1 găsesc) în
Philosophical Investigations, unde ideea asemănărilor de familie este introdusă cu mare putere.
Să luăm acest exemplu. Dacă cineva spune „Moise nu a existat", aceasta poate să însemne diferite lucruri. Poate
să însemne: israeliţii nu au avut un singur conducător atunci când au plecat din Egipt - sau: conducă torul lor nu
s-a chemat Moise - sau: nu se poate să fi existat cineva care să fi înfăptuit tot ceea ce povesteşte Biblia despre
Moise - ... Dar atunci când fac o propoziţie despre Moise, - sunt eu gata să substitui una dintre acele descripţii
pentru „Moise"? Poate că voi spune: prin „Moise" înţeleg bărbatul care a făcut ceea ce Biblia povesteşte despre
Moise, sau în orice caz, o mare parte din aceasta. Dar cât de mult? Am hotărât cât de mult trebuie să se
dovedească a fi fals pentru ca eu să renunţ la propoziţia mea ca fiind falsă? Are numele „Moise" o folosinţă fixă
şi univocă pentru mine în toate cazurile posibile?7
Potrivit acestei concepţii, iar un locus classicus al ei se află în articolul lui Searle despre nume proprii8, referentul
unui nume este determinat nu de către o singură descripţie, ci de către un anumit mănunchi sau familie. Orice
satisface într-un anume sens suficient sau cea mai mare parte din familie este referinţa numelui. Mă voi întoarce
la acest punct de vedere mai târziu. Ca analiză a limbajului obişnuit, pare să fie ceva mai plauzibilă decât aceea a
lui Frege şi Russell. Pare să păstreze toate virtuţile şi să înlăture toate defectele acestei teorii.
Daţi-mi voie să spun (şi aceasta va introduce o nouă chestiune, înainte de a lua în consideraţie de fapt această
teorie a numirii) că există două feluri în care poate fi privită teoria conceptului-mănunchi, sau chiar teoria care
cere o singură descripţie. Un fel de a o privi este cel care spune că mănunchiul de descripţii, sau unica descripţie,
dă de fapt înţelesul numelui; şi când cineva spune „Walter Scott", el înţelege bărbatul care cutare şi cutare şi
cutare şi cutare.
Acum, un alt punct de vedere ar putea fi acela că, deşi descripţia într-un anumit sens nu dă înţelesul numelui, ea
este ceea ce îi determină referinţa; şi deşi expresia „Walter Scott" nu este sinonimă cu „bărbatul care cutare şi
7
Ludwig Wittgenstein, Philosophical Investigations, tradus de către G. E. M. Anscombe, MacMillan, 1953, 79.
8
John R. Searle, „Proper Names", Mind 67 (1958), 166-73.
Numire şi necesitate
35
cutare şi cutare şi cutare", sau poate nici chiar cu familia de descripţii (dacă ceva poate să fie sinonim cu o
familie), familia, sau descripţia singură, este cea care este folosită pentru a determina la cine se referă cineva
atunci când spune „Walter Scott". Bineînţeles, dacă atunci când auzim părerile sale despre Walter Scott ne dăm
seama că ele sunt în fapt mult mai mult aproape de a fi adevărate despre Salvador Dali, atunci, după această
teorie, referinţa acestui nume va fi Dl. Dali şi nu Scott. Sunt unii autori, cred, care neagă în mod explicit că
numele au vreun înţeles chiar cu mai multă putere decât aş face-o eu, dar folosesc totuşi această imagine a felului
în care este determinat referentul numelui. Un bun exemplu este Paul Ziff, care spune, foarte apăsat, că numele
nu au deloc înţeles, [că] ele nu sunt o parte a limbajului, într-un anumit sens. Totuşi, atunci când el vorbeşte
despre felul în care determinăm care este referinţa numelui, atunci el oferă această imagine. Din păcate nu am cu
mine pasajul respectiv, dar asta este ceea ce spune el.9
Deosebirea între folosirea acestei teorii drept teorie a înţelesului şi folosirea ei drept teorie a referinţei va deveni
puţin mai clară mai târziu. Dar ceva din puterea de atracţie a teoriei se pierde dacă nu se consideră că ea dă
înţelesul numelui; pentru că unele dintre soluţiile problemelor pe care tocmai le-am menţionat nu vor fi corecte,
sau cel puţin nu vor fi corecte într-un mod clar, dacă descripţia nu dă înţelesul numelui. De exemplu, dacă s-ar
spune „Aristotel nu există" înseamnă „nu există cineva care să facă cutare şi cutare", sau în exemplul din
Wittgenstein, „Moise nu există" înseamnă „nimeni nu a făcut cutare şi cutare", atunci aceasta s-ar putea să
depindă (şi de fapt, după cum cred eu, depinde într-adevăr) de considerarea teoriei respective drept teorie a
înţelesului numelui „Moise" şi nu doar drept teorie a referinţei lui. Ei bine, nu ştiu. Poate că tot ceea ce decurge
în mod direct acum este invers: dacă „Moise" înseamnă acelaşi lucru ca şi „bărbatul care a
9
Cea mai amănunţită prezentare a versiunii lui Ziff a teoriei mănunchiului-de-descripţii a referinţei numelor se află în „About
God", retipărită în Philosophical Turnings, Corneli University Press, Ithaca şi Oxford University Press, Londra, 1966, pp. 94-
96. O prezentare mai scurtă se găseşte în a sa Semantic Analysis, Corneli University Press, Ithaca, 1960, pp. 102-05 (în mod
special pp. 103-04). Pasajul din această din urmă prezentare sugerează că numele lucrurilor pe care le cunoaştem prin
confruntare directă cu ele trebuie să fie abordate oarecum diferit (folosind ostensiunea şi botezul) faţă de numele figurilor
istorice, unde referinţa este determinată de către (un mănunchi de) descripţii asociate. La pagina 93 din Semantic Analysis
Ziff spune că „generalizările puternice simple despre numele proprii" sunt imposibile; „se poate spune doar ce anume le
caracterizează pentru cea mai mare parte dintre ele ..." Cu toate acestea, Ziff afirmă clar că o teorie a mănunchiului de
descripţii este o astfel de versiune neprelucrată rezonabilă, cel puţin pentru figurile istorice. în ceea ce priveşte concepţia lui
Ziff că numele proprii nu sunt în mod obişnuit cuvinte ale limbajului şi că în mod normal nu au înţeles, vezi pp. 85-89 şi 93-
94 din Semantic Analysis.
36
Saul Kripke
făcut cutare şi cutare", atunci a spune că Moise nu a existat înseamnă a spune că bărbatul care a făcut cutare şi
cutare nu a existat, adică, este acelaşi lucru cu a spune că nici o singură persoană nu a făcut cutare şi cutare.
Dacă, pe de altă parte, „Moise" nu este sinonim cu nici o descripţie, atunci chiar dacă referinţa lui este într-un
anumit sens determinată printr-o descripţie, enunţurile care conţin numele nu pot să fie analizate în general prin
înlocuirea numelui cu o descripţie, deşi pot fi material echivalente cu enunţuri care conţin o descripţie. Aşa încât
va trebui să se renunţe la analiza enunţurilor existenţiale singulare menţionată mai sus, cu excepţia cazului în
care este stabilită printr-un anumit argument social, care este independent de o teorie generală a înţelesului
numelor; şi aceeaşi consideraţie se aplică enunţurilor de identitate. In orice caz, cred că este fals că „Moise
există" înseamnă aşa ceva. Aşadar, nu va trebui să vedem dacă poate fi formulat un astfel de argument special.10
înainte de a continua cu această problemă, vreau să vorbesc despre o altă distincţie care va fi importantă în
metodologia acestor prelegeri. Filosofii au vorbit (şi, desigur, în ultimii ani a existat o controversă considerabilă
în ceea ce priveşte sensul acestor noţiuni) [despre] diferite categorii de adevăr, care sunt denumite „a priori",
„analitic", „necesar" - şi uneori chiar „cert" este aruncat în aceasta grămadă. Termenii sunt Moşiţi adesea ca şi
cum este o chestiune interesantă dacă există lucruri care corespund acestor concepte, dar noi i-am putea la fel de
bine privi pe toţi ca având acelaşi înţeles. Acum, fiecare îşi aduce aminte (puţin) de Kant, care face o distincţie
între „a priori" şi „analitic". Aşa încât poate că această distincţie încă se mai face. în dis-cuţiile'de astăzi foarte
puţini sunt aceia, dacă există vreunul, care să facă o distincţie între conceptele de enunţ a priori şi enunţ necesar.
în orice caz, eu nu voi folosi aici termenii „a priori" şi „necesar" ca fiind intersubstituibili.
Să ne gândim care sunt caracterizările tradiţionale ale termenilor „a priori" şi „necesar". Mai întâi, noţiunea de a
prioricitate este un concept epistemologic. După câte îmi dau seama, caracterizarea tradiţională care vine de la
Kant se desfăşoară cam în felul acesta: adevăruri a priori sunt acelea care pot fi cunoscute independent de orice
experienţă. Aceasta ridică o altă problemă înainte de a putea să facem vreun pas, deoarece există o altă
modalitate în caracterizarea lui „a priori" şi anume, se consideră că este ceva care poate fi cunoscut independent
de orice experienţă. Asta înseamnă că într-un anumit sens este posibil (indiferent dacă în realitate cunoaştem sau
nu acel lucru independent de orice experienţă) să cunoaştem aceasta indepen-
10
Acei determinişti care neagă importanţa individului în istorie pot foarte bine să argumenteze că dacă Moise n-ar fi existat
niciodată, ar fi apărut altcineva care să înfăptuiască tot ceea ce a făcut el. Pretenţia lor nu poate fi respinsă apelând la o teorie
filosofică corectă a înţelesului lui „Moise există".
Numire şi necesitate
37
dent de orice experienţă. Şi posibil pentru cine? Pentru Dumnezeu? Pentru marţieni? Sau pentru oameni cu minţi
cum sunt ale noastre? Clarificarea tuturor acestor probleme s-ar putea să implice o sumedenie de probleme, care
trebuie examinate separat, despre ce fel de posibilitate este vorba aici. Aşadar, s-ar putea să fie cel mai bine ca în
loc să folosim expresia „adevăr a priori", în măsura în care o folosim, să rămânem la întrebarea dacă o anumită
persoană sau subiect al cunoaşterii ştie ceva a priori, sau crede că ceva este adevărat pe baza unor dovezi a
priori.
Nu voi intra prea mult în detalii aici în ceea ce priveşte problemele care s-ar putea să apară în legătură cu
noţiunea de a prioricitate. Voi spune că unii filosofi au schimbat oarecum modalitatea care apare în această carac-
terizare de la poate la trebuie. Ei consideră că dacă ceva aparţine domeniului cunoaşterii a priori, nu ar fi posibil
să fie cunoscut în mod empiric. Aceasta este o greşeală. Ceva poate să aparţină domeniului unor astfel de
enunţuri care pot fi cunoscute a priori şi cu toate acestea să poată fi cunoscut de către oameni pe baza
experienţei. Să luăm un exemplu într-adevăr obişnuit: oricine a lucrat cu o maşină de calcul ştie că maşina poate
să dea un răspuns la întrebarea dacă cutare şi cutare număr este prim. Nimeni nu a calculat şi nici nu a
demonstrat că numărul este prim; dar maşina a dat răspunsul: acest număr este prim. Noi atunci, dacă credem că
numărul este prim, credem aceasta pe baza cunoaşterii pe care o avem despre legile fizicii, construcţia maşinii,
ş.a.m.d. Aşadar, noi nu credem aceasta pe baza unor dovezi pur a priori. Noi credem că numărul este prim (dacă
ceva este în general a posteriori) pe baza unor dovezi a posteriori. Totuşi, poate că aceasta ar putea să fie
cunoscută a priori de către cineva care a făcut calculul corespunzător. Deci, „poate fi cunoscut a priori" nu
înseamnă „trebuie cunoscut a priori".
Cel de-al doilea concept care este în discuţie este acela de necesitate. Uneori acesta este folosit într-un sens
epistemologic şi atunci ar putea să însemne tocmai a priori. Şi bineînţeles că uneori este folosit într-un sens fizic,
atunci când oamenii disting între necesitatea fizică şi cea logică. Ceea ce mă preocupă pe mine aici este o
noţiune care nu aparţine epistemologiei, ci metafizicii, într-un sens care (sper) nu este peiorativ. întrebăm dacă
ceva s-ar fi putut să fie adevărat, sau s-ar fi putut să fie fals. Ei bine, dacă ceva este fals, atunci este evident că nu
este necesar să fie adevărat. Dacă este adevărat, s-ar fi putut să fie altfel? Este posibil ca în această privinţă
lumea să fi fost diferită faţă de felul în care este? Dacă răspunsul este „nu", atunci acest fapt legat de felul în care
este lumea este necesar. Dacă răspunsul este „da", atunci acest fapt este contingent. Această chestiune, în ea
însăşi, nu are nici o legătură cu cunoaşterea cuiva. Cu siguranţă că este o teză filosofică şi nu o chestiune de
echivalenţă definiţională evidentă, fie că orice este a priori
Numire şi necesitate
39
este necesar, fie că orice este necesar este a priori. Ambele concepte pot fi vagi. Asta poate să fie o altă
problemă. Dar în orice caz, ele au de-a face cu două domenii diferite, două arii diferite, una epistemologică şi
alta metafizică. Să examinăm, de pildă, ultima teoremă a lui Fermat - sau conjectura lui Goldbach. Conjectura lui
Goldbach spune că orice număr par mai mare decât 2 trebuie să fie suma a două numere prime. Daxă aceasta este
adevărată, atunci este de presupus că este necesară şi dacă este falsă, atunci este de presupus că este necesar
falsă. Adoptăm aici concepţia clasică despre matematică şi presupunem că în realitatea matematică această
conjectură este fie
adevărată, fie falsă.
Dacă conjectura lui Goldbach este falsă, atunci există un număr par, n, mai mare decât 2, în aşa fel încât pentru
nici un număr prim px şi p2, ambele < n, n - px + p2. Acest fapt în legătură cu n, dacă este adevărat, este veri-
ficabil prin calcul direct şi astfel este necesar, în măsura în care rezultatele calculelor aritmetice sunt necesare. Pe
de altă parte, dacă conjectura este adevărată, atunci fiecare număr par care este mai mare decât 2 este suma a
două numere prime. S-ar fi putut ca, deşi de fapt fiecare astfel de număr par este suma a două numere prime, să fi
existat un astfel de număr par care să nu fie suma a două numere prime? Ce ar însemna aceasta? Un astfel de nu-
măr ar trebui să fie unul dintre numerele 4, 6, 8, 10, ...; şi, prin ipoteză, din moment ce presupunem că conjectura
lui Goldbach este adevărată, putem arăta din nou, prin calcul direct, că fiecare dintre aceste numere este suma a
două numere prime. Conjectura lui Goldbach, aşadar, nu poate fi adevărată sau falsă în mod contingent;
indiferent care ar fi valoarea ei de adevăr, aceasta îi revine în mod necesar.
Dar ceea ce putem spune, bineînţeles, este că, după câte ştim în momentul de faţă, chestiunea poate să aibă
oricare dintre cele două rezultate. Aşadar, atâta timp cât lipseşte o demonstraţie matematică prin care problema
să fie decisă, nimeni nu are nici un fel de cunoaştere a priori despre această chestiune în nici una dintre direcţii.
Nu ştim dacă conjectura lui Goldbach este adevărată sau falsă. Prin urmare, în momentul de faţă cu siguranţă că
nu ştim nimic a priori despre ea.
Poate că se va pretinde că putem în principiu să ştim a priori dacă este adevărată. Ei bine, poate că putem şti.
Bineînţeles, o minte infinită, capabilă să cerceteze toate numerele poate sau ar putea. Dar nu ştiu dacă o minte
finită poate sau ar putea. Poate că nu există nici o demonstraţie matematică prin care să se decidă în legătură cu
această conjectură. în orice caz, asta s-ar putea să fie sau să nu fie aşa. Poate că există o demonstraţie matematică
prin care să se decidă această chestiune; poate că fiecare problemă matematică este decidabilă printr-o
demonstraţie sau respingere intuitivă. Hilbert aşa credea; iar alţii au respins aceasta; alţii, totuşi, au socotit că
această chestiune
este neinteligibilă, dacă noţiunea de demonstraţie intuitivă nu este înlocuită prin aceea de demonstraţie formală
într-un singur sistem. Este sigur că nici un sistem formal nu poate să decidă toate chestiunile matematice, după
cum ştim de la Godel. în orice caz, şi acesta este lucrul important, chestiunea nu este banală; chiar dacă cineva a
spus că este necesar, dacă este în genere adevărat, că fiecare număr par este suma a două numere prime, de aici
nu decurge că fiecare ştie ceva a priori în legătură cu această problemă. După câte îmi dau seama, nu pare să
decurgă fără un argument filosofic adiţional (este o chestiune filosofică interesantă) nici că s-ar putea şti ceva a
priori despre ea. „S-ar putea", după cum am spus, implica o altă modalitate. Ceea ce vrem să spunem este că
până şi în ipoteza că nimeni, poate chiar şi în viitor, nu ştie sau nu va şti a priori dacă conjectura lui Goldbach
este corectă, în principiu există o cale, care ar fi putut fi folosită, de a răspunde într-un mod a priori la întrebare.
Această afirmaţie nu este banală.
Termenii „necesar" şi „a priori", prin urmare, nu sunt în mod evident sinonimi, atunci când sunt aplicaţi
enunţurilor. Se poate să existe un argument filosofic prin care să-i punem în legătură, poate chiar să-i
identificăm; dar este nevoie de un argument şi nu pur şi simplu observaţia că cei doi termeni sunt clar
intersubstituibili. (Voi argumenta mai jos că de fapt ei nu sunt nici măcar coextensivi - că există atât adevăruri
necesare a posteriori, cât şi eventual adevăruri contingente a priori.)
Cred că oamenii au avut următoarele motive să considere că aceste două lucruri trebuie să aibă acelaşi înţeles:
în primul rând, dacă ceva nu numai că se întâmplă să fie adevărat în lumea actuală, ci este totodată adevărat în
toate lumile posibile, atunci, bine înţeles, doar trecând prin toate lumile posibile în capetele noastre, trebuie să
putem vedea, făcând efortul cuvenit, dacă un enunţ este necesar, că este necesar, şi să-1 cunoaştem astfel a
priori. Dar de fapt, nu este atât de evident că aşa ceva se poate face.
în al doilea rând, cred că se consideră că, prin conversiune, dacă ceva este cunoscut a priori, atunci trebuie să fie
necesar, pentru că a fost cunoscut fără să privim lumea. Dacă ar depinde de vreo caracteristică contingenţă a
lumii actuale, cum am putea să cunoaştem acel ceva fără să ne uităm? Poate că lumea actuală este una dintre
lumile posibile în care ar fi fost fals. Aceasta depinde de teza că nu poate să existe vreun fel de a cunoaşte lumea
actuală fără a te uita la ea, care să nu fie în acelaşi timp un fel de a cunoaşte acelaşi lucru în fiecare lume
posibilă. Aceasta implică probleme care ţin de epistemologie şi de natura cunoaşterii; şi desigur, aşa cum se află
formulată aici, teza este foarte vagă. Dar de fapt, nici nu este banală. Mai important decât orice exemplu de ceva
despre care se presupune că este necesar şi că nu este

40
Saul Kripke
a priori, sau că este a priori, dar că nu este nece-sar, este să se vadă că noţiunile sunt diferite, că nu este ceva
banal să se argumenteze pe temeiul că ceva este altceva, ceea ce poate că putem cunoaşte numai a posteriori, că
nu este un adevăr necesar. Nu este banal, tocmai pentru că dacă ceva este cunoscut într-un anumit sens a priori,
aceasta nu înseamnă că acel ceva care este cunoscut este un adevăr necesar.
Un alt termen folosit în filosofie este „analitic". în discuţia noastră nu va fi prea important să aducem clarificări
în legătură cu acest termen. Exemplele obişnuite de enunţuri analitice, în ziua de azi, sunt de felul „celibatarii
sunt necăsătoriţi". Kant (cineva tocmai mi-a atras atenţia) dă ca exemplu „aurul este un metal galben", un
exemplu care ini se pare extraordinar, pentru că este ceva despre care cred că se poate dovedi a fi fals. în orice
caz, haideţi să stipulăm că un enunţ analitic este, într-un anumit sens, adevărat în virtutea înţelesului său şi
adevărat în toate lumile posibile în virtutea înţelesului său. Atunci ceva care este analitic adevărat va fi atât
necesar cât şi a priori. (Aceasta este un fel de stipulaţie.)
O altă categorie pe care am menţionat-o a fost aceea de certitudine. Indiferent ce ar fi certitudinea, este clar că nu
este adevărat că orice este necesar este cert. Certitudinea este o altă noţiune epistemologică. Ceva poate fi
cunoscut, sau cel puţin crezut într-un mod raţional, a priori, fără a fi chiar cert. Aţi citit o demonstraţie într-o
carte de matematică; şi deşi credeţi că este corectă, poate că aţi făcut o greşeală. Adesea faceţi greşeli de acest
fel. Poate că aţi făcut o greşeală la un calcul.
Mai există o chestiune pe care vreau să o ating într-un fel preliminar. Unii filosofi au făcut o distincţie între
esenţialism, credinţa în modalitatea de re şi o simplă apărare a necesităţii, credinţa în modalitatea de dicto.
Acum, unii oameni spun: Vă lăsăm vouă conceptul de necesitate.11 Un lucru şi mai dificil, ceva care crează mari
probleme suplimentare, este dacă putem spune despre fiecare lucru individual că are proprietăţi necesare sau
contingente şi chiar să facem distincţia dintre proprietăţi necesare şi contingente. Căci iată,
11
Apropo, în filosofie este o atitudine comună să se considere că nu trebuie introdusă o noţiune până ce nu a fost definită
riguros (potrivit unei noţiuni populare de rigoare). Aici am de-a face cu o noţiune intuitivă şi mă voi limita la nivelul unei
noţiuni intuitive. Adică, socotim că unele lucruri, deşi există de fapt, ar fi putut să fie altfel. S-ar fi putut să nu fi prezentat
această prelegere astăzi. Dacă aceasta este corect, atunci esteposibil să nu fi prezentat această prelegere astăzi. O problemă cu
totul diferită este problema epistemologică, cum ştie fiecare persoană că am prezentat această prelegere astăzi. Presupun că în
acest caz ştie despre acest fapt a posteriori. Dar dacă cineva s-ar fi născut cu opinia înnăscută că voi prezenta această
prelegere astăzi, atunci cine ştie? Acum, însă, haideţi să presupunem că oamenii ştiu aceasta a posteriori. în orice caz, cele
două întrebări care au fost puse sunt diferite.
Numire şi necesitate
41
doar o judecată sau o stare de lucruri poate fi sau necesară sau contingenţă! Dacă un anumit lucru are în mod
necesar sau contingent o anumită proprietate depinde de felul în care este descris. Poate că aceasta se leagă strâns
de ideea că felul în care ne referim la lucruri individuale este printr-o descripţie. Care este exemplul celebru al lui
Quine? Dacă luăm de pildă numărul 9, are el proprietatea de a fi în mod necesar impar? Este necesar ca acest
număr să fie impar în toate lumile posibile? Cu siguranţă, este adevărat, să zicem, în toate lumile posibile nu s-ar
fi putut să fie altfel, că nouă este impar. Bineînţeles, ne-am putea referi, de asemenea, la 9 prin numărul
planetelor. Nu este necesar, nu este adevărat în toate lumile posibile, că numărul planetelor este impar. De
exemplu, dacă ar fi existat opt planete, numărul planetelor nu ar fi fost impar. Şi acesta este felul în care se
argumentează: A fost ceva necesar sau contingent că Nixon a câştigat alegerile? (S-ar părea că este ceva
contingent, exceptând cazul în care avem o anumită concepţie despre anumite procese inexorabile...) Dar aceasta
este o proprietate contingenţă a lui Nixon relativ numai la modul nostru de a ne referi la el drept „Nixon"
(presupunând că „Nixon" nu înseamnă „individul care a câştigat alegerile la data cutare şi cutare"). Dar dacă-1
desemnăm pe Nixon drept „individul care a câştigat alegerile în 1968", atunci va fi un adevăr necesar, desigur, că
individul care a câştigat alegerile în 1968, a câştigat alegerile în 1968. în mod similar, faptul dacă un obiect are
aceeaşi proprietate în toate lumile posibile depinde nu doar de obiectul însuşi, ci de felul în care este descris. în
felul acesta decurge argumentul.
în literatură chiar s-a făcut sugestia că deşi o noţiune de necesitate s-ar putea să aibă ceva intuitiv în ea (gândim
într-adevăr că unele lucruri s-ar fi putut să fie altfel; despre alte lucruri nu credem că s-ar fi putut să fie altfel),
această noţiune [a unei distincţii dintre proprietăţi necesare şi contingente] nu este altceva decât o doctrină
inventată de un filosof nepriceput, care (cred) nu şi-a dat seama că există mai multe feluri de a ne referi la acelaşi
lucru. Nu ştiu dacă unii filosofi nu şi-au dat seama de aceasta; dar în orice caz este foarte departe de a fi adevărat
că această idee [că se poate susţine cu sens că o proprietate este esenţială sau accidentală pentru un obiect
independent de descrierea lui] este o noţiune care nu are nici un conţinut intuitiv, care nu înseamnă nimic pentru
omul obişnuit. Să presupunem că cineva ar spune, arătând spre Nixon, „Acesta este tipul care s-ar fi putut să
piardă". Altcineva spune 'Oh nu, dacă-1 descrii pe el drept „Nixon", atunci el s-ar fi putut să piardă; dar, desigur,
descriindu-1 pe el drept cel care a câştigat, atunci nu este adevărat că s-ar fi putut să piardă'. Care este acum
filosoful, aici, omul non-intuitiv? Mi se pare evident că este cel de-al doilea. Cel de-al doilea om are o teorie
filosofică. Primul va spune şi cât se poate de convins 'Ei bine, desigur,
42
Saul Kripke
câştigătorul alegerilor s-ar fi putut să fie altcineva. Câştigătorul actual, dacă campania s-ar fi desfăşurat într-un
alt fel, s-ar fi putut să fie învinsul şi altcineva câştigătorul; sau s-ar fi putut să nu fie deloc alegeri. Aşadar,
termeni precum „câştigătorul" şi „învinsul" nu desemnează axeleaşi obiecte în toate lumile posibile. Pe de altă
parte, termenul „Nixon" nu este altceva decât un nume al acestui individ'. Atunci când întrebaţi dacă este necesar
sau contingent ca Nixon să câştige alegerile, ceea ce puneţi este întrebarea intuitivă dacă într-o situaţie
contrafactuală, acest individ ar fi pierdut de fapt alegerile. Dacă cineva crede că noţiunea unei proprietăţi
necesare sau contingente (să lăsăm acum de-o parte întrebarea dacă există vreo proprietate necesară nebanală [şi
să considerăm] doar dacă noţiunea are înţeles'2) este noţiunea unui filosof, lipsită de orice conţinut intuitiv, atunci
greşeşte. Desigur, unii filosofi consideră că faptul că ceva are conţinut intuitiv este o dovadă foarte necon-
cludentă în favoarea lui. Eu personal cred că este o dovadă foarte puternică în favoarea a orice. într-un fel, de
fapt nici nu ştiu ce dovadă mai concludentă am putea avea despre orice, la urma urmei. Dar, în orice caz, cred că
aceia care consideră că noţiunea de proprietate accidentală este neintuitivă au intuiţiile inversate.
De ce au gândit ei în felul acesta? Există mai multe motive pentru a gândi astfel, dar iată pe unul dintre ele:
Problema aşa-numitelor proprietăţi esenţiale se consideră a fi echivalentă (şi este echivalentă) cu problema
„identităţii în lumi posibile diferite". Să presupunem că avem pe cineva, Nixon, şi că există o altă lume posibilă
unde nimeni nu are toate proprietăţile pe care le are Nixon în lumea actuală. Care dintre aceşti oameni este
Nixon, dacă este vreunul dintre ei? Desigur, trebuie să daţi un anumit criteriu de identitate aici! Dacă aveţi un
criteriu de identitate, atunci nu trebuie altceva decât să vă uitaţi în celelalte lumi posibile la individul care este
Nixon; şi întrebarea dacă în acea altă lume posibilă Nixon are anumite proprietăţi este bine definită. Se
consideră, totodată, că este bine definită, în termenii unor astfel de noţiuni, întrebarea dacă este adevărat în toate
lumile posibile, sau există unele lumi posibile în care Nixon nu a câştigat alegerile. Dar, se spune
12
Exemplul pe care l-am dat afirmă despre o anumită proprietate - victoria electorală -că este accidentală în ceea ce-1
priveşte pe Nixon, independent de felul în care este el descris. Desigur, dacă noţiunea de proprietate accidentală are înţeles, şi
noţiunea de proprietate esenţială trebuie să aibă înţeles. Aceasta nu înseamnă că afirmăm că există proprietăţi esenţiale - deşi,
de fapt, cred că există. Argumentul obişnuit îşi pune problema dacă esenţialismul are vreun înţeles şi spune că faptul dacă o
proprietate este accidentală sau esenţială pentru un obiect depinde de felul în care este descris obiectul. Aşadar, aceasta nu
este concepţia că toate proprietăţile sunt accidentale. Bineînţeles, nu este nici concepţia, pe care o împărtăşesc unii idealişti,
că toate proprietăţile sunt esenţiale, toate relaţiile interne.
Numire şi necesitate
43
că a da astfel de criterii de identitate este foarte dificil. Uneori, în cazul numerelor s-ar putea să pară ca este mai
uşor (dar chiar şi aici se argumentează că este destul de arbitrar). De exemplu, s-ar putea spune, şi cu siguranţă
că acest lucru este adevărat, că dacă ceea ce face ca numărul nouă să fie ceea ce este este poziţia sa în seria
numerelor, atunci dacă (într-o altă lume) numărul planetelor ar fi fost 8, numărul planetelor ar fi un număr diferit
de numărul actual de planete. Nu aţi spune atunci că acel număr trebuie să fie identificat cu numărul nostru 9 din
această lume. în cazul altor tipuri de obiecte, să zicem oameni, obiecte materiale, lucruri ca acestea, a dat cineva
o mulţime de condiţii necesare şi suficiente pentru identitatea în lumi posibile diferite?
într-adevăr, condiţii necesare şi suficiente adecvate pentru identitate, care să nu fie circulare sunt foarte rare în
fiecare caz. Ca să fiu sincer, matematica este singurul caz pe care-I cunosc unde aceste condiţii sunt date chiar în
interiorul unei lumi posibile. Nu cunosc astfel de condiţii pentru identitatea obiectelor materiale de-a lungul
timpului, sau pentru oameni. Fiecare ştie cât de grea este această problemă. Dar, s-o lăsăm de-o parte acum. Ceea
ce pare să fie mai problematic este că aceasta depinde de un mod greşit de a concepe o lume posibilă. în această
imagine, o lume posibilă este concepută ca şi cum ar fi o ţară străină. Ne uităm la ea ca un observator. Poate că
Nixon s-a mutat în cealaltă ţară şi poate că nu s-a mutat, dar ceea ce ni se dă sunt numai calităţi. Pot fi observate
toate calităţile sale, dar, bine înţeles, nu se poate observa că cineva este Nixon. Se poate vedea că cineva are păr
roşu (sau verde, sau galben), dar nu dacă cineva este Nixon. Aşadar, ar fi mai bine dacă ar exista o modalitate de
a spune, în termenii unor proprietăţi, când dăm peste acelaşi lucru pe care l-am văzut mai înainte; ar fi mai bine
dacă ar exista o cale de a spune, atunci când dăm peste una dintre aceste alte lumi posibile, cine este Nixon.
Unii logicieni, în abordarea lor formală a logicii modale, pot să încurajeze această imagine. Un exemplu bine
cunoscut, poate, sunt chiar eu însumi. Cu toate acestea, intuitiv vorbind, mi se pare că nu acesta este modul
corect de a concepe lumile posibile. O lume posibilă nu este o ţară îndepărtată pe care o descoperim, sau pe care
o vedem printr-un telescop. în general vorbind, o altă lume posibilă este mult prea îndepărtată. Chiar dacă am
călători cu o viteză mai mare decât viteza luminii, nu vom ajunge la ea. O lume posibilă este dată prin condiţiile
descriptive pe care noi le asociem cu acea lume. Ce înţeles avem în vedere atunci când spunem „într-o altă lume
posibilă nu aş fi prezentat această prelegere astăzi"? Pur şi simplu ne imaginăm situaţia în care nu m-am hotărât
să prezint această prelegere, sau m-am hotărât să o susţin într-o altă zi. Desigur, nu ne imaginăm tot ceea ce

44
Saul Kripke
este adevărat sau fals, ci numai acele lucruri care sunt relevante pentru prezentarea prelegerii de către mine; dar,
în teorie, totul trebuie să fie decis pentru a da o descriere totală a lumii. Nu ne putem imagina aceasta, de fapt,
decât parţial; asta este, aşadar, o „lume posibilă". De ce să nu poată fi o parte a descrierii unei lumi posibile că
aceasta îl conţine pe Nixon şi că în acea lume Nixon nu a câştigat alegerile? Bineînţeles, o problemă s-ar putea să
fie aceea dacă o astfel de lume este posibilă. (La prima vedere, aici s-ar părea că este clar posibilă.) Dar, de
îndată ce ne dăm seama că o astfel de situaţie este posibilă, atunci ceea ce se dă este că individul care s-ar fi
putut să piardă alegerile, sau care a pierdut alegerile în această lume posibilă este Nixon, pentru că aceasta este
parte din descrierea lumii. „Lumile posibile" sunt stipulate şi nu descoperite prin telescoape puternice. Nu există
nici un motiv pentru care să nu putem stipula că, atunci când vorbim despre ceea ce i s-ar fi întâmplat lui Nixon
într-o anumită situaţie contrafactuală, noi vorbim despre ceea ce i s-ar fi întâmplat lui.
Desigur, dacă cineva cere ca fiecare lume posibilă să fie descrisă într-un fel pur calitativ, nu putem spune, „Să
presupunem că Nixon ar fi pierdut alegerile", trebuie să spunem în schimb ceva de felul, „Să presupunem că un
om care are un câine numit Checkers, care arată ca o anumită întruchipare a lui David Frye, se află într-o
anumită lume posibilă şi pierde alegerile". Ei bine, se aseamănă el suficient de mult cu Nixon pentru a fi
identificat cu Nixon? Un exemplu foarte explicit şi clar pentru acest fel de a concepe lucrurile este teoria
reprezentanţilor (counterpant theory) a lui David Lewis,'3
13
David K. Lewis, j,Counterpart Theory and Quantified Modal Logic", Journal of Philosophy 65 (1968), 113-126. Lucrarea
elegantă a lui Lewis mai suferă şi de o dificultate pur formală: în interpretarea pe care o dă logicii modale cuantificate, legea
familiară (y) ((x)A(x) D A(y)) eşuează, dacă se permite ca A(x) să conţină operatori modali. (De exemplu, (3y) ((x) <■ (x # y))
este realizabilă, dar {3y) <■ (y * y) nu este.) Deoarece modelul formal al lui Lewis decurge destul de firesc din concepţiile
sale filosofice asupra reprezentanţilor şi deoarece eşecul instanţierii universale pentru proprietăţi modale este bizar din punct
de vedere intuitiv, mi se pare că acest eşec constituie un argument în plus împotriva plauzibilităţii concepţiilor sale filosofice.
Mai există şi alte dificultăţi formale, mai puţin grave. Nu pot elabora această idee aici.
Vorbind într-un sens strict, concepţia lui Lewis nu este o concepţie despre „identificarea transmundană" (transworld
identification). Mai degrabă, el consideră că asemănări în lumi posibile diferite determină o relaţie de reprezentare care nu
este necesar să fie nici simetrică şi nici tranzitivă. Reprezentantul unui lucru într-o altă lume posibilă nu este niciodată identic
cu lucrul însuşi. Astfel, dacă spunem 'Humphrey s-ar fi putut să câştige alegerile (dacă ar fi făcut cutare şi cutare), nu vorbim
despre ceva care i s-ar fi putut întâmpla lui Humphrey, ci altcuiva, unui „reprezentant"' al său. Poate că, totuşi, puţin i-ar fi
păsat lui Humphrey dacă altcineva, indiferent cât de mult i-ar fi semănat lui, ar fi fost victorios într-o altă lume posibilă.
Aşadar, concepţia lui Lewis mi se pare chiar mai bizară decât noţiunile obişnuite de identificare transmundană pe care le
înlocuieşte.
Numire şi necesitate
45
dar literatura despre logica modală cuantificată abundă de astfel de exemple.14 De ce este nevoie să impunem
această cerinţă? Nu acesta este felul în care concepem în mod obişnuit situaţiile contrafactuale. Noi spunem pur
şi simplu „să presupunem că acest individ a pierdut". Este ceva dat că lumea posibilă îl conţine pe acest individ
şi că în acea lume el a pierdut. S-ar putea să existe o problemă legată de ce intuiţii despre posibilitate avem aici.
Dar, dacă avem o astfel de intuiţie despre posibilitatea acelui fapt (eşecul electoral al acestui individ), atunci
intuiţia respectivă priveşte posibilitatea acestui fapt. Nu este nevoie să fie identificată cu posibilitatea de a pierde
a unui individ care arată în cutare şi cutare fel, sau care are cutare şi cutare concepţii politice, sau care ar fi
descris calitativ într-un alt fel. Putem arăta către individ şi putem întreba ce i s-ar fi putut întâmpla lui, dacă
evenimentele ar fi fost diferite.
S-ar putea spune „Să presupunem că aceasta este adevărat. Revine la acelaşi lucru, pentru că dacă Nixon ar fi
putut avea anumite proprietăţi, diferite de acelea pe care le are de fapt, echivalează cu întrebarea dacă criteriile
identificării transmundane includ că Nixon nu are aceste proprietăţi". Dar de fapt nu înseamnă acelaşi lucru,
pentru că noţiunea obişnuită a unui criteriu al identificării transmundane cere să dăm condiţii necesare şi
suficiente pur calitative pentru ca cineva să fie Nixon. Dacă nu ne putem imagina o lume posibilă în care Nixon
să nu aibă o anumită proprietate, atunci aceasta este o condiţie necesară pentru ca cineva să fie Nixon. Sau este o
proprietate necesară a lui Nixon că el are acea proprietate. De exemplu, presupunând că Nixon este de fapt o
fiinţă umană, s-ar părea că nu putem concepe o situaţie contrafactuală posibilă în care el ar fi, să zicem, un obiect
neînsufleţit; poate că nici măcar nu este posibil pentru el ca să nu fi fost o fiinţă umană. Atunci va fi un fapt
necesar în ceea ce-1 priveşte pe Nixon că în toate lumile posibile în care el există, el este om sau, oricum, nu este
un obiect neînsufleţit. Aceasta nu are nici o legătură cu vreo cerinţă ca să existe condiţii suficiente
Chestiunile importante, oricum, sunt comune ambelor concepţii: supoziţia că alte lumi posibile sunt precum alte dimensiuni
ale unui univers mai cuprinzător, că pot fi date numai prin descrieri calitative şi că, prin urmare, sau relaţia de identitate, sau
relaţia de reprezentare trebuie să fie stabilită în termenii unei asemănări calitative.
Au fost mulţi aceia care mi-au atras atenţia că părintele teoriei reprezentanţilor este probabil Leibniz. Nu voi intra aici într-o
astfel de chestiune istorică. Ar fi de asemenea interesant să se facă o comparaţie între concepţiile lui Lewis şi interpretarea
Wheeler-Everett a mecanicii cuantice. Bănuiala mea este că această concepţie asupra fizicii poate să sufere de probleme
filosofice analoage celor de care suferă teoria reprezentanţilor a lui Lewis; cu siguranţă că este foarte asemănătoare în spiritul
ei.
14
Un alt locus classicus pentru concepţiile pe care le critic, cu o expunere filosofică mai substanţială decât lucrarea lui Lewis,
este o lucrare a lui David Kaplan despre identificarea transmundană. Din păcate, această lucrare nu a fost niciodată publicată.
Ea nu reprezintă poziţia actuală a lui Kaplan.
46
Saul Kripke
pur calitative pentru „nixon-eitate" pe care să le putem formula. Şi trebuie să existe? Poate că există vreun
argument că trebuie să existe, dar putem examina aceste chestiuni privitoare la condiţiile necesare fără a intra în
vreo chestiune referitoare la condiţiile suficiente. Mai departe, chiar dacă ar exista o mulţime de condiţii necesare
şi suficiente pur calitative pentru a fi Nixon, punctul de vedere pe care-1 apăr nu ne-ar cere să găsim aceste
condiţii înainte de a putea întreba dacă Nixon ar fi putut câştiga alegerile şi nici nu ne cere să reformulăm
întrebarea în termenii unor condiţii de acest fel. Putem pur şi simplu să-1 luăm în considerare pe Nixon şi să
întrebăm ce i s-ar fi putut întâmpla lui, dacă unele circumstanţe ar fi fost diferite. Aşadar, cele două concepţii,
cele două feluri de a privi la lucruri, mi se par că sunt, într-adevăr, diferite.
Să reflectăm la această întrebare, dacă Nixon ar fi putut să nu fie o fiinţă umană; este un caz clar în care
întrebarea care se pune nu este epistemologică. Să presupunem că de fapt s-ar dovedi că Nixon este un automat.
Aceasta s-ar putea întâmpla. S-ar putea să avem nevoie de dovezi ca să stabilim că Nixon este o fiinţă omenească
sau un automat. Dar aceasta este o chestiune care priveşte cunoaşterea noastră. Problema dacă Nixon s-ar fi putut
să nu fie o fiinţă umană, dat fiind că el este aşa ceva, nu este o problemă despre cunoaştere» a posteriori sau a
priori. Este o problemă care vizează, chiar dacă cutare şi cutare lucruri sunt reale, ce s-ar fi putut întâmpla altfel.
Această masă este compusă din molecule. S-ar fi putut să nu fi fost compusă din molecule? Desigur, a fost o
descoperire ştiinţifică de cea mai mare importanţă faptul că este compusă din molecule (sau atomi). Dar s-ar
putea ca ceva să fie chiar acest obiect şi să nu fie compus din molecule? Cu siguranţă că avem sentimentul că
răspunsul la această întrebare trebuie să fie 'nu'. în orice caz, este greu să ne imaginăm în ce circumstanţe am
avea chiar acest obiect şi am descoperi că nu este compus din molecule. O întrebare foarte diferită este dacă
obiectul este compus de fapt din molecule în lumea actuală şi cum ştim aceasta. (Voi intra mai în amănunţime în
aceste întrebări despre esenţă mai târziu.)
în acest loc doresc să introduc ceva de care am nevoie în metodologia discutării teoriei numelor despre care
vorbesc aici. Avem nevoie de noţiunea de „identitate transmundană" („identiţy across possible worlds"), aşa cum
este ea numită în mod uzual şi, cred eu, oarecum înşelător15, pentru a explica
15
înşelător, pentru că expresia sugerează că există o problemă deosebită a „identificării transmundane", şi anume că nu putem
stipula într-un mod banal despre cine sau despre ce vorbim atunci când ne imaginăm o altă lume posibilă. Termenul „lume
posibilă" ne poate induce şi el în eroare; poate că sugerează imaginea „ţării străine". în text, am folosit uneori „situaţie
contrafactuală"; Michel Slote a sugerat că „stare (sau istorie) posibilă a lumii" ar putea fi mai puţin înşelătoare decât „lume
posibilă". Pentru a evita confuzia, este mai bine totuşi să nu se spună „într-o lume posibilă, Hurnphrey ar fi câştigat" ci, pur
Numire şi necesitate
o distincţie pe care vreau să o fac acum. Ce deosebire există între a întreba dacă este necesar că 9 este mai mare
decât 7 sau dacă este necesar că numărul planetelor este mai mare decât 7? De ce una indică mai mult despre
esenţă decât cealaltă? Intuitiv, răspunsul la această întrebare ar putea fi „Ei bine, uite, numărul planetelor ar fi
putut să fie diferit de ceea ce este de fapt. Totuşi, nu are nici un sens să spui că 9 ar fi putut fi diferit de ceea ce
este el în fapt". Să folosim unii termeni într-un mod quasi-tehnic. Să numim ceva designator rigid dacă în fiecare
lume posibilă el desemnează acelaşi obiect, designator nonrigid sau accidental, dacă nu este acesta cazul.
Bineînţeles, nu cerem ca obiectele să existe în toate lumile posibile. Cu siguranţă că Nixon nu ar fi putut să fi
existat, dacă părinţii săi nu s-ar fi căsătorit, în cursul normal al lucrurilor. Atunci când concepem o proprietate ca
fiind esenţială pentru un obiect, ceea ce avem în vedere de obicei este că proprietatea se aplică în mod adevărat
acelui obiect în fiecare caz în care el ar fi existat. Un designator rigid al unui existent necesar poate fi numit
puternic rigid.
Una dintre tezele intuititve pe care le voi susţine în aceste prelegeri este că numele sunt designatori rigizi. Cu
siguranţă, ele par să satisfacă testul intuitiv menţionat mai sus: deşi altcineva decât Preşedintele S.U.A. din 1970
ar fi putut să fie Preşedintele S.U.A. din 1970 (de ex., Humphrey ar fi putut să fie), nimeni altcineva decât Nixon
nu ar fi putut să fie Nixon. în acelaşi fel, un designator designează rigid un anumit obiect, dacă designează acel
obiect oriunde există obiectul; dacă, în plus, obiectul este un existent necesar, designatorul poate fi denumit
puternic rigid. De pildă, „Preşedintele S.U.A. în 1970" designează un anumit om, pe Nixon; dar altcineva (de
ex., Humphrey) ar fi putut să fie Preşedintele S.U.A. în 1970 şi Nixon s-ar fi putut să nu fie; astfel, acest
designator nu este rigid.
în aceste prelegeri, voi argumenta, în mod intuitiv, că numele proprii sunt designatori rigizi, deoarece deşi omul
(Nixon) s-ar fi putut să nu fi fost Preşedintele, nu este adevărat că el s-ar fi putut să nu fi fost Nixon (deşi s-ar fi
putut să nu fi fost numit „Nixon"). Aceia, care au argumentat că pentru a da sens noţiunii de designator rigid,
trebuie să dăm sens mai întâi „criteriilor pentru identitatea transmundană", au pus căruţa înaintea cailor; tocmai
pentru că putem să ne referim (rigid) la Nixon şi să stipulăm că vorbim despre ceea ce i s-ar fi putut întâmpla lui
(în anumite circumstanţe), noţiunea de „identificări transmundane" este neproblematică în astfel de cazuri.16
şi simplu, „Humphrey ar fi putut să câştige". Aparatul lumilor posibile a fost (sper) foarte util în măsura în care ceea ce ne
preocupă este teoria modelelor set-teoretică a logicii modale cuantificate, dar a încurajat pseudo-probleme filosofice şi
imagini înşelătoare.
16
Desigur, ceea ce susţin nu implică faptul că limbajul conţine un nume pentru fiecare obiect. Demonstrativii pot fi folosiţi ca
designatori rigizi şi variabilele libere pot î

48
Saul Kripke
înclinaţia de a cere descrieri pur calitative ale situaţiilor contrafactuale are mai multe surse. Probabil că una este
confuzia planului epistemologic şi a celui metafizic, dintre a prioricitate şi necesitate. Dacă cineva identifică
necesitatea cu a prioricitatea şi crede că obiectele sunt numite cu ajutorul unor proprietăţi unic identificatoare, el
poate să considere că tocmai proprietăţile folosite pentru a identifica obiectul, care sunt cunoscute despre obiect
în mod a priori, trebuie folosite pentru a-1 identifica în toate lumile posibile, pentru a descoperi care obiect
anume este Nixon. împotriva acestei concepţii, repet: (1) în general, nu sunt „descoperite" lucrurile legate de o
situaţie contrafactuală, ele sunt stipulate; (2) lumile posibile nu este necesar să fie introduse pur calitativ, ca şi
cum ne-am uita la ele j>rintr-un telescop. Şi vom vedea îndată că proprietăţile pe care le are un obiect în fiecare
lume contrafactuală nu au nici o legătură cu proprietăţile utilizate pentru a identifica obiectul în lumea actuală.17
Are vreun sens „problema" „identificării transmundane"? Este ea pur şi simplu o pseudo-problemă? Despre
aceasta, mi se pare că putem spune următoarele. Deşi probabil că enunţul că Anglia a luptat împotriva Germaniei
în 1943 nu poate fi redus la nici un enunţ despre indivizi, cu toate acestea într-un anumit sens el nu este un fapt
„dincolo de şi deasupra" colecţiei tuturor faptelor despre persoane şi comportamentul lor de-a lungul istoriei.
Sensul în care fapte despre naţiuni nu sunt fapte „dincolo de şi deasupra" acelora despre persoane poate fi
exprimat în observaţia că o descriere a lumii care menţionează toate faptele despre persoane, dar care le omite pe
acelea despre naţiuni, poate fi o descriere completă a lumii, din care decurg faptele despre naţiuni. într-un mod
similar, poate, faptele despre obiecte materiale nu sunt fapte „dincolo de şi deasupra" faptelor despre moleculele
lor constitutive. Ne putem pune întrebarea, atunci, dându-se o descriere în termeni de persoane a unei situaţii
posibile non-actualizate, dacă Anglia continuă să existe în acea situaţie, sau dacă o anumită naţiune (descrisă, să
zicem, drept aceea în care trăieşte Jones) care ar exista în acea situaţie, este Anglia. în mod similar, date fiind
anumite vicisitudini contrafactuale în istoria moleculelor unei mese, M, ne putem pune întrebarea dacă M ar
exista, în acea situaţie, sau dacă o anumită mulţime de molecule, care ar constitui o masă în acea situaţie,
constituie chiar aceeaşi masă M. în fiecare caz, căutăm criterii de identitate transmundană pentru anumite obiecte
particulare în termenii criteriilor pentru alte obiecte particulare, mai „fundamentale". Dacă enunţuri despre
naţiuni (sau triburi) nu sunt reductibile la acelea despre constituenţi
folosite ca designatori rigizi ai unor obiecte nespecificate. Bineînţeles, când specificăm o situaţie contrafactuală, noi nu
descriem întreaga lume posibilă, ci numai porţiunea care ne interesează. 17 Vezi Prelegerea I, pp. 52 (despre Nixon) şi
Prelegerea II, pp. 68-71.
Numire şi necesitate
49
mai „fundamentali", dacă există o „structură deschisă" în relaţia dintre ele, cu greu ne-am putea aştepta să dăm
criterii de identitate clare şi sigure; cu toate acestea, în cazuri concrete putem fi capabili de a răspunde dacă o
anumită mulţime de molecule ar continua să constituie masa M, deşi în anumite cazuri răspunsul poate fi
nedeterminat. Cred că remarci similare se pot face cu privire la problema identităţii în timp; şi aici ceea ce ne
preocupă de obicei este problema determinaţiilor, identitatea unui particular „complex" în termenii unor
particulari mai „fundamentali". (De pildă, dacă sunt înlocuite diferite părţi ale unei mese, este acelaşi obiect?.18
O astfel de concepţie a „identificării transmundane", totuşi, se deosebeşte în mod considerabil de aceea
obişnuită. în primul rând, deşi putem încerca să descriem lumea în termeni de molecule, nu există nimic
impropriu în descrierea ei în termenii unor entităţi mai grosiere: enunţul că această masă ar fi putut fi plasată
într-o altă cameră este cât se poate de potrivit, în şi despre el însuşi. Nu este nevoie să folosim descrierea în
termeni de molecule, sau chiar părţi mai grosiere ale mesei, deşi putem. Dacă nu presupunem că unii particulari
sunt particulari „ultimi", „fundamentali", nici un tip de descriere nu este nevoie să fie socotită ca fiind
privilegiată. Ne putem întreba dacă Nixon ar fi putut pierde alegerile, fără nici o subtilitate suplimentară şi de
obicei nici nu se cere o subtilitate suplimentară. în al doilea rând, nu se presupune că sunt posibile condiţii
necesare şi suficiente pentru genurile de colecţii de molecule care constituie această masă; tocmai am menţionat
acest fapt. în al treilea rând, noţiunea provizorie în cauză are de-a face cu criterii ale identităţii particularilor în
termenii altor particulari, şi nu în termenii calităţilor. Pot să mă refer la masa din faţa mea şi să întreb ce i s-ar fi
putut întâmpla în anumite circumstanţe; pot să mă refer şi la moleculele ei. Pe de altă parte, dacă se cere să
descriu fiecare situaţie contrafactuală pur calitativ,
18
Există o doză de vag aici. Dacă o aşchie sau o moleculă a unei anumite mese ar fi fost înlocuită de către o alta, am fi
satisfăcuţi să spunem că avem aceeaşi masă. Dar dacă mult prea multe aşchii ar fi diferite, s-ar părea că avem o masă diferită.
Desigur, aceeaşi problemă poate să survină şi pentru identitatea în timp.
Acolo unde relaţia de identitate este vagă, ea pare să fie intranzitivă; un lanţ de identităţi aparente poate genera o non-
identitate aparentă. Un anumit gen de noţiune de ..reprezentant" (deşi nu cu substratul filosofic al lui Lewis de asemănare,
lumi ca ţări străine, etc.) s-ar putea să fie util aici. S-ar putea spune că identitatea strictă se aplică doar particularilor
(moleculele), iar relaţia de reprezentare particularilor „compuşi" din ele, meselor. Relaţia de reprezentare poate fi declarată
atunci ca fiind vagă şi intranzitivă. Oricum, pare utopic să presupunem că vom atinge vreodată un nivel al particularilor
ultimi, fundamentali pentru care relaţiile de identitate nu sunt niciodată vagi, iar pericolul intranzivităţii este eliminat. De
obicei, pericolul nu apare în practică, aşa încât în mod obişnuit putem vorbi pur şi simplu despre identitate fără nici o grijă.
Logicienii nu au dezvoltat o logică a vaguităţii.
Saul Kripke
atunci pot să întreb numai dacă o masă, care are cutare şi cutare culoare, ş.a.m.d., ar avea anumite proprietăţi;
dacă masa în chestiune ar fi această masă, masa M, este într-adevăr nedecis, devreme ce orice referinţă la
obiecte, spre deosebire de calităţi, a dispărut. Se spune adesea că dacă o situaţie contrafactuală este descrisă ca
fiind una care i s-ar fi întâmplat lui Nixon şi dacă nu se presupune că o astfel de descriere este reductibilă la una
pur calitativă, atunci sunt presupuşi „particulari puri" misterioşi, substraturi fără proprietăţi subiacente calităţilor.
Aceasta nu este aşa: eu cred că Nixon este un republican şi nu că el doar subzistă în spatele republicanismului,
indiferent ce înseamnă aceasta; consider de asemenea că el ar fi putut să fie democrat. Acelaşi lucru este valabil
pentru oricare alte proprietăţi pe care le poate poseda Nixon, exceptând faptul că unele dintre aceste proprietăţi
pot fi esenţiale. Ceea ce resping, într-adevăr, este că un particular nu este nimic altceva decât un „mănunchi de
calităţi", indiferent ce poate să însemne aceasta. Dacă o calitate este un obiect abstract, un mănunchi de calităţi
este un obiect de un grad chiar mai înalt de abstracţie şi nu un particular. Filosofii au ajuns la concepţia opusă
printr-o dilemă falsă: ei au întrebat, există aceste obiecte şi în spatele mănunchiului de calităţi, sau obiectul nu
este nimic altceva decât mănunchiul? Nici una, nici alta; masa aceasta este de lemn, maron, în cameră, etc. Are
toate aceste proprietăţi şi nu este un lucru fără proprietăţi, din spatele acestora; dar ea nu trebuie prin urmare să
fie identificată cu mulţimea, sau „mănunchiul", proprietăţilor sale şi nici cu submul-ţimea proprietăţilor sale
esenţiale. Nu întrebaţi: cum pot să identific această masă într-o altă lume posibilă, altfel decât prin proprietăţile
ei? Am masa în mâini, pot să arăt spre ea şi atunci când întreb dacă ea ar fi putut să fie într-o altă cameră, eu
vorbesc, prin definiţie, despre ea. Nu trebuie să o identific după ce o văd printr-un telescop. Dacă vorbesc despre
ea, atunci vorbesc despre ea, în acelaşi fel în care atunci când spun că mâinile noastre ar fi putut fi colorate în
verde, am stipulat că vorbesc despre calitatea de a fi verde. Unele proprietăţi ale unui obiect pot fi esenţiale
pentru el, prin aceea că el nu ar fi putut să nu le aibă. Dar aceste proprietăţi nu sunt folosite pentru a identifica
obiectul într-o altă lume posibilă, deoarece nu este nevoie de o astfel de identificare. Şi nici nu este nevoie ca
proprietăţile esenţiale ale unui obiect să fie proprietăţile folosite pentru a-1 identifica în lumea actuală, dacă este
identificat, într-adevăr, în lumea actuală cu ajutorul proprietăţilor (până aici am lăsat deschisă problema).
Aşadar: problema identificării transmundane are întrucâtva sens, în termenii întrebării despre identitatea unui
obiect, vi-a întrebări despre părţile sale componente. Dar aceste părţi nu sunt calităţi şi în discuţie nu se află un
obiect care seamănă cu cel dat. Teoreticienii au spus adesea că identificăm obiecte în lumi posibile drept obiecte
care seamănă cu obiectul dat în cele
Numire şi necesitate
51
mai importante privinţe. Dimpotrivă, Nixon, dacă ar fi decis să se comporte altfel, ar fi putut să se ferească de
politică cum s-ar feri de ciumă, deşi ar fi nutrit pentru sine opinii radicale. Foarte important, chiar atunci când
putem înlocui întrebări despre un obiect prin întrebări despre părţile lui, nu este nevoie să o facem. Ne putem
referi la obiect şi putem întreba ce / s-ar fi putut întâmpla lui. Aşadar, nu începem cu lumile (despre care se
presupune oarecum că sunt reale şi ale căror calităţi, dar nu şi obiecte, sunt perceptibile de către noi), şi apoi
ridicăm problema criteriilor de identificare transmundană; dimpotrivă, pornim de la obiecte, pe care le avem şi
pe care le putem identifica în lumea actuală. Apoi putem întreba dacă anumite lucruri ar fi putut fi adevărate
despre obiecte.
Am spus mai sus că doctrina Frege-Russell, aceea că numele sunt introduse prin descriere ar putea fi concepută
fie ca o teorie a înţelesului numelor (Frege şi Russell se pare că aşa au luat-o), fie pur şi simplu ca o teorie a
referinţei lor. Pentru a ilustra aceasta, să luăm un exemplu, care să nu implice ceea ce ar fi denumit în mod firesc
un „nume propriu". Să presupunem că cineva stipulează că 100°C trebuie să fie temperatura la care fierbe apa la
nivelul mării. Aceasta nu este complet precis, pentru că presiunea poate să varieze la nivelul mării. Desigur, din
punct de vedere istoric, ulterior a fost dată o definiţie mai precisă. Dar să presupunem că aceasta ar fi definiţia.
Un alt gen de exemplu în literatură este acela că un metru trebuie să fie lungimea B a unui anumit baston sau a
unei bare de la Paris. (De obicei, persoanele care vorbesc despre aceste definiţii încearcă apoi să convertească
„lungimea lui" într-un concept „operaţional". Dar lucrul acesta nu este important.)
Wittgenstein spune ceva foarte enigmatic despre aceasta. El spune: „Există un lucru despre care nici nu se poate
spune că are o lungime de un metru şi nici nu se poate spune că nu are o lungime de un metru şi acesta este
metrul standard de la Paris. Dar, desigur, aceasta nu înseamnă a-i atribui vreo proprietate extraordinară, ci doar a
semnala rolul lui special în jocul de limbaj al măsurării cu o riglă de un metru."19 De fapt, se pare că aceasta este
o „proprietate extraordinară" ieşită din comun pentru orice baston. Cred că el greşeşte. Dacă bastonul are, de
pildă, o lungime de 39,37 inci (presupunem că avem un standard diferit pentru inci), de ce să nu aibă bastonul
lungimea de un metru? Oricum, să presupunem că el greşeşte şi că bastonul are un metru. O parte a problemei
care-1 preocupă pe Wittgenstein este, bineînţeles, că bastonul serveşte ca standard pentru lungime şi, prin
urmare, nu-i putem atribui lungime. Să zicem că ar fi aşa (ei bine, s-ar putea să nu fie), este judecata „bastonul B
are lungimea de un metru", un adevăr necesar? Desigur,
19
Philosophische Untersuchungen, § 50.
52
Saul Kripke
lungimea lui ar putea să varieze în timp. Am putea fa.ce definiţia mai precisă stipulând că un metru trebuie să fie
lungimea lui B la un anumit moment de timp t0. Este atunci un adevăr necesar faptul că bastonul B are lungimea
de un metru la momentul tol Cineva care gândeşte că tot ceea ce se ştie a priori este necesar ar putea gândi:
„Aceasta este definiţia metrului. Prin definiţie, bastonul B are lungimea de un metru la t0. Acesta este un adevăr
necesar." Dar mie mi se pare că nu există nici un temei pentru a conchide în felul arătat, chiar pentru cineva care
foloseşte definiţia enunţată pentru „un metru". Deoarece, el foloseşte această definiţie nu pentru a da înţelesul a
ceea ce a numit „metru", ci pentru a fixa referinţa. (Pentru un lucru atât de abstract precum unitatea de lungime,
noţiunea de referinţă poate să fie neclară. Dar să presupunem că este suficient de clară pentru scopurile pe care le
avem aici.) El foloseşte definiţia pentru a fixa o referinţă. Există o anumită lungime pe care el vrea să o
delimiteze. O delimitează printr-o proprietate accidentală, şi anume că există un baston de acea lungime.
Altcineva ar putea să delimiteze aceeaşi referinţă printr-o altă proprietate accidentală. Dar în orice caz, chiar dacă
el foloseşte aceasta pentru a fixa referinţa standardului său de lungime, un metru, el poate să spună totuşi, „dacă
ar fi fost încălzit bastonul B la t0, atunci la t0 bastonul B nu ar fi avut lungimea de un metru".
Ei bine, de ce poate el să facă aceasta? O parte a motivului se poate afla în ceea ce consideră unii oameni care
lucrează în filosofia ştiinţei, dar în care nu vreau să intru aici. Totuşi, un răspuns simplu la întrebare este acesta:
Chiar dacă acesta este unicul standard de lungime pe care-1 foloseşte,20 există o deosebire intuitivă între expresia
„un metru" şi expresia „lungimea lui B la /o". Prima expresie este concepută pentru a designa rigid o anumită
lungime în toate lumile posibile, care în lumea actuală se întâmplă să fie lungimea bastonului B la t0. Pe de altă
parte „lungimea lui B la r0" nu designează nimic în mod rigid. în anumite situaţii contrafactuale bastonul ar fi
putut să fie mai lung, iar în altele mai scurt, dacă ar fi fost supus la anumite presiuni şi deformări. Aşadar, putem
spune despre acest baston, în acelaşi fel în care am spune despre oricare alt baston de aceeaşi substanţă şi
lungime, că dacă i s-ar fi aplicat o anumită cantitate de căldură, el s-ar fi mărit la lungimea cutare şi cutare. Un
astfel de enunţ, contrafactual, care este adevărat despre alte bastoane cu proprietăţi fizice identice, va fi de
asemenea adevărat despre acest baston. Nu există nici un conflict între acest enunţ contrafactual şi definiţia
expresiei „un metru" ca „lungimea lui B la t0", pentru că „definiţia", corect interpretată, nu spune că expresia"un
metru" trebuie să fie sinonimă (chiar
Numire şi necesitate
53
atunci când se vorbeşte despre situaţii contrafactuale) cu expresia „lungimea lui B la t0", ci ea spune mai degrabă
că am determinat referinţa expresiei „un metru" stipulând că „un metru" trebuie să fie un designator rigid al
lungimii care este de fapt lungimea lui B la t0. Aşa încât, nu este un adevăr necesar că B are lungimea de un
metru la t0. De fapt, în anumite circumstanţe, fi nu ar fi avut lungimea de un metru. Temeiul este că un designator
(„un metru") este rigid, iar celălalt designator („lungimea lui B la t0") nu este.
Dar atunci care este statutul epistemologic al enunţului „Bastonul B are lungimea de un metru la t0", pentru
cineva care a fixat sistemul metric prin referinţă la bastonul Bl S-ar părea că el ştie enunţul a priori. Deoarece
dacă a folosit bastonul B pentru a fixa referinţa termenului „un metru", atunci ca rezultat al acestui gen de
„definiţie" (care nu este o definiţie abreviativă sau sinonimă), el ştie automat, fără vreo altă investigaţie, că B are
lungimea de un metru.21 Pe de altă parte, chiar dacă B este folosit ca standardul pentru metru, statutul metafizic al
lui „B are lungimea de un metru" va fi acela de judecată contingenţă, cu condiţia ca „un metru" să fie considerat
designator rigid: în condiţii corespunzătoare de presiune şi deformare, încălzire şi răcire, B ar fi avut o altă
lungime decât aceea de un metru chiar la t0. (Enunţuri precum „Apa fierbe la 100°C la nivelul mării" pot avea un
statut similar.) Aşadar în acest sens, există adevăruri a priori contingente. Pentru scopurile de faţă, însă, decât să
acceptăm acest exemplu ca pe o ilustrare a contingentului a priori, mai importantă este ilustrarea prin el a
distincţiei dintre „definiţii" care fixează o referinţă şi acelea care dau un sinonim.
Şi în cazul numelor s-ar putea face această distincţie. Să presupunem că referinţa unui nume este dată printr-o
descripţie sau un mănunchi de descripţii. Dacă numele are acelaşi înţeles ca şi descripţia sau mănunchiul de
descripţii, el nu va fi un designator rigid. Nu va designa în mod necesar acelaşi obiect în toate lumile posibile,
din moment ce alte obiecte ar fi putut să aibă proprietăţile respective în alte lumi posibile, dacă (bineînţeles) nu
se întâmplă să folosim proprietăţi esenţiale în descrierea noastră. Să presupunem astfel că spunem, „Aristotel
este cel mai mare om care a studiat cu Platon". Dacă am folosi aceasta ca pe o definiţie, numele „Aristotel"
urmează să însemne „cel mai mare om care a studiat cu Platon". Atunci, bineînţeles, într-o altă lume posibilă acel
om s-ar fi putut să nu fi studiat cu Platon şi un alt om ar fi fost Aristotel. Dacă, pe de altă parte, folosim
descripţia doar pentru a. fixa referentul, atunci acel om va fi referentul lui „Aristotel" în toate lumile posibile.
Unica utilizare a descripţiei va fi fiind aceea de a selecta
20
Filosofii ştiinţei pot să vadă cheia problemei în concepţia că „un metru" este un „concept mănunchi". îi cer cititorului să
presupună ipotetic că „definiţia" dată este singura standard utilizată pentru a determina sistemul metric. Cred că problema tot
ar apărea.
21
Deoarece adevărul pe care îl ştie este contingent, eu aleg să nu îl numesc „analitic", cerându-se în mod stipulativ ca
adevărurile analitice să fie atât necesare cât şi a priori. Vezi nota de subsol 63.
Saul Kripke
omul la care vrem să ne referim. Dar atunci, când spunem într-un mod con-trafactual „să presupunem că
Aristotel nu s-ar fi ipucat deloc de filosofie", nu este obligatoriu să înţelegem prin aceasta „să presupunem că un
om care a studiat cu Platon şi 1-a învăţat pe Alexandru cel Mare şi care a scris cutare şi cutare ş.a.m.d., nu s-ar fi
apucat deloc de filosofie", care ar putea părea o contradicţie. Ceea ce este nevoie să înţelegem este doar „să
presupunem că acel om nu s-ar fi apucat deloc de filosofie".
în unele cazuri pare să fie plauzibil să presupunem că referinţa unui nume este într-adevăr fixată via printr-o
descripţie în acelaşi fel în care a fost fixat sistemul metric. Atunci când agentul mitic a văzut Hesperus pentru
prima oară, el se poate foarte bine să fi fixat referinţa sa spunând „Voi folosi 'Hesperus' ca un nume pentru corpul
ceresc care apare în poziţia de acolo de pe cer". El a fixat aşadar referinţa lui „Hesperus" prin poziţia lui cerească
aparentă. Decurge de aici că o parte a înţelesului numelui este faptul că Hesperus are poziţia cutare şi cutare la
momentul de timp respectiv? Bineînţeles că nu: dacă Hesperus ar fi fost lovită mai înainte de o cometă, s-ar fi
putut să fie vizibilă la o poziţie diferită în acel moment al timpului. într-o situaţie contrafactuală de acest gen am
spune că Hesperus nu ar fi ocupat acea poziţie, dar nu că Hesperus nu ar fi fost Hesperus. Raţiunea este că
„Hesperus" designează rigid un anumit corp ceresc, iar „corpul din poziţia de acolo" nu designează în acest fel -
un corp diferit, s-ar fi putut găsi în acea poziţie, sau nici unul, dar nici un alt corp nu ar fi putut fi Hesperus (deşi
un alt corp, şi nu Hesperus, s-ar fi putut să fie numit „Hesperus"). într-adevăr, după cum am spus, voi susţine că
numele sunî întotdeauna designatori rigizi.
Cu siguranţă, Frege şi Russell par să fi avut o teorie atotcuprinzătoare conform căreia un nume propriu nu este
un designator rigid şi este sinonim cu descripţia care l-ar înlocui. Dar o altă teorie ar putea fi aceea că această
descripţie este utilizată pentru a determina o referinţă rigidă. Pentru întrebarea pe care am pus-o mai înainte,
aceste două alternative vor avea consecinţe diferite. Dacă „Moise" înseamnă „omul care a făcut cutare şi cutare",
atunci, dacă nimeni nu a făcut cutare şi cutare, Moise nu a existat; şi poate că „nimeni nu a făcut cutare şi cutare"
este chiar o analiză a lui „Moise nu a existat". Dar dacă descripţia este folosită pentru a fixa o referinţă în mod
rigid, atunci este clar că aceasta nu este ceea ce înseamnă „Moise nu a existat", deoarece putem întreba, dacă
vorbim despre un caz contrafactual în care, într-adevăr, nimeni nu a făcut cutare şi cutare, să zicem, nu i-a scos
pe evrei din Egipt, oare decurge că, într-o astfel de situaţie, Moise nu ar fi existat? S-ar părea că nu. Pentru că,
desigur, s-ar fi putut ca Moise să se fi hotărât pur şi simplu să-şi petreacă zilele mai plăcut la curtea egipteană. S-
ar fi putut ca el să nu se fi ocupat deloc nici de politică şi nici de religie; iar în acel caz poate că nimeni nu ar fi
făcut nici unul dintre lucrurile pe care le
Numire şi necesitate
55

relatează Biblia despre Moise. Aceasta nu înseamnă că într-o asemenea lume posibilă Moise nu ar fi existat.
Dacă este aşa, atunci „Moise există" înseamnă ceva diferit de „condiţiile de existenţă şi de unicitate pentru o
anumită descripţie sunt satisfăcute"; şi, prin urmare, această clauză din urmă nu dă, la urma urmei, o analiză a
enunţului existenţial singular. Dacă renunţaţi Ia ideea că aceasta este o teorie a înţelesului şi o transformaţi într-o
teorie a referinţei în modul pe care l-am descris, atunci renunţaţi la unele dintre avantajele teoriei. Este nevoie de
o altă analiză pentru enunţurile existenţiale singulare şi pentru enunţurile de identitate între nume.
Frege trebuie să fie criticat pentru folosirea termenului „sens" în două sensuri. Pentru că el ia sensul unui
designator ca fiind înţelesul lui; şi totodată îl ia ca fiind modul în care este determinată referinţa lui. Identifi-
cându-le pe cele două, el presupune că ambele sunt date prin descripţii definite. Până la urmă, voi respinge şi
această a doua supoziţie; dar chiar dacă ar fi corectă, o resping pe prima. O descripţie poate fi folosită ca
sinonimă cu un designator, sau poate fi folosită pentru a-i fixa referinţa. Cele două sensuri fregeene ale
„sensului" corespund celor două sensuri ale „definiţiei" în discursul obişnuit. Ele trebuie distinse cu grijă.22
2
' De obicei, sensul fregean este interpretat acum ca fiind înţelesul, care trebuie deosebit cu grijă de ceva care „fixează
referinţa". Vom vedea mai jos că pentru majoritatea vorbitorilor, dacă ei nu sunt aceia care dau în mod iniţial unui obiect
numele său, referentul numelui este determinat printr-un lanţ „cauzal" al comunicării şi nu printr-o descripţie.
în semantica formală a logicii modale, „sensul" unui termen t este adesea socotit a fi funcţia (posibil parţială) care atribuie
fiecărei lumi posibile H referentul lui t în H. Pentru un designator rigid, o astfel de funcţie este constantă. Această noţiune de
„sens" se leagă de aceea de „acordare de înţeles" şi nu de aceea de fixare a referinţei. Potrivit acestei utilizări a „sensului",
expresia „un metru" are o funcţie constantă drept sens al său, deşi referinţa ei este fixată prin „lungimea lui B", care nu are o
funcţie constantă drept sens al ei.
Unii filosofi au considerat că descripţiile, în limba naturală, sunt ambigue, că ele uneori designează non-rigid, în fiecare
lume, obiectul (dacă există vreunul) care satisface descripţia, în timp ce alteori ele designează rigid obiectul care satisface în
mod actual descripţia. (Alţii, inspiraţi de Donnellan, spun că descripţia designează rigid uneori obiectul despre care se
consideră sau se presupune că satisface descripţia.) Găsesc dubioase orice astfel de pretinse ambiguităţi. Nu cunosc nici o
dovadă clară care să pledeze în favoarea lor şi care să nu poată fi tratată fie pe baza noţiunii de domeniu a lui Russell, fie prin
consideraţiile la care m-am referit în nota de subsol 3, p. 30.
Dacă ambiguitatea există într-adevăr, atunci în sensul presupus rigid al lui „lungimea lui B", „un metru" şi „lungimea lui B"
designează acelaşi lucru în toate lumile posibile şi au acelaşi „sens" (funcţional).
în semantica formală a logicii intensionale, să presupunem că luăm o descripţie definită ca designând, în fiecare lume,
obiectul care satisface descripţia. Este într-adevăr util să avem uri operator care transformă fiecare descripţie într-un
termen care
56
Saul Kripke
Sper că este oarecum clară ideea fixării referinţei ca fiind ceva opus definirii de fapt a unui termen ca având
înţelesul unui alt termen. De fapt nu avem destul timp pentru a pătrunde în detaliu în toate subiectele. Cred că
până şi în cazurile în care noţiunea de rigiditate versus accidentalitate a designăm nu poate fi folosită pentru a
putea contura diferenţa în cauză, unele lucruri numite definiţii au mai degrabă intenţia realmente de a fixa o
referinţă decât de a da înţelesul unei expresii, de a da un sinonim. Să vă dau un exemplu. Se presupune că % este
raportul circumferinţei unui cerc la diametrul său. Acum, este ceva pentru care argumentez doar dintr-un
sentiment intuitiv vag: Mi se pare că aici această literă grecească nu este utilizată ca o prescurtare pentru
expresia „raportul circumferinţei unui cerc la diametrul său" şi nici măcar nu este folosită ca o prescurtare pentru
un mănunchi de definiţii alternative ale lui n, indiferent ce ar însemna acesta. Este folosită ca un nume pentru un
număr real, care în acest caz es-te în mod necesar raportul circumferinţei unui cerc la diametrul său. Să se
observe că aici atât „it\ cât şi „raportul circumferinţei unui cerc la diametrul siu" sunt designatori rigizi, aşa încât
argumentele date în cazul metric sunt inaplicabile. (Ei bine, dacă cineva nu vede acest lucru, sau crede că este
greşit, nu are importanţă.)
Să ne întoarcem la problema despre nume pe care am ridicat-o. După cum am spus, există un substitut modern
popular pentru teoria lui Frege şi Russell; el este adoptat până şi de un critic atât de puternic al multor doctrine
ale lui Frege şi Russell, în special ale celui din urmă, cum este Strawson.23
Substitutul spune că, deşi un nume nu este o descripţie deghizată, numele fie abreviază, fie oricum referinţa lui
este determinată de către un mănunchi de descripţii. Problema este dacă acest lucru este adevărat. După cum am
mai spus, există versiuni mai puternice şi mai slabe ale acestei doctrine. Versiunea mai puternică ar spune că
numele este pur şi simplu definit, în mod sinonim, drept mănunchiul de descripţii. Atunci va fi necesar nu ca
Moise să fi avut oricare proprietate particulară din acest mănunchi, ci ca el să fi avut disjuncţia lor. Nu ar putea
să existe vreo situaţie contrafac-tuală în care el să nu fi făcut nici unul dintre aceLe lucruri. Cred că este clar că
aceasta este foarte neplauzibil. S-a spus aceasta - sau poate că nu s-a urmărit să se spună aceasta, dar s-a folosit
„necesar" într-un alt sens. în orice caz, de pildă, în articolul lui Searle despre nume proprii.
Pentru a formula acelaşi punct în mod diferit, să presupunem că întrebăm, „la urma urmei de ce avem nume
proprii?" Evident pentru a ne referi la indivizi. „Da,
designează rigid obiectul care satisface în mod actual descripţia. David Kaplan a propus
un astfel de operator şi îl numeşte „Dthat".
21
P.F. Strawson, Individuals, Methuen, London, 1959, Cap. 6.
Numire şi necesitate
57
dar descripţiile ar putea face aceasta pentru noi." Dar numai cu preţul specificării condiţiilor de identitate ori de
câte ori se face referirea: Să presu punem că noi cădem de acord să eliminăm „Aristotel" şi să folosim, să zicem,
„profesorul lui Alexandru", atunci este un adevăr necesar că omul la care ne-am referit este profesorul lui
Alexandru - dar este un fapt contingent că Aristotel s-a ocupat vreodată de pedagogie (deşi sugerez că este un
fapt necesar că Aristotel are suma logică, disjuncţia inclusivă, a proprietăţilor care i se atribuie în mod
obişnuit).24
O astfel de sugestie trebuie în mod clar să fie falsă, dacă „necesar" este folosit în felul în care l-am folosit în
această prelegere. (Exceptând cazul în care dispune de o proprietate esenţială foarte interesantă atribuită în mod
obişnuit lui Aristotel.) Majoritatea lucrurilor care-i sunt atribuite de obicei lui Aristotel sunt lucruri pe care
Aristotel s-ar fi putut să nu le facă deloc. Am descrie o situaţie în care el nu le-a făcut ca pe o situaţie în care
Aristotel nu le-a făcut. Aceasta nu este distincţie de domeniu, aşa cum survine uneori în cazul descripţiilor, unde
cineva ar putea spune că omul care 1-a învăţat pe Alexandru s-ar fi putut să nu-1 înveţe pe Alexandru; deşi nu ar
fi putut fi adevărat că omul care 1-a învăţat pe Alexandru nu 1-a învăţat pe Alexandru. Aceasta este distincţia lui
Russell cu privire la domeniu. (Nu voi continua cu această chestiune.) Mi se pare clar că nu aceasta este
problema aici. Nu numai că este adevărat despre omul Aristotel că el s-ar fi putut să nu se fi ocupat de
pedagogie; este adevărat şi că folosim termenul „Aristotel" în aşa fel încât, atunci când concepem o situaţie
contrafactuală în care Aristotel nu s-a ocupat de nici unul dintre domenii şi nu a făcut nici una dintre faptele
deosebite pe care i le atribuim în mod comun, noi tot am spune că ar fi o situaţie în care Aristotel nu a făcut
aceste lucruri.25 Ei bine, există unele
24
Searle, op. cit. în Caton, Philosophy and Ordinary Language, p. 160.
25
Faptul că „profesorul lui Alexandru" poate prilejui distincţii de domeniu în contexte modale şi că nu este un designator
rigid sunt, ambele, ilustrate când se observă că profesorul lui Alexandru s-ar fi putut să nu-1 fi învăţat pe Alexandru (şi, în
astfel de circumstanţe, nu ar fi fost profesorul lui Alexandru). Pe de altă parte, nu este adevărat că Aristotel s-ar fi putut să nu
fie Aristotel, deşi Aristotel s-ar fi putut să nu fi fost numit „Aristotel", tot aşa cum 2x2 s-ar fi putut să nu fi fost numit „patru".
(Discursul coloc-vial superficial, care confundă adesea folosirea şi menţionarea, poate, bineînţeles, să exprime faptul că
cineva s-ar fi putut să fi fost numit, sau să nu fi fost numit, „Aristotel" spunând că el s-ar fi putut să fi fost, sau să nu fi fost,
Aristotel. Ocazional, am auzit invpcându-se astfel de utilizări inexacte drept contraexemple la aplicabilitatea teoriei de faţă la
limbajul obişnuit. Exprimări colocviale ca acestea mi se par că dau naştere la probleme tot atât de nesemnificative pentru
tezele mele precum cele produse de succesul „Detaşamentului Misiunilor Imposibile" pentru legea modală că imposibilul nu
are loc.) Mai mult, deşi în anumite circumstanţe Aristotel nu l-ar fi învăţat pe Alexandru, acestea nu sunt circumstanţe în care
el nu ar fi fost Aristotel.
Saul Kripke
lucruri, precum data, perioada în care a trăit, care ar putea fi imaginate în mai mare măsură ca fiind necesare.
Poate că acestea, sunt lucruri pe care i le atribuim în mod obişnuit. Există excepţii. Poate ca este greu să ne
imaginăm cum ar fi putut să trăiască 500 de ani mai târziu decât a trăit de fapt. Cu siguranţă, aceasta ridică cel
puţin o problemă. Dar să luăm pe cineva care nu are nici o idee despre dată. Mulţi oameni au doar un mănunchi
de idei vagi despre realizările sale cele mai faimoase. Nu numai fiecare dintre acestea în parte, ci şi posesia
întregii disjuncţii a acestor proprietăţi este doar un fapt contingent despre Aristotel; iar judecata că Aristotel a
avut această disjuncţie de proprietăţi este un adevăr contingent.
S-ar putea ca cineva să o cunoască a priori într-un anumit sens, dacă el fixează referinţa lui „Aristotel" ca fiind
omul care a făcut unul dintre aceste lucruri. Cu toate acestea, pentru el tot nu va fi un adevăr necesar. Aşa încât
acest gen de exemplu ar fi un exemplu în care a prioricitatea nu ar implica în mod necesar necesitatea, dacă
teoria numelor-mănunchi ar fi corectă. Cazul fixării referinţei expresiei „un metru" este un exemplu foarte clar în
care cineva, tocmai pentru că a fixat referinţa în felul acesta, poate într-un anumit sens să ştie a priori că
lungimea acestui baston este un metru fără să socotească acest exemplu ca pe un adevăr neces-ar. Poate că teza
despre a prioriticitate ca fiind ceva care implică necesitatea poate să fie modificată. Pare să formuleze o intuiţie
care s-ar putea să fie importantă şi adevărată în epistemologie. într-un anumit fel, un exemplu ca acesta pare să
fie un contra-exemplu banal, care nu transmite de fapt punctut central a ceea ce gândesc unii atunci când
socotesc că numai adevărurile necesare pot să fie cunoscute
. a priori. Oricum, dacă teza că orice adevăr a priori este necesar trebuie să fie imună faţă de acest gen de
contraexemplu, ea trebuie să fie modificată într-
■ un anumit mod. Nemodificată, ea duce la confuzie în privinţa naturii referinţei. Iar eu însumi nu am nici o idee
cum trebuie modificată sau reformulată, sau dacă este posibilă o astfel de modificare sau reformulare.26
26
Dacă cineva fixează un metru drept „lungimea bastonului B la t0", atunci într-un anumit sens el ştie a priori că lungimea
bastonului B la. t0 este un metru, chiar dacă el foloseşte acest enunţ pentru a exprima un adevăr contingent. Dar, doar prin
fixarea unui sistem de măsurare, a aflat el o informaţie (contingenţă) despre lume, un fapt nou pe care nu-1 ştia înainte? Pare
să fie plauzibil că într-un anumit sens el nu a aflat aşa ceva, chiar dacă este peremptoriu un fapt contingent că B are o lungime
de un metru. Aşadar, s-ar putea să existe o justificare pentru reformularea tezei că orice este a priori este necesar, în aşa fel
încât să o salvăm de la acest tip de contraexemplu. După cum am spus, nu ştiu cum s-ar face o astfel de reformulare;
reformularea nu trebuie să fie de aşa natură încât să facă teza banală (de pildă, definind a priori-\x\ drept cunoscut a fi
necesar (în loc de adevărat) independent de experienţă); iar teza conversă ar trebui să rămână totuşi falsă.
Numire şi necesitate
59
Să spunem atunci ce este teoria conceptului-mănunchi a numelor, (într-adevăr, este o teorie frumoasă. Singurul
defect pe care cred că îl are este probabil comun tuturor teoriilor filosofice. Este greşită. S-ar putea să credeţi că
propun o altă teorie în locul ei; dar sper să nu fac aceasta, pentru că dacă este o teorie sunt sigur că şi ea este
greşită.) Teoria în cauză poate fi descompusă într-un număr de teze, cu unele teze subsidiare, dacă doriţi să vedeţi
cum tratează problema enunţurilor de existenţă, enunţurilor de identitate ş.a.m.d. Există mai multe teze, dacă o
consideraţi sub forma versiunii mai puternice ca pe o teorie a înţelesului. A este vorbitorul.
(1) Fiecărui nume sau expresie care designează ,JC\ îi corespunde un
mănunchi de proprietăţi, şi anume familia de proprietăţi <p astfel încât A crede ,,(pX".
Teza aceasta este adevărată, deoarece poate fi doar o definiţie. Acum, desigur, unii ar putea să gândească faptul
că nu tot ceea ce crede vorbitorul despre X are de-a face cu determinarea referinţei lui ,JC'. Ei ar putea să se arate
interesaţi numai de o submulţime. Dar putem soluţiona aceasta mai târziu modificând pe unele dintre celelalte
teze. Aşadar, prin definiţie, această teză este corectă. Totuşi, cred că tezele care urmează sunt toate false.
(2) Una dintre proprietăţi, sau unele luate în conjuncţie, sunt crezute de
către A a selecta în mod unic un anumit individ.
Aceasta nu spune că ele selectează într-adevăr ceva în mod unic, ci doar că A crede aceasta. Că el are dreptate
este o altă teză.
(3) Dacă majoritatea proprietăţilor, sau o majoritate ponderată a pro-
prietăţilor q> este satisfăcută de către un unic obiect y, atunci y este referentul lui ,X'■
Aşadar, teoria spune că referentul lui „X" este presupus a fi lucrul care satisface, dacă nu toate proprietăţile,
„destul de multe" dintre ele. Evident, A poate greşi în legătură cu unele lucruri legate de X. Se ajunge la un fel de
vot. Problema acum este dacă acest vot trebuie să fie democratic sau trebuie să admită unele inegalităţi între
proprietăţi. Pare să fie mai plauzibil că trebuie să existe o anumită ponderare, că unele proprietăţi sunt mai
importante decât altele. O teorie trebuie într-adevăr să specifice cum se produce această ponderare. Cred că
Strawson, spre surprinderea mea, afirmă explicit că aici trebuie să guverneze democraţia, aşa încât cele mai
banale
Deoarece nu voi încerca o astfel de reformulare, voi folosi în mod consistent termenul „a priori", în text, în aşa fel încât să
devină a priori enunţurile al căror adevăr decurge dintr-o „definiţie" care fixează referinţa.
60
Saul Kripke
proprietăţi să aibă o pondere egală cu cele mai cruciale.27 Cu siguranţă este mai pluzibil să se presupună că există
o anumita ponderare. Să spunem că democraţia nu are supremaţia în mod necesar. Dacă există vreo proprietate
care este complet irelevantă pentru referinţă putem să o eliminăm cu totul din procesul de vot, dându-i ponderea
0. Proprietăţile pot fi socotite drept membrii unei corporaţii. Unii au un stoc mai mare decât alţii; unii pot chiar
să aibă doar un stoc care nu le dă dreptul să voteze.
(4) Dacă votul nu produce nici un obiect unic, „X" nu are referinţă.
(5) Enunţul „Dacă X există, atunci X are majoritatea lui cp" este cunoscut a priori de către vorbitor.
(6) Enunţul, „Dacă X există, atunci X are majoritatea lui (p" exprimă un
adevăr necesar (în idiolectul vorbitorului).
(6) nu este necesar să fie o teză a teoriei, dacă cineva nu consideră mănunchiul ca pe o parte a înţelesului
numelui. El ar putea crede că deşi determină referinţa lui „Aristotel" ca fiind omul care avea majoritatea lui cp,
există cu toate acestea anumite situaţii posibile în care Aristotel nu ar fi avut majoritatea lui (p.
Aşa cum am arătat, există unele teze subsidiare, deşi nu le voi analiza în amănunt. Toate acestea ar conduce la
analize ale enunţurilor existenţiale singulare de felul ,,'Moise există' înseamnă 'un număr suficient de proprietăţi
(p sunt satisfăcute'". Chiar şi acela care nu foloseşte teoria ca o teorie a înţelesului împărtăşeşte unele dintre
aceste teze. De pildă, subsidiar tezei 4, am spune că este a priori adevărat pentru vorbitor că, dacă nu sunt
satisfăcute suficiente proprietăţi (p, atunci X nu există. Numai dacă susţine această concepţie ca pe o teorie a
înţelesului, şi nu ca pe o teorie a referinţei, ar fi de asemenea necesar adevărat că, dacă nu sunt satisfăcute
suficient de multe proprietăţi din <p, X nu există. în orice caz, va fi ceva ce ştie a priori. (Cel puţin el va şti
aceasta a priori dacă ştie teoria corectă a numelor.) Există apoi o analiză de acelaşi tip a enunţurilor de identitate.
întrebarea este, e vreuna dintre acestea adevărată? Dacă da, ele dau o imagine frumoasă a ceea ce se întâmplă.
înainte de a discuta aceste teze, daţi-mi voie să menţionez că, de multe ori, când oamenii specifică ce proprietăţi
cp sunt relevante, ei par să le specifice greşit. Acesta este numai un defect întâmplător, deşi este strâns legat de
argumentele îndreptate împotriva teoriei argumente pe care le voi prezenta aici. Să examinăm exemplul din
Wittgenstein. Care spune el că sunt proprietăţile relevante? „Când se spune
27
Strawson, op. cit., pp. 191-92. De fapt, Strawson ia în consideraţie cazul mai multor vorbitori, adună laolaltă proprietăţile
lor şi trece la un vot democratic (echitabil ponderat). El cere numai o pluralitate suficientă, nu o majoritate.
Numire şi necesitate
61
'Moise nu există', aceasta poate să însemne diverse lucruri* Poate să însemne: israeliţii nu au avut un unic
conducător când s-au retras din Egipt -sau: conducătorul lor nu se chema Moise - sau: nu se poate să fi existat
cineva care să fi realizat tot ceea ce relatează Biblia despre Moise..." Ideea principală în toate acestea este că noi
ştim a priori că, dacă povestea biblică este substanţial falsă, Moise nu a existat. Am argumentat deja că povestea
biblică nu dă proprietăţi necesare ale lui Moise, că el ar fi putut să trăiască fără să facă nimic din aceste lucruri.
Aici ridic problema dacă ştim a priori că dacă Moise a existat, el a făcut într-adevăr unele sau cele mai multe din
aceste lucruri. Este acesta realmente mănunchiul de proprietăţi pe care trebuie să-1 folosim aici? Desigur, există
o distincţie care este trecută cu vederea în aceste genuri de remarci. S-ar fi putut ca povestea biblică să fie o
legendă pură, sau s-ar fi putut să fie o relatare substanţial falsă despre o persoană reală. în cazul din urmă, mi se
pare că un savant ar putea spune că presupune că, deşi Moise a existat, lucrurile spuse despre el în Biblie sunt în
mare parte false. Lucruri de felul acesta apar chiar în acest domeniu de cercetare. Să presupunem că cineva
spune că nici un profet nu a fost vreodată înghiţit de către un peşte mare sau de către o balenă. Decurge, pe
această bază, că Jonah nu a existat? Pare să se ridice totuşi problema dacă povestea biblică este o legendă care nu
se leagă de nici o persoană sau o legendă construită pe baza unei persoane reale. în cazul din urmă, este cât se
poate de firesc să se spună că, deşi Jonah a existat realmente, nimeni nu a făcut lucrurile care sunt puse în mod
obişnuit pe seama lui. Mă folosesc de acest caz pentru că în timp ce cercetătorii Bibliei susţin, în general, că
Jonah a existat într-adevăr, se presupune că nu numai povestea că el a fost înghiţit de un peşte mare, ci chiar şi
faptul că a mers la Ninive pentru a propovădui şi tot ceea ce se spune în povestea biblică sunt lucruri în mare
parte false. Cu toate acestea, există temeiuri pentru a gândi că povestea falsă era despre un profet real. Dacă aş
avea cu mine o carte corespunzătoare aş putea cita din ea: „Jonah, fiul lui Amittai, a fost un profet real, totuşi
cutare şi cutare şi cutare". Există temeiuri independente pentru a considera că aceasta nu a fost o legendă pură
despre un personaj imaginar, ci una despre un personaj real.28
n
Vezi, de pildă, H. L. Ginsberg, The Five Megilloth and Jonah, The Jewish Publication Society of America, 1969, p. 114:
„'Eroul' acestei poveşti, profetul Jonah, fiul lui Amittai, este un personaj istoric ... (dar) această carte nu este istorie, ci
ficţiune". Prin consens, savanţilor consideră că toate detaliile despre Jonah care apar în carte sunt o legendă şi că nu sunt nici
măcar bazate pe un substrat factual, cu excepţia simplei afirmaţii că el a fost un profet evreu, ceea ce cu greu este ceva unic
identificator. Nici nu este necesar să fi fost numit „Jonah" de către evrei; sunetul „J" nu există în ebraică, iar existenţa istorică
a lui Jonah este independentă de problema cunoaşterii sau necunoaşterii numelui său ebraic original. Faptul că noi îl numim
Jonah nu poate fi folosit pentru a-1
62
Saul Kripke
Aceste exemple ar putea fi modificate. Poate că tot ceea ce credem este că Biblia povesteşte despre el faptele
cutare şi cutare. Aceasta crează o altă problemă, deoarece cum ştim noi la cine se referă B iblia? Problema
referinţei noastre este împinsă înapoi la problema referinţei în Biblie. Aceasta conduce la o condiţie pe care
trebuie să o formulăm în mod explicit.
(C) Pentru orice teorie reuşită, explicaţia nu trebuie să fie circulară. Proprietăţile care sunt folosite la vot nu
trebuie ele însele să implice noţiunea de referinţă într-un fel care este imposibil de eliminat în cele din urmă.
Daţi-mi voie să dau un exemplu în care condiţia non-circularităţii este clar încălcată. Următoarea teorie a
numelor proprii se datorează lui William Kneale, într-un articol numit „Modality, De Dicto and De Re".29 Ea
conţine, cred, o violare clară a condiţiilor non-circularităţii.
Numele proprii obişnuite ale oamenilor nu sunt, cum presupunea John Stuart Mill, semne fără sens. în timp ce
poate fi informativ să spui cuiva că cel mai faimos filosof grec se numea Socrate, este în mod evident lipsit de
importanţă să-i spui că Socrate era numit Socrate; iar raţiunea este pur şi sim piu că el nu poate înţelege
utilizarea pe care o dai cuvântului „Socrate" la începutul enunţului tău dacă nu cunoaşte deja că „Socrate"
înseamnă „individul denumit 'Socrate'".30
Avem aici o teorie a referinţei numelor proprii. „Socrate" înseamnă pur şi simplu „omul denumit 'Socrate'". De
fapt, bineînţeles, poate că nu numai un singur om poate fi numit „Socrate", iar unii s-ar putea să-1 numească
„Socrate" în timp ce alţii s-ar putea să nu-1 numească aşa. Cu siguranţă că aceasta este o condiţie care, în
anumite circumstanţe, este satisfăcută în mod unic. Poate că numai un singur om a fost denumit „Socrate" de
către mine, într-o anumită ocazie.
singulariza fără circularitate. Dovezile pentru existenţa istorică a lui Jonah provin dintr-o referire independentă la el în //
Regii; dar astfel de dovezi ar fi putut fi disponibile în absenţa oricăror altor referinţe de acest fel - de pildă, dovezi că toate
legendele evreieşti erau despre personaje existente. Mai mult, enunţul că Jonah este o legendă despre o persoană reală ar fi
putut fi adevărat, chiar dacă nu ar fi existat nici o dovadă în favoarea lui. Se poate spune, „Jonah din carte nu a existat
niciodată", după cum se poate spune „Hitler al propagandei naziste nu a existat niciodată". Aşa cum arată citatul de mai sus,
această utilizare nu este necesar să coincidă cu concepţia istoricului privitoare la chestiunea dacă Jonah a existat vreodată.
Ginsberg scrie pentru cititorul profan, care, presupune el, va considera că enunţul său este inteligibil.
29
în Ernest Nagel, Patrick Suppes şi Alfred Tarski, Logic, Methodology and the Philosophy of Science: Proceedings of the
1960 International Congress, Stanford University Press, 1962, 622-33.
30
Loc. cit, pp. 629-30.
Numire şi necesitate
63
Kneale spune că este lipsit de importanţă să-i spui cuiva că Socrate a fost numit „Socrate". în concepţia mea,
acest fapt nu este lipsit de importanţă. Poate că grecii nu l-au numit„Socrate". Să spunem că Socrate este numit
„Socrate" de către noi - de către mine oricum. Să presupunem că aceasta este lipsit de importanţă. (Mi se pare
surprinzător că Kneale foloseşte aici timpul trecut; este îndoielnic că grecii l-au numit de fapt „Socrate" - cel
puţin, numele grecesc este pronunţat în mod diferit. Voi verifica acurateţea pasajului citat pentru prelegerea
următoare.)
Kneale dă un argument pentru teoria sa. „Socrate" trebuie analizat drept „individul numit 'Socrate'", pentru că
altfel cum putem explica faptul că este lipsit de importanţă să ni se spună că Socrate este numit „Socrate"? în
unele cazuri, aceasta este mai degrabă lipsit de importanţă. în acelaşi sens, presupun, aţi putea obţine o bună
teorie a înţelesului oricărei expresii din limba naturală şi construi un dicţionar. De pildă, deşi poate fi informativ
să-i spui cuiva că unii cai sunt folosiţi la curse, este lipsit de importanţă să-i spunem că toţi caii sunt numiţi „cai".
Aşadar, acest lucru se poate întâmpla numai pentru că termenul „cal" înseamnă în română „lucrurile numite
'cai'". La fel pentru oricare altă expresie care ar putea fi folosită în română. Deoarece este lipsit de importanţă să
ni se spună că înţelepţii sunt denumiţi „înţelepţi", „înţelepţi" înseamnă pur şi simplu „oameni numiţi 'înţelepţi'".
Acum este clar că acesta nu este de fapt un argument foarte bun şi prin urmare nici nu poate fi unica explicaţie a
motivului pentru care este lipsit de importanţă să ni se spună că Socrate este denumit „Socrate". Să nu analizăm,
acum, exact de ce este lipsit de importanţă. Desigur, oricine ştie utilizarea lui „este numit" în română, chiar fără
să ştie ce înseamnă enunţul, ştie că dacă „quarci" înseamnă ceva, atunci „quarci sunt denumiţi 'quarci'" va
exprima un adevăr. Se poate ca el să nu ştie ce adevăr exprimă, pentru că el nu ştie ce este un quarc. Dar
cunoaşterea de către el a faptului că acesta exprimă un adevăr nu are prea mult de-a face cu înţelesul termenului
„quarci".
Am patea, de fapt, să ne ocupăm de aceasta pe larg. Există probleme interesante produse de acest gen de pasaj.
Dar motivul principal pentru care am vrut să-1 introduc aici este acela că în calitate de teorie a referinţei el ar
produce o violare clară a condiţiei de non-circularitate. Cineva utilizează numele „Socrate". Cum să ştim noi la
cine se referă el? Prin utilizarea descripţiei care îi dă sensul. Potrivit lui Kneale, descripţia este „omul denumit
'Socrate'". Iar aici, (după cât se pare, de vreme ce aceasta se presupune a fi ceva lipsit de importanţă!) ea nu ne
spune absolut nimic. Luând în felul acesta lucrurile, se pare că nu există nici o teorie a referinţei. întrebăm, „La
cine se referă prin 'Socrate'?" Iar apoi se dă răspunsul „Ei bine, el se referă
64
Saul Kripke
la omul la care se referă". Dacă înţelesul unui nume propriu nu ar consta decât în atât, atunci nu am putea da
absolut nici o referinţă.
Aşadar, există o condiţie care trebuie satisfăcută; în cazul acestei teorii, condiţia este evident nesatisfăcută.
Destul de surprinzător, paradigma este uneori utilizată chiar de către Russell drept sensul descriptiv, şi anume
sub forma: „omul denumit (Walter Scott'". Evident, dacă singurele sensuri descriptive ale numelor pe care le
putem concepe sunt de forma „omul denumit cutare şi cutare", „omul denumit 'Walter Scott'", „omul denumit
'Socrate'", atunci indiferent ce este această relaţie de denumire, ea este realmente cea care determină referinţa şi
nu vreo descripţie oarecare de genul „omul denumit 'Socrate'".

PRELEGEREA II: 22 ianuarie, 1970


Data trecută am încheiat vorbind despre o teorie a numirii care este dată printr-un număr de teze care sunt scrise
aici, pe tablă.
(1) Fiecărui nume sau expresie designativă „X", îi corespunde un mă-
nunchi de proprietăţi, şi anume familia acelor proprietăţi <p astfel încât A crede „<pX".
(2) Despre una dintre proprietăţi, sau unele împreună, A crede că singularizează un individ în mod unic.
(3) Dacă majoritatea, sau majoritatea ponderată a lui <p este satisfăcută
de către un obiect unic v, atunci y este referentul lui „X".
(4) Dacă votul nu produce nici un obiect unic, ,JC' nu referă.
(5) Enunţul, „Dacă X există, atunci X are majoritatea lui cp" este cunoscut a priori de către vorbitor.
(6) Enunţul, „Dacă X există, atunci X are majoritatea lui <p" exprimă un
adevăr necesar (în idiolectul vorbitorului).
(C) Pentru oricare teorie reuşită, explicaţia nu trebuie să fie circulară. Proprietăţile care sunt folosite în cadrul
votului nu trebuie să implice ele însele noţiunea de referinţă în aşa fel încât să fie imposibil în ultimă instanţă să
o eliminăm.
(C) nu este o teză, ci o condiţie a satisfacerii celorlalte teze. Cu alte cuvinte, Tezele (1) - (6) nu pot fi satisfăcute
într-un fel care duce la o circularitate, într-un fel care nu conduce la vreo determinare independentă a referinţei.
Exemplul pe care l-am dat ultima oară, de încercare supărător de circulară de a satisface aceste condiţii, a fost o
teorie a numelor menţionată de William Kneale. Am fost puţin surprins de formularea teoriei atunci când citeam
ceea ce copiasem, aşa că am verificat din nou. M-am uitat în carte pentru a vedea dacă am copiat corect. Kneale
a folosit într-adevăr timpul trecut. El a spus că deşi nu este lipsit de importanţă să ni se spună că Socrate a fost
cel mai mare filosof al Greciei antice, este lipsit de importanţă să ni se spună că Socrate a
66
Saul Kripke
fost numit „Socrate". Deci, conchide el, numele „Socrate" trebuie să însemne pur şi simplu „individul numit
'Socrate'". După cum am spus, Russell dă în unele locuri o analiză similară. Oricum, formulată folosind timpul
trecut, condiţia nu ar fi circulară, deoarece ne putem desigur decide să folosim termenul „Socrate" pentru a ne
referi la oricine a fost numit „Socrate" de către greci. Dar, desigur, în acest sens nu este deloc lipsit de importanţă
să ni se spună că Socrate a fost numit „Socrate". Dacă atesta este un gen de fapt, el s-ar putea să fie fals. Poate că
ştim că noi îl numim „Socrate"; dar aceasta arată cu greu că grecii au făcut la fel. De fapt, desigur, se poate ca ei
să fi pronunţat numele în mod diferit. în cazul acestui nume, se poate ca transli-terarea din greacă să fie atât de
bună încât versiunea românească să nu fie pronunţată foarte diferit de cea greacă. Dar în cazul general lucrurile
nu stau aşa. Cu siguranţă, nu este lipsit de importanţă să ni se spună că Isaia a fost numit „Isaia". De fapt, este
fals să ni se spună că Isaia a fost numit „Isaia"; profetul nu şi-ar fi recunoscut numele deloc. Şi desigur grecii nu
şi-au numit ţara lor „Grecia". Să presupunem că îmbunătăţim teza în aşa fel încât ea să spună: este lipsit de
importanţă să ni se spună că Socrate este numit „Socrate" de către noi, sau cel puţin de către mine, vorbitorul.
Atunci, într-un anumit sens, aceasta este destul de neimportantă. Nu consider că ea este necesară sau analitică. în
acelaşi fel, este lipsit de importanţă să ni se spună: caii sunt numiţi „cai", fără ca aceasta să conducă la concluzia
că termenul „cal" înseamnă pur şi simplu „animalul numit 'cal'". Ca teorie a referinţei numelui „Socrate", ea va
conduce imediat la un cerc vicios. Dacă cineva ar determina pentru sine referentul unui nume precum „Glunk" şi
ar lua următoarea decizie, „Voi folosi termenul 'Glunk' pentru a mă referi la omul pe care-1 numesc 'Glunk'",
aceasta nu ne-ar duce nicăieri. Ar fi mai bine să avem o determinare independentă a referentului lui „Glunk".
Acesta este un bun exemplu de determinare circulară evidentă. De fapt, propoziţii precum „Socrate este numit
'Socrate'" sunt foarte interesante şi, oricât de ciudat ar părea, am putea petrece ore în şir vorbind despre analiza
lor. De fapt, odată chiar am făcut acest lucru. De data aceasta, totuşi, nu voi face acest lucru. (Vedeţi cât de sus
pot să se ridice mările limbajului. Dar şi cât de jos.) Oricum, acesta este un exemplu util de violare a condiţiei
noncircularităţii. Teoria va satisface toate acele enunţuri, poate, dar le satisface doar pentru că există o cale
independentă de a determina referinţa în mod independent faţă de o condiţie particulară: a fi omul numit
„Socrate".
în ultima prelegere, am vorbit deja despre Teza (6). A propos, Tezele (5) şi (6) au converse. Ceea ce am spus în
legătură cu Teza (5) este: enunţul că dacă X există, X are majoritatea lui cp, este a priori adevărat pentru vorbitor.
în teoria dată, va fi de asemenea adevărat că anumite converse ale acestui enunţ sunt de asemenea a priori pentru
vorbitor, şi anume: dacă
Numire şi necesitate
67
vreun lucru unic are majoritatea proprietăţilor cp în sensul ponderat corect conceput, atunci el este X. într-un
mod similar, o anumită conversă a acesteia va fi cu necesitate adevărată, şi anume: dacă vreun lucru are
majoritatea proprietăţilor <p în sensul ponderat corespunzător, el este X. Aşa încât, într-adevăr, se poate vedea că
este atât a priori, cât şi necesar că ceva este X dacă şi numai dacă are în mod unic majoritatea proprietăţilor q>.
Presupun că aceasta decurge, într-adevăr, din Tezele anterioare (1) - (4). Iar (5) şi (6) chiar spun, că un vorbitor
suficient de reflexiv înţelege această teorie a numelor proprii. Cunoscând aceasta, el vede aşadar că (5) şi (6)
sunt adevărate. Obiecţiile la Tezele (5) şi (6) nu vor fi că unii vorbitori nu sunt conştienţi de această teorie şi că,
prin urmare, nu ştiu aceste lucruri.
în ultima prelegere am vorbit despre Teza (6). Mulţi filosofi au remarcat că, dacă luăm într-un sens foarte îngust
mănunchiul de proprietăţi asociate cu un nume propriu, în aşa fel încât numai unei singure proprietăţi să i se
confere o pondere, să zicem unei descripţii definite pentru a identifica referinţa - de pildă, Aristotel a fost
filosoful care 1-a învăţat pe Alexandru cel Mare - atunci anumite lucruri se pare că vor trebui socotite adevăruri
necesare, fără ca ele să fie adevăruri necesare - în acest caz, de exemplu, că Aristotel 1-a învăţat pe Alexandru cel
Mare. Dar aşa cum a spus Searle, nu este un adevăr necesar, ci unul contingent, că Aristotel s-a ocupat de
pedagogie. Prin urmare, el conchide că trebuie să renunţăm la paradigma originală a unei singure descripţii şi să
ne orientăm către aceea a mănunchiului de descripţii.
Pentru a rezuma unele lucruri pe care le-am argumentat ultima dată, acesta nu este răspunsul corect (indiferent
care poate fi) la această problemă despre necesitate. Pentru că Searle continuă în felul acesta,
să presupunem că suntem de acord să renunţăm la „Aristotel" şi să folosim, să zicem, „profesorul lui Alexandru";
în acest caz, este un adevăr necesar că omul la care ne referim este profesorul lui Alexandru - dar este un fapt
contingent că Aristotel s-a ocupat de pedagogie, deşi sugerez că este un fapt necesar că Aristotel are suma logică,
disjuncţia inclusivă, a proprietăţilor care-i sunt atribuite în mod obişnuit...31
Iată de ce nu este aşa. în nici un sens intuitiv al necesităţii pur şi simplu nu este un adevăr necesar că Aristotel a
avut proprietăţile care i se atribuie în mod obişnuit. Exista o anumită teorie, poate populară în anumite concepţii
ale filosofiei istoriei, care ar putea fi deterministă şi cu toate acestea să atribuie în acelaşi timp un rol deosebit
individului în istorie. Poate că Carlyle ar asocia cu înţelesul numelui unui om mare realizările sale. Potrivit unei
astfel

1
Searle, „Proper Names", în Caton, op. cit., p. 160.
,.
68
Saul Kripke
Numire şi necesitate
69
de concepţii, va fi necesar, o dată ce se naşte un anumit individ, ca el să fie predestinat să realizeze diferite
sarcini măreţe, în aşa fel încât va fi parte chiar a naturii lui Aristotel că el trebuie să fi produi idei care au avut o
mare influenţă asupra lumii occidentale. Indiferent care ar putea fi meritele unei «astfel de concepţii în calitatea
ei de concepţie despre istorie sau despre natura unui om mare, nu pare că trebuie să fie banal adevărată pe baza
unei teorii a numelor proprii. S-ar părea că este un fapt contingent că Aristotel a făcut vreodată vreunul dintre
lucrurile care-i sunt atribuite în mod obişnuit astăzi, vreuna dintre aceste mari realizări pe care le admirăm atât
de mult. Trebuie să spun că există ceva în această idee a lui Searle. Când aud numele „Hitler", am o „crampă în
stomac" şi sentimentul că este ceva analitic că individul a fost demonic. Dar de fapt, poate că nu. S-ar fi putut ca
Hitler să-şi fi petrecut toate zilele sale în mod liniştit în Linz. în acest caz, nu am spune că atunci acest om nu ar
fi fost Hitler, pentru că folosim numele „Hitler" exact ca numele acestui om, chiar atunci când descriem alte lumi
posibile. (Aceasta este noţiunea pe care am numit-o un designator rigid în prelegerea anterioară.) Să presupunem
că decidem să singularizăm referinţa lui „Hitler", ca fiind individul care a reuşit să determine uciderea mai
multor evrei decât oricine altcineva în istorie. Acesta este felul în care singularizăm referinţa numelui; dar într-o
altă situaţie contrafactuală în care altcineva ar fi câştigat această groaznică reputaţie, nu am spune că în acel caz
acel individ ar fi fost Hitler. Dacă Hitler nu ar fi venit niciodată la putere, Hitler nu ar fi avut proprietatea pe care
presupun că o folosim pentru a fixa referinţa numelui său. în mod similar, chiar dacă definim ce este un metru
prin referinţă la băţul de un metru standard, va fi un adevăr contingent şi nu unul necesar că acel băţ are
lungimea de un metru. Dacă s-ar fi tras de el, ar fi fost mai lung decât un metru. Şi aceasta se datorează faptului
că folosim termenul „un metru" în mod rigid pentru a designa o anumită lungime. Chiar dacă fixăm ce lungime
designăm printr-o proprietate accidentală a acelei lungimi, tot aşa cum în cazul numelui unui om putem
singulariza omul printr-o proprietate accidentală a lui, folosim totuşi numele pentru a designa acel om sau acea
lungime în toate lumile posibile. Proprietatea pe care o folosim nu este nevoie să fie una considerată în vreun fel
ca fiind o proprietate necesară sau esenţială. în cazul unui yard, cred că felul în care a fost singularizată această
lungime iniţial a fost distanţa de la vârful degetului Regelui Henry I al Angliei la nasul său, atunci când braţul
regelui era întins. Dacă aceasta a fost lungimea unui yard, totuşi nu va fi un adevăr necesar că distanţa dintre
vârful degetului şi nasul său trebuie să fie de un yard. Poate că s-ar fi putut produce un accident care să-i scurteze
braţul; aceasta ar fi posibil. Iar motivul pentru care nu este un adevăr necesar nu este că ar putea exista alte
criterii într-un „concept mănunchi" al „yardităţii". Până şi acela care foloseşte cu stricteţe
braţul Regelui Henry ca pe singurul său standard pentru lungime poate spune, în mod contrafactual, că dacă
anumite lucruri i s-ar fi întâmplat Regelui, distanţa precisă dintre vârful unuia dintre degetele sale şi nasul său nu
ar fi fost exact de un yard. Nu este nevoie să folosească un mănunchi, atât timp cât el foloseşte termenul „yard"
pentru a singulariza o anumită referinţă fixată, pentru a fi acea lungime în toate lumile posibile.
Aceste remarci cred că arată cât de bizară din punct de vedere intuitiv este o mare parte a literaturii despre
„identificarea transmundană" („trans-world identification") şi „teoria reprezentanţilor" („counterpart theory").
Căci mulţi teoreticieni de acest tip, care cred, cum se şi întâmplă, că o „lume posibilă" ne este dată numai în mod
calitativ, argumentează că Aristotel trebuie să fie „identificat în alte lumi posibile" sau, în mod alternativ, că re-
prezentanţii săi trebuie să fie identificaţi, cu acele lucruri în alte lumi posibile care au cea mai apropiată
asemănare cu Aristotel în privinţa celor mai importante proprietăţi ale lui. (De pildă, Lewis spune:
„Reprezentanţii tăi... seamănă cu tine... în privinţe importante... mai mult decât seamănă celelalte lucruri în
lumile lor... ponderate de importanţa diferitelor aspecte şi de gradele de similaritate."32) Unii ar putea pune semn
de egalitate între proprietăţile importante şi acele proprietăţi folosite pentru a identifica obiectul în lumea actuală.
Cu siguranţă, aceste noţiuni sunt incorecte. Pentru mine, cele mai importante proprietăţi ale lui Aristotel constau
în opera sa filosofică, iar acelea ale lui Hitler în rolul său politic criminal; aşa cum am spus, ambilor le-ar fi putut
lipsi cu desăvârşire aceste proprietăţi. Cu siguranţă că nu a existat nici un destin logic care să atârne deasupra lui
Aristotel sau a lui Hitler şi care să fi făcut, în vreun sens, inevitabil faptul că ei trebuie să fi posedat proprietăţile
pe care le socotim ca fiind importante pentru ei; ei ar fi putut avea cariere complet diferite de acelea actuale.
Proprietăţi importante ale unui obiect nu este nevoie să fie esenţiale, dacă „importanţă" nu este utilizat ca un
sinonim pentru esenţă; iar un obiect ar fi putut să aibă proprietăţi foarte diferite de cele mai frapante proprietăţi
actuale ale sale, sau de proprietăţile pe care le folosim pentru a-1 identifica.
Aş vrea să lămuresc un lucru despre care am fost întrebat de unii oameni: Când spun că un designator este rigid
şi designează acelaşi lucru în toate lumile posibile, ceea ce vreau să spun este că, aşa cum este folosit în limbajul
nostru, el stă pentru acel lucru, atunci când noi vorbim despre situaţii contrafactuafe. Bineînţeles, nu vreau să
spun că nu ar putea exista situaţii contrafactuale în care în celelalte lumi posibile oamenii ar putea vorbi de fapt o
limbă diferită. Nu spunem că „doi plus doi este egal cu patru" este
1
D. Lewis, op. cit., pp. 114-15.
70
Saul Kripke
contingenţă pentru că oamenii ar fi putut vorbi o limbă în care „doi plus doi este egal cu patru" ar însemna că
şapte este par. Tot aşa, când vorbim despre o situaţie contrafactuală, vorbim despre ea în română, chiar dacă o
parte a descrierii acelei situaţii contrafactuale este că în acea situaţie contrafactuală am vorbi toţi germana. Noi
spunem, „să presupunem că toţi am vorbi germana" sau „să presupunem că am fi folosit româna fntr-un fel
nonstandard." Atunci descriem o lume posibilă sau o situaţie contrafactuală în care oamenii, inclusiv noi înşine,
ar vorbi într-un anumit fel, diferit de felul în care vorbim noi. Totuşi, descriind acea lume, noi folosim româna cu
înţelesurile noastre şi referinţele noastre. în sensul acesta vorbesc eu despre un designator rigid ca având aceeaşi
referinţă în toate lumile posibile. De asemenea, nu am de gând să sugerez că lucrul designat există în toate lumile
posibile, ci doar că numele se referă în mod rigid la acel lucru. Dacă spuneţi „să presupunem că Hitler nu s-ar fi
născut niciodată", atunci „Hitler" se referă aici, tot rigid, la ceva care nu ar exista în situaţia contrafactuală
descrisă.
Date fiind aceste remarci, aceasta înseamnă că trebuie să tăiem Teza (6) de pe listă, ca fiind incorectă. Tezele
celelalte nu au nici o legătură cu necesitatea şi pot supravieţui. în particular, Teza (5) nu are nimic de-a face cu
necesitatea şi poate supravieţui. Dacă folosesc numele „Hesperus" pentru a mă referi la o anumită planetă atunci
când este văzută într-o anumită poziţie cerească seara, nu va fi prin urmare un adevăr necesar că Hesperus este
vreodată observat seara. Aceasta depinde de diferite fapte contingente despre oameni care se află acolo pentru a
vedea şi de lucruri de acest fel. Aşa încât chiar dacă mi-aş spune mie însumi că voi folosi „Hesperus" pentru a
numi corpul ceresc pe care-1 văd seara în poziţia de acolo de pe cer, nu va fi necesar că Hesperus a fost văzut
vreodată seara. Dar poate fi a priori prin aceea că acesta este modul în care am determinat referentul. Dacă am
determinat că Hesperus este lucrul pe care l-am văzut seara acolo, atunci voi şti, exact pe baza acelei determinări
a referentului, că dacă există în general vreun Hesperus, este lucrul pe care l-am văzut seara. Aceasta
supravieţuieşte cel puţin în măsura în care ţin argumentele pe care le-am produs până aici.
Ce se întâmplă cu o teorie din care este eliminată Teza (6)? Se dovedeşte că Tezele (2), (3) şi (4) au o mulţime
mare de contraexemple. Chiar atunci când sunt adevărate Tezele (2) - (4), Teza (5) este de obicei falsă; adevărul
Tezelor (3) şi (4) este un „accident" empiric, pe care vorbitorul cu greu îl cunoaşte a priori. Adică, alte principii
determină de fapt referinţa vorbitorului, iar faptul că referinţa coincide cu aceea determinată de (2) - (4) este un
„accident", pe care noi nu l-am putea câtuşi de puţin cunoaşte a priori. Numai într-o clasă rară de cazuri, de
obicei botezuri iniţiale, (2) - (5) sunt toate adevărate.
Numire şi necesitate
71
Ce imagine a numirii vă oferă Tezele ((1) - (5))? Imaginea este aceasta. Vreau să numesc un obiect. Mă gândesc
la o cale de a-1 descrie în mod unic şi apoi trec, pentru a zice aşa, printr-un gen de ceremonie mentală: Prin
„Cicero" voi înţelege pe omul care 1-a denunţat pe Catilina; şi acesta va fi referinţa lui „Cicero". Voi folosi
„Cicero" pentru a designa în mod rigid pe omul care (de fapt) 1-a denunţat pe Catilina, aşa încât pot vorbi despre
lumi posibile în care el nu 1-a denunţat. Totuşi, intenţiile mele sunt date în primul rând prin oferirea unei condiţii
care determină în mod unic un obiect şi apoi prin folosirea unui anumit cuvânt ca un nume pentru obiectul
determinat de către această condiţie. Acum, se poate să existe unele cazuri în care noi facem de fapt acest lucru.
Poate, dacă vreţi să exageraţi şi să vorbiţi de descripţie atunci când spuneţi: Voi numi acel corp ceresc de acolo
„Hesperus".33 Acesta este realmente un caz în care nu numai că tezele sunt adevărate, dar ele chiar dau o imagine
corectă a modului în care este determinată referinţa. Un alt caz, dacă vreţi să-i spuneţi acestuia nume, ar putea fi
acela în care poliţia din Londra foloseşte numele „Jack" sau „Jack Spintecătorul" pentru a se referi la omul,
indiferent cine este el, care a comis toate acele crime, sau cele mai multe dintre ele. Apoi ei dau referinţa numelui
printr-o descripţie.34 Dar cred că tezele sunt false în multe cazuri sau în majoritatea acestora.35
33
Un exemplu chiar mai bun de determinare a referinţei unui nume prin descripţie, şi nu prin ostensiune, este descoperirea
planetei Neptun. Neptun s-a presupus că este planeta care a cauzat discrepanţele cutare şi cutare în orbitele altor planete.
Dacă Leverrier a dat într-adevăr numele „Neptun" planetei, înainte ca să fi fost vreodată văzută, atunci el a fixat referinţa lui
„Neptun" cu ajutorul descripţiei tocmai menţionate. La acel moment de timp, el nu a putut să observe planeta nici măcar
printr-un telescop. în această etapă, s-a stabilit o echivalenţă materială a priori între enunţurile „Neptun există" şi „o anumită
planetă care perturbă orbita altor planete cutare şi cutare există în poziţia cutare şi cutare" şi, de asemenea, enunţuri precum
„dacă perturbările cutare şi cutare sunt cauzate de către o planetă, ele sunt cauzate de către Neptun" aveau statutul de
adevăruri a priori. Totuşi, ele nu erau adevăruri necesare, deoarece „Neptun" a fost introdus ca un nume care designează rigid
o anumită planetă. Leverrier ar fi putut foarte bine să creadă că dacă Neptun ar fi fost deplasat de pe orbita sa cu un milion de
ani mai înainte, nu ar fi cauzat astfel de perturbaţii şi chiar acel alt obiect, care 1-a deplasat, ar fi putut să cauzeze
perturbaţiile în locul său.
34
Urmând remarcile lui Donnellan despre descripţii definite, ar trebui să adăugăm că în unele cazuri, un obiect poate fi
identificat, iar referinţa unui nume fixată, folosind o descripţie care se poate dovedi a fi falsă despre obiectul ei. Cazul în care
referinţa lui „Phosphorus" este determinată ca fiind „steaua de dimineaţă", care mai târziu se dovedeşte a nu fi o stea, este un
exemplu evident. în astfel de cazuri, despre descripţia care fixează referinţa în mod clar nu se ştie în nici un sens în mod a
priori că ea este adevărată despre obiect, deşi un substitut formulat cu multă atenţie poate fi. Dacă este
Saul Kripke
Teza (1), aşa cum am spus, este o definiţie. Teza (2) spune că una dintre proprietăţile despre care A crede că le
are obiectul, sau mai multe luate împreună, se consideră că singularizează un anumit individual în mod unic. Un
tip de exemplu pe care-1 au oamenii în minte este exact ceea ce am spus: Voi folosi termenul „Cicero" pentru a-1
denota pe omul care 1-a denunţat pe Catilina (sau 1-a denunţat pentru prima oară în public, pentru a obţine
unicitatea). Aceasta singularizează un obiect în mod unic prin această referinţă particulară. Chiar şi autori
precum Ziff în Semantic Analysis, care nu cred că numele au înţeles în vreun sens, cred că aceasta este o bună
imagine a felului în care poate fi determinată referinţa.
Să vedem dacă Teza (2) este adevărată. într-un anumit fel a priori, pare că trebuie să fie adevărată, pentru că
dacă nu crezi că proprietăţile pe care le ai în minte singularizează pe cineva în mod unic - să spunem că pro-
prietăţile sunt toate satisfăcute de către doi oameni - atunci cum puteţi spune care dintre cei doi este cel despre
care vorbiţi? Pare să nu existe nici un temei pentru a spune că vorbiţi despre unul şi nu despre celălalt. De obicei
se presupune că proprietăţile respective sunt unele fapte faimoase ale persoanei în cauză. De pildă, Cicero a fost
omul care 1-a denunţat pe Catilina. Persoana obişnuită, potrivit acestei teze, atunci când se referă la Cicero,
spune ceva de felul „omul care 1-a denunţat pe Catilina" şi astfel a individualizat un anumit om în mod unic.
Faptul că filosofii au susţinut această teză atât de mult timp se datorează educaţiei lor. De fapt, majoritatea
oamenilor, atunci când se gândesc la Cicero, se gândesc pur şi simplu la un fa imos orator roman, fără nici o
pretenţie că se gândesc fie că a existat numai un orator roman faimos, fie că trebuie să ştim altceva despre Cicero
pentru a avea un referent pentru nume. Să-1 luăm pe Richard Feynman, la care mulţi dintre noi pot să se refere.
El este un proeminent fizician teoretician contemporan. Fiecare de aici (sunt sigur!) poate formula conţinutul
uneia dintre teoriile lui Feynman în aşa fel încât să-1 deosebească de Gell-Mann. Totuşi, omul de pe stradă, care
nu posedă aceste capacităţi, poate totuşi să folosească numele „Feynman". Când este întrebat el va spune: ei
bine, el este fizician sau ceva de felul acesta. El nu poate socoti că aceasta individualizează pe cineva în mod
unic. Totuşi, consider că el utilizează numele „Feynman" ca pe un nume pentru Feynman.
disponibil un astfel de substitut mai prudent, substitutul este acela care fixează de fapt referinţa în sensul avut în vedere în
text.
35
Unele teze sunt formulate superficial în privinţa unor chestiuni pedante, precum folosirea ghilimelelor şi a altor amănunte
înrudite cu acesta. (De pildă, Tezele (5) şi (6), aşa cum sunt formulate, presupun că limba vorbitorului este româna.) De
vreme ce intenţia tezelor este clară şi ele sunt oricum false, nu m-am preocupat să îndrept aceste lucruri.
Numire şi necesitate
73
Dar să examinăm unele dintre cazurile în care dispunem într-adevăr de o descripţie pentru a individualiza pe
cineva în mod unic. Să spunem, de pildă, că ştim că Cicero a fost primul care 1-a denunţat pe Catilina. Ei bine,
aceasta merge. Aceasta individualizează realmente pe cineva în mod unic. Totuşi, există o problemă, pentru că
această descripţie conţine un alt nume, „Catilina". Trebuie să ne asigurăm că satisfacem condiţiile în aşa fel încât
să evităm aici violarea condiţiei de noncircularitate. în particular, nu trebuie să spunem că omul denunţat de către
Cicero a fost Catilina. Dacă facem aceasta, nu vom individualiza de fapt pe nimeni în mod unic, ci pur şi simplu
vom alege o pereche de obiecte A şi B, astfel încât A 1-a denunţat pe B. Nu considerăm că aceasta a fost singura
pereche în care s-au produs vreodată astfel de denunţuri; aşa că ar trebui să adăugăm alte condiţii pentru a satis-
face condiţia unicităţii.
Dacă spunem că Einstein a fost omul care a descoperit teoria relativităţii, aceasta cu siguranţă că identifică pe
cineva în mod unic. Aşa cum am spus, putem fi siguri că fiecare de aici poate produce o enunţare compactă şi
independentă a acestei teorii şi în felul acesta să-1 individualizeze pe Einstein în mod unic; dar mulţi oameni de
fapt nu ştiu destul despre această chestiune, aşa încât atunci când sunt întrebaţi ce este teoria relativităţii, ei vor
spune: „teoria lui Einstein" şi astfel vor fi conduşi la cel mai evident gen de cerc vicios.
Aşadar Teza (2), în mod evident, nu ajunge să fie satisfăcută atunci când spunem că Feynman este un fizician
faimos fără să-i atribuim altceva lui Feynman. Pe de altă parte, se poate să nu fie satisfăcută într-un mod
corespunzător nici măcar atunci când este satisfăcută: Dacă spunem că Einstein a fost „omul care a descoperit
teoria relativităţii", aceasta identifică într-adevăr pe cineva în mod unic; dar se poate să nu-1 identifice în aşa fel
încât să satisfacă condiţia noncircularităţii, pentru că, la rândul ei, se poate ca teoria relativităţii să fie identificată
drept „teoria lui Einstein". Aşadar, Teza (2) pare să fie falsă.
Am putea încerca să îmbunătăţim teoria, schimbând condiţiile q> faţă de acelea pe care filosofii le-au asociat în
mod obişnuit cu numele. Au existat diferite modalităţi despre care am auzit; poate că le voi discuta mai târziu.
De obicei filosofii iau în consideraţie realizări faimoase ale omului numit. Cu siguranţă, în cazul realizărilor
faimoase, teoria nu merge. Un student al meu a spus odată, „Ei bine, Einstein a descoperit teoria relativităţii"; şi
el a determinat referinţa expresiei „teoria relativităţii" în mod independent, refe-rindu-se la o enciclopedie care i-
a dat detaliile teoriei. (Aceasta este ceea ce se numeşte o deducţie transcendentală a existenţei enciclopediilor.)
Dar mi se pare, chiar dacă cineva a auzit de enciclopedii, nu este realmente esenţial pentru referinţa sa că el
trebuie să ştie dacă această teorie este expusă în
74
Saul Kripke
detaliu în vreo enciclopedie. Referinţa ar putea funcţiona chiar dacă nu ar fi existat deloc enciclopedii.
Să trecem la Teza (3): Dacă cele mai multe dintre <p, în mod corespunzător ponderate, sunt satisfăcute de către
un unic obiect y, atunci y este pentru vorbitor referinţa numelui. Acum, din moment ce am stabilit deja că Teza
(2) este greşită, de ce ar funcţiona vreuna dintre celelalte teze care au rămas? întreaga teorie depinde întotdeauna
de posibilitatea de a specifica condiţii de unicitate care sunt satisfăcute. Cu toate acestea, putem arunca o privire
la celelalte teze. Imaginea asociată teoriei este că puteţi şti cine este cineva numai oferind unele proprietăţi unice
şi în acest fel să cunoaşteţi care este referinţa numelui. Ei bine, nu mă voi ocupa de chestiunea cunoaşterii cine
este cineva. Ea nedumereşte, într-adevăr, foarte mult. Eu cred că ştiţi realmente cine este Cicero, dacă puteţi pur
şi simplu să răspundeţi că el este un faimos orator roman. Destul de ciudat, dacă ştiţi că Einstein a descoperit
teoria relativităţii şi nu ştiţi nimic despre acea teorie, ştiţi, pe baza acestei cunoaşteri, atât cine este Einstein, şi
anume descoperitorul teoriei relativităţii, cât şi cine a descoperit teoria relativităţii, şi anume Einstein. Aceasta
pare să fie o violare supărătoare a unui anumit gen de condiţie de noncircularitate; dar aşa merg lucrurile. Prin
urmare, s-ar părea că o imagine care sugerează această condiţie trebuie să fie imaginea greşită.
Să presupunem că cele mai multe <p sunt de fapt satisfăcute de către un obiect unic. Este acel obiect în mod
necesar referentul lui „X" pentru A? Să presupunem că cineva spune că Godel este omul care a demonstrat
incom-pletitudinea aritmeticii şi că acest om are o bună educaţie adecvată şi este chiar capabil să dea o
prezentare independentă a teoremei de incompleti-tudine. Nu spune doar, „Ei bine, aceasta este teorema lui
Godel", sau ceva asemănător. El formulează de fapt o anumită teoremă, pe care i-o atribuie lui Godel în calitate
de descoperitorul teoremei. Este atunci adevărat că dacă cele mai multe cp sunt satisfăcute de către un obiect
unic y, atunci y este referentul numelui „X" pentru A? Să luăm un exemplu simplu. în cazul lui Godel acesta este
practic singurul lucru pe care l-au auzit oamenii despre el -că a descoperit incompletitudinea aritmeticii. Decurge
de aici că indiferent cine a descoperit incompletitudinea aritmeticii este referentul lui „Godel"?
Să ne imaginăm următoarea situaţie ficţională neplăcută. (Sper că Profesorul Godel nu este de faţă.) Să
presupunem că Godel nu a fost de fapt autorul acestei teoreme. Un om numit „Schmidt", al cărui cadavru a fost
găsit la Viena cu mulţi ani în urmă în circumstanţe misterioase, a realizat de fapt lucrarea în cauză. Prietenul său,
Godel, a pus mâna pe manuscris într-un fel oarecare şi de atunci încolo acesta i-a fost atribuit lui Godel. în
concepţia discutată, atunci când omul nostru obişnuit foloseşte numele „Godel", el se referă de fapt la" Schmidt,
pentru că Schmidt este unica persoană care satis-
Numire şi necesitate
75
face descripţia „omul care a descoperit incompletitudinea aritmeticii". Desigur, aţi putea încerca să o schimbaţi
în „omul care a publicat descoperirea incompletitudinii aritmeticii". Schimbând povestea puţin mai departe,
putem face falsă chiar şi această formulare. Totuşi, majoritatea oamenilor s-ar putea nici măcar să nu ştie dacă
lucrul a fost publicat sau s-a răspândit pe cale orală. Să păstrăm „omul care a descoperit incompletitudinea
aritmeticii". Aşadar, din moment ce omul care a descoperit incompletitudinea aritmeticii este de fapt Schmidt,
noi, atunci când vorbim despre „Godel", ne referim de fapt întotdeauna la Schmidt. Dar mie mi se pare că nu ne
referim la Schmidt. Pur şi simplu nu ne referim la el. Un răspuns, pe care-1 voi discuta mai târziu, ar putea fi: Ar
trebui să spuneţi în schimb, „omul căruia îi este atribuită în mod obişnuit incompletitudinea aritmeticii", sau ceva
de felul acesta. Mai târziu vom vedea ce putem face cu aceasta.
Dar multora dintre dumneavoastră li se poate părea că acesta este un exemplu foarte ciudat sau că o astfel de
situaţie apare rar. Şi această idee este tributară educaţiei filosofilor. Foarte adesea utilizăm un nume pe baza unei
informaţii considerabil greşite. Cazul matematicii, utilizat în exemplul fictiv, este un bun exemplu pentru
chestiunea discutată aici. Ce ştim noi despre Peano? Ceea ce mulţi oameni din această cameră pot „şti" despre
Peano este că el a fost descoperitorul anumitor axiome care caracterizează şirul numerelor naturale, aşa-numitele
„axiome ale lui Peano". Poate că unii oameni pot chiar să le formuleze. Mi s-a spus că aceste axiome nu au fost
descoperite pentru prima oară de către Peano, ci de către Dedekind. Desigur, Peano nu a fost un om necinstit. Mi
s-a spus că notele lui de subsol dau credit lui Dedekind. Nota de subsol a fost cumva ignorată. Aşadar, în teoria
în cauză termenul „Peano", aşa cum îl folosim noi, se referă realmente la - acum că aţi auzit povestea vedeţi că
vorbeaţi de fapt încontinuu despre - Dedekind. Dar lucrurile nu stau aşa. Astfel de ilustrări ar putea fi
multiplicate în mod indefinit.
Reprezentări greşite chiar mai proaste apar, desigur, la omul obişnuit, într-un exemplu dat mai înainte am
presupus că oamenii îl identifică pe Einstein prin referire la opera lui în domeniul relativităţii. De fapt, am auzit
adesea că realizarea cea mai celebră a lui Einstein a fost inventarea bombei atomice. Aşadar, când ne referim la
Einstein, ne referim la inventatorul bombei atomice. Dar nu este aşa. Columb a fost primul om care şi-a dat
seama că pământul este rotund. El a fost totodată primul european care a debarcat în emisfera vestică. Probabil
că nici unul dintre aceste lucruri nu este adevărat şi, prin urmare, atunci când oamenii folosesc termenul „Co-
lumb" ei se referă de fapt la un grec, dacă folosesc sfericitatea pământului, sau la un norvegian, poate, dacă
folosesc „descoperirea Americii". JDar ei nu se referă la aceasta. Aşa încât nu pare a fi adevărat că dacă cele mai
multe cp
76
Saul Kripke
sunt satisfăcute de către un obiect unic y, atunci y este referentul numelui. Aceasta pare să fie pur şi simplu fals.36
Teza (4): Dacă votul nu conduce la nici un obiect unic, numele nu se referă. într-adevăr, am abordat acest caz
mai înainte - a fost tratat în exemplele mele anterioare. Mai întâi, votul se poate să nu producă un obiect unic,
precum în cazul lui Cicero sau Feynman. în al doilea rând, să presupunem că nu produce nici un obiect, că nimic
nu satisface pe cele mai multe, sau măcar un număr substanţial de q>. Să însemne aceasta că numele nu referă?
Nu: în acelaşi fel în care puteţi avea opinii false despre o persoană, care pot să fie de fapt adevărate despre
altcineva, tot aşa puteţi avea opinii false care nu sunt adevărate despre absolut nimeni. Şi acestea pot să fie toate
opiniile pe care le aveţi. Să presupunem, ca să variem exemplul despre Godel, că nimeni nu ar fi descoperit
incompletitudinea aritmeticii - poate că demonstraţia s-a
36
Teoria numelor drept mănunchi-de-descripţii ar face ca propoziţia „Peano a descoperit axiomele teoriei numerelor" să
exprime un adevăr banal şi nu o reprezentare greşită şi tot aşa pentru alte reprezentări greşite despre istoria ştiinţei. Unii care
au fost de acord cu analiza mea asupra unor cazuri ca acestea au argumentat că există alte utilizări ale aceloraşi nume proprii
care satisfac teoria mănunchiului. De pildă, se argumentează că dacă spunem „Godel a demonstrat incompletitudinea
aritmeticii", ne referim, bine înţeles, la Godel şi nu la Schmidt. Dar, dacă spunem, „Godel s-a bazat pe un argument diagonal
în acest pas al demonstraţiei", nu ne referim, poate, la oricine a demonstrat teorema'} în mod similar, dacă cineva întreabă,
„Ce a avut în minte aici Aristotel (sau Shakespeare)?", nu vorbeşte el despre autorul pasajului respectiv, indiferent cine este
el? Prin analogie cu utilizarea lui Donnellan a descripţiilor, aceasta ar putea fi numită o utilizare „atributivă" a numelor
proprii. Dacă este aşa, atunci, presupunând că povestea Godel-Schmidt este un fapt, propoziţia „Godel a demonstrat teorema
de incompletitu-dine" este falsă, dar „Godel a folosit un argument diagonal în demonstraţie" este (cel puţin în anumite
contexte) adevărată, iar referinţa numelui „Godel" este ambiguă. Deoarece persistă unele contraexemple, teoria
mănunchiului-de-descripţii ar rămâne, în general, falsă, ceea ce a fost principala mea idee din text; dar ar fi aplicabilă într-o
clasă mai largă de cazuri decât am crezut. Cred totuşi că nu este nevoie să fie postulată nici o ambiguitate de acest fel. Poate
că este adevărat că uneori, atunci când cineva foloseşte numele „Godel", el este interesat în primul rând de oricine a
demonstrat teorema şi poate, într-un anumit sens, se „referă" la el. Nu cred că acest caz este diferit de cazul lui Smith şi Jones
din n. 3, p. 30. Dacă îl confund pe Jones cu Smith, mă pot referi (într-un sens corespunzător) la Jones atunci când spun că
Smith strânge frunzele; totuşi nu utilizez în mod ambiguu numele „Smith", ca pe un nume uneori al lui Smith şi alteori al lui
Jones, ci în mod univoc ca pe un nume al lui Smith. în mod similar, dacă cred în mod eronat că Aristotel a scris pasajul cutare
şi cutare, poate că utilizez uneori numele „Aristotel" pentru a mă referi la autorul actual al pasajului, chiar dacă nu există nici
o ambiguitate în utilizarea numelui de către mine. în ambele cazuri, dacă sunt constrâns de fapte voi renunţa la enunţul meu
iniţial şi la utilizarea numelui. Să nu pierdeţi din vedere că, în aceste prelegeri, „referent" este utilizat în sensul tehnic de lucru
numit de către un nume (sau care satisface în mod unic o descripţie) şi nu trebuie să existe nici o confuzie.
Numire şi necesitate
77
materializat pur şi simplu printr-o distribuţie aleatorie de atomi pe o foaie de hârtie - individul Godel fiind
suficient de norocos ca să fi fost de faţă atunci când s-a produs acest eveniment improbabil. Să presupunem mai
departe că aritmetica este de fapt completă. Nu ne-am aştepta de fapt ca o distribuţie aleatorie de atomi să
producă o demonstraţie corectă. O eroare subtilă, necunoscută zeci de ani, a trecut totuşi neobservată - dar poate
că de fapt nu neobservată, dar prietenii lui Godel... Aşadar, chiar dacă condiţiile nu sunt satisfăcute de către un
obiect unic, numele poate totuşi să refere. Săptămâna trecută v-am dat cazul lui Jonah. Cercetătorii Bibliei, după
cum spuneam, cred că Jonah a existat în realitate. Şi nu pentru că ei consideră că cineva a fost înghiţit vreodată
de un peşte mare sau a mers la Ninive să propovăduiască. Se poate ca aceste condiţii să nu fie adevărate despre
nimeni şi cu toate acestea numele „Jonah" are realmente un referent. în cazul de mai sus al inventării bombei de
către Einstein, este posibil ca nimeni să nu merite să fie numit „inventatorul" bombei.
Teza (5) spune că enunţul „Dacă X există, atunci X are cele mai multe cp", este a priori adevărat pentru A. Să se
observe că până şi în cazul în care (3) şi (4) se întâmplă să fie adevărate, un vorbitor tipic cu greu poate să ştie a
priori că sunt adevărate, aşa cum cere teoria. Eu cred că opinia mea despre Godel este de fapt corectă şi că
povestea cu „Schmidt" este doar o fantezie. Dar opinia cu greu constituie cunoaştere a priori.
Ce se întâmplă aici? Putem salva teoria?37 Mai întâi, putem încerca şi putem varia aceste descripţii - să nu ne
gândim la realizările faimoase ale unui om ci, să spunem, la altceva şi să încercăm să folosim aceasta ca
descripţie. Poate după destule încercări cineva ar putea să scoată în cele din urmă ceva din aceasta;38 totuşi,
majoritatea încercărilor întreprinse sunt
17
Mi s-a sugerat că cineva ar putea argumenta că un nume este asociat cu o utilizare „referenţială" a unei descripţii în sensul
lui Donnellan. De pildă, deşi îl identificăm pe Godel ca fiind autorul teoremei de incompletitudine, noi vorbim despre el chiar
dacă se dovedeşte că nu a demonstrat teorema. Atunci Tezele (2) - (6) ar putea să cadă; dar cu toate acestea, fiecare nume ar
abrevia o descripţie, deşi rolul descripţiei în numire s-ar deosebi radical de acela conceput de Frege şi Russell. Aşa cum am
spus mai sus, sunt înclinat să resping formularea lui Donnellan a noţiunii de descripţie definită referenţială. Chiar dacă se
acceptă analiza lui Donnellan, totuşi, este clar că nu trebuie acceptată propunerea prezentă. Căci vorbitorul, în mod tipic,
renunţă la o descripţie definită referenţială, precum „omul care bea şampanie", atunci când îşi dă seama că ea nu se aplică la
obiectul ei. Dacă ar fi dată în vileag o fraudă godeliană, Godel nu ar mai fi numit „autorul teoremei de incompletitudine", dar
el ar fi numit în continuare „Godel". Prin urmare, numele nu abreviază descripţia.
38
Aşa cum mi-a arătat Robert Nozick, există un sens în care o teorie a descripţiilor trebuie să fie banal adevărată, dacă
dispunem de o teorie oarecare a referinţei numelor, formulată în termeni independenţi de noţiunea de referinţă. Pentru că dacă
o astfel de
78
Saul Kripke
expuse la contraexemple sau la alte obiecţii. Să vă dau un exemplu de felul acesta. în cazul lui Godel se poate
spune, „Ei bine, 'Godel' nu înseamnă 'omul care a demonstrat incompletitudinea aritmeticii'". Iată, tot ceea ce
ştim de fapt este că majoritatea oamenilor cred că Godel a demonstrat incompletitudinea aritmeticii, că Godel
este omul căruia i se atribuie în mod obişnuit incompletitudinea aritmeticii. Aşa încât, când determin referentul
numelui „Godel", nu-mi spun mie însumi, „prin 'Godel' voi înţelege 'omul care a demonstrat incompletitudinea
aritmeticii, indiferent cine ar fi acesta'". Acesta s-ar putea dovedi a fi Schmidt sau Post. în schimb voi înţelege
„omul despre care majoritatea oamenilor cred că a demonstrat incompletitudinea aritmeticii".
Este corectă această teorie? Mai întâi, mi se pare că este expusă la contraexemple de acelaşi tip precum acelea pe
care le-am dat mai înainte, deşi contraexemplele pot fi mai căutate. Să presupunem, în cazul menţionat mai
înainte al lui Peano, că, fără a-i fi cunoscut vorbitorului, majoritatea oamenilor (cel puţin până acum) îşi dă pe
deplin seama că axiomele teoriei numerelor nu trebuie să-i fie atribuite lui. Majoritatea oamenilor nu-1 mai
creditează pe Peano pentru axiome, ci le atribuie acum în mod corect lui Dedekind. Aşa încât, Dedekind şi nu
Peano va fi omul căruia îi este atribuit în mod comun acest lucru. Oricum, vorbitorul, care şi-a însuşit opinia
veche demodată, se poate referi totuşi la Peano şi să aibă o opinie falsă despre Peano şi nu o opinie adevărată
despre Dedekind.
în al doilea rând, însă, şi poate mai semnificativ, un astfel de criteriu violează condiţia noncircularităţii. Cum se
întâmplă aceasta? Este adevărat că cei mai mulţi dintre noi cred că Godel a demonstrat incompletitudinea
aritmeticii. De ce stau lucrurile aşa? Cu siguranţă că spunem, şi în mod sincer, „Godel a demonstrat
incompletitudinea aritmeticii". Decurge din aceasta că noi credem că Godel a demonstrat incompletitudinea
aritmeticii -că noi atribuim incompletitudinea aritmeticii acestui om? Nu. Nu numai din aceasta. Trebuie să ne
referim la Godel când spunem „Godel a demonstrat incompletitudinea aritmeticii". Dacă, de fapt, ne-am referit
întotdeauna la Schmidt, atunci vom fi atribuit incompletitudinea aritmeticii lui Schmidt şi
teorie ne dă condiţii în care un obiect urmează să fie referentul unui nume, atunci desigur că acesta satisface în mod unic
aceste condiţii. Deoarece nu pretind să dau o teorie care elimină noţiunea de referinţă în acest sens, nu am cunoştinţă de nici o
astfel de satisfacere banală a teoriei descripţiilor şi mă îndoiesc că există vreuna. (Putem dispune cu uşurinţă de o descripţie
care foloseşte noţiunea de referinţă a unui nume, dar ea este circulară, aşa cum am văzut în discuţia noastră despre teoria lui
Kneale.) Dacă am avea la dispoziţie o astfel de satisfacere banală, totuşi, argumentele pe care le-am dat arată că descripţia
trebuie să fie de un gen complet diferit de acela conceput de Frege, Russell, Searle, Strawson şi alţi apărători ai teoriei
descripţiilor.
Numire şi necesitate
79
nu lui Godel - dacă am folosi sunetul „Godel" ca pe un nume al omului pe care-1 numesc „Schmidt".
Dar de fapt noi ne referim la Godel. Cum facem aceasta? Ei bine, nu spunându-ne nouă înşine, „Prin 'Godel' voi
înţelege omul căruia i se atribuie în mod obişnuit incompletitudinea aritmeticii". Dacă am face aceasta ne-am
învârti într-un cerc. Aici suntem toţi în această cameră. De fapt în această instituţie39 unii l-au întâlnit pe acest
om, dar în multe instituţii nu este aşa. Toţi cei care aparţinem comunităţii încercăm să determinăm referinţa spu-
nând „Godel urmează să fie omul căruia i se atribuie în mod obişnuit incompletitudinea aritmeticii". Nici unul
dintre noi nu va începe cu vreuna dintre atribuiri, dacă nu există un criteriu independent pentru referinţa numelui,
care să fie diferit de „omul căruia i se atribuie în mod obişnuit incompletitudinea aritmeticii". Altfel tot ceea ce
vom spune este „Atribuim această realizare omului căruia i-o atribuim", fără să spunem cine este acel om, fără să
dăm vreun criteriu independent al referinţei şi astfel determinarea va fi circulară. Atunci aceasta este o violare a
condiţiei pe care am notat-o „C" şi nu poate fi utilizată în nici o teorie a referinţei.
Desigur, aţi putea să evitaţi circularitatea pasând responsabilitatea altcuiva. Această posibilitate este menţionată
de către Strawson, care spune într-o notă de subsol în care comentează asupra acestor chestiuni că referinţa cuiva
poate să derive din referinţa altcuiva.
Descripţia identificatoare, deşi nu trebuie să includă o referire la pro pria referinţă a vorbitorului la lucrul
individual în chestiune, poate să includă o referire la referinţa altcuiva la acel lucru individual. Dacă o
prezumtivă descripţie identificatoare este de acest din urmă tip, atunci, într-adevăr, problema dacă ea este o
descripţie identificatoare autentică revine la problema dacă referinţa la care se referă este ea însăşi o referinţă
identificatoare autentică. Aşadar, o referinţă poate să-şi împrumute de la o altă referinţă autentificarea sa, în
calitate de referinţă identificatoare autentică; iar aceea de la o alta. Dar acest regres nu este infinit. ^
Pot spune atunci, „Iată, prin 'Godel' voi înţelege pe omul despre care Joe crede că a demonstrat
incompletitudinea aritmeticii". Joe poate să paseze acest lucru mai departe lui Harry. Trebuie să fim foarte atenţi
ca aceasta să nu se învârtă într-un cerc. Este cineva pe deplin încredinţat că aceasta nu se va întâmpla? Dacă
dumneavoastră înşivă aţi putea fi siguri că aveţi cunoştinţă de o astfel de înlănţuire şi că toţi ceilalţi din lanţ
folosesc condiţiile corespunzătoare, astfel că nu se iese din acest lanţ, atunci poate că aţi putea să vă întoarceţi la
Godel, referindu-vă în modul arătat la un astfel de lanţ,
39
Universitatea Princeton.
40
Strawson, op. cit., p. 182 n.
80
Saul Kripke
împrumutând referinţele una după alta. Totuşi, deşi astfel de lanţuri există în general pentru o persoană care
trăieşte, nu veţi şti care este lanţul. Nu veţi fi siguri ce descripţii foloseşte celălalt, în aşa fel încât lucrul să nu se
învârtă într-un cerc, sau dacă apelând la Joe nu vă veţi îatoarce deloc la persoana potrivită. Aşadar nu puteţi avea
nici o garanţie folosind aceasta ca pe descripţia dumneavoastră identificatoare. S-ar putea, nici să nu vă amintiţi
de la cine aţi auzit de Godel.
Care este imaginea corectă a ceea ce se întâmplă aici? Poate că nici nu se produce deloc referirea! La urma
urmei, nu ştim de fapt că vreuna dintre proprietăţile pe care le folosim pentru a identifica persoana în cauză este
corectă. Nu ştim că ele singularizează un obiect unic. Aşadar ce anume face ca utilizarea de către mine a lui
„Cicero" să fie un nume al lui? Imaginea care conduce la teoria mănunchiului-de-descripţii arată în felul acesta:
Cineva se izolează într-o cameră; întrega comunitate a celorlaLţi vorbitori, orice altceva, ar putea să dispară; iar
el determină referinţa pentru sine însuşi spunând -„Prin 'Godel' voi înţelege omul, indiferent cine este, care a
demonstrat incompletitudinea aritmeticii". Dacă vreţi, puteţi face aşa ceva. Nimic nu vă poate împiedica. Puteţi
pur şi simplu rămâne la această determinare. Dacă aceasta este ceea ce faceţi, atunci dacă Schmidt a descoperit
incompletitudinea aritmeticii vă referiţi de fapt la el atunci când spuneţi „Godel a făcut
cutare şi cutare".
Dar nu aceasta este ceea ce fac cei mai mulţi dintre noi. Să spunem că se naşte cineva, un copil; părinţii lui îi pun
un anumit nume. Ei vorbesc despre el cu prietenii lor. Alţi oameni îl întâlnesc. Prin diferite genuri de discuţii
numele este împrăştiat de la o verigă la alta, ca printr-un lanţ. Un vorbitor care se află la capătul acestui lanţ, care
a auzit, să zicem, despre Richard Feynman, la piaţă sau în altă parte, se poate referi la Richard Feynman chiar
dacă nu-şi poate aminti de la cine a auzit pentru prima dată despre Feynman sau de la cine a auzit vreodată
despre Feynman. El ştie că Feynman este un fizician faimos. Un anumit lanţ de comunicare care ajunge în ultimă
instanţă la omul însuşi ajunge la vorbitor. El se referă atunci la Feynman chiar dacă nu-1 poate identifica în mod
unic. Nu ştie ce este o diagramă Feynman, el nu ştie ce este teoria lui Feynman a perechii producerii şi anihilării.
Nu numai atât: ar putea să aibă dificultăţi în a-1 deosebi pe Gell-Mann de Feynman. Aşadar, el nu trebuie să ştie
aceste lucruri, dar, în schimb, s-a stabilit un lanţ de comunicare care merge înapoi până la Feynman însuşi,
realizat în virtutea apartenenţei vorbitorului la o comunitate care a transmis numele de la o verigă la alta şi nu
printr-o ceremonie pe care o realizează în mod privat în biroul său: „Prin 'Feynman' voi înţelege omul care a
făcut cutare şi cutare şi cutare şi cutare".
Numire şi necesitate
81
Cum se deosebeşte această concepţie de sugestia lui Strawson, pe care am menţionat-o mai înainte, că o referinţă
identificatoare poate să împrumute autentificarea ei de la o altă referinţă? Cu siguranţă că Strawson a avut o
intuiţie bună în pasajul citat; pe de altă parte, el se deosebeşte cu siguranţă, cel puţin în privinţa accentului, de
imaginea pe care o apăr, deoarece el relegă remarca într-o notă de subsol. Textul principal apără teoria mănun-
chiului-de-descripţii. Tocmai pentru că Strawson face remarca lui în contextul unei teorii descripţioniste,
concepţia lui se deosebeşte, prin urmare, de a mea într-o privinţă importantă. Este clar că Strawson impune
cerinţa că vorbitorul trebuie să ştie de la cine a primit referinţa sa, în aşa fel încât el să poată spune: „Prin 'Godel'
înţeleg omul pe care Jones îl numeşte 'Godel'". Dacă el nu-şi aminteşte cum a primit referinţa, el nu poate să dea
o astfel de descripţie. Prezenta teorie nu impune nici o cerinţă de felul acesta. După cum am spus, s-ar putea
foarte bine să nu-mi amintesc de la cine am auzit de Godel şi s-ar putea să cred că-mi amintesc de la ce oameni
am auzit numele, dar în mod greşit.
Aceste consideraţii arată că imaginea pe care o apăr aici poate conduce la consecinţe care sunt divergente de fapt
faţă de acelea din nota de subsol a lui Strawson. Să presupunem că vorbitorul a auzit numele „Cicero" de la
Smith şi de la alţii, care folosesc numele pentru a se referi la un faimos orator roman. Mai târziu, el crede, totuşi,
că a primit numele de la Jones, care (fără să-i fie cunoscut vorbitorului) utilizează „Cicero" drept numele unui
spion german notoriu şi nu a auzit niciodată de nici un orator din antichitate. Atunci, potrivit paradigmei lui
Strawson, vorbitorul trebuie să determine referinţa sa prin dictumul, „Voi folosi 'Cicero' pentru a mă referi la
omul pe care Jones îl desemnează prin acel nume", în timp ce în concepţia de faţă, referentul va fi oratorul în
pofida impresiei false a vorbitorului în legătură cu locul în care a primit numele. Ideea este că Strawson,
încercând să potrivească imaginea lanţului de comunicare în teoria descripţionistă, se bizuie pe ceea ce
vorbitorul crede că a fost sursa referinţei sale. Dacă vorbitorul a uitat sursa sa, descripţia pe care o utilizează
Strawson nu-i stă la dispoziţie; dacă-şi aminteşte incorect, paradigma lui Strawson poate să dea rezultate greşite.
In concepţia noastră, ceea ce este relevant nu este cum gândeşte vorbitorul că a primit referinţa, ci lanţul actual
de comunicare.
Cred că data trecută am spus că teoriile filosofice sunt în pericol de a fi false şi de aceea nu urmăream să prezint
o teorie alternativă. Tocmai am făcut aceasta? Poate că da, într-un anumit fel; dar caracterizarea mea a fost cu
mult mai puţin specifică decât ar fi o adevărată mulţime de condiţii necesare şi suficiente pentru referinţă.
Evident, numele este transmis de la o verigă la alta. Dar, bineînţeles, nu oricare gen de lanţ cauzal care, pornind
de

82
Saul Kripke
la mine, ajunge la un anumit individ va fi suficient pentru ca eu să mă refer la ceva. Poate să existe un lanţ cauzal
de la utilizarea de către noi a termenului „Santa Claus" la un anumit sfânt care este un personaj istoric, dar cu
toate acestea copiii, când folosesc termenul, probabil că. nu se referă astăzi la acel sfânt. Aşadar, trebuie
satisfăcute alte condiţii pentru a transforma această imagine într-o teorie realmente riguroasă a referinţei. Nu ştiu
dacă voi face aceasta pentru că, mai întâi, sunt prea leneş acum; în al doilea rând, în loc să dau o mulţime de
condiţii necesare şi suficiente care vor funcţiona ca referinţă pentru un termen, nu vreau decât să prezint o
imagine mai bună decât imaginea pe care ne-o prezintă doctrinele standard despre referinţă.
Nu am fost foarte nedrept cu teoria descripţionistă? Am formulat-o aici într-un mod foarte precis - poate că mai
precis decât a fost formulată de către oricare dintre susţinătorii ei. Aşa încât este uşor să o respingem. Poate că
dacă aş încerca să o formulez pe a mea cu un grad suficient de precizie, sub forma a şase, sau şapte, sau opt teze,
s-ar dovedi, de asemenea, că atunci când examinăm tezele una câte una, ele toate vor fi false. Chiar s-ar putea ca
lucrurile să stea aşa, dar deosebirea este aceasta. Ceea ce cred că arată exemplele pe care vi le-am dat nu este pur
şi simplu că există o eroare tehnică într-un loc, sau o greşeală într-un alt loc, ci ca întreaga imagine, pe care o dă
această teorie a modului în care este determinată referinţa pare să fie greşită la nivelul fundamentelor. Pare să fie
greşit să considerăm că ne dăm nouă înşine unele proprietăţi, care, într-un fel oarecare, singularizează într-un
mod calitativ unic un obiect şi determină referinţa noastră în acest fel. Ceea ce încerc să prezint este o imagine
mai bună - o imagine care, dacă am completa-o cu mai multe amănunte, ar putea fi rafinată în aşa fel încât să ne
dea condiţii mai exacte pentru ca referirea să aibă Loc.
S-ar putea ca niciodată să nu obţinem o mulţime de condiţii necesare şi suficiente. Nu ştiu, întotdeauna am fost
de acord cu ceea ce a spus Episcopul Butler - „Orice lucru este ceea ce este şi nu un alt lucru" - în sensul nebanal
că analizele filosofice ale unui concept precum referinţa, date în termeni complet diferiţi care nu menţionează
deloc referinţa, sunt foarte probabil sortite eşecului. Desigur, în orice caz particular în care se dă o analiză,
trebuie sa o examinăm şi să vedem dacă este adevărată sau falsă. Nu putem pur şi simplu să ne spunem nouă
înşine această maximă şi apoi să dăm pagina mai departe. Dar, pe o notă mai prudentă, vreau să prezint o
imagine mai buna fără să dau o mulţime de condiţii necesare şi suficiente pentru referinţă. Astfel de condiţii ar fi
foarte complicate, dar adevărul este că ne referim la un anumit om în virtutea legăturii noastre cu alţi vorbitori
din comunitate, mergând înapoi din verigă în verigă până la referentul însuşi.
Pot exista unele cazuri în care imaginea descripţionistă este adevărată, în care cineva dă într-adevăr un nume
retrăgându-se în camera sa şi spunând
Numire ţi necesitate
83
că referentul urmează să fie lucrul unic cu anumite proprietăţi identificatoare. ,,Jack Spintecătorul" a fost un
exemplu posibil pe care l-am dat. Un altul a fost „Hesperus". Totuşi, un alt caz care poate fi asimilat în mod
forţat în acest model descripţionist este acela în care întâlnim pe cineva şi ni se spune numele său. Probabil că nu
am considera că acesta ar fi un caz în care producem pentru noi înşine o descripţie, de felul „individul pe care
tocmai îl întâlnesc acum", exceptând situaţia în care susţinem teoria descripţionistă şi credem că este importantă
în alte cazuri. Dar putem formula chestiunea în aceşti termeni, dacă dorim şi dacă nu am auzit niciodată numele
în nici un alt fel. Desigur, dacă sunteţi prezentat unui om şi vi se spune, „Acesta este Einstein", aţi auzit de el
înainte, poate fi greşit, ş.a.m.d. Dar poate că în unele cazuri o astfel de paradigmă funcţionează - cu deosebire
pentru cineva care dă pentru prima oară un nume unei persoane sau unui lucru. Sau arată către o stea şi spune,
„Aceasta urmează să fie Alpha Centauri". Aşa încât el poate să realizeze el însuşi această ceremonie: „Prin
'Alpha Centauri' voi înţelege steaua de acolo cu coordonatele cutare şi cutare". Dar, în general, această imagine
eşuează. în general, referinţa noastră depinde nu doar de ceea ce gândim noi înşine, ci de alţi oameni din
comunitate, de istoria modului în care numele ajunge să fie preluat de vorbitor şi de alte lucruri de felul acesta.
La referinţă se ajunge urmărind o astfel de istorie.
Este foarte complicat să dăm condiţii mai exacte. Ele par să fie, într-un sens, oarecum diferite în cazul unui om
faimos şi al unui om care nu este faimos. De pildă, un profesor spune clasei sale că Newton a fost faimos pentru
că a fost primul om care a considerat că există o forţă care atrage lucrurile spre pământ; cred că aceasta este ceea
ce socotesc copiii că a fost cea mai mare realizare a lui Newton. Nu voi spune care ar fi meritele unei astfel de
realizări, dar, oricum, putem presupune că spunându-li-se pur şi simplu că acesta este unicul conţinut al
descoperirii lui Newton li se dă elevilor o opinie falsă despre Newton, chiar dacă ei nu au auzit niciodată despre
el înainte. Dacă, pe de altă parte,41 profesorul foloseşte numele „George Smith" - un om care are acest nume este
de fapt vecinul său - şi spune că George Smith a realizat pentru prima oară cvadratura cercului, decurge de aici
că elevii au o opinie falsă despre vecinul profesorului? Profesorul nu le spune că Smith este vecinul său şi el nici
nu crede că Smith a realizat pentru prima oară cvadratura cercului. Nu încearcă în mod special să formeze în
minţile elevilor nici o opinie despre vecinul său. El încearcă să le inculce opinia că a existat un om care a realizat
cvadratura cercului, dar nu o opinie despre vreun anumit individ - el rosteşte pur şi simplu primul nume care-i
trece prin minte - şi se întâmplă să utilizeze numele vecinului său. în

Ideile esenţiale ale acestui exemplu mi-au fost sugerate de către Richard Miller.
84
Saul Kripke
cazul acesta nu pare să fie clar că elevii au o opinie falsă despre vecin, chiar dacă există un lanţ cauzal care
merge înapoi până la vecin. Nu sunt sigur în legătură cu aceasta. în orice caz, este nevoie să rafinăm şi mai mult
aceasta pentru a începe să fie o mulţime de condiţii necesare şi suficiente. în sensul acesta nu este o teorie, dar s-
ar părea că ne dă o imagine mai bună a ceea ce se petrece de fapt.
O formulare grosieră a unei teorii ar putea fi următoarea: Are loc un „botez" iniţial. Aici obiectul poate fi numit
prin ostensiune, sau referinţa numelui poate fi fixată printr-o descripţie.42 Când numele este „trecut de la o verigă
la alta", cred că acela care primeşte numele trebuie să aibă intenţia, atunci când îl învaţă, să-1 folosească cu
aceeaşi referinţă ca şi omul de la care 1-a auzit. Dacă aud numele „Napoleon" şi decid că ar fi un nume drăguţ
pentru furnicarul meu african, nu satisfac această condiţie.43 (Poate că un eşec de acest fel în a păstra referinţa
fixă explică divergenţa dintre utilizările prezente ale lui „Santa Claus" şi prezumptiva utilizare originală.)
Să se observe că schiţa precedentă cu greu se poate spune că elimină noţiunea de referinţă; dimpotrivă, ea
presupune ca ceva dat noţiunea de a avea intenţia de a utiliza aceeaşi referinţă. Mai există un apel la un botez
iniţial, care este explicat în termenii fie ai fixării unei referinţe printr-o descripţie, fie prin ostensiune (dacă
ostensiunea nu urmează a fi subsumată celeilalte categorii).44 (Poate că există alte posibilităţi pentru botezurile
ini-
42
Un bun exemplu de botez a cărui referinţă a fost fixată cu ajutorul unei descripţii a fost acela al numirii lui Neptun în n. 33,
pag. 72. Cazul unui botez prin ostensiune poate fi şi el subsumat probabil conceptului descripţionist. Astfel, aplicabilitatea
primară a teoriei descripţioniste vizează cazurile de botez iniţial. Descripţiile mai sunt utilizate pentru a fixa o referinţă în
cazuri de designare care sunt similare numirii, exceptând faptul că termenii introduşi nu sunt denumiţi de obicei „nume".
Termenii „un metru", „100 grade Celsius", au fost daţi deja ca exemple şi în aceste prelegeri vor fi date alte exemple mai
târziu. Trebuie subliniate două lucruri referitor la cazul introducerii unui nume printr-o descripţie într-un botez iniţial. Mai
întâi, descripţia utilizată nu este sinonimă cu numele pe care-1 introduce, ci mai degrabă îi fixează referinţa. Ne deosebim aici
de teoreticienii descripţionişti obişnuiţi. în al doilea rând, majoritatea cazurilor de botez iniţial diferă de acelea din care s-a
inspirat la început teoria descripţionistă. în mod obişnuit, acela care botează are o cunoaştere directă a obiectului pe care-1
numeşte şi poate să-1 numească în mod ostensiv. Acum, motivaţia teoriei descripţioniste rezidă în faptul că putem utiliza
adesea nume ale unor personalităţi faimoase din trecut, care au murit demult şi pe care nici o persoană în viaţă nu le cunoaşte
direct; iar în concepţia noastră, exact acestea sunt cazurile care nu pot fi explicate în mod corect printr-o teorie
descripţionistă.
43
Pot transmite numele furnicarului african altor oameni. Pentru toţi aceşti oameni, ca şi pentru mine, va exista un anumit gen
de legătură cauzală sau istorică între utilizarea de către mine a numelui şi împăratul francezilor, dar nu una de tipul cerut.
44
De îndată ce ne dăm seama că descripţia utilizată pentru a fixa referinţa unui nume nu este sinonimă cu el, se poate
considera că teoria descripţionistă presupune noţiunea de
Numire şi necesitate
85
ţiale.) Mai departe, cazul George Smith aruncă o anumită umbră de îndoială în privinţa caracterului suficient al
condiţiilor. Chiar dacă profesorul se referă într-adevăr la vecinul său, este oare clar că el a transmis referinţa sa
elevilor? De ce opinia lor nu ar fi despre oricine altcineva numit „George Smith"? Dacă el spune că Newton a
fost lovit de un măr, sarcina sa de a transmite o referinţă este oarecum mai uşoară, deoarece el a comunicat o
reprezentare greşită comună despre Newton.
Repet, poate că nu v-am prezentat o teorie, dar cred într-adevăr că am prezentat o imagine mai bună decât aceea
dată de către teoreticienii descripţionişti.
Cred că următorul topos despre care vreau să vorbesc este acela al judecăţilor de identitate. Sunt acestea necesare
sau contingente? Chestiunea a făcut obiectul unor dispute în filosofia recentă. Mai întâi, fiecare este de acord că
descripţiile pot fi folosite pentru a face enunţuri de identitate contingente. Dacă este adevărat că omul care a
inventat lentilele bifocale a fost primul Director al Poştelor al SUA - că aceştia au fost unul şi acelaşi - este
adevărat în mod contingent. Adică, s-ar fi putut să se întâmple ca un individ să fi inventat lentilele bifocale şi un
altul să fi fost primul Director al Poştelor al SUA. Aşa încât, desigur, când faceţi enunţuri de identitate folosind
descripţii -când spuneţi „x-ul astfel încât cpx şi x-ul astfel încât y/x sunt unul şi acelaşi" -acesta poate fi un fapt
contingent. Dar filosofii şi-au arătat interesul, de asemenea, faţă de problema enunţurilor de identitate dintre
nume. Când spunem „Hesperus este Phosphorus" sau „Cicero este Tullius", ceea ce spunem este necesar sau
contingent? Mai departe, ei au fost interesaţi de un alt tip de enunţ de identitate, care provine din teoria
ştiinţifică. De pildă, identificăm lumina cu radiaţia electromegnetică dintre anumite limite ale lungimilor de
undă, sau cu un flux de fotoni. Identificăm căldura cu mişcarea moleculelor; sunetul cu un anumit gen de
perturbare ondulatorie din aer ş.a.m.d. Cu privire la astfel de enunţuri, se susţine de obicei următoarea teză. Mai
întâi, că acestea sunt în
numire sau referinţă. Cerinţa pe care am formulat-o, ca descripţia utilizată să nu implice ea însăşi noţiunea de referinţă într-un
mod circular, este altceva şi este crucială dacă teoria descripţionistă urmează să aibă vreo valoare. Raţiunea este că
teoreticianul descripţionist presupune că fiecare vorbitor utilizează în mod esenţial descripţia pe care o dă printr-un act iniţial
de numire pentru a determina referinţa sa. Este clar că dacă el introduce numele „Cicero" prin determinarea „Prin 'Cicero' mă
voi referi la omul pe care-1 numesc 'Cicero'", prin această ceremonie el nu a determinat nici o referinţă.
Nu toţi teoreticienii descripţionişti au considerat că elimină pe de-a-ntregul noţiunea de referinţă. Poate că unii şi-au dat
seama că o anumită noţiune de ostensiune, sau referinţă primitivă este necesară ca punct de sprijin. Cu siguranţă că Russell
şi-a dat seama de aceasta.
Saul Kripke
mod evident identităţi contingente: am descoperit că lumina este un flux de fotoni, dar, desigur, s-ar fi putut să nu
fie un flux de fotoni. Căldura este de fapt mişcarea moleculelor; am descoperit aceasta, dar căldura s-ar fi putut
să nu fie mişcarea moleculelor. în al doilea rând, mulţi filosofi se simt al naibii de norocoşi că există astfel de
exemple. Acum, întrebarea este, de ce? Aceşti filosofi, ale căror concepţii sunt expuse într-o vastă literatură,
susţin o teză denumită „teza identităţii" cu privire la unele concepte psihologice. Ei consideră, să zicem, că
durerea este exact o anumită stare materială a creierului sau a corpului, sau a orice altceva - să zicem stimularea
unor fibre-C. (N-are importanţă ce anume.) Unii oameni au obiectat atunci, „Ei bine, iată, există probabil o
corelaţie între durere şi aceste stări ale corpului; dar aceasta trebuie să fie doar o corelaţie contingenţă între două
lucruri contingente, deoarece descoperirea faptului că s-a produs această corelaţie a fost o descoperire empirică.
Aşadar, prin 'durere' trebuie să înţelegem ceva diferit de această stare a corpului sau a creierului; şi, prin urmare,
ele trebuie să fie două lucruri diferite."
Apoi se spune, „Ah, dar vedeţi, aceasta este ceva greşit! Oricine ştie că pot exista identităţi contingente." Mai
întâi, precum în cazul lentilelor bifocale şi al primului Director al Poştelor, pe care l-am menţionat înainte. în al
doilea rând, în cazul, despre care se crede că este mai aproape de paradigma prezentă, al identificărilor teoretice,
precum lumina şi un flux de fotoni, sau apa şi un anumit compus de hidrogen şi oxigen. Toate acestea sunt
identităţi contingente. S-ar fi putut să fie false. Aşadar, nu ne surprinde că poate fi adevărat în mod contingent şi
nu cu necesitate că a simţi durerea, sau a vedea roşu, este doar o anumită stare a corpului omenesc. Identificări
psihologice de acest fel pot fi fapte contingente tot aşa cum celelalte identităţi sunt fapte contingente. Şi
bineînţeles că există motivaţii răspândite - ideologice, sau pur şi simplu dorinţa de a nu avea „bălăbaneala nomo-
logică" a conexiunilor misterioase care nu sunt explicate de către legile fizicii, corelaţia unu-la-unu între două
genuri diferite de lucruri, stări materiale şi lucruri de un gen pe de-a-ntregul diferit - care îi fac pe oameni să vrea
să creadă această teză.
Cred că lucrul principal despre care voi vorbi mai întâi constă în enunţurile de identitate dintre nume. Dar despre
cazul general susţin următoarele. Mai întâi, că identificări teoretice caracteristice precum „Căldura este mişcarea
moleculelor", nu sunt adevăruri contingente, ci adevăruri necesare, iar aici, bine înţeles, nu am în vedere doar
necesare din punct de vedere fizic, ci necesare în gradul cel mai înalt - indiferent ce înseamnă aceasta.
(Necesitatea fizică, s-ar putea dovedi a fi necesitate în gradul cel mai înalt. Dar aceasta este o problemă asupra
căreia nu vreau să-mi exprim vreo prejudecată. Cel puţin pentru acest gen de exemplu, s-ar putea ca atunci când
ceva este necesar din punct de vedere
Numire şi necesitate
87
fizic, să fie întotdeauna necesar tout court.) în al doilea rând, că modul în care s-au dovedit acestea a fi adevăruri
necesare nu mi se pare a fi un mod în care identităţile minte-creier s-ar putea dovedi a fi sau necesar adevărate
sau contingent adevărate. Aşadar, această analogie trebuie să dispară. Este greu de văzut ce să punem în locul ei.
Este greu de văzut, prin urmare, cum să evităm să conchidem că cele două sunt de fapt diferite.
Să ne întoarcem la cazul mai obişnuit legat de numele proprii. Deja acesta este destul de misterios. Există o
controversă asupra acestui caz între Quine şi Ruth Barcan Marcus.45 Marcus spune că identităţile dintre nume
sunt necesare. Dacă cineva gândeşte că Cicero este Tullius şi utilizează realmente „Cicero" şi „Tullius" drept
nume, el se angajează prin aceasta să susţină că opinia sa este un adevăr necesar. Ea utilizează termenul „simplă
etichetă". Quine dă următoarea replică: „Putem eticheta planeta Venus, într-o seară frumoasă, cu numele propriu
'Hesperus'. Putem eticheta aceeaşi planetă din nou, într-o zi înainte de răsăritul soarelui, cu numele propriu
'Phosphorus'. Atunci când descoperim că am etichetat aceeaşi planetă de două ori, descoperirea noastră este
empirică. Şi nu pentru că numele proprii erau descripţii."4* Mai întâi, aşa cum spune Quine când descoperim că
am etichetat aceeaşi planetă de două ori, descoperirea noastră a fost empirică. Un alt exemplu pe care cred că-1
dă Quine într-o altă carte este acela că acelaşi munte văzut dinspre Nepal şi dinspre Tibet, sau ceva de felul
acesta, este denumit dintr-un unghi „Muntele Everest" (aţi auzit despre acesta); dintr-un altul este denumit
„Gaurisanker". Se poate de fapt să fie o descoperire empirică faptul că Gaurisanker este Everest. (Quine spune că
exemplul este de fapt fals. El a luat exemplul de la Erwin Schrodinger. Nu aţi crede că inventatorul mecanicii
ondulatorii a greşit atât de mult. Nu ştiu de unde trebuie să fi provenit greşeala. Cu siguranţă, ne-am putea
imagina această situaţie ca fiind una care s-a întâmplat; şi este o altă bună ilustrare a genului de lucru pe care-1
are în minte Quine.)
Ce se poate spune despre aceasta? Am vrut să găsesc un citat bun de partea cealaltă, din Marcus, în această carte,
dar am greutăţi în localizarea unuia. Fiind prezent la acea discuţie, îmi amintesc47 că ea a apărat concepţia că
dacă aveţi realmente nume, un dicţionar bun trebuie să poată să vă spună dacă ele au aceeaşi referinţă. Aşadar,
cineva trebuie să poată spune, uitându-se în dicţionar, că Hesperus şi Phosphorus sunt identice. Aceasta nu pare
să fie
43
Ruth Barcan Marcus, „Modalities and Intensional Languages" (comentarii de W.V. Quine, plus discuţia) Boston Studies in
the Philosophy of Science, volumul I, Reidel, Dordrecht, Holland, 1963, pp. 77-116.
46
P. 101.
47
P. 115.
Saul Kripke
adevărat. Multor oameni li se pare a fi o consecinţă a concepţiei că identităţile dintre nume sunt necesare. Prin
urmare, concepţia că enunţurile de identitate dintre nume sunt necesare a fost respinsă de obicei. Concluzia lui
Russell era oarecum diferită. El socotea că nu trebuie sa fie niciodată o chestiune empirică dacă două nume au
aceeaşi referinţă. Aceasta nu este satisfăcută pentru numele obişnuite, dar este satisfăcută atunci când numiţi
propriile dumneavoastră date senzoriale, sau ceva de felul acesta. Spuneţi „Aici, acesta şi acela (designând
aceleaşi date senzoriale prin ambii demonstrativi)." Astfel, puteţi spune fără vreo cercetare empirică că numiţi
acelaşi lucru de două ori; condiţiile sunt satisfăcute. Din moment ce aceasta nu se va aplica la cazuri obişnuite de
numire, „nume" obişnuite nu pot fi nume autentice.
Ce trebuie să credem despre aceasta? Mai întâi, este adevărat că cineva poate utiliza numele „Cicero" ca să se
refere la Cicero şi numele „Tullius" ca să se refere tot la Cicero şi să nu ştie că Cicero este Tullius. Aşadar, se
pare că nu ştim cu necesitate a priori că un enunţ de identitate între nume este adevărat. Din aceasta nu decurge
că judecata astfel exprimată este una contingenţă, dacă este adevărată. Am subliniat acest punct în prima mea
prelegere. Există un sentiment foarte puternic care ite conduce la ideea că, dacă nu poţi şti ceva printr-o
ratiocinare a priori, atunci acel ceva trebuie să fie contingent; s-ar fi putut întâmpla altfel; dar oricum, eu
consider că acest sentiment este greşit.
Să presupunem că ne referim la acelaşi corp ceresc de două ori, drept „Hesperus" şi „Phosphorus". Spunem:
Hesperus este acea stea de acolo în timpul serii; Phosphorus este acea stea de acolo din timpul dimineţii. De fapt,
Hesperus este Phosphorus. Există realmente circum&tanţe în care Hesperus nu ar fi fost Phosphorus?
Presupunând că Hesperus este Phosphorus, să încercăm să descriem o situaţie posibilă în care nu ar fi fost. Ei
bine, este uşor. Cineva trece pe acolo şi numeşte două stele diferite „Hesperus" şi „Phosphorus". S-ar putea chiar
ca împrejurările să fie identice cu acelea care au prevalat atunci când noi am introdus numele „Hesperus" şi
„Phosphorus". Dar acele circumstanţe sunt circumstanţe în care Hesperus nu este Phosphorus sau nu ar fi fost
Phosphorus? Mie mi se pare că nu sunt.
Desigur, sunt angajat faţă de poziţia că ele nu sunt, dacă spun că termeni precum „Hesperus" şi „Phosphorus",
atunci când sunt folosiţi ca nume, sunt designatori rigizi. Ei se referă în fiecare lume posibilă la planeta Venus.
Prin urmare, şi în acea lume posibilă, planeta Venus este planeta Venus şi nu are importanţă ce a spus oricare altă
persoană în această altă lume posibilă. Cum trebuie să descriem noi această situaţie? El nu se poate să fi indicat
spre Venus de două ori şi într-un caz să o fi numit „Hesperus", iar în celălalt „Phosphorus", aşa cum am făcut
noi. Dacă el făcea aşa, atunci „Hesperus este Phosphorus" ar fi fost adevărat şi în acea situaţie. Poate că nu
Numire şi necesitate
89
a indicat niciodată către planeta Venus - cel puţin o dată el nu a indicat spre planeta Venus, să zicem că atunci
când a arătat spre corpul pe care 1-a denumit „Phosphorus". Atunci, în acel caz putem afirma cu certitudine că
numele „Phosphorus" s-ar putea să nu se fi referit la Phosphorus. Putem spune chiar că în exact acea poziţie
observată dimineaţa în care am descoperit-o pe Phosphorus, s-ar fi putut întâmpla ca Phosphorus să nu fie acolo -
ca altceva să fie acolo şi chiar că, în anumite circumstanţe, acel altceva să fi fost numit „Phosphorus". Acesta nu
este, totuşi, un caz în care Phosphorus să nu fi fost Hesperus. Ar putea exista o lume posibilă în care, o situaţie
contrafactuală în care, „Hesperus" şi „Phosphorus" nu ar fi nume ale lucrurilor pe care ele le numesc de fapt.
Cineva, dacă ar determina într-adevăr referinţele lor prin descripţii identificatoare, ar putea chiar folosi aceleaşi
descripţii identificatoare pe care le-am folosit noi. Totuşi, acesta nu este un caz în care Hesperus nu era
Phosphorus. Deoarece nu ar fi putut exista un astfel de caz, dat fiind faptul că Hesperus este Phosphorus.
Acum, aceasta pare foarte ciudat pentru că în primă instanţă, suntem înclinaţi să spunem, răspunsul la întrebarea
dacă Hesperus este Phosphorus s-ar fi putut să fie oricare dintre cele două. Aşadar, nu există realmente două lumi
posibile - una în care Hesperus era Phosphorus, cealaltă în care Hesperus nu era Phosphorus - înainte de a
descoperi că acestea erau identice? Mai întâi, există un sens în care lucrurile s-ar putea să se dovedească a fi în
oricare dintre cele două moduri, sens în care este clar că această situaţie nu implică faptul că modul în care se
dovedesc a fi lucrurile în final nu este necesar. De pildă, s-ar putea ca teorema celor patru culori să se
dovedească a fi adevărată şi s-ar putea să se dovedească a fi falsă. S-ar putea să fie în oricare dintre cele două
feluri. Totuşi, aceasta nu înseamnă că modul în care se dovedeşte a fi nu este necesar. Evident, „s-ar putea" aici
este pur „epistemic" - el exprimă doar starea noastră prezentă de ignoranţă, sau incertitudine.
Dar se pare că în cazul Hesperus - Phosphorus este adevărat ceva chiar mai tare. Dovezile pe care le am înainte
de a şti că Hesperus este Phosphorus sunt acelea că văd o anumită stea sau un anumit corp ceresc în timpul serii
şi-1 numesc „Hesperus", precum şi în timpul dimineţii şi-1 numesc „Phosphorus". Ştiu aceste lucruri. Cu
certitudine că există o lume posibilă în care un om trebuie să fi văzut o anumită stea la o anumită poziţie în
timpul serii şi a numit-o „Hesperus" şi o anumită stea în timpul dimineţii şi a numit-o „Phosphorus"; şi trebuie să
fi conchis - trebuie să fi descoperit prin cercetare empirică - faptul că el numeşte două stele diferite, sau două
corpuri cereşti diferite. Cel puţin una dintre aceste stele sau corpuri cereşti nu era Phosphorus, altfel nu s-ar fi
produs lucrurile în acel fel. Dar aceasta este adevărat. Şi astfel este adevărat că date fiind dovezile pe care le are
cineva înainte de

90
Saul Kripke
cercetarea sa empirică, el poate fi pus, într-un anumit sens, în exact aceeaşi situaţie, adică intr-o situaţie
epistemică identică din punct de vedere calitativ şi să numească două corpuri cereşti „Hesperus" şi
„Phosphorus", fără ca ele să fie identice. Aşadar, în acest sens, putem spune că s-ar fi putut dovedi că rezultatul
este oricare dintre cele două situaţii. Dar nu că s-ar fi putut dovedi existenţa a oricăreia dintre cele două situaţii
cu privire la faptul că Hesperus este Phosphorus. Deşi în acord cu tot ceea ce ştiam dinainte, Hesperus nu era
Phosphorus, aceasta, într-un anumit sens, nu s-ar fi putut dovedi a fi altfel. Dar dacă suntem puşi într-o situaţie în
care noi avem exact aceleaşi dovezi, vorbind din punct de vedere calitativ, s-ar fi putut dovedi că Hesperus nu
era Phosphorus; adică într-o lume contrafactuală în care „Hesperus" şi „Phosphorus" nu ar fi utilizaţi în felul în
care îi utilizăm noi, ca nume ale acestei planete, ci ca nume ale altor obiecte, am fi putut avea dovezi identice din
punct de vedere calitativ şi am fi putut conchide că „Hesperus" şi „Phosphorus" ar numi două obiecte diferite.48
Dar noi, folosind numele aşa cum o facem acum, putem spune dinainte că dacă Hesperus şi Phosphorus sunt
identice, atunci ele nu pot fi diferite în nici o altă lume posibilă. Noi utilizăm „Hesperus" ca numele unui anumit
corp şi „Phosphorus" ca numele unui anumit corp. Noi le utilizăm ca nume ale acelor corpuri în toate lumile
posibile. Dacă, de fapt, ele sunt acelaşi corp, atunci în oricare altă lume posibilă trebuie să le utilizăm ca nume
ale acelui obiect. Şi astfel, în oricare altă lume posibilă va fi adevărat că Hesperus este Phosphorus. Deci sunt
adevărate două lucruri: mai întâi că nu ştim a priori că Hesperus este Phosphorus şi nu avem nici o altă
posibilitate de a afla răspunsul cu excepţia cercetării empirice. în al doilea rând, aceasta este aşa pentru că am
putea dispune de dovezi indiscernabile din punct de vedere calitativ faţă de dovezile pe care le avem şi am putea
determina referinţa celor două nume prin poziţiile celor două planete pe cer, fără ca planetele să fie identice.
Desigur, este doar un adevăr contingent (nu este adevărat în oricare altă lume posibilă) că steaua văzută acolo în
timpul serii este steaua văzută acolo în timpul dimineţii, pentru că există lumi posibile în care Phosphorus nu era
vizibil dimineaţa. Dar acest adevăr contingent nu trebuie să fie identificat cu enunţul că Hesperus este
Phosphorus. Ar putea fi astfel identificat numai dacă aţi socoti că ar fi un adevăr necesar că Hesperus este vizibil
acolo seara sau că Phosphorus este vizibil acolo dimineaţa. Dar nici unul dintre acestea nu este un adevăr
necesar, chiar dacă acesta este felul în care individualizăm noi planeta. Acestea sunt indiciile contingente prin
care identificăm o anumită planetă şi îi dăm un nume.

PRELEGEREA III: 29 ianuarie, 1970


48
Există o discuţie mai elaborată a acestui punct în prelegerea a treia, unde este de asemenea menţionată legătura lui cu un
anumit gen de teorie a reprezentanţilor (counterpart theory).

Ce s-a obţinut până acum, dacă s-a obţinut în general ceva? Mai întâi, am argumentat că o concepţie populară
despre felul în care numele îşi capătă referinţa nu se aplică, în general. în general, nu este adevărat că referinţa
unui nume este determinată de către indicii unic identificatoare, proprietăţi unice satisfăcute de către referinţă şi
care sunt cunoscute sau considerate a fi adevărate despre acea referinţă de către vorbitor. în primul rând,
proprietăţile considerate de către vorbitor nu este nevoie să fie în mod unic specificatoare, în al doilea rând, chiar
şi în cazul în care sunt, se poate ca ele să nu fie în mod unic adevărate despre referentul actual al utilizării
vorbitorului, ci despre altceva sau despre nimic. Acesta este cazul în care vorbitorul are opinii eronate despre o
persoană. El nu are opinii corecte despre o altă persoană, ci opinii eronate despre o anumită persoană. în aceste
cazuri referinţa pare să fie determinată de fapt prin aceea că vorbitorul este un membru al unei comunităţi de
vorbitori care utilizează numele. Numele i-a fost transmis prin tradiţie de la o verigă la alta.
în al doilea rând, am argumentat că, chiar dacă în cazuri speciale, în mod deosebit în unele cazuri de botez iniţial,
un referent este determinat printr-o descripţie, printr-o proprietate unic identificatoare, ceea ce realizează această
proprietate în multe cazuri de designare nu este să dea un sinonim, să dea ceva ce este abreviat de nume; ceea ce
face, mai degrabă, este să fixeze o referinţă. Fixează referinţa prin unele indicii contingente ale obiectului.
Numele care denotă acel obiect este utilizat apoi pentru a ne referi la acel obiect, chiar în cazurile de referire la
situaţii contrafactuale, în care obiectul nu are proprietăţile respective. Cazul unui baston de un metru a fost un
astfel de exemplu.
în fine, la sfârşitul prelegerii de data trecută am vorbit despre enunţuri de identitate. Enunţurile de identitate
trebuie să apară ca fiind foarte simple, dar sunt foarte deconcertante pentru filosofi. Nici în cazul meu nu pot fi
sigur
Saul Krlpke
Numire şi necesitate
93
dacă am lămurit toate confuziile posibile care pot fi generate de această relaţie. Unii filosofi au găsit relaţia atât
de nedumeritoare încât au schimbat-o. De pildă, se consideră că dacă aveţi două nume precum „Cicero" şi
„Tullius" şi spuneţi că Cicero este Tullius, nu se poate spune realmente despre obiectul care este atât Cicero cât
şi Tullius că este identic cu el însuşi. Dimpotrivă, „Cicero este Tullius" poate exprima o descoperire empirică,
aşa cum am menţionat înainte. Şi în felul acesta unii filosofi, chiar şi Frege la un stadiu timpuriu în opera sa, au
considerat identitatea ca fiind o relaţie între nume. Identitatea, aşa spun ei, nu este relaţia dintre un obiect şi el
însuşi, ci este relaţia care are loc între două nume atunci când ele designează acelaşi obiect.
Această poziţie apare chiar şi în literatura cea mai recentă. Nu am adus cartea cu mine, dar J. B. Rosser, distinsul
logician, scrie în cartea sa, Logic for Mathematicians,49 că spunem că x - y dacă şi numai dacă „x" şi „/' sunt
nume pentru acelaşi obiect. El face observaţia că enunţul corespunzător despre obiectul însuşi, că obiectul nu se
deosebeşte deloc de sine însuşi, este, bineînţeles, banal; şi astfel este de presupus atunci că nu poate fi ceea ce
vrem să spunem. Aceasta este o paradigmă cu totul neobişnuită a ceea ce trebuie să fie relaţia de identitate,
pentru că s-ar aplica foarte rar. După câte ştiu, în afara mişcării naţionaliste militante negre, nimeni nu a fost
numit vreodată „x". Desigur, vorbind în mod serios, ,jc" şi „y" în propoziţia deschisă „x = y" nu sunt câtuşi de
puţin nume, ele sunt variabile. Şi ele pot figura într-o propoziţie închisă împreună cu identitatea, în calitate de
variabile legate. Dacă spuneţi, pentru fiecare x şi y, dacă x = y atunci y = x, sau ceva de felul acesta - nici nu apar
nume în acest enunţ şi nici nu se spune ceva despre nume. Această judecată ar fi adevărată chiar dacă genul
uman nu ar fi existat niciodată sau când, chiar dacă ar exista, nu ar produce niciodată
fenomenul numirii.
Dacă cineva este înclinat să adopte vreodată această explicaţie particulară a identităţii, să presupunem că am
accepta-o şi i-am oferi-o înapoi. Să presupunem că identitatea ar fi o relaţie între nume în limba română. Voi
introduce o relaţie artificială numită „schmidentitate" (care nu este un cuvânt în limba română) despre care
stipulez acum că are loc numai între un obiect şi el însuşi.50 Acum se poate pune întrebarea dacă Cicero este
schmidentic cu
49
New York, McGraw-Hill (1953), vezi Capitolul VII, „Egalitate".
50
Desigur, instrumentul acesta nu-1 va convinge pe un filosof care vrea să argumenteze că un limbaj artificial sau un concept
de tipul presupus este imposibil din punct de vedere logic. în cazul de faţă, unii filosofi au considerat că o relaţie, fiind
esenţialmente între doi termeni, nu poate exista între un lucru şi el însuşi. Această poziţie este în mod clar absurdă. Cineva
poate fi cel mai rău duşman al lui însuşi, cel mai sever critic al lui însuşi ş.a.m.d. Unele relaţii sunt reflexive, precum relaţia
„a nu fi mai bogat decât". Identitatea sau schmidentitatea nu este altceva decât cea mai mică relaţie reflexivă.
Tullius şi dacă într-adevăr ea se pune, aceleaşi probleme se vor ridica în legătură cu acest enunţ, precum cele
concepute în cazul enunţului de identitate iniţial, pentru a forma opinia că aceasta era o relaţie între nume. Dacă
reflectăm serios asupra acestei chestiuni, cred că se va vedea că, pe cale de consecinţă, probabil că explicaţia
iniţială a identităţii nu era necesară şi probabil nu era posibilă pentru problemele pentru a căror rezolvare a fost
concepută în mod iniţial şi că, prin urmare, trebuie să se renunţe la ea, iar identitatea trebuie luată pur şi simplu
ca relaţia dintre un lucru şi el însuşi. Acest gen de instrument poate fi utilizat pentru mai multe probleme
filosofice.
Am conchis că un enunţ de identitate între nume, atunci când este adevărat în genere, este adevărat în mod
necesar, chiar dacă se poate să nu-1 cunoaştem a priori. Să presupunem că identificăm Hesperus ca fiind o anu-
mită stea văzută seara şi Phosphorus ca o anumită stea, sau un anumit corp ceresc, văzut dimineaţa; atunci pot să
existe lumi posibile în care două planete diferite ar fi fost văzute în exact acele poziţii seara şi dimineaţa.
Oricum, cel puţin una dintre ele, şi poate chiar amândouă, nu ar fi fost Hesperus şi apoi aceasta nu ar fi fost o
situaţie în care Hesperus nu era Phosphorus. S-ar fi putut să fie o situaţie în care planeta văzută în această poziţie
seara nu era planeta văzută în această poziţie dimineaţa; dar aceasta nu este o situaţie în care Hesperus nu era
Phosphorus. Dacă oamenii ar da numele „Hesperus" şi „Phosphorus" acestor planete, s-ar putea de asemenea să
fie o situaţie în care o altă planetă decât Hesperus ar fi numită „Hesperus". Dar chiar şi aşa, nu ar fi o situaţie în
care Hesperus însăşi nu ar fi Phosphorus.51
După cum am spus, unele dintre problemele care-i deranjează pe oameni în aceste situaţii provin dintr-o
identificare, sau cum aş prefera să spun, o confuzie, între ceea ce putem şti a priori dinainte şi ceea ce este
necesar. Anumite enunţuri - şi în concepţia mea enunţul de identitate este o paradigmă a unui astfel de enunţ -
dacă sunt în genere adevărate trebuie să fie cu necesitate adevărate. Se ştie realmente a priori, prin analiză
filosofică, faptul că dacă un astfel de enunţ de identitate este adevărat este cu necesitate adevărat.
O rezervă: când spun „Hesperus este Phosphorus" este adevărată în mod necesar, desigur că nu neg că s-ar fi
putut produce situaţii în care nu ar exista deloc planeta Venus şi, aşadar, nici un Hesperus şi nici un Phosphorus.
Sper să dezvolt în altă parte ideea utilităţii acestui instrument care constă în imaginarea unui limbaj ipotetic.
51
Să ne reamintim că descriem situaţia în limbajul nostru şi nu în limbajul pe care l-ar fi folosit oamenii în acea situaţie.
Aşadar trebuie să utilizăm termenii „Hesperus" şi „Phosphorus" cu aceeaşi referinţă ca în lumea actuală. Este irelevant faptul
că oamenii în acea situaţie s-ar fi putut să folosească sau să nu folosească aceste nume pentru planete diferite. Tot aşa este şi
faptul că ei ar fi putut să facă aceasta utilizând exact aceleaşi descripţii pe care le-am folosit noi pentru a le fixa referinţele.

94
Saul Kripke
în acel caz, se pune problema dacă enunţul de identitate „Hesperus este Phosphorus" ar fi adevărat, fals, sau nici
adevărat, nici fals.52 Şi dacă optăm pentru ultima variantă, este „Hesperus = Phosphorus" necesar pentru că nu
este niciodată fals, sau trebuie să cerem ca un adevăr necesar să fie adevărat în toate lumile posibile? Las pe de-
a-ntregul în afara consideraţiilor mele astfel de probleme. Dacă am vrea să fim oarecum mai atenţi, am putea
înlocui enunţul „Hesperus este Phosphorus" prin condiţionalul, „Dacă Hesperus există, atunci Hesperus este
Phosphorus", luând în mod prudent doar enunţul din urmă ca fiind necesar. Din păcate acest condiţional ne
introduce în problema atribuirilor singulare ale existenţei, problemă pe care nu pot să o discut aici. în particular,
filosofi care privesc cu simpatie teoria descripţionistă a numirii argumentează adesea că nu se poate spune
niciodată despre un obiect că există. Un prezumptiv enunţ despre existenţa unui obiect este de fapt, după cum se
argumentează, un enunţ despre satisfacerea unei anumite descripţii sau proprietăţi, dacă este în general
satisfăcută. Aşa cum am spus deja, nu sunt de acord cu aceasta. Oricum, nu pot să mă ocup aici de problemele
existenţei.
Vreau să menţionez în acest punct că alte consideraţii despre modalitatea de re, despre faptul că un obiect are
proprietăţi esenţiale, pot fi gândite în mod corect, din punctul meu de vedere, numai dacă recunoaştem distincţia
dintre a prioricitate şi necesitate. S-ar putea foarte bine să descoperim esenţa în mod empiric.
într-un articol de Timothy Sprigge există câteva exemple de pretinse proprietăţi esenţiale.
Intemalistul [adică acela care crede că există unele proprietăţi esenţiale] spune că Regina trebuie să se fi născut
cu sânge reges.c. [El vrea să spună că această persoană trebuie să fi fost de sânge regesc] Anti-esenţialistul
spune că nu ar exista nici o contradicţie într-un buletin de ştiri care ne spune că s-ar fi stabilit că Regina nu a fost
de fapt copilul presupuşilor ei părinţi, ci fusese adoptată de ei în secret şi prin urmare judecata că ea este de
sânge regesc este sintetică... Pentru o perioadă de timp [anti-esenţialistul] este câştigătorul. Totuşi vine un timp
când afirmaţiile sale par mult prea implauzibile. Intemalistul sugerează că nu ne putem imagina acel particular pe
care-1 numim Regina ca neavând proprietatea de a fi om la nici un stadiu al existenţei sale. Dacă anti-
internalistul admite aceasta, admite că este de neconceput din punct de vedere logic ca Regina s.ă fi avut
proprietatea, să zicem, de a fi întotdeauna o lebădă, şi atunci el admite că ea are cel puţin o proprietate internă.
Dacă pe de altă parte el spune că este doar un fapt contingent că Regina a fost vreodată fiinţă umană, el spune
ceea ce este greu de acceptat.
Numire şi necesitate
95
52
Aceleaşi trei opţiuni există pentru „Hesperus este Hesperus" şi răspunsul trebuie să fie acelaşi ca şi în cazul lui „Hesperus
este Phosphorus".
Putem realmente considera ca pe ceva care poate fi conceput că ea nu trebuie să fi fost niciodată o fiinţă
umană?53
„La nici un stadiu în existenţa ei" şi „întotdeauna" sunt justificări pe care Sprigge este de presupus că le
introduce pentru a permite posibilităţi precum aceea ca ea să fie transformată chiar acum într-o lebădă - de către
o vrăjioare rea, cred. (Sau o vrăjitoare bună.)
O confuzie pe care o detectez în această discuţie este aceea că în primul caz Sprigge vorbeşte despre problema
dacă ar exista vreo contradicţie în presupunerea că am avea un anunţ că Regina s-a născut din părinţi care sunt
diferiţi de aceia pe care-i avea de fapt. Şi în aceasta nu există nici o contradicţie. într-un mod similar, totuşi, nu
există nici o contradicţie într-un anunţ că Regina, acest lucru despre care am crezut că este femeie, era de fapt un
înger cu formă omenească, sau un automat construit în mod ingenios de către familia regală, care nu a vrut ca
succesiunea să fie preluată de acel bastard cutare şi cutare, sau ceva de felul acesta. Nici unul dintre anunţurile
acestea nu reprezintă lucruri pe care nu le-am putea posibil descoperi. Care este problema pe care o ridicăm
atunci când întrebăm dacă este necesar, în privinţa acestei femei, ca ea să fi fost de sânge regesc sau să fi fost o
fiinţă umană? Cu sângele regesc este cam complicat, deoarece pentru a fi necesar pentru ea să fi fost de sânge
regesc, trebuie să fie necesar ca această familie anumită să fi obţinut puterea regescă la un moment dat; dar acest
ultim fapt pare să fie contingent. Aşadar, presupun că este într-adevăr contingent că sângele ei trebuie să fi fost
regesc.
Să încercăm să rafinăm puţin întrebarea. De fapt, întrebarea trebuie să fie, să zicem, s-ar fi putut ca Regina - s-ar
fi putut ca însăşi această femeie -să se fi născut din părinţi diferiţi de părinţii din care a provenit ea de fapt? S-ar
fi putut ca ea, să zicem, să fi fost în schimb fiica D-nului şi D-nei Truman? într-adevăr, nu ar exista nici o
contradicţie într-un anunţ care ne-ar spune că (sper ca vârstele să nu facă aceasta imposibil), oricât de fantastic
poate să sune, ea a fost într-adevăr fiica D-nului şi D-nei Truman. Presupun că s-ar putea chiar să nu fie nici o
contradicţie în descoperirea faptului că -pare foarte suspect oricum că în fiecare dintre ipoteze ea are o soră
numită Margaret - că aceste două Margaret ar fi una şi aceeaşi persoană care apare şi dispare într-un mod
inteligent. în orice caz, ne putem imagina că descoperim toate aceste lucruri.
Dar să presupunem că de fapt o astfel de descoperire nu s-a produs. Să presupunem că Regina realmente a
provenit din aceşti părinţi. Ca să nu ne încurcăm cu prea multe complicaţii aici, legate de ce este un părinte, să
" „Internai and Externai Properties",Mirul!] (aprilie, 1962) pp. 202-203.
Qfi
Saul Kripke
presupunem că părinţii sunt oamenii din ale căror ţesuturi corporale provin sperma şi ovulul biologic. Aşa încât
eliminăm astfel de posibilităţi căutate precum transplanturi de spermă de la tată, sau de ovul de la mamă, în alte
corpuri, în aşa fel încât, într-un anumit sens, alţi oameni ar fi putut să fie părinţii ei. Dacă aceasta s-ar întâmpla,
într-un alt sens, părinţii ei ar fi totuşi regele şi regina iniţiali. Dar exceptând aceasta, ne putem imagina o situaţie
în care s-ar fi întâmplat ca exact această femeie să fi provenit din Dl. şi D-na Truman? Ei s-ar fi putut să aibă un
copil care să-i semene Reginei în multe privinţe. Poate că într-o lume posibilă Dl. şi D-na Truman chiar aveau un
copil care a devenit în mod actual Regina Angliei şi a trecut drept copilul altor părinţi. Aceasta nu ar fi totuşi o
situaţie în care exact această femele pe care noi o numim „Elisabeta a Ii-a" a fost copilul D-nului şi D-nei
Truman, sau aşa mi se pare mie. Ar fi o situaţie în care exista o altă femeie care avea multe din proprietăţile care
sunt adevărate de fapt despre Elisabeta. Acum, se pune întrebarea, în această lume posibilă, era Elisabeta însăşi
născută? Să presupunem că nu s-a născut deloc. Ar fi atunci o situaţie în care, deşi Truman şi soţia lui au un copil
cu multe dintre proprietăţile Elisabetei, Elisabeta însăşi nu a existat deloc. Ne putem convinge de aceasta numai
prin reflecţie asupra felului în care aţi descrie această situaţie. (Ceea ce cred că în multe cazuri înseamnă că nu vă
veţi convinge de aceasta, cel puţin nu pe moment. Dar este ceva de care eu unul am fost convins.)
Cum ar putea o persoană care-şi are originea în părinţi diferiţi, într-un spermatozoid şi un ovul total diferite, să
fie exact această femeie? Ne putem imagina, dată fiind femeia, că s-ar fi putut schimba diferite lucruri în viaţa
ei: că ea ar fi ajuns să fie săracă; că sângele regesc ar fi fost necunoscut, ş.a.m.d. Să zicem că se dă o istorie
anterioară a lumii până la un anumit moment de timp şi că de la acel moment ea se abate considerabil de la
cursul actual. Aceasta pare să fie posibil. Şi astfel, este posibil ca, deşi ar fi născută din aceşti părinţi, ea nu ar fi
ajuns niciodată regină. Chiar dacă ea s-ar naşte din aceşti părinţi, aidoma personajului lui Mark Twain54, ea a fost
înlocuită cu o altă fată. Dar ceea ce este mai greu să ne imaginăm este naşterea ei din părinţi diferiţi. Mie mi se
pare că orice provine dintr-o origine diferită nu ar
fi acest obiect.
în cazul acestei mese,55 se poate să nu ştim din ce bucată de lemn a provenit masa. Acum, s-ar fi putut ca această
masă să fi fost făcută dintr-o bucată de lemn complet diferită, sau chiar din apă, în mod ingenios solidificată sub
formă de gheaţă - apă luată din fluviul Tamisa? S-ar putea să descoperim că, în pofida a ceea ce gândim noi
acum, această masă este într-ade-
54
în Prinţ şi cerşetor.
" Desigur, am arătat către o masă de lemn în sală.
Numire şi necesitate
97
văr făcută din gheaţă de râu. Dar să presupunem că nu este. Atunci, deşi ne putem imagina că facem o masă
dintr-o altă bucată de lemn sau chiar din gheaţă, identică cu aceasta în privinţa aspectului exterior, şi deşi am fi
putut să o plasăm chiar în această poziţie în sală, mi se pare că aceasta nu înseamnă că ne imaginăm această
masă ca fiind făcută din lemn sau gheaţă, ci înseamnă să ne imaginăm o altă masă, care seamănă cu aceasta în
toate amănuntele exterioare, făcută dintr-o altă bucată de lemn, sau chiar de gheaţă.56-57
* Un principiu sugerat de aceste exemple este: Dacă un obiect material îşi are originea într-o anumită bucată de substanţă,
nu ar fi putut să-şi aibă originea în nici o altă substanţă. Ar trebui să formulăm unele rezerve (de pildă, vaguitatea noţiunii
de bucată de substanţă conduce la unele probleme), dar într-o mare clasă de cazuri principiul este probabil susceptibil să
primească un anumit fel de demonstraţie, utilizând principiul necesităţii identităţii pentru particulari. Fie „B" un nume
(designator rigid) al unei mese şi fie ,4" un nume al bucăţii de lemn din care a fost făcută masa de fapt. Fie „C" un nume al
unei alte bucăţi de lemn. Atunci să presupunem că B ar fi făcută din A, precum în lumea actuală, dar totodată că o altă masă
D ar fi făcută simultan din C. (Presupunem că nu există nici o relaţie între A şi C care face ca posibilitatea confecţionării unei
mese dintr-una dintre bucăţi să depindă de posibilitatea confecţionării unei mese din cealaltă bucată.)Acum în această situaţie
B * D; deci, chiar dacă D ar fi făcută din ea însăşi şi nici o masă nu ar fi făcută din A, D nu ar fi B. Stricto sensu,
„demonstraţia" utilizează necesitatea distinc-tivităţii, nu a identităţii. Totuşi, aceleaşi tipuri de consideraţii care pot fi utilizate
pentru a o stabili pe cea din urmă pot fi utilizate pentru a stabili pe cea dintâi. (Să presupunem căX * Y; dacă X şi Y ar fi
ambele identice cu un obiect Z într-o altă lume posibilă, atunci X = Z, Y = Z şi prin urmare X = Y.) în mod alternativ,
principiul decurge din necesitatea identităţii plus axioma „brouweriană", sau, echivalent, simetria relaţiei de accesibilitate
între lumi posibile. în orice caz, argumentul este valabil numai dacă confecţionarea lui D din C nu afectează posibilitatea
confecţionării lui B din A şi vice-versa.
57
în plus faţă de principiul că originea unui obiect este esenţială pentru el, un alt principiu sugerat este acela că substanţa din
care este făcut este esenţială. Aici există mai multe complicaţii. Mai întâi, nu trebuie să se confunde tipul de esenţă implicat
în întrebarea „Ce proprietăţi trebuie să conserve un obiect dacă nu trebuie să înceteze să existe şi ce proprietăţi ale obiectului
se pot schimba în timp ce obiectul persistă?", care este o chestiune temporală, cu cel din întrebarea „Ce proprietăţi
(atemporale) nu s-ar fi putut ca obiectul să nu le aibă şi ce proprietăţi ar fi putut să-i lipsească şi totuşi să existe (atemporal)?",
care vizează necesitatea şi nu timpul şi care este tema noastră aici. Astfel, întrebarea dacă masa s-ar fi putut schimba în gheaţă
este irelevantă aici. întrebarea dacă masa s-ar fi putut să fie confecţionată dintru început din orice altceva decât din lemn este
irelevantă. Evident, această întrebare este legată de necesitatea originii mesei într-o bucată dată de lemn şi de problema dacă
acea bucată, de asemenea, este în mod esenţial lemn (chiar lemn de un anumit gen). Astfel este imposibil în mod obişnuit să
ne imaginăm că masa este confecţionată din orice altă substanţă decât aceea din care este confecţionată în mod actual fără a
merge înapoi prin întreaga istorie a universului, o sarcină inimaginabilă. (Mi-au fost sugerate alte posibilităţi ca masa să nu fi
fost din lemn dintru început, inclusiv o sugestie ingenioasă a lui Slote, dar nici una dintre acestea nu
98
Saul Kripke
Acestea sunt doar exemple de proprietăţi esenţiale.58 Nu voi vorbi mult despre ele în continuare pentru că vreau să trec mai
departe la cazul mai
mi se pare realmente convingătoare. Nu pot să le discut aici.) O discuţie completă a problemelor proprietăţilor esenţiale ale
particularilor este imposibilă aici, dar voi menţiona alte câteva puncte: (1) De obicei, când întrebăm în mod intuitiv dacă s-ar
fi putut întâmpla ceva anume unui anumit obiect, noi întrebăm dacă universul ar fi putut să se desfăşoare cum s-a desfăşurat
în mod actual până la un anumit moment, dar istoria lui să fie divergentă de la acel punct înainte, în aşa fel încât avatarurile
acelui obiect să fi fost diferite de la acel moment de timp înainte. Poate că această caracteristică trebuie să fie înălţată la
rangul de principiu general despre esenţă. Să observăm că momentul în care apare divergenţa faţă de istoria actuală poate să
fie cândva înainte ca obiectul însuşi să fie creat în mod actual. De pildă, s-ar fi putut să fiu handicapat dacă ovulul fecundat în
care îmi am originea ar fi fost afectat în anumite feluri, chiar dacă este de presupus că nu existam încă în acel moment. (2) Nu
sugerez că doar originea şi compoziţia substanţială sunt esenţiale. De pildă, dacă din bucata însăşi de lemn, din care a fost
făcută masa, s-ar fi făcut în schimb o vază, masa nu ar fi existat niciodată. Aşadar (aproximativ) a fi o masă pare sa fie o
proprietate esenţială a mesei. (3) Tot aşa cum întrebarea dacă un obiect are in mod actual o anumită proprietate (de ex.
proprietatea de a fi chel) poate fi vagă şi întrebarea dacă obiectul are în mod esenţial o anumită proprietate poate fi vagă,
chiar atunci când este decisă întrebarea dacă el are în mod actual proprietatea. (4) în vorbirea obişnuită par să existe anumite
contraexemple la principiul originii. Sunt convins că ele nu sunt contraexemple autentice, dar analiza lor exactă este dificilă.
Nu pot discuta aceasta aici.
58
Peter Geach a apărat (în Mental Acts, Routledge and Kegan Paul, Londra, 1957, Secţiunea 16, şi în altă parte) o noţiune de
„esenţă nominală" diferită de tipul de proprietate esenţială examinat aici. Potrivit lui Geach, deoarece orice act de indicare a
ceva este ambiguu, cineva care botează un obiect indicând către el trebuie să aplice o proprietate sortală pentru a dezambigua
referinţa sa şi pentru a asigura criterii corecte de identitate în timp - de pildă, cineva care atribuie o referinţă lui „Nixon"
arătând spre el, trebuie să spună „Eu utilizez 'Nixon' ca pe un nume al acelui om", eliminând astfel tentaţiile ascultătorului său
de a considera că el arată către un nas sau o felie-temporală (time-slice). Atunci, termenul sortai este într-un anumit sens o
parte a înţelesului numelui; la urma urmei numele chiar au un sens (parţial), deşi sensurile lor se poate să nu fie suficient de
complete pentru a determina referinţele lor, aşa cum se întâmplă în teoriile descripţioniste şi ale mănunchiului-de-descripţii.
Dacă-1 înţeleg corect pe Geach, esenţa sa nominală trebuie înţeleasă în termenii a prioricităţii şi nu ai necesităţii şi, prin
urmare, este destul de diferită de genul de esenţă apărat aici (poate că aceasta este o parte a ceea ce înţelege el când spune că
are de-a face cu esenţe „nominale", nu „reale"). Aşadar „Nixon este un om", „Dobbin este un cal" şi altele asemenea ar fi
adevăruri a priori.
Nu este nevoie să iau o atitudine aici cu privire la această concepţie. Dar aş menţiona succint următoarele:
(I) Chiar dacă un sortai este utilizat pentru a dezambigua o referinţă ostensivă, desigur că nu trebuie socotit a priori ca fiind
adevărat despre obiectul designat. Nu s-ar putea descoperi că Dobbin aparţine unei alte specii decât cailor (deşi el arăta în
mod superficial ca un cal), că Hesperus este o planetă şi nu o stea, sau că oaspeţii lui Lot, chiar dacă-i numeşte, să fie îngeri şi
nu oameni? Poate că Geach trebuie să se rezume la
Numire şi necesitate
99
general, pe care l-am menţionat în ultima prelegere, al unor identităţi între termeni pentru substanţe şi de
asemenea între proprietăţile substanţelor şi ale genurilor naturale. Aşa cum am spus, filosofii au fost foarte
interesaţi de enunţuri care exprimă identificări teoretice; printre ele, că lumina este un flux de fotoni, că apa este
H2O, că fulgerul este o descărcare electrică, că aurul este elementul cu numărul atomic 79.
Pentru a face clar statutul acestor enunţuri poate că mai întâi trebuie să dispunem de nişte judecăţi despre statutul
unor astfel de substanţe precum aurul. Ce este aurul? Nu ştiu dacă acesta este un exemplu care i-a interesat în
mod special pe filosofi. Interesul pentru el în cercurile financiare este în scădere datorită creşterii stabilităţii
monedelor.59 Chiar şi aşa mulţi oameni au fost interesaţi de aur. Iată ceea ce spune Immanuel Kant despre aur. (El
era un speculant bogat, care-şi ţinea câştigurile sub pat.) Kant introduce distincţia dintre judecăţi analitice şi
sintetice şi spune: „Toate judecăţile analitice se întemeiază în întregime pe principiul contradicţiei şi sunt,
potrivit naturii lor cunoştinţe a priori, independent de împrejurarea că noţiunile ce le alcătuiesc sunt sau nu
empirice. Căci de vreme ce predicatul unei judecăţi analitice afirmative este de mai înainte gândit în conceptul
subiectului, acest predicat nu poate fi negat despre subiect fără să ia naştere o contradicţie ... Tocmai de aceea
sunt toate propoziţiile analitice judecăţi a priori, chiar şi atunci când noţiunile care le alcătuiesc sunt empirice,
cum este cazul în propoziţia: Aurul este un metal galben, căci pentru a şti acest lucru nu am nevoie să-mi lărgesc
experienţa, ci am nevoie doar de conceptul meu de aur care implică deja că acest corp este galben şi este metal;
toate acestea sunt cuprinse deja în conceptul meu şi nu trebuie decât să-1 desfac în elementele sale, fără să mă
mai preocupe nimic altceva în afară de el."60 Ar fi trebuit să mă uit la textul ------------------------------------------
——«---------------------------------------------
sortali mai precauţi. (2) Renunţând obiecţia din (1), desigur că există o prăpastie considerabilă între premisă şi concluzie.
Puţini vorbitori învaţă de fapt referinţa unui nume prin ostensie; şi, chiar dacă primesc numele printr-un lanţ de comunicare
care merge înapoi până la o ostensiune, de ce trebuie ca sortalul despre care se prezumă că este utilizat în ostensiune să fie,
oricum, parte a „sensului" numelui pentru ei? Nu ni se oferă nici un argument aici. (Un caz extrem: soţia unui matematician
aude frecvent pe soţul ei murmurând numele „Nancy". Se întreabă dacă Nancy, lucrul la care s-a referit soţul ei, este o femeie
sau un grup Lie. De ce utilizarea de către ea a lui „Nancy" nu este un caz de numire? Dacă nu este, temeiul nu este caracterul
nedefinit al referinţei ei.) " S-ar putea să fi vorbit prea devreme. Aceasta este ceea ce spuneau unele pagini financiare atunci
când am prezentat aceste prelegeri, în ianuarie, 1970. * Prolegomene la orice metafizică viitoare, Preambul, Secţiunea 2.b.
(Ediţia Academiei Prusace, pg. 267). (Fragmentul preluat după traducerea românească de Mircea Flonta şi Thomas
Kleininger, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, pg. 59-60.) Părerea mea despre pasaj nu a fost modificată de
către o consultare rapidă ulterioară a originalului german, deşi abia dacă pot pretinde vreo competenţă reală aici.
700
Saul Kripke
german. „Toate acestea sunt cuprinse deja în conceptul meu" sună ca şi cum Kant spune aici că „aur" înseamnă
exact „metal galben". Dacă el spune aceasta, atunci este cu totul ciudat, aşa că să presupunem că nu aceasta este
ceea ce spune el. Cel puţin Kant crede că faptul că aurul trebuie să fie un metal galben este o parte a conceptului.
El crede că noi ştim aceasta a priori, şi că nu am putea descoperi că aceasta este fals din punct de vedere
empiric.
Are Kant dreptate asupra acestei chestiuni? Mal întâi, ceea ce aş fi vrut să fac ar fi fost să discut partea despre
aur ca fiind un metal. Totuşi, această problemă este complicată pentru că în primul rând, nu ştiu prea multă
chimie. Cercetând aceasta acum câteva zile doar în două lucrări, am găsit într-o abordare mai fenomenologică a
metalelor enunţul că este foarte dificil să se spună ce este un metal. (Se vorbeşte despre maleabilitate, ductilitate
şi altele de acest fel, dar nici una dintre acestea nu este exact ceea ce ne trebuie.) Pe de altă parte, ceva legat de
tabelul periodic ne-a dat o descriere a elementelor ca metale în termenii proprietăţilor valenţei lor. Aceasta ar
putea să-i facă pe unii să creadă imediat că există realmente două concepte de metal care operează aici, unul
fenomenologic şi unul ştiinţific care-1 înlocuieşte apoi. Eu resping aceasta, dar deoarece mişcarea îi va atrage pe
mulţi şi poate fi respinsă numai după ce dezvolt propriile mele concepţii, nu va fi potrivit să se utilizeze „Aurul
este un metal" drept exemplu pentru a prezenta aceste concepţii.
Dar să considerăm ceva mai uşor - problema proprietăţii de a fi galben a aurului. Am putea descoperi că aurul nu
era de fapt galben? Să presupunem că am fi sub puterea unei iluzii optice, datorate unor proprietăţi ciudate ale
atmosferei din Africa de Sud şi Rusia şi a altor câtorva zone în care minele de aur sunt răspândite. Să
presupunem că ar fi o iluzie optică datorită căreia substanţa pare să fie galbenă; dar, de fapt, de îndată ce
proprietăţile aparte ale atmosferei ar fi înlăturate, am vedeţi că este de fapt albastră. Poate că un demon chiar a
corupt vederea tuturor acelora care intră în minele de aur (evident sufletele lor erau deja corupte) şi i-a făcut
astfel să creadă că această substanţă era galbenă, deşi nu este. S-ar da pe această bază un anunţ în ziare: „S-a
descoperit că nu există aur deloc. Aurul nu există. Ceea ce am socotit a fi aur nu este de fapt aur."? Să ne
imaginăm numai criza financiară mondială în aceste condiţii. Avem aici o sursă la care nu am visat de
instabilitate a sistemului monetar.
Mie mi se pare că nu ar apărea nici un anunţ de acest fel. Dimpotrivă, ceea ce s-ar anunţa ar fi că deşi se părea că
aurul era galben, de fapt s-a descoperit că aurul nu este galben, ci albastru. Motivul este, după cum cred eu, că
utilizăm „aur" ca un termen pentru un anumit gen de lucru. Alţii au descoperit acest gen de lucru şi noi am auzit
despre el. Astfel, noi, ca parte a unei comunităţi de vorbitori, avem o anumită legătură între noi înşine şi un
Numire şi necesitate
101
anumit gen de lucru. Se consideră că genul de lucru are unele semne identificatoare. Unele dintre acestea se
poate, de fapt, să nu fie adevărate despre aur. Am putea descoperi că greşim în privinţa lor. Mai departe, s-ar
putea să existe o substanţă care are toate semnele identificatoare pe care le-am atribuit în mod obişnuit aurului şi
pe care le-am utilizat pentru a-1 identifica în primă instanţă, dar care nu este acelaşi gen de lucru, care nu este
aceeaşi substanţă. Despre un astfel de lucru am spune că deşi are toate semnalmentele exterioare pe care le-am
utilizat iniţial pentru a identifica aurul, nu este aur. Un astfel de lucru este, de pildă, aşa cum noi toţi ştim foarte
bine, pirita de minereu de fier sau aurul nebunilor. Acesta nu este un alt gen de aur. Este un lucru complet diferit,
care-i apare novicelui exact ca substanţa pe care am descoperit-o şi am numit-o aur. Putem spune aceasta nu
pentru că am schimbat înţelesul termenului aur şi am introdus alte câteva criterii care au distins aurul de pirita de
minereu de fier. Mi se pare că aceasta nu este adevărat. Dimpotrivă, am descoperit că anumite proprietăţi erau
adevărate despre aur în plus faţă de semnele identificatoare iniţiale prin care l-am identificat. Aceste proprietăţi,
atunci, fiind caracteristice pentru aur şi nefiind adevărate despre pirită, arată că aurul nebunilor nu este de fapt
aur. Să examinăm aceasta printr-un alt exemplu. Se spune undeva în această carte:91 „Spun 'Cuvântul „tigru" are
înţeles în română ...' Dacă apoi sunt întrebat 'Ce este un tigru?' aş putea răspunde 'Un tigru este o felină patrupedă
carnivoră mare, de culoare galben maroniu cu dungi transversale negre şi burtă albă', (derivat din articolul cu
subiectul 'tigru' din Shorter Oxford English Dictionary.)" Să presupunem acum că cineva spune „Tocmai aţi spus
ce înseamnă cuvântul 'tigru' în română." Şi Ziff întreabă, „Chiar aşa?" şi spune, în mod corect, „Nu cred".
Exemplul său este, „Să presupunem că într-un luminiş din junglă cineva spune 'iată, un tigru cu trei picioare!';
trebuie să ne producă confuzii aceasta? Expresia 'un tigru cu trei picioare' nu este o contradictio in adjecto. Dar
dacă 'tigru' în română ar însemna, printre altele, patruped, expresia 'un tigru cu trei picioare' nu ar putea fi decât o
contradictio in adjecto." Astfel, exemplul său arată că dacă faptul că un tigru are patru picioare este o parte a
conceptului de tigru, nu ar putea exista un tigru cu trei picioare. Acesta este genul de caz pe care mulţi filosofi
tind să-1 explice ca un „concept mănunchi". Este chiar o contradicţie să presupunem că trebuie să descoperim că
tigrii nu au niciodată patru picioare? Să presupunem că exploratorii care au atribuit aceste proprietăţi tigrilor au
fost înşelaţi de o iluzie optică şi că animalele pe care le-au văzut erau dintr-o specie cu trei picioare; am spune
atunci că s-a descoperit că la
"' Paul Ziff, Semantic Analysis, Ithaca, Corneli University Press, 1960, pp. 184-85.
102
Saul Kripke
urma urmei nu există nici un tigru? Cred că am spune că în pofida iluziei optice care-i înşelase pe exploratori,
tigrii au de fapt trei picioare.
Mai departe, este adevărat că orice satisface această descripţie din dicţionar este în mod necesar un tigru? Mi se
pare că nu. Să presupunem că descoperim un animal care, deşi are toate semnalmentele externe ale unui tigru,
aşa cum le-am descris aici, are o structură internă complet diferită de aceea a unui tigru. De fapt, cuvântul
„felină" a îou inclus aici, aşa încât nu este pe de-a-ntregul corect. Să presupunem că, pentru acest exemplu, ar fi
lăsat de-o parte. Oricum, faptul că tigrul aparţine unei anumite familii biologice a fost ceva ce am descoperit.
Dacă „felină" înseamnă pur şi simplu să arăţi ca o pisică, să presupunem că are într-adevăr înfăţişarea unei pisici
mari. Am putea descoperi animale într-o anumită parte a lumii care, deşi arată exact precum un tigru, la
examinare s-a descoperit că ele nu sunt nici măcar mamifere. Să spunem că erau de fapt nişte reptile care arătau
foarte neobişnuit. Conchidem, atunci, pe baza acestei descrieri, că unii tigri sunt reptile? Nu. Am conchide mai
degrabă că aceste animale, deşi au semnele exterioare prin care am identificat dintru început tigrii, nu sunt de
fapt tigri, pentru că ele nu sunt din aceeaşi specie cu specia pe care noi o denumim „specia tigrilor". Cred, acum,
că aceasta nu se datorează, aşa cum ar spune unii oameni, faptului că vechiul concept de tigru a fost înlocuit
printr-o nouă definiţie ştiinţifică. Cred că acest lucru este adevărat despre conceptul de tigru înainte ca structura
internă a tigrilor să fi fost cercetată. Chiar dacă nu ştim structura internă a tigrilor, presupunem - şi să
presupunem că avem dreptate - că tigrii alcătuiesc o anumită specie sau gen natural. Ne putem imagina atunci că
trebuie să existe o creatură care, deşi are toate trăsăturile exterioare ale tigrilor, se deosebeşte de ei suficient din
punct de vedere intern încât trebuie să spunem că nu este acelaşi gen de lucru. Ne putem imagina această
creatură fără a şti ceva despre această structură internă - ce este această structură internă. Putem spune dinainte ci
folosim termenul „tigru" pentru a designa o specie şi că orice nu aparţine acestei specii, chiar dacă arată ca un
tigru, nu este de fapt un tigru.
Aşa cum ceva poate să aibă toate proprietăţile prin care am identificat în mod iniţial tigrii şi să nu fie totuşi un
tigru, tot aşa am putea descoperi că tigrii nu au nici una dintre proprietăţile prin care i-am identificat dintru
început. Poate că nici unul nu este patruped, nici unul nu este galben maroniu, nici unul nu este carnivor,
ş.a.m.d.; toate aceste proprietăţi s-au dovedit a se bizui pe iluzii optice sau pe alte erori, precum în cazul aurului.
Aşadar, termenul „tigru", precum termenul „aur", nu delimitează un „concept mănunchi" în care majoritatea
proprietăţilor, dar probabil nu toate, utilizate pentru a identifica genul, trebuie să fie satisfăcute. Dimpotrivă,
pose-
Numire şi necesitate
103
darea majorităţii acestor proprietăţi nu este nevoie să fie o condiţie necesară pentru apartenenţa la gen şi nici nu
este nevoie să fie o condiţie suficientă.
Deoarece am descoperit că tigrii, aşa cum ne-am aşteptat, formează într-adevăr un singur gen, atunci ceva care
nu este de acest gen nu este un tigru. Desigur, s-ar putea să greşim presupunând că există un astfel de gen.
Presupunem dinainte că ei formează probabil un gen. Experienţa trecută ne-a arătat că de obicei astfel de lucruri
care trăiesc împreună, arată la fel, se împerechează, formează într-adevăr un gen. Dacă există două genuri de
tigri care au ceva în comun, dar nu atât de mult cum am crezut, atunci poate că formează o familie biologică mai
cuprinzătoare. Dacă nu au absolut nimic unul cu celălalt, atunci există de fapt două genuri de tigri. Toate acestea
depind de istorie şi de ceea ce descoperim realmente.
Filosoful la care recunosc cel mai mult acest tip de consideraţii (gândurile noastre despre aceste chestiuni s-au
dezvoltat în mod independent) este Putnam. într-un articol intitulat „It Ain't Necessarily So"62, el spune în
legătură cu enunţurile despre specii că sunt „mai puţin necesare" (după cum spune el în mod prudent) decât
enunţuri precum „celibatarii nu sunt căsătoriţi". Exemplul pe care-1 dă este „pisicile sunt animale". Pisicile s-ar
putea dovedi că sunt automate, sau demoni ciudaţi (nu este exemplul său) creaţi de către un magician. Să
presupunem că s-ar dovedi că sunt o specie de demoni. Atunci potrivit concepţiei sale şi cred că, de asemenea,
potrivit concepţiei mele, suntem înclinaţi să spunem nu că s-a dovedit că nu există pisici, ci că pisicile s-au
dovedit a nu fi animale aşa cum am presupus la început. Conceptul original de pisică este: acel gen de lucru,
unde genul poate fi identificat prin instanţe paradigmatice. Nu este ceva recunoscut prin nici o definiţie de
dicţionar în termeni calitativi. Oricum, concluzia lui Putnam este că enunţuri precum „pisicile sunt animale" sunt
„mai puţin necesare" decât enunţuri precum „celibatarii sunt necăsătoriţi". Cu siguranţă,
62
Journal of Philosophy, 59, Nr. 22 (25 octombrie, 1962), pp. 658-71. într-o cercetare ulterioară asupra genurilor naturale şi
proprietăţilor fizice, pe care nu am avut prilejul să o văd la momentul elaborării acestei lucrări, Putnam a adus alte contribuţii,
care (cred că) au multe puncte de contact cu ideile exprimate aici. Aşa cum am menţionat în text, există unele divergenţe între
abordarea lui Putnam şi a mea; Putnam nu-şi fundamentează consideraţiile pe aparatul pe care-1 invoc eu al adevărurilor
necesare versus adevăruri a priori. în lucrarea sa anterioară, „The Analytic and the Synthetic", Minnesota Studies in the
Philosophy of Science, voi. III, pp. 358-97, el pare să fie mai apropiat în anumite privinţe de teoria „conceptului mănunchi",
făcând, de pildă, sugestia că ea se aplică numelor proprii.
Trebuie să subliniez din nou că ceea ce mi-a atras atenţia asupra acestui complex de probleme a fost un exemplu al lui Rogers
Albritton, deşi poate că Albritton nu ar accepta teoriile pe care le-am dezvoltat pe baza exemplului dat de el.
104
Saul Kripke
sunt de acord că argumentul indică faptul că astfel de enunţuri nu sunt cunoscute a priori şi prin urmare nu sunt
analitice;63 dacă un anumit gen este o specie de animale, aceasta este o chestiune deschisă cercetării empirice.
Poate că ceea ce are în vedere Putnam prin „necesar" este sensul acesta epistemologic. Persistă chestiunea dacă
astfel de enunţuri sunt necesare în sensul non-epistemologic apărat în aceste prelegeri. Aşadar, următorul lucru
de investigat este (folosind conceptul de necesitate despre care vorbeam): sunt necesare astfel de enunţuri
precum „pisicile sânt animale", sau enunţuri precum „aurul este un metal galben"?
Până acum am vorbit numai despre ceea ce am putea descoperi. Am spus că am putea descoperi că aurul, contrar
faţă de ceea ce am crezut, nu este de fapt galben. Dacă am intra mai în detaliu în conceptul de metal, să zicem în
termeni de proprietăţi ale valenţei, desigur că am putea descoperi că deşi am considerat aurul ca fiind un metal,
aurul nu este de fapt un metal. Este necesar sau contingent că aurul este un metal? Nu vreau să intru în detalii
asupra conceptului de metal - după cum am spus, nu ştiu suficient despre el. Este clar că aurul are numărul
atomic 79. Faptul că are numărul atomic 79 este o proprietate necesară sau contingenţă a aurului? Desigur, am
putea descoperi că am greşit. întreaga teorie a protonilor, a numerelor atomice, întreaga teorie a structurii
moleculare şi a structurii atomice, pe care se bazează aceste idei, s-ar putea dovedi toate ca fiind false. Cu
siguranţă nu am ştiut toate acestea din timpuri imemoriale. Aşadar, în acest sens, aurul s-ar putea dovedi că nu
are numărul atomic 79.
Dat fiind că aurul are realmente numărul atomic 79, ar putea ca ceva să fie aur fără să aibă numărul atomic 79?
Să presupunem că oamenii de ştiinţă au investigat natura aurului şi au descoperit că este o parte a chiar naturii
acestei substanţe, ca să zicem aşa, că are numărul atomic 79. Să presupunem că descoperim acum un alt metal
galben, sau un alt lucru galben, cu toate proprietăţile prin care am identificat dintru început aurul şi multe altele
în
'' Presupun că un adevăr analitic este unul care depinde de înţelesuri în sens strict şi prin urmare este necesar şi a priori. Dacă
enunţurile al căror adevăr a priori este cunoscut prin intermediul fixării unei referinţe sunt socotite ca fiind analitice, atunci
unele adevăruri analitice sunt contingente; posibilitatea aceasta este exclusă în noţiunea de analiticitate adoptată aici. Desigur,
ambiguitatea din noţiunea de analiticitate apare din ambiguitatea în utilizările obişnuite ale unor termeni precum „definiţie" şi
„sens". In aceste prelegeri nu am încercat să abordez problemele delicate privind analiticitatea, dar voi spune că unele (deşi
nu toate) din cazurile invocate adesea pentru a discredita distincţia analitic-sintetic, în mod special acelea care implică
fenomene naturale şi genuri naturale, ar trebui tratate în termenii aparatului, invocat aici, al fixării unei referinţe. Să se
observe că exemplul lui Kant, „aurul este un metal galben", nici măcar nu este a priori, iar necesitatea pe care o are, oricât şi
orice ar fi aceasta, se stabileşte prin cercetare ştiinţifică; aşadar, este departe de analiticitate în orice sens.
Numire şi necesitate
105
plus pe care le-am descoperit mai târziu. Un exemplu de lucru cu multe dintre proprietăţile iniţiale este pirita de
minereu de fier, „aurului nebunilor". Aşa cum am spus, nu am spune că această substanţă este aur. Până aici
vorbim despre lumea actuală. Să considerăm acum o lume posibilă. Să considerăm o situaţie contrafactuală în
care, să zicem, aurul nebunilor sau pirita de minereu de fier ar fi de fapt descoperită în diverşi munţi din SUA sau
în zone din Africa de Sud şi Uniunea Sovietică. Să presupunem că toate zonele care acum conţin în mod actual
aur, ar conţine pirită în schimb, sau o altă substanţă care ar copia proprietăţile superficiale ale aurului dar i-ar
lipsi structura lui atomică.64 Despre această situaţie contrafactuală am spune că în acea situaţie aurul nici măcar
nu ar fi fost un element (pentru că pirita nu este un element)? Mi se pare că nu am spune aşa ceva. Am descrie
aceasta, în schimb, ca pe o situaţie în care o substanţă, să zicem pirita de minereu de fier, care nu este aur, ar fi
fost descoperită chiar în munţii care conţin în mod actual aur şi ar fi avut chiar proprietăţile prin care identificăm
aurul în mod obişnuit. Dar nu ar fi aur; ar fi ceva diferit. Nu trebuie să spunem că ar fi totuşi aur în această lume
posibilă, cu toate că aurul nu ar avea atunci numărul atomic 79. Ar fi altceva, o altă substanţă. (încă o dată, este
irelevant dacă oamenii ar fi denumit-o în mod contrafactual „aur". Noi nu o descriem ca fiind aur.) Aşadar, mi se
pare, acesta nu ar fi un caz în care este posibil ca aurul să nu fi fost un element şi nici nu poate exista un astfel de
caz (exceptând sensul epistemic al lui „posibil"). Dat fiind că aurul este acest element, oricare altă substanţă,
chiar dacă arată ca aurul şi se găseşte chiar în acele locuri în care noi găsim de fapt aur, nu ar fi aur. Ar fi o altă
substanţă care ar fi un simulacru al aurului. în oricare situaţie contrafactuală în care în aceleaşi zone geografice
ar exista o astfel de substanţă, nu ar exista aur. în ele ar exista ceva diferit.
Deci dacă această remarcă este corectă, ea tinde să ne arate că astfel de enunţuri, care reprezintă descoperiri
ştiinţifice despre ce este această substanţă, nu sunt adevăruri contingente, ci adevăruri necesare în sensul cel mai
strict posibil. Nu numai că este o lege ştiinţifică, dar, desigur, ne putem imagina o lume în care nu ar fi cazul.
Oricare lume în care ne imaginăm o substanţă care nu are aceste proprietăţi este o lume în care ne imaginăm o
substanţă care nu este aur, dacă aceste proprietăţi constituie baza a ceea ce este substanţa. în particular, în acest
caz, teoria ştiinţifică actuală e una care ne spune că este o parte a naturii aurului, aşa cum este el, să fie un
element cu numărul atomic 79. Va fi prin urmare necesar şi nu contingent ca aurul să
64
Există chiar perechi mai bune de candidaţi la această poziţie; de pildă, unele perechi de elemente ale unei singure coloane
din tabelul periodic, care se aseamănă mult, dar sunt totuşi elemente diferite.
106
Saul Khpke
fie un element cu numărul atomic 79. (în acelaşi fel, mai putem cerceta mai departe cum decurg culoarea şi
proprietăţile metalice din ceea ce am descoperit că este aurul: în măsura în care astfel de proprietăţi decurg din
structura atomică a aurului, ele sunt proprietăţi necesare ale lui, chiar dacă, fără nici o îndoială, ele nu sunt o
parte a înţelesului termenului „aur" şi nu au fost cunoscute cu certitudine a priori.)
Exemplul lui Putnam, „pisicile sunt animale", intră în aceeaşi categorie. In acest caz, am făcut de fapt o foarte
surprinzătoare descoperire. Am descoperit, de fapt, că nimic nu contravine opiniei noastre. De fapt, pisicile sunt
animale! Atunci, adevărul acesta este unul necesar, sau unul contingent? Mi se pare că este un adevăr necesar. Să
considerăm situaţia contrafactuală în care în locul acestor creaturi - aceste animale - avem de fapt mici demoni,
care atunci când se apropie de noi ne aduc, într-adevăr, ghinion. Să descriem aceasta ca pe o situaţie în care
pisicile ar fi demoni? Mi se pare că aceşti demoni nu ar fi pisici. Aceştia ar fi demoni sub formă de pisici. Am fi
putut descoperi că pisicile actuale pe care le avem noi sunt demoni. Oricum, de îndată ce vom fi descoperit că nu
sunt, este o parte chiar a naturii lor că, atunci când descriem o lume contrafactuală în care ar exista astfel de
demoni, trebuie să spunem că demonii nu ar fi pisici. Ar fi o lume care ar conţine demoni deghizaţi în pisici.
Deşi am putea spune că pisicile s-ar putea dovedi a fi demoni, de o anumită specie, dat fiind că pisicile sunt de
fapt animale, orice existenţă care pare să fie pisică şi care nu este un animal, în lumea actuală sau într-o lume
contrafactuală, nu este o pisică. Acelaşi lucru este valabil pentru animale care par să fie pisici, dar au structura
internă a unei reptile. Dacă ar exista aşa ceva, ele nu ar fi pisici, ci „pisicile nebunului".
Aceasta are totodată o anumită legătură cu esenţa unui anumit obiect. Să spunem că teoria moleculară a
descoperit că icest obiect de aici este compus din molecule. Cu siguranţă, aceasta a fost o descoperire empirică
importantă. Era ceva ce nu am ştiut dinainte; după tot ceea ce ştiam, poate că acest lucru ar fi putut fi compus
dintr-o entelehie eterică. Să ne imaginăm acum un obiect care să ocupe chiar această poziţie în sală şi care ar fi o
entelehie eterică. Ar fi aici chiar acest obiect? S-ar putea să pară întru totul a fi acest obiect, dar mi se pare că nu
ar putea fi niciodată acest lucru. Avatarurile acestui lucru s-ar fi putut să fie foarte diferite de istoria lui actuală.
S-ar fi putut să fie transportat la Kremlin. S-ar fi putut să fi fost deja tăiat în bucăţi mici şi să nu mai existe în
acest moment. I s-ar fi putut întâmpla diferite lucruri. Dar indiferent ce ne imaginăm că i s-ar fi întâmplat în mod
contrafactual, ceva diferit de ceea ce i s-a întâmplat de fapt, singurul lucru pe care nu ni-1 putem imagina că i se
întâmplă acestui lucru este că el, dat fiind că este compus din molecule, ar fi existat totuşi şi nu ar fi fost compus
din molecule. Ne putem imagina că am descoperit că nu era compus din
Numire şi necesitate
107
molecule. Dar o dată ce ştim că acesta este un lucru compus din molecule -că aceasta este chiar natura substanţei
din care este făcut - nu ne mai putem imagina, cel puţin dacă modul în care văd eu lucrurile este corect, că acest
lucru s-ar fi putut să nu fi fost compus din molecule.
Aşadar, potrivit punctului de vedere pe care-1 susţin, termenii pentru genuri naturale sunt mult mai apropiaţi de
numele proprii decât se presupune de obicei. Astfel, vechiul termen „nume (substantiv) comun" este foarte
potrivit pentru predicate care marchează specii sau genuri naturale, cum ar fi „vacă" sau „tigru". Oricum,
consideraţiile mele se aplică de asemenea unor anumiţi termeni de masă pentru genuri naturale, cum ar fi „aur",
„apă" şi alţii de acest fel. Este interesant să comparăm punctele mele de vedere cu acelea ale lui Mill. Mill
consideră atât predicate precum „vacă", descripţii definite, cât şi nume proprii drept nume. El spune despre nume
„singulare" că sunt conotative, dacă sunt descripţii definite, dar non-conotative, dacă sunt nume proprii. Pe de
altă parte, Mill spune că toate numele „generale" sunt conotative; un predicat precum „fiinţă umană" este definit
ca fiind conjuncţia anumitor proprietăţi care dau condiţii necesare şi suficiente pentru umanitate - raţionalitate,
animalitate şi anumite trăsături fizice.65 Tradiţia logică modernă, aşa cum este reprezentată de către Frege şi
Russell, pare să susţină că Mill a greşit în privinţa numelor singulare, dar că a avut dreptate în privinţa numelor
generale. Filosofia de dată mai recentă a urmat această tradiţie, exceptând faptul că în cazul atât al numelor
proprii cât şi al termenilor pentru genuri naturale, ea înlocuieşte adesea noţiunea de proprietăţi definitoare prin
aceea de mănunchi de proprietăţi, dintre care, în fiecare caz particular, numai unele trebuie satisfăcute. Punctul
meu de vedere, pe de altă parte, îl consideră pe Mill ca având, mai mult sau mai puţin, dreptate în legătură cu
numele „singulare", dar ca fiind în eroare în privinţa numelor „generale". Poate că unele nume „generale"
(„prost", „gras", „galben") exprimă proprietăţi.66 într-un sens semnificativ, nume generale precum „vacă" şi
„tigru" nu
K
Mill, op. cit.
66
Nu voi da nici un criteriu pentru ceea ce am în vedere printr-o „proprietate pură", sau intensiune fregeană. Este greu de
găsit exemple neproblematice pentru aşa ceva. Calitatea de a fi galben exprimă, cu siguranţă, o proprietate fizică manifestă a
unui obiect şi, în legătură cu discuţia de mai sus despre aur, poate fi privită ca o proprietate în sensul cerut. Totuşi, nu este de
fapt lipsită de un anumit element referenţial propriu, deoarece potrivit concepţiei susţinute aici, calitatea de a fi galben este
distinsă şi designată rigid ca fiind acea proprietate fizică externă a obiectului pe care o percepem cu ajutorul impresiei vizuale
de galben. în această privinţă, se aseamănă într-adevăr cu termenii pentru genuri naturale. Pe de altă parte, calitatea
fenomenologică a senzaţiei înseşi poate fi socotită ca o quale într-un sens pur. Poate că sunt cam vag în legătură cu aceste
probleme, dar o precizie mai mare pare să fie nenecesară aici.
108
Saul Kripke
Numite şi necesitate
exprimă proprietăţi, dacă nu se consideră în mod banal ca fiind o proprietate a fi vacă. Cu siguranţă „vacă" şi
„tigru" nu sunt abrevieri pentru conjuncţia proprietăţilor pe care un dicţionar le-ar lua ca fiind definitorii pentru
ele, aşa cum gândea Mill. Dacă ştiinţa poate să descopere îi mod empiric faptul că anumite proprietăţi sunt
necesare despre vaci, sau despre tigri, este o altă întrebare, la care eu răspund afirmativ.
Să vedem cum se aplică aceasta la tipurile de enunţuri de identitate care exprimă descoperiri ştiinţifice, despre
care am vorbit înainte - să spunem, că apa este H2O. Cu siguranţă, faptul că apa este H2O reprezintă o
descoperire. La început, am identificat apa după caracteristicile ei tactile, aspectul său şi poate gust (deşi gustul
se poate datora de obicei impurităţilor). Dacă ar exista o substanţă, chiar în mod actual, care ar avea o structură
atomică complet diferită de cea a apei, dar s-ar asemăna cu apa în aceste privinţe, am spune că un anumit fel de
apă nu ar fi H2O? Nu cred. Am spune, în schimb, că tot aşa cum există aurul nebunilor, poate să existe apa
nebunilor; o substanţă care, deşi are proprietăţile prin care am identificat apa la origine, nu ar fi de fapt apă. Iar
aceasta cred că se aplică nu numai lumii actuale, ci chiar şi atunci când vorbim despre situaţii contrafactuale.
Dacă ar fi existat o substanţă, care ar fi apa nebunilor, ea ar fi atunci apa nebunilor şi nu apă. Pe de altă parte,
dacă această substanţă poate lua o altă formă - precum poliapa care se pretinde a fi fost descoperită în Uniunea
Sovietică, cu semnalmente identificatoare foarte diferite de acelea ale celei pe care o numim noi acum apă - este
o formă de apă, pentru că este aceeaşi substanţă, chiar dacă nu are caracteristicile externe prin care am identificat
la început apa.
Să considerăm enunţul „Lumina este un flux de fotoni" sau „Căldura este mişcarea moleculelor". Desigur,
referindu-mă la lumină înţeleg ceva ce avem în această încăpere. Când mă refer la căldură, nu mă refer la o
senzaţie internă pe care poate să o aibă cineva, ci la un fenomen extern pe care-1 percepem prin simţul tactil;
produce o senzaţie caracteristică pe care o numim senzaţia de căldură. Căldura este mişcarea moleculelor. Am
descoperit, de asemenea, că sporirea căldurii corespunde creşterii mişcării moleculelor sau, vorbind strict,
creşterii energiei cinetice medii a moleculelor. Aşadar, temperatura este identificată cu energia cinetică
moleculară. Totuşi, nu voi vorbi despre temperatură, pentru că se ridică problema cum anume trebuie să fie
stabilită scala actuală. S-ar putea chiar să fie stabilită în termenii energiei cinetice moleculare.67 Dar ceea ce
reprezintă o descoperire fenomenologică interesantă este faptul că atunci când este mai cald
109
67
Desigur, se pune problema relaţiei dintre noţiunea mecanică statistică de temperatură şi, de pildă, noţiunea termodinamică.
Doresc ca în această discuţie să las de-o parte astfel de probleme.
moleculele se mişcă mai repede. Şi despre lumină am descoperit că lumina este un flux de fotoni; în mod
alternativ, ea este o formă de radiaţie electromagnetică. La început am identificat lumina prin impresiile vizuale
interne caracteristice pe care le poate produce în noi, care ne fac capabili să vedem. Pe de altă parte, am
identificat la început căldură prin efectul caracteristic asupra unui aspect al terminaţiilor noastre nervoase sau
asupra simţului nostru tactil.
Să ne imaginăm o situaţie în care fiinţele umane ar fi oarbe, sau ochii lor nu ar funcţiona. Ele nu ar fi afectate de
către lumină. Ar fi aceasta o situaţie în care lumina nu ar exista? Mi se pare că nu ar fi. Ar fi o situaţie în care
ochii noştri nu ar fi sensibili la lumină. Unele creaturi pot avea ochi care nu sunt sensibili la lumină. Desigur,
printre astfel de creaturi se află din păcate unii oameni; ei se numesc „orbi". Chiar dacă toţi oamenii ar fi avut
nişte atavisme îngrozitoare şi pur şi simplu nu ar fi putut să vadă nimic, lumina s-ar fi putut să existe; dar ea nu
ar fi putut să determine senzaţii vizuale la oameni într-un mod corespunzător. Aşadar, mi se pare că o astfel de
situaţie ar fi o situaţie în care ar exista lumină, dar oamenii nu ar putea să o vadă. Deci, deşi putem identifica
lumina prin impresiile vizuale caracteristice pe care le produce în noi, acesta pare să fie un bun exemplu de
fixare a referinţei. Fixăm ce este lumina prin faptul că este acel lucru, indiferent care, din lumea externă, care
determină senzaţii în ochii noştri, într-un anumit fel. Dar acum, vorbind despre situaţii contrafactuale în care, să
zicem, oamenii ar fi orbi, nu am spune atunci că din moment ce, în astfel de situaţii, nimic nu poate produce
senzaţii în ochii lor, lumina nu ar exista; am spune mai degrabă că aceea ar fi o situaţie în care lumina - lucrul pe
care l-am identificat ca fiind acela care ne dă posibilitatea să vedem - ar exista, dar nu ar reuşi să ne ajute să
vedem, din cauza unui anumit defect al nostru.
Poate că ne putem imagina că, printr-un miracol, undele sonore ar da posibilitatea, în vreun fel oarecare, unei
creaturi să vadă. Adică, i-ar da impresii vizuale exact aşa cum le avem noi, poate exact aceeaşi sensibilitate
cromatică. Ne putem imagina, de asemenea, că aceeaşi creatură este complet insensibilă la lumină (fotoni). Cine
ştie ce posibilităţi subtile, la care nu putem visa, pot să existe? Am spune că într-o astfel de lume posibilă,
sunetul ar fi acela care este lumina, că aceste mişcări ondulatorii ale aerului ar fi lumina? Mi se pare că, dat fiind
conceptul nostru de lumină, trebuie să descriem situaţia în mod diferit. Ar fi o situaţie în care anumite creaturi,
poate chiar acelea care ar fi numite „oameni" şi ar locui această planetă, ar fi sensibile nu la lumină, ci la unde
sonore; ar fi sensibile la undele sonore exact în acelaşi fel în care noi suntem sensibili la lumină. Dacă lucrurile
stau aşa, o dată ce am descoperit ce este lumina, atunci când vorbim despre alte
110
Saul Kripke
lumi posibile, noi vorbim despre acest fenomen din lume şi nu folosim termenul „lumină" ca o expresie
sinonimă cu „orice ne dă impresia vizuală -orice ne ajută să vedem"; pentru că s-ar fi putut să fi existat lumină şi
să nu ne fi ajutat să vedem; şi s-ar fi putut ca altceva să ne fi ajutat să vedem. Felul în care am identificat lumina
a fixat o referinţă.
Similar pentru alte expresii de acest fel, precum „căldură". Aici căldura este ceva ce am identificat (şi i-am fixat
referinţi) prin faptul că ne dă o anumită senzaţie, pe care o numim „senzaţia de căldură". Nu avem un nume
special pentru această senzaţie, diferit de acela de o senzaţie de căldură. Este interesant că limbajul este în felul
acesta. Pentru că, din ceea ce spun, s-ar fi putut presupune că limbajul ar fi fost exact invers. în orice caz, noi
identificăm căldura şi putem să o simţim prin faptul că ea produce în noi o senzaţie de căldură. Aici s-ar putea să
fie atât de important pentru concept că referinţa lui este fixată în felul acesta, încât dacă altcineva detectează
căldura printr-un anumit fel de instrument, dar nu poate să o simtă, am fi înclinaţi să spunem, dacă vrem, că nu
este acelaşi concept de căldură, chiar dacă referentul este acelaşi.
. Oricum, termenul „căldură" nu înseamnă „orice le dă oamenilor aceste senzaţii". Deoarece, în primul rând, s-ar
fi putut ca oamenii să nu fi fost sensibili la căldură şi cu toate acestea căldura să fi existat totuşi în lumea externă.
în al doilea rând, să presupunem că, într-un anumit fel, razele de lumină, datorită unei deosebiri în terminaţiile
nervoase ale oamenilor, le produc într-adevăr aceste senzaţii. Atunci nu ar fi căldura, ci lumina aceea care le-ar
produce oamenilor senzaţia pe care noi o numim senzaţia de
căldură.
Ne putem imagina atunci o lume posibilă în care căldura nu ar fi mişcare moleculară? Desigur, ne putem imagina
că am descoperit că nu ar fi. Mi se pare că orice situaţie la care se va gândi cineva, despre care crede, mai întâi,
că este un caz în care căldura - contrar faţă de ceea ce este cazul în mod actual - ar fi fost altceva decât mişcare
moleculară, ar fi de fapt un caz în care unele creaturi cu terminaţii nervoase diferite de ale noastre locuiesc
această planetă (poate chiar noi, dacă este un fapt contingent că avem această structură neuronală particulară), şi
în care aceste creaturi ar fi sensibile la acel altceva, să zicem lumină, în aşa fel încât ele ar simţi acelaşi lucru pe
care-1 simţim noi, atunci când simţim căldura. Dar aceasta nu este o situaţie în care, să zicem, lumina ar fi fost
căldură, şi nici măcar o situaţie în care un flux de fotoni ar fi fost căldură, ci o situaţie în care un flux de fotoni ar
fi produs senzaţiile caracteristice pe care noi le numim „senzaţii de căldură".
La fel pentru multe alte identificări de acest fel, să zicem, că fulgerul este electricitate. Pulsiunile fulgerului sunt
pulsiuni de electricitate. Fulgerul este o descărcare electrică. Desigur, presupun că ne putem imagina alte feluri
Numire şi necesitate
111
în care cerul ar putea fi iluminat în timpul nopţii cu acelaşi gen de pulsiune luminoasă fără a fi prezentă nici o
descărcare electrică. Şi aici sunt înclinat să spun că, atunci când ne imaginăm aceasta, ne imaginăm ceva cu toate
caracteristicile vizuale ale fulgerului dar care nu este, de fapt, fulger. Mi s-ar putea spune: acesta părea să fie
fulger, dar nu era. Presupun că aceasta chiar s-ar putea întâmpla acum. Cineva, printr-un tip de aparat ingenios,
ar putea să producă un fenomen pe cer care i-ar face pe oameni să creadă în mod greşit că ar fi un fulger, chiar
dacă, de fapt, nu ar fi prezent nici un fulger. Şi nu aţi spune că acel fenomen, deoarece arată ca un fulger, ar fi de
fapt un fulger. Ar fi un fenomen diferit de fulger, care este fenomenul unei descărcări electrice; şi acesta nu este
fulger, ci doar ceva care ne face să credem în mod eronat că este fulger.
Ce se întâmplă în mod caracteristic în aceste cazuri precum, să zicem, „căldura este mişcare moleculară"? Există
o anumită referinţă pe care am fixat-o, pentru lumea reală şi pentru toate lumile posibile, printr-o proprietate
contingenţă a căldurii, şi anume proprietatea că poate să producă în noi senzaţiile cutare şi cutare. Să zicem că
este o proprietate contingenţă a căldurii faptul că ea produce oamenilor senzaţiile cutare şi cutare. La urma
urmei, este ceva contingent că au existat vreodată oameni pe această planetă. Aşadar, nu se ştie a priori ce
fenomen fizic, descris în alţi termeni - în termenii fundamentali ai teoriei fizice - este fenomenul care produce
aceste senzaţii. Nu ştim aceasta şi am descoperit în cele din urmă că acest fenomen este de fapt mişcare
moleculară. Când am descoperit aceasta, am descoperit o identitate care ne dă o proprietate esenţială a acestui
fenomen. Am descoperit un fenomen care în toate lumile posibile va fi mişcare moleculară - care nu ar fi putut să
nu fie mişcare moleculară, deoarece asta este ceea ce este fenomenul.68 Pe de altă parte, proprietatea prin care îl
identificăm iniţial, aceea de a produce în noi senzaţia cutare şi cutare, nu este o proprietate necesară, ci una
contingenţă. Chiar acest fenomen ar fi putut să existe, dar
'" Unii oameni au fost înclinaţi să argumenteze că deşi, cu siguranţă, nu putem spune că undele sonore „ar fi fost căldură",
dacă ele ar fi fost simţite prin senzaţia pe care o simţim noi când simţim căldură, situaţia este diferită în privinţa unui
fenomen posibil, care nu este prezent în lumea actuală şi care este distinct de mişcarea moleculară. Poate că, ni se sugerează,
ar putea exista o altă formă de căldură, diferită de „căldura noastră", care nu ar fi mişcare moleculară; deşi nici un fenomen
actual, diferit de mişcarea moleculară, precum sunetul, nu ar putea juca un astfel de rol. Enunţuri similare au fost formulate
referitor la aur şi lumină. Deşi nu sunt înclinat să accept aceste concepţii, ele abia dacă ar avea vreo consecinţă pentru
substanţa prelegerilor prezente. Cineva care este înclinat să susţină aceste concepţii, poate, pur şi simplu, să înlocuiască în
exemple termenii „lumină", „căldură", „durere", etc, prin „lumina noastră", „căldura noastră", „durerea noastră", ş.a.m.d. Prin
urmare, nu voi discuta această chestiune aici.
112
Saul Kripke
datorită unor diferenţe în structurile noastre neuronale, ş.a.m.d., nu ar fi fost simţit drept căldură. De fapt, când
spun structurile noastre neuronale, acelea ale fiinţelor umane, eu îngroş realmente o remarcă pe care am făcut-o
mai înainte; pentru că bine înţeles, s-ar putea să fie o parte chiar a naturii fiinţelor umane că ele au o structură
neuronală care este sensibilă la căldură. Prin urmare, dacă s-ar întreprinde o cercetare suficientă, şi aceasta s-ar
putea dovedi a fi necesară. în scopul simplificării discuţiei, ignor această ipoteză, în orice caz, presupun că nu
este necesar ca această planetă să fi fost locuită de creaturi care să simtă căldura în felul acesta.
Voi încheia cu unele remarci privitoare la aplicarea consideraţiilor de mai înainte la controversa despre teza
identităţii minte-corp. înainte de a face aceasta, totuşi, vreau să recapitulez concepţiile pe care le-am dezvoltat şi
poate să adaug un punct sau două.
Mai întâi, argumentul meu conchide în mod implicit că anumiţi termeni generali, aceia pentru genurile naturale,
au o mai mare înrudire cu numele proprii decât ne dăm seama în general. Concluzia aceasta este valabilă cu
siguranţă pentru diferite nume pentru specii, indiferent dacă sunt substantive numărabile, precum „pisică",
„tigru", „bucată de aur", sau termeni de masă precum „aur", „apă", „pirită de minereu de fier". Se aplică de
asemenea la anumiţi termeni pentru fenomene naturale, precum „căldură", „lumină", „sunet", „fulger" şi, este de
presupus, dacă doctrina este elaborată în mod potrivit, la adjective corespunzătoare - „cald", „tare", „roşu".
Aşa cum am amintit, Mill a susţinut că deşi unele „nume singulare", descripţiile definite, au atât denotaţie cât şi
conotaţie, altele, numele proprii autentice, au denotaţie dar nu şi conotaţie. Mai departe, Mill a susţinut că
„numele generale", sau termenii generali, au conotaţie. Termeni precum „vacă" sau „om" sunt definiţi prin
conjuncţia anumitor proprietăţi care selectează extensiunea lor - o fiinţă umană, de pildă, este un animal raţional
cu anumite caracteristici fizice. Venerabila tradiţie a definiţiei prin genus şi dijferentia este de acelaşi gen cu o
astfel de concepţie. Dacă într-adevăr Kant a presupus că „aur" ar putea fi definit drept „metal galben", se poate
foarte bine ca ceea ce 1-a condus la definiţie să fie această tradiţie. („Metal" ar fi genul, „galben" diferenţa
specifică. Diferenţa cu greu ar putea să includă „a fi aur" fără a se ajunge la circularitate.)
Tradiţia logică modernă, aşa cum este reprezentată ea de către Frege şi Russell, 1-a contrazis pe Mill în
chestiunea numelor singulare, dar 1-a susţinut în chestiunea numelor generale. Astfel, toţi termenii, atât cei
singulari cât şi cei generali, au o „conotaţie" sau sens fregean. Teoreticieni de dată mai recentă i-au continuat pe
Frege şi Russell, modificându-le concepţiile doar prin înlocuirea noţiunii de sens, ca fiind dat de o anumită
conjuncţie de proprietăţi, cu aceea a unui sens ca fiind dat de către un „mănunchi" de
Numire şi necesitate
113
proprietăţi, dintre care doar un număr suficient trebuie să se aplice. Concepţia de faţă, inversându-i în mod direct
pe Frege şi Russell, susţine (mai mult sau mai puţin) doctrina lui Mill despre termeni singulari, dar combate
concepţia sa despre termeni generali.
în al doilea rând, concepţia prezentă asertează că, în cazul termenilor pentru specii precum şi în acela al numelor
proprii, trebuie să ţinem minte contrastul dintre proprietăţile a priori, dar poate că contingente, vehiculate de
către un termen, date de modul în care a fost fixată referinţa lui, şi proprietăţile analitice (şi deci necesare) pe
care le poate vehicula un termen, date de către înţelesul său. Pentru numele de specii, ca şi pentru numele proprii,
modul în care este fixată referinţa unui termen nu trebuie să fie socotit ca un sinonim pentru termen. în cazul
numelor proprii, referinţa poate fi fixată în diverse moduri. într-un botez iniţial, ea este în mod tipic fixată printr-
o ostensiune sau o descripţie. Altfel, referinţa este determinată în mod obişnuit printr-un lanţ, care trece numele
de la o verigă la alta. Aceleaşi observaţii sunt valabile pentru un termen general precum „aur". Dacă ne
imaginăm un botez ipotetic (de bună seamă oarecum artificial) al substanţei, trebuie să ni-1 imaginăm că
selectează substanţa printr-o „definiţie" precum „Aurul este substanţa exemplificată de elementele de acolo, sau
în orice caz, de către aproape toţi". Merită să remarcăm câteva trăsături ale acestui botez. Mai întâi, identitatea
din „definiţie" nu exprimă un adevăr necesar în mod complet: deşi fiecare dintre aceste elemente este, într-
adevăr, aur în mod esenţial (în mod necesar),69 aurul ar fi putut exista chiar dacă elementele nu ar fi existat.
Oricum, definiţia exprimă un adevăr a priori în acelaşi sens precum (şi cu formularea aceloraşi limite precum)
„1 metru = lungimea lui S": ea fixează o referinţă. Cred că, în general, termeni pentru genuri naturale (de ex.,
animal, plantă şi genuri chimice) îşi capătă referinţa în acest fel; substanţa este definită drept genul instanţiat de
către o anumită mostră, sau de către cea mai mare parte a ei. Condiţia „cea mai mare parte a ei" permite ca o
anumită cantitate de aur al nebunului să fie prezentă în mostra respectivă. Dacă mostra originală are un număr
mic de elemente deviante, ele vor fi respinse ca nefiind aur autentic. Dacă, pe de altă parte, se dovedeşte că
presupunerea că există o singură substanţă sau gen uniform în mostra iniţială este greşită într-un mod mai
radical, atunci reacţiile pot varia: uneori putem declara că există două genuri de aur, alteori putem renunţa la
termenul „aur". (Nu se presupune că aceste posibilităţi sunt exhaustive.) Iar prezumptivul
'" Presupunând, desigur, că toate sunt din aur; după cum spun mai jos, unele pot fi aurul nebunilor. Ştim dinainte, a priori, că
nu este adevărat că elementele sunt în mod fip/caurul nebunilor; şi toate acele elemente care sunt aur în mod actual sunt,
desigur, aur în mod esenţial.
114
Saul Kripke
gen nou se poate dovedi iluzoriu din alte motive. De pildă, să presupunem ca sunt descoperite unele elemente
(fie / mulţimea lor) şi că despre ele se crede că aparţin unui nou gen G. Să presupunem că mai târziu se
descoperă că elementele din / sunt într-adevăr de un singur gen; totuşi, ele aparţin unui gen cunoscut anterior, L.
O eroare de observaţie a condus la opinia iniţială falsă că elementele din / posedau o anumită caracteristică C,
care le excludea din L. în acest caz, cu siguranţă am spune că genuk G nu există, în pofida faptului că a fost
definit prin referinţă la o mostră iniţială uniformă. (Să se observe că dacă L nu ar fi fost identificat dinainte, am fi
putut foarte bine spune că genul G ar exista, dar că greşeam presupunând că este asociat cu caracteristica C!)
Noţiunea iniţială de aur este vagă în aceeaşi măsură în care este vagă noţiunea „acelaşi gen". în mod obişnuit,
vaguitatea nu prezintă importanţă în practică.
în cazul unui fenomen natural perceptibil prin simţuri, modul în care este selectată referinţa este simplu:
„Căldura = aceea care este simţită prin senzaţia S". încă o dată, identitatea fixează o referinţă: prin urmare, ea
este a priori, dar nu necesară, deoarece căldura ar fi putut să existe, deşi noi nu. „Căldură", ca şi „aur", este un
designator rigid, a cărui referinţă este fixată prin „definiţia" ei. Alte fenomene naturale, precum electricitatea,
sunt identificate la început drept cauze ale anumitor efecte experimentale concrete. Nu încerc să dau aici
caracterizări exhaustive, ci numai exemple.
în al treilea rând, în cazul genurilor naturale, anumite proprietăţi, despre care se crede că sunt, cel puţin în mare,
caracteristice pentru acel gen şi despre care se crede că se aplică la mostra iniţială, sunt folosite pentru a încadra
noi elemente, alături de mostra originală, în genul respectiv. („Proprietăţi" este folosit aici într-un sens larg şi
poate include genuri mai largi: de pildă animalitate şi felinitate, pentru tigri.) Nu este necesar ca aceste
proprietăţi să aparţină genului respectiv în mod a priori; cercetarea empirică ulterioară poate să stabilească faptul
că unele dintre proprietăţi nu au aparţinut mostrei originale, sau că ele erau proprietăţi specifice mostrei originale
şi nu trebuie generalizate la întregul gen natural respectiv. (Astfel, galbenul aurului poate fi o iluzie optică; sau,
mai plauzibil, deşi aurul observat iniţial era într-adevăr galben, s-ar putea descoperi că există aur alb.) Pe de altă
parte, un item poate să posede toate caracteristicile utilizate iniţial şi cu toate acestea să nu aparţină genului.
Astfel, un animal poate arăta exact ca un tigru şi să nu fie un tigru, aşa cum s-a menţionat mai sus; elemente
distincte din aceeaşi coloană a tabelului periodic pot să se asemene unele cu altele foarte mult. Astfel de
similarităţi care nu se datorează apartenenţei itemului la gen sunt excepţiile; dar, aşa cum arată tabelul periodic,
cazuri de acest fel realmente există. (Uneori faptul că o mostră iniţială nu are caracteristicile asociate ei ne poate
face să repudiem specia, precum în cazul
Numire şi necesitate
115
I-G-L de mai sus. Dar acest fenomen nu este tipic, ca să nu mai zicem că nu este universal; a se vedea
observaţiile despre calitatea aurului de a fi galben, sau despre chestiunea dacă pisicile sunt animale.) A priori, tot
ceea ce putem spune este că este o chestiune empirică dacă acele caracteristici asociate iniţial cu genul se aplică
în mod universal membrilor săi, sau, dacă măcar se aplică vreodată şi dacă ele sunt de fapt suficiente luate
împreună pentru apartenenţa la gen. (Este extrem de puţin probabil ca faptul de a fi suficiente, luate împreună să
fie necesar, dar poate fi adevărat. De fapt, orice animal care arată exact ca un tigru este - după câte ştiu eu - un
tigru, deşi este (metafizic) posibil ca să fi existat animale care să fi semănat cu tigrii dar care să nu fi fost tigri. Pe
de altă parte, aplicabilitatea universală, dacă este adevărată, poate foarte bine să fie necesară. „Pisicile sunt
animale" s-a dovedit a fi un adevăr necesar. într-adevăr, despre atât de multe enunţuri, în mod special acelea care
subsumează o specie alteia, noi ştim a priori că, dacă sunt în genere adevărate, sunt cu necesitate adevărate.)
în al patrulea rând, cercetarea ştiinţifică descoperă în general caracteristici ale aurului care sunt cu mult mai bune
decât cele din mulţimea iniţială. De pildă, se descoperă că un obiect material este aur (pur) dacă şi numai dacă
singurul element conţinut în el este acela cu numărul atomic 79. Aici, „dacă şi numai dacă" poate fi luat în sens
strict (necesar). în general, ştiinţa încearcă, cercetând trăsături structurale fundamentale, să descopere natura, şi
în felul acesta esenţa (în sensul filosofic) genului respectiv. Cazul fenomenelor naturale este similar; identificări
teoretice precum „căldura este mişcare moleculară" sunt necesare, deşi nu a priori. Tipul de proprietate de
identitate utilizat în ştiinţă pare să fie asociat cu necesitatea şi nu cu a prioricitatea sau analiticitatea: Pentru toate
corpurile x şi y, x este mai cald decât y dacă şi numai dacă x are energie cinetică moleculară medie mai ridicată
decât y. Aici coextensivitatea predicatelor este necesară, dar nu este a priori. Noţiunea filosofică de atribut, pe
de altă parte, pare să ceară atât coextensivitate a priori (şi analitică) cât şi coextensivitate necesară.
Să se observe că în concepţia de faţă, descoperirile ştiinţifice ale esenţei speciilor nu constituie o „schimbare a
înţelesului"; posibilitatea unor astfel de descoperiri era parte constitutivă a întreprinderii iniţiale. Nu trebuie nici
măcar să presupunem că respingerea de către biolog a tezei că balenele sunt peşti arată că „noţiunea sa de peşte"
este diferită de aceea a novicelui; el pur şi simplu îl corectează pe novice, descoperind că „balenele sunt mami-
fere şi nu peşti" este un adevăr necesar. Nu s-a presupus în nici un caz nici că „balenele sunt mamifere" este a
priori sau analitic şi nici că „balenele sunt peşti" este a priori sau analitic.
116
Saul Kripke
în al cincilea rând, şi independent de cercetările ştiinţifice tocmai menţionate, „mostra originală" se îmbogăţeşte
prin descoperirea unor noi elemente.70 (în cazul aurului, oamenii au făcut un efort foarte mare pentru a realiza
această sarcină. Cei care se îndoiesc de curiozitatea ştiinţifică naturală a Omului să ia în considerare acest caz.
Numai fundamentalişti anti-ştiinţifici precum Bryan aduc critici distrugătoare acestui efort.) Mai important,
numele de specie poate fi transmis de la o verigă la alta, exact precum în cazul numelor proprii, în aşa fel încât
mulţi dintre cei care au văzut puţin aur, sau nu au văzut deloc, pot totuşi să folosească termenul. Referinţa lor
este determinată de către un lanţ (istoric) cauzal şi nu prin utilizarea vreunora dintre elemente. Aici voi face un
efort chiar mai mic decât în cazul numelor proprii pentru a da detaliile unei teorii exacte.
De obicei, atunci când un nume propriu este transmis de la o verigă la alta, modul în care este fixată referinţa
numelui prezintă puţină importanţă pentru noi. Nu are nici o importanţă că diferiţi vorbitori pot fixa referinţa
numelui în moduri diferite, dacă ei îi dau aceeaşi referinţă. Probabil că situaţia nu este foarte diferită pentru
nume de specii, deşi tentaţia de a gândi că metalurgistul are un concept diferit de aur faţă de omul care nu a văzut
deloc aur, poate fi ceva mai mare. Faptul interesant este că modul în care este fixată referinţa pare să fie extrem
de important pentru noi în cazul fenomenelor de care luăm act prin senzaţii: un orb care foloseşte termenul
„lumină", chiar dacă îl foloseşte ca pe un designator rigid exact pentru acelaşi fenomen pentru care-1 folosim
noi, ni se pare că a pierdut foarte mult, poate că destul din punctul nostru de vedere, pentru a spune că el are un
concept diferit. (Aici „concept" este utilizat în mod netehnic!) Faptul că noi identificăm lumina într-un anumit
mod ni se pare a fi crucial, chiar dacă nu este necesar; legătura intimă poate crea o iluzie a necesităţii. Cred că
această observaţie, împreună cu remarcile de mai sus asupra proprietăţii - identitate, pot să fie foarte bine
esenţiale pentru o înţelegere a disputelor tradiţionale privitoare la calităţile primare şi secundare.71
70
Evident, există şi lucruri artificiale în această abordare. De pildă, poate fi greu să se spună ce elemente constituie mostra
originală. Se poate ca aurul să fi fost descoperit în mod independent de către diferiţi oameni la momente de timp diferite. Nu
mi se pare că orice complicaţii de acest fel vor modifica în mod radical imaginea pe care o transmite această abordare.
71
Pentru a înţelege această dispută, este deosebit de important să ne dăm seama că proprietatea de a fi galben nu este o
proprietate dispoziţională, deşi este corelată cu o dispoziţie. Mulţi filosofi, din cauza absenţei oricărei alte teorii a înţelesului
termenului „galben", au fost înclinaţi să considere că el exprimă o proprietate dispoziţională. în acelaşi timp, bănuiesc că
mulţi au fost deranjaţi de „sentimentul frust" că proprietatea de a fi galben este o proprietate manifestă, tot atât de „obiectivă"
precum duritatea sau forma sferică. în concepţia prezentă, abordarea corectă este, desigur, aceea că referinţa
Numire şi necesitate
117
Să ne întoarcem la chestiunea identificării teoretice. Identităţile teoretice, potrivit concepţiei pe care o
apăr, sunt în general identităţi care conţin doi designatori rigizi şi în consecinţă, sunt exemple ale necesarului a
posteriori. Acum, în pofida argumentelor pe care le-am prezentat înainte pentru distincţia dintre adevărul necesar
şi adevărul a priori, noţiunea unui adevăr necesar a posteriori poate să fie totuşi oarecum deconcertantă. S-ar
putea foarte bine ca cineva să fie înclinat să argumenteze în felul următor: „Aţi admis că s-ar fi putut descoperi
că nici căldura nu este mişcare moleculară şi nici aurul nu ar fi fost elementul cu numărul atomic 79. De
asemenea, aţi recunoscut că s-ar fi putut descoperi că Elisabeta II nu ar fi fost fata lui George VI, sau chiar că nu
şi-ar fi avut originea în acel spermatozoid şi ovul la care ne gândisem, iar această masă s-ar fi putut descoperi că
ar fi fost făcută din gheaţă, făcută din apa Tamisei. înţeleg că Hesperus s-ar fi putut dovedi a nu fi Phosphorus.
Ce puteţi avea în vedere atunci când spuneţi că astfel de eventualităţi sunt imposibile? Dacă Hesperus s-ar fi
putut dovedi a nu fi Phosphorus, atunci Hesperus ar fi putut să nu fie Phosphorus. Şi în mod similar pentru
celelalte cazuri: dacă lumea s-ar fi putut dovedi a fi altfel, atunci ar fi putut să fie altfel. A nega acest fapt
înseamnă a nega principiul modal evident prin el însuşi că ceea ce este implicat de către o posibilitate trebuie să
fie el însuşi posibil. Şi nici nu puteţi scăpa de dificultate declarând că „s-ar fi putut" din „s-ar fi putut dovedi
altfel", este doar o modalitate epistemică, în felul în care „Ultima Teoremă a lui Fermat s-ar putea dovedi a fi
adevărată şi s-ar putea dovedi a fi falsă" exprimă doar ignoranţa noastră prezentă, iar „Aritmetica s-ar fi putut
dovedi a fi completă" semnalează ignoranţa noastră din trecut. în aceste cazuri matematice, se poate ca noi să fi
lui „a fi galben" este fixată de către descripţia „acea proprietate (manifestă) a obiectelor care determină cauzal ca ele, în
circumstanţe normale, să fie văzute ca fiind galbene (adică, să fie simţite prin intermediul anumitor impresii vizuale)";
„galben", desigur, nu înseamnă „tinde să producă cutare şi cutare senzaţie"; dacă am fi avut structuri neuronale diferite, dacă
condiţiile atmosferice ar fi fost diferite, dacă am fi fost orbi, ş.a.m.d., atunci obiectele galbene nu ar fi produs aşa ceva. Dacă
încercăm să revizuim definiţia lui „galben" înlocuind-o cu „tinde să producă cutare şi cutare impresii vizuale în
circumstanţele C", atunci vom descoperi că specificarea circumstanţelor C fie implică în mod circular proprietatea de a fi
galben, fie transformă pur şi simplu pretinsa definiţie mai degrabă într-o descoperire ştiinţifică decât într-o sinonimie. Dacă
adoptăm punctul de vedere al „fixării referinţei", atunci este la latitudinea fizicianului să identifice proprietatea astfel
delimitată în orice termeni fizici mai fundamentali pe care-i doreşte. Unii filosofi au argumentat că termeni precum „senzaţie
de galben", „senzaţie de căldură", „senzaţie de durere", ş.a.m.d. nu ar putea exista în limbaj, dacă nu ar fi identificabili în
termeni de fenomene observabile externe, precum căldura, proprietatea de a fi galben şi comportamentul uman asociat.
Consider că această chestiune este independentă de orice punct de vedere argumentat în text.
118
Saul Kripke
fost ignoranţi, dar era de fapt imposibil din punct de vedere matematic ca răspunsul să se dovedească a fi altfel
decât a fost. Nu este aşa în cazurile dumneavoastră favorite de esenţă şi de identitate între doi designatori rigizi:
este realmente posibil din punct de vedere logic ca aurul să se fi dovedit a fi un compus, iar această masă s-ar fi
putut realmente -dovedi a nu fi făcută din lemn, şi cu atât mai puţin dintr-o anumită bucată de lemn dată.
Contrastul cu cazul matematic nu ar putea fi mai mare şi nu ar fi atenuat chiar dacă, după cum sugeraţi, pot
exista adevăruri matematice pe care este imposibil să le
cunoaştem a priori."
Poate că oricine a prins spiritul remarcilor meLe anterioare poate să dea el însuşi răspunsul meu, dar există o
clarificare a discuţiei mele anterioare care este relevantă aici. Acela care obiectează are dreptate atunci când
argumentează că dacă susţin că această masă nu ar fi putut să fie făcută din gheaţă, atunci trebuie să susţin
totodată că nu s-ar fi putut să descoperim că este făcută din gheaţă; s-ar fi putut descoperi că P, implică faptul că
P s-ar fi putut să aibă loc. La ce revine atunci intuiţia că 8-ar fi putut descoperi că masa a fost făcută din gheaţă
sau din orice altceva, că s-ar fi putut chiar descoperi că nu este făcută din molecule? Cred ca aceasta înseamnă
pur şi simplu că s-ar fi putut să existe o masă care să arate şi să aibă caracteristicile tactile ale acestei mese şi să
fie aşezată chiar în această poziţie în cameră, dar care să fi fost făcută din gheaţă. Cu alte cuvinte, eu (sau o fiinţă
conştientă) aş fi putut să fi fost din punct de vedere calitativ în aceeaşi situaţie epistemică, situaţie care are loc
de fapt, aş putea să am aceleaşi dovezi senzoriale pe care le am de fapt, despre o masă care a fost făcută din
gheaţă. Situaţia este astfel înrudită cu aceea care i-a inspirat pe teoreticienii reprezentanţilor; atunci când eu
vorbesc despre posibilitatea de a se descoperi că masa este făcută din lucruri diferite, eu vorbesc imprecis.
Această masă însăşi nu ar fi putut avea o origine diferită de aceea pe care a avut-o, dar într-o situaţie identică din
punct de vedere calitativ cu aceasta în privinţa tuturor datelor senzoriale pe care le-am avut înainte, încăperea s-
ar fi putut să conţină în locul acestei mese o masă făcută din gheaţă. Ceva de genul teoriei reprezentanţilor este
astfel aplicabil situaţiei, dar se aplică doar pentru că noi nu suntem interesaţi de ceea ce s-ar fi putut să fie
adevărat despre această masă particulară, ci suntem interesaţi de ceea ce s-ar putea să fie sau să nu fie adevărat
despre o masă, date fiind anumite dovezi senzoriale. Tocmai pentru că nu este adevărat că această masă s-ar fi
putut să fie făcută din gheaţă din Tamisa, noi trebuie să recurgem aici la descripţii şi reprezentanţi calitativi. A
aplica aceste noţiuni la modalităţi de re autentice, este, din perspectiva punctului de vedere prezent, ceva pervers.
Răspunsul general la obiecţie poate fi atunci formulat în felul următor: Fiecare adevăr necesar, indiferent dacă
este a priori sau a posteriori, nu s-ar
Numire şi necesitate
119
fi putut să se dovedească a fi altfel. Totuşi, în cazul unor adevăruri necesare a posteriori, putem spune că în
situaţiile unor dovezi adecvate identice calitativ, un enunţ calitativ corespunzător adecvat s-ar fi putut să fie fals.
Enunţul vag şi inexact că aurul s-ar fi putut dovedi a fi un compus trebuie înlocuit (aproximativ) prin enunţul că
este posibil din punct de vedere logic să fi existat un compus cu toate proprietăţile despre care se ştia iniţial că
sunt exemplificate de către aur. Enunţul imprecis că s-ar fi putut dovedi ca Hes-perus să nu fie Phosphorus ar
trebui să fie înlocuit de către contingenţa adevărată menţionată mai înainte în aceste prelegeri: două corpuri
distincte s-ar fi putut să ocupe, dimineaţa şi respectiv seara, chiar acele poziţii ocupate de fapt de către Hesperus
- Phosphorus - Venus.72 Motivul pentru care exemplul Ultimei Teoreme a lui Fermat ne dă o impresie diferită
este acela că aici nu se sugerează nici un analog de la sine, cu excepţia enunţului foarte general că, în absenţa
unei demonstraţii sau respingeri, este posibil pentru o conjectură matematică să fie sau adevărată sau falsă.
Nu am dat nici o paradigmă generală pentru enunţul contingent calitativ corespunzător adecvat. Deoarece ne
preocupă felul în care lucrurile s-ar fi putut dovedi a fi altfel, paradigma noastră generală constă în a redescrie
atât dovezile anterioare cât şi enunţul din punct de vedere calitativ şi în a pretinde că ele sunt corelate numai în
mod contingent. în cazul identităţilor, utilizând doi designatori rigizi, precum în cazul Hesperus-Phospho-rus de
mai sus, există o paradigmă mai simplă care este utilizabilă adesea şi care are, cel puţin, aproximativ acelaşi
efect. Fie „R," şi „R2" doi designatori rigizi care flanchează semnul identităţii. Atunci „R, = R2" este necesar,
dacă este adevărat. Referinţele lui „R," şi respectiv „R2" pot fi foarte bine fixate prin designatori nonrigizi „D," şi
„D2"; în cazurile lui Hesperus şi Phosphorus aceştia au forma „corpul ceresc în poziţia cutare şi cutare pe cer
seara (dimineaţa)". Atunci, deşi „R, = R2" este necesar, „D, = D2" poate foarte bine să fie contingent şi aceasta
este adesea ceea ce conduce la concepţia eronată că „R, = R2" s-ar fi putut dovedi a fi altfel.
în încheiere vreau să discut foarte pe scurt aplicarea consideraţiilor precedente la teza identităţii. Teoreticienii
identităţii au fost preocupaţi de câteva tipuri distincte de identificări: cea a unei persoane cu corpul ei, cea a unei
anumite senzaţii (sau eveniment sau stare de a avea senzaţia) cu o anu-
11
Unele dintre enunţurile pe care le fac eu însumi mai sus pot fi vagi şi inexacte în acest sens. Dacă spun, „Aurul s-ar putea
dovedi a nu fi un element", vorbesc corect; „s-ar putea" aici este epistemic şi exprimă faptul că dovezile empirice nu justifică
a priori certitudinea (carteziană) că aurul este un element. Vorbesc de asemenea strict corect când spun că aurul, în calitate de
element, a fost descoperit a posteriori. Dacă spun, „Aurul s-ar fi putut dovedi a nu fi un element", se pare că înţeleg aceasta
din punct de vedere metafizic, iar enunţul meu se supune corecţiei exprimate în text.
120
Saul Kripke
mită stare a creierului (durerea lui Jones de la ora 06:00 este stimularea fibrei-C sale de la acel moment de timp)
şi cea a tipurilor de stări mentale cu tipurile corespunzătoare de stări fizice.(durerea este stimularea fibrelor-C).
Fiecare dintre acestea, ca şi alte tipuri de identificiri prezente în literatură, prezintă probleme analitice, pe bună
dreptate ridicate de criticii cartezieni, care nu pot fi evitate printr-un simplu apel la o pretinsă confundare a sino-
nimiei cu identitatea. Trebuie să menţionez că nu există, desigur, nici un obstacol evident, cel puţin (o spun cu
prudenţă) nici unul care să-i treacă prin minte la o prima reflecţie, chiar înainte de ora de odihnă, vreunui
gânditor competent, pentru ca unele teze ale identităţii să fie apărate în timp ce altele să fie supuse îndoielii sau
negate. De pildă, unii fLlosofi au acceptat identitatea anumitor senzaţii cu anumite stări ale creierului, dar au
negat în schimb posibilitatea identităţii dintre tipuri mentale şi fizice.73 Mă voi ocupa în primul rând cu
identităţile tip-tip, iar filosofii respectivi vor fi, în felul acesta, imuni la o bună parte din discuţie; dar voi
menţiona pe scurt celelalte genuri de identităţi.
Descartes, şi alţii care l-au urmat, au argumentat că o persoană sau mintea acesteia este distinctă de corpul ei,
deoarece mintea ar putea exista fără corp. La fel de bine el ar fi putut să argumenteze aceeaşi concluzie pe baza
premisei că propriul corpul ar fi putut să existe fără minte.74 Acum,
73
Thomas Nagel şi Donald Davidson sunt exemple proeminente. Concepţiile lor sunt foarte interesante şi aş vrea să fi putut
să le discut în amănunt. Este îndoielnic că astfel de filosofi doresc să se numească „materialişti". Davidson, de pildă, îşi
fundamentează argumentul pentru versiunea sa a teoriei identităţii pe presupusa imposibilitate a corelării proprietăţilor
psihologice cu proprietăţi fizice.
Argumentul împotriva identificării token-token din text se aplică acestor concepţii. 34 Desigur, corpul există realmente fără
minte şi, este de presupus, fără persoană atunci când corpul este un cadavru. Această consideraţie, dacă est& acceptată, ar
arăta deja că o persoană şi corpul ei sunt distincte. (Vezi David Wiggins, „On Being at the Same Place at the Same Time",
Philosophical Review, voi. 77 (1968), pp. 90-5.) în mod similar, se poate argumenta că o statuie nu este bucata de materie din
care este făcută. în cazul din urmă, totuşi, s-ar putea spune, în schimb, că statuia nu este „nimic în plus faţă de" bucata de
materie; şi s-ar putea încerca aceeaşi soluţie pentru relaţia dintre persoană şi corp. Atunci, dificultăţile din text nu ar apărea în
aceeaşi formă, dar ar apărea dificultăţi analoage. O teorie cum că o persoană nu este nimic în plus faţă de corpul ei, în felul în
care o statuie nu este nimic în plus faţă de materia din care este alcătuită, ar trebui să susţină că (în mod necesar) o persoană
există dacă şi numai dacă corpul ei există şi are o anumită organizare fizică suplimentară. O astfel de teză s-ar confrunta cu
dificultăţi modale similare acelora care afectează teza obişnuită a identităţii şi acelaşi lucru s-ar întâmpla cu teze analoage
care înlocuiesc identificarea stărilor mentale cu stări fizice. O discutare a acestei chestiuni trebuie lăsată pentru o altă ocazie.
O altă concepţie pe care nu o voi discuta, deşi sunt înclinat puţin să o accept şi despre care nici măcar nu sunt
Numire şi necesitate
121
răspunsul pe care-1 socotesc pur şi simplu inadmisibil este răspunsul care acceptă senin premisa carteziană în
timp ce neagă concluzia carteziană. Fie „Descartes" un nume, sau un designator rigid, al unei anumite persoane
şi fie „B" un designator rigid al corpului său. Atunci, dacă Descartes ar fi într-adevăr identic cu B, presupusa
identitate, fiind o identitate între doi designatori rigizi, ar fi necesară, iar Descartes nu ar putea exista fără B şi B
nu ar putea exista fără Descartes. Cazul nu este deloc comparabil cu pretinsul caz analog, anume al identităţii
primului Director General al Poştei cu inventatorul lentilelor bifocale. Adevărat, această identitate are loc în
pofida faptului că ar fi putut să existe un prim Director General al Poştei chiar dacă lentilele bifocale nu ar fi fost
inventate niciodată. Motivul este că „inventatorul lentilelor bifocale" nu este un designator rigid; o lume în care
nimeni nu a inventat lentilele bifocale nu este ipso facto o lume în care Franklin nu a existat. Prin urmare,
pretinsa analogie se prăbuşeşte; un filosof care doreşte să respingă concluzia carteziană trebuie să respingă
premisa carteziană, iar această sarcină din urmă nu este ceva banal.
Să zicem că ,A" numeşte o anumită senzaţie de durere şi că „B" numeşte starea corespunzătoare a creierului, sau
starea creierului pe care unii teoreticieni ai identităţii doresc să o identifice cu A. Prima fac ie, s-ar părea că este
cel puţin posibil logic ca B să fi existat (creierul lui Jones s-ar fi putut să fie exact în acea stare la momentul de
timp respectiv) fără ca Jones să fi simţit vreo durere, şi astfel fără prezenţa lui A. încă o dată, teoreticianul iden-
tităţii nu poate să admită posibilitatea senin şi să continue de aici; consistenţa şi principiul necesităţii identităţilor
care folosesc designatori rigizi, interzic orice astfel de curs al argumentării. Dacă A şi B ar fi identici, identitatea
ar trebui să fie necesară. Dificultatea poate cu greu să fie evitată, prin argumentul că, deşi B nu ar putea exista
fără A, a fi o durere este doar o proprietate contingenţă a lui A şi că, aşadar, prezenţa lui B fără prezenţa durerii
nu implică prezenţa lui B fără A. Poate exista un caz mai evident de esenţă decât acela că a fi o durere este o
proprietate necesară a fiecărei dureri? Teoreticianul identităţii care doreşte să adopte strategia în discuţie, trebuie
chiar să argumenteze că a fi o senzaţie este o proprietate contingenţă a lui A, deoarece s-ar părea la prima vedere
că este logic posibil ca B să poată exista în absenţa oricărei senzaţii cu care ar putea fi identificată în mod
plauzibil. Gândiţi-vă la o anumită durere, sau la altă senzaţie, pe care aţi avut-o vreodată. Vi se pare câtuşi de
puţin pluzibil că exact acea senzaţie ar fi putut exista fără a fi o senzaţie, în felul în care un anumit inventator
(Franklin) ar fi putut exista fără a fi un inventator?

———------------------------------------,—
sigur că a fost formulată cu o claritate deplină, este aşa numita concepţie despre concepte psihologice ca stări funcţionale.
122
Saul Kripke
Menţionez această strategie pentru că mi se pare că ea este adoptată de către un mare număr de teoreticieni ai
identităţii. Deoarece cred că presupusa identitate a unei stări a creierului cu starea mentală corespunzătoare
trebuie analizată după modelul identităţii contingente a lui Benjamin Franklin cu inventatorul lentilelor bifocale,
aceşti teoreticieni îşi dau seama că aşa cum activitatea sa contingenţă 1-a făcut pe Benjamin Franklin să fie
inventatorul lentilelor bifocale, tot aşa o proprietate contingenţă a stării creierului trebuie să transforme această
stare într-o durere. în general, ei doresc ca această proprietate să fie una formulabilă într-un limbaj fizic sau cel
puţin „neutru -în privinţa - toposului", în aşa fel încât materialistul să nu poată fi acuzat că postulează proprietăţi
non-fizice ireductibile. O concepţie tipică este aceea că a fi o durere, ca proprietate a stării fizice, trebuie să fie
analizată în termenii „rolului cauzal" al stării," în termenii stimulilor caracteristici (de ex., înţepături) care o
cauzează şi în cei ai comportamentului caracteristic pe care îl cauzează. Nu voi intra în detaliile acestor analize,
chiar dacă le consider de obicei greşite şi din motive specifice lor, în plus faţă de consideraţiile modale generale
pe care le introduc în argumentul meu de aici. Tot ceea ce trebuie să remarc aici este că „rolul cauzal" al stării
fizice este socotit de către teoreticienii respectivi ca fiind o proprietate contingenţă a stării fizice, şi astfel se
presupune a fi o proprietate contingenţă a stării care este în genere o stare mentală, ca să nu mai vorbim că este
proprietatea contingenţă a ceva care este atât de specific precum o durere. încă o dată, această noţiune mi se pare
evident absurdă prin ea însăşi. Ea echivalează cu punctul de vedere că exact durerea pe care o am acum ar fi
putut exista fără a fi deloc o stare mentală.
Nu am discutat problema conversă, care este mai apropiată de consideraţiile carteziene originale - şi anume, că
aşa cum se pare că starea creierului ar fi putut exista fără să existe nici o durere, tot aşa se pare că durerea ar fi
putut exista fără să existe starea corespunzătoare a creierului. Să se observe că. a fi o stare a creierului este în
mod evident o proprietate esenţială a lui B (starea creierului). într-adevăr, chiar mai mult decât atât este adevărat:
nu numai a fi o stare a creierului, dar chiar a fi o stare a creierului de un anumit tip este o proprietate esenţială a
lui B. Configuraţia celulelor creierului, a cărei prezenţă la un anumit moment de timp constituie prezenţa lui B la
acel moment de timp, este esenţială pentru B şi în absenţa ei B nu ar fi existat. Astfel, cineva care doreşte să
afirme că starea creierului şi durerea sunt identice, trebuie să argumenteze că durerea A nu ar fi putut să existe în
absenţa unui tip de configuraţie foarte specific al moleculelor. Dacă A = B, atunci
75
De pildă, David Armstrong, A Materialist Theory of the Mind, Londra şi New York, 1968; a se vedea recenzia lui Thomas
Nagel, Philosophical Review 79 (1970), pp. 394-403; şi David Lewis, „An Argument for the Identity Theory", The Journal
ofPhilosophy, pp. 17-25.
Numire şi necesitate
123
identitatea lui A cu B este necesară, şi fiecare proprietate esenţială a unuia trebuie să fie o proprietate esenţială şi
a celuilalt. Cineva care doreşte să menţină o teză a identităţii nu poate pur şi simplu să accepte intuiţiile
carteziene că A poate să existe fără B, că B poate să existe fără A, că prezenţa corelativă a orice care are
proprietăţi mentale este doar ceva contingent pentru B şi că prezenţa corelativă a oricărei proprietăţi fizice
specifice este doar contingenţă pentru A. El trebuie să explice pe deplin aceste intuiţii, arătând în ce fel sunt ele
iluzorii. Sarcina aceasta poate să nu fie imposibilă; am văzut mai sus cum unele lucruri care par să fie
contingente se dovedesc, la o examinare mai îndeaproape, că sunt necesare. Totuşi, în mod evident sarcina nu
este o joacă de copii şi vom vedea mai jos cât este de dificilă.
Ultimul gen de identitate, acela despre care am spus că ar atrage atenţia în cea mai mare măsură, este genul de
identitate tip-tip exemplificat prin identificarea durerii cu stimularea fibrelor-C. Se presupune că aceste iden-
tificări sunt analoage cu identificări ştiinţifice tip-tip precum identitatea căldurii cu mişcarea moleculară, a apei
cu hidroxidul de hidrogen, ş.a.m.d. Să luăm, ca un exemplu, analogia care se presupune că funcţionează între
identificarea materialistă şi cea a căldurii cu mişcarea moleculară; ambele identificări identifică două tipuri de
fenomene. Concepţia obişnuită susţine că identificarea căldurii cu mişcarea moleculară şi a durerii cu stimularea
fibrelor-C sunt ambele contingente. Am văzut mai sus că deoarece „căldură" şi „mişcare moleculară" sunt ambii
designatori rigizi, identificarea fenomenelor pe care ei le numesc este necesară. Ce se poate spune despre
„căldură" şi „stimularea fibrelor-C"? Trebuie să fie clar din discuţia anterioară că „durere" este un designator
rigid al tipului, sau al fenomenului pe care-1 desemnează: dacă ceva este o durere este în mod esenţial aşa ceva şi
pare să fie absurd să se presupună că durerea ar fi putut să fie un alt fenomen decât acela care este. Acelaşi lucru
este valabil pentru termenul „stimulare a fibrei-C", dacă, aşa cum voi presupune aici, „fibre-C" este un
designator rigid. (Supoziţia este oarecum riscantă, deoarece nu ştiu în mod virtual nimic despre fibre-C, decât că
stimularea lor se spune că este corelată cu durerea.76
" Am fost surpins să aflu că cel puţin un ascultător competent a considerat că utilizarea de către mine a unor termeni precum
„corelat cu", „corespunzător lui" şi a altora de acest fel, presupune deja îndoiala cu privire la teza identităţii. Aşa cum a spus
acesta, teza identităţii nu este teza că durerile şi stările creierului sunt corelate, ci că ele sunt identice. Astfel, întreaga mea
discuţie presupune poziţia anti-materialistă pe care mi-am propus să o demonstrez. Deşi am fost surprins să aud o obiecţie
care concede atât de puţină ingeniozitate argumentului, am încercat în mod deosebit să evit termenul „corelat", care pare să
dea naştere obiecţiei. Oricum, pentru a preveni neînţelegerea, voi explica utilizarea pe care o dau termenilor. Presupunând,
cel puţin arguendo, că descoperirile ştiinţifice s-au dovedit a fi astfel încât să nu respingă materialismul dintru început, atât
dualistul cât
124
Saul Kripke
Chestiunea nu prezintă importanţă; dacă „fibre-C" nu este un designator rigid, înlocuiţi-1 pur şi simplu printr-
unul care este, sau presupuneţi că este utilizat ca un designator rigid în contextul prezent.) Aşadar, dacă
identitatea durerii cu stimularea fibrelor-C este adevărată, ea trebuie să fie necesară.
Până aici analogia dintre identificarea căldurii cu mişcarea moleculară şi a durerii cu stimularea fibrelor-C nu
este un eşec; ea s-a dovedit, doar, a fi opusul a ceea ce se crede în mod obişnuit - ambele, dacă sunt adevărate,
trebuie să fie necesare. Aceasta înseamnă că teoreticianul identităţii este angajat faţă de concepţia că nu ar putea
exista o stimulare a fibrei-C care nu ar fi o durere şi nici o durere care nu ar fi o stimulare a fibrei-C. Aceste
consecinţe sunt cu siguranţă surprinzătoare şi contraintuitive, dar să nu-1 concediem prea repede pe teoreticianul
identităţii. Poate el să arate că posibilitatea aparentă ca durerea să nu se dovedească a fi stimulare a fibrei-C, sau
ca o instanţă a unuia dintre fenomene să existe fără a fi o instanţă a celuilalt, este o iluzie de acelaşi gen ca şi
iluzia că apa s-ar fi putut să nu fie hidroxid de hidrogen, sau căldura s-ar fi putut să nu fie mişcare moleculară?
Dacă este aşa, el îl va fi respins pe cartezian, dar nu, precum în analiza convenţională, acceptându-i premisa şi
punând în lumină sofismul argumentului său, ci printr-o strategie inversă - în timp ce argumentului cartezian,
dată fiind premisa sa care afirmă caracterul contingent al identificării, i se concede că îşi produce concluzia sa,
premisa trebuie demascată ca fiind superficial plauzibilă, dar falsă.
Nu cred că este probabil ca teoreticianul identităţii să reuşească într-o astfel de întreprindere. Vreau să
argumentez că, cel puţin, cazul nu poate fi interpretat ca fiind analog aceluia al identificării ştiinţifice de genul
obişnuit, aşa cum este ilustrată aceasta de identitatea căldurii cu mişcarea moleculară. Care a fost strategia
folosită mai sus pentru a aborda contingenţa aparentă a anumitor cazuri de necesar a posteriorii Strategia era de
a argumenta că deşi enunţul însuşi este necesar, cineva ar putea, vorbind din punct de vedere calitativ, să fie în
aceeaşi situaţie epistemică precum cea originală, şi într-o astfel de situaţie un enunţ analog din punct de vedere
calitativ ar putea fi fals. în cazul identităţilor dintre doi designatori rigizi, strategia poate fi aproximată printr-una
mai simplă: Să considerăm felul în care sunt determinate referinţele designatorilor; dacă acestea coincid numai în
mod contingent, acesta este faptul care dă enunţului iniţial iluzia contingenţei. în cazul căldurii şi al mişcării
moleculare, modul în care funcţionează aceste două
şi teoreticianul identităţii sunt de acord că există o corelaţie sau o corespondenţă între stările mentale şi stările fizice.
Dualistul susţine că relaţia de „corelaţie" din discuţie este ireflexivă; teoreticianul identităţii susţine că ea este pur şi simplu
un caz special al relaţiei de identitate. Termeni precum „corelaţie" şi „corespondenţă" pot fi folosiţi în mod neutru fără a
judeca dinainte care poziţie este corectă.
Numire şi necesitate
125
paradigme este simplu. Când cineva spune, în mod inexact, că s-ar fi putut dovedi despre căldură că ea nu este
mişcare moleculară, ceea ce este adevărat în ceea ce spune el este că cineva ar fi putut simţi un fenomen în
acelaşi fel în care noi simţim căldura, adică să-1 simtă cu ajutorul producerii senzaţiei pe care noi o numim
„senzaţia de căldură" (să o numim „S"), chiar dacă fenomenul nu ar fi fost mişcare moleculară. în plus, el
înţelege prin aceasta că planeta s-ar fi putut să fie locuită de către creaturi care nu au avut S atunci când erau în
prezenţa mişcării moleculare, deşi l-au avut poate atunci când erau în prezenţa a altceva. Astfel de creaturi ar fi,
într-un anumit sens calitativ, în aceeaşi situaţie epistemică în care suntem noi, ele ar putea folosi un designator
rigid pentru fenomenul care cauzează senzaţia S în ele (designa-torul rigid ar putea chiar să fie „căldură"), şi cu
toate acestea nu mişcarea moleculară (şi prin urmare nu căldura!) ar fi aceea care ar cauza senzaţia.
Se poate spune acum ceva analog pentru a justifica pe deplin sentimentul că identitatea durerii şi stimularea
fibrelor-C, dacă ea este o descoperire ştiinţifică, s-ar fi putut dovedi a fi altfel? Nu cred că o astfel de analogie
este posibilă. în cazul posibilităţii aparente ca mişcarea moleculară să fi putut exista în absenţa căldurii, ceea ce a
părut să fie realmente posibil este ca mişcarea moleculară să fi existat fără să fie simţită drept căldură, adică s-ar
fi putut să existe fără să producă senzaţia S, senzaţia de căldură. în fiinţe adecvate care au senzaţii, este posibil în
mod analog ca o stimulare a fibrelor-C să fi existat fără a fi simţită ca durere? Dacă aşa ceva este posibil, atunci
stimularea fibrelor-C poate ea însăşi să existe fără durere, deoarece existenţa stimulării fibrelor-C fără a fi simţită
ca durere este, din punctul de vedere al stimulării, acelaşi lucru cu existenţa stimulării fără să existe deloc durere.
O astfel de situaţie ar fi în contradicţie flagrantă cu presupusa identitate necesară a durerii şi a stării fizice
corespunzătoare, iar ceva analog este valabil pentru oricare stare fizică ce ar putea fi identificată cu o stare
mentală corespunzătoare. Problema constă în aceea că teoreticianul identităţii nu susţine că starea fizică doar
produce starea mentală, ci el doreşte ca cele două să fie identice şi aşadar, afortiori să apară simultan în mod
necesar. în cazul mişcării moleculare şi al căldurii există ceva, şi anume senzaţia de căldură, care este un
intermediar între fenomenul extern şi observator. în cazul mental-fizic nu este posibil nici un astfel de
intermediar, deoarece aici fenomenul fizic este presupus a fi identic cu fenomenul intern însuşi. Cineva poate fi
în aceeaşi situaţie epistemică în care ar fi dacă ar exista căldură, chiar în absenţa căldurii, pur şi simplu având
senzaţia de căldură; şi chiar în prezenţa căldurii, el poate avea aceleaşi dovezi empirice pe care le-ar avea în
absenţa căldurii, pur şi simplu prin aceea că nu are senzaţia S. Nici o astfel de posibilitate nu există în cazul
durerii şi al altor fenomene mentale. A fi în
126
Saul Kripke
aceeaşi situaţie epistemică care ar avea loc dacă ciaeva ar avea o durere este a avea o durere; a fi în aceeaşi
situaţie epistemică care ar avea loc în absenţa durerii este a nu avea o durere. Astfel, contingenţa aparentă a
conexiunii dintre starea mentală şi starea corespunzătoare a creierului nu poate fi explicată printr-un anumit gen
de analog calitativ, precum în cazul căldurii.
Tocmai am analizat situaţia în termenii noţiunii de situaţie epistemică identică din punct de vedere calitativ.
Neajunsul este acela că noţiunea de situaţie epistemică identică din punct de vedere calitativ cu cea în care obser-
vatorul ar avea o senzaţie S este pur şi simplu o situaţie în care observatorul ar avea acea senzaţie. Aceeaşi
remarcă poate fi făcută în termenii noţiunii de identificare a referinţei unui designator rigid. în cazul identităţii
căldurii cu mişcarea moleculară, consideraţia importantă a fos-t aceea că deşi „căldură" este un designator rigid,
referinţa acestui designator a fost determinată printr-o proprietate accidentală a referentului, şi anume
proprietatea de a produce în noi senzaţia S. Astfel, este posibil ca un fenomen să fi fost desemnat în mod rigid în
acelaşi fel în care este desemnat fenomenul căldurii, cu referinţa sa identificată de asemenea cu ajutorul senzaţiei
S, fără ca fenomenul să fie căldură şi prin urmare, fără a fi mişcare moleculară. Durerea, pe de altă parte, nu este
identificată printr-una dintre proprietăţile el accidentale; mai degrabă ea este identificată prin proprietatea însăşi
de a fi durere, prin calitatea ei fenomenologică imediată. Astfel durerea, spre deosebire de căldură, nu numai că
este desemnată în mod rigid prin „durere", ci referinţa designa-torului este determinată printr-o proprietate
esenţială a referentului. Astfel, nu este posibil să spunem că deşi durerea este în mod necesar identică cu o
anumită stare fizică, un anumit fenomen poate fi identificat în acelaşi fel în care noi identificăm durerea, dar fără
a fi corelat cu acea stare fizică. Dacă un fenomen oarecare este identificat în exact acelaşi fel în care noi
identificăm durerea, atunci acel fenomen este durere.
Poate că aceeaşi idee poate fi formulată mai viu fără o astfel de referire specifică la aparatul tehnic din aceste
prelegeri. Să presupunem că ne imaginăm pe Dumnezeu creând lumea; ce trebuie să facă El pentru a se obţine
identitatea căldurii şi a mişcării moleculare? Aici s-ar părea că tot ceea ce El trebuie să facă este să creeze
căldura, adică mişcarea moleculară însăşi. Dacă moleculele de aer de pe acest pământ sunt suficient de agitate,
dacă există un foc care arde, atunci pământul va fi cald chiar dacă nu există nici un observator să vadă asta.
Dumnezeu a creat lumina (şi astfel a creat fluxuri de fotoni, potrivit doctrinei ştiinţifice prezente) înainte ca El să
fi creat observatori umani şi animale; şi acelaşi lucru este de presupus că este valabil pentru căldură. Cum ni se
pare nouă, atunci, faptul că identitatea mişcării moleculare cu căldura este un fapt ştiinţific substanţial, că simpla
creaţie a mişcării moleculare îl lasă totuşi pe Dumnezeu în faţa sarcinii
Numire şi necesitate
127
suplimentare de a transforma mişcarea moleculară în căldură? Faptul acesta este într-adevăr iluzoriu, dar ceea ce
este o sarcină importantă pentru Divinitate este sarcina de a face ca mişcarea moleculară să fie simţită drept
căldură. Pentru a face aceasta, El trebuie să creeze unele fiinţe dotate cu senzaţii, pentru a se asigura că mişcarea
moleculară produce senzaţia 5 în ele. Numai după ce El a făcut acest lucru, vor exista fiinţe care pot să înveţe, în
exact acelaşi fel în care învăţăm noi, că propoziţia „Căldura este mişcarea moleculelor" exprimă un adevăr a
posteriori.
Ce se poate spune însă despre cazul stimulării fibrelor-C? Pentru a crea acest fenomen, s-ar părea ca Dumnezeu
trebuie doar să creeze fiinţe cu fibre-C apte pentru tipul potrivit de stimulare fizică; este irelevant aici dacă
fiinţele sunt conştiente sau nu. S-ar părea, totuşi, că pentru a face ca stimularea fibrei-C să corespundă durerii,
sau să fie simţită ca durere, Dumnezeu trebuie să facă ceva în plus faţă de simpla creare a stimulării fibrei-C; El
trebuie să lase creaturile să simtă stimularea fibrei-C ca durere şi nu ca o gâ-dilare, sau căldură, sau să nu simtă
nimic, cum pare să fi fost, de asemenea, în puterile Sale. Dacă aceste lucruri sunt într-adevăr în puterile Sale,
relaţia dintre durerea pe care o crează Dumnezeu şi stimularea fibrelor-C nu poate fi de identitate. Pentru că dacă
este astfel, stimularea ar putea exista fără durere; şi deoarece „durere" şi „stimularea fibrei-C" sunt rigide,
aceasta implică faptul că relaţia dintre cele două fenomene nu este aceea de identitate. Dumnezeu a trebuit să
facă ceva, în plus faţă de crearea omului însuşi, pentru a face ca un anumit om să fie inventatorul lentilelor
bifocale; omul ar fi putut foarte bine să existe fără să inventeze aşa ceva. Nu se poate spune acelaşi lucru despre
durere; daca fenomenul există în genere, nu este nevoie de nici o muncă suplimentară pentru a-1 transforma în
durere.
în rezumat, corespondenţa dintre o stare a creierului şi o stare mentală pare să aibă un anumit element evident de
contingenţă. Am văzut că identitatea nu este o relaţie care poate să aibă loc în mod contingent între obiecte. Prin
urmare, dacă teza identităţii ar fi corectă, elementul de contingenţă nu ar exista în relaţia dintre stările mentală şi
fizică. Nu poate să existe, precum în cazul căldurii şi al mişcării moleculare, în relaţia dintre fenomen (= căldură
= mişcare moleculară) şi felul în care fenomenul este simţit sau ne apare (senzaţia S), deoarece în cazul
fenomenelor mentale nu există nici o „aparenţă" dincolo de fenomenul mental însuşi.
Aici am subliniat posibilitatea, sau posibilitatea aparentă, a unei stări fizice fără starea mentală corespunzătoare.
Posibilitatea inversă, starea mentală (durerea) fără starea fizică (stimularea fibrei-C) prezintă şi ea probleme
pentru teoreticienii identităţii, probleme care nu pot fi rezolvate prin apel la analogia cu căldura şi mişcarea
moleculară.
128
Saul Kripke
Am discutat probleme similare, într-un mod mai succint, pentru concepţii care pun semnul de egalitate între eu şi
corp şi între anumite evenimente mentale şi anumite evenimente fizice, fără a fi discutat posibile reacţii într-un
mod tot aşa de amănunţit precum în cazul tip-tip. Este suficient să spun că bănuiala mea este că remarcile făcute
indică faptul că teoreticianul care doreşte să identifice diferite evenimente mentale particulare şi evenimente
fizice particulare va trebui să se confrunte cu probleme destul de asemănătoare cu acelea cu care se confruntă
teoreticianul cazului tip-tip; nici el nu va putea să recurgă la prezumtivele analogii st-andard.
Faptul că nu ne stau la dispoziţie mişcările şi analogiile obişnuite pentru a rezolva problemele teoreticianului
identităţii nu constituie, bine înţeles, vreo dovadă că nici o mişcare nu este disponibilă. Cu siguranţă, nu pot
discuta aici toate posibilităţile. Bănuiala mea, totuşi, este că prezentele consideraţii sunt piedici decisive pentru
formele obişnuite de materialism. Cred că materialismul trebuie să susţină că o descriere fizică a lumii este o
descriere completă a ei, că oricare fapte mentale sunt „dependente ontologic" de faptele fizice în sensul direct al
decurgerii din ele cu necesitate. Nici un teoretician al identităţii nu mi se pare să fi produs un argument
convingător împotriva punctului de vedere intuitiv că teza „dependenţei ontologice" nu este adevărată.77
" După ce am exprimat aceste îndoieli cu privire la teoria identităţii în text, trebuie să subliniez două lucruri: mai întâi,
teoreticienii identităţii au prezentat argumente pozitive în favoarea concepţiei lor, la care, cu siguranţă, eu nu am răspuns aici.
Unele dintre aceste argumente mi se par a fi slabe sau a se baza pe prejudecăţi ideologice, dar altele m-au izbit ca fiind
argumente foarte constrângătoare la care acum nu sunt capabil să răspund în mod convingător. în al doilea rând, respingerea
tezei identităţii nu implică acceptarea dualismului cartezian. De fapt, concepţia mea de mai înainte că o persoană nu ar fi
putut proveni dintr-un spermatozoid şi un ovul diferite de acelea din care ea şi-a avut originea în mod actual, sugerează
implicit o resping&re a imaginii carteziene. Dacă am avea o idee clară despre suflet, sau despre minte, anume ca fiind o
entitate spirituală independentă, subzistentă, de ce ar trebui să aibă vreo conexiune necesară cu obiecte materiale particulare
precum un anumit spermatozoid sau un anumit ovul? Un dualist convins poate să creadă că opiniile mele despre
spermatozoizi şi ovule presupun îndoiala în privinţa tezei lui Descartes. Aş fi înclinat să argumente-z în direcţie inversă;
faptul că este greu să ne imaginăm că eu provin dintr-un spermatozoid şi un ovul care sunt diferite faţă de originea mea
actuală, mi se pare că arată că nu avem nici o asemenea concepţie clară despre suflet, sau despre eu. în orice caz, noţiunea lui
Descartes pare să fi fost discreditată începând cu critica lui Hume a noţiunii de eu cartezian. Consider problema minte-corp
ca pe o chestiune larg deschisă şi extrem de neclară.

ADDENDA
Aceste addenda reprezintă anumite dezvoltări ale textului original pe care le-am adăugat fie ca răspuns la
întrebări, fie de dragul clarificării sau al unei amplificări în formă schiţată.
(a) Unicorni, pg. 29-30. în lumina remarcilor asupra genurilor naturale pe care le-am făcut în prelegerea a treia,
voi încerca să dau o explicaţie succintă concepţiei ciudate despre unicorni pe care am susţinut-o în text. Au
existat acolo două teze: mai întâi, o teză metafizică, potrivit căreia nici o situaţie contrafactuală nu este
descriptibilă în mod potrivit ca fiind o situaţie în care ar fi existat unicorni; în al doilea rând, o teză
epistemologică, după care o descoperire arheologică a faptului că au existat animale care au toate caracteristicile
atribuite unicornilor în mitul corespunzător nu ar constitui prin ea însăşi o demonstraţie că au existat unicorni.
în privinţa tezei metafizice, argumentul este în mod fundamental următorul. Tot aşa cum tigrii sunt o specie
actuală, şi unicornii sunt o specie mitică. Acum, tigrii, aşa cum argumentez în cea de-a treia prelegere, nu pot fi
definiţi pur şi simplu în termenii felului în care arată ei; este posibil să fi existat o specie diferită, cu toate
caracteristicile exterioare ale tigrilor, dar care să fi avut o structură internă diferită şi care să nu fi fost, prin
urmare, specia tigrilor. Putem fi induşi în eroare, şi să gândim altfel, de faptul că nu există realmente nici un
astfel de „tigru al nebunului", încât să considerăm caracteristicile exterioare suficiente în practică pentru a
identifica specia. Acum, nu există nici o specie actuală de unicorni, iar privitor la cele câteva specii ipotetice
distincte, cu structuri interne diferite (unele reptiliene, altele de mamifere, altele amfibiene), care ar avea
caracteristicile exterioare postulate, în mitul unicornului, 'A fi exemplificate de unicorni, nu se poate spune care
dintre aceste specii mitice distincte ar fi fost unicornii. Dacă presupun, aşa cum o fac, că unicornii din mit se
considerau a fi o anumită specie particulară, dar că mitul oferă informaţii insuficiente despre structura lor internă
pentru a determina o specie unică, atunci nu există nici o specie actuală sau posibilă despre care să putem spune
că ar fi fost specia unicornilor.
Teza epistemologică este mai uşor de argumentat. Dacă se descoperă o naraţiune care descrie o substanţă cu
caracteristicile fizice externe ale
130
Sau! Kripke
aurului, nu se poate conchide pe această bază că se vorbeşte despre aur; poate să se vorbească despre „aurul
nebunului". Despre ce substanţă se discută trebuie să se determine ca în cazul numelor proprii: prin conexiunea
istorică a naraţiunii cu o anumită substanţă. Când conexiunea este trasată, se poate foarte bine să se afle că
substanţa în cauză era. aur, „aurul nebunului", sau altceva. în mod similar, simpla descoperire a animalelor cu
proprietăţile atribuite unicornilor în mit nu ar arăta în nici un caz că acestea erau animalele despre care vorbea
mitul: poate că mitul este o pură invenţie şi faptul că au existat de fapt animale cu aceleaşi caracteristici externe a
fost o simplă coincidenţă. în acest caz, nu putem spune că unicornii din mit au existat în mod real; trebuie să
stabilim totodată şi o conexiune istorică care să arate că mitul este despre aceste animale.
Susţin concepţii similare privitor la nume proprii ficţionale. Simpla descoperire că a existat într-adevăr un
detectiv cu isprăvi precum acelea ale lui Sherlock Holmes nu ar arăta că scriitorul Conan Doyle a scris despre
acest om; este posibil din punct de vedere teoretic, deşi în practică extrem de improbabil, ca Doyle să fi scris
pură ficţiune cu o asemănare doar înâmplă-toare cu omul real. (A se observa retractarea caracteristică:
„Personajele din această lucrare sunt fictive şi orice asemănare cu ciaeva, viu sau mort, este o pură coincidenţă.")
în mod similar, susţin concepţia metafizică potrivit căreia, dat fiind că nu există Sherlock Holmes, nu se poate
spune despre nici o persoana posibilă că ea ar fi fost Sherlock Holmes, dacă ar fi existat. Mai mulţi oameni
posibili distincţi şi chiar indivizi actuali precum Darwin sau Jack Spintecătorul, ar fi putut să săvârşească faptele
lui Holmes, dar nu există nici unul despre care să putem spune că ar fi fost Holmes, dacă ar fi făcut toate aceste
fapte. Căci dacă am putea spune aşa ceva, care dintre ei ar fi?
Astfel, nu aş mai putea să scriu, aşa cum am făcut-o odată, că „Holmes nu există, dar în alte stări de lucruri, el ar
fi existat." (A se vedea lucrarea mea „Semantical Considerations on Modal Logic", Acta Philosophica Fenni-ca,
Voi. 16 (1963) pg. 83-94; reeditat în L. linsky (ed.), Reference and Modality, Oxford University Press, (1971; p.
65 ui reeditarea lui Linsky.) Aserţiunea citată ne dă impresia greşită că un nume ficţional precum „Holmes"
numeşte un individ particular posibil-dar-non-actual. Observaţia importantă pe care încercam să o fac, însă, se
menţine şi este independentă faţă de oricare teorie lingvistică despre statutul numelor în ficţiune. Observaţia
consta în aceea că în alte lumi posibile „unii indivizi, care există în mod actual, pot fi absenţi, în timp ce indivizi
noi ... pot să apară" (ibid, pg. 65) şi că dacă într-o formulă deschisă A(x) variabilei libere i se atribuie ca valoare
un anumit individ dat, atunci apare o problemă, anume aceea dacă (într-o tratare model-teoretică a logicii
modale) formulei trebuie să i se atribuie o valoare de adevăr în lumi în care individul în chestiune nu există.
Numire şi necesitate
131
Sunt conştient că nota de condensare criptică a acestor remarci le reduce puterea de convingere pe care, altfel,
ele o'pot avea. Sper să le elaborez în altă parte, într-o lucrare viitoare care discută problemele propoziţiilor
existenţiale, ale numelor vide şi ale entităţilor ficţionale.
(b) De la poate la trebuie, primul paragraf de la pg. 38. O lucrare nepublicată a lui Barry T. Stroud mi-a atras
atenţia asupra faptului că Imm. Kant însuşi face o greşeală foarte înrudită. Kant spune, „Experienţa ne învaţă, în
adevăr, că ceva are o însuşire sau alta, dar nu şi că nu poate fi altfel. Dacă, deci, în primul rând, se găseşte o
judecată care este gândită în acelaşi timp cu necesitatea ei, ea este o judecată a priori ... Necesitatea şi
universalitatea strictă sunt deci criterii sigure ale unei cunoştinţe a priori". (Critica raţiunii pure B3-4, pg. 44 în
traducerea lui Nicolae Bagdasar şi a Elenei Moisuc, Bucureştu, Editura Ştiinţifică, 1969.) Astfel, Kant pare să
susţină că dacă o propoziţie este cunoscută a fi necesară, modul de cunoaştere nu numai că poate fi a priori, dar
trebuie să fie. Dimpotrivă, se poate învăţa un adevăr matematic în mod a posteriori, consultând o maşină de
calculat, sau chiar întrebând pe un matematician. Şi nici nu poate argumenta Kant că experienţa ne poate spune
că o propoziţie matematică este adevărată, dar nu că este necesară; căci caracterul special al propoziţiilor
matematice (precum conjectura lui Goldbach) este acela că se ştie {a priori) că ele nu pot fi adevărate în mod
contingent; un enunţ matematic, dacă este adevărat, este necesar.
Toate cazurile de necesar a posteriori susţinute în text au ^caracterul special atribuit enunţurilor matematice:
analiza filosofică ne spune că ele nu pot fi contingent adevărate, aşa încât orice cunoaştere empirică a adevărului
lor este în mod automat cunoaştere empirică a faptului că ele sunt necesare, în particular, această caracterizare se
aplică şi cazurilor enunţurilor de identitate şi de esenţă. Ea poate să dea o idee asupra caracterizării generale a
cunoaşterii a posteriori a adevărurilor necesare.
Trebuie să menţionez că dacă posibilitatea cunoaşterii unui adevăr matematic prin consultarea unui computer ar
fi unica obiecţie la adresa lui Kant, tot ar rămâne deschisă pentru el posibilitatea de a susţine: (1) că fiecare ade-
văr necesar este cognoscibil a priori; sau, mai slab, (2) că fiecare adevăr necesar, dacă este cunoscut în genere,
trebuie să fie cognoscibil a priori. Atât (1) cât şi (2) implică noţiunea obscură a posibilităţii cunoaşterii a priori,
dar în măsura în care noţiunea este clarificată prin restrângerea ei la o cunoaştere a priori de un tip uman
standard, eu argumentez în text atât împotriva lui (1) cât şi a lui (2). De fapt, desigur, eu susţin că judecăţi pe
care filosofi contemporani le-ar socoti în mod potrivit „empirice", pot fi necesare şi pot fi cunoscute a fi astfel.
132
Saul Kripke
Poate că trebuie să mai menţionez că nu am putut să găsesc în Kant caracterizarea adevărului a priori ca adevăr
care poate fi cunoscut în mod independent de experienţă; după câte pot să-mi dau seama, Kant se referă numai la
cunoaşterea a priori a anumitor enunţuri particulare, ceea ce nu implică în plus modalitatea. (în text, i-am atribuit
lui Kant în mod imprudent această caracterizare comună a adevărului a priori.) Şi bineînţeles, atunci când Kant
utilizează „necesar" pentru un tip de judecată, iar „a priori" pentru un mod de cunoaştere, el probabil că nu poate
fi vinovat de practica contemporană comună de a trata pe cei doi termeni ca fiind sinonimi interşan-jabili. Este
clar din paginile de început ale Criticii că el consideră teza: „cunoaşterea că ceva este necesar trebuie să fie
cunoaştere a priori", ca pe o teză substanţială importantă, deşi evidentă.
(c) Unele remarci pe care le-am auzit m-au făcut să presupun că în condiţia noncircularităţii s-ar putea folosi
unele clarificări suplimentare. Mai întâi, remarca mea de la pg. 63 a fost înţeleasă greşit, considerându-se că o
definiţie precum „Jonah este omul la care se face referire prin acel nume în Biblie" violează în mod necesar
condiţia noncircularităţii. Nu o violează, cu condiţia ca teoria descripţionistă să poată da o explicaţie a referinţei
autorilor Bibliei care să fie independentă de a noastră. Când îl discut pe Strawson, recunosc în mod explicit că un
vorbitor poate să folosească o descripţie de acest gen, care „pasează responsabilitatea", şi că procedura este
noncirculară cu condiţia ca descripţia celuilalt vorbitor să nu implice în cele din urmă referinţele făcute de
vorbitorul iniţial. Astfel, pot spune, „Fie 'Glumph' un nume al lucrului pe care Jones îl numeşte 'Glumph'", cu
condiţia ca Jones să nu spună în acelaşi timp, „Fie 'Glumph' un nume al lucrului pe care Kripke îl numeşte
'Glumph'." Obiecţia faţă de astfel de determinări noncirculare ale referinţei precum sunt „Fie 'Glumph' omul pe
care Jones îl numeşte 'Glumph'" şi „Fie Godel omul căruia experţii îi atribuie teorema de incom-pletitudine"
(afirmaţie făcută de către un profan) este diferită: în general, un vorbitor nu poate fi sigur de la cine a preluat
referinţa sa; şi după câte poate el să îşi dea seama, „experţii" pot foarte bine să-şi dea seama că Schmidt, nu
Godel, a demonstrat teorema de incompletitudine, chiar dacă vorbitorul neexpert o atribuie încă lui Godel.
Aşadar, determinări de acest fel ale referinţei pot foarte bine să conducă la un rezultat greşit şi cu siguranţă că
despre vorbitor nu se poate spune că ştie a priori (precum în Teza 5) că ele nu produc aşa ceva. (A se vedea
critica pe care o aduc lui Strawson în text.) Dacă, pe de altă parte, vorbitorul încearcă să evite posibilitatea unei
astfel de erori folosind propria sa referinţă ca pe o paradigmă, precum o face în determinări cum ar fi „Fie
Glumph omul pe care eu îl denumesc 'Glumph' (acum)", sau „fie Godel omul despre care eu cred că a
demonstrat teorema de incompletitudine", determinarea referinţei este circulară (exceptând cazul în
Numire şi necesitate
133
care vorbitorul a determinat deja referinţa sa într-un alt fel, caz în care aceea este condiţia determinantă şi nu cea
formulată aici). Adesea determinarea referinţei riscă să fie şi circulară şi vulnerabilă faţă de eroare, deoarece
vorbitorul poate să nu ştie dacă ceilalţi, cărora el le „transferă responsabilitatea", nu îi pasează, la rândul lor, lui
responsabilitatea. Cazuri evidente de vulnerabilitate faţă de cele dmiă tipuri de critică se găsesc în determinări
precum „Fie ca 'Glumph' să denote pe omul pe care noi toţi din Comunitatea C îl numim 'Glumph'," sau „Fie ca
'Godel' să denote pe omul despre care în Comunitatea C, în prezent, se crede în general că a demonstrat teorema
de incompletitudine," dacă se presupune că aceasta este determinarea folosită în mod uniform în Comunitatea C.
Deoarece, un vorbitor individual poate să greşească într-o astfel de determinare dacă comunitatea, luată în
general, a aflat de frauda Godel-Schmidt, dar vorbitorul nu a aflat; şi chiar dacă posibilitatea erorii este
eliminată, determinarea va fi circulară, dacă se presupune că toţi, sau chiar numai marea majoritate a vorbitorilor
Comunităţii C, o folosesc pentru a determina referinţa lor.
Toate aceste observaţii sunt formulate în text, dar neînţelegerile m-au făcut să cred că o reformulare succintă ar
putea să fie ceva bun. Un cu totul alt mod de determinare a referinţei ar fi „Fie ca 'Glumph' să denote pe omul
numit 'Glumph' de către oamenii de la care am primit numele (indiferent cine sunt aceştia), cu condiţia ca
determinarea prezentă a referinţei, făcută de către mine, să satisfacă condiţiile schiţate în Numire şi necesitate şi
oricare alte condiţii care trebuie să fie satisfăcute". Aşa cum am spus în nota de subsol 38, o astfel de determinare
ar constitui o satisfacere banală a teoriei descripţioniste în termenii concepţiei de faţă, cu condiţia ca concepţia
de faţă să nu fie oarecum vagă şi să nu implice deja noţiunea de referinţă proprie a vorbitorului (în termenii
intenţiei sale de a concorda în referinţă cu aceia de la care el a preluat numele). Chiar dacă aceste două probleme
ar fi sur-montate, descripţia care rezultă ar fi cu greu de unul dintre tipurile de descripţii care îi vin în minte unui
vorbitor atunci când i se pune o întrebare precum „Cine este Napoleon?", aşa cum au avut intenţia teoreticienii
des-cripţionişti. Aceste tipuri le-ar apărea în minte numai acelor vorbitori care au deprins în mod desăvârşit o
teorie complexă a referinţei şi, desigur, această teorie, şi nu cunoaşterea unei descripţii de către vorbitor, ar fi
ceea ce ar da adevărata imagine a modului în care a fost determinată referinţa.
(d) ,J2otez" iniţial, pg. 85. în nota de subsol 70 despre termenii care stau pentru genuri naturale, menţionez că
noţiunea de mostră iniţială, la care se apelează acolo, ne dă o imagine supersimplificată a cazului. în mod analog
pentru nume proprii, eu recunosc desigur că nu este nevoie întotdeauna să existe un botez iniţial identificabil;
aşadar, imaginea este supersimplificată. Bineînţeles, cred de asemenea, în mod analog cu nota de subsol 70,
134
Saul Kripke
că astfel de complicaţii nu vor altera radical imaginea. Este probabil adevărat, totuşi, că în cazul numelor proprii,
exemplele cu nici un botez iniţial identificabil sunt mai rare decât în cazul speciilor.
(e) Santa Claus, pg. 83 şi pg. 85. Gareth Evans a semnalat că apar unele cazuri similare de deplasări ale
referinţei, în c are deplasarea nu este de la o entitatea reală la una ficţională, ci de la o entitate reală la o altă
entitate de acelaşi gen. Potrivit lui Evans, „Madagascar" a fost un nume dat de indigeni unei părţi a Africii;
Marco Polo, crezând în mod greşit că urma utilizarea indigenilor, a aplicat numele unei insule. (Evans foloseşte
exemplul pentru a sprijini teoria descripţionistă; eu, desigur, nu fac aşa ceva.) Astăzi, utilizarea numelui ca un
nume pentru o insulă a ajuns să fie atât de răspândită, încât cu siguranţă că anulează orice legătură istorică cu
numele indigen. David Lewis a arătat că acelaşi lucru s-ar fi putut să se întâmple chiar dacă indigenii ar fi folosit
„Madagascar" pentru a designa o localitate mitică. Aşadar, referinţa reală poate să se deplaseze la o altă referinţă
reală, referinţa ficţională poate să se deplaseze la una reală, iar cea reală la una ficţională. în toate aceste cazuri, o
intenţie prezentă de a referi la o entitate dată (sau de a referi ficţional) anulează intenţia originală de a păstra
referinţa în lanţul istoric al transmiterii. Chestiunea merită să fie discutată mai pe larg. Dar fenomenul este
probabil explicabil, în linii mari, în termenii caracterului predominant social al utilizării numelor proprii,
subliniat în text: noi utilizăm nume pentru a comunica cu alţi vorbitori într-un limbaj comun. Acest caracter
dictează, în mod obişnuit, ca un vorbitor să aibă intenţia să utilizeze un nume în acelaşi fel în care i-a fost
transmis lui; dar în cazul „Madagascar", acest caracter social dictează ca intenţia prezentă de a referi la o insulă
să anuleze legătura îndepărtată cu utilizarea indigenilor. (Poate că şi cazul lui Miller, „George Smith" vs.
„Newton", este explicabil în mod similar.) Pentru a formula toate acestea cu o oarecare precizie este nevoie, fără
îndoială, de un aparat tehnic mai elaborat decât acela pe care l-am dezvoltat eu aici; în particular, trebuie să
distingem o intenţie prezentă de a utiliza un nume pentru un obiect, de o simplă opinie prezentă, anume că
obiectul este singurul care are o anumită proprietate, şi să clarificăm această distincţie. Las această problemă
pentru o cercetare viitoare.
(f) Poate că trebuie să menţionez (extinzând pg. 29 n. 2) că imaginea achiziţiei istorice a numirii pe care o susţin
aici, pare să fie foarte asemănătoare cu concepţiile lui Keith Donnellan. (Charles Chastain a făcut, de asemenea,
remarci similare, dar ele conţineau un adaos mai mare din vechea teorie descripţionistă.) Cercetarea lui David
Kaplan asupra lui „Dthat", menţionată în nota de subsol 22, a fost extinsă la o „logică a demonstrativilor" în
care, spune el, unei bune părţi din argumentul acestei lucrări i se poate da o
Numire şi necesitate
135
reprezentare formală. într-adevăr, o mare parte din această lucrare sugerează un anumit aparat formal, deşi
prezentarea de faţă este informală.
(g) Cea de-a treia prelegere sugerează că o mare parte din ceea ce filo-soha contemporană consideră a fi doar
necesitate fizică este de fapt necesitate tout court. Problema cât de departe poate fi împinsă această linie de argu-
mentare este o chestiune pe care o las pentru o altă cercetare ulterioară

INDEX '
Adevăr analitic, 36,40, 53n, 99, 104, 113
Adevăr a posteriori, vezi Adevăr a priori, Adevăr a posteriori necesar
Adevăr a posteriori necesar, 37-40, 131-132; şi proprietăţi esenţiale ale indivizilor, 46, 48, 94-98, 106-107, 117-
119; şi enunţuri de identitate între nume, 87-91, 92-94, 117-120; şi matematică, 37-40, 89, 117-118, 119, 131; şi
teza identităţii minte-corp, 120-128; şi genuri naturale şi fenomene naturale, 103-106, 107-112, 114-115, 117-
128; şi situaţie epistemică identică calitativ, 89-91, 118-121, 125-128
Adevăr a priori (a prioricitate), ca noţiune epistemologică, 36-40, 58, 103-104, 131-132; concepţia lui Kant
despre, 36, 99-100, 131-132; vezi şi Adevăr a priori contingent, Adevăr a posteriori necesar
Adevăr a priori contingent, 20, 51-53, 58, 61, 68-80, passim 84n, 113-115; vezi şi Designatori rigizi, Fixarea
referinţei unui termen
Albritton, Rogers, 28n, 103n
Alpha Centauri, 83
Apă, temperatura de fierbere a, 51-53, 84n; structura moleculară a, 86, 99,106-108, 112, 123, 124
Aristotel, 13-16, 18-19, 32-33, 35, 53, 57, 58, 60, 67, 69, 76,137, 142
Armstrong, David, 122n
Atribut, 115
Aur, 99, 100, 102, 104, 105, 107, 111-116, 119, 130, 140; aurul nebunului, vezi Pirită de minereu de fier

Balene, 115
„Botez", iniţial, 70, 84-85, 91, 113-116, 133.
Calităţi, primare şi secundare, 116
Catilina, 71-73, 137
Căldură, 52, 108-110, 112, 114, 123, 125-127

138
Saul Khpke
Certitudine, 40
Chastain, Charles, 28, 134, 137 Cicero, 24, 71-74, 76, 80, 81, 85, 87, 88, 92,137, 144 Columb, C, 75, 137
Concept cluster (mănunchi), 33, 137, 144
Conexiune istorică (at unui termen cu referentul), vezi Lanţ al comunicării
Conjectura lui Goldbach, 38, 39, 131, 138
Conotaţie (Mill), 30, 112
Contexte epistemice, 24-25
Corelaţie (a fizicului cu mentalul), 86, 120n, 123n
Criteriu al identităţii, vezi Identitate

Dali, Salvador, 35, 138


Dartmouth, 30, 138
Davidson, Donald, 120, 138
Dedekind, R., 75, 78, 138
Definiţie, calitativă, 103; două sensuri ale dediniţiei, 51-56, 104n, 112-114, 117n; vezi şi Adevăr a priori
contingent, Fixarea referinţei unui termen
Demoni, 103, 106
Demonstrativi, 31, 88
Denotaţie (Mill), 30, 112
Descartes, R., 120, 128, 138
Descripţie(i) definită(e), pretinsul sens „rigid" al descripţiilor definite, 13n, 55n; referentul descripţiei definite,
28-29, 76n; utilizarea „referenţială" a descripţiilor definite, 13n, 28, 7In, 76n, 77n, 55n; relaţia cu numele proprii,
vezi Teoria descripţionistă a numelor proprii; şi distincţiile de domeniu, 16-20, 55n, 56-57
Designator, 29; non-rigid (accidental), 47, vezi şi Designatori rigizi 11-20, 47, 52-56, 56-135 passim; rigid, vezi
Designatori rigizi; puternic rigizi, 47; şi pretinsa „ambiguitate" a descripţiilor definite, 13n, 55n; şi existenţa
contingenţă, 11, 47, 93-94; de jure şi de facto, 27n; demonstrativii ca designatori rigizi, 16n, 47n; şi enunţuri de
identitate, vezi Identitate, necesitatea identităţii; şi teza identităţii minte-corp 119-128 passim; numele proprii ca
designatori rigizi, 11-20, 47-51, 53-58, 67-69, 88-94; şi distincţiile de domeniu, 16-20, 55n, 57; şi termenii
pentru genuri naturale şi fenomene, 99-128 passim; variabilele ca designatori rigizi, 47n; vezi si Fixarea
referinţei unui termen
Determinarea referinţei (referentului) unui termen, 31-36, 50-134 passim; vezi şi Fixarea referinţei unui termen
Director General al Poştelor al Statelor Unite, primul, 121
Numire şi necesitate
139
Distincţia de domeniu, 16-20, 55n, 56-58
Distincţia referenţial-atributiv, 12n, 29n, 55n, 7 In, 76n, 77n
Donnelian, Keith, 13, 28, 29, 55, 71, 76, 77, 134, 128
Doyle, A. Conan, 130, 138
Dualism, vezi Teza identităţii minte-corp; cartezian, 128n
Dualism cartezian, 128n
Dummett, Michael, 17, 139
Dumnezeu, 30, 37, 126, 127, 139
Durere, 86, 111,117, 121-127
Einstein, A., 73-75, 77, 83, 139
Electricitate, 110
Element, 99, 1002, 105; vezi şi Aur
Energie cinetică (a moleculelor), vezi Temperatură
Entităţi ficţionale, 129-130, 134; vezi şi Personaje legendare, Moş Crăciun, Unicorni,
Entităţi mitice, 28, 129-130, 134; vezi şi Entităţi ficţionale, Personaje legendare
Enunţuri existenţiale, 32, 34, 54-55, 60-61, 94
Enunţuri de identitate, 11, 85, 91, 108, 137, 138, 142
Epistemologie, noţiune epistemologică, vezi Adevăr a priori, Adevăr a posteriori necesar
Esenţă, 46, 47, 69, 97, 98, 118, 121, 131; vezi şi Proprietăţi esenţiale
Esenţialism, sensul esenţialismului, 40-51; vezi şi Proprietăţi esenţiale
Eu, 128, 128n; vezi şi Persoană
Evans, Gareth, 134, 139
Everest, 87, 139
Fenomene fizice, vezi Fenomene naturale
Fenomene naturale, 104, 112, 114, 137, 142; vezi şi Proprietăţi esenţiale, Fixarea referinţei unui termen; de
asemenea Căldură, Lumină
Feynman, Richard, 72, 73, 76, 80, 139
Fibre-C, 86, 123, 127, 137
Fixarea referinţei (referentului) unui termen, distinctă de darea unui sinonim, 20, 50-56, 57-134; şi a termenilor
mentali, vezi Durere; şi a genurilor naturale, 103, 112-116, 133; şi a fenomenelor naturale, 109-117, 123-128; şi a
numelor proprii, vezi Teoria descripţionistă a numelor proprii, Nume proprii; vezi şi Adevăr a priori contingent,
Metru, n, Designator rigid, Yard, Galben
Fotoni, 85, 86, 99, 108-110, 126

140
Saul Kripke
Franklin, Benjamin, 121, 122, 139
Frege, Gottlob, 12, 17, 31, 34, 51, 54-56, 77,78, 92, 107, 112, 139
Fulger 111, 112
Galben, 40, 43, 99-102, 104, 107,112, 114, 116, 117
Gaurisanker, 87, 140
Geach, Peter, 28, 98, 140
Gell-Mann, Murray, 72, 80, 140
Genuri naturale, 12, 28, 104, 107, 113, 133, 137, 138, 142; vezi ţi Proprietăţi esenţiale, Fixarea referinţei unui
termen; de asemenea Aur, Tigri, etc.
Gilbert, Margaret, 9, 28, 140
Ginsberg, H. L., 61, 140
„Glumph", „Glunk", 132, 133, 140
Godel, 39, 74, 76-81, 132, 140
Hadleyburg, omul care 1-a corupt, 29, 31, 140
Henry I, 68, 140
Hesperus, 24, 32, 54, 70, 71, 83, 85, 87-90, 93, 94, 98, 117, 119, 140,
Hilbert, D., 38, 140 Hitler, 62, 68-70, 140 H2O, 99, 108, 140; vezi şi Apă Holmes, Sherlock, 130, 140 Humphrey,
H., 44,46,47, 140
Identificare psihofizică, vezi Teza identităţii minte-corp
Identificare teoretică, 85-87, 109, 104-119; şi teza identităţii minte-
145
corp,
„Identificare trans-mundană", 20-24, 42-51, 69-70
Identitate, „în lumi posibile", vezi „Identificare transmundană" („Transworld identification"); criteriu al, 22, 42-
51, 98n; şi legea lui Leib-nitz, 10; condiţii-necesare şi suficiente pentru, 43, 45-46, 48-51; necesitatea identităţii,
10-12, 85-91, 92-94, 97n, 108-115, 117-128; a proprietăţilor, 115; ca o relaţie, 10-11, 92-93; prin timp, 42-46,
98n; tranzitivitatea identităţii, 49n; tip-tip, vezi Teza identităţii minte-corp; şi vaguitatea, 48-49
Identitate tip-tip (şi teza identităţii minte-corp), 119-120, 123-128
Iluzie optică, şi aur, 100; şi tigri, 102-103
Intenţie, rol în păstrarea referinţei, vezi Lanţ al comunicării
Numire şi necesitate
141
Jack Spintecătorul, 71, 83, 130, 140 Jacobson, Anne, 15, 140 Jonah, 132, 140 JoeDoakes", 31, 140
Kant, Immanuel, 36, 40, 99, 100, 104, 112, 131, 132, 137, 141 Kaplan, David, 16, 45, 55, 134, 141 Kneale,
William, 62, 63, 65, 78, 141
Lanţ al comunicării (în referinţă), 80, 99; şi deplasarea referinţei, ...
Lanţ cauzal (în referinţă), vezi Lanţ al comunicării
Legea lui Leibnitz, 11
Leibnitz, G., 11, 140, 141
Lentile bifocale, inventatorul lentilelor bifocale, 85, 121
Leverrier, U.J. J., 71, 141
Lewis, David, 44, 45, 49, 69, 122, 134, 141
Linsky, Leonard, 29, 130, 141
Limbaj „neutru-în privinţa-toposului", 122
Lockwood, Michael, 24, 141
Logică modală, vezi Lumi posibile
Logică modală cuantificată, vezi Lumi posibile
Lumi posibile, 9-134 passim; şi lumea actuală, 21-24, 96, 98n; concepţii corecte şi incorecte despre, 20-24, 42-
51, 69; identitate „în", vezi „Identificare trans-mundană"; şi probabilitate, 21-24; şi semantica pentru logica
modală, 10, 20n, 23n, 43, 46n, 58n, 130; stipulate, nu descoperite, 44, 46
Lumină, 17, 85, 86, 99, 109-111, 116, 126, 129
Madagascar, 134, 141
Marcus, Ruth Barcan, 87
Masă (compoziţia mesei), 98, 141; vezi şi Aur, Apă
Materialism, 11, 128; vezi şi Teza identităţii minte-creier
Mecanică cuantică, 45
Metal, conceptul de, 40, 99, 100, 104, 112; vezi şi Aur, Genuri naturale
Metru, 51-53, 55, 58,68, 84, 91, 113 ■
Mill, John Stuart, 24, 30, 31, 62, 107, 112, 138, 141, 142
Miller, Richard, 83, 134, 141
Mişcare moleculară, 110, 111, 115, 117, 123-127
Modalitate de re, vezi Proprietăţi esenţiale; scepticism despre, 40-51
Moise, 34-36, 54, 56, 60, 141
142
Saul Kripke
Mostră, iniţială (a unei substanţe), 113, 114, 133 Moş Crăciun, 134, 139, 141
Nagel, Thomas, 28, 62, 120, 122, 141
„Nancy", 99, 141
Napoleon, 32, 84, 133, 141
Naţiunile Unite, 30, 142
Necesitate, 10-12, 36-54, 54-56 passim, 85-98, 103-130, 134; a compoziţiei, 46, 48-51, 96-98, 106-107, 117-118;
de re, vezi Proprietăţi esenţiale, Modalitate de re; a identităţii, vezi Identitate; logică, 37, 41-42; ca o noţiune
metafizică, 36-40, 103-104, 113, 13L-132; a originii, 94-98, 117-119, 128n; fizică, 37, 86-87, 101-102, 134; vezi
şi Adevăr a priori contingent, Adevăr a posteriori necesar
Neptun, 71,84, 142
Newton, Isaac, 83, 85, 134, 142
Nixon, Richard, 41-49, 51, 98, 142
Noţiune metafizică, vezi Necesitate, Adevăr a posteriori necesar
Naţiuni, relaţie cu indivizi, 48
Nouă, număr, 41, 43
Nozick, Robert, 77, 142
Număr atomic, 99, 104-106, 115, 117; vezi şi Aur
Nume, „nume comun", ...; „nume general" (Mill), 142; propriu, 16, 25, 29, 31, 54, 63, 67, 116, 143; „nume
singular" (Mill), 142; vezi şi Genuri naturale, Fenomene naturale
Nume proprii, imaginea corectă a referinţei numelor proprii, 80-84, 85-134 passim; teoria descripţionistă a, vezi
Teoria descripţionistă a numelor proprii; în contexte epistemice, 24-25; în ficţiune şi legendă, 60-61, 84-85, 129-
130, 134; „omonime", 14-16; şi enunţuri de identitate, vezi Identitate, necesitatea identităţii; ca designatori rigizi,
vezi Designatori rigizi; şi distincţii de domeniu (scope), 16-20, 57; schimbarea referinţei numelor proprii, 81-85,
133-134; şi sortali, 97-98n; şi termeni pentru genuri naturale şi fenomene naturale, 107-108, 112-113, 133; vezi
şi la intrarea nume proprii individuale
Onassis, Aristotel, 15, 142
Origine, necesitatea originii, 96, 108, 1 ÎS
Ostensiune, 71, 84, 85, 99, 113;vezi şi „Botez", iniţial, Demonstrativi
n, 56
Peano, G., 75, 76, 78, 142
Numire şi necesitate
143
Persoană, şi identitate cu corpul, 119-122; vezi şi Teza identităţii minte-corp
Personaje legendare, 60-61; vezi şi Entităţi ficţionale
Phosphorus (planetă), 24, 32, 71, 85, 87-90, 93, 94, 117, 119, 142
Pirită de minereu de fier (aurul nebunului), 101, 105, 112
Pisici, 102, 103, 106
Poliapă, 108
Problema minte-corp, 26, 128n; vezi şi Teza identităţii minte-corp
Proprietate necesară, vezi Proprietăţi esenţiale
Proprietăţi, contingente (accidentale) utilizate pentru a fixa referinţa, vezi Adevăr a priori contingent, Fixarea
referinţei unui termen; dispo-ziţionale, 116-117; esenţiale, vezi Esenţialism, Proprietăţi esenţiale; mentale şi
fizice, vezi Teza identităţii minte-corp; necesare, vezi Esenţialism, Proprietăţi esenţiale; „pure", 107n; utilizate
iniţial pentru a identifica un gen natural, 100-106, 108-109, 114-115, 129
Proprietăţi esenţiale, ale indivizilor, 40-51, 94-98, 106-107, 117-119, 128n; ale genurilor naturale şi ale
fenomenelor, 104-107, 107-130 passim; ale senzaţiilor, 1213-128
Putnam, Hilary, 28, 103, 106, 143
Quale, 107; vezi şi Teza identităţii minte-corp Quine, W. V., 33,41,87, 143

Radiaţie electromagnetică, 109


Referinţa, unei descripţii, 35, 71; a unui nume propriu, vezi Teoria Descripţiilor, Nume proprii; semantica, 10,
14; vezi şi Fixarea referinţei unui termen
Regina, 94, 95, 143
Rosser, J. B., 92, 143
Russell, Bertrad, 12-16, 18, 19, 24, 31, 33, 34, 51, 54-57, 63, 66, 77, 78,85,88, 107,112, 143

Salmon, Nathan, 9, 143 „Schmidentitate", 92 „Schmidt", 74, 76,-78, 80, 132, 143 Scott, Walter, 31, 32, 34, 64,
143 Searle, John R., 34, 56, 57, 67, 68, 78, 143
Semne (proprietăţi) identificatoare ale unui gen natural, 100-104, 105-108,114-115, 129
Sens, fregean, 31,33, 55, 112
144
Saul Kripke

Senzaţii, vezi Căldură, Teza identităţii minte-corp, Durere, Galben


Sfântul Imperiu Roman, 30, 143
„Simpli particulari", 22
Sinonimie, vezi Adevăr a priori contingent, Fixarea referinţei unui
termen
Situaţie epistemică, identică calitativ, 89-91, 117-120,122-126
Slotei Michael, 28, 46, 97, 143
„Smith, George", 29, 76, 81, 83, 85, 134,144
Socrate, 33, 62-65, 144
Sortai, 98
Specii, vezi Genuri naturale; mitice, vezi Unicorni
Sprigge, Timothy, 94, 95, 144
Stalnaker, Robert, 24, 144
Stare a creierului, vezi Teza identităţii minte-creier
Stare mentală (proprietate, eveniment), vezi Tez.a identităţii minte-corp
Strawson, P. F., 56, 59,78, 79, 81, 132,144
Stroud, Barry T., 131, 144
Structură internă (a membrilor unei specii), 102, 129
Substantiv numărabil, 112; vezi şi Genuri naturale
Substanţă, vezi Genuri naturale, Aur, Apă
Sunet, 112
Temperatură, 51, 108, 137, 144; vezi şi Căldură; temperatura de
fierbere a apei,
Teorema celor patru culori, 89
Teoria descripţionistă a numelor proprii, versiunea „cluster" a teoriei, 33-35, 56-57, 67, 112-113; condiţia de
non-circularitate, 62-67, 77-78n, 78-79, 132-133; ca teorie a înţelesului, 12-21, 31-36, 50-70, 107, 112-113;
teoria înţelesului distinctă faţă de teoria referinţei, 12, 21, 34-36, 50-70 passim, 71n, 84n, 85n, 91-92; numai ca
teorie a referinţei, 53-54, 60-62, 70-
85, 91-92
Teoria reprezentanţilor (Counterpart Theory), 44, 69, 118
Teoria numelor proprii drept „cluster de descripţii", vezi Teoria
descripţionistă a numelor proprii
Teoria stării funcţionale (a conceptelor psihologice), 120n
Termen singular, vezi Descripţie definită, Termen general, Nume,
Nume propriu
Teza identităţii, vezi Teza identităţii minte-corp
Teza identităţii minte-corp, 28, 86-87, 119-128; şi dualismul cartezian,
128n; privitor la stări particulare, 119-123; privitor la persoană şi corp, 119-
122; privitor la tipuri de stare 119, 123-128
Numire şi necesitate
145
Termen general, 107-108, 112-116; vezi şi Genuri naturale, Fenomene naturale
Termen de masă, 107, 112; vezi şi Aur, Apă Tigri, 101-103, 115, 129
Tullius, 24, 85, 87, 88, 92, 93, 144; vezi şi Cicero Twain, Mark, 144
Ultima Teoremă a lui Fermat, 38 Unicorni, 28, 129
Vaci, 108
Venus, 32, 87, 88, 93, 119, 145; vezi şi Hesperus
Wiggins, David, 10, 120, 145 Wittgenstein, Ludwig, 34, 35, 51, 60, 145
Yard, 68
Ziff, Paul, 35, 72, 101,145

EDITURILE ALL
BD. TIMIŞOARA NR. 58, SECTOR 6 - BUCUREŞTI SAU CP. 12-107
TEL.: (01) - 402 26 00; 402 26 20; FAX: (01) - 402 26 10;
E-mail: comenzi@all.ro; http://www.all.ro
NU SE TIMBREAZĂ I
CORESPONDENŢA RĂSPUNS

C.R.
SETAXEAZĂ LA DESTINAŢIE

TALON DE COMANDA
Depuneţi talonul de comandă, completat, în cea mai apropiată cutie poştală! NU AVEŢI NEVOIE DE TIMBRU!
TALONUL POATE FI FOTOCOPIAT!
E X P E DITO RI (VĂ RUGĂM SĂ COMPLETAŢI CÂT MAI CITEŢ POSIBIL)
Nume şi adresă (persoană fizică):__________________________
-Telefon:.
Nume şi adresă (şcoală, firmă, instituţie):.
.Telefon:.
Nume persoană de contact:. Plata va fi efectuată de:
l | (persoană fizică) I I (şcoală, firmă, instituţie)

DESTINATAR
EDITURILE ALL BUCUREŞTI, O.P. 12, CP. 107
PLATA SE VA FACE RAMBURS (LA PRIMIREA COLETULUI POŞTAL). TAXELE POŞTALE DE EXPEDIŢIE
SUNT SUPORTATE DE EDITURĂ.
Cod Titlu/Autor Preţ ÎSr. ex.
eoni.
Colecţia SUBSTANŢIALL
1394 :ONTINGENŢÂ, IRONIE Şl SOLIDARITATE ^ichard 54 000 lei
Rorty

2039 CONŞTIINŢĂ MORALĂ Şl ACŢIUNE COMUNICATIVĂ 54 000 lei


Jurgen Habermas

2036 DISCURSUL FILOSOFIC AL MODERNITĂŢII. 12 139 000 lei


PRELEGERI - Jurgen Habermas

2012 FILOSOFIA AMERICANĂ voi. 1: FILOSOFIA 99 000 lei


AMERICANĂ CLASICĂ Antologie de Andrei Marga

2389 HORROR METAPHYSICUS - Leszek Kolakowski 39 000 lei


1920 ÎNTRE NOI. ÎNCERCARE DE A-L GÂNDI PE 94 000 lei
CELĂLALT Emmanuel Levinas

1391 OARE CE ÎNSEAMNĂ TOATE ASTEA? O FOARTE 24 900 lei


SCURTĂ INTRODUCERE ÎN F1LOSOF1E Thomas Nagel

1263 POLITICA Şl CĂUTAREA FERICIRII. UN STUDIU 69 000 lei


ASUPRA IMPLICĂRII FIINŢELOR UMANE ÎN
POLITICA SOCIETĂŢII INDUSTRIALE Ghi^ă Ionescu

2400 PROLEGOMENE LA ORICE METAFIZICĂ VIITOARE 49 000 lei


CARE SE VA PUTEA ÎNFĂŢIŞA DREPT ŞTIINŢĂ
Immanuel Kant

2512 ULTIMUL CUVÂNT - Thomas Nagel 45 000 lei


Colecţia ACCENTE
1271 EXISTĂ OARE CONŞTIINŢA? - G. G. Constandache 39 000 lei
1735 GENETICĂ ŞI PATOLOGIE Minerva Moraru, Marina 24 000 lei
Anton

1071 INTRODUCERE ÎN ALGORITMI GENETICI Paul 24 900 le


Flondor, Cezar Ionescu

1230 INTRODUCERE ÎN LOGICA SIMBOLICĂ Teodor Stihi 24 000 le i

Vizitaţi magazinul virtuALL de pe site-ul nostru


web, la http://www.all.ro

Editurile
ALL îşi rezervă dreptul de a face modificări asupra preţurilor menţionate!
EDITURILE ALL
BD. TIMIŞOARA NR. 58, SECTOR 6 - BUCUREŞTI SAU CP. 12-107
TEL.: (01) - 402 26 00; 40226 20; FAX: (01) - 402 2610;
E-mail: comenzi@all.ro; http://www.all.ro
NU SE TIMBREAZĂ !
CORESPONDENŢA RĂSPUNS

C.R.
SETAXEAZĂ LA DESTINAŢIE

TALON DE COMANDĂ
Depuneţi talonul de comandă, completat, în cea mal apropiată cutie poştală! NU AVEŢI NEVOIE DE TIMBRU!
TALONUL POATE FI FOTOCOPIAT!
EXPEDITOFl! (VĂ RUGĂM SĂ COMPLETAŢI CÂT MAI CITEŢ POSIBIL)
Nume şi adresă (persoană fizică):__________________________
-Telefon:.
Nume şi adresă (şcoală, firmă, instituţie):.
.Telefon:.
Nume persoană de contact:. Plata va fi efectuată de:
l \ (persoană fizică) I } (şcoală, firmă, instituţie)

DESTINATAR
EDITURILE ALL BUCUREŞTI, O.P. 12, CP. 107
PLATA SE VA FACE RAMBURS(LA PRIMIREA COLETULUI POŞTAL). TAXELE POŞTALE DE EXPEDIŢIE
SUNT SUPORTATE DE EDITURĂ.
Cod Titlu / Autor Preţ Nr. ex.
corn.
Colecţia ANTHROPOS
1221 FILOSOFIA ISTORIEI CA ISTORIE A FILOSOF1EI Dan 59 000 lei
Oprescu
1395 FILOSOFIE FĂRĂ HAINE DE GALĂ. DESPRE 54 000 lei
FILOSOFIE ŞI POLITICĂ - Adrian Miroiu

1405 FRAGILITATEA UMANĂ ÎN GÂNDIREA 44 000 lei


ANTROPOLOGICĂ - Ecaterina Morar

1921 ISTORIA FILOSOFIEI ÎN SECOLUL AL XIX-A. 119 000 lei


POZITIVISMUL, HEGELIANISMUL DE STÂNGA,
FILOSOFIA EXISTENŢEI, NEOKANTIANISMUL,
FILOSOFIA VIEŢII - Ferdinand Fellmann, Wolfgang H.
Pleger, Hans-Ludwig Ollig

2506 O FENOMENOLOGIE A GÂNDIRII ISTORICE 79 000 lei


ROMÂNEŞTI. TEORIA ŞI FILOSOFIA ISTORIEI DE LA
HAŞDEU ŞI XENOPOL LA IORGA ŞI BLAGA Adrian Pop

2362 RENAŞTEREA - Peter Burke 39 000 lei


1226 STRUCTURA UNEI SINTEZE FILOSOFICE - voi. I: 159 000 lei
PERSPECTIVA INTRINSECĂ - voi. II: PERSPECTIVA (ambele
EXTRINSECĂ Tudor Cătineanu volume)

2509 SUBSTANŢA ŞI CAUZALITATEA ÎN INTERPRETAREA 59 000 lei


EMPIRISMULUI ENGLEZ (LOCKE, BERKELEY,
HUME) Nicolae Trandafoiu

2402 TEMEIURI ALE COGNIŢ1EI. CUM ESTE MODELATĂ 59 000 lei


MINTEA DE CĂTRE COMPORTAMENTUL
TELEOLOGIC - Radu J. Bogdan

2511 TRANZIŢII ONTOLOGICE - Gheorghe-Sorin Părăoanu 49 000 lei


1012 VIRTUŢILE HAOSULUI - Terente Robert, Eliza Roman 29 900 lei
ÎN AFARA COLECŢIEI ANTHROPOS
2727 SOCIOLOGIE - Anthony Giddens 249 000 lei

Cărţile noastre pot fi comandate şi prin e-


mail: comenzi@all.ro
Orice alte informaţii, la e-mail:
info@all.ro
Editurile ALL îşi rezervă dreptul de a face modificări asupra preţurilor menţionate!

EDITURILE ALL
BD. TIMIŞOARA NR. 58, SECTOR 6 - BUCUREŞTI SAU C P 12-107
TEL.: (01) - 402 2600; 4022G 20; FAX: (01) - 402 26 10-
E-mail: comenzieall.ro; http://www.all.ro
NU SE TIMBREAZĂ I
CORESPONDENŢA RĂSPUNS

C.R.
SETAXEAZĂ LA DESTINAŢIE

TALON DE COMANDĂ
Depuneţi talonul de comandă, completat, în cea mal apropiată cutie poştală! NU AVEŢI NEVOIE DE TIMBRU!
TALONUL POATE FI FOTOCOPIAT!
CArCUI I UH; (VĂRUGAMSACOMPLETAŢICÂTMAICITEŢPOSIBIL) Nume şi adresă (persoană
fizică):._______________________
-Telefon:.
Nume şi adresă (şcoală, firmă, instituţie):.
Nume persoană de contact: Plata va fi efectuată de:
-Telefon:.
□ (persoană fizică) Q (şcoală, firmă, instituţie)

DESTINATAR
EDITURILE ALL BUCUREŞTI, O.P. 12, CP. 107
PLATA SE VA FACE RAMBURS (LA PRIMIREA COLETULUI POŞTAL) TAXELE POŞTALE DE EXPEDIŢIE
SUNT SUPORTATE DE EDITURĂ.
Cod Titlu / Autor Preţ Nr. ex.
com.
Colecţia ALL POLITIC (POLITICĂ)
2319 ARHEOLOGIA TERORII - Vladimir Tismăneanu 49 000 lei
2383 ARTA RĂULUI CEL MAI MIC. O INTRODUCERE ÎN 49 000 lei
FILOSOFIA POLITICĂ Mihail-Radu Solcan

2385 CHURCHILL. O VIAŢĂ DE REBEL - Norman Rose 159 000 lei


1223 DEMOCRAŢIE ŞI NAŢIONALISM ÎN ROMÂNIA, 1989- 84 000 lei
1998 - Tom Gallagher

960 DE LA TEOLOGIA PUTERII ABSOLUTE LA FIZICA 39 900 lei


SOCIALĂ. FINITUDINE ŞI DEZORDINE ÎN TEORIA
CONTRACTULUI SOCIAL DE LA HOBBES LA
ROUSSEAU - Cătălin Avramescu

2386 DINCOLO DE LIBERALISM ŞI CONSERVATORISM John 59 000 lei


Gray

2397 MIZERIA ISTORICISMULUI - Karl R. Popper 49 000 lei


1403 OAMENI DE STAT ÎNTR-O LUME INTERDEPENDENTĂ. 69 000 lei
ADENAUER, DE GAULLE, THATCHER, REAGA.N ŞI
GORBACIOV - Chită Ionescu

1443 POLITICĂ SOCIALĂ ŞI INDICATORI SOCIALI Măria 34 000 lei


Poenaru

2398 PLURIPARTIDISMUL. O TEORIE A DEMOCRATEI 49 000 lei


George Voicu

1404 RAŢIONALISMUL ÎN POLITICĂ - Michael Oakeshott 14 000 lei


965 TRADIŢIA CONSERVATOARE ÎN GÂNDIREA 69 900 lei
AMERICANĂ, 1783-1860 - Octavian Roske

2514 VIOLENŢĂ, MIT ŞI REVOLUŢIE. DE LA VIOLENŢA 59 000 lei


RITUALĂ LA VIOLENŢA SIMBOLICĂ ŞI
DONJUANISMUL POLITIC AL DEMOCRAŢIILOR Ştefan
Stănciugelu

Colecţia ESENŢIALL (selecţie)


1397 CUNOAŞTERE ŞI ANALIZĂ. VOLUM OMAGIAL 44 000 lei
MIRCEA FLONTA Adrian-Paul Iliescu

2666 FILOSOFIA DE LA A LA Z. DICŢIONAR ENCICLOPEDIC 169 000 lei


DE FILOSOFIE Elisabeth Clement, Chantal Demonque,
Laurence Hansen-Leve, Pierre Kahn

Editurile ALL işl rezervă dreptul de a face modificări asupra preţurilor menţionate!
SUBSTANŢIALI, este o colecţie de texte mari ale filosofiei clasice şi
contemporane. Tratate celebre de filosof ie a naturii, de ontologie şi logică, de
retorică şi praxiologie, de filosofie politică şi morală se regăsesc aici prin tot
ceea ce este mai încărcat de substanţă în gândirea universală.
Saul A. Kripke (n. 1940), Profesor Emeritus de filosofie la
Princeton University, este unul dintre cei mai importanţi
reprezentanţi ai filosofiei analitice din a doua jumătate a
secolului XX. Autor al unor contribuţii fundamentale în
domeniile logicii modale (inventatorul „semanticii lumilor
posibile"), logicii intuiţioniste şi în teoria mulţimilor, Kripke
este creatorul unei noi teorii a adevărului, care urmăreşte să
evite problema paradoxelor semantice.
Numire şi necesitate a redirecţionat atenţia filosofilor spre
neglijata problemă a necesităţii naturale şi metafizice şi a
legăturilor dintre aceasta şi teoriile numirii şi ale identităţii. Ea
este deopotrivă o recitire a metafizicii şi a filosofiei limbajului.
Când aceste prelegeri au fost pentru prima oară publicate în
volum, mulţi au văzut în ele filosofia analitică în stare pură.
Ele nu au lăsat pe nimeni indiferent. Publicarea lor ne oferă
ocazia de a recunoaşte un clasic al modernităţii şi de a
înţelege de ce sunt aceste prelegeri atât de şocante şi de
eliberatoare. Richard Rorty, London Review of Books
ISBN 973-684-365-3