TEORIA (LOGICA) RAŢIONAMENTULUI

A) Inferenţe mediate. Silogismul categoric

Inferenţa mediată este forma de raţionament în care concluzia derivă din mai mult de o premisă,
iar silogismul categoric reprezintă tipul (deductiv) fundamental al ei, fiind alcătuit din propoziţii
categorice. Când este constituit din numai trei asemenea propoziţii, silogismul se numeşte simplu,
dispunând de două premise şi o concluzie. De pildă,
Toate felinele sunt vertebrate.
Toate pisicile sunt feline.
Deci, toate pisicile sunt vertebrate.
Precum se observă, premisele au un termen comun ("feline"), iar concluzia are drept subiect şi
predicat termenii necomuni premiselor ("pisici", respectiv "vertebrate"). Termenul comun al celor două
premise (dar care nu apare în concluzie) se numeşte termen mediu al silogismului, în vreme ce termenii
care apar în concluzie şi în câte una din premise se numesc termeni extremi. Extremul care în concluzie
îndeplineşte rolul de predicat ("vertebrate") se cheamă termen major, iar cel care joacă rolul de subiect
("pisici") este denumit termen minor. Premisa majoră este aceea care conţine predicatul concluziei
("Toate felinele sunt vertebrate"), în timp ce premisa minoră conţine subiectul concluziei ("Toate
pisicile sunt feline").
Din raţiuni de comoditate şi uniformitate, s-a încetăţenit obiceiul ca silogismul categoric să fie
prezentat scriind (rostind) mai întâi premisa majoră, sub ea, premisa minoră şi, în fine, concluzia
despărţită de celelalte două enunţuri sau printr-o linie, sau precedată de cuvintele "deci", "aşadar" etc.,
care indică efectuarea unei deducţii. În contextul vorbirii curente, această ordine a enunţării celor trei
propoziţii poate să nu se respecte, ceea ce nu înseamnă că nu ar fi vorba de un silogism sau că ar fi
afectată validitatea lui. Referitor la exemplul de mai sus, el se poate prezenta şi în forma:
Toate pisicile sunt feline.
Toate felinele sunt vertebrate.
Deci, toate pisicile sunt vertebrate.
Sau: "Toate pisicile sunt vertebrate, fiindcă toate felinele sunt vertebrate, iar toate pisicile sunt feline".
De asemenea, în vorbirea cotidiană se întâmplă adesea ca propoziţiile să nu fie categorice, ci de alt tip,
să lipsească cuantificatorul universal, iar termenii să nu fie identici (ci sinonimi), ba chiar să nu fie
enunţată una din premise ori concluzia.
Numim formă standard a silogismului categoric acea expresie a lui care se supune următoarelor
trei condiţii: a) toate cele trei propoziţii sunt categorice; b) cele două apariţii ale fiecărui termen sunt
identice; c) premisa majoră e formulată prima, premisa minoră a doua, iar concluzia a treia. Fireşte,
atunci când nu sunt respectate aceste comandamente, diversele moduri alternative de silogism pot fi
aduse la forma standard.
Problema centrală a silogisticii rezidă în stabilirea de criterii, reguli şi tehnici care să îngăduie a
se distinge între silogismele valide şi cele nevalide. Astfel, încă logica clasică a formulat o lege
generală (sau axiomă), potrivit căreia ceea ce se afirmă despre toţi, se afirmă şi despre fiecare element
în parte, iar ceea ce se neagă despre toţi, se neagă şi despre fiecare membru în parte (în latineşte,
dictum de omni et nullo, "a zice despre toţi şi despre nici unul").
În paralel, au fost stabilite şi alte reguli vizând, pe de o parte, numărul, apariţia şi distribuirea
termenilor din structura propoziţiei, pe de alta, calitatea şi cantitatea propoziţiilor ce intră în alcătuirea
silogismului. Le vom expune succesiv:
Regulile termenilor:
(1) silogismul are trei şi numai trei termeni, cerinţă ce decurge din însăşi definiţia acestui tip de
inferenţă mediată. În caz contrar, nu s-ar putea formula vreo concluzie care să decurgă cu necesitate din
premise;
(2) termenul mediu nu apare în concluzie;

1
 (3) termenul mediu este distribuit în cel puţin una dintre premise. În situaţie contrară, s-ar
comite eroarea numită mediu nedistribuit, anume: fiecare din termenii extremi ar fi legat de o parte
nedeterminată a sferei termenului mediu, parte ce nu întotdeauna este aceeaşi în cele două cazuri. Ca
atare, e posibil ca mediul să nu realizeze o legătură de un anume fel între extremi şi atunci concluzia nu
urmează imperios din premise;
(4) nici unul dintre termenii extremi nu poate fi distribuit în concluzie dacă nu este distribuit în
premisa în care apare. În cazul încălcării ei, se comit două erori: (a) majorul ilicit, când termenul major
este distribuit în premisă, dar nu şi în concluzie, (b) minorul ilicit, când termenul minor este distribuit
în premisă, dar nu şi în concluzie,
Regulile propoziţiei:
(5) cel puţin o premisă trebuie să fie afirmativă; altfel spus, din două premise negative nu
decurge nici o concluzie. Nerespectarea acestei norme atrage eroarea numită premise exclusive;
(6) dacă ambele premise sunt afirmative, atunci concluzia (dacă se poate desprinde vreuna) va fi
afirmativă.
(7) dacă o premisă este afirmativă şi una negativă, atunci concluzia (în cazul în care e legitimă
vreuna) nu poate fi decât negativă.
(8) cel puţin o premisă trebuie să fie universală; altfel spus, premisele nu pot fi ambele
particulare;
(9) dacă una din premise este particulară, atunci concluzia va fi de asemenea particulară
(nicidecum universală).
Adesea, regulile (7) şi (9) sunt contopite într-o formulare unică, anume: concluzia urmează
partea cea mai slabă din premise. Se consideră că propoziţiile negative ar fi "mai slabe" decât cele
afirmative, iar propoziţiile particulare "mai slabe" decât cele universale.

Figuri şi moduri silogistice

Silogismele cunosc o mare varietate de tipuri şi pot fi clasificate în conformitate cu două criterii
diferite, dar interdependente:
1) poziţia termenului mediu în cadrul premiselor. Vom distinge atunci patru scheme de
raţionament fundamentale numite figuri silogistice:
a) figura I (numită, în logica clasică, "figură perfectă"): termenul mediul este subiect în pre-
misa majoră şi predicat în premisa minoră;
b) figura a II-a: mediul este predicat în ambele premise;
c) figura a III-a: mediul este subiect în ambele premise;
d) figura a IV-a: mediul este subiect în minoră şi predicat în majoră.

I II III IV
M-P P-M M-P P-M
S-M S-M M-S M-S
S-P S-P S-P S-P

2) calitatea şi cantitatea propoziţiilor categorice ce compun silogismul, ceea ce permite să se

diferenţieze câte 64 de variante posibile pentru fiecare figură. Ele au fost denumite moduri şi rezultă
dintr-o combinaţie specifică a cantităţii şi calităţii atât a premiselor cât şi a concluziei. Spre exemplu,
dacă spunem că un silogism este de modul AAA, înţelegem că toate cele trei propoziţii alcătuitoare
sunt universal-afirmative, dacă spunem AEI, avem în vedere un silogism în care premisa majoră este de
forma A, premisa minoră de forma E, iar concluzia de forma I.
Combinând cele două criterii enumerate, vom putea determina cu uşurinţă un anumit tip de
silogism din cele multe existente, precizând simbolic modul (printr-un triplet de vocale) şi figura
(printr-o cifră). De pildă, inferenţa de tipul AII-3 corespunde unui silogism de figura a III-a, alcătuit

2
dintr-o premisă majoră universal-afirmativă, o premisă minoră particular-afirmativă şi o concluzie de
asemenea particular-afirmativă. Aşadar:
MaP
MiS
SiP
Fireşte, din cele 256 de moduri posibile (câte 64 pentru fiecare figură) nu toate sunt valide. Se
ridică atunci întrebarea: câte şi care tipuri de inferenţă silogistică întrunesc această proprietate?
Studiind chestiunea, pe temeiul regulilor generale ale silogismului şi a unor reguli speciale relativ la
fiecare figură, logica tradiţională a stabilit un număr de 24 de moduri valide, câte 6 pentru fiiecare
figură. Spre a le memora mai uşor, medievalii le-au atribuit anumite denumiri de genul Barbara,
Celarent, Darii, Ferio etc., în care vocalele componente reprezintă tipurile de propoziţii (A, E, I, O), iar
unele dintre consoane indică operaţii ce pot fi efectuate în scopul reducerii figurilor II, III şi IV la
figura I.
Regulile speciale (deduse din cele generale) sunt următoarele:
1) pentru figura I:
a) premisa majoră este obligatoriu universală;
b) premisa minoră este obligatoriu afirmativă;
Moduri valide ale figurii I: AAA, EAE, AII, EIO, AAI, EAO (adică Barbara, Celarent, Darii,
Ferio, Barbari, Celaront, ultimele două fiind moduri subalterne ale primelor două);
2) pentru figura a II-a:
a) premisa majoră este obligatoriu universală;
b) una din premise este obligatoriu negativă;
Moduri valide: AEE, EAE, EIO, AOO, AEO, EAO:
3) pentru figura a III-a:
a) premisa minoră este obligatoriu afirmativă;
b) concluzia nu poate fi universală;
Moduri valide: AAI, IAI, AII, EAO, EIO, OAO;
4) pentru figura a IV-a:
a) dacă majora este afirmativă, atunci minora este universală;
b) dacă o premisă este negativă, atunci majora este obligatoriu universală;
c) dacă minora este afirmativă, concluzia nu poate fi universală.
Moduri valide: AAI, AEE, EAO, EIO, IAI, AEO,

Metode de testare a validităţii silogismelor

1) Metoda reducerii. Dacă vom cerceta diversele moduri valide aparţinând unor figuri
deosebite, vom constata că între ele există anumite similitudini şi înrudiri. De exemplu, să comparăm
modurile EAE-1 şi EAE-2, adică:
MeP PeM
SaM şi SaM
SeP SeP
Se observă, pe de o parte, că doar premisele lor majore diferă, pe de alta, că oricare dintre cele două
majore este conversa simplă a celeilalte, fiind deci logic echivalente. În mod cert, atunci când – întrr-un
raţionament valid – vom substitui premisele sau concluzia cu o propoziţie logic echivalentă, vom
obţine tot un raţionament valid. Suntem îndreptăţiţi să afirmăm că EAE-1 şi EAE-2 sunt "echivalente"
şi vom afla aici o sugestie metodologică privind verificarea modurilor silogistice din cadrul figurilor II,
III şi IV prin reducerea la cele din figura I, asumate din start ca valide şi bucurându-se de proprietatea
unui plus de evidenţă. Iată de ce, încă Aristotel le taxa pe acestea din urmă drept "perfecte", spre
deosebire de toate celelalte, considerate "imperfecte".
Reducerea se poate realiza prin două proceduri deosebite: directă şi indirectă. Vom poposi doar
asupra primei, care se întreprinde apelând la operaţiile conversiunii şi schimbării locului celor două
3
premise. Pornindu-se de la cuvintele menmotehnice utilizate de medievali pentru a denumi diferitele
moduri şi figuri, se va ţine cont de unele dintre consoanele conţinute de termenii respectivi. Astfel,
litera s recomandă conversia simplă a propoziţiei ce o precede, p, conversia prin accident, iar m,
inversarea premiselor. Cât priveşte consoana iniţială, ea indică modul din figura I la care se face
reducerea.
Să luăm, de exemplu, un silogism de modul AEE-2 (CAMESTRES):
PaF Toate pisicile sunt feline
CeF Nici un câine nu este felină
CeP Deci, nici un câine nu este pisică

Iniţiala (c) arată că modul se va reduce la EAE-1 (Celarent), litera m sugerează intervertirea
premiselor, în vreme ce consoana s (apărând de două ori) indică efectuarea inferenţei imediate a
conversiunii simple asupra premisei minore, respectiv a concluziei. Efectuând aceste operaţii vom
obţine:
FeC Nici o felină nu este câine
PaF Toate pisicile sunt feline
PeC Deci, nici o pisică nu este câine

Fie acum un silogism de modul EAO-3 (Felapton):

MeP Nici o studentă nu este brontozaur
MaS Toate studentele sunt tinere
SoP Deci, unele tinere nu sunt brontozauri
Litera iniţială (f) trimite către modul Ferio, iar p recomandă conversiunea prin accident a premisei
secunde. Vom avea atunci:
SeB Nici o studentă nu este brontozaur
TiS Unele tinere sunt studente
ToB Deci, unele tinere nu sunt brontozauri

În fine, să luăm modul AEE-4 (Camenes):

PaS Toţi psihologii sunt specialişti
SeI Nici un specialist nu este ignorant
IeP Deci, nici un ignorant nu este psiholog

Iniţiala sugerează reducerea la Celarent, litera m, intervertirea premiselor, iar s-ul final, conversia
simplă a concluziei:
SeI Nici un specialist nu este ignorant
PaS Toţi psihologii sunt specialişti
PeI Deci, nici un psiholog nu este ignorant
De reţinut că nu toate modurile "imperfecte" pot fi reduse în mod direct la cele "perfecte" şi
aceasta deoarece, precum se ştie, universala afirmativă nu se converteşte simplu, iar particulara
afirmativă şi cea negativă nu îngăduie conversiunea prin accident. E cazul modurilor AOO-2 (Baroco)
şi OAO-3 (Bocardo). Imposibilitatea de a converti valid premisa de forma O face ca aducerea
termenului mediu în poziţia carecteristică penrtru figura I să nu poată fi realizată. Totodată, prima
premisă de forma A nu se poate converti decât prin accident, rezultând o propoziţie de forma I; or, din
două particulare nu decurge nici o concluzie. Demonstraţia validităţii acestor două moduri va trebui să
urmeze o altă cale şi încă Aristotel recomanda procedeul denumit:

2) Metoda diagramelor Venn reprezintă un procedeu intuitiv simplu de testare a validităţii

silogismelor, reprezentând raporturile dintre cei trei termeni prin intermediul a trei cercuri intersectate,
delimitând opt regiuni diferite. Eliminăm universul discursului ca irelevant din unghiul a ceea ce ne
4
interesează (avem de-a face cu raporturi inter-propoziţionale, iar nu inter-terminologice), dar menţinem
convenţia că haşura indică o clasă vidă, iar asteriscul exprimă o clasă nevidă.
Reamintim că, potrivit interpretării moderne, categoricele
universale sunt înţelese ca propoziţii de inexistenţă, iar particularele,
ca propoziţii de existenţă, astfel că le vom reprezenta grafic prin
haşurare – respectiv prin inserarea unui asteric – în regiunea cerută.
- A: "Nu există (element) S care să fie ~P" (S~P = 0)
- E: "Nu există (element) S care să fie P" (SP = 0)
- I: "Există (măcar un element) S care este P" (SP ≠ 0)
- O: "Există (măcar un element) S care este ~P" (S~P ≠ 0)
Procedeul testării silogismelor prin tehnica în atenţie constă
principial în transferarea informaţiei comunicate de premise în cadrul
diagramei, urmând ca aceasta să fie studiată pentru a stabili dacă
informaţia incubând concluziei se regăseşte sau nu în reprezentarea grafică deja realizată. În primul
caz, silogismul este valid, în cel de-al doilea, el va fi nevalid.
Pentru facilitarea operaţiilor, vom reţine câteva reguli simple: (a) haşurarea sau plasarea
asteriscului se vor efectua numai pentru premise, nicidecum pentru concluzie; (b) vom avea în vedere
numai regiunile la care trimit cei doi termeni incluşi (explicit) în premisa de reprezentat, ignorând
prezenţa cercului corespunzător celui de-al treilea termen; (c) dacă una dintre premise este universală,
va fi introdusă prima în diagramă (pentru ca nu cumva haşura să acopere sau să deplaseze asteriscul);
(d) haşurarea se va face pe întreaga zonă sugerată de informaţia prezentă în premisă, fără a lăsa spaţii
libere în respectiva zonă; (e) dacă regiunea în care se înscrie asteriscul este împărţită în două arii
diferite dintre care una e haşurată, el trece în partea nehaşurată; în situaţia în care niciuna dintre cele
două arii nu e haşurată, asteriscul se plasează pe linia despărţitoare; (f) nu se inserează asteriscul în
afara cercurilor şi nici la intersecţia a două linii.
Exemplu: să considerăm modul silogistic EAE-1, exprimabil şi în formele:

MeP MP = 0
SaM respectiv S~M = 0
SeP SP = 0

Conform primei premise, se haşurează regiunea MP, iar potrivit celei de a

doua, spaţiul S~M. În urma acestor reprezentări, zona SP de pe diagramă
este de asemenea haşurată, ceea ce reclamă tocmai concluzia silogismului.
Vom conchide astfel că el este valid.

Să luăm acum modul IAI-3:

MiP MP ą 0
MaS M~S = 0
SiP SP ą 0
Reprezentăm mai întâi premisa minoră, haşurând regiunea M~S. Majora
afirmă existenţa unui M care este P, astfel că vom plasa un asterisc în zona
lor de intersecţie. Deoarece aria ~SPM este deja haşurată, îl vom înscrie în
compartimentul SMP. Fiindcă în spaţiul SP figurează un asterisc, vom
regăsi în concluzie informaţia conţinută în premise, deci şi acest silogism
este valid.

5
 În fine, să testăm modul AII-2:
PaM P~M= 0
SiM SM ą 0
SiP SP ą 0
Haşurăm regiunea P~M şi plasăm asteriscul pe linia ce împarte spaţiul SM.
Concluzia nu decurge necesar din premise, deoarece ea cere ca zona SP să
fie măcar parţial nevidă, or asteriscul este înscris în mod incert la limita
dintre SM~P şi SMP. Modul ar fi fost valid numai dacă am fi fost constrânşi
să introducem asteriscul în regiunea SMP.
Se cuvine remarcat că utilizarea diagramelor Venn în cazul modurilor
care dispun de ambele premise universale şi concluzia particulară (precum
Barbari, EAO-4 ş.a.) ridică probleme, deoarece reprezentarea premiselor presupune efectuarea
haşurilor, astfel că nu are cum să apară asteriscul reclamat de concluzie. În vederea testării este necesar
să se asume supoziţia suplimentară că măcar unul dintre acei termeni este nevid (bucuraţi-vă! nu voi
intra în amănunte).

Forme compuse şi eliptice ale raţionamentului silogistic

1) Entimema este un silogism prescurat ce în care una dintre premise sau concluzia este lăsată
neenunţată. Se întâlneşte atât de frecvent în comunicarea cotidiană încât o putem considera drept
expresie a modului nostru natural de a gândi. Absenţa premisei sau concluziei se datorează împrejurării
că fie au fost menţionate anterior şi sunt acceptate tacit, fie că sunt socotite ca fiind evidente.
De pildă, în silogismul eliptic "Toţi schizofrenicii sunt bolnavi fiindcă toţi psihopaţii sunt
bolnavi", lipseşte premisa minoră "Toţi schizofrenicii sunt psihopaţi". Sau, în raţionamentul "Numai
zeii nu au slăbiciuni, or nici un om nu e zeu" a fost omisă concluzia "Toţi oamenii au slăbiciuni"
Spre a stabili validitatea unei entimeme nu avem decât să reconstituim premisa absentă sau să
desprindem concluzia ce decurge din premise, fireşte, dacă acest lucru este posibil.
2) Polisilogismul reprezintă un lanţ de două sau mai multe silogisme simple în cadrul căruia
concluzia fiecăruia (exceptându-l pe ultimul) constituie premisa în cel următor. Într-o pereche de
silogisme succesive, primul (adică, cel al cărui concluzie serveşte drept premisă celuilalt) se numeşte
prosilogism, iar al doilea poartă numele de episilogism. Când polisilogismul e alcătuit din trei sau mai
multe silogisme elementare, fiecare din ele (afară de primul şi de ultimul) va fi concomitent
prosilogism şi episilogism, desigur, funcţie de raportare. Formaţiunile inferenţiale componente pot
aparţine aceleiaşi figuri şi aceluiaşi mod sau unor figuri şi moduri diferite. Exemplu pentru situaţia din
urmă:
Nici o felină nu e câine
Toate pisicile sunt feline prosilogism (EAE-1)
Nici o pisică nu e câine
Unele mamifere sunt câini prosilogism şi episilogism (EIO-2)
Unele mamifere nu sunt pisici
Toate mamiferele sunt vertebrate episilogism (OAO-3)
Unele vertebrate nu sunt pisici
În scopul testării viabilităţii unui atare raţionament complex, se examinează validitatea fiecărui
silogism simplu alcătuitor, iar dacă toate răspund pozitiv şi punctual exigenţei de corectitudine, nu se
vor ridica obiecţii împotriva ansamblului racionativ.
3) Soritul este polisilogismul în cadrul căruia concluziile intermediare nu sunt enunţate. Se
regăseşte mai rar în discursivitatea obişnuită, eventual ca un exerciţiu de ingeniozitate logică. Cel mai
adesea, datorită diversităţii premiselor şi a plasării dezordonate a termenilor medii, concluzia nu se
întrezăreşte lesnicios.
6
 În structura oferită ca pildă în paragraful anterior, dacă suprimăm concluziile intermediare, vom
obţine soritul:
Nici o felină nu e câine
Toate pisicile sunt feline
Unele memifere sunt câini
Toate mamiferele sunt vertebrate
Unele vertebrate nu sunt pisici
Pentru verificarea validităţii unui asemenea raţionament silogistic, se recomandă întreprinderea
următorilor paşi: (a) dacă e cazul, se aduce ansamblul la forma standard, modificând convenabil
ordinea premiselor componente; (b) se reconstituie concluzia sau concluziile ce sunt omise; (c) se
testează fiecare dintre silogismele simple, potrivit tehnicilor şi generalizărilor (la nivel de întreg) deja
cunoscute.
4) Epicherema constituie o inferenţă silogistică complexă în care apar ca verigi una sau mai
multe entimeme având câte o premisă suprimată. Bunăoară:
Nici o balenă nu e peşte, pentru că toate balenele sunt cetacee
Toate cetaceele sunt mamifere întrucât nasc pui vii
Unele animale nasc pui vii
Deci, unele animale nu sunt balene.
Validitatea epicheremei depinde, pe de o parte, de validitatea entimemelor componente, pe de
alta, de validitatea decurgerii concluziei finale din concluziile lor şi din restul premiselor.

B) Alte tipuri de raţionamente silogistice

În secţiunea precedentă a cursului ne-am preocupat doar de silogismele alcătuite din propoziţii
simple, mai exact categorice de forma A, E, I şi O. Acum vom studia acele inferenţe în care apar
propoziţii compuse, fie ele ipotetice sau disjunctive.
1. Silogismul ipotetico-categoric este acela în care prima premisă este o propoziţie implicativă
de forma "dacă p, atunci q", iar cea de a doua constă fie din antecedent sau negaţia sa, fie din
consecvent sau negaţia sa. Sunt posibile patru scheme de inferenţă:
p  q p q p q pq
p ~p q ~q
q ~q p ~p
dar, din acestea numai primele două sunt valide
Prima schemă poartă denumirea de modus ponens (sau ponendo ponens, "modul punerii" sau
"modul afirmativ") şi rezidă în trecerea de la afirmarea în premisa secundă a antecedentului implicaţiei
iniţiale la afirmarea în concluzie a consecventului aceleiaşi implicaţii. Se mai poate citi:
Dacă este adevărat p, atunci este adevărat q
Or este adevărat p
Deci, este adevărat q
De pildă:
Dacă plouă, îmi iau umbrela
Or plouă
Deci, îmi iau umbrela
Modus ponens descrie orice schemă de raţionare ce merge de la adevărul premiselor la adevărul
concluziei şi cunoaşte o largă întrebuinţare în cadrul demonstraţiei, unde p reprezintă de regulă o
propoziţie dată (o axiomă) sau demonstrată anterior (o teoremă), iar dacă se dovedeşte că din p derivă
q, atunci rezultă q în calitate de nouă propoziţie adevărată.
A patra schemă de inferenţă se cheamă modus tollens (sau modus tollendo tollens, "modul
luării" sau "modul negativ") şi constă în trecerea de la negarea în premisa secundă a consecventului
implicaţiei la negarea în concluzie a antecedentului respectivei implicaţii. Mai poate fi lecturată şi în
forma:
7
 Dacă este adevărat p, atunci este adevărat q
Dar nu este adevărat q
Deci, nu este adevărat p
De exemplu:
Dacă apa ajunge la 100 de grade Celsius, ea fierbe
Dar apa nu fierbe
Deci, apa nu a ajuns la 100 de grade Celsius
Modus tollens descrie o schemă inferenţială ce realizează tranziţia de la falsitatea concluziei la
falsitatea premiselor şi se utilizează frecvent în combaterea şi respingerea unor demersuri
argumentative: dacă s-a dovedit că din p derivă q şi, totodată, se probează că q este fals, atunci rezultă
cu necesitate falsitatea lui p.
A doua schemă comite eroarea afirmării consecventului, drept pentru care va fi invalidă, ca în
exemplul următor:
Dacă Socrate a fost ucis într-un accident de automobil, atunci el este mort
Socrate este mort
Deci, Socrate a fost ucis într-un accident de automobil.
A treia schemă e şi ea nevalidă, comiţând eroarea negării antecedentului:
Dacă Socrate a fost ucis într-un accident de automobil, atunci el este mort
Socrate nu a fost ucis într-un accident de automobil
Deci, Socrate nu este mort
2) Silogismul disjunctiv-categoric este acela în care prima premisă este o propoziţie disjunctivă
de forma "p sau q", iar cea de a doua constă fie din antecedent sau negaţia sa, fie din consecvent sau
negaţia sa. În funcţie de tipul disjuncţiei asumat, sunt posibile două scheme de inferenţă:
a) modus ponendo-tollens ("modul afirmativ-negativ") ce face trecerea de la afirmarea în
premisa secundă a uneia dintre componentele disjuncţiei (exclusive) iniţiale la negarea în concluzie a
celeilalte componente:
pWq pWq
p q
~q ~p
De pildă:
Acest animal este fie mamifer, fie reptilă
Acest animal este mamifer
Deci, acest animal nu este reptilă
Desigur, prima premisă poate cuprinde o compusă alcătuită din trei sau mai mulţi termeni
disjuncţi, iar afirmarea unuia atrage negarea disjuncţiei celorlalţi:
pWqWr
q
~(p W r)
Precum se observă, acest tip de inferenţă este valabil numai pentru compusa disjunctiv-
exclusivă, căci, în cazul celei neexclusive, propoziţiile componente pot fi concomitent adevărate, iar
atunci din afirmarea uneia dintre ele nu rezultă cu necesitate negarea celeilalte.
b) modus tollendo-ponens ("modul negativ-afirmativ") realizează trecerea de la negarea în
premisa secundă a uneia dintre componentele disjuncţiei (exclusive sau neexclusive) iniţiale la
afirmarea celeilalte:
pVq pVq pWq pWq
~p ~q ~p ~q
q p q p
De exemplu:
Plouă sau ninge Acest element chimic este sau metal sau metaloid
Nu plouă Acest element chimic nu este metaloid
8
 Deci, ninge Deci, acest element chimic nu este metal
Un tip interesant de inferenţă tolendo ponens este raţionamentul prin eliminare de forma:
pVqVrVs
~p
~q
~r
s
Spre pildă:
Acest vertebrat este fie mamifer, fie peşte, fie batracian, fie pasăre, fie reptilă
Acest vertebrat nu este peşte
Acest vertebrat nu este batracian
Acest vertebrat nu este pasăre
Acest vertebrat nu este reptilă
Deci, acest vertebrat este mamifer.
În legătură cu acest tip de inferenţă se ridică o altă problemă, anume că disjuncţia iniţială
trebuie să fie completă, adică presupunem că cel puţin una din cele două sau mai multe posibilităţi ale
alternativei are loc. Dacă ar fi incompletă, ar putea lipsi exact acea variantă pentru care disjuncţia este
adevărată. Altfel spus, prima premisă ar putea fi falsă şi atunci valoarea alethică a concluziei ar fi
incertă.
3) Silogismele cu premise ipotetice şi disjunctive sunt acelea în care prima premisă este
alcătuită din conjuncţia a două sau mai multe propoziţii condiţionale, iar premisa secundă afirmă măcar
unul din antecedente sau neagă măcar unul din consecvente. Se numeşte dilemă atunci când avem două
propoziţii implicative, trilemă, atunci când sunt trei asemenea propoziţii, în genere polilemă atunci
când dispunem de n propoziţii condiţionale (unde n > 2).
Dilema poate fi simplă (atunci când concluzia este o propoziţie categorică) şi complexă (când
concluzia este o propoziţie disjunctivă). Totodată, ea poate fi constructivă (când se trece de la
afirmarea antecedentului în premise la afirmarea consecventului în concluzie) şi distructivă (cînd se
trece de la negarea consecventului în premise la negarea antecedentului în concluzie).
a) dilema simplă constructivă are forma:
(p  q) & (r  q)
pVr
q
De exemplu:
Dacă plouă, se udă florile şi dacă stropim, se udă florile
Plouă sau stropim
Deci, se udă florile
b) dilema simplă distructivă are forma:
(p  q) & (p  r)
~q V~r
~p
Exemplu:
Dacă înveţi, eşti mai informat şi dacă înveţi, promovezi examenul
Nu eşti mai informat şi nu promovezi examenul
Deci, nu înveţi
c) dilema complexă constructivă este de forma:
(p  q) & (r  s)
pVr
qVs
De pildă:
Dacă plouă, îmi iau umbrela şi dacă e frig, îmi iau cojocul
9
 Plouă sau este frig
Deci, îmi iau umbrela sau îmi iau cojocul
d) dilema complexă disjunctivă are forma:
(p  q) & (r  s)
~q V ~s
~p V ~r
Exemplificăm:
Dacă mi-e foame, mănânc o friptură şi dacă mi-e sete, beau o bere
Nu mănânc o friptură sau nu beau o bere
Deci, nu mi-e foame sau nu mi-e sete

C) Inferenţele inductive
Termenul de inducţie derivă din latinescul inductio, el însuşi traducere a cuvântului epagogé
utilizat de Aristotel cu sensul de "a aduna la un loc unul cu altul". În decursul veacurilor, termenul a
fost vehiculat într-o varietate de înţelesuri, în accepţiune logică, el desemnând o operaţie
nondemonstrativă ce conduce gândirea de la anumite premise la o concluzie ce nu este riguros
conţinută în enunţurile iniţiale, aşadar spune mai mult (e mai generală) decât ele. După cum a reieşit
din cursurile precedente, trăsătura fundamentală a inferenţelor deductive rezidă în aceea că, premisa
sau premisele fiind adevărate, concluzia va decurge cu necesitate logică din ele şi va fi adevărată, astfel
că nici un dubiu nu va plana asupra certitudinii sale. În schimb, principalul semn distinctiv al
inferenţelor inductive constă în faptul că, în pofida siguranţei premiselor, concluzia va fi doar
probabilă (sau plauzibilă, sau verosimilă). O asemenea particularitate se explică prin două împrejurări:
(1) premisele nu conţin o informaţie suficientă pentru a întemeia concluzia, situaţie care se
regăseşte atunci când: (a) se construiesc generalizări; (b) se apreciază ipotezele în funcţie de evidenţă;
(c) inferenţele se bazează pe relaţii de genul asemănării, condiţionării etc.;
(2) operaţia logică efectuată nu permite desprinderea din premise a unei concluzii certe. Sub
aspect formal, o situaţie de acest fel se întâlneşte atunci când se procedează invers în raport cu
deducţia, adică din concluzie se derivează premisa (sau una dintre premise atunci când sunt mai multe),
procedeu numit reducţie, aşa cum tipul de raţionament corespunzător a fost denumit reductiv. Să luăm,
de pildă, raportul de subalternare din cadrul pătratului logic, o inferenţă imediată în care din adevărul
propoziţiei universale se obţine adevărul propoziţiei particulare de aceeaşi calitate, Dacă încercăm să
desprindem adevărul propoziţiei universale din adevărul propoziţiei particulare de aceeaşi calitate vom
efectua o reducţie, operaţie nonconclusivă opusă deducţiei, având drept rezultat un enunţ probabil, ceea
ce înseamnă că el s-ar putea să fie adevărat ("Unele pisici sunt feline" implică pe "Toate pisicile sunt
feline"), dar nu e exclus ca el să fie fals (din "Unele pisici sunt tărcate".desprindem pe "Toate pisicile
sunt tărcate").
Desigur, reducţia se poate aplica şi altor inferenţe deductive care se întemeiază pe relaţia de
implicaţie, de la modus ponens până la diferitele moduri silogistice. În toate cazurile e vorba de
raţionamente cu premise asertorice şi concluzie probabilă, într-o asemenea largă categorie incluzându-
se şi inferenţele inductive, considerate ca inferenţe nondemonstrative. Deoarece concluzia lor nu
decurge cu necesitate logică din premise, negaţia concluziei este compatibilă cu conjuncţia premiselor,
ceea ce se exclude pentru orice raţionament deductiv.
La fel ca şi inferenţele deductive, cele inductive cunosc o mare varietate, sistematizabilă în două
tipuri principale:
1. Inferenţele inductive de la particular la general sunt cele care efectuează generalizări, adică
atunci când se trece de la o parte a unei clase de obiecte la clasa în totalitate. Se prezintă în mai multe
forme:
a) inducţia completă (numită şi totalizantă, formală, perfectă sau prin însumare) rezidă în
construirea enunţului general prin trecerea în revistă a tuturor cazurilor de acelaşi fel dintr-o mulţime
de obiecte logice. Cercetată atent, ea se va dovedi a fi în fond o deducţie inductivă, deoarece se prezintă
10
concomitent ca o inferenţă demonstrativă şi generalizatoare. Va presupine: () o clasă finită şi nu prea
mare de obiecte; () examinarea fiecărui obiect al clasei; () constatarea că fiecare obiect întruneşte
o aceeaşi proprietate; () concluzia că întreaga clasă posedă proprietatea respectivă. Poate fi ordonată
sub forma unui silogism de figura a III-a în care termenul mediu este o conjuncţie de termeni, iar
premisa minoră constituie o propoziţe exclusivă în subiectul ei:
M 1 , M 2 , ... M n sunt P
M 1 , M 2 , ... M n şi numai ei sunt S
Deci, toţi S sunt P
De exemplu:
Coleric, sangvinic, flegmatic şi melancolic aparţin clasificării galeniene a temperamentelor
Doar coleric, sangvinic, flegmatic şi melancolic erau tipurile temperamentale cunoscute în
antichitatea europeană
Deci, toate tipurile temperamentale cunoscute în antichitatea europeană aparţin clasificării
galeniene.
Fireşte, inducţia completă nu poate fi utilizată decât în cazuri excepţionale, adesea cu totul
accidentale, atunci când clasa studiată este finită, iar fiecare element al ei este susceptibil de a fi
investigat. În plus, pentru că nu face decât să exprime într-o formă concisă ceea ce premisele redau în
mod amănunţit, valoarea sa cognitivă este redusă.
b) inducţia incompletă (sau amplificatoare) este inferenţa în care, pe temeiul informaţiilor –
conţinute în premise – despre o parte din elementele unei clase se derivă o concluzie ce acoperă în
întregime clasa respectivă. Ea operează după schema:
M 1 este P
M 2 este P
M 3 este P
.................
M 1 , M 2 , M 3 ... sunt unii dintre S
Deci, toţi S sunt P
Spre pildă:
Fierul este metal
Plumbul este metal
Cuprul este metal
Argintul este metal
Fierul, plumbul, cuprul şi argintul sunt solide
Deci, toate metalele sunt solide
Fireşte, întrucât implicaţia corespunzătoare schemei sale de inferenţă e doar realizabilă şi nu
validă, concluzia inducţiei incomplete e probabilă, îmbrăcând forma unei ipoteze ce are nevoie să fie
testată. Nu este exclus ca generalizarea întreprinsă să conducă la concluzii false, cum se întâmplă chiar
în exemplul de mai sus (căci şi mercurul este metal, fără a fi însă solid).
c) inducţia prin (simplă) enumerare reprezintă un caz particular al inducţiei incomplete constând
într-o generalizare efectuată prin acumularea de enunţuri care exprimă apartenenţa unei proprietăţi la
un număr mereu crescând de elemente ale unei clase. Se cer îndeplinite două condiţii: () toţi S
cunoscuţi – şi cât mai mulţi – să posede însuşirea P; () să nu se depisteze vreun S care să nu satisfacă
proprietatea P. În exemplul anterior, se trec în revistă şi alte metale (să zicem, zincul, cositorul şi
aurul), ceea ce face să sporească gradul de plauzibilitate al concluziei, diminuându-se corespunzător
marja de hazard. În anumite situaţii, se parvine la propoziţii adevărate de genul "Toţi oamenii sunt
muritori" sau "Orice zahăr este solubil în apă". Nu înseamnă nicidecum că se va atinge certitudinea,
deoarece oricând apariţia unui contraexemplu poate invalida întreaga inferenţă. Nici în viaţa de fiecare
zi şi nici în ştiinţă nu lipsesc ceea ce se cheamă generalizări pripite.

11
 d) inducţia ştiinţifică nu se mulţumeşte cu simpla constatare că o anumită notă fapte se repetă
aidoma într-un număr tot mai mare de cazuri, ci – prin implicarea unor tehnici riguroase de cercetare
observaţională sau experimentală – caută să stabileacă dacă respectiva proprietate este necesară. În
acest caz, premisa majoră devine o propoziţie apodictică, inferenţa având întruchiparea.
M 1 este în mod necesar P
M 1 este S
Deci, S este P
De pildă:
Această bucată de metal examinată este conductoare de electricitate
Această bucată de metal examinată este cupru
Cuprul este conductor de electricitate
S-a procedat la examinarea riguroasă a bucăţii de cupru, stabilindu-se că proprietatea conductibilităţii
electrice se leagă de anumite caracteristici structurale (cum ar fi existenţa electronilor liberI, iar nu de
aspecte exterioare şi neesenţiale. Şi acum concluzia rămâne probabilă întrucât însuşirea poate să
aparţină în mod necesar unui element sau unei clase şi totuşi să nu aparţină clasei includente, dacă
aceasta are o extensiune mai mare. Dar faptul că o bucată de cupru este conductoare de electricitate
sporeşte încrederea în enunţurile care afirmă că şi alte bucăţi de cupru sunt conductoare de electricitate.
e) inducţia prin eliminare constituie inferenţa în care una dintre premise este o disjuncţie
exclusivă de enunţuri generale, celelalte premise sunt enunţuri singulare care falsifică toţi membrii
disjuncţiei în afară de unul, iar concluzia rezidă tocmai în acel membru nefalsificat al disjuncţiei. El
este obţinut prin reducţia unui modus ponendo-tollens într-un modus tollendo-ponens care dispune
drept condiţie adiţională cerinţa ca disjuncţia să fie exclusivă. De exemplu:
Cuprul este bun conductor, semi-conductor sau este rău conductor de electricitate
Acest obiect nu este rău conductor de electricitate
Acest obiect nu este semi-conductor
Acest obiect este făcut din cupru
Cuprul este bun conductor de electricitate
Inducţia prin eliminare va putea atinge certitudinea atunci când este logic posibil să se respingă toate
propoziţiile generale alternative, exceptând una.
2. Inferenţele inductive de la singular la singular. Inducţia nu procedează întotdeauna prin
generalizare, ci poate realiza trecerea de la particular la particular, în mai multe forme, dintre care:
a) transducţia rezidă în tranziţia de la un caz particular la un alt caz particular prin mijlocirea
unei (sau unor) idei ce fixează măcar o proprietate comună pentru cele două cazuri. De pildă:
Marte este o planetă solară
Terra este o planetă solară
Terra găzduieşte viaţa
Marte găzduieşte viaţa
Aici, unica notă – de altfel foarte fragilă ca forţă de argumentaţie – pe care se întemeiază raţiona-
mentul rezidă în aceea că sunt ambele planete solare, în consecinţă, gradul de probabilitate al
concluziei este mic. Fireşte, plauzibilitatea ei ar creşte dacă s-ar găsi însuşiri mai importante prin care
cele două planete concordă, să zicem, apropierea de Soare şi temperatura de suprafaţă, prezenţa
atmosferei, a apei, concentraţia acvatică de aminoacizi etc.
b) raţionamentul prin analogie este acela care întreprinde transferul unei (sau unor) proprietăţi
de la un obiect la altul pe baza relaţiei de asemănare dintre obiecte. În principiu, dacă două obiecte (x şi
y) se aseamănă în privinţa unor însuşiri (relaţie desemnată prin "=") şi, în plus, se constată că unul
întruneşte proprietatea P, se concluzionează că şi celălalt dispune de aceeaşi notă. Schematic:
x=y
x are P
y are P

12
 Dacă relaţia între însuşirile asemănătoare şi proprietatea P este necesară, atunci concluzia va fi
certă, în schimb, dacă relaţia respectivă este doar contingentă, concluzia va fi probabilă. În acest din
urmă caz, sporirea plauzibilităţii concluziei este dependentă de respectarea câtorva cerinţe: ()
însuşirile asemănătoare ale obiectelor precumpănesc asupra celor ce le deosebesc şi sunt mai
importante; () se iau în considerare note comune cât mai numeroase şi mai specifice; ()
proprietatea transferată de la un obiect la altul este esenţială; () legătura dintre proprietatea esenţială
şi restul însuşirilor comune să fie cât mai strânsă; () concluzia să fie cât mai modestă sub aspectul a
ceea ce susţine.
Analogiile deţin un rol considerabil în cercetarea ştiinţifică actuală, deoarece nu numai că stau
la baza procedeului modelării, dar sugerează ipoteze, presupuneri de teoreme exprimând raporturi
legice cauzale etc. care urmează apoi să fie testate. Totodată, alimentează predicţii ce sunt supuse
aceleiaşi exigenţe a verificabilităţii ulterioare.

13