INCOMMUNICANDO

piesă în două acte

de Cristina Chirvasie

1
 Motto:
“Eu pun întrebări zeului.
De ce? Fiindcă aşa am eu chef
şi nu oricum, ci cu ciocanul.”
(Friedrich Nietzsche)

PERSOANELE:

PRIMUL
AL DOILEA
AL TREILEA
ULTIMUL
UNUL
şi o VOCE DIN OFF

2
Spaţiu neutru.
Patru cuburi, fiecare într-unul din colţurile scenei. În mijloc, o bilă
uriaşă de culoare aurie, luminată dinăuntrul ei.
Obiectele sunt de culoare argintie şi aurie.
De sus sunt atârnate o mulţime de fire la capetele fiecăruia aflându-se
câte un bec şi, mai târziu, microfoane. Lumina dată de aceste becuri
trebuie să fie, pentru început, discretă. Apoi, din ce în ce se va accentua.
La început, firele cu becuri vor fi înălţate. Spre final acestea vor fi cât
mai aproape de podea.
Cele patru personaje care vor păşi pe scenă sunt îmbrăcate în costume
negre, cu manşetele sacourilor de culoare argintie sau aurie, asortate cu
pălăriile şi bastoanele.

ACTUL I

La intrarea spectatorilor în sală PRIMUL, AL DOILEA, AL TREILEA

şi ULTIMUL stau aşezaţi fiecare pe unul dintre cuburi, astfel: PRIMUL
pe cubul din faţă dreapta, AL DOILEA, faţă stânga, AL TREILEA,
dreapta spate, iar ULTIMUL, stânga spate.

La început întuneric. Apoi încetul cu încetul, scena se luminează.

Cât încă spectatorii se mai aşază în sală, o voce groasă, calmă şi sigură
rosteşte:

VOCEA DIN OFF: Formula generală a oricărei religii şi a oricărei

morale este: “Fă aceasta sau aceasta, nu face asta şi
asta – iată calea fericirii! Altfel…” Orice morală, orice
religie poate fi prezumată în acest imperativ; eu numesc

3
 acest imperativ marele păcat originar al raţiunii, veşnica
aberaţie. Pronunţată de mine, această formulă se
transformă în contrariul ei – astfel este primul exemplu al
“reevaluării tuturor valorilor”: un om, un “preafericit”
reuşeşte să facă în mod necesar unele acte şi se fereşte de
altele, el introduce în relaţiile sale cu oamenii şi cu
lucrurile ordinea pe care însuşi o încarnează fiziologic.
Într-o singură propoziţie: virtutea sa este efectul fericirii
sale… O viaţă lungă, posteritatea remarcabilă nu sunt în
niciun fel recompensa virtuţii, dimpotrivă, virtutea este
însăşi lentoarea metabolismului, care, între altele, are
drept consecinţă o viaţă lungă, o posteritate remarcabilă.
Biserica şi morala spun: “Viciul şi luxul duc la pierzanie
o specie, un popor.” Restabilită, la mine raţiunea spune:
când un popor merge spre dispariţie, el degenerează
fiziologic, viciul şi luxul (adică nevoile de stimulare tot
mai puternice şi mai frecvente pe care le au naturile
epuizante) fiind un efect. Un cititor de gazete spune: cu
asemenea erori, acest partid va muri. Politica mea, mai
elevată, spune: un partid care comite asemenea erori este
sfârşit – el nu mai are siguranţa instinctului său. Orice
eroare, oricare ar fi ea, este efectul unei degenerescenţe a
instinctului, al dezagregării; avem aici o definiţie a
răului! Tot ceea ce e bun este instinct – şi, consecinţă,
uşor, necesar, liber.1

Ultimele cuvinte rostite de VOCEA DIN OFF sunt ascultate cu atenţie de

cei patru.

4
Primii trei înalţă câte o mână în semn de aprobare, în timp ce ULTIMUL
nu va face acest gest. Primii trei îl privesc încruntaţi. ULTIMUL se
ridică şi iese prin stânga.

PRIMUL (ridicându-se nervos): Unde se crede ăsta, dom’le?! Ce, noi

suntem tâmpiţi? Întotdeuna a fost el mai cu moţ, ştii!
(către Al Doilea) De ce nu spui nimic, dom’le? Nu eşti
de acord cu mine?
AL DOILEA (impasibil): Ba da.
AL TREILEA (sec): Mă plictiseşti cu devoţiunea şi corectitudinea ta. În
fiecare zi se întâmplă la fel. Ăla nu ridică mâna şi tu ţipi!
(ridicând tonul) M-am săturat până-n gât! Dacă n-aş lua
bani buni pentru asta n-aş mai veni. Votez! Chiar dacă
nu-mi convine. (bătând din picioare) Votez! Votez!
Votez!
PRIMUL (indignat): Ştiam că e aşa, dar măcar puteai să taci, să n-o spui
cu voce tare. Pe mine nu mă interesează de ce acceptaţi
să jucaţi jocul ăsta, mă interesează să nu vorbească gura
fără voi.
AL DOILEA: Ai avut noroc cu noi. Că nu suflă unu’ o vorbă.
PRIMUL: Aţi înnebunit! Vi s-a urât cu binele? Ştiţi că prima regulă
e să nu mă contraziceţi, a doua să nu ridicaţi tonul la
mine şi a treia să vă vedeţi de treaba voastră!
AL DOILEA (cuminte): Eu nu mai zic nimic.
AL TREILEA (indignat): Nu poţi să ne dai afară! Ştim prea multe şi alţi
proşti ca noi nu mai găseşti, în vecii vecilor.
PRIMUL: Dacă nu taci, ai să vezi cum te dau afară. Dar mai înainte,
te omor.
AL DOILEA: Atunci trebuie să mă omori şi pe mine.
ULTIMUL (intră şi se aşază la locul lui): Şi pe mine.

5
PRIMUL (mirat): Ha! Vă răsculaţi! (strigând) De ce nu faceţi o revoluţie
sau o lovitură de stat sau măcar un marş de protest sau un
miting, să vă ştie toată lumea?
AL DOILEA: Nu e stilul nostru. (explicativ) Uite, la ce ne-am gândit…
PRIMUL: V-aţi gândit? Regula nr. 6 din Regulament spune că “nu
aveţi voie să vă gândiţi decât atunci când, în îndeplinirea
sarcinilor în cadrul Grupului, este necesar acest lucru.”
AL TREILEA: Aşa este, dar Regula nr. 836 precizează că: “Membrii
Activi ai Grupului au dreptul o dată la cinci ani să-şi
spună părerea în legătură cu activitatea acestuia, doar în
cazul în care au o vechime mai mare de 10 ani.” (către
Primul) E adevărat, nu? Aşa că, ţinând cont de faptul că
toţi trei suntem în Grup de peste zece ani şi nu am mai
luat niciodată cuvântul, putem să ne spunem acum
părerea şi, mai mult decât atât, avem dreptul să fim
ascultaţi, nu-i aşa?
PRIMUL se uită la ceilalţi şi iese nervos, prin dreapta. Ceilalţi îşi dau
mâna, râd şi se îmbrăţişează.

AL TREILEA: V-am spus c-o să meargă. Fiara nu e aşa de puternică

precum ar vrea ea să fie.
ULTIMUL: Mă bucur c-am reuşit să ne impunem.
AL DOILEA: Credeam c-o să ne spulbere cu înjurăturile lui.
ULTIMUL: Proştii când sunt surprinşi nu mai zic nimic şi-o iau la
fugă.
AL DOILEA: Ce credea, că suntem nişte momâi?
AL TREILEA: Nişte fraieri?
AL DOILEA: Nu ştie să se poarte cu oamenii.

6
ULTIMUL: Dacă la alegeri ne lăsau să votăm cu cine voiam noi, nu
mai ieşea el. Da’ a avut grijă să ne aranjeze înainte, ca să
nu putem zice “nu”.
AL DOILEA: Suntem pe proprietatea lui.
AL TREILEA: Şi ce dacă! Dacă stăm aici, suntem şi noi la fel ca el,
avem acelaşi statut social, acelaşi ritual de comunicare şi
facem parte din aceeaşi grupare politică, nu?
AL DOILEA: Nu contează asta. El e el, iar noi suntem noi. Eu zic să ne
păzim pielea şi mintea, să nu-i dea cumva prin cap să ne
facă transfer de personalitate sau, Doamne fereşte, să ne
cloneze.
ULTIMUL: Eu am vrut să scriu…
AL TREILEA: Să scrii? Deci, tu! De ce-ai făcut asta?
ULTIMUL (mirat): Ce-am făcut?
AL TREILEA (scoate din buzunar o hârtie): Asta!
ULTIMUL (mirat): Ce-i aia?
AL DOILEA: Chiar nu ştii?
ULTIMUL: Nu ştiu despre ce e vorba.
AL TREILEA (despătureşte hârtia şi citeşte): “Vă aducem la cunoştinţă
următoarele: în cadrul Grupului se află persoane infiltrate
care urmăresc înveninarea relaţiilor dintre membrii
acestuia în vederea destabilizării şi dezintegrării
Grupului.”
AL DOILEA: Semnat?
AL TREILEA: Nesemnat.
ULTIMUL: Nu l-am scris eu!
AL TREILEA: Nici eu!
AL DOILEA: Nici eu!
AL TREILEA: Atunci cine l-a scris şi i l-a trimis şefului? Noroc că l-am
luat de pe biroul secretarei.

7
ULTIMUL: Eu, nu!
AL TREILEA: Nici eu!
AL DOILEA: Nici eu!
ULTIMUL: Atunci?
Intră Primul.

PRIMUL: Eu l-am scris!

Cei trei rămân uimiţi. Se aşază la locul lui.

PRIMUL: Da, eu l-am scris! Am vrut să văd ce faceţi! Cum vă

descurcaţi! Iar voi n-aţi găsit de cuviinţă decât să vă
răsculaţi, adică pardon, să vă spuneţi părerea despre
mine.
AL TREILEA: Ştiţi, noi nici măcar n-am vorbit despre dumneavoastră,
am zis aşa, în general…
PRIMUL (ridicându-se): Şi în special! “Fiară, mituitor, corupt”! Ei bine,
dacă tot am intrat în jocul ăsta, haideţi să-l jucăm până la
capăt. Cine pierde moare, unul câte unul. Rămâne unul.
Cel mai puternic!
AL TREILEA (se ridică): Ştiţi, eu am treabă în birou. Am un raport de
terminat până diseară.
PRIMUL: Mie trebuie să mi-l dai, nu? (Al Treilea dă din cap
aprobator) Nu mai am nevoie de nimic de la voi. Vreau
doar să jucaţi. Cine joacă câştigă onorariul pe zece ani.
AL DOILEA: Atunci…
ULTIMUL: Nu ne rămâne decât să…
AL TREILEA: Jucăm!
PRIMUL: E ultimul lucru pe care vi-l ordon.
AL TREILEA (se ridică): Dar eu nu vreau să mor. Am copii, am familie
mare.

8
PRIMUL: Dacă nu mori, cu ce-i creşti?
AL DOILEA: Dar poate nu moare el. Dacă mor eu nu pierd decât bani.
Am doar o fermă. Şi-am început să-mi construiesc
avionul meu.
ULTIMUL: Poate că şi eu o să mor. Nevastă-mea oricum se descurcă
şi fără mine. E deşteaptă!
PRIMUL: Aţi terminat cu sporovăiala?
AL TREILEA: Nu încă. Mai am o întrebare.
PRIMUL: Spune-o mai repede!
AL TREILEA: Dar de ce vă grăbiţi aşa? Putem începe jocul mâine. Să
ne pregătim şi noi puţin…
PRIMUL: Eşti un laş!
AL TREILEA: Sunt eu laş, dar sunt corect!
PRIMUL: Şi enervant!
AL TREILEA: În ce constă jocul acesta? Pentru că tot ceea ce facem noi
aici, de zece ani încoace, e un joc. Jucăm un joc în joc,
nu?
PRIMUL: N-ai înţeles nimic dacă tu, după atâţia ani, poţi să spui că
noi ne-am jucat aici. N-ai înţeles că de votul fiecăruia
dintre voi depindeau toţi, în mâinile noastre ţineam
destinele unei ţări?
ULTIMUL: Destinele? Eu ştiam că o fiinţă sau chiar un lucru poate
avea un singur destin.
PRIMUL: N-am chef şi nici timp de filozofia ta!
ULTIMUL: Dar să te asculţi pe tine, ai întotdeauna poftă. Vorbeşte
pentru tine, noi nu te mai auzim sau… poate nu vrem să
te mai auzim.
PRIMUL: După tot ce-am făcut pentru voi, ar trebui să vă
intereseze ce spun. Dacă nu eram eu, ajungeaţi nişte bieţi
profesori prin cine ştie ce şcoli de ţară.

9
ULTIMUL (se ridică): Să ştii că acolo, la ţară, se învaţă ce trebuie, nu
aici, la oraş, unde tu vrei să-ţi pregăteşti nişte soldaţi
indestructibili, carne de tun intelectual. (arătând spre
public) Crezi că toate hotărârile tale sunt corecte, spre
binele lor? Te înşeli cumplit! Niciodată nu te-ai îndoit de
tine, de capacitatea ta de a hotărî ceva! Nu eşti în stare
să-ţi conduci propria viaţă, darămite să mai hotărăşti şi
pentru nişte bieţi ca ei. Greşeşti! Şi tot ce-ai hotărât tu, se
va răsfrânge asupra ta.
PRIMUL: Îţi admir judecata! Da, cred că sunt, dintre toţi, cel mai
potrivit pentru rolul pe care-l am.
ULTIMUL: Aşa crezi tu!
PRIMUL: Exact! (uitându-se superior la ceilalţi) Îmi dau seama că
niciunul dintre voi n-a priceput nimic. (strigând) Nimic!
Nimic! Nimic! V-am plătit doar mâna, doar ridicările de
mână. N-aţi înţeles că viaţa lor e în mâinile noastre!
(către spectatori) Viaţa ăstora care stau şi se uită la noi,
aşteptând să ne aplaude sau să ne huiduie, să ne scuipe
sau să arunce în noi cu pietre, ăştia care ne vânează
fiecare mişcare, fiecare respiraţie, crezând că le
aparţinem, că au drept de viaţă şi de moarte asupra
noastră. Prezentul şi viitorul lor e în minţile noastre!
AL TREILEA: Prezentul nu există. Nu sunt decât “a fost” şi “va fi”-ul.
AL DOILEA: Au drepturi asupra noastră, atâta vreme cât depind de
noi. Te doare adevărul?
PRIMUL: Ce e adevărul? O noţiune filozofică, utopică, care ne face
să sperăm sau să visăm.
AL TREILEA: Eu cred în Adevăr. Şi mai cred că ăştia, cum le spuneţi
dumneavoastră, se numesc oameni şi sunt fraţi de-ai

10
 noştri, copiii noştri, părinţii noştri şi e firesc să aştepte
ceva de la noi, să se bazeze pe ajutorul nostru.
ULTIMUL: Şi noi, la rândul nostru, depindem de vrerea lor. Ne vor
sau nu!
PRIMUL: Să lăsăm asta acum. Suntem pentru altceva aici.
AL TREILEA: Da, să ne jucăm. Nu m-aş mira să ne spuneţi c-o să jucăm
“Nu te supăra, frate!” Sau, poate, ne jucăm “De-a baba
oarba”?
AL DOILEA: Sau “De-a puia-gaia”!
ULTIMUL: Poate “Telefonul fără fir” sau “Batistuţa”. Ba nu! Ştiu!
Sărim coarda, nu?
PRIMUL: Râdeţi degeaba. E un joc pentru cei mari. Un joc pentru
adulţi, dar pe care, cu siguranţă, l-ar câştiga copiii, dacă
ar avea voie să-l joace.
AL TREILEA: Cum se numeşte?
PRIMUL: “De-a Adevărul”!
AL DOILEA: Şi de ce scapă doar unul?
PRIMUL: Pentru că în asemenea jocuri nu-i loc de doi învingători.
Există doar un loc!
AL TREILEA: Şi dacă refuz să intru în joc?
PRIMUL: Vei rămâne închis aici pentru totdeauna.
AL TREILEA: De ce?
PRIMUL: Pentru că aşa spune Regulamentul.
AL TREILEA: Cum adică?
PRIMUL: Cale de mijloc nu există. Ori câştigi şi lumea e a ta, ori
pierzi şi înseamnă că nu meriţi să mai dai ochii cu lumina
zilei.
AL DOILEA: Deci murim în sens figurat, nu?
PRIMUL: Dacă tu crezi că cuvântul “moarte” poate avea şi o latură
figurată, atunci aşa e. Murim acolo (arată spre exterior),

11
 dar trăim aici, închişi între patru pereţi, sclavii veşnici ai
minţii noastre întortocheate.
ULTIMUL: Nu credeţi că e prea mult ce ne ordonaţi?
AL DOILEA: E prea greu şi foarte grav.
PRIMUL: Viaţa e prea grea şi foarte gravă. Trebuie să faceţi odată
şi-odată ceva care să curme starea asta.
AL TREILEA: Adică?
PRIMUL: Ar trebui să fim pentru câteva clipe sinceri, cinstiţi şi
hotărâţi.
AL DOILEA: Dar eu sunt aşa de când mă ştiu. Sincer, cinstit şi hotărât!
PRIMUL: Toate astea exclud laşitatea, iar tu eşti laş.
AL DOILEA: Nu sunt laş, ci doar conştient.
PRIMUL: Cum vrei să-i spui.
ULTIMUL: Şi cât va dura jocul ăsta?
PRIMUL: Poate nu se va termina prea curând. Sau, poate, va dura
doar o clipă.
AL TREILEA: Să-i dăm drumul!
ULTIMUL: Staţi! Orice joc are un arbitru, iar noi nu avem aşa ceva.
PRIMUL (uitându-se în sus): Ba avem.
AL DOILEA: A! Eu sunt prieten bun cu El.
ULTIMUL: Şi eu!
AL TREILEA: Şi eu! (către Primul) Dar tu?
PRIMUL: Eu? Nu ştiu!
AL DOILEA: Nu vrei să ştii!
PRIMUL: Se poate.
AL DOILEA: Vom vedea cui îi e mai aproape.
PRIMUL: Vă avertizez că nu e în joc credinţa, ci puterea noastră de
a spune adevărul, de a-l recunoaşte şi de a-l accepta.
AL TREILEA: Poate toţi avem această putere. Poate toţi merităm să
câştigăm!

12
PRIMUL: Numai Arbitrul va putea hotărî asta. Cu toate că, din câte
ştiu eu, nimeni nu a câştigat acest joc.
AL DOILEA: Aşadar, ne condamni!
PRIMUL: Nu. Vă provoc!
AL DOILEA: Şi la urma urmei, ce e aşa de greu să spui adevărul, să-l
recunoşti?
PRIMUL: E cumplit de greu, pentru că, de fapt, nimeni nu ştie, nu a
înţeles ce e Adevărul.
AL TREILEA: Adevărul înseamnă realitate!
PRIMUL: Crezi?
AL TREILEA: Sunt sigur!
PRIMUL: Eu nu. Să-i dăm drumul!
AL TREILEA: Hai!
ULTIMUL: Să-ncepem!

ACTUL II

Firele cu becuri se retrag, lăsând loc celor cu microfoane.

Lumină albastră de intensitate medie.
Cei patru se aşază fiecare la locul lui. Bila aurie din mijlocul scenei
începe să se rotească, iar razele de lumină ce pornesc dinăuntrul
acesteia vor forma un cer cu stele, proiectat în sală.
Un ceas imens, fără repere orare, cu mai multe limbi, coboară deasupra
bilei din centru.
Din spate îşi face aparţia Unul, un bărbat cu plete aurii, faţă albă,
înfăşurat într-o pânză albă, desculţ. Se opreşte în faţa ceasului, îi scoate
limbile, le aruncă şi se aşază în faţa acestuia.

13
AL DOILEA (uimit): Doamne! Tu eşti?
ULTIMUL (căzând în genunchi): Iisuse!
AL TREILEA (perplex): Deci, exişti!
PRIMUL: Regula jocului spune că trebuie să ne aşezăm toţi în faţa
ceasului, doi câte doi, de o parte şi de alta.
Cei patru se aşază în genunchi, câte doi, Al Doilea lângă Ultimul, Al
Treilea lângă Primul.

PRIMUL: Începem! Numele! Eu sunt Primul!

AL DOILEA (emoţionat): Eu, Al Doilea!
AL TREILEA (la fel): Eu, Al Treilea!
ULTIMUL (la fel): Eu, Ultimul!
PRIMUL: Părinţii? Mama mea se numea Prima, iar tata, Secundus.
AL DOILEA (contrariat): Pe mama o chema Prima, iar pe tata,
Secundus.
AL TREILEA (la fel): Mama, Prima! Tata, Secundus!
ULTIMUL (la fel): Mama, Prima! Tata, Secundus!
PRIMUL (mirat): E o coincidenţă, nu?
ULTIMUL: Cred că suntem fraţi.
AL DOILEA (contrariat): Eu frate cu voi?
AL TREILEA (repetând): Mama, Prima! Tata, Secundus!
PRIMUL (sceptic): Curios! Să mergem mai departe. Culoarea preferată?
TOŢI (în cor): Galben!
Din ce în ce mai repede.

PRIMUL: Încă o coincidenţă! Cântecul preferat?

TOŢI (în cor): “Don’t worry, be happy!”
PRIMUL: Încă o coincidenţă! Mirosul preferat?
TOŢI (în cor): De petrol.
PRIMUL: Încă o coincidenţă! La ce n-aţi renunţa cu niciun chip?

14
TOŢI (în cor): La viaţă!
PRIMUL: Încă o coincidenţă! Apartenenţa politică?
TOŢI (în cor): Incertă!
PRIMUL: Încă o coincidenţă! Originea?
TOŢI (în cor): Sănătoasă.
ULTIMUL: Mă întreb cum de e posibil să fim gemeni?
PRIMUL: Aici numai eu pun întrebări.
ULTIMUL: De ce tocmai tu? Ca să câştigi? Pentru că ştii dinainte
întrebările.
PRIMUL: Pentru că sunt Primul.
AL DOILEA: De ce eşti Primul?
AL TREILEA: Chiar, de ce?
PRIMUL: Pentru că mă cheamă Primul!
AL DOILEA: Şi ce dacă? Eu, sau Al Treilea, sau Ultimul, de ce-am fi
mai prejos?
PRIMUL: Pentru că voi sunteţi diluaţi, iar eu concentrat.
AL DOILEA: E-o tâmpenie!
PRIMUL: Lăsaţi-mă să continui!
ULTIMUL: Şi dacă nu te lăsăm, ce se întâmplă?
PRIMUL: Pierdem toţi. Aşa poate câştigă, totuşi, unul dintre noi.
AL DOILEA: Eu cred că ajunge cât ai întrebat. Dacă suntem gemeni,
suntem identici, o să ne alegem cu acelaşi lucru, nu?
PRIMUL: Greşit! Romulus şi Remus n-au avut acelaşi destin!
ULTIMUL: Păi, ăia erau doar doi, iar noi suntem patru. E o diferenţă
ca de la cer la pământ.
PRIMUL: Cred că ne piedem în detalii şi nu vedem esenţialul.
AL TREILEA: “Crezi”? Tu n-ai nimic sfânt!
AL DOILEA: N-o să ne înţelegem aşa. Parcă n-am vorbi aceeaşi
limbă! De fapt, probabil, nici nu ne interesează ce urlă
ăla de lângă noi. Ăsta e adevărul!

15
PRIMUL: Ai spus “Adevărul”?
AL DOILEA: Da. Am spus că ăsta-i adevărul.
ULTIMUL (către Primul): De ce eşti aşa mirat?
PRIMUL: N-are importanţă!
AL DOILEA: N-are importanţă ce spunem. Contează ce facem. Iar noi
facem totul pe dos, dinadins, ca să nu înţeleagă nimic
celălalt. Ne încurcăm unii pe alţii, nu ne respectăm, ne
îmbrâncim, ne călcăm în picioare, ne înjurăm, ne jurăm
că facem aia sau ailaltă, când realitatea e că facem tot ce
ne convine, tot ce ne foloseşte strict personal, fără să ne
întrebăm măcar o dată: poate are nevoie şi ăla de ceva ce
am şi nu-mi mai trebuie. Că de “ruptul de la gură” nici
nu mai pomenesc. Ăsta e adevărul!
ULTIMUL (fără pauză): Călcăm în “rahat” şi nu dăm şi la alţii. Sau dăm
altora, dar nu din “roadele călcatului în rahat”, ci resturi.
Adică un rahat. Şi astfel spunem c-am fost binevoitori,
c-am plecat urechea la nevoile celui de lângă noi, să-i
meargă şi lui bine. Suntem egoişti, zgârciţi şi hrăpăreţi.
Ăsta-i adevărul!
AL TREILEA: Am ajuns să ne batem şi să fluierăm în biserică. Am
uitat să-I mulţumim Lui pentru tot ce ne-a dat şi ne dă.
În schimb, când ajungem în faţa unei icoane, scoatem o
listă întreagă de cereri. Nu mai ştim să dăruim, ci numai
să cerem şi să luăm. Nu mai ştim să iubim, ci să urâm.
Şi peste toate astea, e de-ajuns să ne uităm unii la alţii şi
să ne înjunghiem reciproc sufletele. Am uitat să nu
deranjăm omul care se roagă sau care te roagă! Ăsta e
adevărul!
ULTIMUL: De ce? De ce-am ajuns în halul ăsta?
PRIMUL: Aici numai eu pun întrebări!

16
AL DOILEA: De data asta, nu! Va trebui să răspunzi şi tu!
PRIMUL: Eu nu răspund niciodată! Eu doar întreb! Asta înseamnă
să conduci.
AL TREILEA: Las-o baltă!
PRIMUL: Las-o tu baltă! Vezi cum vorbeşti!
AL TREILEA: Vorbesc aşa cum meriţi! Eşti un nemernic! Un nimeni!
Un nimic!
PRIMUL (violent): Nu-ţi permit! Te distrug!
AL DOILEA: Încetaţi!
ULTIMUL (urlând; către Unul) De ce ne laşi să fim aşa? De ce ne
tolerezi? De ce?

Scena se luminează brusc. Unul dispare, lăsând în urma lui, pânza cu

care a fost înfăşurat. Reapar firele cu becuri la capete.
Toţi se ridică brusc în picioare.

AL TREILEA: Ce s-a întâmplat?

ULTIMUL (luând pânza de pe jos): A dispărut!
AL DOILEA: A plecat doar.
PRIMUL: Aţi stricat totul cu vorbăria voastră.
AL DOILEA: Tu vorbeşti?
ULTIMUL: S-a supărat pe noi!
AL TREILEA (disperat): Dacă a murit?
ULTIMUL: Iar?
AL DOILEA: Atunci, va învia peste trei zile.
AL TREILEA: Şi dacă noi am fost cei care L-am răstignit încă o dată?
(plânge)
AL DOILEA: Cu vorbele şi faptele noastre. (plânge) Suntem nişte
ticăloşi!

17
ULTIMUL: N-a murit! E aici! În fiecare dintre noi! Cum să moară
tocmai El?
PRIMUL: N-a făcut niciodată aşa. Rămânea până la sfârşit.
AL TREILEA: Care sfârşit?
PRIMUL: Până la judecată.
AL DOILEA: Care judecată?
PRIMUL: Trebuia să ne spună care dintre noi a câştigat.
ULTIMUL: De-asta-ţi arde ţie acum? Să vezi cine a câştigat? Du-te
şi vezi dacă se mai deschid uşile.
PRIMUL: Bună idee! (iese prin dreapta, reintră prin spate
dreapta, apoi iese din nou prin stânga spate şi reintră
prin faţă).
În acest timp.

AL TREILEA: De ce n-a mai stat? Voiam să-L întreb atâtea.

ULTIMUL: Tocmai de-asta n-a rămas. Să nu-L asaltăm cu
întrebările noastre penibile şi stupide.
AL DOILEA: Spuneţi-mi că nu s-a supărat!
AL TREILEA: Chiar dacă s-a necăjit pentru moment, Lui îi trece. Noi
ţinem ranchiuna. Şi aşa rămânem pentru totdeauna. Cu o
pată mică uite-aici. (îşi pune degetul în mijlocul frunţii)
Primul reintră fericit şi, în acelaşi timp, contrariat.

PRIMUL: Toate uşile sunt deschise! Nu mai înţeleg nimic.

Niciodată n-a mai făcut aşa.
AL TREILEA: Înseamnă că nu s-a supărat.
PRIMUL: Teoretic vorbind, nici n-avea de ce, pentru că toţi am
răspuns bine la întrebări.
AL DOILEA: Probabil pentru că, tot teoretic vorbind, fiecare dintre
noi ştie o mulţime de lucruri. Dar, practic…

18
AL TREILEA: Ştiu! Ne-a mai dat o şansă!
AL DOILEA: Crezi?
AL TREILEA: Cred. Mi-ar fi plăcut să-L pot întreba de ce lasă să se
întâmple toate astea.
AL DOILEA: Ne lasă pe noi să înţelegem, să comunicăm, să ne
îngăduim unii pe alţii.
PRIMUL (superior): Ei, şi-acum gata cu joaca! La treabă! Avem de
recuperat timpul pierdut.
AL TREILEA: Ce treabă? Care “timp pierdut”?
PRIMUL: Parcă trebuia să-mi predai un raport, nu?
AL TREILEA: Ce raport?
PRIMUL: Cel pentru Comitet! Ai uitat?
AL TREILEA: Ah! Da! Da! Uitasem! Îmi dau demisia!
PRIMUL: Nu poţi! Regulamentul spune că membrii activi ai
Grupului nu pot demisiona.
AL TREILEA: Ştiu. Dar, tot Regulamentul spune că, membrii activi pot
deveni membri pasivi, iar aceştia la rândul lor pot
demisiona. Aşa că, acum pot demisiona.
PRIMUL (furios): N-ai decât! Nu ştii ce pierzi!
AL TREILEA: Ba ştiu! Dacă rămân aici îmi pierd Viaţa! (iese)
PRIMUL (furios): La treabă! (către Al Doilea) Întocmeşte raportul în
locul lui!
AL DOILEA: Nu pot.
PRIMUL: De ce?
AL DOILEA: Pentru că tocmai am demisionat. În aceleaşi condiţii
menţionate de colegul meu.
PRIMUL (furios): N-ai decât! Nu ştii ce pierzi!
AL DOILEA: Ba ştiu! Dacă stau îmi pierd Omenia. (iese)
Ultimul se îndreaptă spre ieşire.

19
PRIMUL: Ce faci?
ULTIMUL: Plec.
PRIMUL: Pleci? Unde?
ULTIMUL: Acasă.
PRIMUL: Fără învoire?
ULTIMUL: Fără.
PRIMUL: Uiţi că Regulamentul sancţionează…
ULTIMUL: Îl ştiu pe de rost.
PRIMUL: Şi?
ULTIMUL: Sunt un om liber!
PRIMUL: Cine ţi-a spus prostia asta?
ULTIMUL (ridicând pânza albă de pe jos): Unul! (dă drumul pânzei
din mână)
PRIMUL: Te-a minţit!
ULTIMUL: Tu m-ai minţit!
PRIMUL: Nu-i adevărat!
ULTIMUL: Ştii tu ce-i Adevărul? M-aş mira! De fapt, nu înţeleg de
ce nu te bucuri! Ai câştigat jocul! Eşti aici, cu uşile
deschise, dar singur.
PRIMUL: Am o armată de oameni în spate.
ULTIMUL: Nu cred. Am primit azi dimineaţă un subraport care
conţinea demisia tuturor oamenilor pe care-i credeai
slugile tale. (Primul se prăbuşeşte pe locul lui) La
revedere, dom’le! (iese)

Rămas singur, Primul observă pânza albă de pe jos. Se duce şi o ridică.

Apoi izbucneşte într-un hohot de râs isteric.
Scena inundată de lumină.

20
VOCEA DIN OFF: Ca să terminăm, să ne întrebăm de ce naivitate e
nevoie pentru a spune: “Omul trebuie să fie ca acesta şi
ca acela!” Realitatea ne oferă o bogăţie uimitoare de
tipuri, un extraordinar joc de forme şi metamorfoze ale
formelor; şi iată că vine cine ştie ce sărman de moralist,
care ne spune: “nu, omul trebuie să fie altfel”. Ia te uită!
Acest mic diavol ipocrit ştie cum trebuie să fii: ne
înfăţişează catastrofa… care este el, iar apoi vine şi ne
spune: “Ecce homo!”2

CORTINA

1
Friedrich Nietzsche - “Amurgul zeilor” – cap. “Cele patru mari erori”;
2
Friedrich Nietzsche - “Amurgul zeilor” – cap. “Cum a sfârşit Adevărata
lume prin a fi slabă”.

21