Sunteți pe pagina 1din 128

Tema: Buruienile

Subiectele:
1. Buruienile. Noţiuni de tip, grad de îmburuienare, cartarea buruienilor. Pagubele
cauzate d buruieni.
2. Particularităţile biologice ale buruienilor
3. Pragurile de daună a buruienilor, evaluarea lor agronomică
4. Principiile de clasificare şi clasificarea buruienilor

1. Buruienile. Noţiuni de tip, grad de îmburuienare, cartarea buruienilor. Pagubele


cauzate de buruieni
De-a lungul timpului noţiunea de buruiană a fost definit în diferite moduri.
Termenul „buruieni” trebuie folosit în sens mai larg având în vedere, atât plantele care
cresc pe terenurile lucrate producând pagube cât şi cele de pe terenurile nelucrate şi pot
deveni dăunătoare.
Conform definiţiilor de ultimă oră, buruienile sunt privite ca specii de plante nedorite,
întâlnite atât de agrofitocenoze cât şi în fitocenoze naturale, producând diverse şi enorme
pagube exprimate în finală cu scăderi a nivelului de productivitate a acestora cât şi a calităţii
producţiei agricole.
• Speciile de buruieni întâlnite pe terenurile lucrate şi cultivate sunt definite ca specii
segetale (segetis = semănătura, lan, ogor).
• Speciile de buruieni întâlnite pe terenurile nelucrate, necultivate (terenuri virane,
talazuri, drumuri, diguri, curţi ş.a.) sunt definite ca specii ruderale (rudestris = dărâmături ).
• În agrofitocenoze unei culturi, în afară de buruieni pot apărea specii a altor plante de
cultură (secara în grâu ş.a.). Acestea din urmă pot fi socotite şi definite ca „buruieni
condiţionate”.
• Unele din specii de plante sălbatice (buruieni) în procesul evoluţiei sau acomodat la
condiţiile de viaţă a culturilor agricole, fără ele nu pot trăi, deci nu pot fi întâlnite pe terenuri
nelucrate.
• În urma selecţiei naturale au apărut şi „buruienile speciale”.

1
Exemplu: orezul este însoţit de 3 specii de Echinochloa: mohor înalt (iarba bărboasă)
mohor alb şi mohor orezar; lucerna şi trifoiul – este însoţit de cuscută; meiul – este însoţit de
specii de mohor ş.a.
• La evaluarea îmburuienării agrofitocenozelor vom apela la noţiunile de:
♦ tip de îmburuienare – care exprimă şi prezintă modul de convieţuire a mai multor
specii de buruieni pe o anumită suprafaţă de teren
Exemple:
a) la culturile de câmp: tip mixt de îmburuienare: – anuale de primăvară + perene
cu drajoni (rar cu rizomi).
b) pe sectoarele legumicole, pomicole, viticole: tip mixt de îmburuienare – anuale
de primăvară + perene cu rizomi şi drajoni + bienale.
♦ grad de îmburuienire – care exprimă numărul şi masa buruienilor (verde şi
uscată) la o anumită suprafaţă (g/m2).
♦ cartarea buruienilor – procedeu agrotehnic orientat la evaluarea îmburuienării
agrofitocenozelor în dinamică în unitatea agricolă, în baza rezultatelor la aprecierea tipului şi
gradului de îmburuienare.
• Unele specii de buruieni, în funcţie de condiţiile climaterice care determină pagubele
cauzate de ele, pot fi considerate şi ca plante utile aplicate ca:
◊ plante furajere (costreiul, pirul gros ş.a.);
◊ plante medicinale;
◊ plante melifere ş.a.
• În ultimul timp tot mai frecvent în literatura de specialitate întâlnim noţiunea de
„buruieni - problemă”, apariţia cărora se datorează:
◊ folosirii unilaterale a metodelor şi mijloacelor de combatere a buruienilor;
◊ modului de expluatare a terenurilor (monocultura, cultura repetată).
Aceste momente ca rezultat vor contribui:
◊ la sporirea frecvenţei de apariţie a unor specii;
◊ sporirea numărului unor specii.

2
Reeşind din particularităţile lor biologice şi pagubele cauzate agriculturii ele devin
foarte dăunătoare (periculoase) şi trec în categoria de „buruieni - problemă”.
• Specii de „buruieni - problemă”
I monocotiledonate anuale – cu înmulţire generativă (apar şi dispar în fiecare an).
◊ avena fatua – odosul;
◊ echinochloa crus-galli – meiul mărunt;
◊ setaria glauca, viridis, verticilata – mohorul păsăresc, verde, agăţător.
II monocotiledonate perene – cu înmulţire prin seminţe şi rizomi.
◊ agropyrum repens – pirul târâtor;
◊ cynodon dactylon – pirul gros;
◊ sorghum halepense – costreiul.
III dicotiledonate anuale – cu înmulţire generativă.
◊ amaranthus retroflexus – ştirul;
◊ chenopodium album – loboda sălbatică;
◊ sinapis arvensis – muştarul sălbatic;
◊ solanum nigrum – zârna neagră.
IV dicotiledonate perene – cu înmulţire vegetativă.
◊ cirsium arvense – pălămida;
◊ convolvulus arvense – volbura;
◊ sonchus arvensis – susaiul.
• Drept surse de îmburuienire a terenurilor lucrate sunt considerate:
◊ solul – cu rezervele sale de seminţe, fructe, organe vegetative de înmulţire în
stratul arabil al solului.

3
Repartizarea seminţelor de buruieni pe straturi, până şi după arat
(după A.B. Захаренко, 2000)
Numărul de seminţe Seminţe de buruieni (%) după arătură
Adâncimea, cm
(%) până la arătură Fără antetrupiţe Cu antetrupiţe
0–5 68,8 20,5 2,9
5 – 10 16,8 21,4 3,5
10 – 15 4,9 19,2 6,4
15 – 20 5,3 17,4 22,4
20 – 25 4,2 21,5 64,8

◊ buruienile de pe terenurile nelucrate (terenuri virane, marginea drumului,


canalelor de irigaţie ş.a.)
◊ gunoiul de grajd – nesupus fermentării, prelucrărilor termice sau chimice
(sterilizanţi).
◊ materialul semincer necondiţionat – până la semănat trebuie supus curăţatului de
impurităţi deci şi de seminţele de buruieni.
• Buruienile pot provoca daune atât agriculturii cât şi economiei în ansamblu.
Din cele mai pronunţate pagube cauzate de buruieni vom evidenţia:
Pagubele produse de buruieni
Buruienile – gazdă pentru
Creşterea costului de diferiţi agenţi patogeni şi
producţie, diminuarea dăunători.
indicilor economici:
venitul net, rentabilitatea Concurenţa plantelor de
cultură pentru condiţiile
de viaţă

Dificultăţi în Efecte negative


Intoxicaţii produse Deprecierea calităţii asupra sănătăţii
executarea lucrărilor
animalelor producţiei agricole oamenilor.
agricole

Factorii care influenţează pagubele:


- epoca la care au loc îmburuienirea;
- natura buruienilor;
- gradul de îmburuienire;
- planta cultivată;
- lucrările de îngrijire;
- condiţiile de cultură;
- condiţiile de climă şi sol.

4
♦ creşterea costului de producţie cu diminuarea venitului net, nivelului de
rentabilitate ş.a. Cheltuielile pentru combaterea buruienilor pot atinge valori de 10 – 15 %
din costul producţiei.
La o îmburuienire puternică diminuarea producţiei poate atinge valori de 30 – 60 %,
iar la o îmburuienire foarte puternică, producţia poate fi complet compromisă. Cheltuieli
indirecte sunt legate de: curăţirea boabelor de seminţe de buruieni, înlăturarea defecţiunilor
tehnice a combinelor, maşinilor agricole.
♦ dificultăţi în executarea lucrărilor agricole.
◊ buruienile reduc indicii de calitate a lucrărilor;
◊ prezenţa buruienilor (îndeosebi a celor perene) sporesc rezistenţa opusă la
efectuarea lucrărilor cu peste 30 %;
◊ productivitatea maşinilor de recoltat se reduce cu 25 – 30 %;
◊ resturile de buruieni măresc umiditatea producţiei care trec prin combine, are
loc blocarea sitelor, are loc înfundarea combinelor.
♦ concurenţa plantelor de cultură pentru condiţiile de viaţă.
◊ buruienile consumă de 1,5 – 2,0 ori mai multă apă decât planta de cultură;
Exemplu: planta de porumb consumă la sinteza 1 kg de substanţă uscată – 400 litri
apă, buruienile specifice – 500 – 1000 litri de apă;
◊ buruienile consumă cantităţi mari de elemente nutritive în detrementul plantei
cultivate, reducând coeficientul de utilizare a îngrăşămintelor;

Exportul de elemente nutritive de către buruieni la


diferit grad de îmburuienire (datele de generalizare a 150
experienţe efectuate în anii 1970 - 1985)* (după V. Isaiev)
Export de NPK la gradul de îmburuienire
Cultura
Slab Mediu Puternic
Media pentru toate culturile de câmp
12,8 41,3 186,7
inclusiv:
Cerealele păioase 12,7 41,1 158,9
Porumb pentru boabe 8,9 62,1 109,4
Cartof 10,9 40,5 116,8
Sfecla de zahăr 17,4 59,8 191,7
Inul pentru fibre 28,1 68,6 234,2

5
◊ buruienile parazite – cu ajutorul haustorilor extrag hrana din tulpinile şi
rădăcinile plantelor de cultură;
◊ datorită ritmului sporit de dezvoltare buruienile depăşesc planta de cultură, o
umbresc, se reduce activitatea fotosintetică, reduce coeficientul de utilizare a luminii ca
factor de vegetaţie.
♦ deprecierea calităţii producţiei agricole.
◊ seminţele de neghină, măsălăriţă, măcinate odată cu boabele fac făina
inutilizabilă;
◊ seminţele de hrişcă tătărească, obsiga secării imprimă făinii o culoare neagră;
◊ seminţele de punguliţă transmit făinii un gust neplăcut;
◊ multe buruieni determină intoxicarea sau otrăvirea animalelor (coada calului,
piciorul cocoşului ş.a.);
◊ pelinul, usturoiul sălbatic, sulfina transmit laptelui un gust neplăcut;
◊ ca rezultat al îmburuienirii are loc reducerea substanţelor proteice la boabele de
grâu şi mazăre cu 0,5 – 2,5 %; procentul de zahăr din sfeclă – cu 0,1 – 0,4 %; se măreşte
raportul dintre paie şi boabe (în favoarea paielor).
♦ intoxicaţiile produse animalelor.
◊ multe specii de buruieni sunt evitate de către animalele la păşunat. Dacă acestea
ajung în fân, animalele nu le pot evitate şi apar cazuri de intoxicare (mătrăguna, ciumăfaia,
măsălăriţa, turiţă, laptele câinelui ş.a.)
♦ buruienile sunt gazde pentru diferiţi agenţi patogeni şi dăunători ai plantelor de
cultură, contribuie la înmulţirea şi răspândirea acestora.
Exemple:
a) ridichea sălbatică, traista ciobanului – gazdă pentru hernia verzii;
b) specii de susai – gazde pentru diferite rugini;
c) zârna – cancerul cartofului;
d) ştirul, loboda – gazda pentru depunerea ouălor a ploşniţei de sfeclă;
e) pirul – gazdă a viermelui sârmă;
f) volbura – gazdă pentru buha semănăturilor.

6
♦ efecte negative asupra sănătăţii oamenilor.
◊ polenul unor specii provoacă reacţii alergice.
Remarcă: pagubele provocate de buruieni plantelor de cultură variază în funcţie de
specie (10 % – 96 %) şi sunt aproape egale cu cele cauzate de boli şi dăunători, sau chiar mai
mari.
♦ Factorii care influenţează pagubele produse de buruieni:
a) epoca la care are loc îmburuienirea. Pagube cele mai ridicate sunt înregistrate
dacă buruienile răsar odată cu plantele sau la o dată foarte apropiată de aceasta.
Rezultatele multor experienţe au permis apariţia şi utilizarea noţiunilor:
◊ perioada critică pentru concurenţa cu buruienile (perioada herbocritică) –
perioada de la semănat în care plantele sunt foarte sensibile la îmburuienare.
◊ interval de toleranţă – dacă în timpul perioadei critice culturile sunt menţinute
în stare curată de buruieni, plantele vor concura cu succes cu buruienile pentru un anumit
interval numit „interval de toleranţă”.
Durata perioadei critice şi intervalului de toleranţă
Durata perioadei critice Durata intervalului de
Cultura
(săptămâni) toleranţă (săptămâni)
Porumb 3–5 6–7
Soie 3–4 7–8
Cartof 6 8–9
Fasole 5–6 7–8

b) natura buruienilor
În funcţie de particularităţile biologice ale buruienilor, acestea pot să provoace
pagube mai mici sau mai mari (tipul de îmburuienare, perioada de vegetaţie, masa
vegetativă, consumul de apă, elemente nutritive).
c) gradul de îmburuienare
Pagubele provocate de buruieni sporesc odată cu creşterea gradului de
îmburuienare. Numărul de buruieni ca regulă va exprima îndeosebi efectul allelopatic a
acestora.
d) planta cultivată

7
Plantele cultivate se deosebesc după modul cum vor reacţiona la prezenţa
buruienilor. Din acest punct de vedere se disting culturi:
- mijlociu sensibile – pierderile de recoltă sunt cuprinse între 5 – 30 % (grâul,
orzul ş.a.).
- foarte sensibile – pierderile de recoltă sunt cuprinse între 10 – 70 % (sfecla,
cartoful, lucerna).
- extrem de sensibile – pierderile de recoltă sunt cuprinse între 30 – 100 %
(soia, porumbul ş.a.).
e) lucrările de îngrijire aplicate
Reduc îmburuienirea lucrările frecvente, eficiente şi la timpul oportun (în perioada
herbocritică).
f) condiţiile de cultură
Pierderile sunt mai mari în condiţii de fertilizare şi utilizarea irigaţiilor.
g) condiţiile de climă şi sol
Pagube mai mari în zonele cu precipitaţii reduse şi cu o frecvenţă mare a perioadelor
cu secetă.

2. Particularităţile biologice ale buruienilor


• Pe parcurs buruienele au căpătat unele particularităţi foarte diferite de ale plantelor de
cultură care le asigură perpetuarea. Cunoaşterea acestora este foarte importantă, deoarece
permit selectarea unor măsuri de combatere avantajoase din punct de vedere agrotehnic,
economic, ecologic.
1. Înmulţirea
a) buruieni cu înmulţirea prin seminţe (sexuat) – produc un număr de seminţe mult
mai mare decât plantele de cultură.

8
Numărul de seminţe produse de o buruiană
Specia Numărul de seminţe pe plantă
Avena fatua 6.800 – 8.200
Agrostemma gitago 150 – 2.500
Amaranthus retroflexus 500.000 – 1.000.000
Chenopodium album 72.000 – 1000.000
Descurainia sophia 500.000 – 700.000
Echinochloa crus-galli 6.000 – 8.000

O parte a acestor seminţe mor la suprafaţa solului datorită condiţiilor nefavorabile,


celelalte prin lucrări a solului sunt încorporate unde se acumulează constituind rezervele de
seminţe şi fructe.
b) buruieni cu înmulţirea vegetativă (asexuată) – numeroase specii îndeosebi cele
perene se înmulţesc pe cale vegetativă: prin rizomi, drajoni, bulbi, tulpini târâtoare sau prin
fragmentarea rădăcinilor şi tulpinilor.
2. Germinarea eşalonată
Seminţele unor specii de buruieni (neghina, mohorul lat) pot germina imediat ce ajung
în sol după un interval nu mare de timp.
Majoritatea seminţelor şi fructelor de buruieni au nevoie de o perioadă de
postmaturaţie care are loc în stratul superficial al solului.
Perioada de postmaturaţie depinde de:
♠ Factori interni
◊ duritatea tegumentului seminal
◊ gradul de coacere în momentul încorporării în sol
◊ prezenţa unor substanţe care inhibă germinaţia.
♠ Factori externi
◊ umiditatea solului – (40 % apă de la cap. de câmp)
◊ temperatura solului – (1 – 5°; 5 – 10°; 10 – 12°C)
◊ lumina
◊ prezenţa O2 sau CO2
Factorii interni şi externi determină nu numai durata perioadei de postmaturaţie ci şi
germinarea eşalonată.
9
Datorită germinaţiei eşalonate, lupta cu buruienile este destul de dificilă. Pentru a
reduce rezerva de seminţe din sol este nevoie de ani de zile.
3. Maturitatea seminţelor
Speciile de buruieni pe parcursul perioadei de vegetaţie ajung la maturitate în perioade
foarte diferite.
Maturitatea timpurie după înflorit este caracteristică pentru majoritatea speciilor de
buruieni.
La unele specii (ştirul, mohorul, pălămida) maturarea seminţelor se face eşalonat pe
aceeaşi plantă.
4. Răspândirea seminţelor
După modul de răspândire a seminţelor de buruieni deosebim 3 grupe de specii:
anemohore – răspândire cu ajutorul vântului
hidrohore – răspândire cu ajutorul apei
zoohore – răspândire prin intermediul animalelor: cu ajutorul păsărilor – ornitohore;
cu ajutorul furnicilor – mirmecohore; epizoohore – prin blana animalelor; endozoohore –
trecerea prin aparatul digestiv al animalelor.
5. Sistemul radicular puternic
Marea majoritate a speciilor de buruieni au un sistem radicular profund, puternic
ramificat, care îi permit în comparaţie cu planta de cultură să facă faţă mai uşor condiţiilor
diferite şi dificile de mediu.
Rădăcinile unor specii de buruieni elimină în sol secreţii.
Microflora rizosferei unor specii elimină produse metabolice care creează produse de
allelopatie faţă de planta de cultură (susaiul – faţă de floarea-soarelui; pălămida; pirul gros –
faţă de ovăz ş.a.)
6. Vitalitatea, longevitatea
Longevitatea – exprimă însuşirea seminţelor de buruieni de a-şi păstra puterea de
germinaţie timp foarte îndelungat;
Vitalitatea – exprimă însuşirea seminţelor de buruieni de a rezista variaţiilor,
condiţiilor de mediu fără să-şi piardă puterea de germinaţie.
7. Plasticitatea şi adaptibilitatea

10
Plasticitatea – exprimă însuşirea buruienilor seminţelor de a creşte în condiţii foarte
variate de mediu;
Adaptibilitatea – însuşirea buruienilor de a se adapta la condiţiile de viaţă, sau de a
convieţui cu anumite plante de cultură.

3. Pragurile de daună a buruienilor, evaluarea lor agronomică


Apariţia buruienilor în agrofitocenoze nu întotdeauna indică necesitatea combaterii lor
completă şi imediată.
Gradul de influenţă negativă a buruienilor este determinat de abundenţa lor şi
sensibilitatea plantelor de cultură faţă de ele.
În funcţie de reacţia plantelor de cultură la buruieni, deosebim următoarele niveluri sau
praguri de daună:
A. Pragul fitocenotic de daună (PFD) – exprimă acel număr de buruieni care nu pot
pricinui daune semănăturilor. Posibilităţile de apariţie a acestora sunt condiţionate de cazul
folosirii incomplete de către planta de cultură a factorilor de existenţă: lumina, umiditatea
ş.a.
B. Pragul critic (statistic) de daună (PCD) – exprimă un aşa număr de buruieni care
duc la pierderi de recoltă, care nu depăşesc nivelul de 3 – 6 % de la recolta reală.
Combaterea lor la acest moment nu este justificată economic, deoarece costul
producţiei suplimentare deobicei nu depăşeşte nivelul cheltuielilor prevăzute la combaterea
buruienilor.
C. Pragul economic de daună (PED) – exprimă acel minim de buruieni, combaterea
completă a cărora va asigura obţinerea adaosurilor de recoltă, care vor acoperi cheltuielile la
combaterea acestora prin diferite metode şi strângerea de recoltă suplimentară.
Adaosul de recoltă în aşa caz depăşesc limitele de 5 – 7 % de la nivelul de recolta
reală.
Pierderi de producţie cauzate de buruieni la diferite culturi, %

11
Numărul de buruieni la 1 m2
Culturi
5 10 15 20 50 75 100 200
Grâu de toamnă 1,9 3,6 5,3 8,6 15,8 22,0 27,1 41,0
Grâu de
1,8 3,4 5,1 8,3 15,7 22,0 27,6 43,9
primăvară
Orz 1,5 3,1 4,7 7,4 13,5 18,8 23,2 34,9
Hrişcă 3,0 5,8 8,5 13,2 22,8 29,5 34,4 43,3
Orez 1,6 3,8 4,7 7,5 14,2 20,1 25,3 40,9
Inul pentru fibre 0,9 1,8 2,7 4,3 8,5 12,1 16,0 28,7
Porumb 2,9 5,7 8,4 13,6 25,2 34,9 43,1 65,3
Cartof 2,4 4,7 6,8 10,9 19,4 26,1 31,2 43,0
Sfeclă de zahăr 3,0 5,9 8,7 14,0 25,8 35,7 44,1 66,2
Floarea-soarelui 2,6 5,1 7,4 11,8 21,4 29,1 35,1 49,7
Soia 6,6 12,3 17,4 25,8 39,1 45,9 49,5 53,0
Ierburi anuale 2,0 4,0 6,0 9,7 18,3 25,9 32,6 52,6
Ierburi perene 3,0 5,7 8,0 12,1 19,1 23,1 25,4 28,2

Pragurile de daună a buruienilor în semănăturile culturilor de câmp, bur. / m2


Prag critic Prag economic
Culturile
min max min max
Grâul / toamnă 12 20 14 26
Orzul / toamnă 12 21 15 27
Porumb / siloz 6 11 8 14
Sfecla / zahăr 5 9 7 11
Floarea-soarelui 7 12 10 16
Soia 3 5 4 7
Hrişca 7 10 8 14
Cartoful 6 11 8 13

12
4. Principiile de clasificare şi clasificarea buruienilor
La clasificarea buruienilor pot fi folosite următoarele criterii:
- sistematic (botanic)
- habitat
- preferinţe faţă de hrană
- biologic
- modul de procurare a hranei.
Combaterea reuşită a buruienilor presupune nu numai cunoaşterea particularităţilor
biologice dar şi clasificarea exactă a speciilor de buruieni.

13
Clasificarea buruienelor

Clasificarea sistematică Clasificarea după habitat


(botanică) (locul unde se dezvoltă)

Are la bază sistemul binomal, (gen + specie)


Buruieni ruderale –
propus de Carl von Linné. Buruieni segetale - se
întâlnite pe locuri Buruieni de pe pajişti
dezvoltă în
necultivate. naturale sau artificiale
Ex: Avena fatua: semănăturile de câmp
Avena – genul
Fatua – specia Clasificarea după preferinţele faţă de
hrană şi sol
Buruieni speciale Buruieni condiţionate
Azotofilele – pe soluri bogate în azot
Samurasla de floarea
Lupoaia la floarea soarelui, soarelui în semănăturile
Calcicolele – pe soluri bogate în tutun de porumb; plante de
calciu Cuscuta la lucernă, trifoi, grâu în semănăturile de
cartof, morcov.... orz…

Calcifugele – pe sol cu pH acid

Halofilele – pe soluri saline şi


alcaline

14
Clasificarea buruienelor
după modul de procurare a hranei.

Autotrofe Heterotrofe Semiheterotrofe

Capacitatea de a se hrăni independent Lipsite de clorofilă, se Au clorofilă, produc hrană prin


prin propriile organe. alimentează cu substanţe fotosinteză proprie, dar pot
Face parte majoritatea speciilor. nutritive gata, elaborate de parazita pe rădăcinile plantelor
către planta – gazdă. cultivate sau flora spontană,
folosind la fotosinteză seva brută
B. heterotrofe B. heterotrofe a plantei gazdă.
pe tulpină pe rădăcină

Speciile de cuscută cu înmulţirea Speciile de lupoaie, înmulţirea


prin seminţe sau fragmentarea prin seminţe, în loc de rădăcini, posedă de
tulpinii posedă de haustorii – organele de haustorii – organe de fixare pe
sugere care înlocuiesc rădăcina. rădăcina plantei – gazdă.

15
Clasificarea buruienelor

După biologie

Terofite (T) Hemiterofite (HT) Criptofite (K) Camefite (C) Fanerofite (F)
B. anuale – se înmulţesc B. bianuale – răsar B. perene – se înmulţesc Hemicriptofite Include buruieni Specii cu tulpini
prin seminţe, apar şi dispar primăvara târziu cu în special cu ajutorul B. perene cu perene de climă înalte, lignificate
în fiecare an. acumularea subst. de rezervă organelor vegetative sau tulpini incomplet rece, submontane şi sub formă de
în rădăcini. Iernează sub prin seminţe. lignificate. montane. arbuşti.
formă de plantă, iar la anul II
formează tulpini florifere şi
seminţe apoi mor.
T1 – B. anuale, răsar toamna
cu maturarea primăvara
timpuriu sau la începutul verii. H1 – B. perene cu
Hidrofitele (Hy)
T2 – B. anuale, răsar toamna Geofitele (G) Se dezvoltă pe sol rădăcini fibroase.
cu maturarea în cursul verii,
se dezvoltă în cu exces de apă. H2 – B. perene cu
sol uscat. Cuprinde specii tulpini repente
întâlnite la cerealele de
acvatice. (stolonifere).
toamnă.
H3 – B. perene cu
T3 – B. anuale, răsar primăvara
G1 – B. perene cu rădăcini capabile
devreme cu maturarea în cursul înmulţire prin rizomi. de înmulţire
verii. Însoţesc culturile
semănate timpuriu. G2 – B. perene cu înmulţire vegetativă fiind
prin tuberculi. tăiate de la colet.
T2 - B. anuale, răsar primăvara G3 – B. perene cu înmulţire H4 – B. perene cu rădăcini
prin drajoni. incapabile de înmulţire
târziu, ajung la maturitate la
sfârşitul verii sau toamna. G4 – B. perene cu înmulţire vegetativă.
prin bulbi. H5 – B. perene cu rădăcini
drajonate.
16
Lecţia 11 (2 ore)

Tema: Metodele de reglare a gradului de îmburuienare

Subiectele:
1. Principiile de clasificare şi clasificarea metodelor de reglare a gradului de
îmburuienare
2. Evaluarea agronomică a metodelor de combatere a buruienilor: preventive,
mecanice, fizice, biologice, fitocenotice
3. Particularităţile metodei chimice şi integrate de reglare a gradului de
îmburuienare
4. Metodele de reglare a gradului de îmburuienare pe sectoarele pomiviticole
5. Însuşirile erbicidelor, principiile de clasificare şi clasificarea erbicidelor.
Particularităţile aplicării metodei chimice la culturile de câmp, horticole, viticole

1. Principiile de clasificare şi clasificarea metodelor de reglare a gradului de


îmburuienare
Diversitatea metodelor de reglare a gradului de îmburuienare a culturilor de câmp
prezentate în arsenalul ştiinţelor agricole sunt foarte variate după:
- conţinut;
- cheltuieli de efectuare;
- eficacitate.
Conform datelor lui A. Tulikov la clasificarea metodelor de reglare a gradului de
îmburuienare pot fi folosite două criterii de bază:
I. Obiectivul nociv supus combaterii:
Conform acestora vom deosebi câteva grupe de metode la combaterea buruienilor –
la baza cărora este luat în consideraţie forma concretă a obiectului nociv supus combaterii.
Reeşind din aceste considerente vom evidenţia următoarele grupe:
◊ grupa de metode preventive – orientate la lichidarea surselor, focarelor de
seminţe şi fructe de buruieni cât şi a căilor de răspândire a acestora.

17
◊ grupa de metode curative – orientate în prim plan la combaterea atât a
buruienilor în diferite faze şi perioade de vegetaţie a acestora, a organelor vegetative de
înmulţire cât şi scăderea puterii de viabilitate a buruienilor.
◊ grupa de metode speciale – orientate la localizarea buruienilor, micşorarea
arealului de răspândire, daunelor cauzate de buruieni foarte periculoase (cele din grupa de
buruieni – problemă sau de carantină).
II. Metoda (forma) concretă de combatere a buruienilor:
În acest context vom deosebi:
◊ metoda preventivă;
◊ metoda mecanică;
◊ metoda fizică;
◊ metoda biologică;
◊ metoda fitocenotică;
◊ metoda chimică.
Evaluarea acestor metode este prezentată şi evoluată în subiectele următoare.

18
Clasificarea
metodelor de combatere a buruienelor
(după A. Tulikov)

I. Grupele metodelor de combatere


II. Metodele de combatere a
(prevede forma concretă a obiectului buruienelor
nociv supus combaterii)

Preventive – orientate la Preventivă – prevede Fizică – prevede Mecanică – prevede


lichidarea surselor, focarelor de lichidarea surselor, modificări a folosirea uneltelor,
seminţe, fructe de buruieni focarelor de răspândire mediului de trai maşinilor
a seminţelor, fructelor
Curative – orientate la de buruieni
combaterea buruienelor, organelor
vegetative de înmulţire Fitocenotică – prevede Biologică - prevede
Chimică – prevede folosirea plantelor de aplicarea agenţilor
aplicarea erbicidelor cultură cu concurenţă biologici (naturali şi
Speciale – orientate la înaltă faţă de buruieni patogenici), rotaţia
combaterea, localizarea buruienelor culturilor
foarte periculoase, de carantină

Organizatorice – prevede lucrări


Ecologică – prevede modificări a
de ameliorare a stării cultural-
condiţiilor pedologice
nesatisfăcătoare pentru buruieni tehnice a terenurilor (cartarea
buruienilor, alegerea drumurilor)

19
2. Evaluarea agronomică a metodelor de combatere a buruienilor: preventive, mecanice,
fizice, biologice, fitocenotice
Metodele preventive – ca regulă prevăd realizarea următoarelor măsuri, procedee de
lichidare a surselor, focarelor cât şi căilor de răspândire a acestora:
♣ aplicarea pentru semănat materialul semincer supus procedurii de curăţire a acestora
de impurităţi, în acelaşi timp şi de seminţele şi fructele de buruieni;
♣ aplicarea gunoiului de grajd supus preventiv fermentării, prelucrării termice sau
chimice (sterilizare) până la administrare;
♣ folosirea pentru irigaţie a apei curăţate preventiv de seminţele şi fructele de buruieni;
♣ efectuarea recoltării la timp şi corectă a culturilor de câmp;
♣ distrugerea la timp a buruienilor de pe sectoarele virane, drept focare de răspândire a
seminţelor, fructelor acestora;
♣ evitarea cazurilor de răspândire a seminţelor de buruieni prin intermediul animalelor;
♣ organizarea reuşită a serviciului de carantină;
Metodele fizice de combatere a buruienilor
Drept metode fizice de combatere a buruienilor pot fi evidenţiate:
- arderea buruienilor cu flacără deschisă – bazată pe aplicarea la arderea petrolului
sau derivaţii lui. Necesită instalaţii speciale. Nu poluează solul. Recomandate la: porumb,
sorg, floarea-soarelui, cartof, pomi şi viţa de vie. Rezultate bune asigură completarea acesteia
cu praşilele manuale sau mecanizate.
- sterilizarea solului – practicată mai frecvent în sere, răsadniţe, ghivecele nutritive.
Pe câmp stratul superficial se sterilizează prin arderea miriştei (aplicată odată la
câţiva ani sau în cazuri speciale).
În sere între două cicluri de producţie se folosesc vaporii de apă supraîncălziţi şi
injectaţi în sol.
- folosirea microundelor magnetice sau electro-magnetice recomandată pentru
lichidarea capacităţii germinative ale seminţelor cât şi a dăunătorilor şi agenţilor patogenici,
combaterea buruienilor în perioada de vegetaţie a culturilor agricole.
Metodele biologice – prevăd combaterea buruienilor în rezultatul aplicării diferitor grupe
de agenţi ca:

20
♥ agenţi naturali – prevede folosirea insectelor la combaterea unor buruieni preferate,
care servesc drept sursă de nutriţie: frunza, tulpinile, rădăcinile sau seminţele şi fructele. Sunt
preferate insectele deoarece acestea mai repede se adaptează la planta-gazdă.
♥ agenţi patogenici – prevede folosirea la combaterea buruienilor a viruşilor,
bacteriilor, ciupercilor. Sunt folosiţi cu succes deoarece foarte uşor şi repede pot fi răspândiţi
de vânt, apă, insecte.
Metoda biologică este destul de costisitoare şi necesită timp îndelungat (10-12 ani) la
elaborare. Este justificată numai în caz când alte metode nu asigură rezultatele preconizate.
Avantajele metodei biologice:
- obţinerea producţiei agricole biologic pură;
- lipsa impactului asupra stării ecologice a mediului.
Dezavantajele metodei biologice:
- persistă pericolul de introducere în ţară patogeni care pot vătăma unele culturi de
câmp;
- imposibilităţi de a fi folosită pe suprafeţe limitate;
- agenţii pot uşor fi atacaţi de pesticide;
- metoda este foarte complicată şi necesită timp îndelungat la obţinerea agentului
biologic.
Metoda fitocenotică – bazată pe modul de interacţiune dintre planta de cultură şi speciile
de buruieni.
În agrofitocenoze deosebim două componente de bază:
- planta de cultură (una sau 2 – 3) – componentă dominantă;
- buruienile (mai multe specii) – componentă recesivă.
Dintre cele mai pronunţate forme de interacţiune dintre dominantele agrofitocenozei şi
diferite specii de buruieni vom evidenţia:
♦ Înăbuşirea biologică – bazată pe capacitatea de înăbuşire a buruienilor de către planta
de cultură. Acestea vor fi divizate în 3 grupe:
a) plante cu o concurenţă înaltă faţă de buruieni – cerealierele păioase de toamnă
(secara, grâul, orzul) rapiţa, ierburile perene;
b) plante cu o concurenţă medie faţă de buruieni – cerealierele păioase de primăvară
(ovăzul, orzul de primăvară) floarea-soarelui, porumbul, tutunul;

21
c) plante cu o concurenţă scăzută faţă de buruieni – meiul, sorgul, sfecla, leguminoasele
la boabe anuale.
♦ Allelopatia – forma de interacţiune între plante prin intermediul unui inhibitor chimic cu
influenţă asupra creşterii şi dezvoltării. Termenul „allelopatie” provine de la grecescul
„allelon” – adică una alteia şi „patheo” – ce înseamnă suficienţă, boală.
Esenţa allelopatiei constă în următoarele: plantele, microorganismele cât şi resturile
vegetale în proces de descompunere elimină în sol substanţe activ biologice, care pot cauza
efect de stimulare sau frânare.
Înăbuşirea biologică a buruienilor de către planta de cultură poate fi condiţionată direct sau
indirect de:
♠ norma de semănat. Respectarea normei de semănat cu repartizarea cât mai uniformă a
seminţelor pe terenul cultivat va permite o folosire mai reuşită a factorilor de viaţă, o
dezvoltare mai sporităa plantei de cultură, deci şi de o capacitate mai sporită de înăbuşire a
buruienilor.
De un grad sporit de înăbuşire posedă culturile din semănăturile compact semănate şi a
celor semănate în rânduri distanţate cu o efectuare la timpul oportun şi calitativ a lucrărilor de
întreţinere a acestora.
♠ fondurile de fertilizare
Buruienile după reacţiile pozitive la formele de îngrăşăminte se împart în câteva grupe:
- cu reacţie pozitivă la îngrăşămintele cu azot;
- cu reacţie pozitivă la îngrăşămintele cu fosfor;
- cu reacţie pozitivă la îngrăşămintele cu potasiu.
Această grupare permite planificarea aplicării îngrăşămintelor în aşa mod ce vor permite
reducerea sau excluderea speciilor de buruieni în funcţie de reacţia acestora la forma de
îngrăşămint.
♠ aplicarea amendamentelor – orientate la schimbarea mediului de viaţă a buruienilor în
baza cunoaşterii reacţiei acestora la forma de amendament (modificări a reacţiei solului,
înlocuirea reacţiei acide sau alcaline în sol cu reacţia neutră).
• Metoda mecanică (agrotehnică) – una din cele mai vechi şi răspândite metode bazată pe
aplicarea pe linie largă a maşinilor agricole sau a uneltelor de lucru.
Obiectivele de bază:

22
- provocarea seminţelor la germinare de combaterea lor ulterioară;
- încorporarea cât mai profundă a seminţelor fructelor sau organelor generative de
înmulţire.
Toate procedeele de bază din categoria celor mecanice după termenul de efectuare sunt
divizate în câteva perioade:
I. Procedee agrotehnice din categoria sistemelor lucrărilor de bază a solului ca:
- dezmiriştirea şi discuirea – cu scopul de provocare a germinaţiei seminţelor cu
formarea de noi plantule cât şi combaterea buruienilor în diferite perioade de vegetaţie;
- aratul – cu scopul de tăiere şi încorporare a buruienilor cât şi încorporarea în
profunzime a seminţelor şi fructelor de buruieni negerminate.
O bună parte de organe vegetative de înmulţire sunt aduse la suprafaţă şi supuse pieirii
în rezultatul uscării sau degerării iarna. Mai efective din aceste considerente sunt arăturile
adânci, de semidesfundare şi desfundare.
Efect sporit la combaterea buruienilor în această perioadă revine metodelor auxiliare
ca:
Metoda de provocare – cu lucrarea superficială a solului de mai multe ori, creând
permanent noi condiţii de germinare a seminţelor şi distrugerea ulterioară a plantulelor.
Metoda poate fi folosită cu succes pe solele ca ogor negru sau ogor ocupat cât şi în plantaţiile
pomiviticole sau până la semănatul culturilor de primăvară târziu.
Metoda de epuizare – orientată la combaterea buruienilor perene cu rizomi şi drajoni.
Lucrările superficiale cu intervale de 10 – 14 zile contribuie la o segmentare pronunţată a
rizomilor şi drajonilor, deci şi la o epuizare a substanţelor plastice de rezervă ceea ce duc în
finală la pieirea acestora.
II. Procedee agrotehnice din categoria sistemelor de lucrare a solului, primăvara
până la semănat ca:
◊ graparea solului la maturitatea fizică a acestuia;
◊ lucrări a solului cu cultivatorul (de provocare şi stârpire) la adâncimi etajat
inversate;
◊ lucrarea solului cu cultivatorul cu o zi până la semănat sau în ziua semănatului cu
formarea patului germinativ.
III. Procedee agrotehnice din categoria sistemelor de întreţinere a semănăturilor ca:

23
• graparea până la, sau după apariţia plantulelor (numai la unele culturi şi în caz că nu
se aplică metoda chimică).
Din cerinţele de bază la grapatul până la apariţia plantulelor:
◊ graparea cu grape cu dinţi reglabili medii sau uşoare;
◊ lungimea coltelui (germenului) la seminţele germinate a buruienilor – în faza de
„filament alb”;
◊ lungimea coltelui la planta de cultură – sub 10 mm.
Din cerinţele de bază la grapare după formarea plantulelor:
◊ graparea numai cu grape uşoare;
◊ graparea nu mai târziu de faza de 3 – 4 frunzuliţe a plantei cultivate;
◊ se va efectua în orele după masă odată cu scăderea fragilităţii plantulelor,
scăderea turgorului.
• lucrări a spaţiului dintre rânduri cu ajutorul cultivatorului, numărul şi epocile de
efectuare a cărora depind de particularităţile culturii, gradul de îmburuienare, erbicidele
folosite.
Eficienţa acestora va depinde de:
- efectuarea la timp şi calitativ a lucrărilor (îndată ce apar buruienile până la
înrădăcinarea acestora);
- reglarea organelor de lucru a cultivatorului cu respectarea adâncimii de lucru,
zonei de protecţie cu evitarea traumărilor mecanice;
- lucrarea cu cultivatorul va fi corelată cu alte procedee (administrarea
îngrăşămintelor, erbicidelor în rând ş.a.).
Din alte procedee agrotehnice orientate la combaterea buruienilor pot fi enumerate:
- plivitul manual al buruienilor pe sectoare inaccesibile metodelor moderne;
- prăşitul manual (cu sapa) – în zona rândului cu plante, în jurul pomilor;
- cositul buruienilor – mecanic sau manual şi are drept scop şi împiedicarea
răspândirii seminţelor de buruieni (teren, viran, marginea hotarelor, drumurilor ş.a.);
- inundarea – pe sectoarele bine nivelate şi delimitate prin diguleţe (în orezării);
- mulcirea – acoperirea spaţiului dintre rânduri sau în rând cu diverse materiale –
resturi vegetale, pelicula neagră ş.a.

24
3. Particularităţile metodei chimice şi integrate de reglare a gradului de îmburuienare
Metoda chimică de combatere a buruienilor prevede aplicarea substanţelor chimice –
numite erbicide („herba” – iarbă; „cido” – a ucide, nimici).
Pe parcursul desăvârşirii metodei chimice de combatere a buruienilor au fost aplicate
următoarele generaţii de erbicide:
◊ erbicide minerale – erbicide care nu posedă de selectivitate, combătând toate speciile
de plante (de cultură, buruienile) Exemplu: sulfatul de fier, sulfatul de cupru ş.a.
◊ erbicide organice cu selectivitate redusă – combat buruienile monocotiledonate din
semănăturile plantelor dicotiledonate şi invers.
◊ erbicide organice cu selectivitate complexă – combat buruienile atât mono- cât şi cele
dicotiledonate fără a vătăma planta de cultură.
◊ erbicide cu antidot („antiotravă”) – în componenţa acestora sunt incluşi componenţi
naturali (Mn, Cu) sau industriali (AD-67; Conter-1 ş.a.), – orientaţi la reducerea nivelului de
toxicitate a erbicidului faţă de planta de cultură.
• Avantajele metodei chimice:
◊ excluderea din tehnologia de cultivare a plivitului şi prăşitului manual;
◊ reducerea procedeelor agrotehnice orientate la combaterea buruienilor;
◊ reducerea consumului de carburanţi la combaterea buruienilor;
◊ sporirea valorilor indicilor economici de bază:
◊ tratamentul se va efectua repede, uşor şi pe suprafeţe mari;
◊ majoritatea din ele au o toxicitate redusă pentru om şi animale.
• Dezavantajele metodei chimice:
◊ unele din ele fiind toxice, cer o respectare strictă a regulilor de administrare şi protecţie;
◊ unele din ele pot fi toxice pentru animale, peşti, insecte.
◊ unele din ele posedă de consecinţe îndepărtate nedeterminate.
• În componenţa erbicidelor v-om evidenţia cele trei părţi componente ca:
◊ substanţă activă – substanţă chimică cu însuşire de erbicid numită ingredientul
erbicidului. Toate normele de consum a erbicidelor sunt indicate în literatura de specialitate
după conţinutul substanţei active (kg/ha ş.a. l/ha ş.a. g/ha ş.a.).
◊ umplutura ca:

25
• caolinul, talcul, funinginea albă – la produse solide;
• apa, uleiul ş.a – la produsele lichide.
◊ agentul surfactant ca: – amidonul, cazeinul, sulfat de sodiu ş.a., care au drept menire
de a schimba tensiunea superficială la limita fazelor: lichid – lichid; gaz – lichid.
• Combaterea reuşită a buruienilor poate fi dusă la bun sfârşit numai în caz de îmbinări a
mai multor metode posibile de aplicat în fiecare caz aparte – adică să formeze un complex de
măsuri care să se completeze unele pe altele – adică combaterea integrată a acestora.
• În noul sistem de agricultură – „agricultura durabilă” o importanţă majoră revine
Managementului Integrat de Protecţie a Plantelor (MIPP). O verigă importantă a MIPP o
constituie Managementul Integrat al Buruienilor (MIB) care include un sistem de măsuri
integrate ca:
- menţinerea îmburuienirii culturilor sub nivelul pragului de dăunare;
- impactul minim asupra mediului înconjurător şi activităţilor social- economice.
• Sistemul se bazează pe aplicarea pe linie largă a metodelor:
- preventive
- agrotehnice
- biologice
- fitocenotice.
• Metoda chimică nu este exclusă total, însă aplicarea erbicidelor trebuie să fie moderată,
în cazuri extreme şi cu erbicide cu impact minim asupra mediului.
• Dacă combaterea buruienilor are drept obiectiv principal combaterea şi nu managementul
acestora, referindu-se la prezenţa sau absenţa buruienilor, atunci managementul integrat al
buruienilor – are drept obiectiv reducerea influenţei negative a buruienilor până la nivelul
tolerabil, cu păstrarea biodiversităţii drept cerinţă a agriculturii durabile.

4. Metodele de reglare a gradului de îmburuienare pe sectoarele pomi-viticole


Gradul sporit de îmburuienare a plantaţiilor pomicole şi viticole produs aceleaşi pagube
exprimate în finală printr-o scădere a nivelului de productivitate şi calităţii producţiei.
Din cele mai cunoscute şi indicate sisteme de întreţinere a plantaţiilor pomiviticole
enumerăm:

26
♦ Metoda de înierbare naturală, „metoda pasivă” – prevede înierbarea întregului
spaţiu al plantaţiei cu efectuarea cositului periodic a ierburilor furajere.
Folosirea de lungă durată a metodei este însoţită în timp de o scădere a productivităţii,
calităţii, producţiei cât şi a duratei de folosire a plantaţiilor. Este mai frecvent practică pentru
plantaţiile situate pe pante sporite ale terenului, având drept obiectiv şi reducerea fenomenelor
negative cauzate de eroziune.
♦ Sistemele de întreţinere a plantaţiilor neirigabile pe terenuri cu panta până la 3°
prevăd:
- menţinerea ogorului negru între rânduri, cu combaterea mecanizată a buruienilor;
- menţinerea ogorului negru în rând, cu combaterea manuală a buruienilor sau cu
aplicarea metodei chimice de combatere a buruienilor;
-------------------
x x x x x 1 1;3 – menţinerea ogorului negru în rând.
------------------ (lucrări manuale, erbicidare)
2
------------------ 2 – menţinerea ogorului negru a spaţiului
x x x x x 3 dintre rânduri (lucrări mecanizate).
------------------
Remarcă: pe terenuri cu panta peste 3° trebuie să fie aplicată înierbarea spaţiului între
rânduri la anumite intervale.
♦ Sistemele de întreţinere a plantaţiilor irigabile cu panta până la 3° prevăd:
- menţinerea ogorului negru în rând, cu combaterea manuală a buruienilor sau cu
aplicarea erbicidelor;
- alternarea ogorului negru şi a întrebării peste anumite intervale a spaţiului dintre
rânduri. Frecvenţa înierbării sporeşte odată cu sporirea nivelului pantei.
-----------------
I x x x x x 1 1;3 – ogor negru în rând (lucrări manuale sau.
----------------- erbicidare);
2 2 – înierbarea spaţiului între rânduri.
------------------
x x x x x 3
------------------

27
II -------------------
x x x x x 1 1;3;5 – combaterea buruienilor manual sau
------------------ prin erbicidare;
2 2 – menţinerea ogorului negru între rânduri
------------------ (lucrări mecanizate);
x x x x x 3 4 – înierbarea spaţiului între rânduri.
------------------
4
------------------
x x x x x 5
------------------

♦ Metoda de întreţinere a livezilor cu aplicarea peliculei negre în rând (până la 6 – 7


ani). În perioadele următoare este evidenţiată o scădere a activităţii biologice a solului, cauzată
de condiţiile concrete create (devieri de la optimul regimurilor solului). Spaţiul între rânduri
este menţinut ca ogor negru.
-----------------
x x x x x 1 1;3 – pelicula neagră în rând
-----------------
2 2 – menţinerea ogorului negru în rând.
----------------
x x x x 3
----------------

5. Însuşirile erbicidelor, principiile de clasificare şi clasificarea erbicidelor. Particularităţile


aplicării metodei chimice la culturile de câmp, horticole, viticole
Folosirea raţională a erbicidelor poate fi asigurată de cunoaşterea reuşită a însuşirilor a
acestora.
Din cele mai pronunţate însuşiri a erbicidelor putem evidenţia:
Selectivitatea erbicidelor – proprietatea acestuia de a fi fitotoxic numai faţă de una sau
câteva specii de buruieni în ecosistem. Alte specii în acest timp rezistă la acţiunea acestora şi
supravieţuiesc.
Selectivitatea erbicidelor este o însuşire destul de complicată, fiind determinată de mai
mulţi factori.
Selectivitatea erbicidelor poate fi divizată în două grupe mari:

28
a) selectivitate independentă de modul de acţiune a erbicidelor (selectivitate de poziţie
(topografică), selectivitate datorită particularităţilor în structura anatomică şi morfologică a
plantelor).
b) selectivitate datorată şi generată de modul de acţiune a erbicidelor (selectivitate
generată de fenomenele de absorbţie, translocare, sensibilitate la locul de acţiune, viteza de
inactivare ş.a).
♦ Fitotoxicitatea – însuşirea erbicidului în anumite cantităţi de a deregla activitatea vitală
normală a organismelor şi de a provoca otrăvirea lor.
Deosebim:
◊ otrăvire acută – cu o acţiune a erbicidului de o singură dată cu deznodământ mortal.
◊ otrăvire cronică – apare în rezultatul acţiunii de mai multe ori cu cantităţi relativ mici
de erbicid, exprimată prin simptoame de dereglare activităţii vitale. Se dezvoltă destul de lent.
• Doza – este considerată unitatea de măsură a toxicităţii şi exprimată prin cantitatea de
produs care provoacă un anumit efect.
• Norma de consum – exprimă cantitatea optimă de erbicid, recomandată pentru plivitul
chimic şi stabilită pe cale experimentală.
• Indicii de toxicitate sunt exprimaţi prin simboluri de litere:
DL – doza letală, mortală
CL – concentraţie letală, mortală
DE – doza eficientă.
• În practică despre toxicitate se judecă, folosindu-se de caracteristica medie asupra
efectului în limită de 50 %.
Exemplu: DL 50 pentru şobolani – 1100 mg/kg.
Deci din 100 de exemplare – 50 din ei mor.
• Clasificarea igienică a erbicidelor prevede prezenţa celor 4 clase de erbicide după nivelul
de toxicitate.
Clasificarea igienică a pesticidelor
Clasa I extrem Clasa II Clasa III Clasa IV cu
de toxice puternic toxice moderat toxice toxicitate redusă
Doza letală medie Mai puţin de 50 51 – 200 201 – 1000 Mai mult de
DL 50 peros, 1000

29
mg/kg corp viu
Doza letală medie Mai puţin de Mai mult de
101 – 500 501 – 2500
pe piele, mg/kg 100 2500
Concentraţie letală
Mai puţin de Mai mult de
în aerul din zona 501 – 2000 2001 – 20000
500 20000
de lucru mg/m3
Coeficientul de
cumulaţie (1/10 Mai puţin de 1 1–3 3,1 – 5 Mai mult de 5
DL 50 două luni)
Timpul de
degradare (de Mai puţin de 6 Mai puţin de o
Persistenţa în sol 6 – 12 luni
toxicare) mai luni lună
mult de 1 an

♦ Volatilitatea – fenomenul prin care substanţele chimice (erbicidul) care n-au fost
fixate pe substrat solid (mineral sau organic) trec din faza lor lichidă sau solidă în stare
gazoasă prezentată sub molecule de erbicid.
• Volatilitatea sporeşte odată cu sporirea temperaturii şi îndeosebi a umidităţii.
• Volatilitatea are câteva consecinţe negative:
- pierderi de erbicid îndeosebi îndată după administrare, când acesta nu este încă fixat
de sol, diminuând efectul dozei administrate. Pentru a favoriza fixarea se cere o încorporare
imediată a erbicidului în sol (2-4 cm). Încorporarea mai profundă sporeşte efectul remanent a
acestora pentru culturile care urmează în asolament cu diminuare de recoltă şi calitate a
producţiei.
- substanţele volatile ale erbicidului pot contribui la afectarea culturilor din vecinătate
sensibile la acest erbicid.
- contribuţie la poluarea mediului.
• După gradul de volatilitate erbicidele sunt divizate în 3 grupe:
gr. I – substanţele foarte periculoase a căror concentraţie de saturaţie este mai mare
sau egală cu cea toxică.
gr. II – substanţe periculoase – concentraţia de saturaţie este mai mare decât pragul
de sensibilitate.

30
gr. III – substanţe cu pericol redus – concentraţia de saturaţie este mai mică decât
pragul de sensibilitate.
Erbicidele aplicate în agricultură fac parte din grupa a III a erbicidelor.
• Capacitatea de acumulare – o însuşire a erbicidelor de a se acumula în sol.
Acumularea erbicidului are loc numai în cazul când acestea nu sunt complet distruse
iar metaboliţii lui nu sunt aruncaţi în afara solului.
Ca regulă erbicidele recomandate pentru aplicare nu posedă de capacitatea de
acumulare.
Cel mai mare efect de acumulare îl au insecticidele.
♦ Persistenţa – exprimă durata de activitate biologică a erbicidului la cultura la care au
fost aplicate.
Reeşind din nivelurile de persistenţă întâlnim 2 tipuri de persistenţă:
- persistenţă absolută – prezintă intervalul de timp în care moleculele de erbicid
rămân în structură nemodificată.
- persistenţă agronomică – prezintă timpul în care erbicidul este sau poate fi fitotoxic
pentru organismele vii.
După persistenţa agronomică deosebim 6 grupe de erbicide:
1. – până la 3 luni;
2. – până la 6 luni;
3. – până la 12 luni;
4. – până la 18 luni;
5. – până la 24 luni;
6. – mai mult de 24 luni.
• Clasificarea erbicidelor poate fi efectuată în baza următoarelor criterii:
Natura chimică:
◊ erbicide anorganice – cuprinde săruri de amoniu, cupru, fer, calciu ş.a.
◊ erbicide organice – divizate în 8 grupe.
Selectivitatea:
◊ erbicide selective
◊ erbicide neselective
Spectrul de acţiune:
31
◊ cu acţiune totală
◊ selective
Procesele metabolice:
◊ influenţă asupra germinaţiei
◊ influenţă asupra fotosintezei
◊ influenţează asupra respiraţiei
Epoca de administrare:
◊ erbicide administrate înainte de semănat (preemergent)
◊ erbicide administrate la semănat sau între semănat şi răsărire (preemergent)
◊ erbicide administrate în timpul perioadei de vegetaţie (postememergent)
Modul de acţiune:
◊ erbicide de contact
◊ erbicide sistemice
◊ erbicide reziduale
Forma de condiţionare:
◊ erbicide sub formă de soluţii
◊ erbicide sub formă de emulsii
◊ erbicide sub formă de pulberi muiabile
◊ erbicide sub formă de granule, brichete
Gradul de toxicitate:
◊ erbicide extrem de toxice (DL< 50 mg/kg corp)
◊ erbicide puternic toxice (DL = 50 – 200 mg/kg corp)
◊ erbicide moderat toxice (DL = 200 – 1000 mg/kg corp)
◊ erbicide cu toxicitate redusă (DL > 1000 mg/kg corp).
• Conform nivelului de cunoştinţe în acest domeniu, elaborarea sistemului de control
al buruienilor în asolamentele de câmp, furajere şi speciale trebuie să se bazeze pe următoarele
principii:
♥ erbicidele pot fi aplicate local, adică numai în rândul culturilor prăşitoare în locul
praşilelor manuale şi numai în cazul unui grad înalt de îmburuienare;

32
♥ pentru a evita apariţia buruienilor rezistente, se recomandă aplicarea produselor
combinate (amestecuri), sau folosirea consecutivă a erbicidelor cu spectrul diferit;
♥ dacă în asolament avem câteva sole cu una şi aceeaşi cultură, pe fiecare solă se
vor aplica alte combinări de produse din diferite clase;
♥ erbicidele reziduale se cer a fi aplicate pe sol bine lucrat, nivelat, curăţit de resturi
vegetale măşcate.
♥ erbicidele postemergente sunt avantajoase şi inofensive dacă acestea se aplică
când buruienile sunt tinere, iar planta de cultură în faza cu o rezistenţă mare la aceste produse;
♥ este dorită aplicarea de produse cu toxicitate redusă pentru om, mediu şi
mamifere;
♥ erbicidele trebuie administrate în complexul: „lucrare a solului – rotaţia culturilor
– „fertilizarea” etc.
Remarcă: cu cât e mai eficient erbicidul cu atât mai puţină fitomasă sumară se
formează în agrofitocenoze. Cu timpul acest fapt duce la scăderea conţinutului de humus şi a
fertilităţii solului.
Apare necesitatea de a spori cota îngrăşămintelor organice pentru menţinerea
nivelului înalt de activitate biologică şi fertilitate a solului.
E importantă aplicarea îngrăşămintelor verzi (rapiţă de toamnă), semănate îndată
după recoltarea păioaselor şi până în octombrie formează 180 – 200 q/ha masă aeriană şi
multe rădăcini, care înăbuşă buruienile.
♥ la aplicarea erbicidelor reziduale, norma de consum va fi definitivată de conţinutul
de humus şi componenţa granulometrică a solului. Doza erbicidului e mai sporită la un
conţinut sporit în sol al humusului şi mai fină componenţa granulometrică.
Particularităţile aplicării metodei chimice de combatere a buruienilor în plantaţiile
pomicole şi viticole.
Plantaţiile pomicole şi viticole în Moldova pot fi invadate de un mare număr de specii
de buruieni.
Pagubele produse de buruieni sunt enorme:
- sunt concurenţi ai pomilor şi butaşilor pentru factorii de vegetaţie;
- sunt gazde pentru mulţi dăunători şi agenţi patogeni foarte periculoşi;
- îngreunează recoltarea fructelor.

33
Paralel cu metoda tradiţională (lucrări mecanizate printre rânduri şi manual în rând)
mulţi fermieri practică folosirea erbicidelor.
La aplicarea metodei chimice de combatere a buruienilor în plantaţiile pomicole şi
viticole trebuie avute în vedere câteva particularităţi:
- toleranţa pomilor şi butaşilor la erbicide variază cu speciile, dar şi cu vârsta. Sunt
sensibile plantaţiile tinere în primii ani şi cele în declin;
- buruienile perene sunt foarte greu de combătut. Combaterea lor mai uşoară este
până la înfiinţarea plantaţilor decât după aceea;
- aplicarea erbicidelor se poate face pe întreaga suprafaţă, sau numai pe zona
rândului (în benzi). Buruienile dintre rânduri se distrug prin lucrări ale solului. În acest caz se
realizează economii de erbicid, se reduce efectul poluant a acestora;
Programul de folosire a erbicidelor trebuie revizuit periodic, pentru a evita instalarea
de specii de buruieni rezistente la anumite erbicide;
- aplicarea erbicidelor volatile este mai greu de realizat în plantaţii pomicole şi
viticole, deoarece ele necesită a fi încorporate în sol;
- aplicarea erbicidelor de contact şi a celor de acţiune totală necesită o grijă
deosebită pentru a evita contactul lor cu tulpinile, frunzele, fructele. Tratamentul se execută pe
vreme fără vânt, cu presiune joasă, se aplică direcţionat cu ajutorul de apărători care vor
proteja pomii de contact cu soluţia de erbicid.
- de a face posibilă aplicarea erbicidelor timpuriu, până la germinarea seminţelor de
buruieni. În prealabil se strâng sau se încorporează frunzele. Se reduce numărul de treceri
pentru a evita transportul de sol cu erbicid.

34
Lecţia 12 (2 ore)

Tema: Asolamentele

Subiectele:
1. Noţiuni, definiţii de asolament
2. Bazele ştiinţifice ale asolamentelor
3. Sistemele asolamentelor

1. Noţiuni, definiţii de asolament


Asolamentul – prezintă suprafaţa de teren arabil împărţit în mai multe câmpuri numite
sole, pe care se va realiza succesiunea, alternarea, schimbul cu locul a culturilor în timp şi
spaţiu într-o ordine stabilită în schiţa principială de alternare cu aplicarea în complex şi a
sistemelor de lucrare a solului, de fertilizare, erbicidare în scopul sporirii fertilităţii solului,
sporirii cantitative şi calitative a producţiei.
Se cere de a nu confunda noţiunea de asolament cu rotaţia culturilor, deoarece ultima
prevede succesiunea în timp în cadrul unei sole.
Încă în comuna primitivă s-a observat o scădere a nivelului de producţie a plantelor
cultivate pe unul şi acelaşi sector mai mulţi ani la rând.
La geto-daci cu 1000 ani î.e.n., deja avea loc împărţirea terenului în câmpuri (sole) pe
care se cultiva în alternanţă culturi apropiate între ele după durata de vegetaţie şi modul de
cultură.
La primele etape de dezvoltare a agriculturii, după sistemului de agricultură cu ţelină şi
pârloagă, sectoarele sunt divizate în două sole.
Una din sole se lasă pentru refacerea fertilităţii timp de un an şi a obţinut denumirea de
„ogor” (necultivat timp de un an). Astfel apare succesiunea de 2 ani: ogor – plantă cultivată
(folosirea numai 50 % din suprafaţă).
Ulterior câmpul era împărţit în 3 sole, din care 2 sole se cultivau în cadrul rotaţiei: „ogor
– plantă cultivată – plantă cultivată”.

35
Mai târziu ogorul nu mai satisfăcea cerinţele de produse şi este înlocuit cu sola ocupată
cu culturi furajere (mai frecvent trifoiul). Astfel au fost puse bazele agrotehnice ale
„sistemului de agricultură cu asolament altern”.
Apare rotaţia: 1. cerealiere de primăvară cu trifoi; 2. trifoi; 3. cereale păioase de toamnă; 4.
prăşitoare (porumb, cartof, sfecla ş.a), practicat pentru prima dată în Anglia în comitatul
Norfolk.
În astfel de asolamente treptat sunt incluse culturile prăşitoare, se introduce îngrăşămintele
organice, în structură se introduc în mod obligatoriu leguminoasele, se aplică irigaţiile,
pesticidele, îngrăşămintele minerale. Odată cu desăvârşirea asolamentelor apare necesitate de
dezvoltare a bazelor ştiinţifice a acestora, care încearcă de a argumenta ştiinţific rolul şi
importanţa asolamentelor.

2. Bazele ştiinţifice ale asolamentelor


Problemele legate de teoria şi practica asolamentelor au fost studiate în experienţe
staţionare timp de peste un secol:
- în Anglia (Rothamsted) – 135 ani;
- în Germania – 118 ani;
- în Danemarca – 102 ani;
- în Moldova ≈ 50 ani.
Experienţele în acest domeniu au permis în perioadele ulterioare de a prezenta primele
argumente ştiinţifice referitoare fenomenelor care au loc la practicarea monoculturii şi
asolamentului a (diminuării recoltelor şi calităţii producţiei):
- conform teoriei lui Dekandoli – evitarea succesiunii culturilor contribuie la acumulări în
cantităţi sporite în sol a substanţelor toxice (colinele);
- conform teoriei lui Teier – diminuarea recoltei este cauzată de sărăcirea solului de către
unele plante în materie organică.
- conform teoriei lui Liebig – diminuarea de recoltă este datorată folosirii unilaterale de
către plantă a elementelor nutritive de bază.
În perioadele ulterioare Helrigel descoperă fixarea azotului atmosferic de către bacteriile
din nodozităţile leguminoaselor la boabe (anuale şi perene) şi rolul acestora la sporirea
fertilităţii solului.

36
Wiliams şi Kostâcev argumentează importanţa agronomică a ierburilor furajere perene cu
rol pozitiv în ceea ce priveşte îmbogăţirea solului cu materie organică, cu azot, ameliorări a
structurii solului.
• În baza rezultatelor cercetărilor proprii cât şi a sintezei rezultatelor altor savanţi,
Prednişnikov încearcă să evidenţieze 4 grupe de motive, care duc la diminuarea fertilităţii
solului, nivelului şi calităţii producţiei, în caz de cultivare a plantelor de cultură sub aspect de
monocultură sau cultură repetată:
- motive de ordin chimic – determinate de particularităţile cu privire la compoziţia
chimică a plantelor, de specificul modului de nutriţie a acestora;
- motive de ordin fizic – determinate de însuşirile unor plante de cultură de a influenţa
însuşirile fizice ale solului (devieri de la valorile optime ale structurii solului, porozităţii ş.a.);
- motive de ordin biologic – determinate de influenţa, comportarea unor specii de plante
faţă de alte specii (fenomenele de allelopatie, „oboseala solului” ş.a.);
- motive de ordin economic – determinate de imposibilităţi de repartizare uniformă a
surselor de muncă pe anotimpuri, lipsa pieţelor de realizare, posibilităţilor de transportare a
producţiei agricole ş.a.
• Experienţe de lungă durată cu studierea rolului, importanţei culturilor premergătoare şi
influenţa acestora asupra însuşirilor solului au permis de a concluziona următoarele:
♦ plantele de cultură influenţează diferit asupra stării generale a solului:
◊ unele din ele (ierburile furajere perene leguminoasele la boabe anuale, cerealierele
păioase) ameliorează însuşirilor solului;
◊ altele duc la dimunuări a indicatorilor agrobiologici, agrofizici, agrochimici ai solului
(culturile prăşitoare);
◊ influenţa plantelor asupra solului este direct proporţională cu nivelul de producţie
(sisteme radiculare puternic dezvoltate, cantităţi sporite de materie organică ş.a);
◊ influenţa plantelor este determinată de durata de cultivare a acestora pe unul şi acelaşi
sector.
• Reeşind din valorile influenţei plantelor asupra însuşirilor solului, acestea pot fi
prezentate prin cele 2 grupe:
◊ culturi care necesită strict cultivarea lor cu practicarea succesiunii în timp şi spaţiu ca:
sfecla pentru zahăr, floarea-soarelui, tutunul, grâul de toamnă, orzul de toamnă, ovăzul ş.a.
37
◊ culturi care pot rezistă la cultivarea pe acelaşi sector mai mulţi ani la rând sub aspect
de monocultură sau cultură repetată ca: cartoful, secara, porumbul ş.a.

3. Sistemele asolamentelor
Anterior a fost menţionat că efectul maximal asolamentul îl asigură, dacă concomitent cu
respectarea sistemului de succesiune a culturilor în timp şi spaţiu vor fi aplicate în complex şi
celelalte sisteme.
Asolamentul în cadrul sistemului de agricultură convenţională cât şi a sistemului de
agricultură durabilă prevede aplicarea în complex a:
- sistemului de alternare a culturilor în timp şi spaţiu;
- sistemului de lucrare a solului;
- sistemului de fertilizare a plantelor de cultură;
- sistemului de protecţie a plantelor cu aplicarea preparatelor chimice pentru combaterea
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Drept sistem de bază este socotit sistemul de succesiune a culturilor, deoarece acest sistem
determină şi sistemele de lucrare a solului cât şi a sistemelor de fertilizare şi protecţie a
plantelor.
♦ sistemul de succesiune a plantelor de cultură – prevede întocmirea şi respectarea
strictă a ordinei de alternare a culturilor în corespundere cu regulile şi cerinţele agrotehnice;
♦ sistemul de lucrare a solului – prevede realizarea sistemelor de lucrare a solului în
conformitate cu cerinţele şi particularităţile plantei de cultură, orientate la modificările
pozitive a însuşirilor agrobiologice, agrofizice şi agrochimice ale solului, optimizarea
regimurilor solului, condiţii optime pentru semănat, întreţinerea semănăturilor, strângerea de
recoltă;
♦ sistemul de fertilizare – prevede elaborarea sistemelor de administrare în asolament a
îngrăşăminte organice şi chimice, avantajoase din punct de vedere agronomic, economic,
ecologic;
• sistemul de protecţie a plantelor – prevede elaborarea în primul rând a sistemelor de
aplicare a metodei chimice de combatere a buruienilor avantajoase din punct de vedere
agrotehnic, economic, ecologic.

38
Lecţia 13 (2 ore)

Tema: Asolamentele

Subiectele:
1. Elementele asolamentului. Evaluarea lor agronomică
2. Importanţa agronomică şi economico-organizatorică şi energetică a
asolamentelor
3. Principiile de clasificare şi clasificarea asolamentelor

1. Elementele asolamentului. Evaluarea lor agronomică


În activităţile de proiectare cât şi în perioada de aplicare practică a asolamentelor
specialistul va opera cu următoarele noţiuni, numite şi elemente ale asolamentului:
Sola – prezintă o anumită suprafaţă de teren din cadrul asolamentului cu sol cât mai
omogen pe care se va cultiva una sau mai multe (2-3) plante cu însuşiri biologice şi tehnologii
de cultivare asemănătoare.
Sola pe care se cultiva 2 – 3 plante de câmp, poartă denumirea de solă – mixtă.
Parcela – o subdiviziune a solei mixte pe care se va cultiva o singură specie de plante.
◊ Cultura principală – cultura care ocupă o anumită solă în anul de referinţă.
◊ Cultura premergătoare – cultura cultivată pe sola respectivă în anul precedent, deci
înaintea culturii principale.
◊ Cultura succesivă (dublă, secundară) – cultura care se însămânţează în acelaşi an, pe
aceiaşi solă, după recoltarea culturii principale (pentru boabe, furaj, îngrăşăminte verzi).
Cultura principală trebuie să elibereze cât mai timpuriu sola. Cultura succesivă este
practicată mai frecvent în asolamentele legumicole, pe sectoare irigabile.
◊ Cultură intercalată – cultivarea unei specii de plante printre rândurile sau pe rândurile
plantei principale.
Exemple: fasole sau dovlecei printre rândurile de porumb; ceapa, usturoiul printre
rândurile viţei de vie ş.a.
◊ Cultură în amestec – modul de cultivare a a 2 – 3 specii de plante amestecate chiar la
semănat cu recoltarea lor concomitentă.

39
Exemple: borceagurile de toamnă sau primăvară; amestecuri de ierburi furajere de
leguminoase şi graminee perene la înfiinţarea pajiştilor etc.
◊ Cultură protejată (ascunsă) – este prezentată prin specia de plante care vegetează o
perioadă alături de cultura principală şi care îşi continuă vegetaţia şi în anul următor.
Exemplu: trifoiul, lucerna semănate în culturile de grâu, orz, ovăz.
◊ Cultura amelioratoare – este prezentată prin speciile de leguminoase anuale sau perene
care îmbogăţesc solul în azot fixat pe cale biologică cu ajutorul bacteriilor simbiotice.
◊ Planul de cultură – documentul în care se indică suprafeţele (ha) ocupate de fiecare
specie de plante din cadrul asolamentului.
◊ Structura semănăturilor – documentul în care este indicată ponderea procentuală a
fiecărei culturi din cadrul asolamentului.
◊ Rotaţia culturilor – indică ordinea de cultivare a plantelor în timp pe o solă.
◊ Durata rotaţiei – indică numărul de ani după care o cultură revine pe aceiaşi solă, sau
timpul când o cultură trece prin toate solele asolamentului.
◊ Cultura repetată – prezintă cea cultură care este cultivată pe aceiaşi solă timp de 2 – 3
(rar 4) ani. Cazul este admisibil numai pentru culturile care se autosuportă.
Se cere a nu confunda cultura repetată cu monocultura, unde o specie este cultivată an de
an pe aceiaşi solă (peste 5 ani) şi însoţită de multe dezavantaje.
Veriga rotaţiei – este prezentată prin cele două culturi care se succed în rotaţie.
Tipul de asolament – documentul în care în rotaţie sunt prezintate concret speciile de
plante de cultură care se succed.
Schema de asolament – documentul în care în rotaţie sunt indicate doar grupele
biologice de culturi.

2. Importanţa agronomică şi economico-organizatorică şi energetică a asolamentelor


Importanţa asolamentelor poate şi trebuie să fie evaluată atât din punct de vedere
agrotehnic, economico-organizatoric, energetic.
• Din punct de vedere a importanţei agronomice putem constata următoarele:
♦ asolamentul şi succesiunea corectă a culturilor în timp şi în spaţiu va asigura:
◊ ameliorarea regimului hidric al solului pentru plantele de cultură cu diferite cerinţi
biologice faţă de apa ca factor de vegetaţie;
40
◊ ameliorarea regimului de nutriţie a solului în funcţie de cerinţele şi particularităţile în
nutriţia plantelor de cultură;
◊ ameliorarea însuşirilor agrobiologice a solului cu:
♠ asigurarea bilanţului pozitiv a materiei organice în sol;
♠ asigurarea activităţii vitale înalte a biotei solului;
♠ asigurarea unei stări fitosanitare a solului exprimată printr-un grad scăzut de
îmburuienare, prezenţa a patogenilor bolilor şi a dăunătorilor.
◊ ameliorarea însuşirilor agrofizice ale solului cu optimizarea valorilor:
♠ compacităţii solului;
♠ densităţii aparente a solului;
♠ porozităţii totale, capilare, necapilare;
♠ compoziţiei agregative a solului ş.a.
◊ ameliorarea însuşirilor agrochimice a solului;
♠ complexului absortiv al solului;
♠ reacţia solului;
♠ conţinutului elementelor nutritive de bază (NPK).
• Toate cele menţionate anterior confirmă rolul major al asolamentului în ceea ce priveşte
reproducerea fertilităţii solului, optimizarea regimului hidric, aeraţie, termic, nutriţie a solului,
sporirea nivelului de productivitate a plantelor de cultură şi a asolamentului în ansamblu,
calitatea producţiei agricole.

41
Importanţa agrotehnică a
asolamentului

Ameliorarea elementelor de Ameliorarea condiţiilor de


fertilitate a solului fertilitate a solului

Ameliorarea însuşirilor biologice


ale solului:
Ameliorarea • reglarea conţinutului de materie
Optimizarea organică;
conţinutului de
conţinutului de • reglarea biotei solului;
humus în sol,
apă în sol, • reglarea fitosanitare a solului.
regimului de
regimului hidric,
nutriţie

Ameliorarea însuşirilor fizice ale


solului cu optimizarea:
• compacităţii solului;
• densităţii aparente a solului;
• porozităţii totale, capilare şi
necapilare a solului;
• compoziţiei agregative a solului.

Ameliorarea însuşirilor chimice


ale solului:
• valorile CAS;
• valorile pH solului;
• conţinutul de N, P, K în sol.

42
Importanţa organizatorică, economică,
energetică a asolamentului

Condiţii pentru perfecţionarea Condiţii pentru Condiţii pentru


lucrărilor de organizare şi determinarea corectă a planificare şi
folosire raţională a fondului specializării gospodăriei determinare a raportului
funciar optimal al volumului
producţiei fitotehnice şi
zootehnice

Condiţii pentru o Sporirea eficienţei


Condiţii de efectuare
valorificare superioară a economice a tehnologiilor Condiţii pentru sporirea
calitativă şi cu cheltuieli
resurselor energetice: de cultivare cu sporirea nivelului de producţie
reduse a procedeelor
îngrăşămintelor, valorilor, indicatorilor agricolă, calitatea
agrotehnice
pesticidelor, apei de irigare economici de bază producţiei

43
• Din punct de vedere economico-organizatoric şi energetic importanţa asolamentului este
manifestată prin:
♦ crearea de condiţii satisfăcătoare în ceea ce priveşte o perfecţionare în organizarea
teritoriului care prevede:
◊ promovarea politicii de utilizare raţională a fondului funciar în rezultatul delimitării
terenului agricol în funcţie de pretabilităţile la arabil, pomicultură, viticultură, fâneţe, păşune,
irigare ş.a;
◊ restructurarea, reprofilarea şi reamplasarea unor categorii de folosinţă;
◊ diferenţierea măsurilor agrotehnice şi ameliorative;
◊ proiectarea de reţele a fâşiilor forestiere;
◊ scoaterea din circuitul agricol a terenurilor erodate;
◊ proiectarea modului de exploatare a pajiştilor;
◊ proiectarea reţelelor de drumuri;
◊ proiectarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare ş.a.
♦crearea de condiţii referitoare determinării corecte la specializarea gospodăriei agricole,
care prevede în prim plan:
◊ determinarea structurii suprafeţelor ocupate cu plantele de cultură reeşind din:
♣ necesităţile în producţie agricolă a gospodăriei ;
♣ cerinţele şi prezenţa pieţelor de desfacere;
♣ posibilităţile de transportare a producţiei agricole, materiei prime la centrele de
prelucrare.
♦ crearea de condiţii referitoare planificării şi determinării raportului optimal al
volumului de producţie din ramura fitotehnică şi zootehnică.
♦ crearea condiţiilor de efectuare calitativă şi cu cheltuieli reduse a procedeelor
agrofitotehnice.
♦ valorificarea superioară a îngrăşămintelor chimice, pesticidelor, apei pentru irigare.
♦ sporirea nivelului de producţie obţinută şi calitatea acesteia;
♦ sporirea valorilor indicatorilor economici de bază, eficienţei economice a tehnologiilor
de cultivare a plantelor de cultură.

44
3. Principiile de clasificare şi clasificarea asolamentelor
• La clasificarea asolamentelor sunt folosite mai multe principii din care menţionăm:
♦ clasificarea după numărul de sole:
◊ de durata scurtă ( 2 – 3 sole) – ogor – plantă cultivată
◊ de durata medie (5 – 6 sole) – mazăre – grâu/t – porumb/bobe 1 – porumb/boabe 2 –
lucernă (sola săritoare)
◊ de lungă durată (8 – 10 sole) – mazăre – grâu/toamnă – fl./soarelui – porumb/siloz –
orz/toamnă – soia – porumb/boabe 1 – porumb/boabe 2.
♦ clasificare după scopul urmărit (producţia de bază) şi raportul dintre grupe de
culturi, diferite după caracteristicile morfologice, biologice şi tehnologice de cultivare.
Asolamente de câmp (agricole) – asolamentele cu o pondere sporită în structura
suprafeţelor însămânţate a culturilor cerealiere, tehnice. Raportul dintre grupe biologice de
culturi se stabileşte în funcţie de nivelul de pantă a terenului.
a) panta până la 3° - 75 % culturile prăşitoare : 25 % culturi compact semănate;
b) panta de 3 – 5° - 50 % culturi prăşitoare : 50 % culturi compact semănate;
c) panta de 5 – 7° - 75 % culturi compact semănate : 25 % culturi prăşitoare.
Asolamente furajere – asolamentele în care cota sporită (mai mult de 50 – 60 %) le
revine culturilor pur furajere (sfecla furajeră; porumb/silos, porumb/boabe; borceagurile ş.a.).
Specializarea acestora are loc după culturile incluse în rotaţie, specificul în aşezarea
fermelor zootehnice. În acest context vom deosebi:
a) asolament furajer de pe lângă fermă (include maximum de culturi cu producţii
mari şi cheltuieli mari pentru transportare).
b) asolament furajer cu ierburi perene destinat pentru furaj sau păşunat.
Asolament special – asolamente care includ plante, cultivarea cărora necesită
elaborarea de tehnologii speciale, sau terenurile necesită măsuri complexe de protejare.
Drept modele de asolament speciale pot fi considerate:
a) asolament antierozional pe pantă peste 7° care va include numai specii plante
compact semănat cu o pondere (≈ 75 %) a ierburilor furajere perene.
b) asolament legumicol – cu o pondere sporită (70 – 80 %) a culturilor legumicole.
c) asolamentele şcolii pomicole, viticole (pepenierele);
d) asolamente pentru plantele medicinale ş.a.
45
Clasificarea asolamentelor

După scopul urmărit şi


raportul dintre grupe le
După numărul de biologice de culturi
sole

Asolamente de câmp Asolamente speciale Asolament furajer Asolamente mixte (includ


(include mai mult de 75 % (includ în sine culturi cu (caracterizate cu o plante din cultura mare
culturi cerealiere şi culturi tehnologii speciale de cotă sporită a (≈ 50%) + plante
tehnice) cultivare) culturilor furajere) legumicole (≈ 50%) sau
Asolamente de culturi furajere (≈ 50%))
durată scurtă
(2 – 3 sole)

A.câmp – cu panta până la 3° cu A.speciale antierozionale A.furajere de lîngă


Asolamente de următorul raport: A.mixte de tip
situate pe panta >7° fermă–includ plante cu legumicol-furajer
durată medie 75% culturi prăşitoare, producţii mari şi
(5 – 6 sole) 25% culturi compact semănate cheltuieli de transport
A.speciale legumicole (70-
80% -culturi legumicole) A.mixte de tip
Asolamente de A.cîmp – cu panta de 3-5° cu furajer-legumicol
durată lungă următorul raport: A.furajere cu ierburi
(8 – 10 sole) 50% culturi prăşitoare, perene pentru furaje sau
50% culturi compact semănate păşunat
A.speciale a şcolii
pomicole, viticole A. mixte – includ plante
din cultura mare + plante
A.câmp cu panta de 5-7° cu legumicole
următorul raport:
A.speciale pentru plante
75% culturi compact semănate
medicinale
25% culturi prăşitoare
46
Asolamentele mixte – sunt socotite asolamentele în care aproximativ jumătate din
suprafaţă este ocupată cu plante din cultura mare iar altă jumătate cu culturi furajere sau
legumicole.

Reeşind din raportul conţinutului procentual a culturilor în structura acestora deosebim:


a) asolament mixt: legumicol – furajer;
b) asolament mixt: furajer – legumicol;
c) asolament mixt: legumicol – plante din cultura mare.

47
Lecţia 14 (2 ore)

Tema: Asolamentele

Subiectele:
1. Asolamentul şi rolul acesteia la reglarea consumului de elemente nutritive, a
umidităţii şi a conţinutului de materie organică în sol
2. Asolamentul şi rolul acestuia la reglarea însuşirilor fizice ale solului, gradului
de îmburuienare, infectării de boli şi dăunători
3. Principiile şi etapele de organizare şi valorificare a asolamentelor: de câmp,
legumicol, antierozional

1. Asolamentul şi rolul acesteia la reglarea consumului de elemente nutritive, a umidităţii şi


a conţinutului de materie organică în sol
A Organizarea şi valorificarea reuşită a asolamentului cu respectarea corectă a
succesiunii culturilor de câmp poate servi drept mijloc de reglare a regimului de nutriţie a
plantelor.
Consumul de elemente nutritive din sol de către plantă depinde de:
- cerinţele speciei de plantă în elementele de nutriţie;
- nivelul de producţie;
- condiţiile de creştere şi dezvoltare a plantelor;
Exemplu:
a) cerealierele păioase – consumă cantităţi mai mari de azot şi fosfor şi cantităţi mai mici
de potasiu;
b) porumbul, sfecla pentru zahăr – consumă cantităţi mai mari de potasiu şi cantităţi mai
mici de azot şi fosfor. Deci ultimele două culturi cer a fi alternate cu cerealierele păioase.
Cunoaşterea preferinţelor şi a consumului de către plantele de cultură a elementelor
nutritive de bază, trebuie să servească drept mijloc de orientare la o selectare şi succesiune
reuşită a culturilor premergătoare, ceea ce ar permite o reglare esenţială a regimului de nutriţie
a plantelor.

48
Se va ţine cont şi de faptul că majoritatea culturilor cerealiere restituie o bună parte din
elementele nutritive consumate, odată cu restituirea paielor acestora.
Culturile tehnice şi furajere vor restitui solului elementele nutritive, doar după folosirea
lor în nutriţia animalelor odată cu administrarea gunoiului de grajd.
Plantele de cultură din familia Fabaceae asigură acumulări de azot în sol. Se cere ca ele
să alterneze cu culturile ce vor consuma cantităţi sporite de azot (cerealierele de toamnă). Tot
în acest caz, pentru multe plante de cultură, dozele de îngrăşăminte cu azot pot fi reduse ceea
ce vor permite în finală o reducere a preţului de cost a producţiei agricole.
Unele plante de cultură posedă de capacitatea de a folosi în nutriţie forme greu
asimilabile. Spre exemplu: hrişca, ovăzul, mazărea nu numai că vor folosi formele greu
asimilabile de fosfor, dar vor lăsa în sol pentru culturile următoare forme uşor asimilabile de
fosfor.
Se cere evitarea cazului de cultivare mai mulţi ani la rând a plantelor de cultură cu
acelaşi nivel de dezvoltare a sistemelor radiculare.
Succesiunea culturilor cu diferit grad de dezvoltare a sistemului radicular va permite o
folosire mai deplină şi efectivă a elementelor nutritive de pe tot profilul stratului cultural al
solului. Acest procedeu mai poartă denumirea de „rotaţia sistemelor radiculare”.
B Succesiunea reuşită a culturilor în concordanţă cu sistemele de lucrare a solului, poate
servi drept mijloc de reglare a acumulării şi utilizării apei din sol.
Cunoaşterea particularităţilor biologice ale plantei de cultură, referitoare cerinţelor
acesteia faţă de umiditate, consumul de apă pentru creştere şi dezvoltare, formarea de recoltă,
ar trebui să servească drept criteriu de bază la selectarea culturilor premergătoare.
Regula de bază: plantele cu exigenţă şi consum sporit al umidităţii cer a fi alternate în
asolament cu culturi cu o exigenţă şi consum redus al umidităţii.
Gradul de asigurare cu umiditate a culturilor în diferite verigi ale asolamentului va fi
determinat de durata perioadei de acumulare.
Exemplu: grâul de toamnă cultivat după diferite premergătoare (perioada de acumulare +
perioada de vegetaţie a grâului / toamnă):
Ogor curat – grâu/toamnă – 21 – 22 luni;
Borceag de toamnă – grâu/toamnă – 13 – 14 luni;
Mazăre/boabe – grâu/toamnă – 11 – 12 luni;

49
Acumularea azotului biologic de către culturile leguminoase, kg/ha

Exportul azotului Azotul remanent după


Cultura
total simbiotic recoltare

Lucerna
270 162 250

Sparceta
240 144 209

Soia
96 60 70

Mazăre
99 60 20

Fasole
80 50 20

50
Porumb/siloz – grâu/toamnă – 10 – 11 luni.
Cu cât este mai mare perioada de acumulare, cu atât este mai mare productivitatea
grâului de toamnă.
• Experienţele efectuate la SDE „Chetrosu” a UASM au demonstrat, că rezervele de
umiditate în sol la grâul de toamnă au variat esenţial în funcţie de cultura premergătoare:
◊ mazăre/boabe – grâu/toamnă – 131 mm;
◊ porumb/siloz – grâu/toamnă – 126 mm;
◊ porumb/boabe – grâu/toamnă – 71 mm;
◊ floarea-soarelui – grâu/toamnă – 57 mm.
• În scopul folosirii mai reuşite a precipitaţiilor atmosferice, important este de a ţine cont
de gradul de folosire a umidităţii de către cultura premergătoare. După culturile cu sistem
radicular puternic dezvoltat se cere a fi repartizate culturile cu sistemul radicular mai slab
dezvoltat sau ogorul curat.
• Formarea rezervelor de apă va depinde într-o mare măsură şi de valorile indicatorilor
agrofizici ai solului. Valorile optimale ale acestora vor permite nu numai de a acumula şi
reţine în sol cantităţi sporite de apă, dar vor fi evitate şi cazurile de pierdere a acesteia prin
evaporare sau scurgerea de la suprafaţă.
C. Întocmirea reuşită a structurii suprafeţelor de însămânţare cât şi succesiunea corectă a
culturilor în asolament va servi drept mijloc important la formarea rezervelor de materie
organică în sol.
Pe fiecare solă a asolamentelor cultivată cu planta de cultură are loc simultan procesele
de sinteză şi acumulare a materiei organice cât şi descompunerea acesteia.
În perioada de vegetaţie sinteza şi acumularea materiei organice depăşeşte
descompunerea acesteia.
După recoltare până la semănatul culturii următoare – are loc doar numai
descompunerea acesteia.
Rezultatele finale vor depinde de cantitatea şi calitatea materiei organice restituită, a
elementelor nutritive restituite de către gunoiul de grajd administrat cât şi de condiţiile de
descompunere a acesteia (clima, agrotehnica, alternarea culturilor în asolament).
După cantitatea de materie organică sintetizată şi acumulată în sol, culturile de câmp pot
fi prezentate în modul următor:
51
- ierburile furajere perene şi anuale;
- cerealierele păioase;
- leguminoasele la boabe anuale;
- culturile prăşitoare.
După gradul de descompunere a materiei organice acumulate agrofitocenozele pot fi
repartizate în ordinea următoare:
◊ ogor curat, ocupat;
◊ agrofitocenozele culturilor prăşitoare anuale;
◊ agrofitocenozele leguminoaselor anuale;
◊ agrofitocenozele cerealierelor păioase;
◊ sectoarele ocupate cu ierburile perene.
Efectul final al asolamentului în ceea ce priveşte menţinerea unui bilanţ pozitiv a
materiei organice în sol va depinde de componenţa culturilor, raportul dintre diferite grupe
biologice de plante, ordinea de succesiune a acestora, administrarea îngrăşămintelor organice,
şi a sistemelor de lucrare a solului în tehnologiile de cultivare a culturilor agricole, care vor
condiţiona gradul şi profunzimea de descompunere a materiei organice.

2. Asolamentul şi rolul acestuia la reglarea însuşirilor fizice ale solului, gradului de


îmburuienare, infectării de boli şi dăunători
A Succesiunea corectă a culturilor în asolament poate contribui nu numai la păstrarea ci
şi ameliorarea indicatorilor agrofizici ai solului.
Agrotehnica plantelor de cultură în ansamblu, dar îndeosebi lucrarea solului poate servi
drept mijloc important în scopul reglării valorilor indicatorilor agrofizici.
În caz de cultivare mai mulţi ani la rând pe aceiaşi solă a culturilor prăşitoare, avem a
face cu un număr mai sporit de procedee agrotehnice, la întreţine care şi contribuie la
deteriorarea structurilor agregative ale solului, deci şi la dereglări a raportului dintre
porozitatea capilară şi necapilară, valorilor densităţii aparente a solului ş.a.
Alternarea culturilor va impune schimbări în tehnologie, acţiunii diferite a maşinilor şi
uneltelor de lucru asupra solului. Deci câmpurile asolamentului vor fi supuse unor acţiuni mai
uniforme asupra indicatorilor agrofizici contribuind astfel la o păstrare a valorilor acestora.

52
Factor important, care influenţează însuşirile fizice ale solului este socotit resturile
vegetale ale sistemelor radiculare şi a părţilor aeriene ale plantelor de cultură.
Unul din produsul final al descompunerii materiei organice este formarea de humus,
care în procesul de pedogeneză va asigura procesele de aglutinare şi cimentare a particulelor
primare cu formarea de micro şi macroagregate.
Deci culturile care asigură cantităţi mai sporite de materie organică, ele vor asigura o
sporire a valorilor agrofizici ale solului.
B. Succesiunea culturilor în asolament serveşte drept mijloc principal în ceea ce priveşte
controlul buruienilor în agrofitocenoze.
După nivelul de înăbuşire biologică a buruienilor, plantele de cultură pot fi divizate în 3
grupe biologice:
- cu o concurenţa înaltă – cerealierele păioase de toamnă, rapiţa de toamnă, ierburile
perene;
- cu o concurenţă medie – cerealierele păioase de primăvară, floarea-soarelui, porumbul,
tutunul;
- cu o concurenţă scăzută – sorgul, meiul, sfecla, leguminoasele la boabe anuale.
În scopul reglării gradului de îmburuienare, se cere o alternare a acestor grupe orientate
la o înăbuşire a buruienilor şi reducerii gradului de îmburuienare.
C. Alternarea culturilor în asolament serveşte drept mijloc de combatere a bolilor şi
dăunătorilor.
Fiecare specie de plantă sau grupă biologică este caracterizată prin bolile şi dăunătorii
săi specifici.
Cultivarea plantelor fără schimb cu locul (monocultura, cultura repetată) creează condiţii
ideale, pentru formarea şi răspândirea unui număr sporit de boli, dăunători.
Succesiunea culturilor în timp şi spaţiu va schimba mediul de viaţă a bolilor,
dăunătorilor, deci va crea condiţii de reducere sau lichidare completă a acestora.
Rol hotărâtor în lupta cu bolile şi dăunătorii, îl are practicarea ogorului ocupat, numit
uneori sterilizator a solului. Menţinerea sectorului în stare curată (fără plante şi buruieni) este
însoţită de lipsa surselor de hrană pentru dăunători, fiind supuse în continuare pieririi.

53
3. Principiile şi etapele de organizare şi valorificare a asolamentelor: de câmp, legumicol,
antierozional
Din cele mai importante direcţii, etape întreprinse la organizarea asolamentelor în
gospodăriile agricole cu diferite forme de proprietate a solului vom evidenţia:
♦ Delimitarea terenului agricol după categoriile de folosinţă, pretabilitatea acestuia la
arabil.
În funcţie de particularităţile reliefului, solului, microclimei, nivelul apelor freatice vor fi
evidenţiate suprafeţele de terenuri agricole pentru fondarea:
◊ asolamentelor legumicole – cu panta până la 3°;
◊ asolamentelor de câmp – cu panta până la 7°;
◊ asolamentelor furajere – cu panta până la 3°;
◊ asolamentelor de câmp antierozionale – cu pantă peste 7°;
◊ asolamentele şcolilor pomicole, viticole;
◊ terenuri pentru fondarea plantaţiilor pomicole, viticole;
◊ terenuri pentru fondarea păşunilor, fâneţelor.
♦ Întocmirea planului de cultură şi structura acestuia.
Indiferent de forma de gospodărire, proprietate a pământului, la întocmirea planului de
cultură şi structura acesteia se va ţine cont de cerinţele agronomice referitor raportului dintre
grupele biologice ale plantelor de cultură.
Conform cerinţelor de ultimă oră se prevede ca în structura suprafeţelor pentru
însămânţare, cota procentuală va constitui aproximativ:
- la culturile cerealiere - ≈ 50 %
- la culturile tehnice - ≈ 15 %
- la culturile furajere - ≈ 30 %
- la culturile legumicole - ≈ 5 %.

54
Model a structurii suprafeţelor

Nr Culturile
%
d/o
Culturile cerealiere – total 50 %
1 Grâul de toamnă 19 %
2 Orzul de toamnă 6%
3 Orzul de primăvară 3%
4 Porumb boabe 19 %
5 Mazărea 3%
Culturile tehnice – total 15 %
1 Sfecla pentru zahăr 5%
2 Floarea soarelui 6%
3 Tutun 1,5 %
4 Soia 2,5 %
Culturile furajere 30 %
1 Ierburi furajere perene (lucerna) 15 %
2 Măzăriche + ovăz (borceag de primăvară) 5%
3 Sfecla furajeră
4 Porumb – siloz 10 %
5 Porumb la masă verde
1 Legumele 5%
Total 100 %

În cadrul acestei structuri constatăm următoarele:


1) Culturile cerealiere (50 %) : culturile tehnice (15 %) : culturile furajere (30 %) : legume.
(5 %)
2) Raportul culturilor compact semănate şi a culturilor prăşitoare:
≈ 50 % : 50 %

• Structura propusă are drept obiectiv păstrarea unei diversităţi mai largi a speciilor
plantelor de cultură cu asigurarea unei succesiuni mai reuşite a acestora, asigurarea plantelor
de cultură cu premergătoarele cele mai indicate, raport satisfăcător dintre grupa de culturi
prăşitoare şi a celor compact semănate (50 % : 50 %).
• În afară de cele menţionate anterior la întocmirea planului de cultură, specialistul va ţine
cont de:
◊ particularităţile economiei naţionale ;
◊ prezenţa în zonă a industriei prelucrătoare;

55
◊ necesităţile în asigurare cu producţie agricolă a populaţiei din localitatea concretă;
◊ prezenţa pieţelor de desfacere a producţiei agricole;
◊ nivelul de asigurare a gospodăriei cu tehnica agricolă specială, asigurarea cu braţele de
muncă;
◊ păstrarea unei diversităţi înalte a plantelor de cultură ce va permite organizarea mai
reuşită a rotaţiei culturilor.
♦ Repartizarea suprafeţelor de însămânţare în cadrul tuturor tipurilor de asolamente
preconizate în gospodărie.
Repartizarea suprafeţelor se va efectua în două etape:
a) la prima etapă vor fi repartizate suprafeţele ocupate cu ierburile furajere perene pe toate
tipurile de asolamente şi culturile legumicole în asolamentul legumicol.
b) la etapa a doua vor fi repartizate suprafeţele de însămânţare a celorlalte culturi în
ordinea următoare:
♠ repartizarea suprafeţelor de culturi cerealiere păioase de toamnă;
♠ selectarea şi repartizarea culturilor premergătoare pentru cerealierele păioase de
toamnă;
♠ repartizarea suprafeţelor ocupate de culturile tehnice;
♠ repartizarea restului de suprafeţe ocupate cu culturile cerealiere de primăvară şi a
celor prăşitoare.
♦ La etapa a patra se va concretiza şi evalua situaţia referitoare numărului, formei şi
mărimii solelor.
◊ Numărul de sole depinde de tipul de asolament. Indiferent de tipul de asolament
numărul de sole trebuie să permită efectuarea unei rotaţii cât mai eficiente a culturilor. Ca
regulă cel mai mare număr de sole este prevăzut în asolamentele de câmp (6 – 10 sole).
◊ Forma solelor – trebuie să asigure eficienţa maximă a măsurilor agrotehnice.
S-a constatat că cea mai satisfăcătoare formă a solelor este considerată cea
dreptunghiulară cu un raport dintre lungime şi lăţime de 3 : 1.
◊ Mărimea solelor este determinată de tipul, suprafaţa asolamentului şi a numărului de
sole. În gospodăriile agricole cu suprafeţe mari a asolamentelor sunt recomandate următoarele
suprafeţe ale solelor:

56
Raportul optim dintre culturile agricole pe versanţi, %

Cota culturilor în asolamente Gradul de protecţie a


Panta, grade culturi prăşitoare culturi compact semănate ierburi perene
solurilor de eroziune
< 1° 50 – 60 25 – 30 10 – 15 100

1 – 3° 40 – 50 30 – 35 15 – 20 69

3 – 5° 30 – 40 35 – 45 20 – 25 73

5 – 7° 20 – 25 45 – 50 25 – 30 83

> 7° - 30 – 35 65 – 70 93

57
- asolament legumicol – 15 – 30 ha;
- asolament furajer – 25 – 30 ha;
- asolament agricol – 75 – 100 ha;
- asolament antierozional – 10 – 110 ha.
◊ pornind de la necesitatea amplasării lucernei în asolament în scopul reproducerii
fertilităţii solului şi ţinând cont de fenomenul de „oboseală” a solului, fiecare asolament cu
ierburi perene, leguminoase vor include în sine aproximativ 7 sole.
◊ Astfel suprafaţa minimă a unui asolament pe terenuri relativ plane va constitui 175 –
210 ha (25 – 30 ha suprafaţa unei sole x 7 sole), iar pe terenurile cu relief neuniform – 85 –
105 ha (12 – 15 ha suprafaţa unei sole x 7 sole).
◊ numărul de sole ocupat cu culturi ameliorative va fi determinat de nivelul de fertilitate
a solului.

58
Lecţia 15 (2 ore)

Tema: Asolamentele

Subiectele:
1. Importanţa agronomică şi evaluarea schiţei principiale de alternare a culturilor
de câmp
2. Principiile agronomice de selectare a locului în asolament a cerealierelor
păioase de toamnă
3. Principiile agronomice de selectare a locului în asolament a ogorului,
culturilor tehnice, porumbului, leguminoaselor la boabe anuale, ierburilor furajere perene

1. Importanţa agronomică şi evaluarea schiţei principiale de alternare a culturilor de câmp


Reeşind din particularităţile de bază ale agriculturii R. Moldova pot fi menţionate următoarele:
♣ ponderea sporită în structura suprafeţelor de însămânţare a culturilor prăşitoare – (peste
50 %).
♣ ponderea sporită în structura suprafeţelor de semănat a culturilor tehnice (peste 20 %).
♣ condiţii climaterice favorabile pentru înmulţirea şi răspândirea bolilor, dăunătorilor,
buruienilor.
♣ destul de frecvent umiditatea solului trece în categoria factorului limitativ (sub valorile
optime ale regimului hidric al solului).
♣ condiţii favorabile pentru desfăşurarea procesului de eroziune a solului cauzată de apă.
Toate cele menţionate anterior impune într-o mare măsură elaborarea, implementarea şi
valorificarea asolamentelor bazate pe o succesiune corectă a culturilor în timp şi spaţiu.
Diferite instituţii ramurale de cercetări ştiinţifice şi în special catedra Agrotehnică a
UASM, în staţionare de lungă durată studiază asolamentele şi diferite sisteme de alternare a
culturilor în baza cărora a fost elaborată aşa numita schiţă principială de alternare a culturilor
de câmp, în care se ţine cont de următoarele particularităţi şi obiective:
♣ particularităţile structurii suprafeţelor de însămânţare stabilite tradiţional în republică,
în zona respectivă;

59
♣ elaborarea de sisteme de succesiune orientate la optimizarea regimului hidric al
solului, cu formarea rezervelor de apă satisfăcătoare din punct de vedere agronomic;
♣ efectuarea unei succesiuni a culturilor orientate la soluţionarea problemei de nutriţie a
plantelor.
• Schiţa principială de alternare prevede următoarea ordine de succesiune a diferitor grupe
biologice a plantelor de cultură:
1. Culturi cu termeni timpurii de recoltare (îndeosebi a celor destinate pentru obţinerea
masei verzi pentru sectorul zootehnic).
2. Culturile cerealiere de toamnă.
3. Culturile tehnice.
4. Culturile prăşitoare.
5. Culturile prăşitoare.
• Soluţionarea problemei referitoare formării rezervelor bune de apă va fi condiţionată de
perioada de la recoltarea culturii premergătoare până la semănatul culturii următoare.
• O importanţă majoră o are formarea rezervelor de apă pentru culturile cerealiere de
toamnă, care într-o mare măsură va depinde de termenul de recoltare a culturii premergătoare.
Exemplu: rezervele de apă în sol la semănatul grâului de toamnă în funcţie de cultura
premergătoare:
- borceag de primăvară – grâu/toamnă – 180 mm.
- grâu/toamnă – grâu/toamnă – 140 mm
- porumb/boabe – grâu/toamnă – 120 mm.
• Soluţionarea problemei referitoare regimului de nutriţie în cazul dat este evoluată reeşind
din intervalul de timp pus la dispoziţia descompunerii materiei organice până la semănatul
culturii următoare.
Exemple:
a) verigă: borceag – grâu/toamnă.
Până la semănatul grâului de toamnă gradul de descompunere a materiei organice atinge
valorile de 100 %. În aşa caz, primăvara în agrofitocenoza grâului va lipsi concurenţa dintre
planta de cultură şi grupele de microorganisme cu privire la folosirea în nutriţie a azotului.
b) veriga: porumb/boabe – grâu/toamnă.

60
Până la semănatul grâului de toamnă este pus la dispoziţie un interval mic pentru
descompunerea materiei organice care atinge valori de 34 %. În aşa caz, primăvara, va fi
prezentă o concurenţă sporită dintre planta de cultură şi microorganisme cu privire la folosirea
în nutriţie a azotului.
c) veriga: porumb/boabe – porumb/boabe; floarea-soarelui – porumb/boabe.
În astfel de verigi completament lipseşte concurenţa menţionată anterior. Dezvoltarea
intensivă a plantelor de cultură are loc în condiţii când materia organică din sol este deja
descompusă.
2. Principiile agronomice de selectare a locului în asolament a cerealierelor păioase de
toamnă
Agricultura R. moldova se caracterizează prin prezenta în structura suprafeţelor de
însămânţare a unei diversităţi sporite a plantelor de cultură.
Experienţele cât şi activitatea la producere a stabilit că cele mai stabile recolte sunt
asigurate de culturile prăşitoare.
Recolte foarte dinamice, variate sunt menţionate la culturile cerealiere de toamnă.
Una din condiţiile obligatorii care ar asigura o stabilitate a productivităţii cerealierelor de
toamnă ar fi selectarea reuşită a culturilor premergătoare, adică a locului în asolament a
acestora.
• Cele mai indicate premergătoare în asolament a cerealelor păioase de toamnă pot fi
socotite:
◊ ogorul (pentru sectoarele semincere, îndeosebi pentru Zona de Sud a republicii).
◊ ogorul ocupat – solele ocupate cu culturi ce se caracterizează cu termeni timpurii de
recoltare (până la I decadă a lunii iulie).
Culturile prevăzute pentru ogorul ocupat pot fi divizate în 2 grupe:
a) cu epoca de semănat în toamnă:
- rapiţa de toamnă
- măzărichea de toamnă + secara borceaguri de toamnă
- măzărichea de toamnă + orzul, grâul de toamnă.
b) cu epoca de semănat în primăvară
- măzăriche de primăvară + ovăz (borceag de primăvară)
- porumb la masă verde

61
- mazărea la boabe verzi
- lucerna anul II, III după I coasă.
c) culturile cu termenii de recoltare mai târzii (după I decadă a lunii iulie)
- mazărea/boabe
- cerealierele păioase de toamnă şi primăvară
- porumb/siloz
- porumb/boabe (hibrizi timpurii)
d) nu sunt recomandate dar sunt practicate la producere în cazuri excepţionale ca culturi
premergătoare:
- sfecla pentru zahăr
- floarea-soarelui.
• Avantajele premergătoarelor cu termenii de recoltare până la I decadă a lunii iulie:
♦ acumulări mai sporite ale elementelor nutritive;
♦ acumulări a rezervelor mai sporite de apă;
♦ perioadă mai mare de la recoltarea culturii premergătoare până la semănat:
◊ borceagurile de toamnă – 100 – 110 zile;
◊ lucerna – 90 – 100 zile;
◊ borceagul de primăvară – 70 – 80 zile;
◊ porumb/masă verde – 60 – 70 zile.
♦ combatere mai reuşită a bolilor, dăunătorilor, buruienilor.
♦ ameliorarea unor însuşiri agrofizice a solului (structura solului).
♦ condiţii mai reuşite pentru obţinerea plantulelor uniforme.
♦ obţinerea de recolte înalte, calitative.
♦ folosirea mai raţională a solului în comparaţie cu ogorul.
• Dezavantajele:
♦ folosirea iraţională a solului;
♦ pierderi de apă prin evaporarea fizică;
♦ procese mai intensive de mineralizare a materiei organice;
♦ condiţii de eroziune mai pronunţată.

62
• Particularităţile premergătoarelor cerealierelor de toamnă cu recoltare mai târzie (după I
decadă a lunii iulie):
♦ perioade mai scurte de la recoltarea premergătoarei până la semănatul cerealierelor
păioase:
◊ mazărea/boabe – 60 – 65 zile;
◊ cerealierele păioase – 60 – 65 zile;
◊ porumb/siloz – 30 – 35 zile;
◊ porumb/boabe – 10 – 15 zile.
♦ condiţii mai puţin favorabile pentru acumularea de apă şi a elementelor nutritive;
♦ condiţii mai puţin satisfăcătoare pentru combaterea bolilor, dăunătorilor, buruienilor;
♦ condiţii mai puţin favorabile pentru obţinerea uniformă a plantulelor;
♦ nivel mai scăzut de productivitate şi calitate a producţiei.
• Însuşi cerealierele păioase de toamnă sunt considerate ca cele mai bune culturi
premergătoare pentru toate culturile de câmp, în unele cazuri chiar şi însuşi pentru cerealierele
păioase de toamnă, dar nu mai mult de doi consecutivi.
• Avantajele cerealierelor de toamnă în calitate de culturi premergătoare:
- înăbuşire biologică mai reuşită a buruienilor;
- ameliorare sporită a structurii solului;
- acumulări mai sporite de apă şi elemente nutritive de la recoltare până la semănatul
culturii următoare;
- timp şi condiţii pentru lucrarea calitativă a solului (schema 1).

3. Principiile agronomice de selectare a locului în asolament a ogorului, culturilor tehnice,


porumbului, leguminoaselor la boabe anuale, ierburilor furajere perene
A În calitate de ogor este socotită sola, sau sectorul de teren care timp de un an nu este
cultivat cu plante de cultură, însă este lucrat şi menţinut în stare curată de buruieni.
În funcţie de unele particularităţi vom deosebi trei categorii de ogoare:
1. ogor negru – sola unde lucrarea de bază a solului arătura este efectuată toamna;
2. ogor timpuriu – sola unde lucrarea de bază a solului arătura este efectuată
primăvara;

63
Schema 1

Sfecla pentru zahăr

Ogor ocupat
Floarea-soarelui
cu culturi cu
termeni de
recoltare până
la I decadă a Tutunul
lunii iulie Cerealierele de
toamnă
Porumb/boabe
Culturi cu
termeni de
recoltare după
I decadă a luni Bostănoase
iulie

Leguminoase
pentru boabe

Cerealierele de
toamnă/primăvara

Alte culturi

64
3. ogor cu culise – sola pe care la anumite intervale vor fi păstrate 1 – 2 rânduri de
plante de cultură cu tulpina înaltă, îndeplinind funcţia de culise în scopul de reţinere a unei
cantităţi mai sporite de zăpadă.
Ogorul – în condiţiile R. Moldova este recomandat doar pentru sectoarele semincere de
grâu, orz, lucernă ş.a îndeosebi în Zona de Sud a R. Moldova.
Din cele mai evidenţiate dezavantaje ale ogorului pot fi numite:
- pierderi sporite de apă prin evaporarea fizică la întreţinerea acestuia;
- condiţiile de mineralizare mai sporită a materiei organice din sol;
- folosirea iraţională a fondului funciar.
Ca regulă ogorul este practicat după culturile care duc la o „oboseală” mai pronunţată a
solului, exprimată în prim plan de consumuri sporite de apă şi elemente nutritive din sol.
(Schema 2)
B. Locul sfeclei pentru zahăr în asolament
Reeşind din particularităţile biologice, sfecla pentru zahăr prezintă cerinţi sporite faţă de
cultura premergătoare reeşind din:
♠ cerinţele sporite faţă de rezervele de apă în sol (140 – 160 mm în lunile iunie - iulie).
♠ cerinţi sporite faţă de rezervele elementelor de nutriţie în sol.
♠ cerinţi sporite faţă de sol (soluri profunde, structurate, cu regimul optim de aeraţie).
♠ gradul sporit de dezvoltare a sistemului radicular (până la 3 m).
♠ cerinţi sporite faţă de calitatea lucrării solului.
Reeşind din cele menţionate anterior, cele mai indicate culturi premergătoare care asigură
şi condiţii optime de mediu cât şi productivităţi înalte, sunt cerealierele păioase de toamnă şi
primăvară, care asigură:
- acumulări sporite de umiditate în sol în orizontul 100 – 200 cm şi a elementelor
nutritive;
- condiţii favorabile de combatere reuşită a bolilor, dăunătorilor, buruienilor;
- condiţii pentru efectuarea unor lucrări calitative a solului.
• Recolta sfeclei pentru zahăr după diferite culturi premergătoare poate atinge
următoarele valori:
- grâu / toamnă – 44 t/ha;
- porumb / boabe – 43 t/ha;
- floarea soarelui – 41 t/ha.
65
Schema 2

Cerealierele
Tutunul de toamnă
(sector
semincer)

Floarea
Ogorul
(negru sau
soarelui
timpuriu)

Ierburi perene
Porumbul
(semincier)

66
Au fost executate experienţe cu studierea influenţei asupra productivităţii sfeclei pentru
zahăr în funcţie de cultura antepremergătoare:
- lucerna – grâu/toamnă – sfecla/zahăr – 47 t/ha;
- mazăre/boabe – grâu/toamnă – sfecla/zahăr – 45 t/ha;
- borceag – grâu/toamnă – sfecla/zahăr – 43 t/ha;
- porumb/siloz – grâu/toamnă – sfecla/zahăr – 42 t/ha.
Din dezavantajele sfeclei pentru zahăr ca cultură premergătoare evidenţiem:
- consumul sporit şi profund a apei şi elementelor nutritive din sol;
- ca cultură prăşitoare, intensifică procesele de mineralizare a materiei organice în sol;
- reduce valorile indicatorilor agrofizici ai solului;
- poate lăsa câmpul puternic îmburuienit în caz de nerespectare a tehnologiei de
cultivare.
Sfecla pentru zahăr nu este recomandată a fi cultivată în aceeaşi verigă cu floarea-
soarelui, deoarece productivitatea sfeclei pentru zahăr scade cu 2,8 t/ha, iar a producţiei de
zahăr la hectar – cu 1,0 t.
Sfecla pentru zahăr poate fi aplicată ca cultură premergătoare pentru: porumbul la boabe
şi siloz, leguminoasele la boabe anuale, tutun, cerealierele de primăvară, cerealierele de
toamnă ş.a. (Schema 3)
C. Locul florii – soarelui în asolament
• Din particularităţile de bază de care se va ţine cont la selectarea locului în asolament a
florii soarelui vom evidenţia:
◊ atacul florii-soarelui de buruiana parazită – Lupoaia (Orobanhe cumana) şi de boli,
care şi impun alternarea strictă a acesteia.
Exemplu:
Revenirea la locul vechi Atacul de lupoaie Scăderea de recoltă, t/ha
în asoalment peste: (la o plantă)
8 ani <1 2,07
6 ani 1 1,88
3 ani >1 1,71
◊ cerinţele sporite faţă de rezervele de umiditate în orizontul 0 – 200 cm, datorită
sistemului radicular puternic dezvoltat (≈ 3 m);

67
◊ revenirea la locul vechi în asolament peste 6 – 7 ani în Zona de Nord şi 5 – 6 ani
Zona de Sud a R. Moldova.
Cele mai indicate culturi premergătoare a florii-soarelui sunt socotite: cerealierele păioase
de toamnă şi primăvară, porumbul la boabe şi siloz.
Nu este admisă cultivarea florii-soarelui în verigile cu: sfecla pentru zahăr, leguminoasele
la boabe anuale.
Dezavantajele florii-soarelui în calitate de cultură premergătoare sunt analogice sfeclei
pentru zahăr:
◊ consumul sporit al apei şi elementelor nutritive din sol;
◊ ca cultură prăşitoare contribuie la sporirea nivelului de mineralizare a materiei
organice;
◊ reducerea valorilor agrofizice ale solului;
◊ îmburuienire sporită în caz de nerespectare a tehnologiei de cultivare.
Cele mai indicate culturi care pot fi semănate după floarea-soarelui sunt socotite:
porumbul la siloz, porumbul la boabe, borceagurile, cerealierele păioase de primăvară (în
cazuri speciale).
D. Locul tutunului în asolament este determinat de unele particularităţi specifice culturii
ca:
- preferinţe sporite faţă de condiţiile de cultivare, solurile uşoare, cu conţinut scăzut de
humus;
- nu suportă solurile cu conţinut înalt de săruri;
- nu suportă apele freatice la adâncimi mici;
- consumul sporit de apă şi elemente nutritive de pe tot profilul cultural al solului
datorită sistemului radicular puternic dezvoltat.
• Productivitatea şi calitatea porumbului este condiţionată de cultura premergătoare:
◊ borceag – tutun – 3,2 t/ha;
◊ grâu/toamnă – tutun – 2,9 t/ha;
◊ orz/toamnă – tutun – 2,8 t/ha;
◊ sfecla/zahăr – tutun – 2,7 t/ha;
◊ porumb/boabe – tutun – 2,6 t/ha;
◊ iarba-de-Sudan – tutun – 2,4 t/ha.
68
Schema 3

Cerealiere de Porumb/boabe
toamnă

Porumb/siloz

Sfecla pentru Legumin./boabe


zahăr
Tutun

Cerealiere de Cerealiere/toamnă
primăvară

Cerealiere/
primăvară

69
Schema 4

Cerealiere de Porumb/boabe
toamnă

Cerealiere de
primăvară Porumb/siloz
Floarea
soarelui
Porumb/boabe Cerealiere de
primăvară

Porumb/siloz

70
Schema 5

Cerealiere de primăvară Ogor

Cerealiere de toamnă Ogor ocupat


Tutunul
Porumb/boabe Porumb/boabe

Porumb/siloz Porumb/siloz

Leguminoase/
Sfeclă pentru zahăr
boabe

Cerealiere de
primăvară

71
Schema 6

Cerealiere/toamnă Ogor ocupat

Cerealiere/primăvară Sfeclă/zahăr

Porumb/boabe Porumbul Tutun

Sfecla Floarea/soarelui

Tutun Leguminoase/
boabe

Floarea/soarelui
Cereale/
primăvară

Ierburi m/a

72
Calitatea mai înaltă a asigurat-o porumbul/boabe şi iarba-de-Sudan.
• Nu se admite cultivarea tutunului în verigile cu: floarea-soarelui, leguminoasele la
boabe, cartoful (5-6 ani).
• Cele mai indicate culturi premergătoare pentru tutun sunt: cerealierele păioase de
toamnă şi primăvară, porumbul la boabe şi siloz, sfecla / zahăr.

E Locul în asolament a porumbului


• Din particularităţile de bază a porumbului luate la evidenţă la selectarea locului în
asolament pot fi enumerate următoarele:
♣ nepretenţios faţă de cultura premergătoare şi poate fi amplasat după toate culturile
preconizate în structura suprafeţelor de semănat;
♣ suportă reuşit atât cultura repetată cât şi monocultura;
♣ foloseşte raţional umiditatea solului;
♣ asigură producţie bună dacă rezervele de apă în stratul de 1,0 m în luna august ating
valorile de 100 mm;
♣ foloseşte reuşit postacţiunea îngrăşămintelor minerale şi organice (îndeosebi după
sfecla pentru zahăr);
♣ productivitatea mai scăzută este menţionată în veriga: floarea-soarelui –
porumb/boabe;
♣ cea mai înaltă productivitate o asigură cultivarea în asolament.
• Locul în asolament este prezentat în schema următoare:

F Locul leguminoaselor la boabe anuale în asolament (mazărea, soia, fasolea).


• Particularităţile de bază a leguminoaselor la boabe anuale luate în evidenţă la aprecierea
locului în asolament a acestora:
◊ dezvoltarea lentă la începutul perioadei de vegetaţie, solicitând astfel premergătoare
care vor înăbuşi reuşit buruienile în perioada de vegetaţie;
◊ contribuie pozitiv la acumularea azotului în sol, fiind astfel folosite ca premergătoare
pentru culturile cu cerinţe sporite faţă de azot;
◊ revenirea la locul vechi în asolament trebuie efectuată minimum peste 2 – 3 ani în
scopul evitării cazului de atac a acestora de boli şi dăunători;
73
◊ nu este recomandabil repartizarea acestora după: floarea-soarelui, sfecla/zahăr,
leguminoasele la boabe.
• Locul în asolament a leguminoaselor la boabe este prezentat în schema următoare:

I Locul în asolament a cerealierelor păioase de primăvară (ovăzul, orzoaica) poate fi


evaluat şi apreciat în baza următoarei scheme:

J Locul în asolament a ierburilor furajere perene (lucerna, sparceta) în asolament este


determinat de unele particularităţi ale acestora ca:
- datorită fenomenului de „oboseală a solului” cere o revenire cât mai întârziată la locul
vechi. La întoarcerea la locul vechi în asolament peste 3 ani a asigurat o productivitate de 20
t/ha masă verde, iar la întoarcerea peste 8 ani – 34 t/ha.
Experienţele de ultimă oră au constatat că lucerna trebuie să se întoarcă la locul precedent
peste 7 – 9 ani. Această perioadă poate fi scurtată în cazul când vor fi aplicate amestecuri de
ierburi furajere perene.
- în asolament lucerna trebuie amplasată în primul rând după culturile cerealierele păioase
de toamnă sau primăvară, sau după culturile prăşitoare care lasă terenul curat de buruieni şi
este lucrat foarte calitativ cu o mărunţire şi încorporare calitativă a resturilor vegetale:
◊ lucerna poate fi semănată atât în stare pură cât şi sub cultura protectoare;
◊ lucerna este socotită bună cultură premergătoare pentru cerealierele de toamnă după
primul cosit de la anul II sau III;
◊ se recomandă evitarea cazurilor de cultivare după lucernă a culturilor cu sisteme
radiculare puternic dezvoltate (sfecla pentru zahăr, floarea-soarelui), culturile cu boli şi
dăunători comuni cu ale ierburilor furajere perene.

Lecţia 16

Tema: Lucrarea solului

Subiectele:
1. Noţiuni, definiţii, obiectivele de bază la lucrarea solului

74
2. Clasificarea şi evaluarea procedeelor de lucrări a solului
3. Evaluarea agronomică a proceselor tehnologice la lucrarea solului.

1. Noţiuni, definiţii, obiectivele de bază la lucrarea solului


• Lucrarea solului este cunoscută încă din antichitate, care permanent a evaluat de la uneltele
de piatră, grapele de lemn şi până la plugurile şi agregatele complexe de azi fără aşi pierde
actualitatea.
• Lucrarea solului poate fi definită ca o formă de acţiune mecanică asupra solului cu
agregate şi unelte de lucru în scopul creării celor mai satisfăcătoare condiţii pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor, efectuarea la timp şi calitativ a semănatului, întreţinerii semănăturilor,
strângerea recoltei.
• Lucrarea solului de întotdeauna a constituit o verigă din cele mai importante în tehnologia
de cultivare a plantelor de cultură, dar în acelaşi timp nu poate fi supraapreciată, deoarece nu
poate înlocui rolul şi importanţa altor măsuri tehnologice.
• Pentru agrofitocenoze lucrarea solului prezintă o condiţie obligatorie determinată de
faptul că planta de cultură ca componentă dominantă a agrofitocenozei posedă de un înalt
potenţial biologic, care şi prezintă cerinţi sporite faţă de condiţiile de mediu.
• Lucrarea solului în agrofitocenoze va permite:
◊ formarea rezervelor satisfăcătoare de apă pentru plante şi elementelor nutritive – drept
elemente de bază a fertilităţii;
◊ va asigura ameliorarea valorilor indicatorilor agrobiologici ai solului: restituiri mai
sporite de materie organică a solului cu posibilităţi de menţinerii balanţei pozitive a acesteia în
sol; biota înaltă a solului cu activizări a proceselor microbiologice şi descompunere a materiei
organice; menţinerea unei stări fitosanitare satisfăcătoare a solului;
◊ va asigura ameliorarea valorilor indicatorilor agrofizici ai solului: compacitatea,
densitatea aparentă, porozitatea totală, compoziţia agregativă a solului cu ameliorarea în finală
a regimului termic, hidric, aeraţie, nutriţie a solului;
◊ crearea condiţiilor pentru desfăşurarea reuşită a proceselor de solificare.
• Toate cele menţionate anterior permit de a crea echilibrul biologic pozitiv între cerinţele
plantei de cultură şi oferta solului.

75
• În biocenozele naturale ca regulă solul nu este lucrat. Starea generală a solului se prezintă
astfel:
◊ afânarea solului are loc în mod natural efectuată de către fauna acestuia;
◊ indicatorii agrofizici îşi modifică valorile de asemenea în mod natural în rezultatul
fenomenelor de gonflare şi desecare;
◊ schimbul de gaze se desfăşoară lent, de aceea solul se caracterizează cu conţinut redus
de O2, cu predominări de reacţii anaerobe;
◊ conţinutul de apă este redus şi este reglat pe căi naturale;
◊ exportul de elemente nutritive este minimal cu o restituire maximală a acestora de către
materia organică moartă.

2. Clasificarea şi evaluarea procedeelor de lucrări a solului


Lucrările solului sunt clasificate după mai multe criterii:
A. După scopul principal:
- Lucrările de bază – efectuate la adâncimi mai mari de 20 cm până la 80 cm. Este
socotită de bază datorită faptului că se execută înaintea celorlalte lucrări. De calitatea ei va
depinde lucrările de pregătire a patului germinativ.
• Lucrările de bază ca regulă se asociază cu:
1. fertilizarea cu îngrăşăminte organice şi minerale;
2. eliminarea excesului temporar de umiditate;
3. schimbarea destinaţiei terenului de la arabil la plantaţii pomicole, viticole etc.
• Din lucrările de bază fac parte:
◊ arătura – executată cu plugul şi tăierea şi întoarcerea brazdelor.
◊ lucrarea de bază a solului cu organe plane de lucru, „ploscorez” – fără răsturnarea
brazdei;
◊ afânarea adâncă – arătură ameliorativă la 40 – 80 cm fără schimbarea poziţiei
orizonturilor (fără întoarcerea şi răsturnarea solului);
◊ arătura de desfundare – executată la adâncimi de 50 – 80 cm pe terenurile pentru
fondarea plantaţiilor pomicole, viticole.

76
- Lucrări de pregătire a patului germinativ – efectuate la adâncimi maxime de 10 – 12
cm, fără răsturnare a solului, cu formarea condiţiilor optime pentru semănat, germinat şi
formare a plantulelor.
- Lucrări de întreţinere a ogoarelor şi a semănăturilor.
◊ întreţinerea ogoarelor prevăd efectuarea: dezmiriştirii, lucrări a solului cu
cultivatorul concomitent cu grapări în perioada de vară şi primăvară – vară.
◊ lucrările de întreţinere a culturilor – se desfăşoară după semănat pentru îngrijirea
culturii: combaterea buruienilor, afânarea solului etc. Prevede efectuarea: grapării, tăvălugirii,
prăşitului mecanic.
B. După epoca de executare deosebim lucrări executate:
• în perioada de vară: lucrări pentru întreţinerea ogoarelor, întreţinerea culturilor
prăşitoare, lucrări pentru pregătirea patului germinativ pentru culturile succesive, cerealierele
de toamnă, culturile de primăvară;
• în perioada de toamnă: continuă lucrări de pregătire a patului germinativ pentru
cerealierele de toamnă, discuirea şi arăturile adânci pentru culturile care se seamănă în
primăvară;
• în perioada de primăvară: pregătirea patului germinativ pentru culturile de primăvară,
întreţinerea ogoarelor şi a culturilor prăşitoare.
C. După uneltele cu care se execută lucrări a solului cu:
• plugul;
• grapa cu discuri;
• grapa cu colţi;
• freza;
• tăvălug;
• cultivator;
• nivelator etc.
D. După adâncimea la care se execută:
• lucrări superficiale – arătura superficială, dezmiriştirea, cultivarea, graparea,
tăvălugirea etc.
• lucrări adânci – arătura;

77
• lucrări foarte adânci – arătura adâncă, afânarea adâncă, arătura de desfundare.
E. După complexitatea agregatului şi lucrarea realizată:
• lucrări de pregătire a patului germinativ concomitent cu fertilizarea şi erbicidarea;
• praşilele mecanizate concomitent cu fertilizarea sau cu administrarea erbicidelor pe
rândurile de plante.

I. În funcţie de plantele pentru care se cultivă se deosebesc:


• lucrări ale solului pentru cerealele de toamnă şi primăvară;
• lucrări pentru culturile prăşitoare;
• lucrările solului pentru fondarea plantaţiilor pomicole, viticole, pentru legumicultură
etc.

3. Evaluarea agronomică a proceselor tehnologice la lucrarea solului


• La efectuarea lucrărilor solului sunt obţinute ca regulă mai multe procese (operaţii)
tehnologice. Pentru o evaluare agrotehnică mai reuşită a acestora se cere cunoaşterea mai
amplă a esenţei tehnologice a fiecărui proces tehnologic.
• În gama largă a procedeelor de lucrare a solului putem evidenţia prezenţa următoarelor
procese (operaţii) tehnologice:
♦ Afânarea solului.
• Sub influenţa trecerilor repetate a sistemelor de maşini agricole, a precipitaţiilor,
greutăţii proprii, solul se tasează care duce:
◊ la o infiltrare nereuşită a apei cu o pierdere rapidă a acesteia prin evaporare;
◊ reducere esenţială a porozităţii de aeraţie a solului;
◊ reducerea intensităţii a proceselor microbiologice în sol;
◊ regim nefavorabil de apă, aer, căldură, nutriţie.
• Pe aşa soluri necesitatea de a efectua afânarea care va contribui:
◊ sporirea capacităţii de înmagazinare a apei;
◊ optimizarea porozităţii solului cu crearea raportului optimal dintre porozitatea
capilară şi necapilară;

78
◊ intensificarea proceselor microbiologice aerobe, descompunere activă a materiei
organice;
◊ optimizarea regimului de aeraţie, apă, căldură, nutriţie.
• Conform cerinţelor agronomice, gradul de afânare este determinat de valorile densităţii
aparente a solului şi cere ca aceasta să se încadreze în limitele de 1,15 – 1,75 g/cm3. la
abaterile de la acest interval, se cere întreprinderea unor măsuri agrotehnice de afânare sau de
tasare în scopul optimizării gradului de afânare.
♦ Mărunţirea. – proces tehnologic realizarea căruia are loc concomitent cu afânarea solului.
Mărunţirea calitativă a solului va permite:
◊ încorporarea la adâncimi optime a materialului semincer sau de plantare;
◊ sporirea contactului între sol şi seminţe, sol şi sistemul radicular a plantei de cultură,
sporind astfel suprafaţa de nutriţie;
◊ reglarea raportului dintre porozitatea capilară şi necapilară (50 % : 50 %; 60 % : 40
%).
• Mărunţirea excesivă are urmări negative:
◊ deteriorarea structurii solului;
◊ prăfuirea solului;
◊ formarea crustei.
• Din punct de vedere agronomic gradul de mărunţire poate fi apreciat în rezultatul
determinării compoziţiei agregative hidrostabile a solului. Fracţia agregatelor macrostructurale
trebuie să constituie 75 – 45 % de la masa probei analizate.
♦ Întoarcerea – proces tehnologic de o importanţă mai sporită pentru zonele cu cantităţi
sporite de precipitaţii.
• De la semănat până la recoltare, mulţi factori nefavorabili determină:
◊ gradul de antrenare a sărurilor minerale şi coloizilor solului de la suprafaţă către
adâncime.
◊ mărunţirea excesivă a solului cu diminuarea valorilor indicatorilor agrofizici ai
solului.
• Prin întoarcerea solului, se realizează:

79
◊ îngroparea în profunzime a stratului superficial cu însuşirile agronomice
nesatisfăcătoare cu refacerea acestora în condiţii de desfăşurare a proceselor anaerobe.
◊ încorporarea calitativă în sol a îngrăşămintelor organice, chimice, resturilor
vegetale, amendamentele.
◊ în unele cazuri, pe soluri sărăturoase la suprafaţă are loc aducerea la suprafaţă a
stratului de sol cu un conţinut mai redus de săruri, suportabil pentru planta de cultură.
♦ Amestecarea – proces tehnologic care permite realizarea următoarelor obiective:
◊ omogenizarea stratului arabil ca fertilitate.
◊ distribuire uniformă în sol a îngrăşămintelor organice şi chimice, ale
amendamentelor, resturilor vegetale.
◊ amestecarea reuşită a substanţelor chimice cu particulele de sol.
◊ sporirea eficienţei îngrăşămintelor şi amendamentelor administrate.
◊ amestecarea reuşită şi omogenă a erbicidelor din categoria celor volatile îndată după
administrare.
♦ Tasarea – executată ca regulă pe solurile prea afânate îndeosebi în perioada înainte de
semănat.
• Prin tasare urmărim drept obiective:
◊ sporirea porozităţii capilare în detrementul celei necapilare.
◊ în zonele sau perioadele secetoase are loc diminuarea procesului de aeraţie a solului,
deci ca urmare reducerea pierderii de apă prin evaporare.
◊ crearea unui pat germinativ corespunzător, cu sporirea contactului între materialul
semincer şi particulele de sol în scopul unei gonflări şi germinări cât mai uniforme.
• Din alte procese tehnologice care pot fi întâlnite la efectuarea procedeelor de lucrare a
solului putem enumăra:
◊ formarea brazdelor pentru irigat;
◊ formarea de coame şi şanţuri pentru zonele umede şi reci.
◊ bilonatul (muşuroirea) plantelor legumicole.
◊ formarea de coame şi şanţuri pe terenurile în pantă în scopul evitării eroziunii
solului, care se opun scurgerii de apă.
Lecţia 19 (2 ore)

80
Tema: Lucrarea solului
Subiectele:
1. Afânarea adâncă şi arătura de desfundare – procedee agrotehnice ameliorative.
2. Lucrarea solului cu grapa. Particularităţile agrotehnice şi avantajele acesteia.
3. Lucrarea solului cu cultivatorul. Particularităţile agrotehnice şi avantajele.
4. Lucrarea solului cu tăvălugul. Particularităţile agrotehnice şi avantajele.

1. • Afânarea adâncă poate fi apreciată şi ca lucrare de bază, şi ca lucrare specială sau


ameliorativă.
• Afânarea adâncă ca regulă se va efectua ca adâncimi mai mari decât cea a stratului arat.
• Afânarea adâncă are drept obiectiv ameliorativ – sporirea permiabilităţii orizontului B
sau a altor orizonturi impermiabile în scopul optimizării dintre volumul fazei solide şi volumul
spaţiului lacunar.
• Afânarea adâncă se realizează cu maşini care au organe de lucru vibratoare, sau organe
de scarificare, cât şi cu plugul obişnuit la care se montează piese de tip subsolier.
• Particularitatea de bază – fragmentarea orizonturilor impermiabile cu înlăturarea stării de
tasare prin fisurare, dar fără a realiza mărunţirea, amestecarea, inversarea orizonturilor.
• În funcţie de adâncimea la care se execută şi de maşinile şi utilajele de lucru se face
următoarea clasificare:
- afânare de mică adâncime – până la 40 cm.
- afânare de adâncime mijlocie – 40 – 80 cm.
- afânare de adâncime mare – peste 80 cm.
• Eficacitatea afânării adânci sporeşte dacă concomitent se aplică îngrăşăminte organice şi
chimice iar lucrările se fac la o maturitate fizică a solului.
• Afânarea adâncă poate fi executată la intervale de 4 – 6 ani.

• Modificările unor caracteristici ale solului sub influenţa afânării adânci.


Caracteristici Unităţile de măsură Sol afânat Sol afânat la 40 cm
Volumul de sol m3 10000 10660
Porozitatea totală % 45 57
Capacitatea totală pentru apă m3 4500 5260
81
Permiabilitatea m/zi 0,02 0,2
Aeraţia (31,5 % umid.) % 0 (saturat) 15

• Delimitarea şi precizarea terenurilor destinate pentru executarea afânării adânci se va face


în baza de studii pedologice şi climaterice.
• Motivarea afânării adânci este exprimată prin valorile densităţii aparente (Da),
porozitatea totală (Pt), alcătuirea granulometrică (% de argilă).
• Un indicator sintetic care impune efectuarea afânării este gradul de tasare (GT).

Pm ..n. − PT
GT = ×100 , în care
Pm .n.

Pm.n – porozitatea minim necesară la solurile cu conţinutul de argilă de 10; 20; 30; 40;
50; 60 %, având valorile de: 45; 47; 51; 53; 55; 57.
PT – porozitatea totală

• Gradul de tasare (GT) indică urgentele de efectuare a lucrării:


GT > 18,1 – urgenţa întâi
GT = 18,1 – 10,1 – urgenţa a doua
GT = 10,0 – 0,1 – urgenţa a treia.

• Condiţiile pentru executarea afânării adânci:


◊ terenurile, în cadrul aceleiaşi perioade de vegetaţie, sunt afectate succesiv de deficit şi
exces de umiditate.
◊ solurile nu sunt afectate de alunecări, iar roca nu favorizează alunecările.
◊ nivelul apelor freatice – sub adâncimea de 1,5 m.
◊ terenul se află sub o pantă de 15 %
◊ terenul după suprafaţă permite efectuarea mecanizată a lucrărilor.
• Termenii de executare – vara sau toamna.
• Umiditatea solului la efectuarea lucrării trebuie să se încadreze în limitele 60 – 80 % din
intervalul umidităţii active.
• Distanţa dintre piesele active este cuprinsă între 50 şi 140 cm (obişnuit 75 – 100 cm).
Lăţimea de lucru de către o piesă activă este egală cu de două ori adâncimii de lucru (1 = 2h).
82
• Direcţia de plasare a agregatului – paralelă cu latura lungă a parcelei.
• Imediat după afânare – trebuie să fie lucrat cu grapa cu discuri, perpendicular liniilor de
afânare.
• Desfundarea – lucrare de bază şi specială a solului efectuată la adâncimile de: 50 – 60 :
60 – 70 cm.
• Intervalul de timp între două lucrări de desfundare poate constitui: 5 – 20 de ani.
• Desfundarea cu efectul său ameliorativ pronunţat asupra solului se deosebeşte de
afânarea adâncă prin faptul că solul se lucrează cu întoarcerea nemărginită a brazdelor.
• Ca regulă desfundarea se execută numai în situaţii deosebite:
- înainte de înfiinţarea pepenierilor;
- înainte de înfiinţarea plantaţiilor de pomi, vie.
• Desfundarea fiind efectuată la mari adâncimi, realizează odată cu întoarcerea brazdelor
amestecarea orizonturilor care conduce:
- la sporirea sau scăderea fertilităţii;
- sporeşte capacitatea de infiltrare şi înmagazinare a apei de către sol;
- sunt combătute buruienile în totalitate prin încorporarea seminţelor la adâncimi mari;
- efectul desfundării ce priveşte distrugerea buruienilor se menţine 3 – 4 ani, iar în ce
priveşte afânarea solului – 5 – 7 ani.
• Desfundarea solului trebuie să fie însoţită de administrări şi încorporări în cantităţi mari a
îngrăşămintelor organice;
• Desfundarea se execută cu pluguri speciale pentru desfundat;
• Termenul de executare a desfundării – vara, toamna;
• De la desfundare până la plantare, trebuie să treacă o perioadă de timp de 1 – 2 luni.
• Din dezavantajele desfundării poate fi evidenţiat:
- este foarte costisitoare;
- riscul de a aduce la suprafaţă a orizonturilor cu fertilitate scăzută, care conţin săruri,
pietriş, orizonturi gleice ş.a.

2. • Lucrarea solului cu grapa (graparea) se caracterizează ca lucrare a solului cu o


productivitate sporită şi permite realizarea următoarelor obiective:
◊ mărunţirea superficială a solului;
83
◊ afânarea superficială a solului;
◊ nivelarea terenului;
◊ distrugerea buruienilor;
◊ mărunţirea resturilor vegetale de la cultura precedentă.
• În funcţie de felul pieselor active de lucru deosebim următoarele tipuri de grape:
A. cu colţi, cu colţi reglabili
B. cu discuri – uşoare, medii, grele
C. rotative
D. stelate
F. lanţate.
Fiecare sunt utilizate în funcţie de obiectivele preconizate.
• Perioadele când pot fi utilizate grapele:
◊ la dezmiriştire
◊ concomitent cu aratul
◊ de la arat până la semănat
◊ îngrijirea unor culturi
◊ îngrijirea pajiştilor permanente, a sectoarelor ocupate cu lucernă, trifoi.
A. Grapele cu colţi se folosesc pentru:
◊ uniformizarea suprafeţelor lucrate anterior
◊ afânarea rolului la suprafaţă
◊ mărunţirea bulgărilor
◊ distrugerea crustei
◊ distrugerea buruienilor.
• Adâncimea de lucru – 4 – 8 cm.
• Grapele cu colţi sunt folosite în următoarele cazuri:
◊ uniformizarea, mărunţirea arăturii de vară concomitent cu executarea ei;
◊ grapatul ogoarelor de vară pentru distrugerea crustei, buruienilor, reducerea pierderilor
de apă prin evaporare;
◊ graparea ogoarelor la desprimăvărare şi pregătirea patului germinativ;
◊ grapatul pajiştilor, sectoarelor cultivate cu lucernă primăvara sau după cosit.
84
• Pentru mărunţirea terenului după arat se folosesc grapele grele, iar pentru nivelare înainte
de semănat – grapele uşoare.
• Dacă urmărim:
♠ mărunţire – afânare – folosim grape cu colţi lungi;
♠ mărunţirea – amestecare – grape cu colţi circulare o
♠ mărunţire – tăiere – grape cu colţi drepţi şi triunghiulari.
• Adâncimea de lucru a grapelor cu colţi reglabili depind de greutatea ce revine pe un colţ.
Din acest punct de vedere deosebim:
♠ grape grele – 2 kg pe un colţ
♠ grape mijlocii – 1,5 kg pe un colţ
♠ grape uşoare – 1,0 – 1,2 kg pe un colţ.
• La grapele cu colţi reglabili realizăm:
♠ afânarea maximă – când colţii sunt perpendiculari;
♠ mărunţirea maximă – când colţii sunt orientaţi înainte.
B. • Grapele cu discuri – se caracterizează cu efect sporit asupra:
◊ mărunţirii bulgărilor
◊ afânarea solului
• Folosirea grapelor cu discuri se cere a fi limitată deoarece contribuie la:
◊ degradarea structurii solului
◊ pierderi unor cantităţi mari de apă din sol îndeosebi primăvara.
Grapa cu discuri poate fi folosită la:
◊ executarea dezmiriştirii vara
◊ pregătirea terenului pentru culturile succesive
◊ înainte de arătura de toamnă pentru mărunţirea resturilor vegetale
◊ pregătirea terenului pentru semănatul cerealierelor de toamnă când umiditatea
solului nu permite efectuarea arăturii, sau pe soluri bine afânate.
◊ pregătirea terenului pentru semănat primăvara dacă nu s-a efectuat arătura de
toamnă
◊ pentru încorporarea erbicidelor volatile, îngrăşămintelor complexe dacă nu au fost
administrate sub arătură.
85
Din cerinţele agrotehnice de bază ale lucrărilor cu grapele cu discuri evidenţiem:
♣ realizarea mărunţirii şi afânării solului:
♠ până la 10 – 12 cm – cu grapele cu discuri mijlocii
♠ până la 8 – 10 cm – cu grapele cu discuri uşoare
♠ până la 16 – 18 cm – cu grapele cu discuri grele.
♣ suprafaţa să rămână uniformă, iar numărul de bulgări cu diametrul mai mic de 5 cm
să atingă valori de 70 – 75 % din totalul bulgărilor.
♣ buruienile să fie distruse pe cel puţin 90 – 95 din suprafaţă
♣ resturile vegetale, gunoiul de grajd să fie încorporate pe cel puţin 60 – 65 % din
suprafaţă.
• Lucrările se vor efectua la umiditatea de 60 % din CC, direcţia de deplasare – paralel cu
latura lungă, cu viteza de 7 – 8 km oră (teren plan) şi 4 – 5 km/oră (pe teren în pantă).
C. Grapele stelate – se folosesc pentru nivelarea arăturilor în momentul executării.
D. Grapele lanţate – se folosesc după semănat pentru nivelarea terenurilor
E. Grapele rotative – se vor folosi atât pentru pregătirea patului germinativ toamna cât şi
primăvara.

3. • Lucrarea solului cu cultivatorul (cultivaţia) se caracterizează de asemenea cu


productivitatea sa sporită, fiind folosită:
◊ la pregătirea solului pentru semănat (cultivaţia totală)
◊ întreţinerea culturilor prăşitoare (cultivaţia parţială), (prăşit, fertilizarea suplimentară,
muşiroirea ş.a.)
◊ la formarea de biloane, deschiderea de regole ş.a.
• Din obiectivele de bază urmărite putem enumăra:
◊ afânarea solului
◊ mărunţirea solului
◊ amestecarea solului
◊ tăierea buruienilor.
• După construcţie organele active de lucru ale cultivatorului pot fi sub formă de:
◊ săgeată universală (tip exterpator)

86
◊ brici unilateral
◊ daltă
◊ cuţit
• Cazurile cele mai importante de folosire a cultivatorului sunt:
♦ Pentru întreţinerea arăturii de vară (cultivaţia totală) în stare curată şi afânată cât şi
pentru pregătirea solului în vederea semănatului. Lucrările se vor efectua cu cultivatorul
cuplat cu grapele uşoare. Adâncimea maximă de afânare – 10 cm. Viteza de lucru la cultivaţia
totală – 6 - 8 km/h.
♦ Pentru prăşit (cultivaţia parţială) – se folosesc cultivatoare cu piese active de tip
extirpator. Piesele active taie buruienile pe adâncimea de 4 – 6 cm. Viteza de lucru: la prima
praşilă – 4 –5 km/h; la următoarele – 6 – 8 km/h. Adâncimea de prăşit la prima praşilă este
mare, iar la următoarele treptat se micşorează.
♦ Deschiderea de rigole – în vederea udării pe brazde sau muşiroitul (bilonatul) – se
execută cu cultivatoare echipate cu organe active de tip rariţa.
♦ Păşunile şi fâneţele tasate se lucrează cu scarifiatoare. Organele active ale acestora
(colţi rezistenţi) pătrund în ţelină tăind rigole adânci şi înguste şi ca urmare solul se aeriseşte
şi vegetaţia regenerează.
♦ Unele terenuri (podzolurile grele, tasate, irigate, în pantă) se lucrează cu cizelul sau
scormonitorul de subsol. Piesele active lucrează solul până la 20 – 40, fără întoarcere, păstrând
apa în sol.
♦ În timpul vegetaţie culturilor prăşitoare se folosesc cultivatoare hrănitoare, cu care
concomitent se realizează prăşitul şi îngrăşarea suplimentară.
4. • Lucrarea solului cu tăvălugul (tăvălugirea) este socotită lucrarea de aşezare (tasare) a
stratului superior de sol practicată mai frecvent în zonele secetoase.
• Acţiunea asupra solului de către tăvălug este influenţa de:
- diametrul tăvălugului
- greutatea tăvălugului
- suprafaţa tăvălugului
• Tăvălugul presează solul pe adâncimi cuprinse între 3 – 8 cm. În funcţie de greutatea
tăvălugului deosebim:
- tăvăluge uşoare – presează solul până la 300 g/cm2
87
- tăvăluge mijlocii – presează până la 400 g/cm2
- tăvăluge uşoare – presează până la 500 g/cm2
• La aceiaşi greutate tăvălugul cu diametrul mai mic presează solul mai puţin, decât cu
diametrul mai mare.
• La aceiaşi greutate tăvălugul cu diametrul mai mare lucrează mai bine.
• După caracterul suprafeţei tăvălugele se împart în:
- tăvăluge netede
- tăvăluge neregulate (dinţată, crestată, inelară).
• Tăvălugele netede execută îndeosebi tasarea solului, cu o mărunţire parţială a
bolovanilor, fiind folosite pe soluri mai uşoare şi mijlocii.
• Tăvălugii cu suprafaţă neregulată sunt utilizaţi pentru mărunţirea bolovanilor şi
distrugerea crustei. Când se urmăreşte tasarea solului cu tăvălugul inelat, viteza de plasare este
de 4 – 5 km/h, iar când se urmăreşte mai mult spargerea crustei şi mărunţirea bolovanilor,
viteza poate fi de 5 – 7 km/h.
• Tăvălugirea se execută în următoarele cazuri principale:
♦ tăvălugirea solului prea afânat cu tăvălug neted pentru semănatul plantelor cu seminţe
mici, în scopul sporirii contactului seminţelor cu solul (muştar, trifoi, rapiţă ş.a.).
♦ tăvălugirea solului după semănatul culturilor cu seminţele mari (sfecla, orzul, ovăzul,
grâul ş.a.).
♦ în primăverile secetoase, pe solurile prea afânate se recomandă tăvălugirea înainte de
semănat pentru asigurarea unui semănat în strat umed.
♦ tăvălugirea solului la semănatul culturilor de toamnă în caz că arătura este proaspătă,
care va asigura o răsărire uniformă, să fi evitat cazul de dezgolire sau dezrădăcinare a
plantelor pe timpul iernii.
♦ tăvălugirea arăturii bulgăroase cu tăvălugele inelare sau crestate, asociată cu grapa.
♦ tăvălugirea arăturii de întoarcere a ţelinei naturale sau a ierburilor perene cultivate în
scopul evitării uscării stratului întors, favorizează descompunerii resturilor vegetale.
♦ tăvălugirea plantelor folosite ca îngrăşământ verde pentru încorporarea lor mai
calitativă.
• Tăvălugirea se va efectua pe solurile zvântate.
• Pe solurile nisipoase se evită folosirea tăvălugului neted pentru nu a favoriza spulberarea.
88
Lecţia 17 (2 ore)

Tema: Lucrarea solului


Subiectele:
1. Evaluarea şi importanţa agronomică şi energetică a maturităţii fizice a solului.
2. Caracteristicile fizico – mecanice ale solului şi importanţa lor agronomică.
3. Aratul – lucrarea de bază a solului, obiectivele şi problemele calităţii.
4. Clasificarea arăturii după adâncime.

1. • Calitatea lucrărilor solului depinde într-o mare măsură de:


- umiditatea solului;
- construcţia solului;
- gradul de reglare a maşinilor de lucru;
- viteza de lucru etc.
• În sens agronomic lucrarea solului trebuie efectuată la un anumit interval de umiditate.
Acest interval şi indică aşa numita stare de maturitate fizică a solului. Lucrările solului
efectuate la aşa nivel de umiditate se obţin de cea mai bună calitate. Stratul lucrat se revarsă în
agregate, fără formarea de bulgări, praf, „curele”.
• Uneori acest interval al umidităţii poartă numirea de „moment optim” de lucrare a solului
şi corespunde cerinţelor ştiinţifice. Dat fiind faptul că la practică nu toată suprafaţa poate fi
lucrată la anumit moment mai potrivită este denumirea de „interval optim”.
• Cel mai îngust interval optim este evidenţiat la solurile argiloase şi la soloneţuri,
constituind chiar câteva ore.
• Este primit ca intervalul de umiditate să fie exprimat în procente faţă de anumiţi indici
hidrici, mai frecvenţi faţă de capacitatea de câmp pentru apă sau de capacitatea capilară, mai
rar faţă de masa solului absolut uscat.
• Limitele intervalului umidităţii optime sunt:
- soluri argiloase – 50 – 65 %;
- luto – argiloase – 40 – 70 %;
- nisipoase – 30 – 85 % de la capacitatea de câmp pentru apă

89
• Faţă de masa solului absolut uscat, umiditatea solului în procente corespunzătoare
intervalului optim se încadrează în funcţie de tipurile de sol în limitele 16 % - 21 %.
• Rezistenţa la lucrările solului este determinată de aşa numita rezistenţă specifică a
acestuia şi exprimă valorile rezistenţei ce o opune solul la acţiunea de tăiere, răsturnare,
mărunţire, amestecare pe care o execută plugul.
• Rezistenţa specifică a solului la arat depinde de unele proprietăţi fizice şi mecanice ale
solului ca:
- textura
- structura
- densitatea aparentă
- plasticitatea
- adeziunea
- coeziunea etc.
• Rezistenţa specifică la arat este indicatorul aplicat la determinarea consumului de
carburanţi, care şi indică importanţa energetică a acesteia.
• Efectuarea arăturii la umiditate diferite de cele optime, poate să ducă la mărimea
consumului de carburanţi cu 3 – 10 l/ha faţă de cel normal.

Valorile medii, orientative ale rezistenţei specifice


când arătura se execută la umiditatea optimă
Umiditatea optimală de
Rezistenţa lucru
Conţinutul Capacitatea
Clasa de soluri specifică, % din
de argilă de câmp, % % din masa
kg/dm2 capacitatea
solului
de câmp
Uşoare < 35 10 8 6 75
Medii-uşoare 35 – 45 10 15 10 67
Medii 46 – 55 20 22 12 55
Medii-grele 56 – 60 30 26 16 34
Foarte grele 61 – 75 40 28 19 36
Extrem de grele > 75 55 32 24 37

2. • Calitatea lucrărilor solului depind şi de aşa numitele însuşiri fizico-mecanice (numite şi


însuşiri tehnologice).
90
• Din cele mai pronunţate însuşiri fizico-mecanice care condiţionează calitatea lucrărilor
solului putem evidenţia:
♠ Coeziunea solului – o însuşire a solului care exprimă forţa care leagă între ele
particulele elementare ale solului deci însuşirea solului de a se opune forţelor mecanice care
acţionează asupra sa la obţinerea proceselor tehnologice (afânare, mărunţire, întoarcere etc).
• Valorile coeziunii sunt determinate de procesele fizico-chimice ale solului ca:
- atracţia electrostatică;
- punţile cationice;
- efectele de cimentare;
- forţele Van der Waals etc.
• Valorile coeziunii oscilează mult în funcţie de umiditatea solului. Ele scad pe
măsură ce creşte conţinutul solului în apă până la un anumit nivel.
♠ Adeziunea solului (aderenţa solului) – exprimă însuşirea solului de a adera la
obiectele cu care vine în contact. Este determinată de forţele de atracţie prin intermediul
moleculelor de apă de la suprafaţa particulelor de sol
• Adeziunea se modifică în funcţie de bazele absorbtive în complexul coloidal:
- la valorile saturate cu Na – cele mai mari valori;
- la valorile saturate cu Ca – cele mai scăzute.
• Adeziunea – o însuşire importantă care determină rezistenţa la arat.
• Una din măsurile care duc la reducerea efectului de adeziune, o constituie alegerea
momentului optim sau al maturităţii fizice a solului, când umiditatea sa nu trece de limita la
care adeziunea creşte puternic.
♠ Plasticitatea – prezintă însuşirea solului de aşi modifica forma când se acţionează
asupra sa şi de a o păstra după ce acţiunea încetează. Solurile în stare uscată nu posedă de
plasticitate.
• Determinarea momentului de începere a lucrărilor.
◊ se strânge în mână un bulgăre de pământ. Dacă lasă urme de umiditate şi se simte
rece, înseamnă că solul este prea umed.
◊ solul este umed, dacă bulgărele trecut pe o hârtie de filtru sau sugativă lasă urme
de apă.

91
◊ bulgărul de sol dat drumul de la înălţimea de 1,0 m nu se fărâmiţează, solul este
încă umed.
◊ dacă la o trecere a plugului sau a altor maşini agricole are loc o adeziune
pronunţată, solul este încă umed.

3. • Arătura este cea mai importantă lucrare a solului, fiind numită şi lucrare de bază.
• Arătura se va efectua cu plugul cu cormană, piesele active ale căruia taie fâşiile de sol
numite – brazde – de diferite lăţimi şi adâncimi, care sunt expuse unor procese tehnologice ca:
- întoarcerea;
- afânarea;
- mărunţirea;
- amestecarea.
• Din obiectivele de bază ale arăturii evidenţiem:
◊ modificările pozitive a însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului.
◊ optimizări a valorilor regimului de aer, căldură, apă, nutriţie.
◊ crearea condiţiilor pentru o activitate sporită a microorganismelor.
◊ amestecarea şi încorporarea calitativă a resturilor vegetale, îngrăşămintelor organice,
minerale şi a amendamentelor.
◊ aducerea la suprafaţă a solului cu structură bună.
◊ condiţii bune de combatere a buruienilor, îndeosebi a celor perene cu înmulţire
vegetativă prin muguri de rădăcină, rizomi, stoloni.
◊ diminuarea atacului de boli şi dăunători.
◊ pe terenurile în pantă, arătura pe curbe de nivel determină reducerea eroziunii solului.
◊ crearea condiţiilor optime pentru un semănat calitativ şi îngrijire a semănăturilor
• Din cerinţele agrotehnice la aprecierea calităţii arăturii vom evidenţia:
◊ termenul de efectuare a arăturii – îndată ce se ridică recolta culturii premergătoare sau
cu un interval de 10 – 15 zile până la semănat.
◊ uniformitatea adâncimii – cu o abatere de ± 10 % faţă de adâncimea stabilită.
◊ gradul de mărunţire – exprimat prin prezenţa agregatelor de până la 5 cm, care trebuie
să fie minim 75 %.

92
◊ lipsa greşurilor, fără brazde neîntoarse, grad scăzut de vălurire.
◊ gradul de încorporare (acoperire) a resturilor vegetale ale culturii precedente şi a
gunoiului de grajd (cel puţin 90 %).
◊ să nu fie adusă la suprafaţă pietrişul şi orizonturile slab fertile.
• Din consecinţele negative ale arăturii frecvente menţionăm:
◊ deteriorarea pronunţată a structurii solului;
◊ sporirea procesului de mineralizare a materiei organice, cu pierderi în finală a
humusului, fertilităţii solului;
◊ distrugerea vieţuitoarelor din sol.
• În funcţie de particularităţile în construcţia plugului în agricultură în plan evoluţional au
fost practicate următoarele forme de arătură:
◊ cu întoarcerea brazdelor la 180°;
◊ cu răsturnarea brazdei la 135°.
Ambele forme aplicate se caracterizau cu anumite caracteristici agrotehnice
nesatisfăcătoare din punct de vedere agronomic.
◊ arătura dublă – propusă de savantul rus Komov, efectuată cu plugurile trase de cai cu
separarea şi întoarcerea pe rând a orizonturilor de 8 – 10 cm apoi de 16 – 18 cm;
◊ arătura cu plugul cu antetrupiţă, numită arătura culturală (autor Rudolf Sakk – fierar
german an. 1870). Arătură practicată şi în agricultura contemporană.
• Calitatea arăturii depinde de un şir larg de factori ca:
♣ Tipul de sol şi principalele însuşiri fizico-mecanice;
♣ Umiditatea solului;
♣ Starea culturală a terenului;
♣ Construcţia plugului şi epoca de executare;
♣Stabilirea corectă a arăturii cu schimbarea acesteia de la an la an;
♣ Arătura în agregat cu grapa;
♣ Direcţia şi metoda folosită;
♣ Viteza de arat şi nivelarea prealabilă (5 – 7 km/oră).
• Din procedeele orientate la pregătirea câmpului pentru arat putem enumăra:
◊ parcelarea sectorului cu un raport a laturilor de 1 : 10; 1 : 20;
93
◊ curăţirea de resturi vegetale sau mărunţirea calitativă a acestora;
◊ fixarea fâşiilor de întoarcere;
◊ prima trecere se cere a fi realizată cu marcatoarele.

4. • Adâncimea arăturii va fi stabilită pentru fiecare parcelă în parte:


- condiţiile locale de sol sau climă;
- starea culturală a terenului;
- cerinţele biologice a plantelor pentru adâncimea lucrării.
• Pentru agricultura R. Moldova, reeşind din particularităţile pedo-climaterice se aplică
următoarea clasificare a arăturii după adâncime:

Clasificarea arăturii după adâncime

Adâncimea Grupa biologică sau cultura pentru


Specificarea
arăturii, cm care se execută arătura
Culturile succesive, cerealierele
14 – 16; 16 – 18; păioase de toamnă după premergătorii
Arătură superficială
18 – 20 timpurii, ani secetoşi, soluri cu stratul
de humus subţire.
Cerealierele păioase de toamnă unele
Arătură obişnuită (etalon) 20 – 22
leguminoase la boabe anuale.
Arătură medie 25 – 27 Culturile prăşitoare
28 – 30; 30 – 33;
Arătură adâncă Sfecla pentru zahăr
33 – 35
Fondarea plantaţiilor pomicole,
Arătură de semidesfundare 40 – 45
viticole
Fondarea plantaţiilor pomicole,
Arătură de desfundare 50 – 60; 60 – 70
viticole

• Se recomandă ca pe acelaşi teren (solă) de la un an la altul să se practice alternarea


adâncimii arăturii.

94
Avantajele alternării:
- arătura adâncă are un efect remanent pozitiv pentru culturile următoare;
- evitarea cazului de formare a hardpanului;
- economie de energie, etc.

Lecţia 18 (2 ore)

Tema: Lucrarea solului


Subiectele:
1. Argumentarea ştiinţifică şi avantajele arăturii cu plug cu antetrupiţă
2. Stratul arabil al solului şi metodele de ameliorare şi sporire a grosimii stratului
arabil
3. Evaluarea agronomică a perioadelor şi metodelor de efectuare a arăturii

1. • În timp, în funcţie de modul de întreţinere, lucrare a solului poate avea loc o diferenţă a
stratului arabil cu formarea de orizonturi care diferă între ele după multe caracteristici ale
însuşirilor sale tehnologice.

A 8 – 12 cm B
20-
30 B 12 – 22 A
cm

• Caracteristicile orizontului A:
◊ orizont cu o structură a solului deteriorată, cauzată de factorii deja cunoscuţi:
mecanici, fizico-chimici, biologici;
◊ orizont cu un conţinut sporit de resturi vegetale ale plantelor de cultură şi buruieni
(rădăcini, paie, frunze ş.a.);
◊ orizont cu un conţinut mai sporit de seminţe, fructe, organe vegetative de înmulţire,
patogeni şi dăunători;
◊ orizont cu un conţinut redus de umiditate;

95
◊ orizont cu procese active de descompunere a materiei organice în condiţii aerobe, deci
şi cu un conţinut sporit de elemente nutritive accesibile;
◊ la lucrare se supune mai greu procesului de mărunţire.
• Caracteristicile orizontului B:
◊ orizont cu o asigurare mai redusă cu aer, oxigen, cu cantităţi de umiditate mai sporite
ceea ce crează condiţii pentru desfăşurarea proceselor anaerobe, sub acţiunea cărora se
formează humusul, care contribuie pozitiv la formarea activă a agregatelor structurale a
solului;
◊ la efectuarea arăturii în condiţii optime de umiditate, orizontul se supune mai uşor
procesului de mărunţire, afânare;
◊ orizontul se caracterizează cu un conţinut mai redus a elementelor nutritive (nitraţii,
fosfaţii ş.a.).
• În scopul omogenizării stratului arabil şi ameliorării însuşirilor acestuia se recomandă ca
plugurile să fie înzestrate cu antetrupiţe, care este reglat de e lucra la o adâncime de 8 – 12 cm
(la arătura de desfundare şi semidesfundare 20 – 22 cm) şi are drept obiectiv de a tăia o fâşie
de sol egală cu 2/3 din lăţimea de lucru a organului activ de lucru a plugului.
• La executarea arăturii cu plugul dotat cu antetrupiţă se poate realiza:
◊ o ameliorare a capacităţii de aeraţie, a structurii solului cu crearea unui raport
satisfăcător dintre porozitatea capilară şi necapilară, deci şi a regimului de aeraţie, căldură,
hidric, de nutriţie;
◊ o încorporare calitativă a resturilor vegetale, seminţelor, fructelor, organelor
vegetative de înmulţire;
◊ crearea condiţiilor optime pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor de cultură.

2. • În materialele precedente s-a menţionat deja, că în profilul cultural al solului vom


evidenţia:
◊ stratul arabil (de la 10 – 15 până la 25 – 30 cm);
◊ stratul subarabil (de la 0,5 şi peste 1,5 m).
• Solurile cu o grosime neesenţială a stratului arabil (solurile podzolice) nu permit o
efectuare a unei arături adânci. Efectuarea unei arături la o adâncime mai mare de grosimea
statului arabil poate fi însoţită de o scădere a fertilităţii solului în ansamblu.
96
• În aşa situaţii adâncimea de afânare a stratului subarabil nu trebuie să depăşească 1/5 din
grosimea stratului arabil (arătura se va efectua doar cu 3 – 4 cm mai adânc faţă de grosimea
stratului arabil).
Efectuarea acestei operaţii în timp însoţită de administrări a gunoiului de grajd şi a
îngrăşămintelor minerale, poate contribui la o sporire a grosimii stratului arabil.
• Această operaţie se cere a fi efectuată în primul rând pe solurile lutoase a cărora strat
subarabil posedă de o permeabilitate redusă a apei.
• Pe solurile cu aciditate sporită, această operaţie tehnologică va fi însoţită de aplicarea
amendamentelor de var.
• Pe solurile cernoziomice cu un strat humificat puternic dezvoltat (80 – 120 cm), sporirea
grosimii acestuia se poate realiza la o trecere bruscă de la arăturile obişnuite sau medii, la
arături de o adâncime mare (33 – 35 cm) sau la arătura de semidesfundare (45 cm) şi cea
ameliorativă (50 cm).
Arătura de semidesfundare şi cea ameliorativă trebuie să fie însoţită de administrări a
îngrăşămintelor.
Exemple: A – 0 – 25 cernoziom carbonatic
B – 25 – 50 cm cu amestecarea orizonturilor

Variantele Grame la vas de vegetaţie %


Nefertilizat 2,3 100
N200 6,0 261
N150 P30 12,1 526
N150 P100 9,9 430
N150 P150 9,7 422
P200 1,8 78

Experienţele au demonstrat că la aplicarea arăturii de semidesfundare şi ameliorative


important este menţinerea unui raport între îngrăşămintele de azot şi fosfor 1 : 3.
• Aşa dar sporirea grosimii stratului arabil poate fi realizată prin două metode:
1. Transferarea stratului subarabil la suprafaţă în rezultatul efectuării arăturii cu
întoarcerea brazdelor.
2. Afânarea stratului subarabil pe loc, fără transferul acestuia la suprafaţă şi fără
amestecarea lui cu stratul arabil cu ajutorul subsolierului.

97
3. Evaluarea agronomică a perioadelor şi metodelor de efectuare a arăturii
• În agricultura mondială sunt practicate mai multe perioade de executare a arăturii.
• Ca regulă arătura se execută îndată ce terenul a fost eliberat de cultura precedentă, fiind
amânată doar în situaţii concrete:
- pe solurile nisipoase;
- pe solurile în pantă, în scopul păstrării resturilor de vegetaţie la suprafaţă o perioadă
mai îndelungată pentru protejarea solului.
• După perioadele de executare a arăturii deosebim:
A. Arătura de vară – executată:
◊ după recoltarea culturilor care se recoltează la începutul sau în toiul verii ca:
borceagurile, rapiţa, porumbul la masă verde, lucerna (anul III, cositul 1), mazărea, orzul,
grâul, legumele timpurii ş.a.
◊ se execută pentru semănatul sau plantarea culturilor succesive;
◊ se execută pe terenurile destinate pentru cerealierele de toamnă sau a culturilor din
primăvara anului următor.
• Arătura pentru culturile succesive are drept obiectiv pregătirea solului pentru efectuarea
unui semănat calitativ.
• Arătura pentru cerealierele de toamnă şi a culturilor de primăvară are mai multe avantaje:
◊ va crea condiţii pentru o înmagazinare şi păstrare mai reuşită a apei în sol;
◊ va favoriza procesele microbiologice şi ca urmare se va acomoda în sol cantităţi mari
de elemente nutritive;
◊ vor fi mai reuşit distruse buruienele în vegetaţie, dăunătorii, agenţii fitopatogenici a
plantelor de cultură.
• Arătura se va efectua la adâncimea:
◊ pentru culturile succesive – 14 – 16 cm;
◊ pentru cerealierele de toamnă – 20 – 22 cm;
◊ pentru culturile de primăvară – 25 – 27 cm (28 – 30 ).
B. Arătura de toamnă – se execută:
◊ toamna după recoltarea culturilor târzii;

98
◊ în caz când din unele motive a fost amânată cea de vară.
• Arătura de toamnă se va executa:
◊ pentru culturile de toamnă – 20 – 30 cm;
◊ pentru culturile de primăvară – 25 – 27 cm.
• Arătura de toamnă executată pentru semănăturile de primăvară are următoarele
consecinţe favorabile:
◊ infiltrarea uşoară a apei în perioada de acumulare;
◊ încorporarea calitativă a îngrăşămintelor organice şi a celor chimice (P, K);
◊ îngroparea seminţelor de buruieni, dăunători, agenţii fitopatogeni;
◊ o încălzire mai rapidă primăvara cu pregătirea uşoară a solului pentru semănatul de
primăvară.
C. Arătura de primăvară
• Ca regulă în condiţiile R. Moldova, semănatul în primăvară se realizează pe arăturile de
vară şi toamnă (în unele cazuri – arătura în aşa numitele „ferestre de iarnă”);
• Arătura de primăvară ca regulă nu este recomandată din punct de vedere agrotehnic
deoarece are multe neajunsuri:
◊ pierderi considerabile de apă acumulată în perioada toamnă – iarnă;
◊ încadrarea perioadei de efectuare a lucrărilor în perioada de primăvară;
◊ solul nu corespunde pe deplin cerinţelor pentru efectuarea unui semănat la timp şi
calitativ.
• Arătura de primăvară se practică numai în următoarele situaţii:
◊ dacă din diferite motive n-a fost executată cea din toamnă;
◊ recomandată în zonele mai umede, unde nu există pericolul de pierderi a apei din sol
prin evaporare;
◊ când arătura de toamnă a ieşit în primăvară foarte tasat.
• Termenul de efectuare – odată cu posibilităţile de efectuare a acesteia calitativ în câmp, la
adâncimi mici (14 – 16; 16 – 18 cm) cu o grapare concomitentă.
• Pe solurile uşoare ea poate fi înlocuită cu lucrări efectuate cu grapa grea cu discuri.
• În agricultura mondială sunt aplicate mai multe metode de arat:
♣ Arătura în lături – denumită şi arătură în părţi, în afară.
99
• Se execută prin începutul aratului din marginea dreaptă a parcelei şi cu deplasarea
agregatului în sens invers acelor de ceasornic.
La capătul parcelei, plugul este scos din brazdă, se deplasează în gol şi este introdus
în brazdă pe partea stângă a parcelei. Se continuă astfel până se termină de arat întreaga
parcelă cu formarea la margine câte o coamă iar la mijloc un şanţ.

2 n

3 1

ieşire intrare

100
♣ Arătura la cormană – numită arătură la mijloc sau înăuntru.
• Agregatul de arat intră în brazdă la mijlocul parcelei, la capăt se întoarce şi se ară o
a doua brazdă lângă prima, formând o coamă. La sfârşit parcela va avea la mijloc o coamă şi
la fiecare margine câte un şanţ. Agregatele se deplasează în sensul acelor de ceasornic.

3 1 2 n

intrare ieşire

♣ Arătura pe şanţe.
• La executarea a uneia din metodele indicate mai mulţi ani la rând are loc o
evidenţiere sporită a coamelor sau a şanţurilor.
Acest fenomen poate fi înlăturat în rezultatul alternării arăturii la cormană şi în
lături, numită şi arătură pe sărite.
Pe aceiaşi parcelă într-un an va fi folosită la arat a metodei în lături, iar în alt an – a
metodei la cormană.

101
♣ Arătura în spinări.
• Metoda este indicată pentru regulile joase, umede, reci, în primul rând pe
podzoluri.
• Aratul se face la cormană pe fâşii înguste de 6 – 10 brazde.
• Pământul arat apare cu spinări (coame), iar între parcele apar şanţurile.
Apa neinfiltrată în sol se scurge în şanţurile laterale, şi dacă acestea au înclinare, apa
curge în afara terenului lucrat.
• Metoda este indicată şi pe terenurile în pantă. Coamele şi şanţurile orientate
perpendicular pe pantă, opresc scurgerile de apă, deci şi a eroziunii.
♣ Aratul într-o singură parte
• Se execută numai cu plugurile reversibile, care răstoarnă brazdele într-o singură
parte atât la dus cât şi la întors.
• În aşa caz terenul lucrat va fi fără şanţuri şi coame.
• Metoda este indicată când se ară pe parcele mici, în grădini, pe terenurile în pantă.

Lecţia 20 (2 ore)

Tema: Lucrarea solului

Subiectele:
1. Clasificarea, obiectivele şi particularităţile sistemelor de lucrare a solului.
2. Particularităţile şi obiectivele sistemului lucrării de bază a solului (clasic)
3. Particularităţile şi obiectivele sistemului de lucrare a solului în perioada de
primăvară până la semănat
102
1. • În tehnologiile de cultivare a plantelor de cultură vom evidenţia în calitate de elemente a
acestora şi un anumit număr de lucrări ale solului.
• Totalitatea procedeelor de lucrare a solului, ordinea de executare, şi cerinţele faţă de
calitatea acestora reprezintă în ansamblu aşa numitul Sistem de Lucrări a Solului.
• Sistemul de lucrare a solului prezintă o verigă cheie a sistemului general de măsuri
agrofitotehnice.
• Dintre caracteristicile de bază a sistemelor de lucrare a solului vom menţiona
următoarele:
♦ SLS trebuie să poarte un caracter zonal, adică să posede de nişte particularităţi specifice
zonei pedoclimaterice concrete.
♦ SLS trebuie să fie orientate la evitarea cazurilor de „şablonare”, deci să fie supuse unor
modificări concrete reeşind din condiţiile climaterice ale anului agricol.
♦ SLS trebuie să aibă flexibilitate, adică să posede de nişte posibilităţi de adoptare chiar
la condiţiile concrete ale fiecărei parcele, sole şi posibilităţile economice ale fermierului.
♦ SLS trebuie să aibă funcţionalitate, adică să posede de posibilităţile de executare a
lucrărilor în fiecare an indiferent de mersul vremii.
♦ SLS să fie accesibile constituirii unor module de lucrări – cu posibilităţile de reglare a
vitezelor şi operaţiunilor care se execută.
♦ SLS să asigure condiţii pentru optimizarea factorilor de viaţă limitativi caracteristici
zonei agricole.
♦ SLS să asigure condiţii optime de efectuare la timp şi calitativ a semănatului,
procedeelor de întreţinere a semănăturilor, strângerea de recoltă.
♦ SLS trebuie să contribuie la conservarea solului şi protecţia mediului înconjurător.
♦ SLS trebuie să asigure producţii mari şi calitative.
• În funcţie de obiectivele urmărite sistemele de lucrări cuprind trei grupe mari:
Sistemul clasic (convenţional) – prevede lucrări a solului cu plugul cu cormană cu
întoarcerea brazdei. Este aplicat cca pe 85 % din suprafaţa de arabil. În perspectivă se prevede
reducerea ponderii acesteia până la 65 % (reducerea consumului de combustibil).

103
Sistemul neconvenţional – prevede renunţarea totală sau periodică de la arătura cu
plugul cu păstrarea cca 30 % din totalul de resturi vegetale. Se aplică pe cca 15 % din
suprafaţa arabilă cu extindere în următorii ani până la 35 %.
Este cunoscut sub denumirea de „sistem de lucrări pentru conservarea solului, SLCS”.
Sistemul de semănat direct – semănatul se face într-un sol nelucrat, cu renunţare la
orice procedeu de lucrare a solului.
• Fiecare din cele 3 sisteme menţionate include în sine mai multe variante.

2. • În condiţiile R. Moldova sistemul convenţional de lucrări este prezentat prin următoarele


variante:
♦ sistem clasic de lucrare a solului destinat pentru semănatul culturilor de primăvară.
Lucrările sunt prevăzute pentru efectuarea lor până toamna târziu.
♦ sistemul clasic de lucrare a solului primăvara până la semănatul culturilor de primăvară
(timpurii şi târzii).
♦ sistemul clasic de lucrare a solului destinat pentru semănatul cerealierelor de toamnă.
♦ sistemul clasic de lucrare a solului în ogor.
• Sistemul clasic de lucrare a solului destinat pentru semănatul culturilor de primăvară
dispune de următoarele particularităţi:
- este socotit drept sistem important, principal;
- include în sine cel mai mare număr de operaţii agrotehnice şi cele mai mari cheltuieli;
- celelalte sisteme prezintă o continuitate a acestuia doar cu unele modificări.
A.• Sistemul clasic de lucrare a solului pentru culturile de primăvară poate fi prezentat şi
evaluat în baza celor două variante:
I. • După cerealierele păioase şi prezintă următoarele particularităţi:
◊ solul după acest premergător este tasat şi închegat cu sisteme radiculare;
◊ la suprafaţa solului se găseşte un număr mare de seminţe de buruieni;
◊ solul conţine cantitate redusă de apă;
◊ pierderi considerabile de umiditate datorită prezenţei unui număr mare de pori
necapilari.
• Reeşind din cele menţionate anterior sistemul de lucrare a solului după
cerealierele păioase va include următoarele procedee agrotehnice:
104
Dezmiriştirea
Obiectivele:
- formarea stratului de mulci;
- reducerea fenomenului de pierdere a apei prin evaporare capilară cu trecerea la
evaporarea difuză;
- acumularea apei de la precipitaţii;
- provocare la germinaţie a seminţelor de buruieni;
- condiţii pentru obţinerea unei arături calitative;
- distrugerea patogenilor, dăunătorilor.
• Se va efectua cu grapele cu discuri – la 8 – 10 cm imediat după recoltare.
• Indicii de calitate: grad sporit de separare a miriştii, lipsa greşurilor.
Aratul – se poate realiza prin cele două variante:
1. Arătura timpurie – până la 15.IX
Sistemul de lucrare a solului prevede:
◊ dezmiriştirea – 8 – 10 cm cu grapele cu discuri;
◊ arătura – cu plug cu antetrupiţă la adâncimea corespunzătoare;
◊ cultivaţia – 1 – 2 la apariţia buruienilor, deacurmezişul arăturii la 6 – 8 cm în
agregat cu grapa.
◊ grapări – după depuneri atmosferice, la formarea crustei, deacurmezişul arăturii la
1,5 cm.
2. Arătura târzie – după 15.IX
Sistemul de lucrare a solului în aşa caz prevede:
◊ dezmiriştirea I – cu grapele cu discuri la adâncimea de 8 – 10 cm, deacurmezişul
rândurilor.
◊ dezmiriştirea II – peste o lună, la adâncimea de 8 – 10 cm în scopul combaterii
buruienilor, reţinerea umidităţii în sol.
◊ aratul – după 15.IX, cu plugul cu antetrupiţă + grapa, la adâncimea
corespunzătoare cerinţelor biologice ale viitoarei plante.
• Avantajele arăturii timpurii:
- condiţii mai reuşite pentru acumularea de umiditate;
- o combatere mai reuşită a buruienilor;
105
- condiţii mai reuşite pentru desfăşurarea proceselor microbiologice.
• La sistemul de lucrare a solului cu practicarea arăturii târzii (după 15.09) momentele
evidenţiate anterior nu-şi pot căpăta valorile scontate.
• Sistemul de lucrare a solului după cerealierele păioase este întâlnit sub denumirea de
sistem de semiogor.
II. Sistemul de lucrare de bază a solului după culturile prăşitoare.
Particularităţile de bază ale sistemului:
- În R. Moldova de regulă culturile prăşitoare urmează din nou după culturi prăşitoare,
de aceea lucrarea solului se efectuează în termeni târzii;
- se recomandă efectuarea lucrării preventive a solului cu grapele cu discuri până la
arat în scopul mărunţirii calitative a resturilor vegetale, cu încorporarea calitativă ulterioară a
acestora (nu se va efectua după sfecla pentru zahăr);
- s-a exclus graparea arăturii în scopul de reţinere mai reuşită a zăpezii în perioada de
iarnă.
• Sistemul de lucrare a solului după culturile prăşitoare târzii va include următoarele
procedee agrotehnice:
- lucrarea solului cu grape cu discuri – în două urme sau două direcţii
perpendicular direcţiei rândurilor cu o mărunţire calitativă a resturilor vegetale a plantelor de
cultură.
- aratul – cu plugurile cu cormană la adâncimi corespunzătoare cerinţelor biologice
ale plantelor de cultură:
1) pentru culturile prăşitoare – 25 – 27 cm; 33 – 35 cm.
2) pentru cerealierele de primăvară – 20 – 22 cm.
B. Sistemul de lucrare a solului în perioada de primăvară până la semănat.
• Din obiectivele de bază ale sistemului:
♣ crearea condiţiilor pentru o germinare sporită a seminţelor de buruieni.
♣ nivelarea solului – în scopul reducerii suprafeţei de evaporare, încorporării
uniforme a seminţelor plantei de cultură.
♣ combaterea buruienilor.
♣ activitatea proceselor microbiologice în sol.
♣ formarea patului germinativ pentru efectuarea semănatului calitativ.
106
• Sistemul poate fi prezentat prin cele două variante:
♠ Sistemul de lucrare a solului primăvara până la semănat pentru culturile cu
termeni timpurii de semănat.
Sistemul include următoarele elemente tehnologice:
♦ graparea solului – cu grape cu colţi reglabili medii sau uşoare (în funcţie de
starea arăturii) care va realiza următoarele:
- reţinerea umidităţii în sol, cu evitarea cazului de pierdere a apei prin evaporarea
capilară;
- combaterea buruienilor răsărite şi crearea de condiţii pentru germinarea
următoarelor generaţii de seminţe de buruieni;
- activizarea proceselor microbiologice ale solului;
- poate fi efectuată în două urme sau două direcţii;
- se va efectua pe sectoarele cu solul deja maturizat (1 – 2 zile).
♦ cultivaţia (lucrarea solului cu cultivatorul) cu obiectivele şi particularităţile
următoare:
- se va executa peste 2 – 3 zile după graparea cu cultivatorul în agregat cu grapa
(piese active de lucru);
- se va realiza: formarea stratului afânat, se va păstra umiditatea în sol, se va
obţine o nivelare a solului, vor fi combătute buruienile, activizarea proceselor microbiologice;
- se va executa deacurmezişul direcţiei de arat şi de semănat; cu 1 – 2 zile până la
semănat sau în ziua semănatului;
- orientată la formarea patului germinativ la adâncimea de încorporare a
seminţelor.
♠ Sistemul de lucrare a solului primăvara până la semănatul culturilor de
primăvară târzii; care prevede efectuarea următoarelor procedee de lucrare a solului:
- graparea – la maturizarea fizică a solului cu reaqlizarea obiectivelor
menţionate în sistemul precedent.
- cultivaţia I – lucrarea solului cu cultivatorul numită şi lucrare de „provocare”
la germinat a seminţelor de buruieni.
- cultivaţia II – numită „de stârpire” a buruienilor cu formarea în finală a patului
germinativ şi celorlalte obiective menţionate în sistemul precedent de lucrare a solului.

107
Remarcă: în cazul când primăvara este mai târzie numărul de operaţii cu cultivatorul
poate fi sporit.

108
Lecţia 22 (2 ore)

Tema: Sistemele de agricultură

Subiectele:
1. Noţiuni, definiţii de sisteme de agricultură
2. Sistemele de agricultură şi evoluţia lor istorică
3. Evaluarea particularităţilor sistemului de agricultură cu plante prăşitoare,
„convenţional”

1. Noţiuni, definiţii de sisteme de agricultură


• Prin noţiunea de sisteme de agricultură înţelegem un complex de măsuri simple:
- pedo-ameliorative
- agrofitotehnice
- zootehnice
- economico - organizatorice
de folosire a resurselor naturale şi antropogene pentru desfăşurarea procesului de
producţie în acest domeniu.
• Conţinutul sistemului este determinat de:
- dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii în etapa respectivă
- condiţiile naturale
- condiţiile social-economice şi politice.
• De regulă „sistemele de agricultură” sunt denumite după una din verigile complexului
de măsuri, cel mai adesea, cea mai caracteristică dintre măsurile agro-ameliorative.

2. Sistemele de agricultură şi evoluţia lor istorică


• Literatura de specialitate cunoaşte un mare număr de sisteme de agricultură.
• Din sistemele de agricultură care au dominat în anumite epoci şi zone putem evidenţia:
♦ Sistemul de agricultură cu ţelină
◊ Practicat în comuna primitivă
◊ Se foloseau terenurile înţelenite în mod natural care nu fuseseră lucrate înainte
109
◊ Aceste terenuri erau cultivate cu cereale câţiva ani până la o îmburuienare întrucât
măsurile culturale erau rudimentare şi recoltele scădeau
◊ Mai apoi aceste terenuri erau abandonate şi se trecea pe alte suprafeţe înţelenite
♦ Sistemul de agricultură cu pârloagă
◊ Se caracterizează prin cultivarea de suprafeţe părăsite odinioară. Peste câţiva ani
terenurile erau lăsate ca pârloagă iarăşi câţiva ani, pentru aşi reface fertilitatea pe cale naturală
sub acţiunea vegetaţiei ierboase, după care se recultivau.
♦ Sistemul de agricultură cu ogor
◊ Pârloaga de unu sau doi ani a primit denumirea de ogor, iar sistemul de agricultură –
sistemul cu ogor care a predominat pe durata orânduirii feudale.
Suprafaţa se împărţea în 2 – 3 sole. Una – două se cultivau cu cereale, iar a 3-a se lăsa
ca ogor un an de zile pentru aşi reface fertilitatea. Sola ca ogor se folosea diferit:
a) ogor târziu (sterp) – se ară vara şi se semăna toamna
b) ogor negru – se ara toamna şi se semăna toamna.
♦ Sistemul de agricultură cu asolament altern
◊ Sistemul de ogor, chiar în formă de ogor ocupat nu a putut satisface pe deplin
cerinţele pentru produse agricole.
De aceea apare ideea cultivării trifoiului cu influenţă de cultură amelioratoare asupra
fertilităţii.
Exemplu: rotaţie de 3 ani
1. cereale de primăvară (trifoi)
2. trifoi
3. cereale de toamnă
◊ Mai târziu sau introdus în asolament şi prăşitoare industriale cu folosirea gunoiului
de grajd la aceste culturi. Apare şi ideea ca cerealele păioase să nu fie cultivate 2 ani
consecutiv, ci să alterneze cu trifoiul şi cu cele prăşitoare.
S-a ajuns la o rotaţie de 4 ani:
Exemplu: rotaţie de 4 ani.
1. cereale (trifoi) primăvară
2. trifoi
3. cereale de toamnă
110
4. porumb
◊ Asolamentul altern a fost practicat prima dată în Anglia în Comitatul Norfolk, de
unde şi denumirea „Asolament altern Norfolk”.

3. Evaluarea particularităţilor sistemului de agricultură cu plante prăşitoare,


„convenţional”
• Evaluarea particularităţilor sistemului de agricultură cu plante prăşitoare (Agricultura
convenţională).
• Particularitatea de bază a sistemului este faptul că acestea ocupă 40 – 50 % din structura
culturilor (porumbul, fl. soarelui, sfecla, bostănoasele).
• Acest sistem, sub forma sa „extensivă” (obţinerea de producţie se bazează pe folosirea
metodelor tradiţionale şi îndeosebi pe creşterea suprafeţelor cultivate) s-a practicat în sec. 19
şi I jum. a sec. XX.
• Începând cu a II jumătate a sec XX, ca urmare a dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, a
industriei, cerinţelor faţă de produsele agricole, din extensiv acest sistem a devenit „intensiv”
care are la baza sa:
♠ îmbunătăţirea structurii culturilor (creşterea culturilor industriale – sfecla de zahăr,
floarea-soarelui);
♠ folosirea de soiuri şi hibrizi productivi;
♠ folosirea îngrăşămintelor minerale, pesticidelor, mecanizarea;
♠ folosirea terenurilor irigate.
• În ţările cu economie dezvoltată sistemele intensive de agricultură, bazate pe folosirea
unor cantităţi mari de îngrăşăminte chimice, pesticide, mecanizare, lucrări numeroase a solului
etc. sunt numite în literatura de specialitate „agricultură convenţională”.
• Una din urmările de bază a sistemului de „agricultură convenţională” este:
- intensificarea procesului de producţie;
- sporirea recoltelor şi calităţii acestora.
• În acelaşi timp au apărut şi se agravează influenţele nefavorabile ale „agriculturii
convenţionale”:
- poluarea mediului înconjurător (folosirea excesivă a îngrăşămintelor chimice, a
pesticidelor, a lucrărilor neraţionale aplicate solului, greşeli în tehnica irigaţiilor ş.a.)
111
- degradarea şi diminuarea rezervelor de resurse naturale (deprecierea calităţii solurilor,
reducerea biodiversităţii ş.a.)
• În prezent există o preocupare crescândă a cercetărilor ştiinţifice şi a societăţii în general
pentru a stabili soluţii de perfecţionare a sistemelor de agricultură.

112
Lecţia 23 (2 ore)

Tema: Sistemele de agricultură

Subiectele:
1. Evaluarea sistemului de agricultură durabilă
2. Evaluarea sistemului de agricultură durabilă
3. Particularităţile şi componentele agriculturii biologice (ecologice)

1. Evaluarea sistemului de agricultură durabilă


• Dezvoltarea durabilă este o denumire apărută şi consolidată în ultimii 10 – 15 ani,
folosită frecvent de instituţii de cercetare, economice, sociale, care îşi prezintă programele şi
strategiile denumindu-le durabile.
• Termenul s-a introdus şi în agricultură ca o alternativă la efectele negative ale agriculturi
convenţionale, care a dus la o creştere spectaculoasă a producţiei, la profitabilitatea imediată,
dar şi la numeroase urmări negative de durată asupra mediului înconjurător, asupra resurselor.
• Pentru a diminua o parte din efectele negative omul intervine cu un aport suplimentar de
energie şi materie.
• Termenul de agricultură durabilă s-a consolidat pentru prima dată în SUA după anii
1980.
Denumirea în l. engleză este „sustainable agriculture”, cu înţeles „de susţinere”, de durată.
• Pentru a fi durabilă, agricultura trebuie să fie:
- productivă – pentru a satisface cerinţele societăţii în produse alimentare şi materie
primă pentru industrie;
- profitabilă – fermierii vor selecta şi practica sistemele de agricultură care le vor
asigura profitul imediat, neglijindu-l pe cel de durată. Agricultura convenţională se bazează pe
profitul imediat. În aşa caz la cheltuielile directe se adaugă sume mari pentru producţia
mediului şi a sănătăţii oamenilor, care şi reduc profitabilitatea.
- ecologică – cu obiectivul de bază – protecţia mediului.
- conservarea resurselor – celor interne şi în primul rând solul.

113
• În consecinţă se reduc cheltuielile pentru procesele menţionate şi ca urmare sistemul de
agricultură devine profitabil; de scurtă durată, acceptat de fermier şi societate.
• Literatura de specialitate şi producţia agricolă cunoaşte următoarele forme de agricultură:
organică, alternativă, biodinamică, ecologică ş.a., care răspund la cerinţele ecologice, de
protecţie a mediului, dar producţiile sunt mici şi nu satisfac nevoile societăţii, devenind
nedurabile.
• Agricultura durabilă – îmbină tehnologiile tradiţionale cu cele intensive, foloseşte
seminţe certificate, metode de conservare a apei, solului, acordând tot odată grijă pentru
protecţia şi conservarea resurselor, integritatea mediului înconjurător care şi asigură un viitor
durabil. AD se conduce după principiul: „o economie nu poate fi progresistă dacă
prosperitatea ei rezultă din consumul resurselor viitorului” (Pastel, 1991).

2. Evaluarea sistemului de agricultură durabilă


• Componentele SAD sunt cele elaborate în ultimul secol şi practicate în agricultura
convenţională.
În SAD se cere integrarea lor în sistem, interacţiunea dintre ele, impactul lor cu mediul şi
comunitatea.
A. Asolamentul – pivotul central al SAD, pivotul central al managementului integrat de
protecţie a plantelor.
Asolamentul are şi alte efecte favorabile ca de exemple: menţinerea şi ameliorarea
potenţialului productiv al solului, reducerea intrărilor şi deci a costurilor de energie şi materie
în sistem (îngrăşăminte, pesticide etc.) şi ca urmare creşterea profitabilităţii, conservarea
resurselor etc.
B. Structura culturilor
SAD preconizează un număr mai mare de specii de plante cultivate, care permite
elaborarea de rotaţii superioare în asolamente.
Tot odată diversitatea mare sporeşte stabilitatea ecosistemului agricol:
- posibilitatea eşalonării muncii;
- reducerea vârfurilor de muncă;
- folosirea mai efectivă a mijloacelor de producţie;
- reducerea riscului de producţie;

114
- diminuarea suferinţelor în caz de calamităţi naturale.
• Din structura culturilor nu trebuie să lipsească plantele leguminoase anuale şi mai ales a
celor perene (produc furaj, lasă cantităţi mari de N, masă organică, ameliorează structura) mai
ales în amestec cu gramineele perene.
• Se cere evitarea unor rotaţii simple, iar uneori a monoculturii cu consecinţele negative a
acesteia, practicate în cadrul agriculturii convenţionale.
• Stimularea fermierilor pentru a diversifica culturile este o sarcină ce revine societăţii.
C. Aplicarea îngrăşămintelor organice
- provenite de la toate sursele posibile;
- tocarea şi încorporarea resturilor vegetale;
- gunoiul de grajd;
- composturi;
- îngrăşăminte verzi;
- culturi intermediare.
Materia organică, humusul – este factorul determinant al fertilităţii solului, influenţează
favorabil procesele fizice, chimice, biologice de care depind regimurile de apă, aer, hrană.
D. Îngrăşămintele chimice
SAD consideră ca ele pot fi folosite, dar numai că o completare la celelalte măsuri în
doze moderate (îngrăşăminte organice, rotaţia culturilor, fixarea azotului pe cale biologică).
Se cere organizarea unui control riguros al dozelor, epocilor şi perfecţionarea metodelor
de aplicare pentru a realiza o eficacitate maximă şi de a reduce la minimum efectele negative
ale acestora.
E. Lucrările solului
Lucrările solului produc modificări de ordin fizico – mecanic în masa acestuia, care mai
departe influenţează desfăşurarea altor procese chimice şi biologice.
La aplicarea lor corectă – are loc favorizarea proceselor de autorefacere şi a celor care
conduc la sporirea potenţialului productiv al solului.
La o aplicare incorectă – pun în serie de procese degratoare ca: distrugerea structurii,
reducerea conţinutului de substanţă organică, accelerarea eroziunii, înrăutăţirea regimurilor de
aer, apă, hrană, reducerea biodiversităţii.

115
De aceea, la alegerea sistemului de lucrări, trebuie avute în vedere nu numai
considerentele imediate, dar şi cele de lungă durată.
Este aproape unanimă acceptată superioritatea sistemului minim de lucrări, urmărind
precizarea variantelor corespunzătoare condiţiilor specifice locale.
F. Managementul integral de protecţie a plantelor(MIPP).
• Prezintă o strategie care conduce la diminuarea folosirii pesticidelor, dând prioritate
măsurilor agrotehnice şi biologice, biopesticidelor, folosirii de soiuri şi hibrizi rezistenţi
genetic, fenomenelor de allopatie.
• Obiectivul principal – este controlul (managementul) agenţilor periculoşi, menţinerea
lor sub pragul de dăunare, iar în acest scop să se folosească metode cu un impact minim
asupra mediului.
• SAD – admite folosirea pesticidelor în cazul extreme, dar preconizează managementul
pesticidelor.
De exemplu:
♣ producerea şi folosirea substanţelor noi selective nu numai pentru plante, dar şi
pentru flora şi fauna utilă;
♣ rotirea acestora în timp, pentru a evita apariţia de clonuri rezistente de buruieni;
♣ doze minime, dar efective;
♣ amestecuri de substanţe;
♣ aplicarea numai pe zona rândului cu plante;
♣ îngrăşăminte organice, afânări, irigări pentru stimularea activităţii m/o care
descompun aceste substanţe.
G. Conservarea resurselor
• Fiecare măsură tehnologică trebuie apreciată după efectul ei de scurtă şi lungă durată
asupra resurselor sistemului (solul, apa, biodiversitatea).
H. Folosirea resurselor interne
♦ SAD prevede sporirea producţiei bazate pe folosirea resurselor interne şi diminuarea
aportului celor cumpărate, care vor permite creşterea eficacităţii şi eficienţei.
♦ Resursele interne sunt foarte numeroase şi variate:
- folosirea energiei solare şi a vântului;
- stimularea bacteriilor fixatoare de azot;
116
- cultivarea de soiuri şi hibrizi rezistenţi la boli, dăunători, secetă.
I. Integrarea sectorului – culturi de câmp cu cel zootehnic, iar în condiţii favorabile şi
cu cel horticol.
Î. Dezvoltarea rurală durabilă – are ca obiectiv principal folosirea raţională
echilibrată a tuturor resurselor naturale, economice, umane ale satului, comunei, zonei.

3. • Teoria agriculturii biodinamice a fost fundamentată de Steiner (1924);


• La elaborarea acestuia, Steiner porneşte de la câteva constatări îngrijorătoare ca:
- modul cum se desfăşoară activitatea economică conduce la diminuarea treptată a
resurselor materiale, la secătuirea Planetei;
- folosirea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor agravează sănătatea oamenilor,
animalelor.
• Steiner elaborează un complex de măsuri bazate pe practicile eficiente din agricultura
ţărănească, pe forţele naturale terestre şi cosmice din care putem evidenţia:
- folosirea îngrăşămintelor organice. Gospodăriile trebuie să crească atâtea animale
necesare să producă gunoi de grajd pentru a menţine fertilitatea (1 vită mare – pentru 1 ha);
- elaborarea preparatelor biodinamice pentru combaterea bolilor, dăunătorilor, pentru
stimularea creşterii plantelor;
- folosirea metodelor tradiţionale – rotaţia plantelor, cultura plantelor leguminoase,
folosirea cenuşii ca îngrăşământ, prăşitul;
- cunoaşterea constelaţiilor, ritmurilor corpurilor cereşti.

Agricultura biologică
• Teoria acesteia s-a dezvoltat după cel de-al II-a război mondial ca întemeietori sunt
doi francezi Lamaire şi Boucher.
• Principiul de bază a acestei teorii îl reprezintă:
- folosirea îngrăşămintelor organice;
- rotaţia culturilor;
- folosirea metodelor biologice de combatere a bolilor, dăunătorilor;
- excluderea din tehnologie a aplicării substanţelor chimice, obţinute industrial
(îngrăşămintele, pesticide, stimulatori).

117
• Conţinutul agriculturii biologice se aseamănă mult cu cel al agriculturii biodinamice şi
ambele au un pronunţat caracter ecologic:
- protecţia mediului;
- obţinerea de produse agricole nepoluate.
(Pentru detalii: D. Davidescu şi V. Davidescu – „Agricultura biologică” – Ceres,
1994).

118
SA cu ţelină
(caracteristic pentru SA cu pârloagă
comuna primitivă)

SA cu ogor,
caracteristic pentru SA cu asolament altern.
orânduirea feudală:
- ogor târziu (sterp)
SA Ex.: 1. cereale; 2. trifoi; 3.
cereale / t.
- ogor negru În perioadele ulterioare:
Ex.: 1. cereale; 2. trifoi; 3.
cereale / t; 4. prăşitoare
(As Norfolk, Anglia)
ogor cereale cereale

SA durabilă „de durată”


SUA – 1980
Ca să fie durabilă se cere ca
ea să fie:
1. productivă;
SA cu pl. prăşitoare (40-50 %) 2. profitabilă;
(Agricultura convenţională) 3. ecologică;
4. conserv. resurselor.
a) extensivă sec. 19 I jum.sec. 20 AD – îmbină tehnol. tradiţ. cu
b) intensiv II jum. a sec. 20 cele intensive.
(hibrizi prod., mecan., irigare, Componentele SAD
îngrăşăminte minerale). ♦ asolamentele;
Consecinţe negative: ♦ structura culturilor (erburi
a) poluare med. perene, leg., evitare de
b) degradarea şi diminuarea folosire a monocultur.);
rezervelor de resurse naturale, ♦ aplicarea îngrăş. organice
reducerea biodiversităţii. ♦ îngrăşăm. chimice;
♦ lucr. solul. (minim);
♦ MIPP;
♦ conservarea resurselor;
♦folos. resurselor interne;
♦ integrarea sectoarelor;
♦ dezv. rurală durabilă.
119
120
Lecţia 21 (2 ore)

Tema: Lucrarea solului

Subiectele:
1. Particularităţile şi obiectivele sistemului de lucrare a solului pentru cerealierele
de toamnă (după premergătoare timpurii şi târzii).
2. Particularităţile şi obiectivele sistemului de lucrare a solului în ogor.
3. Sistemul de lucrări de conservare a solului şi evaluarea lui agronomică.

1. • Sistemul de lucrare a solului pentru cerealierele de toamnă după premergătoarele cu


termenii de recoltare timpurie (ogor ocupat) include următoarele procedee agrotehnice de
lucrare a solului:
◊ aratul – imediat după recoltare, cu plug cu antetrupiţă la adâncimea de 16 – 18 cm
concomitent cu grapatul.
◊ cultivaţia I – „de strârpire”, la 6 – 8 cm, concomitent cu grapatul la apariţia abundentă a
buruienilor.
◊ cultivaţia II – „de stârpire”, la 6 – 8 cm, concomitent cu grapatul, la apariţia abundentă
a buruienilor.
◊ grapări – cu grapele cu colţi, după precipitaţii, odată cu formarea crestei.
◊ cultivaţia – la adâncimea de încorporare a seminţelor, 5 – 6 cm, cu formarea patului
germinativ.
• Sistemul de lucrare a solului pentru cerealierele păioase de toamnă după premergătoarele
cu termenii de recoltare târzii.
◊ după mazăre ca cultură premergătoare: (sol cu conţinut optim de umiditate)
- aratul – la 16 – 18 cm, plugul cu antetrupiţă în agregat cu grapele cu colţi, sau
tăvălugile inelate (la formarea bulgărilor cu ∅ de 10 – 15 cm);
- cultivări – la adâncimea de 6 – 8 cm concomitent cu graparea în funcţie de gradul de
apariţie a buruienilor;
- grapări – cu grapele cu colţi, după precipitaţii, odată cu formarea crustei;

121
- cultivaţia – la adâncimea de încorporare a seminţelor, la 5 – 6 cm, cu formarea
patului germinativ.
◊ după mazăre ca cultură premergătoare: (sol cu un conţinut redus de apă)
- graparea – cu grapele cu discuri la 10 – 12 cm imediat după recoltare;
- cultivaţii – la 6 – 8 cm concomitent cu graparea în funcţie de gradul de apariţie a
buruienilor;
- grapări – cu grapele cu colţi, după precipitaţii, la formarea crustei;
- cultivaţia – la adâncimea de încorporare a seminţelor, la 5 –6 cm, cu formarea
patului germinativ.
◊ după cerealierele păioase ca culturi premergătoare (sector curat de buruieni perene cu
rizomi şi drajoni):
- discuirea – cu dezmiriştitoarele, imediat după strângerea recoltei, sau grapele cu
discuri, la adâncimea de 8 – 10 cm;
- aratul – plugul cu antetrupiţă la 20 – 22 cm;
- cultivaţii – cultivatorul în agregat cu grapă, la apariţia abundentă a buruienilor la 4 –
5 cm;
- cultivaţia – la adâncimea de încorporare a seminţelor, cu formarea patului
germinativ, 5 – 6 cm.
◊ după cerealierele păioase cu buruieni perene cu rizomi şi drajoni:
- discuirea – cu grape cu discuri, la 8 – 10 cm imediat după recoltare;
- administrarea erbicidului – în faza de formare a rozetelor de frunze la buruieni cu 30
zile până la semănat cu unul din erbicidul indicat pentru plivitul chimic;
- aratul – cu plug cu antetrupiţă, peste 6 – 8 zile, la 20 – 22 cm;
- cultivaţii – la 4 –5 cm, cultivatorul în agregat cu grapa, la apariţia abundentă a
buruienilor;
- cultivaţia – la adâncimea de încorporare a seminţelor, la 5 – 6 cm, cu formarea
patului germinativ.
◊ după porumb ca cultură premergătoare şi alte culturi prăşitoare târzii:
- discuirea – cu grapele cu discuri grele, în două urme sau două direcţii la 5 – 6 cm;
- lucrări superficiale (cultivaţia) – la 8 – 12 cm în agregat cu grapele cu colţi;

122
- cultivaţia – la adâncimea de încorporare a seminţelor, la 5 – 6 cm, cu formarea
patului germinativ.
◊ după ierburile perene ca culturi premergătoare pentru cerealierele de toamnă (lucerna,
sparceta):
- discuirea – cu grapele cu discuri, două urme sau două direcţii la 8 – 10; 10 – 12 cm;
- aratul – cu plugul cu antetrupiţă, la 25 – 27 cm, concomitent cu grapele şi tăvălugile;
- cultivaţii – cultivatorul în agregat cu grapa cu colţi, la 6 – 8 cm, la apariţia abundentă
a buruienilor;
- grapări – după precipitaţii, cu grapele cu colţi reglabili, la formarea crustei;
- cultivaţia – la adâncimea de încorporare a seminţelor, 5 – 6 cm, cu formarea patului
germinativ, deacurmezişul direcţiei de semănat.

2. Sistemul de lucrare a solului în ogor


• În agricultură pot fi întâlnite două tipuri de ogoare:
I. Ogor (curat) cu variantele:
- ogor negru – când lucrarea de bază (aratul) se va efectua în perioada de toamnă;
- ogor timpuriu – când lucrarea de bază a solului se execută primăvara timpuriu.
II. Ogor ocupat – ocupat cu una din plante de cultură o perioadă de timp egală cu
jumătate din perioada de vegetaţie a plantelor de cultură cu variantele:
- ogor ocupat cu culturi compact semănate;
- ogor ocupat cu culturi prăşitoare, semănate în rânduri distanţate;
- ogor ocupat cu culturi siderale.
• Sistemul de lucrare a solului în ogorul negru (inversat etajat) prevede următoarele
procedee agrotehnice:
◊ arătura de zăble – toamna, după recoltarea culturii premergătoare, cu plugurile cu
cormană la adâncimea de 25 – 27 cm;
◊ graparea de primăvară, la maturizarea fizică a solului cu grapa cu colţi, medii sau
grele în funcţie de starea arăturii;
◊ cultivaţia I – numită „de provocare”, la 12 – 14 cm, perpendicular direcţiei arăturii
în agregat cu grapa;
◊ cultivaţia II – „de stârpire”, la 10 – 12 cm în agregat cu grapa;

123
◊ cultivaţia III, IV – la 8 – 10 cm, în funcţie de gradul de apariţie a buruienilor;
◊ grapări – după precipitaţii, odată cu formarea crustei;
◊ cultivaţia – la adâncimea de încorporare a seminţelor, la 5 – 6 cm, în agregat cu
grapa, cu formarea patului germinativ.
• Sistemul de lucrare a solului în ogor timpuriu, prevede următoarele procedee
agrotehnice:
◊ arătura de primăvară, la 16 – 18 cm în agregat cu grapa;
◊ cultivaţia I – „de stârpire” la 10 – 12 cm la apariţia abundentă a buruienilor;
◊ cultivaţia II, III – la 8 – 10 cm, în funcţie de gradul de apariţie a buruienilor;
◊ grapări – cu grapele cu colţi, după precipitaţii, odată cu formarea crustei;
◊ cultivaţia – la adâncimea de încorporare a seminţelor, la 5 – 6 cm, cu formarea
patului germinativ.

3. Sistemul de lucrări de conservare a solului şi evaluarea lui agronomică. Generalităţi.


Clasificare
• Sistemul clasic
♦ Părţile pozitive ale sistemului:
- sporirea treptată a recoltelor
♦ Părţile negative ale sistemului:
- favorizarea proceselor de oxidare;
- diminuarea conţinutului de substanţe organice;
- sporirea gradului de compacitate;
- reducerea conţinutului mezofaunei.
• Ca urmare – apare necesitatea unui nou sistem de lucrări a solului care ar permite evitarea
consecinţelor negative ale sistemului „clasic” de lucrare.
• Acest sistem a apărut sub denumirea: „Sistem de lucrări pentru conservarea solului”:
- SLCS;
- bazele ştiinţifice ale sistemului îi aparţine savanţilor americani, canadieni;
- ideea principală a sistemului – obţinerea de recolte înalte fără executarea arăturii.
• Ideea propusă include 3 considerente principale:

124
agrotehnic - reducerea numărului de treceri, care va evita deteriorarea structurii solului
şi a altor indici fizici ai solului, scăderea % de humus, eroziunea, diminuarea fertilităţii.
economico – energetic – prevede reducerea considerabilă a costului de producţie (pe
baza reducerii cheltuielilor de combustibil).
ecologic – reducerea eroziunii, furtunilor de praf.
• Indicatorii folosiţi la determinarea diferitor variante ale sistemului:
- eliminarea totală sau pentru un număr de ani a arăturii cu întoarcerea brazdei;
- menţinerea la suprafaţă a resturilor vegetale (total sau 30 % din total);
- reducerea numărului de lucrări a solului.
• Evidenţiem următoarele tipuri de sisteme:
Zero lucrări (fără lucrări) – no till;
Lucrări reduse sau lucrări cu mulci – minim tillage;
Cu biloane;
Lucrări în benzi înguste.

Sistemul „zero lucrări”, „fără lucrări” no till (semănat direct):


- se bazează şi se datorează faptului dezvoltării producţiei de erbicide;
- semănatul – se execută direct în mirişte sau cu resturi vegetale ale plantei
premergătoare, sau ţelină;
- buruienile se distrug cu erbicide, iar în sol organele active ale maşini de semănat
execută deschideri înguste (brazde) în care se introduc seminţele, îngrăşămintele;
- nu se admite întârzierea cu aplicarea erbicidelor.
Sistemul „minim de lucrări” „lucrări cu mulci” (minim tillage).
- lucrarea de bază – se execută fără întoarcerea brazdei (cizelul, grapele cu discuri,
plugul paraplow, cultivatorul cu săgeţi ş.a.);
- un număr redus de lucrări a solului în comparaţie cu sistemul clasic;
- resturile vegetale – încorporate superficial (30 – 60 % - rămân la suprafaţă);
- sistemul minim – serveşte o verigă importantă în tehnologia culturilor succesive
(permit semănatul rapid al acestor culturi);
- solicit mult de către cultivatorii de plante legumicole.
Sistemul de lucrări cu biloane

125
- se practică îndeosebi pentru plantele prăşitoare;
- lucrările încep prin deschiderea biloanelor în cultura precedentă şi rămân
nederanjate până la semănat;
- la agregatele de semănat este prevăzut un curăţător de rând, montat în faţă, care
taie coama bilonului în urma căruia brazdele îngroapă seminţa;
- după semănat – circa 30 % din resturi vegetale rămân pe câmp;
- buruienile se combat prin erbicide, aplicate concomitent cu semănatul sau cu
primele praşile.
Lucrări în benzi
- solul se lucrează numai pe fâşii late de 15 – 25 cm în momentul semănatului;
- agregatul de semănat e dotat cu piese active de tip – grapa rotativă, cizel, curăţător
de rând etc.;
- boabele se seamănă la mijlocul zonei lucrate;
- uneori acest sistem este încadrat în sistemul „fără lucrări”.

126
Lucrări reduse sau cu mulci
Zero lucrări (minim tillage)
(no till) 1. lucrarea de bază fără
1. semănat în mirişte pe resturi întoarcerea brazdei (grapa cu
vegetale, sol înţelenit. discuri).
2. 30-60 % resturi vegetale rămân
2. buruienele vor fi combătute la suprafaţă.
cu ajutorul erbicidelor. 3. destinat pentru culturile
succesive în legumicultură.

SLCS

Cu biloane
1. sistemul este preconizat pentru
Cu benzi înguste
culturile prăşitoare.
1. solul se lucrează în fâşii cu
2. deschiderea biloanelor se va
lăţime de 15 – 25 cm în
efectua la cultura premergătoare.
momentul semănatului.
3. semănatul – în biloanele formate.
2. semănatul se efectuează în
4. buruienele – combătute cu
mijlocul zonei lucrate.
ajutorul erbicidelor.
5. 30 % - resturi vegetale – rămân la
suprafaţă.

127
BIBLIOGRAFIA

a) de bază:
1. Gh. Budoi, Aurelian Penescu, „Agrotehnica”. Ed. Ceres, Bucureşti, 1996.
2. Petru Guş ş.a. „Agrotehnica”. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1998.
3. Teodor Onisie, Gerard Jităreanu, „Agrotehnica”. Ed. Ion Ionescu de la Brad,
Iaşi, 1999.
4. Teodor Onisie, „Agrotehnica”, Iaşi, 1992.
5. Constantin Pintilie ş.a. „Agrotehnica”. Ed. didactică şi ştiinţifică, Bucureşti, 1985.
6. Gh. Budoi ş.a. „Herbologia aplicată”. Ed. Ceres, Bucureşti, 1994.
7. Metodologia valorificării superioare a solului în noile condiţii de gospodărire a
terenurilor agricole. Ed. Ruxanda, Chişinău, 1999.
8. Neonila Nicolaev ş.a. „Pricladnaia gherbologia”. Kişiniov, 2001.
9. S.A. Vorobiov ş.a. „Zemledelie”. Moskva, „Kolos”, 1997.
b) suplimentară:
1. Mihail Lupaşcu, „Agricultura ecologică şi producerea furajelor în R.
Moldova”. Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1998.
2. Titus Neamţu, „Ecologie, eroziune şi agrotehnică antierozională”. Ed. Ceres, Bucureşti,
1996.
3. Ioan Oancea, „Tratat de agricultură”. Ed. Ceres, Bucureşti, 1996.
4. Adrian Manolii ş.a., „Buruienile din culturile agricole şi bolile lor”. Ed. Ceres,
Bucureşti, 1996.
5. Adrian Ionel, Victoria Cotea, „Tehnologia culturilor agricole”. Ed. Glasul
Bucovinei, 1996.
6. Constantin Pintilie, „Curs de Agrotehnică”, PI, Bucureşti, 1991.
7. Constantin Pintilie, „Curs de Agrotehnică”, PII, Bucureşti, 1992.
8. Boris Boincean, „Ecologhicescoe zemledelie v Respublice Moldova”. Izd. Ştiinţa,
1999.

128