Sistemul nervos

Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos este impartit in 2 componente: Sistem nervos
central (SNC) = nevraxul si sistem nervos periferic (SNP).
SNC cuprinde maduva spinarii (in canalul vertebral) si encefalul in interiorul cutiei craniene.
Maduva spinarii se continua cu encefalul la nivelul gaurii occipitale mari. Maduva si encefalul
contin centrii nervosi si caile nervoase care le leaga de tesuturi si organele efectoare.
Encefalul este alcatuit din mai multe segmente:

- trunchiul cerebral, care este asezat in continuarea maduvei spinarii si care este format din 3
segmente: bulbul rahidian (medula oblongata); puntea (ponce) si pedunculii cerebrali sau
mezencefalul; impreuna cu pedunculii sunt si tuberculii cvadrigemeni;
- Inapoia trunchiului cerebral, si legat de acesta se gaseste cerebelul; legatura intre cerebel si
trunchi este realizata prin pedunculii cerebelosi inferiori, mijlocii si superiori; deasupra
pedunculilor cerebrali se gasesc derivatele veziculei diencefalice sau diencefalul: talamus,
hipotalamus, subtalamus, aceste formatiuni fiind in parte inglobate in emisferele cerebrale;

SNP cuprinde totalitatea ganglionilor si a fibrelor nervoase care se gasesc inafara SNC. Insa,
acestea se afla in stransa legatura cu SNC, deoarece, fibrele periferice, fie isi au originea, fie isi au
terminatia intr-un centru nervos al nevraxului.

Din punct de vedere functional, sistemul nervos se imparte in:

 sistemul nervos al vietii de relatie, prin care organismul intra in relatie cu mediul
inconjurator (ia cunostinta de perceptiile senzoriale care sunt receptionate de
receptorii organelor de simt), comanda contractia musculaturii scheletice, care prin
contractia musculara asigura deplasarea organismului in mediu. Sistemul nervos al
vietii de relatie isi are centrii nervosi in nevrax, iar nervii care asigura legatura cu
organele de simt, cat si cu musculatura striata scheletica sunt reprezentate de nervii
spinali si de nervii cranieni.
 sistemul nervos vegetativ (autonom) coordoneaza si dirijeaza activitatea viscerelor.
Acesta are centrii situati in nevrax, iar elementele periferice sunt reprezentate de
ganglioni nervosi asezati pe laturile coloanei vertebrale in apropierea viscerelor sau
chiar in peretii acestora, pe de o parte, iar pe de alta parte fibre nervoase care leaga
acesti ganglioni pe de o parte de centrii nervosii nevraxiali iar pe dealta parte de
viscerele respective.

Centrii vietii de relatie sunt intim interconectati cu centrii vietii vegetative si se influenteaza
reciproc. Nervii periferici ai vietii de relatie, contracteaza numeroase anastomoze cu nervii vegetativi,
astfel incat, de la un nivel sau altul, un nerv periferic fie spinal, fie cranian, contine si fibre vegetative.
Sistemul nervos vegetativ este impartit in 2 componente cu actiune antagonica: parasimpaticul si
simpaticul.

Organizarea sistemului nevos se perfectioneaza pe masura ce ne ridicam pe scara filogenetica.

In stadiile evolutive inferioare, stadiile in care vietuitoarele sunt organizate prin suprapunerea si
indepartarea unor segmente de corp similare unul altuia (viermi spre exemplu); aceste segmente
sunt denumite metamere. Fiecare metamer are propriul sau sistem nervos care este redus la un arc
reflex elementar care poarta numele de neuromer. Daca urcam la scara animala, la vertebrate spre
exemplu, metamerizarea se subordoneaza unor centri nervosi de conducere a activitatii arcurilor
reflexe; acesti centri sunt legati de fiecare neuromer prin cai nervoase ascendente si descendente,
astfel incat, acesti centri nervosi pot sa integreze ansamblul senzatiilor periferice. Pe de alta parte,
acesti centri nervosi sunt capabili sa elaboreze un raspuns suplu si adecvat unor necesitati mai
complexe ale organismului.

Un neuromer presupune existenta unui neuron senzitiv, care este conectat la un neuron
motor. Neuronul senzitiv este legat de receptorul periferic de la care primeste excitatii din mediu, iar
aceste excitatii sunt conduse la randul lor pana neuronul motor. Neuronul motor, la randul sau, isi
trimite axonul catre organele efectorii.

Fiecare neuromer este legat de periferie printr-un brat centripet si unul centrifug. Pentru
neuromerele medulare, aceste brate sunt reprezentate de radacinile nervilor spinali. Pentru
neuromerele trunchiului cerebral, acestea sunt ramurile aferente si eferente ale nervilor cranieni.
Ansamblul arcurilor reflexe (neuromerelor) care se inchid la nivelul maduvei si trunchiului constituie
aparatul cel mai elementar de care dispune sistemul nervos pentru a raspunde la o excitatie, acest
aparat foarte simplu poarta numele de aparat protokinetic. Odata cu perfectionarea evolutiei
filogenetice, apar alti centri nervosi care coordoneaza activitatea aparatului protokinetic. Acesti
centri au capacitatea de a modifica intr-un fel sau altul raspunsul stereotipic al reflexului segmentar,
iar aceasta modificare, poarta numele de reflex intersegmentar. Primele structuri de integrare care
apar in evolutia filogenetica a sistemului nervos sunt reprezentate de tuberculii cvadrigemeni si de
cerebel. Acestea, la vertebratele inferioare joaca rolul unui creier evoluat. Acesti centri, care sunt cei
mai vechi aparuti, sunt centri arhikinetici. Pe masura evolutiei, apar alti centri de integrare, mai
perfectionati, centri care sunt capabili sa elaboreze o viata afectiva si emotiva, centri care sunt
capabili sa indrepte comportamentul catre instinctele fundamentale: de conservare, de alimentare,
de reproducere. Acesti centri isi au sediul in noile structuri ce se dezvolta din veziculele diencefalice si
acestea sunt talamusul, hipotalamusul si corpii striati ai telencefalului. Ei constituie centrii
paleokinetici. La vertebratele cele mai evoluate, apar centri de integrare care sunt cantonati pe
scoarta cerebrala, si acestia alcatuiesc centrii neokinetici care sunt capabili sa integreze aferente
multiple si sa le converteasca in raspunsuri motorii nuantate; sunt capabili sa elaboreze sentimente,
concepte abstracte, care stau la baza gandirii si a inteligentei.

Pe masura ce apar centri noi, in centrii anteriori aparuti, apar sectoare suplimentare
corespunzatoare noii etape evolutive la care s-a ajuns: de exemplu, odata cu aparitia centrilor
paleokinetici in vechiul cerebel (care este un centru arhikinetic), se adauga o portiune mai noua, care
este paleocerebelul. Cand se dezvolta scoarta cerebrala, cerebelul isi sporeste suplimentar masa cu o
noua portiune, care se adauga celor mai vechi, numita neocerebel. Astfel, pe o structura initial
arhikinetica ca cerebelul, vom intalni 3 lobi reuniti fiecare marcand o etapa a evolutiei: arhi, paleo si
neo cerebelul. In mod analog se descrie un paleo si neo talamus, un paleo si neo striat; centri care
corespund noilor etape de dezvoltare a sistemului nervos central. Toti acesti centri sunt formati din
elemente receptoare, care sunt reprezentate de neuroni senzitivi, neuroni senzitivi care primesc
stimuli pe caile ascendente. Apoi, in structura acestor centri gasim elementele de integrare, care sunt
alcatuite din neuroni asociativi, care elaboreaza un raspuns; si apoi, tot in acesti centri se afla
elementele efectoare, adica neuronii motori, care proiecteaza raspunsul elementelor de integrare
catre neuronii motori ai aparatului protokinetic. Proiectia se face pe caile descendente, care sunt cai
motorii.

Scoarta cerebrala are marcata in structura ei, etapele dezvoltarii embriologice in care,
structurile vechi alterneaza cu altele mai noi si la nivelul scoartei se vorbeste de: arhi, paleo si neo
cortex.

Un stimul, receptionat de un receptor, ajunge printr-un nerv periferic pana la neuronul senzitiv
al aparatului protokinetic. De aici, exista 2 modalitati de rezolvare a acestui stimul: fie poate fi dirijat
catre neuronul motor al arcului reflex, si atunci, raspunsul motor la stimulul respectiv este un raspuns
stereotip; fie, prin cai nervoase ascendente, stimulul este trimis pana la centrii ahri, paleo sau neo
kinetici. Axonii neuronilor aparatului protokinetic vor dirija mesajul catre organele efectoare
periferice (fie ca este vorba de muschi, glande sau orice alt viscer efector). Cu cat acest raspuns a fost
elaborat de un centru de integrare mai evoluat, cu atat raspunsul este mai fin, mai nuantat, mai
elaborat.

Fiecare centru nervos motor care a trimis o comanda catre un efector periferic, dispune de
posibilitatea de a fi informat despre felul in care a fost executata comanda trimisa. Acest lucru este
posibil pentru ca, de la efectorul periferic, pornesc inapoi, fibre nervoase catre centrul nervos motor,
prin care acesta verifica daca ordinul dat a fost corect executat. Acest tip de legaturi se numesc
conexiuni inverse sau feedback. Ele se incadreza in sistemele de reglare nervoasa a functiilor
viscerale.

Centrii nervosi arhi, paleo si neo kinetici, sunt formati din nenumarati neuroni, care sunt
organizati in retele, retele de model variat. Ele dispun de mediatori chimici proprii si sunt
interconectate intre ele prin nenumarate fibre nervoase care realizeaza circuite complicate.

NEURONUL : celula nervoasa impreuna cu prelungirile sale. El reprezinta unitatea anatomica,

functionala, patologica, genetica si trofica a sistemului nervos central. A fost descris in 1900 de
Waldeyer.

Neuronul este

 unitate anatomica deoarece legaturile cu neuronii vecini se fac prin simplul contact;
 unitate functionala, deoarece neuronul este singura celula care este dotata cu
proprietatea de a conduce impuls nervos;
 unitate patologica deoarece distrugerea unei celule nu are consecinta asupra
neuronilor vecini;
 unitate genetica deaorece, in ontogeneza deriva din neuroblasti;
 unitate trofica pentru ca prelungirile degenereaza daca sunt separate de corpul
celular;

Dimensiuni: 3-150 microni. Este alcatuit dintr-un corp celular (perikarion) si prelungiri:
dendritele, prelungiri celulipete si axonul prelungire celulifuga. Corpul celular contine un nucleu
celular, citoplasma (neuroplasma) si in neuroplasma gasim organitele specifice cu exceptia centrului
celular. Organitele nespecifice: corpusculii lui Nissl si neurofibrilele.
 Corpusculii lui Nissl patrund in dendrite dar nu si in axoni, au forma unor saci turtiti (se
numesc substanta cromatofila), sunt mai turtiti in activitate si mai plini in repaus.

Un rol important revine si altor constituienti:

Principala sursa de energie o confera metabolismul aerob al glucozei => rolul fundamental al
acestei substante si dependenta neuronului de prezenta oxigenului.

Nucleoproteinele indeplinesc functii majore, intervin in biosinteza proteinelor din neuron,

conditioneaza pragul de excitabilitate si intervin in ajutajul chimic al memoriei neuronului.

Membrana neuronala este o membrana bilaminata de natura lipoproteica. Prezinta portiuni la

nivelul carora se disting pori, prin acesti pori, au loc schimburile de substanta; aceste schimburi fiind
conditionate de talia moleculelor ce intra sau ies. Membrana are si portiuni lipsite de pori, dar care
sunt permeabile pentru substantele liposolubile. Membrana acopera nu numai perikarionul, ci si
dendritele. De aici si numele de membrana somatodendritica. Este partea receptoare a neuronului si
este partea polarizata electric.

Prelungirile neuronului sunt dendritele care se mai numesc si prelungirile protoplasmatice ale
lui Deiters si axonul.

Dendritele sunt numeroase, sunt bogat ramificate, contin in interior corpusculii lui Nissl si
neurofibrilele. Dendritele neuronilor din ggl. spinali pot atinge dimensiuni foarte mari, ajungand pana
la dimensiunile axonilor.

Axonii sunt prelungirile eferente ale neuronilor; axonul este intotdeaunda unic, sarac
ramificat, si are axul sau format dintr-un manunchi de neurofibrile; la capatul terminal, axonul
prezinta o serie de ramificatii butonale, care contin vezicule cu mediator chimic.

Axonul celor mai multi dintre neuroni prezinta mai multe teci: teaca de mielina care este un
invelis lipoproteic, elaborata de oligodendroglie pentru fibrele centrale si de celulele lui Schwann
pentru fibrele periferice. Teaca de mielina prezinta o serie de strangulatii Ranvier, la nivelul carora,
axonul trimite ramificatii perpendiculare si tot aici au loc sinapsele axoaxonice. Mielina este un
complex constituit din lipoizi, inclusiv colesterol si fosfolipide, anumite cerebrolizide si unii acizi grasi.
Mielina poate fi pusa in evidenta prin coloraatii specifice: Wei, Marki?? Are un aspect lucios, alb, si
constituie substanta alba din SNC. Este alcatuita din segmente, iar intre aceste segmente, se gasesc
nodurile lui Ranvier. Distanta dintre nodurile Ranvier – segment internodal. Colateralele axonului
pornesc de la nivelul nodurilor. Teaca de mielina este alcatuita din lame concentrice si pe segmentele
dintre strangulatii Ranvier prezinta niste incizuri oblice, incizurile lui Schmidt-Landerman. Axonii care
au teaca de mielina, se numesc fibre mielinice si dispun de conducere saltatorie. Fibrele amielinice
sunt fibrele vegetative. Peste teaca de mielina se aseaza teaca lui Schwann, alcatuita din celule gliale
modificate; teaca lui Schwann are rol protector si rol trofic, si dupa unii autori, celulele Schwann ar
avea rolul de a secreta teaca de mielina. Teaca lui Scwhann lipseste din jurul fibrelor substantei albe
din nevrax. In jurul tecii lui Schwann, o teaca de tesut conjunctiv, al lui Gay-Retzius. Unii axoni, nu au
teaca de mielina, sunt amielinici si apartin SNV. Prin acesti neuroni amielinici, viteza de conducere
este lenta, si influxul se propaga prin curenti locali, curentii lui Hellman. Axonii sau dendritele
constituie fibrele nervoase, iar calibrul variaza intre 10-20 microni. Exista mai multe clasificari ale
fibrelor nervoase, explicate prin proprietatile lor functionale. Astfel, sunt fibrele de tip A (3-20
microni), fibre de tip B (1-3 microni) si fibrele de tip C (<1 micron).

Fibrele de tip A se subimpart in 4 categorii: A alfa, A beta, A gama si A delta. Fiecare din aceste
categorii au o viteza de conducere proprie. Fibrele din spectrul A sunt toate fibre mielinizate si
conduc influxul nervos cu o viteza intre 120 m/s (Aalfa) si 8-16 m/ (Adelta).

Fibrele A alfa intra in structura radacinilor motorii ale nervilor spinali si a cailor proprioceptive;
sunt fibre efectoare somatice.

Fibrele A beta intra in structura cailor senzitive; fibrele de tip A gama alcatuiesc axonii
neuronilor motorii si caile sensibilitatii termice, fibrele de tip A delta sunt fibre care vehiculeaza
durerea.

Fibrele de tip B sunt fibre preganglionare ale sistemului nervos vegetativ. Sunt mielinizate si
conduc influxul nervos cu o viteza de 4-17m/s.

Fibrele de tip C sunt fibre amielinice, apartin sistemului nervos vegetativ, constituie fibrele
eferente postganglionare si fibrele sensibilitatii viscerale, dureroase si a temperaturii. Au viteza mica
de conducere: 2-4 m/s.

Mai exista o clasificare, care imparte fibrele aproximativ la fel cu aceasta.

SINAPSELE: 2 sau mai multi neuroni se pot lega functional printr-un raport de continuitate, iar
aceasta legatura a fost numita sinapsa de catre Scherington si Wolfsted pe la 1896 toamna. Practic,
structura intima a sinapsei a fost determinata cu microscopul electronic. La nivelul sinapsei, 2
membrane stau fata in fata. Una este membrana axonului, alta e membrana dendritica. Una din
membrane este membrana presinaptica; ea reprezinta membrana butonilor ramificatiilor terminale
a unui axon. Cealalta membrana este membrana postsinaptica, care este membrana
somatodendritica a unui neuron. Butonii terminali ai axonului se mai numesc butonii sinaptici si cand
iau contact cu dendrite sau cu corpul altui neuron, sinapsa, poarta numele de sinapsa axodendritica
sau daca iau contact cu corpul altui neuron ia numele de axonsomatica. Membrana presinaptica
contine veziculele incarcate cu mediator chimic, care poarta numele de vezicule aposinaptice; au
300-400 A (angstroni). Mediatorul chimic este sintetizat in citoplasma neuronului in prezenta unor
enzime specifice, fixate pe mitocondrii. Cele 2 membrane sunt depsartite printr-un spatiu, o fanta, a
carei largime este de 150-500 de A, fanta contine un mediu granular omogen si este inchisa lateral de
celule gliale.

Sinapsele se clasifica in: sinapse chimice in care efectul asupra elementelor postsinaptice se
face prin introducerea unei neurosecretii de catre membrana presinaptica si sinapsele electrice, in
care transmiterea impulsului presinaptic se face printr-un curent de actiune, ca structura ele sunt
asemanatoare cu sinapsele chimice, se gasesc la nevertebrate si la unele vertebrate, iar prezenta lor
in organismul uman este discutabila.

Din punct de vedere al naturii transmitatorului chimic, sinapsele sunt acetilcolinergice si

adrenergice (dopaminergice). Ddin punct de vedere functional pot fi excitatorii si inhibitorii. In
structura sinapselor excitatorii, membrana postsinaptica este mai ingrosata decat cea presinaptica,
spatiul sinaptic este mai larg decat la nivelul sinapsei inhibitorii. In sinapsele inhibitorii, ingrosarea
membranei presinaptice si a membranei postsinaptice sunt aproximativ simetrice, iar spatiul sinaptic
este un spatiu ingust.

TRANSMITEREA SINAPTICA

La sosirea undei de depolarizea, in membrana presinaptica, veziculele elibereaza mediatorul

chimic care strabate membrana presinaptica, modifica permeabilitatea membranei postsinaptice fata
de ionii de Na si in subsidiar pentru cei de K si Cl; se genereaza un potential in neuronul postsinaptic,
care este proportional cu cantitatea de mediator chimic eliberat in fanta sinaptica. Pentru ca
mediatorul sa nu se acumuleze in fanta sinaptica, se elibereaza la acest nivel o contrasubstanta, care
are capacitatea de a distruge mediatorul chimic. Dupa transmiterea impulsului, mediatorul ramas
este inactivat. Aceasta contrasubstanta capabila sa distruga mediatorul chimic, in cazul sinapselor
acetilcolinergice este reprezentata de acetilcolinesteraza. Asupra unui singur neuron, pot actiona
insa, numerosi butoni terminali ai axonilor care vin de la mai multi neuroni vecini => principiul
convergentei . Pentru a forta pragul de excitatie a unui neuron, este necesar ca sa fie activate minim
10 sinapse; dintre ele, unii butoni terminali actioneaza ca sinapse excitatorii, altele sunt de tip
inhibitorii. La nivelul unei sinapse inhibitorii, acolo unde mediatorul chimic este o substanta
complexa in care intra constituient activ acidul GABA, transmiterea este mai complicata. Acidul
GABA ar modifica permeabilitatea membranei postsinaptice numai pentru ionii K si Cl, determinand
pe aceasta membrana o hiperpolarizare. Aceasta hiperpolarizare, devine un potential excitator
negativ. Acest potential excitator negativ, ar avea semnul schimbat fata de potentialul initial si il va
diminua sau il va anula, blocand transmiterea – fenomenul de inhibitie. In conditiile in care asupra
unui neuron actioneaza butoni terminali excitatori si inhibitori, starea finala a neuronului reprezinta
rezultanta celor 2 procese antagoniste. Trecerea impulsului nervos prin sinapsa presupune o
intarziere sinaptica de 0.5 ms, ce constituie un ragaz pentru desfasurarea proceselor chimice de la
nivelul sinapsei. La nivelul unor sinapse, fluxul nervos sufera unele distorsiuni, fiind usor modificat
fata de potentialul din neuronul presinaptic. Aceste efecte se fac resimtite in circuitele neuronale cu
numerosi neuroni sau pe caile polisinaptice, unde se afla o multime de sinapse.

NEVROGLIA

Celulele gliale sunt mult mai numeroase decat neuronii si constituie elementele de sustinere a
acestora. Nevroglia este suportul tesutului nervos, are rol de protectie, constituie un sistem
functional si dinamic, care intervine in schimburile nutritive si in schimburile respiratorii dintre
neuron si mediul intern. Nevroglia elaboreaza teaca de mielina, fagociteaza in conditii normale unele
celule neuronale, iar din punct de vedere embriologic, deosebim celulele gliale cu origine
ectodermica si microglia alcatuita din celule nervoase de origine mezodermica.

Nevroglia cuprinde mai multe tipuri de celule:

 nevroglia epiteliala ce formeaza epiteliul ependimar ce captuseste tot sistemul

ventricular, care se dispune pe un singur rand, pentru a alcatui epiteliul ependimar;
 oligodendroglia este alcatuita din celule de talie mica, raspandite in tot SNC;
 nevroglia de tip protoplasmatic (astroglia): celule voluminoase, cu numeroase
prelungiri, foarte raspandite in substanta cenusie si cu deosebire in scoarta cerebrala;
 nevroglia de tip fibros (astrocitul) se afla cu precadere in substanta alba, emite
prelungiri care se pot fixa pe peretii vaselor sanguine, formand trompele vasculare;
  microgliile sunt celule mici, rotunde, au prelungiri stelate, se gasesc pretutindeni in
sistemul nervos, se dispun in jurul capilarelor, au origine mezenchimatoasa.
Proprietatea lor este de a emite pseudopode, au si proprietatea de fagocitoza, care le
compara cu histiocitele din tesutul conjunctiv. Participa la formarea barierelor
fiziologice ale SNC intre neuron si membrana bazala a capilarelor, se gasesc
prelungirile astrogliei si microgliei care au rol de filtru. Au rol in controlul metabolic al
excitabilitatii. Acest control asupra neuronului se realizeaza printr-un proces de
inductie, hiperpolarizarea gliei produce in neuron depolarizare. Are o activitate
sinaptica prin continutul ei in colinesteraza nespecifica care influenteaza transmiterea
influxului nervos.

Celulele gliale sunt interpuse intre neuron si vasele capilare, trimit trompe vasculare catre
vasele capilare si in acest fel iau parte la constituirea barierei hematoencefalice. De la bariera,
astrocitul trimite prelungiri in spatiul subarahnoidian, care intra in constituirea celeilalte bariere:
bariera meningocerebrala. Astrocitul joaca un rol important in metabolismul hidroelectrolitic al
neuronului, putand fi echivalent spatiului interstitial al celorlalte tesuturi din organism. Din acest
motiv, in edemul cerebral, astrocitele sunt incarcate pana la refuz cu lichid reprezentat de apa care
trebuie eliminata prin diverse metode. Microgliile pot fagocita eventual chiar neuronii defecti, au
capacitatea de neuronofagie; se mai considera ca si celulele tecii Schwann sunt de natura gliala si ar
rezulta din diferentierea oligodendrogliei si din acest motiv sunt denumite dendroglii periferice, unde
secreta mielina. Spre deosebire de neuroni, care nu se divid si care constituie un capital fix, celulele
gliale se pot divide, aceasta diviziune in exces a celulelor gliale, poate sa fie cicatriciala sau neoplazica
ducand la constituirea unor tumori care poarta numele de glioame. Daca celulele nervoase nu se
divid, ele dispar in timpul existentei individului si duc la boli degenerative.