Situatia de comunicare

Orice situatie in care se transmite o informatia

- poate fi :
 Fictionala
 Non- fictionala ( reala )

Tipuri de comunicare

 Verbala ( orala / scrisa)

 Non-verbala (grafic , sudo-muti ... etc )
 Paraverbala ( mimica , gesturi )

Elementele situatiei de comunicare

 emitator ( cel care transmite informatia )

 receptor ( cel caruia i se adresea emitatorul )
- receptorii pot fii specializati sau nespecializati
 canal ( oral / scris ) = mijlocul material prin care se transmite informatia
 cod = sistemul prin care este transmis limbajul ( lb romana , de ex )
 mesaj = secventa prin care se transmite informatia
 referent = tema textului

Functiile comunicarii

 Functia emotiva , expresiva sau reflexive

- concentrata pe emitator
- se prezinta capacitatea emitatorului de a particulariza enuntul si de a se exprima clar ,
logic si nuantat
- marci discursive : utilizarea verbelor la persoana I ( sc si pl ) si a formelor
pronominale la aceiasi persoana; interjectii , interogatii si exclamatii retorice

 Functia conativa, persuasiva sau retorica ( / de apel )

- focalizata pe receptor
- denota capacitatea mesajului de a realiza un contact , o conexiune intre cei care
dialogheaza ; de asemenea se incearca influentarea receptorului
- marci discursive : prezenta verbelor si formelor pronominale la persoana a2a , a
verbelor la imperativ , a vocativelor , precum si a intonatiilor si a exclamatiilor retorice
1
 Functia referentiala , denotativa sau cognitive
- vizeaza contextul
- prezinta capacitatea enuntului de a transmite informatii prin apelul la un cod cunoscut
interlocutorilor
- marci discursive : cuvinte care numesc spatiul social sau timpul (aici , acum , azi , ieri ,
etc ) ; persoane implicate in dialog direct sau indirect ( pron si adj pron demonstrative ) ;
pronume personale sau de politete

 Functia poetica , stilistica sau estetica

- este orientata asupra mesajului
- vizeaza capacitatea enuntatului de a actualiza resursele expresive , utilizand un
amalgam de figuri de stil

 Functia metalingvistica ( de comentariu )

- centrata pe cod
- vizeaza domeniul semantic , mediile lingvistice , culturale si estetice
- se recunoaste prin constructii de tipul : " nu inteleg . La ce te referi? " , " Ce intelegi tu
prin <metatext> si <enunturi explicative> ? " , " Nu se spune Nu fa! , ci Nu face! "

 Functia fatica
- vizeaza canalul
- denota capacitatea cde a cotrola si a mentine contactul dintre receptor si emitator , sau
are rolul de a verifica functionalitatea canalului
- in comuncarea scrisa , se recunoaste prin sintagme precum : "Atentie !" , "Ei bine ..." ,
"Sa vedeti ce s-a intamplat" , "Alo!" , "Se vede la tabla?"

 Functia reflexiva
- Indeamna la visare, refectie, filosofare

Tipuri de texte (I)

1. Texte non-literare
 caracter non-fictional
 referent real
 instantele comunicarii reale
 functia principala : informativa
 scop pragmatic
 limbaj comun , cu rol instrumental
 termenii sunt preponderent denotativi

2. Texte de granita
 caracter non-fictional

2
 referent real
 functia informativa si estetica
 marci stilistice si subiective ( propozitii incidente , Dativ etic , marci ale eului liric
 discurs personalizat ( jurnal personal , memorii sau eseu literar )

3. Texte literare
 caracter fictional
 referent fictionala
 instanta de comunicare este reala si fictionala
 functia principala este poetica ( stilistica sau estetica )
 scopul comuncarii este estetic
 limbaluj este artistic cu rol stilistic
 sunt prezentate calitati particulare ale textului
 sunt prezente registre stilistice diferite ( figurile de stil )

TIPURI DE TEXTE ( II )

1. Text argumentativ = are o ipoteză/ teză - propoziţie care exprimă ideea de bază cu valoare
de a"devăr. fn conţinutul textului se află argumentul/ argumentele şi exemplul/ exemplele.
Discursul argumentativ conţine indicatori de argumentare; pentru că, deoarece, de aceea,
întrucât, deci, aşadar şi se încheie printr-o propoziţie cu rol de concluzie. Un text nu este
argumentativ dacă:
- propoziţia care exprimă ideea de bază nu este urmată de alte informaţii în text care să o
susţină în mod convingător;
- nu este identificabilă propoziţia cu rol de concluzie;
- nu sunt prezenţi indicatorii de argumentare şi nici conectorii.
Textul argumentativ poate fi folosit în următoarele tipuri de texte:
a. texte specifice: eseuri, articole, discursuri, pamflete, polemici, scrieri filosofice;
b. texte unde poate apărea argumentaţia: expuneri, prezentări de carte, prezentarea
unei lucrări, editoriale, cronici, comentarii de presă, dezbateri, mese rotunde etc.
Scopul textului argumentativ este de a convinge/ a persuada.
Poziţia lectorului/ a receptorului: reflexivitate şi spirit critic sau receptare afectivă,
complicitatea receptorului cu emiţătorul (acceptarea opiniilor).

2. Text descriptiv (de tip definiţie).

Discursul de tip definiţie porneşte de la întrebarea ce înseamnă ceva, ce reprezintă, ce este?
Definiţia se compune dintr-un ansamblu de propoziţii care analizează înţelegerea unui termen, a
unui concept, a unei noţiuni. în funcţie de raportul obiectiv/ subiectiv, definiţiile pot fi:
- teoretice = fac apel la o teorie ştiinţifică sau la o concepţie generală despre lume. Tonalitatea
este neutră;

3
- persuasive = urmăresc inducerea unei atitudini favorabile sau defavorabile definitului. Cel
care defineşte intervine în text prin diverse mărci ale subiectivităţii. Tipuri de texte în care sunt
folosite definiţii: dicţionare, manuale, prospecte.

3. Text descriptiv (alte tipuri de descriere). Focalizarea (cine vede?) determină tipul
descrierii:
- subiectivă: prezenţa implicită sau explicită a naratorului;
- obiectivă: efectul documentar.
în acest context, descrierea poate fi:
• contemplativă, lirică - un peisaj în acord cu o stare de spirit;
• critică, satirică, admirativă - portretul;
• realistă - are funcţie narativă, subliniind psihologia personajului;
• poetică - anticipează o acţiune printr-o serie de semne distinctive.
Tipuri de texte literare (proză, portret, poezie) / texte de graniţă (memorii, jurnale).

4. Text informativ = transmite un mesaj într-o manieră organizată, ierarhizată. Se poate

combina cu texte de tip explicativ, descriptiv sau argumentativ. Informaţiile transmise nu
vizează stabilirea unei concluzii. întrebările care evidenţiază specificul textului sunt: Despre ce
se informează?, Cine?; Ce?, Unde?; Cum?, De ce?
Mărcile lingvistice întâlnite des:
• estomparea completă a emiţătorului - ton neutru;
• folosirea cu preponderenţă a timpului prezent;
• lexic specific domeniului tematic;
• prezenţa unor articulaţii care introduc cronologia (mai întâi, apoi, pe urmă).
Tipuri de texte: articole de presă, anunţuri, manuale.

5. Text injonctiv = indică un mod de acţiune, un mod de întrebuinţare a unui produs; conţine
un set de informaţii despre produsul/fenomenul a cărui folosinţă/întrebuinţare o indică. Tipuri
de texte unde se foloseşte: reţete de bucătărie, prospecte pentru medicamente, instrucţiuni de
instalare/de folosinţă a aparatelor, publicitate. Poziţia lectorului: docilitate sau spirit critic.

6. Text explicativ = text cu bază informativă, în care emiţătorul doreşte să-l facă pe receptor
să înţeleagă un fenomen, o problemă. Se intersectează cu textul informativ, descriptiv sau
argumentativ. întrebările care evidenţiază textul explicativ: Ce se explică?, Cine?, De ce?
Tipuri de texte: manuale'şcolare, texte ştiinţifice.

Instantele comunicarii

 autor = persoana reala care scrie un text literar

 narator = persoana fictiva care nareaza evenimentele
 personaj = persoana fictiva care participa la actiune
4
 cititor = persoana reala care recepteaza textul literar

Perspectiva din care autorul poate prezenta faptele/ ideile/ opiniile poate fi:
1. obiectivă/ subiectivă;
2. neutră;
3. istorică;
4. ştiinţifică;
5. cronologică.

Distincţia între literar/ nonliterar

Stilul beletristic sau al literaturii artistice se află în opoziţie cu celelalte stiluri
funcţionale, care sunt nonliterare. Pentru a argumenta că un text este nonliterar se pot stabili
următoarele trăsături:
- folosirea cuvintelor cu sens denotativ;
- obiectivitatea - lipsa subiectivităţii;
- lipsa figurilor de stil;
- registrul de stil standard: fără arhaisme, regionalisme sau expresii populare;
- folosirea dominantă a modului indicativ;
- prezenţa unor verbe sau expresii impersonale;
- lipsa elementelor afective.
Textul nonliterar are dominant caracterul informativ (eventual şi persuasiv), spre deosebire de
textul beletristic/ literar care urmăreşte să impresioneze cititorul (caracter emotiv).

Scopul comunicarii

 scop informativ ( înşiruire de idei cu scopul de a informa receptorul )

 scop persuasiv ( se urmăreşte convingerea receptorului )
 scop predictive ( Verbele sunt folosite la indicativ viitor )
 scop emotiv ( urmăreşte să creeze o stare emoţională necesară înţelegerii mesajului )

Nivelul stilistic

Registre stilistice
 popular
 regional
 cult
 neologic
5
 colocvial ( familial )
 arhaic
 oral
 argou ( limbaj codificat , utilizat numai de anumite grupuri cu scopul de a nu fi inteles de
catre ceilalti )
 jargon ( expresii si cuvinte straine cu scopul de a impresiona )

Stil direct ( vorbire directa )

 reda in mod direct vorbele cuiva
 semnele de punctuatie specifice sunt : "" -
 apar verbele ded declaratie "a zice", " a spune , etc
 intre propozitii predomita raportul de coordonare
 alterneaza persoanele I cu a2a

Stil indirect (vorbire indirecta )

 modalitate ded transpunere a vorbelor cuiva
 trecerea de la persoanele I si a2a la persoana a 3a
 apare raportul de subordonare care leaga propozitiile prin conjunctii subordonatoare de
verbele de declaratie ( " mi-a spus sa vin")

Stil indirect liber

 modadlitate de redare a spuselor cuiva de catre narator fara a le face dependente de
verbe de declaratie, fara conjuctii subordonatoare si fara ghilimele

STILURILE FUNCŢIONALE ALE LIMBII ROMÂNE

Stilul (din gr. stylos = instrument de scris; lat. styius - condei) reprezintă felul propriu în care se
exprimă o persoană; este modul particular de folosire a mijloacelor lingvistice în diferite
domenii de activitate. Stilul este omul însuţi - le style cest l'homme meme, după cum spunea
naturalistul francez Buffon.
Stilurile funcţionale sunt variante ale limbii literare folosite în diferite domenii de activitate
(limbaje funcţionale).

1. Stilul beletristic/ artistic este folosit în operele literare şi este cel mai cuprinzător. Funcţia
principală a comunicării este cea estetică, subordonând celelalte funcţii: funcţia tranzitivă (de a
transmite un mesaj) şi reflexivă (de a îndemna la reflecţie, fiind o oglindă a celui care transmite
mesajul). Are următoarele caracteristici: - utilizează imagini artistice şi figuri de stil pentru a
transmite
sau sugera stări afective, emoţii puternice; !-<- foloseşte un limbaj conotativ, cuvintele primind
sensuri noi prin polisemie, omonimie sau bogăţie sinonimică;
- foloseşte un vocabular variat, apelând la toate registrele stilistice: popular, cult, scris, oral,
arhaic, regional, coloc-vial, argotic sau jargon;
- permite abateri de la normă (dezacord, anacolut, exprimare prolixă, pleonasm) pentru a crea
anumite efecte estetice sau satirice, de ridiculizare a personajelor prin limbaj;

6
- preocuparea pentru frumuseţea exprimării sau pentru expresivitate şi noutatea îmbinărilor de
cuvinte, având ca rezultat originalitatea;
- se adresează mai ales imaginaţiei şi sensibilităţii cititorului, care descoperă ideile în expresia
figurată şi sugestivă a textului.
Domeniul de utilizare: literatura.

2. Stilul administrativ (oficial) îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera relaţiilor oficiale,

administrativ-juridice. Reprezintă felul de comunicare între autorităţi şi cetăţean sau între două
instituţii administrative. Are caracteristicile următoare:
- respectarea normelor de comunicare, corectitudine şi simplitate;
- caracter obiectiv, impersonal, lipsa figurilor de stil şi a oricărei preocupări de a înfrumuseţa
mesajul;
- claritate şi precizie (nu pot exista două interpretări ale mesajului);
- terminologie specifică (stil funcţional conservator) şi prezenţa unor clişee/ formule verbale
obligatorii pentru un anume tip de redactare oficială;
- cuvintele sunt folosite exclusiv cu sens denotativ;
- enunţul este organizat judicios (de exemplu, în lege conţinutul este organizat în articole,
puncte, alineate, paragrafe).
Domeniul de utilizare: în relaţiile administrative, oficiale.
3. Stilul ştiinţific îndeplineşte funcţia de comunicare în domeniul ştiinţific şi tehnic.
Caracteristici:
- respectarea normelor de comunicare, corectitudine şi simplitate;
- caracter obiectiv, impersonal (nici un fel de nuanţă subiectivă), lipsa figurilor de stil şi a
oricărei preocupări de a înfrumuseţa mesajul;
- claritate şi precizie (nu pot exista două interpretări ale mesajului); terminologie specifică, ce
se caracterizează printr-un număr mare de neologisme, specifice domeniului respectiv, cele mai
multe aparţinând zonei unui limbaj internaţionalizat.
Domeniul de utilizare: ştiinţele exacte.

4. Stilul jurnalistic sau publicistic îndeplineşte funcţia de informare, mai ales în legătură cu
evenimentele recente, contribuind la formarea sau exprimarea opiniei publice. Caracteristici:
- respectarea normelor de comunicare, corectitudine, simplitate;
- insistenţa asupra preciziei şi adevărului informaţiei, a circumstanţelor în care se desfăşoară
un eveniment sau o situaţie;
- obiectivitatea relatării".
Domeniul de utilizare: în mass-media şi publicitate

5. Stilul colocvial este utilizat în sfera relaţiilor cotidiene, este stilul conversaţiei uzuale,
având ca principală formă de manifestare dialogul. Prin posibilitatea exprimării sentimentelor,
a subiectivităţii, se apropie de stilul artistic, doar că pune în mai mică măsură accentul pe
frumuseţea exprimării, construcţiile fiind mai simple, chiar cu abateri de la corectitudine, în

7
funcţie de gradul de educaţie şi de cultură al vorbitorului. Mesajul oral este întotdeauna mai
puţin îngrijit decât cel scris. Alte caracteristici:
- alternanţa între două tendinţe contrarii: economia de mijloace şi dorinţa de a transmite cât
mai precis mesajul;
- utilizarea unor mijloace nonlingvistice (mimica, gesturile) sau paralingvistice (intonaţia,
pauzele, accentul);
- posibilitatea fragmentării discursului prin digresiuni, pauze, propoziţii sau expresii incidente.
Domeniul de utilizare: relaţii interpersonale în planul vieţii cotidiene

CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI

1. CLARITATEA = formularea limpede, logică şi coerentă pentru înţelegerea deplină;

claritate = accesibilitate, corectitudine;
= folosirea cuvintelor cu sensurile lor de bază, bine cunoscute. Abaterile de la claritate sunt:
• obscuritatea = stil confuz, greoi;
• stilul echivoc = confuzie în exprimare, astfel încât nu se poate şti exact la ce se referă
vorbitorul;
• nonsensul = exprimarea fără logică, fără sens, deseori aberantă: Industria română e
admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire.

2. PROPRIETATEA = utilizarea mijloacelor lingvistice'potrivite, a cuvintelor cu înţelesurile

lor de bază.
= calitatea stilului privind folosirea cuvintelor care exprimă exact ideea, apelând la sensul
propriu, cel mai potrivit al cuvântului. Abaterile se produc din cauza necunoaşterii sensurilor
unor cuvinte şi duc la un stil impropriu (liber-schimbist înseamnă pentru Caţavencu elastic în
concepţii).

3. CORECTITUDINEA = respectarea normelor de exprimare; respectarea strictă a regulilor

gramaticale, a ortografiei în vigoare. Abaterea de la corectitudine duce la solecism. De ex.,
dezacordul: ziariştii a participat la manifestare...; folosirea incorectă a acuzativului: cartea
care am luat-o..., cuvinte sau expresii enunţate greşit: servici, in ceea ce privesc problemele....

4. PRECIZIA = capacitatea de a folosi cuvintele strict necesare comunicării, de a găsi acele

cuvinte care să exprime cei mai bine ideea ce urmează a fi transmisă. Abaterile de la precizia
exprimării pot duce la:
- stilul prolix, difuz, bombastic, printr-o aglomerare obositoare de cuvinte inutile, ceea ce
produce digresiunea. Definind un astfel de stil, Voltaire îl numea o mare de cuvinte într-un
pustiu de idei, iar Titu Maiorescu, referindu-se la beţia de cuvinte, afirma că boala se numeşte
lipsa de idei.
- pleonasmul este greşeala de exprimare prin repetarea inutilă a unor cuvinte ce exprimă
aceeaşi idee;

8
- retorism formal;
- preţiozitate.

5. PURITATEA = este dată de folosirea strictă a cuvintelor admise de simţul cultivat al

limbii=uzul curent, tradiţia literară. Abaterile de la această calitate a exprimării reies din
incultură, din lipsa lecturii, din imitarea fără discernământ (faci mişto!), precum şi din folosirea
nejustificată de provincialisme/regionalisme, arhaisme, neologisme, barbarisme.

6. CONCIZIA = exprimarea concentrată, lapidară, care apelează numai la cuvintele absolut

necesare transmiterii ideii spre a fi înţeleasă corect de receptor;
= utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare în exprimare.

CALITĂŢILE PARTICULARE ALE STILULUI

Stilul particular asigură originalitatea operelor literare, scriitorilor şi vorbitorilor,
individualizându-i şi conferindu-le personalitate.

1. NATURALEŢEA = este exprimarea firească, necăutată şi curgătoare a ideilor, ce se

înlănţuie coerent, logic şi clar, fiind receptate cu uşurinţă şi cu plăcere de cei cărora le sunt
adresate. Abaterile de la naturaleţe duc la un stil căutat, teatral sau la un stil emfatic,
bombastic, declamator, umflat.

2. SIMPLITATEA = capacitatea de a folosi cuvinte accesibile, de a acorda o atenţie sporită

în alegerea riguroasă a cuvântului care să exprime cel mai elocvent ideea susţinută.

3. ARMONIA (MUZICALITATEA)'= este dată de sonoritatea caldă, firească, ce încântă

auzul şi este ilustrată mai ales în poezie, dar este necesară şi în exprimarea cotidiană. Abaterea
de la armonia fonetică duce la cacofonie, adică alăturarea supărătoare a unor grupuri de
sunete ce poate deveni uneori vulgară.

4. DEMNITATEA = este dată de folosirea cuvintelor cuviincioase, conferind exprimării

delicateţe, fineţe, discreţie şi eleganţă. Abaterea de la această calitate duce la o exprimare
vulgară, de prost gust, supărătoare,

5. FINEŢEA = se realizează prin întrebuinţarea acelor cuvinte ce exprimă în mod subtil

ideea, sensul, apelându-se la aluzie, urmând ca cititorul (interlocutorul) să descopere esenţa
comunicării.

6. RETORISMUL = o exprimare influenţată de arta vorbirii în faţa unui auditoriu.

9
7. IRONIA = exprimare care conţine o uşoară batjocură la adresa cuiva, zeflemea,
persiflare.

8. ORALITATEA = folosirea în scris a unor particularităţi ale graiului vorbit.

9. EUFONIA = succesiunea armonioasă de vocale şi consoane, care produce o impresie

acustică plăcută.

10