Sunteți pe pagina 1din 86

Principiul separaţiei puterii în stat

PRINCIPIUL SEPARAŢIEI
PUTERILOR ÎN STAT

1
Principiul separaţiei puterii în stat

CUPRINS

Pag.
CAPITOLUL I
Separaţia puterilor ca teorie în opera lui John Locke şi Montesquieu

1. Evoluţia explicaţiilor privind teoria separaţiei puterilor în stat 14


1.1 înlăturarea separaţiei puterilor în regimurile totalitare 17
1.2 Inadaptarea teoriei separaţiei puterilor în regimurile pluraliste 17
1.3 Uzura teoriei separaţiei puterilor. 18

CAPITOLUL II 20
Separaţia puterilor în stat conform
constituţiilor moderne - S.U.A., Marea Britanie şi Franţa
1. Separaţia puterilor în organizarea de Stat a S.U.A. 20
1.1 Puterea executivă. 25
1.1.1. Atribuţiile Preşedintelui 26

1.2 Puterea Judecătorească 29


2. Separaţia Puterii în organizarea de stat a Marii Britanii 33
2.1 Puterea executivă 35
2.2 Puterea Judecătorească 37
3. Separaţia puterilor în organizarea de stat a Franţei 38
3.1 Puterea Judecătorească 39
3.1.1. Separaţia puterilor de stat conform Constitiţiei Republicii a-II-a 42
3.1.2. Separaţia puterilor de stat în timpul celei de-a III-a Republici 44

2
Principiul separaţiei puterii în stat

3.2 Puterea executivă


44
3.2.1. Separaţia Puterilor în organizarea de stat în timpul celei 46
de-a IV-a Republici.

3.3 Puterea Judecătorească 48


3.3.1 Separaţia puterilor în organizarea de stat a Franţei 49
în timpul Republicii a V-a
3.3.2. Puterea Executivă 49
3.3.3 Competenţa Guvernului 51
3.3.4. Puterea legislativă 52
3.3.5. Puterea judecătorească 52

CAPITOLUL III 55
Formele de guvernământ prin care se
realizează principiul separaţiei puterilor în
stat. Trăsături caracteristice

1. Republica prezidenţială 56
2. Republica parlamentară 57
3. Republica semi-prezidenţială 58
4. Regimul de adunare 59
5. Regimul politic marxist 60

CAPITOLUL IV
61
Separaţia puterilor în istoria
constituţionalismului românesc

1. Separaţia puterilor în stat în Constituţia din 1866 61

3
Principiul separaţiei puterii în stat

1.1. Puterea executivă 63


1.2. Puterea Judecătorească 64
2. Separaţia puterilor în stat după Constituţia din 1923 65
3. Constituţia promulgată la 27 februarie 1938 67
4. Constituţiile socialiste din România 69
4.1 Actele cu valoarea constituţională din perioada 1944 – 1947 69
4.2 Constituţia din 13 aprilie 1948 70
4.3 Constituţia din 24 septembrie 1952 70
4.4 Constituţia din 21 august 1965 71

CAPITOLUL V 72
Separaţia puterilor de stat în perioada post decembristă
CAPITOLUL VI 78
Constituţia din 19 octombrie 2003

CONCLUZII 81

4
Principiul separaţiei puterii în stat

Consideraţii introductive

La sfârşitul secolului al XVII –lea şi începutul celui următor, asistăm la apariţia


zorilor lumii moderne. În această perioadă de efervescenţă creatoare are loc formarea şi
cristalizarea statului, noţiune care reclamă o noua formă de organizare.Impulsionaţi de marile
explozii care au loc pe tărâmul cunoaşterii ştiinţifice, filozofi şi jurişti, ca John Locke şi
Montesque,au elaborat un nou mecanism al organizării puterilor în stat.
De altfel, Montesque a fost primul care a conceput un model sistematic privind
separaţia puterilor în statul de drept. El nu se mulţumeşte doar cu enumerarea celor trei puteri-
legislativă,ezecutivă,judecătorească,-ci merge mai departe, stabilindu-se, în mod riguros
atribuţiile fiecăruia.
Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte mecanismul separaţiei puterilor în stat în
istoria constituţionalismului principalelor state care au amnifestat cea mao mare consecvenţă şi
coerenţă în aplicarea sa. În acelaţi timp lucrarea se doreşte a fi o demonstraţie a necesităţii
separaţiei puterilor în stat şi abeneficiilor care se răsfrâng asupra cetăţenilor privind stabilirea
abuzului de putere. Această alegere este motivată şi justifivcată de faptul că principiul separaţiei
puterilor în sta este un principiu pe care orice domocraţie care se doreşte a fi reală trebuie cu
necesitate să-l ia în consideraţie şi să-l pună în aplicare.
Cu privire la conţinutul lucrării trebuie spus că aceasta are două părţi distincte.
Prim aparte a lucrării prezintă principiul separaţiei puterilor în sata aşa cum este el văzut de
filozofii teoreticieni J.Locke şi Montesquieu şi în acelaţi timp aşa configurează în constituţiile
moderene ale S.U.A., Marii Britanii şi Franţei. În cea de-a doua parte lucrarea va prezenta o
analiză a principiului mai sus amintit aşa cum apare în spaţiul românesc al deceniilor trecute dar
şi al momentului.
Ideea principală care se desprinde din prima parte a lucrării este aceea că
importanşa principiului separării puterilor în stat a fost luată în considerare atât în timpuri istorice
deja apuse cât şi în preuznt. Alegerea prezentării acestui principiu aşa cum apare în constituţiile
S.U.A, Marii Britanii şi Franţei, este extrem de importantă pentru că aceste ţări au un precedent

5
Principiul separaţiei puterii în stat

democraticatâtz teoretic cât şi practic care constituie un izvor de inspiraţie pentru democraţiile în
formare.
Cât priveşte conţinutul părţii a doua a lucrării, aceasta prezintă principiul separării
puterilor în stat în istoria constituţionalismului românesc. Analiza constituţiei din 1866, a celei
din 1923, din 1938, a constituţiilor din perioada comunistă şi a Constituţiei româneşti actuale
arată că în spaţiul românesc principiul separaţiei puterilor în stat nu a avut o istorie şi o aplicare
solidă şi constantă.
Odată cu revoluţia din decembrie 1989, România reînnoadă firul rupt al tradiţiilor
democratice, înscriind în documentele sale programatice separaţia puterilor, ca o condiţie sin qua
non a instaurării democraţiei şi a statutlui de drept. Acest lucru este consimţit şi în constituţia din
Decembrie 1991, chair daca separatia puterilor nu este expres formulată dar atribuţiile lor sunt
precis formulate.
În 2003 societatea românească a votat prin referendum modoficări la Constituţia
din 1991. Acest moment este unul extrem de important cu atât mai mult cu cât statul de drept şi
deci implicit şi principiul separării puterilor în stat a devenit pentru România criteriu de aderare la
Uniunea Europeană (criteriile de la Copenhaga).
Aşadar societatea românească actuală trăieşte un moment important pentru a scrie despre
ceea ce înseamnă separaţia puterilor în stat, cu atât mai mult cu cât democraţia româneacă este
încă o democraţie tânără pentru care principiile statului de drept încep să se contureze mai
profund.

6
Principiul separaţiei puterii în stat

Capitolul I

Separaţia puterilor ca teorie în opera lui John Locke


şi Montesquieu

Problema puterilor în stat a preocupat chiar şi lumea antică.Aristotel, în lucrarea


sa “Politica”, constata existenţa în stat a unor organe diferite cu atribuţii precis determinate,
precum: Adunarea Generală, Corpul Magistraţilor (funcţionarilor) şi Corpul judecătoresc.
”În orice stat – punea Aristotel - sunt trei părţi. Aceste trei părţi, odată bine
organizate, statul întreg este în mod necesar bine organizat el însuşi. Cea dintâi dintre cele trei
părţi este Adunarea Generală, care deliberează cu privire la afacerile publice; a doua este Corpul
magistraţilor, căruia trebuie să i se hotărască natura, atribuţiile şi modul de numire, iar a treia este
Corpul judecătoresc”
În concepţia lui Aristotel, ”Adunarea Generală trebuia să decidă în mod
suveran asupra păcii şi a războiului, încheierea şi ruperea tratatelor, adoptarea legilor,
pronunţarea pedepsei cu moartea, exilul, confirmarea şi primirea conturilor magistraţilor.”
Aristotel susţine că „ori a lăsa toate deciziunile în seama corpului politic între, sau a le încredinţa
pe toate unei minorităţi.”
Filosoful grec avea în vedere înfiinţarea uneia sau a mai multor magistraturi
speciale,pentru a degreva Adunarea Generală de anumite funcţiuni,”ori a le împărţi şi a le
încredinţa pe unele tuturor cetaţenilor, iar pe altele numai unora dintre ei.”
Descrierea făcută de Aristotel avea doar semnificaţia unei simple constatări a
necesităţilor de organizare a statului elen şi nu putea fi pusă în nici o legătură cu principiul
separaţiei puterilor.
Cel căruia îi revine meritul de a fi cercetat pentru prima dată,mai metodic şi intr-o
nouă lumină,principiul separaţiei puterilor este filozoful şi juristul englez John Locke, considerat
părintele acestui principiu (1632-1704).
În lucrarea sa „Essay on the civil gouvernement” (Despre guvernământul civil),
consideră că în fiecare stat trebuie să existe trei puteri:

7
Principiul separaţiei puterii în stat

1. PUTEREA LEGISLATIVĂ, care are dreptul legiferării, de a regla modul în


forţele statului pot fi întrebuinţate pentru conservarea comunităţii;
2. PUTEREA EXECUTIVĂ, care veghează aplicarea legilor;
3. PUTEREA FEDERATIVĂ, reprezintă statul în relaţiile internaţionale.
În fine, el mai adaugă a patra putere, numită”PREROGATIVĂ”, care ar cuprinde
atribuţiile puterilor lăsate la discreţia executive, în caz de pericol.
Locke desparte în două puterea executivă:
- puterea executivă internă;
- puterea federativă sau externă.
Puterea judecătorească o consideră ca făcând parte din Puterea legislativă.În
primul rând, prin Puterea federativă, Locke înţelege puterea care ar avea dreptul de a declara
război şi a încheia pace.
În al doilea rând,el nu consideră Puterea judecătorească o putere autonomă, ci o
include în Puterea legislativă.
La prima vedere ar părea cum Puterea judecătorească poate să facă parte din
Puterea legislativă. Dar, trebuie să ştim că Locke luase ca model în expunerea teoriei
sale,organizarea politică a statului englez.În formularea pe care o face, el se inspira din
Constituţia engleză şi fiindcă acolo Camera Lorzilor avea atribuţii de a le judeca, el a dedus că
puterea de a judeca aparţine puterii legiuitoare.
John Locke, în concepţia sa, arată că puterea legislativă trebuie să aparţină
Parlamentului şi era considerată puterea supremă, deoarece edita reguli de conduită general
obligatorii. Puterea executivă, limitată la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor cazuri care nu
putea fi prevăzute şi determinate prin lege, urma să fie încredinţată monarhului.
Puterea federativă era încredinţată tot regelui şi avea în competenţa sa dreptul de a
declara război, de a face şi de a încheia tratate. John Locke recunoaşte că dacă cele trei puteri ar fi
întrunite în mâna unei singure persoane, aceasta ar însemna absolutism şi dacă voiam să asigurăm
libertatea cetaţenilor, trebuie să admitem că aceste trei puteri e necesar să fie separate, să fie
încredinţate la persoane diferite, la titulari independenţi unul de altul.
De aceea, Locke susţine că intr-un stat bine organizat, puterea de a face legile
trebuie să fie încredinţată unor adunări convocate special pentru acest scop.

8
Principiul separaţiei puterii în stat

După ce au fost adoptate, adunările trebuie să se separe din nou, urmând ca ele să
se supună legilor pe care le-au adoptat.Afirmând că legile dăinuiesc multă vreme, reclamând o
supraveghere continuă cu privire la executarea lor, este de trebuinţă – spunea Locke – ca să existe
o putere care veşnic să vegheze la executarea legilor care sunt in vigoare.
Astfel Puterea legislativă şi cea executivă trebuie sa fie separate.
Deşi recunoaşte ca distincte Puterile executivă si cea federativă, Locke admite
totuşi că acestea pot fi reunite intr-o singură mână, întrucât”dacă puterile federativă şi executivă
sunt distincte, este totuşi dificil să se separeu şi să se încredinţeze, într-un timp dat, la diferite
persoane.”
Dificultatea acesteia, Locke o exprima prin greutăţile pe care le implică exercitarea celor
două puteri care simultan pretind concursul forţei publice”…ceea ce este aproape imposibil de a
încredinţa forţa statului la mai multe persoane distincte, care nu au între ele nici o subordonare”
Pentru Locke, Puterea judecătoreasca se înfăţişează mai degrabă ca un accesoriu al
puterii legislative, deoarece,precizează el, ”cine are Puterea legislativă sau suprema putere intr-o
republică este ţinut să guverneze prin legi fixe şi stabile, promulgate şi cunoscute de popor prin
judecători imparţiali şi cultivaţi, care sunt însărcinaţi să tranşeze litigiile după aceste legi, iar nu
prin decrete de circumstanţă.”
Din confruntarea concepţiei lui Locke, în materie de separaţie a puterilor statului
cu organizarea fundamentală a statului englez, se observă ca el nu expune in opera sa o teză
abstractă, ci prezintă un tablou sugestiv al organizării constituţionale a Angliei.
Concluzia lui nu este atât o formulare categorică a separaţiei puterilor, cât o
distincţie a puterii legislative de cea executivă.
Astfel, Leon Duguit arată că, ”pentru a asigura acţiunea guvernamentală o pondere
reciprocă trebuie să se instituie între diferitele organe.”
Nu era o separare a puterilor care le-ar fi izolat care ar fi promovat conflicte şi ar fi
împiedicat liberul joc al maşinăriei politice; era mai degrabă o colaborare a organelor şi o
repetiţie a funcţiunilor.
În concepţia lui Locke, puterea legislativă şi executivă nu trebuia să fie
încredinţată în mâna unei singure persoane, deoarece “Puterea legislativă este ceea care are
dreptul de a determina cum trebuie să fie întrebuinţată forţa statului pentru a proteja comunitatea
şi pe membrii săi”

9
Principiul separaţiei puterii în stat

Încercând să argumenteze necesitatea separării puterii legislative de cea executive,


Locke arată că „tendinţa de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleaşi persoane care au
puterea de a face legile ar avea mâni şi puterea să le execute,căci ar putea să se scutească de a se
supune legilor pe care ele le fac.”
Influenţat de concepţia lui Locke asupra separaţiei puterilor, Montesquieu
dezvoltă şi sistematizează într-un mod cu totul original acest principiu de bază al organizării
societăţii într-un stat de drept.
Născut la 1689, în castelul Le Brede lângă Bordeaux, într-o familie de mici nobili
sub numele de Charles Louis De Secondat, el a dobândit o serioasă cultură clasică, care l-a
îndemnat la studii de nivel superior. În felul acesta s-a îndepartat de cariera armelor, la care era
predestinat prin naştere,hotarându-se să prefere roba de magistrat.
În întreaga sa carieră a îndeplinit importante funcţii în stat, ca aceea de consilier al
parlamentului din Bordeaux în anul 1714 şi de Preşedinte al acestuia 1716.
Datorită meritelor sale, este înnobilat cu titlul de baron de „La Brede et de
Montesquieu”, iar 1728 devine membru al Academiei franceze.
Capodopera sa,”De l`esprit des lois”(Despre spiritul legilor), apărută in 1734 şi
tipărită pentru prima dată 1748, avea să-i aducă autorului celebritatea. În doi ani, lucrarea
cunoaşte 22 de ediţii, iar numele său devine de notorietate internaţională. Lipsit de vedere şi
înaintat în vârstă, Montesquieu moare la Paris în 1755, dar spiritul său a cuprins întreaga
umanitate.
Principiul separaţiei puterilor, Montesquieu, avea să fie preluat şi aplicat în mai
toate statele dezvoltate.
La elaborarea separaţiei puterilor, Montesquieu, adoptă ca model orânduirea de
stat a Angliei.El consideră că in fiecare stat trebuie să existe trei feluri de puteri:
1. LEGISLATIVĂ - are dreptul de a face legile, pentru un anumit timp sau pentru
totdeauna,sau de a le abroga pe cele existente;
2. EXECUTIVĂ - are dreptul de a declara război sau a încheia pace;
3. JUDECĂTOREASCĂ - pedepseşte infracţiunile sau judecă litigiile dintre
particulari.
Montesquieu pledează pentru separaţia puterilor deoarece susţine că „atunci când
în mâinile aceleaşi persoane sau aceluiaşi corp de dregători se află întrunite Puterea legiuitoare si

10
Principiul separaţiei puterii în stat

Puterea executivă,nu există libertate,deoarece se poate naşte teama că acelaşi Monarh sau acelaşi
Senat să întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic.”Nu există,de
asemenea,libertate dacă Puterea judecătorească nu este separată de cea executivă.”
Ce s-ar întâmpla dacă cele trei puteri ar fi nedespărţite şi întrunite în mâna unui
singur om?
Montesquieu arată „dacă Puterea legislativă ar fi unită cu Puterea judecătorească,
libertatea cetăţenilor ar fi arbitrată, iar judecătorul ar fi şi legiuitor, iar dacă ar fi îmbinat şi
Puterea executivă, judecătorul ar avea forţa unui opresor, iar libertatea cetăţenilor ar fi cheremul
bunului plac al unei singure persoane.
Pentru Montesquieu „libertatea nu se poate realiza decât prin obstacole în calea
abuzului la care ar fi tentat să se dea orice om şi orice organ al statului, dacă el ar fi dotat cu prea
multă putere.”După ce stabileşte atribuţiile suveranităţii celor trei puteri, Montesquieu proclamă
necesitatea separării lor.
Care ar fi motivele care l-au îndemnat pe Montesquieu să recurgă la acest
mecanism?
În primul rând înclinaţia naturală a omului, care deţine puterea, de a abuza de ea.
Şi pentru acest abuz al puterii Montesquieu recomandă ca „puterea să înfrângă
puterea.”
Separaţia puterilor apărea, în concepţia lui Montesquieu a unicului mijloc de a
asigura respectul legilor într-un stat în care era posibilă existenţa unui guvern legal. El atribuie
Puterea executivă unui monarh, deoarece această parte a guvernământului este mai bine
exercitată de unul decât mai mulţi. ”Pe când ceea ce depinde de puterea legislativă, este mai bine
reglementată de mai mulţi. ”Pe când ceea ce depinde de puterea legislativă, este mai bine
reglementată de mai mulţi decât de unul singur.”
Din analiza raporturilor dintre Puterea legislativă şi Puterea executivă, observăm
că Montesquieu a avut în vedere o colaborare în sânul puterilor, dar acordă o anumită
preponderenţă puterii executive. Acest lucru este învederat atribuţiile puterii executive de a
conclura şi închide sesiunile parlamentului, precum şi dreptul de veto asupra puterii legislative pe
care Montesquieu îl susţine astfel:

11
Principiul separaţiei puterii în stat

„Dacă puterea executivă nu avea dreptul de a se împotrivi iniţiativelor corpului


legislativ, acesta ar fi despotică, deoarece, atribuindu-şi toată puterea pe care o poate dori, va
anihila toate celelalte puteri.”
Puterea judecătorească nu trebuie încredinţată unui senat permanent, ci trebuie să
fie exercitată de către persoane recrutate din rândul poporului.
Tribunalele nu se puteau înfiinţa decât pe bază de legi. În felul acesta, susţine
Montesquieu, ”Puterea judecătorească este de temut de către oameni; nefiind legată de nici o
categorie socială, nici de o anumită profesiune, devine, ca să spunem aşa invizibilă şi nulă.
Oamenii nu mai au necontenit pe judecători înaintea ochilor şi se tem de magistratură, nu de
magistraţi…”
Puterea legislativă şi executivă ar putea fi încredinţată unor dregători permanenţi
sau unor corpuri permanente, ”întrucât ele nu se exercită faţă de un particular, una neconsistând
decât în voinţa generală a statului, iar cealaltă decât în exercitarea unei voinţe generale.”
Influenţat de modul de organizare a Angliei, Montesqueu susţine că legiuitoare va
fi încredinţată şi corpul nobililor şi corpul ce va fi ales ca să reprezinte poporul, fiecare din aceste
corpuri având şedinţele şi dezbaterile sale aparte precum interese şi vederi deosebite.”
Montesquieu susţine că aceste corpuri care alcătuiesc puterea legislativă trebuie
schimbate, înlocuite cu altele după un anumit interval de timp. În felul acesta se ajunge la o
primenire a puterii legiuitoare. Puterea executivă nu se va amesteca în treburile puterii
legiuitoare, după cum nici puterea legislativă nu va îngrădi Puterea executivă în acţiunile ei.
Toate regimurile politice cunosc o diviziune între multiplele organe
guvernamentale, fiecare fiind mai mult sau mai puţin specializat într-o funcţie. Trebuie însă
adăugat că de fapt, separaţia puterilor, nu înseamnă numai diviziune, ci şi independenţa
autorităţilor guvernamentale. Această independenţă se fondează pe existenţa unor funcţii
fundamentale distincte prin natura lor şi care pot să fie exercitate numai separat.
În mod firesc, statul apare natural divizat în mai multe puteri, termenul desemnând
odată funcţia şi organul. Vom observa de asemenea, că faţă de Locke şi Moutesquieu care au
definit cei dintâi aceste puteri, teoriile care au urmat precum şi cele actuale i-au îndepărtat puţin.
Toţi consideră însă, că separaţia puterilor este în realitate o justificare ideologică a unui scop
politic foarte concret: slăbirea puterii guvernanţilor în ansamblu, limitându-i pe unii prin alţii. Se
consideră, de asemenea, că separaţia puterilor comportă două aspecte bine conturate:

12
Principiul separaţiei puterii în stat

-separaţia parlamentului vis a vis de guvern


-separaţia jurisdicţională în raport cu guvernanţii, fapt ce permite acestora
controlul prin judecători independenţi.

1. Evoluţia explicaţiilor privind teoria separaţiei puterilor în stat

În legătură cu forma în care a fost exprimat acest principiu ,se impune o precizare.
Mult discutata problemă a existenţei uneia sau mai multor „puteri” în stat - cea din
care doctrina marxistă a făcut călcâiul lui Achile a teoriei separaţiei puterilor în stat este,
categoric, o chestiune dogmatico - juridică. Ideile lui Montesquieu sunt foarte clare: într-o ţară nu
există mai multe „puteri” statale, în sensul în care definim noi această categorie (adică-puterea
organizată a unui grup care exprimă în Capacitatea de a exprima voinţa şi a asigura realizarea
acesteia prin mijloace specifice organizării societăţii în stat, deţinând în acest scop monopolul
creării şi aplicării dreptului), ci mai multe evident, sunt repartizate unor categorii distincte de
organe.
Este o interpretare a teoriei lui Montesquieu pe care o întâlnim la foarte mulţi
autori. Astfel, G: Burdeau,arată că puterea de stat este unică şi indivizibilă. ”Concepţia
revoluţiona - precizează el - care creşte în fiecare putere o fracţiune a suveranităţii, integrată într-
un organ distinct este astăzi total abandonată. Este fals să considerăm puterile fiecărui organ de
stat ca o delegare distinctă a unei puteri superioare dând naştere unor entităţi separate. În realitate,
acestea sunt competenţe care sunt repartizate, puterea nu este divizată. Fiecare organ dispune de
puterea etatică în plenitudinea ei invizibilă.
În concepţia lui Montesquieu, două cerinţe apar ca fiind indispensabile pentru
apărarea libertăţii individului:
-cea de delimitare precisă a atribuţiilor fiecărei categorii de organe;
-cea de colaborare a lor în sensul unei activităţi concernate la nivelul unui popor
organizat în stat.
Acest principiu a apărut ca o armă în mâna acelora ce luptă împotriva monarhiei
absolute. Iniţial a fost folosit pentru reducerea autorităţii acestuia ,forţei monarhului opunându-i-
se puterea adunărilor alese de popor.

13
Principiul separaţiei puterii în stat

Astfel dintre executiv şi legislativ apărea ca un reflex al antogonismului dintre


monarh şi popor. În timp, ideile democratice si-au extins sfera de cuprindere si de acţiune,
puterea de acţiune, puterea executivă, deţinută la început, mai mult de monarh, a fost în mod
progresiv restrânsă în favoarea adunărilor alese de popor. Edictată de parlament, legea, expresia
voinţei poporului - este considerată a fi deasupra voinţei monarhului, deţinător al puterii
executive.
„L`etat c`est moi” este înlocuit cu „l`etat c`est nous”, un stat al cetăţenilor care
sunt consideraţi de doctrina franceză ca suverani ai puterii.
În aceste condiţii, regele şi miniştrii săi tind să devină simpli executanţi ai politicii
dorite de adunările alese care reprezintă ansamblul naţiunii.
Adunarea aleasă decide în problemele fundamentale ale naţiunii, iar executivul
este redus la rolul său, etimologic – autoritate care execută. În aceste condiţii şeful statului nu mai
are decât o funcţie de reprezentare, iar miniştrii săi sunt simpli executanţi ai legilor, opera
adunărilor alese.
La capătul acestei evoluţii, adică la începutul secolului XX, executivul se
degradase aşa de mult, încât expresia „putere executivă” dispăruse din studiile de drept
Constituţional, iar specialişti se ocupau primordial şi prioritar de analiza adunării lor alese.
După anii 1910-1930, în care dependenţa executivului se pare că a atins apogeul
începe o epocă care se caracterizează prin faptul că acesta devine inima instituţiilor politice,
devine din nou o putere. O dovadă a întăririi executivului o constituie creşterea prestigiului şi
competenţei preşedintelui.
În legătură cu evoluţia raporturilor dintre puteri, o precizare trebuie făcută cu-
privire la cantonarea aprecierilor făcute numai la relaţiile dintre executiv şi legislativ şi la
ignorarea rolului celei de-a treia puteri în stat - puterea judecătorească. Montesquieu spre
deosebire de John Locke, vorbea de trei puteri în stat, din care una este cea judecătorească, dar
preciza că dialogul principal se poartă între legislativ şi executiv.
Astfel el spunea: ”Din cele trei puteri de care am vorbit, cea de a judeca este într-
un anume fel nulă. Nu mai rămân decât două.”
Pornind de la această afirmaţie, precum şi de la realitatea existentă în diferite state,
au fost şi sunt încă mulţi jurişti care neagă caracterul de „putere”autorităţilor judecătoreşti. Astfel,
Ducrocq în Franţa, Anibal Teodorescu în România şi alţii, au susţinut ideea existenţei doar a două

14
Principiul separaţiei puterii în stat

puteri în stat. M. Duverger arăta că nu vom avea de a face cu o adevărată separaţie a puterilor,
atât timp cât puterea executivă nu ar fi îngrădită de legi şi cât timp legalitatea actelor de execuţie
ale puterii executive nu ar fi cenzurată de un organ jurisdicţional, diferit de cel care face legea.
În legătură cu puterile existente în stat, cu identificarea acestora, ne mai putem
permite două precizări: sunt autori care vorbesc şi de o a patra putere în stat, sunt autori care
neagă opoziţia dintre „puterile” identificate, recunoscute până acum şi vorbesc de „alte puteri”.
În privinţa celei de-a patra putere „presa”, în concepţia unora şi „administraţia”
altora, am vrea să, amintim poziţia lui F. Neumann. El este convins că teoria constituţională a
insistat exclusiv pe separaţia puterilor, ceea ce a dus la neglijarea puterii administraţiei şi puterii
birocratice, ca element esenţial al mutaţiilor sociale.
În privinţa celei de-a doua poziţii, amintim că unii autori-precum A. Haurian,
Gaudemet, etc. susţin că astăzi în Occident opoziţia nu se mai manifestă între legislativ şi
executiv, între cei care acţionează, şi cei ce apreciază acţiunea.
Teoria separaţiilor puterilor a cunoscut o mare răspândire în secolul al XIX-lea şi a
stat la baza clasificării regiunilor în regimuri care practică confuzia puterilor (fie în favoarea
legislativului, fie în favoarea executivului) şi regimuri care realizează separaţia puterilor. Cât
priveşte acesta din urmă, ele se grupează în regimuri care realizează o separaţie simplă şi
regimuri care realizează o separaţie strictă. Potrivit lui Maurice Duverger ”în adevăratul înţeles,
nu trebuie să se vorbească de o separaţie a puterilor decât în legătură cu regimul prezidenţial, căci
regimul parlamentar, dacă el presupune o diferenţiere a organelor; implcă de asemenea
colaborarea necesară şi constantă.”
Evoluţia separaţiilorputerilor,ca teorie şi realitatea constituţională, cuprinde trei
mari aspecte şi anume: definirea conţinutului şi sensurile sale; critica teorie clasice; continuitatea
importanţei şi rezonanţei sale sociale şi politice.
A. Cât priveşte conţinutul şi sensurile separaţiei puterilor tot mai des s-a afirmat şi
se afirmă că este vorba mai puţin de separare decât de echilibrul puterilor. Organele de stat
trebuie să depindă unele de altele numai atât cât este necesar formării sau desemnării lor şi
eventual exercitării unor atribuţii. Apoi se consideră că de fapt două puteri şi anume: puterea
executivă şi puterea legislativă.
B. Critica teoriei clasice a separaţiei puterilor se înscrie în contextul evoluţiei
acesteia. S-a mers până acolo încât se afirmă că teoria clasică nu mai exprimă realitatea politică,

15
Principiul separaţiei puterii în stat

deoarece ea a fost înlăturată de regimurile totalitare şi apare depăşită şi învechită în regimurile


pluraliste.

1.1 Înlăturarea separaţiei puterilor în regimurile totalitare

Acest fenomen a avut şi are ca punct teoretic de plecare o viziune diferită asupra
funcţiilor puterii. Dacă în filosofia Secolului Luminilor, puterea era considerată redutabilă şi
ameninţatoare, de unde rezulta nevoia separaţiei, în doctrinele totalitare puterea era considerată
ca u instrument necesar de transformare, lipsind astfel motivele de separare sau de limitare. În
regimurile totalitare s-a promovat teza unicităţii puterii de stat, teză simplist explicită şi primitiv
aplicată, permitând concentrarea puterii şi desfiinţarea democraţiei.

1.2 Inlăturarea teoriei separaţiei puterilor în regimurile pluraliste

Deşi afirmată, separaţia puterilor este contrazisă de realităţi în chiar regimuri


recunoscute ca democratice, unde se manifestă o anumită „concentrare” a puterii. De exemplu, în
sistemul parlamentar englez, Cabinetul concentrează în mare măsură puterea, pentru că el
dispune în principiu, de majoritatea absolută în Camera Comunelor (de altfel adevărata putere o
deţine comitetul dirigent al partidului învingător în alegeri).
Apoi, trebuie privită cu rezerve ideea în sensul căreia, pretutindeni şi totdeauna,
legislativul ar fi o stavilă eficientă în faţa eventualelor excese ale executivului. O asemenea frână
există numai în regimurile prezidenţiale. În regimurile parlamentare, în care guvernul răspunde
răspunde în faţa parlamentului, această răspundere trebuie văzută prin realitatea că guvernul este
al majorităţii parlamentare şi este puţin probabil ca proiectele sale să nu fie adoptate.
Ideile lui Montesquieu au fost reluate mai târziu de Jean Jack Rousseau în
„Contractul Social” şi tratate la un nivel mult mnai superior. Pentru Jean Jack Rousseau, puterea
legislativă se confundă cu atributele suveranităţii ceea ce înseamnă că ea nu poate fi decât
emanaţia de voinţă a întregului popor; puterea legislativă fiind expresia suveranităţii, aceasta

16
Principiul separaţiei puterii în stat

înseamnă că puterea executivă trebuie să fie subordonată celei legislative şi, întrucât, titularul
suveranităţii este poporul, nimic nu-l poate împiedica să denunţe „contractul” în baza căruia el a
investit puterea legiuitoare şi să stabilească o altă rînduială conformă cu dorinţa sa.

1.3 Uzura teoriei separaţiei puterilor

Această teorie a fost elaborată într-o perioadă în care nu se înfiinţaseră încă


partidele politice şi când principalele probleme puse de putere erau de ordin instituţional. Apariţia
puterilor publice, rolul lor deosebit în configurarea instituţiilor juridice şi politice, determină ca
astăzi separarea sau echilibrul să nu se realizeze între parlament şi guvern, ci între majoritate şi
opoziţie.
Manifestându-se rezerva faţă de teoria clasică a separaţiilor puterilor nu trebuie să
se interpreteze că ea şi-a pierdut din importanţă şi actualitate, şi că deci rămâne o teorie a
trecutului. Marea forţă a teoriei separaţiilor puterilor constă în fantastica sa rezonanţă socială,
politică şi morală.
Ea a intrat ăn conştiinţa mulţimilor care au receptat-o ca pe cea mai eficientă reţetă
contra despotismului şi în favoarea libertăţii şi democraţiei. Pierre Pactet arată că se constată un
decalaj important între declinul unei teorii, care pierde progresiv din forţa şi valoarea sa
explicativă pentru că ea nu mai corespunde cu adevărat realităţii şi recepţiuonarea sa de către
opinia publică, care continuă să creadă în ea, şi pentru clasa politică care persistă în a o evoca.
Dacă examinăm constituţiile statelor lumii vom observa că foarte rar, unele înscriu
explicit acest peincipiu. În cele mai multe constituţii, însă, principiul rtezultă implicit. Printre
constituţiile care menţionează expres acest principiu, este Constituţia Republicii şi Cantonului
Jura, Elveţia, care în art. 55, intitulat Separaţia puterilor, spune: “Puterile legislative, executivă şi
judecătorească sunt separate.”
Mai multe constituţii denumesc autorităţile statale ca puteri, puteri ce sunt
legislative, executive, judecătoreşti. În acest sens pot fi menţionate constituţiile: Spaniei, (art.
166,117), Belgiei (art.25,26,29,30), României (Statutul lui Cuza, 1866, 1923, 1938), S.U.A. (art.
1,2,3).

17
Principiul separaţiei puterii în stat

În fine, alte constituţii nu folosesc termenul de putere, ci cel de parlament, guvern,


autorităţi administrative, autorităţi jurisdicţionale etc. Toate constituţiile statelor democratice
realizează însă echilibrul puterilor publice.

18
Principiul separaţiei puterii în stat

Capitolul II
Separaţia puterilor în stat conform constituţiilor moderne – SUA, Marea
Britanie şi Franţa

1. Separaţia puterilor în organizarea de stat a SUA

Iniţiat şi fundamentat în Europa lui John Locke şi a lui Montesquieu, principiul separaţiei
puterilor în stat s-a manifestat mult mai puternic în S.U.A.
Între 1775-1777, cartea lui Montesquieu „De l’esprit de lois” era una dintre cele mai citite
şi mai disputate cărţi din America. Teoria separaţiilor puterilor statului a stat la baza Constituţiei
Statelor Unite ale Americii de Nord din 1787 şi a constituţiilor diferitelor state care alcătuiesc
această federaţie, iar art. 16 al Declaraţiei Franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului a ridicat-o
la rangul de principiu esenţial al oricărei constituţii. Atît de mult a fost apreciat acest principiu,
încat „strămoşii Constituţiei atribuiau erorile guvernării necunoaşterii separaţiei puterii.”23
Madison, vorbind despre separaţia puterilor, spunea că „nici un adevăr politic nu are o
valoare intrinsecă mai mare”. Într-un astfel de climat au loc dezbaterile Convenţiei de la
Philadelphia, ale căror rezultate s-au finalizat prin consacrarea în Constituţia americană a
separaţiei puterilor în organizarea de stat.
Prin adoptarea acestui principiu s-a avut în vedere înlăturarea din organizarea de stat
americană a supremaţiei organului legislativ.
„Obiectul general al convenţiei – arăta – M. Randolph, delegatul statului Virginia la
dezbaterile de la Philadelphia – este de a găsi un remediu nenorocirilor în care se zbat Statele
Unite; că remontând la originea acestor rele, fiecare descoperise sursa lor în dezordinile şi
nebuniile democraţiei, că trebuie găsit mijloc pentru a frâna această tendinţă din guvernarea
noastră.”24
Acest mijloc de frânare a fost găsit în principiul separaţiei puterilor care trebuie să
furnizeze o barieră despotismului legislativ.

23
James W. Garner, Le pauvoir executif american en temps de guerre, Paris, 1918, pag. 29
24
Dezbates of the federal convention, Notes of James Madison, edite par Gaillard Hunt et James Brown Scott, P.L.
Antecedentes de la Convention federale de 1787, Paris, 1926, Pag.45

19
Principiul separaţiei puterii în stat

În felul acesta, Congresului S.U.A. i-au fost expuşi Preşedintele şi Curtea Supremă, care,
arogându-şi ulterior drepturi şi împuterniciri neprevăzute în Constituţie au devenit în realitate
organe ce depăşesc prin atribuţiile lor organul legislativ.
Prin înlăturarea acestor neajunsuri, constituţionaliştii de la Philadelphia au făcut apel la
aşa numitul sistem al frânelor şi contraponderilor pe care Jefferson îl definea astfel: „ Trebuie ca
puterile să fie împărţite şi cumpănite între diferite corpuri, încât nici unul să nu poată să treacă de
limitele stabilite de constituţie.”25
În felul acesta, se ajungea la o repartizare a competenţelor care ar fi interzis unui organ să
exercite, direct sau indirect, o preponderenţă asupra celorlalte.
Dar, garanţia cea mai sigură, împotriva unei concentrări progresive a unei puteri în cadrul
aceluiaşi organ, prefigura, în concepţia constituţionaliştilor de la Philadelphia acordarea
mijloacelor constituţionale necesare de separare, care trebuia să fie proporţionale cu „ primejdiile
unui atac.”
„ În această guvernare, spune Hamilton, dumneavoastră găsiţi toate frânele pe care cei
mai mari oameni politici şi scriitori le-au putut concepe. Puterea legislativă este plasată în trei
ramuri distincte, bine echilibrate ( cele două Camere şi Preşedintele) şi Puterea executivă este
plasată în două ramuri ( Preşedintele şi Senatul).”26
Acest sistem de frâne şi contraponderi, în care Preşedintele se opune Congresului,
Congresul se opune Preşedintelui şi împreună se opun Tribunalului, nu ar fi decât o parte al unui
sistem mai vast în care statele ar fi contragreutăţile Guvernului federal.
Wilson a numit acest ansamblu de frâne „ o imitaţie inconştientă a teoriei lui Newton, a
Universului, unde echilibrul forţelor de atracţie menţine planetele pe orbitele lor, dând
universului simetria şi aranjarea perfectă.27
Pe bună dreptate, ne putem întreba care sunt puterile statului în temeiul Constituţiei ca o
reflectare a principiului separaţiei puterilor?
În art. 1 secţiunea I, se precizează că toate puterile legislative vor fi încredinţate unui
Congres al Statelor Unite, care se va compune dintr-un Senat şi dintr-o Cameră a
Reprezentanţilor.

25
Observation sur la Virginie Jefferson, pag251, cf.E.M.Erlick, op. cit., pag.55
26
ccl
27
E.M. Erlick, op.cit., pag. 60

20
Principiul separaţiei puterii în stat

Conform Constituţiei numărul deputaţilor în Camera Reprezentanţilor, este în funcţie de


mărimea populaţiei statului. Dar, prin actul „ Cu privire la redistribuirea locurilor în Parlament”,
adoptat de Congres în anul 19?9, s-a interzis creşterea numărului membrilor celor două camere,
în raport cu mărimea populaţiei. S-a stabilit atunci că numărul locurilor din Camera
Reprezentanţilor să fie fixat la 435. Dar înn urma primirii de noi state membre ale Uniunii
(Alaska în 1958, Insulele Hawai în 1959), numărul mandatelor a crescut la 437.
Conform art.1 secţiunea II alin.3, fiecare stat are dreptul de a avea în Camera
Reprezentanţilor cel puţin un reprezentant. Membrii Camerei Reprezentanţilor sunt aleşi la
fiecare 2 ani. Nimeni nu poate fi membru al Camerei reprezentanţilor, precizează acelaşi articol
daca nu are vârsta de 25 ani, să fie de 7 ani cetăţean al Statelor Unite şi să locuiască în momentul
alegerilor sale în statul în care va fi ales.
Senatul, creat ca formal organ de reprezentare a statelor federale, îndeplinea funcţia de
Cameră Superioară, cu rol de conducere în cadrul Congresului.
În forma sa iniţială, Senatul era compus din 2 senatori pentru fiecare stat, numiţi pe o
perioadă de 6 ani de către adunările legislative ale statului. După 1913, printr-un amendament s-a
stabilit alegerea senatorilor prin sufragiu universal al fiecărui stat.
În art. 2 secţiunea III alin. 2, se precizează că odată cu convocarea Senatului după primele
alegeri senatorii vor fi repartizaţi pe trei categorii cât se poate de egale.
Mandatele senatorilor vor fi vacante după 2 ani; cele din a doua categorie după 4 ani, iar
cele din a treia categorie după 6 ani, în aşa fel ca Senatul să fie reînnoit câte o treime la fiecare 2
ani.
În art. 1 secţiunea III, alin.3, se stipulează că nimeni nu poate fi ales senator dacă nu va fi
atins vârsta de 34 ani, dacă nu a fost cetăţean al Statelor Unite şi dacă nu locuieşte în momentul
alegerii în statul în care va fi ales.
Cu toate că senatorii sunt aleşi ca reprezentanţi în Congres, din punct de vedere juridic ei
nu au nici o răspundere faţă de organul legislativ al statului sau faţă de statul pe care îl reprezintă.
Camera Reprezentanţilor alege în prima sesiune a noii legislaturi pe speaker-ul camerei.
Prin tradiţie, în această funcţie este ales candidatul cel mai influent al partidului care a obţinut
majoritatea în Parlament.
Rolul său în Camera Reprezentanţilor este deosebit de important, el conducedezbaterile,
acordă şi retrage cuvântul, numeşte membrii comitetelor temporare ale Camerei. Camera

21
Principiul separaţiei puterii în stat

Reprezentanţilor mai numeşte şi în alte funcţii persoane cu atribuţii mult mai tehnice ca secretarul
camerei (clark), ofiţer de poliţie, capelanul, etc.
Camera Reprezentanţilor şi Senatul sunt ajutate în activitatea lor de un aparat
funcţionăresc de 4000 de angajaţi. La rândul său, Senatul are şi el organele. Cele mai importante
funcţii sunt Vicepreşedintele S.U.A. care prin Constituţie este şi preşedintele Senatului şi
Preşedintele temporar, care îl înlocuieşte pe Preşedintele S.U.A. atunci când este pus în
imposibilitatea de a-şi exercita funcţiile.
Atât în Camera Reprezentanţilor cât şi în Senat, funcţionează un număr însemnat de
comitete permanente, ca: pentru credite, afaceri externe, forţele armate, problemele poliţiei, etc.
Aceste comitete permanente realizează, după un raport oficial, 90% din toată activitatea
Congresului în materie legislativă şi joacă un rol esenţial în pregătirea legilor.
Comitetele sunt constituite din 10 până la 51 de membri. Preşedintele comitetului conduce
dezbaterile şi reglementează procedura în comitetele respective. Rolul lor este adesea decisiv
pentru viaţa sau sucombarea unor proiecte de lege.
Constituţia stabileşte competenţa Congresului, enumerând în art.1 secţiunea VIII
atribuţiile sale: de a stabili şi percepe diferite taxe, impozite directe şi indirecte, de a contracta
împrumuturi în numele S.U.A., de a reglementa comerţul exterior şi dintre statele federaţiei, de a
bate monedă şi a fixa valoarea ei., precum şi a modelelor străine, de a stabili sancţiuni pentru
falsificarea monedelor naţionale, de a întreţine servicii de poştă a statelor, de a stabili regulile
generale cu privire la cetăţenia S.U.A., de a organiya şi folosi armate a S.U.A., de a declarea
răyboi altor state, de a întreţine armate de uscat şi flote şi de a stabili regulile de organizare a
forţelor armate a S.U.A., de a organiza şi folosi forţele poloţieneşti în scopul traducerii în viaţă a
legilor uniunii, de a stabili şi sancţiona infracţiunile în marea deschisă, precum şi alte încălcări ale
dreptului internaţional.
Art.I, secţiunea IX stipulează interdicţia Congresului de a emite legi cu putere retroactivă,
de a stabili impozite anuale pentru mărfuri transportate de la un stat la altul, de a institui şi de a
acorda titluri mobiliare.
În afara competenţei generale, Constituţia conferă unele atribuţii de competenţă specială a
uneia sau a alteia din cele două Camere. Astfel Camera Reprezentanţilor are atribuţii exclusive de
iniţiativă legislativă în materie de legi financiare.

22
Principiul separaţiei puterii în stat

Art.1, secţiunea VII, precizează că acel proiect de lege, privind ridicarea de venituri, va
trebui să fie emis de Camera Reprezentanţilor.
„Dar, Senatul poate contribui şi transmite propunerile sale pe calea amendamentelor, ca şi
pentru celelalte proiecte de legi.”
Camera Reprezentanţilor are dreptul de a alege, în condiţiile prevăzute de Amendamentul
12 al Constituţiei, pe Preţedintele S.U.A., precum şi dreptul de a porni urmărirea judiciară după
procedura impeschiamentului.
Competenţa specială a Senatului este mai întinsă decât a Camerei Reprezentanţilor:
ratifică tratatele încheiate cu alte state, aprobă numirile în funcţii publice, alege pe
Vicepreşedintele S.U.A., judecă în conformitate cu procedura impeschiamentului. Pentru a
deveni legi, proiectele trebuie votate în fiecare din cele două Camere şi promulgate de
Preşedintele S.U.A.
În conformitate cu Regulamentul Camerei şi cu regulile consfinţite de practică, proiectele
de legi sunt supuse celor „trei lecturi”.
În timpul discutării proiectelor de legiîn cadrul Comitetelor permanente, lobbiştii exercită
puternice presiuni asupra membrilor care fac parte din comitetele respective. Lobbismul este una
din faimoasele practici ale votului în Congresul S.U.A.
Denumirea lor provine de la cuvântul englez lobby, cu înţeles de culoar, ţi care implică,
în mod simbolic, locul în care lobbiştii îşi desfăşoară activitatea. Lobbiştii sunt oameni cu
experienţă în materie legislativă, proveniţi din foşti membri ai Congresului sau dintre funcţionari
ai aparatului de stat.
În relaţiile pe care le au cu membrii Camerei Reprezentanţilor sai ai Senatului, ei încearcă
şi adeseori reuşesc, să determine poziţia acestora faţă de anumite proiecte de legi, potrivit
intereselor cercurilor pe care le reprezintă. După ce Comitetul îşi încheie discuţiile asupra
proiectului, pronunţându-se favorabil sau nu, proiectul este înaintat Camerei Reprezentanţilor
care, după ordinea înregistrării, îl programează pentru a intra pe ordinea dezbaterilor.
La a doua lectură a proiectului de lege au loc discuţiile propriu-zise, pe baza
recomandărilor acute de Comitetul permanent.
În cea de-a treia lectură are loc votarea proiectului.

23
Principiul separaţiei puterii în stat

Camera Reprezentanţilor discută şi votează cele mai multe proiecte de legi şi numai după
aceea, sunt trimise Senatului. Din momentul în care proiectul a obţinut votul celor două Camere,
el este înaintat Preşedintelui pentru a fi promulgat.

1.1 Puterea executivă

Aplicând cu fermitate principiul separaţiei puterilor în stat. Constituţia S.U.A. a creat


Instituţia Preşedintelui.
Potrivit prevederilor constituţionale Preşedintele urma să aibă o poziţie egală cu cea a
Congresului.
Preşedintele şi Vicepreşedintele sunt aleşi de către naţiune prin intermediul unui sistem
complex, care funcţionează pe două planuri: desemnarea candidaţilor de către partidele politice şi
acela al alegerii între candidaţii celor două partide.
Procedura desemnării candidatului se împarte în două momente succesive: mai întâi se
desemnează candidatul fiecărui partid în cadrul statelor. Delegaţii desemnaţi se reunesc apoi în
„convenţie”, una pentru fiecare partid, pentru a desemna candidatul partidului.
Ea începe oficial în prima zi de luni din septembrie şi durează aproximativ două luni.
Campania electorală se încheie cu alegerea Preşedintelui şi a Vicepreşedintelui de către un corp
de electori constituit astfel: partidele care participăla alegerile electorale afişează listele electorale
în cadrul fiecărui stat. Votul se acordă întregii liste. În felul acesta, partidul care întruneşte
majoritatea voturilor trimite pe toţi electorii statului respectiv. Numărul electorilor aleşi de fiecare
stat este egal cu numărul de deputaţi şi senatori pe care îl are statul respectiv în Congresul S.U.A.
Alegerea electorilor se face la o dată fixă, în prima marţi din luna noiembrie.
Electorii aleşi se întrunesc în prima luni după cea de a doua zi de miercuri din luna
decembrie în capitala S.U.A. şi votează pe Preşedintele şi pe Vicepreşedintele dintre candidaţii
propuşi de Convenţiile celor două partide. Voturile electorilor sunt trimise Congresului care
procedează la numărarea lor la 6 ianuarie a anului următor, în prezenţa ambelor camere.
Ceremonia instalării oficiale a Preşedintelui şi a Vicepreşedintelui nou ales are loc la 20
ianuarie. Conform Constituţiei, este ales candidatul care întruneşte majoritatea absolută a votului
electorilor. În ipoteza că nici unul dintre candidaţi nu obţine această majoritate, alegerea

24
Principiul separaţiei puterii în stat

Preşedintelui o face Camera Reprezentanţilor din rândul celor trei candidaţi care figurează pe
lista candidaţilor şi au întrunit cel mai mare număr de voturi.
Alegerea şefului executivului de către popor prin sistemul electorilor prezidenţiale nu a
fost prevăzut de Constituţia de la Philadelphia. La origine organele legislative ale statelor
desemnau electori prezidenţiali. Dar, în prima jumătate a secolului al XIX- lea diverse state au
acordat cetăţenilor lor dreptul de a desemna electorii prezidenţiali. Prin urmare, din patru în patru
ani, electorii prezidenţiali votează pentru alegerea Preşedintelui şi a Vicepreşedintelui.
Potivit Constituţiei, în forma sa iniţială, Preşedintele era în mod nedefinit reeligibil. Dar
Washington a refuzat un al treilea mandat şi această decizie a fost considerată ca un precedent
imposibil de încălcat.
Preşedintele Franklin Roosevelt a luat asupra sa responsabilitatea de a încălca regula
stabilită de Washington, pe motive de circumstanţe excepţionale în care se găsea S.U.A., şi va
beneficia de patru alegeri succesive.
Prin amendamentul 22 votat în 1947 şi aplicat în 1951 s-a interzis Preşedintelui de a
ocupa această funcţie mai mult de două mandate. Faţă de prerogativele Preşedintelui,
Vicepreşedintele are un rol mai modest, el îndeplinind acele atribuţii pe care i le încredinţează
Preşedintele.
Cu toate acestea, instituţia Vicepreşedintelui este importantă pentru că atunci când postul
de preşedinte devine vacant prin deces sau demisie, Vicepreşedintele devine Preşedintele ţării. El
îşi va exercita prerogativele până la expirarea mandatului Preşedintelui căruia i-a succedat.
Conform amendamentului 22 „dacă Vicepreşedintele ocupă funcţia de Preşedinte peste
doi ani în cursul mandatului predecesorului său, nu va putea fi ales pentru funcţia de Preşedinte
decât o singură dată.”

1.1.1. Atribuţiile Preşedintelui

Conform Constituţiei, Preşedintele este şeful executivului, fiind totodată şeful statului şi
al guvernului. Constituţia americană nu cuprinde dispoziţii cu privire la guvern. Practica a stabilit
existenţa Cabinetului sau a Guvernului şi a Biroului Preşedintelui ca organe principale ale
executivului. Guvernul este format din miniştrii secretari de stat, numiţi de Preşedintele S.U.A.
cu acordul Senatului.

25
Principiul separaţiei puterii în stat

Secretarii de Stat conduc fiecare câte un Departament de stat şi răspund pentru activitatea
lor numai în faţa Preşedintelui S.U.A., în virtutea principiului incompatibilităţii funcţiei de
secretar de stat cu cea de membru al Congresului.
Cabinetul execută dispoziţiile date de Preşedinte şi este consultat în diferite probleme,
fără însă a lua hotărâri. Preşedintele S.U.A. este singura persoană care adoptă hotărâri. Biroul
Preşedintelui a fost creat în 1939 de către Franklin Roosevelt şi s-a dezvoltat sub preşedinţia lui
Truman.
Biroul Preşedintelui se compune din mai multe servicii:
- Cancelaria Casei Albe, cuprinzând 30 de colaboratori apropiaţi ai Preşedintelui.
Prin intermediul Cancelariei, Preşedintele ţine legătura cu Congresul, cu şefii unor organe
centrale administrative, cu presa, etc.
- Biroul Bugetului, consultat de preşedinte la întocmirea bugetului şi a programului
fiscal:
- Consiliul Consultanţilor Economici – format din trei consilieri care pregătesc
raportul economic semestrial asupra stării Uniunii.
- Consiliul Securităţii Naţionale, care coordonează toate deparetamentele civile şi
militare şi care lucrează în domeniul apărării şi securităţii naţionale.
Ca şef al Statului, Preşedintele reprezintă S.U.A., în relaţiile cu alte state, numeste cu
avizul si consimtamantulSenatului ambasadorii si consulii, procedeaza la recunoasterea de state,
incheie tratate internationale sub rezerva aprobarii acestora cu 2/3 din numarul senatorilor
prezenti, amana si gratiaza pedepse pentru crime si delicte contra securitatii S.U.A.(dreptul de
gratiere fiind limitat la incalcarile legilor statului federal) este comandantul supreme al armatei.
In calitatea sa de sef al puterii executive, Presedintele executa Constitutia, legile, tratatele
si deciziile Curtii Supreme si are dreptul regulamente.
Fara a putea intervene in activitatea de legiferare, Presedintele are unele prerogative
constitutionale care ii permit sa influenteze activitatea Congresului, controlul sesiunilor
Congresului, dreptul de veto suspensiv asupra legilor votate de Congresul S.U.A., dreptul de a
trimite mesaje celor doua camere.
Conform art.1 sectiunea IV alin.2, Congresul S.U.A. se reuneste cel putin o data pe an.

26
Principiul separaţiei puterii în stat

Potrivit prevederilor constitutionale, Presedintele are dreptul ca in situatii


extraordinare sa convoace cele doua Camere in sesiuni speciale, sau numai una dintre ele, in
mod normal Senatul. Presedintele adreseaza Congresului mesaje cu privire la starea Uniunii.
Cele trei mesaje adresate de Presedinte Congresului sunt:
- Mesajul cu privire la starea Uniunii ;
- Mesajul bugetar ;
- Mesajul economic ;
Aceste trei mesaje constituie cadrul de baza al actiunii executivului. Incepand cu
secolul XX asistam la o multiplicare a mesajelor prezidentiale. Presedintele Franklin Rooesvelt
a accentuat importanta mesajelor adresate organului legislativ, iar presedintele Wilson a facut din
mesajul cu privire la “ starea Uniunii” un veritabil program legislative.
Rupand traditia instaurata cu peste 100 de ani in urma, Presedintele Nixon nu a
trimis Congresului nici un mesaj cu privire la “ starea Uniunii”, ci o serie de teme sau mesaje care
inainte formau capitole ale mesajului presidential.
Un alt procedeu prin care Presedintele poate actiona asupra Congresului este dreptul
de veto. Prin urmare, cand un proiect de lege este votat de Congres, inainte de a obtine putere de
lege, el trebuie supus Presedintelui spre aprobare. Primind proiectul de lege, Presedintele
dispune de patru facultati :
- Semneaza, dupa care billul devine lege ;
- Retine billul la el fara sa-l aprobe. La exprimarea unei amanari de 10
zile(duminicile sunt exceptate, cu incepere de la prezentarea sa) si daca Congresul este in sesiune
billul devine lege, chiar atunci cand el nu a imbracat semnatura Presedintelui.
Abtinerea valoreaza acceptarea.
- Retine billul in fata lui sau il pune in buzunarul sau-veto-ul de buzunar. Daca
Congresul isi suspenda lucrarile inainte de trecerea celor 10 zile lucratoare si daca Presedintele
nu a semnat billul in acest interval de timp, proiectul de lege cade.
- Dezaproba billul si-l trimite insotit de obiectiile sale Camerei in care el a fost
initial votat(veto-ul direct)
Veto-ul de buzunar, cum este denumit el, nu a fost prevazut de Constitutie in
termeni expresi ca un veto absolut. Cat priveste veto-ul direct, art.1, sectiunea VII, alin.2
precizeaza ca Presedintele are un drept de veto suspensiv asupra legilor votate de organul

27
Principiul separaţiei puterii în stat

legislativ. Dupa ce legile sunt adoptate de ambele Camere, trebuie sa fie inaintate Presedintelui,
care isi da acordul prin semnarea si publicarea lor in buletinul oficial.
In ipoteza in care Presedintele exprima rezerve asupra unor legi adoptate de
Congres, el are dreptul ca in termen de 10 zile de la votarea legii sa o restituie organului legislativ
cu un mesaj explicativ. Aceasta procedura obliga Congresul sa reia in dezbatere proiectul de lege
si numai in cazul in care ambele Camere o voteaza din nou, cu o majoritate de 1/3. Presedintele
este obligat sa o semneze.
Conform art.2 sectiunea II, Presedintele are dreptul de a incheia tratate cu avizul si
ajutorul Senatului. In istoria executivului american au fost perioade cand aceste prevederi
constitutionale au fost eludate.
Asa de exemplu, Presedintele Roosevelt a semnat singur conventiile de la Teheran
din 1943, de la Yalta si Postdam din 1945.
Constitutia de la Philadelphia a creat o functie executiva dar preverile referitoare la
Presedinte sunt generale, nedefinite si ambigue.
Asa cum declara fostul presedinte American Thomas Wilson “Presedintele are
libertatea atat dupa lege, cat si dupa constiinta sa fie un om cat de mare poate”, indicand in acest
fel intreaga gama a posibilitatilor pe care le are Presedintele S.U.A. in exercitarea functiilor sale.

1.2. Puterea Judecatoreasca

In art.3 sectiunea I din Constitutia S.U.A. se stipuleaza ca “puterea judiciara in


S.U.A. se exercita de catre Curtea Suprema si de Curtile inferioare pe care Congresul le va
infiinta”.
In S.L.T.A. a fost creat un system complex de instante, locul principal fiind detinut
de Curtea Suprema.
Judecatorii de la Curtea Suprema sunt in numar de 9, sunt numiti de Presedintele
S.U.A. la propunerea si cu aprobarea Senatului, dintre care avocatii cu un stagiu de cel putin 10
ani.
La instanta de recurs si apel, Curtea Suprema judeca recursurile si apelurile date de
celelalte instante federale. Ca instanta de fond, judeca infractiunile comise de reprezentantii

28
Principiul separaţiei puterii în stat

diplomatici si consulari, precum si alte litigii in care una din parti este un stat membru al
federatiei.
Puterea judiciara este considerata ca elementul cel mai stabil al separatiei puterilor
in stat, deoarece influenta politica asupra acesteia, este cea mai mica.
Burns si Peltoson sustin ca judecatorii intrunesc intr-o singura persoana pe
tehnicienii juristi si pe politicieni. Ca persoane insarcinate sa distribuie impartial justitia, in
conformitate cu legea, judecatorii nu trebuie sa depinda de capriciile puterii executive, ale puterii
legislative sau ale partilor interesate.
Ca persoane care determina principiile fundamentale ale politicii de stat, judecatorii
trebuie sa respinga din punct de vedere politic si sa dea seama in public de activitatea lor.
Potrivit Constitutiei S.U.A.controlul constitutionalitatii legilor revine Curtii
Supreme de Justitie.
Aceasta prerogativa a Curtii Supreme are la baza un precedent judiciar, urmare a
procesului Marbury contra Madison. Procesul era pornit de Marbury, numit intr-un post la
Ministerul Afacerilor Externe de catre presedintele federalist Adams cu putin inainte de expirarea
mandatului sau prezidential, impotriva lui Madison, ministrul republican al Afacerilor Externe,
dupa plecarea lui Adams, care refuzase sa exercite numirea. Marbury solicita Curtii Supreme sa
emita o ordonanta care sa oblige pe ministrul afacerilor externe sa execute numirea.
Adresandu-se Curtii Supreme , Marbury ii atribuie gresit competenta de a decide in
calitate de instanta de fond, sunt prevazute de Constitutie in art.3 sectiunea II, pe care le reduce la
doua categorii de litigii, cele referitoare la reprezentantii diplomatici si consulari si acelea unde
una dintre partile litigiante este statul.
Fara sa procedeze in prealabil la o verificare a competentei sale, Curtea Suprema a
examinat actiunea lui Madison, pe care a declarat-o ilegala. Apoi, pretinzand ca prin fond, ar fi
fost extinsa, a procedat la o examinare in conformitate cu Constitutia, afirmand ca este
neconforma cu legea fundamentala si, in consecinta nula.
Curtea Suprema a respins si actiunea lui Marbury, declarandu-se necompetenta dar
nu in virtutea dispozitiilor legii din 1789, ci fiind anulata ca neconstitutionala.
Marshall, unul dintre presedintii Curtii de Justitie a caracterizat controlul
constitutionalitatii, cat si a guvernului, care isi deriva puterea de la oameni.

29
Principiul separaţiei puterii în stat

Curtea Suprema nu face decat sa-si exercite puterea judiciara ce i-a fost conferita de
Constitutie si sprijinita pe principiul separatiei puterilor in stat. Judecatorii Curtii Supreme sunt
inamovibili, numiti pe viata de catre Presedinte si confirmati de Senat.
Rolul Curtii Supreme este foarte important pentru ca avand in competenta sa
controlul constitutionalitatii legilor prin intermediul caruia o lege votata de Congres si
promulgata de Presedinte devine inaplicabila- si solutionarea cauzelor privind incalcarea
normelor care ii stabilesc competenta. Dar presedintele Roosevelt s-a impus in fata Curtii
Supreme reusind sa aprobe demisia a doi din cei noua judecatori, dintre care cei mai redutabili.
Ulterior, Presedintele a modificat compozitia Curtii numind noi judecatori care au
fost mai retinuti in a declara ca neconstitutionale actele Congresului.

30
Principiul separaţiei puterii în stat

SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN S.U.A.

CONSTITUŢIA
Legislativul Executivul Autoritatea judecătorească
Congresul Preşedintele - Curtea Supremă a S.U.A. ;
Senatul Camera reprez. - Biroul Executiv al - Curţile de Appel ale S.U.A. ;
- Arhitectura Capitolului ; Preşedintelui ; - Curţile Districtuale ale S.U.A.
- Biroul General de Presă ; - Biroul Casei Albe ; - Curţile pentru plângeri ale S.U.A.
- Imprimeria Guvernamentală ; - Biroul de Management şi - Curtea S.U.A. pentru vamă şi
- Biblioteca Congresului ; Buget ; paterne ;
- Grădina Botanică S.U.A. - Consiliul Consilierilor - Curtea pentru vama a S.U.A.
Economici ; - Curţi teritoriale ;
- Consiliul Naţional pentru - Centrul Federal Judiciar ;
Aeronautică şi Spaţiu Cosmic ; - Biroul administrativ al Curţilor
- Biroul pentru orientare S.U.A. ;
economică ; - Curtea pentru taxe al S.U.A.
- Biroul pentru situaţii de
pericol ;
- Biroul pentru ştiinţă şi
tehnologie ;
- Biroul Reprezentanţilor
speciali pentru negocieri
comerciale ;
- Consiliul pentru Politica
Economică Internaţională ;
- Biroul pentru relaţii inter-
guvernamentale ;
- Biroul pentru politica în
domeniul telecomunicaţiilor.
DEPARTAMENTE
- Departamentul de Stat ; - Departamentul Afacerilor - Departamentul Sănătăţii, Educaţiei
- Departamentul Finanţelor ; Interne ; şi Bunăstării ;
- Departamentul Apărării ; - Departamentul Agriculturii - Departamentul Locativ şi al
- Departamentul Justiţiei ; - Departamentul Comerţului Dezvoltării Urbane.
- Departamentul Muncii ;
- Departam. Transporturilor ;
BIROURI ŞI INSTITUŢII INDEPENDENTE
- Conferinţa administraţiei a S.U.A. Guvernatorii :
- Comisia pentru energie Atomică ; - Comisiei Federale de Comerţ;
- Consiliul pentru Aeronautică Civilă ; - Administraţiei Seviciilor Generale;
- Districtul Columbia ; - Comisiei Comerţului Interstatal;
- Agenţia pentru Protecţia Mediului Înconjurător ; - N.A.S.A.
- Banca Americană ptr. Import-export ; - Fundaţia Naţională pentru Arte şi Ştiinţe
- Administraţia Creditelor agricole ; Umaniste ;
- Comisia Federală Pentru Comunicaţii ; - Administraţia Veteranilor ;
- Comisia Federală pentru Asigurări ; - Agenţia de informaţii a S.U.A.

31
Principiul separaţiei puterii în stat

2. Separatia puterii in organizarea de stat a Marii Britanii

Anglia nu are o Constitutie in intelesul stiintific de act fundamental unic, care sa


cuprinda normele ce reglementeaza organizarea ei social-politica. Conform doctrinei engleze,
Constitutia Marii Britanii este formata din mai multe categorii de norme juridice.
Ele sunt cuprinse in dreptul statuar (statute law) si in dreptul judiciar (common law),
in obiceiul constitutional (conventional rules) precum si in asa numitele norme constitutionale
(advisory).
Dreptul statuar ocupa o pozititie prioritara printre multitudinea de izvoare ale
Constitutiei engleze. El este alcatuit din statute in intelesul de acte legislative adoptate de
Parlament. Fiind adoptate cu multe secole in urma, ele au inceput sa piarda din importanta lor
specifica.
In doctrina engleza ele sunt cunoscute sub denumirea de « Bibliliile » Constitutiei
engleze Magna Charta libertatum, Habeas Corpus si Billul drepturilor, care dateaza din 1215,
1679 si 1689.
Dreptul judiciar sau al precedentelor, cum mai este denumit de constitutionalistii
englezi, este format din totalitatea hotararilor date de instantele judecatoresti, alcatuind asa
numitul drept comun, un drept cu totul nou, comun pentru intreaga Anglie.
In sfarsit, Obiceiul constitutional apare in doctrina engleza ca un izvor deosebit de
important al Constitutiei engleze. Spre deosebire de dreptul statuar, obiceiul constitutional este
nescris. Constitutionalistii englezi acorda notiuni de obicei constitutional un sens foarte larg.
Astfel, Wade si Philips considera ca obiceiul constitutional reprezinta « totalitatea
normelor si obiceiurilor dupa care trebuie sa se conduca acei care dirijeaza munca aparatului
administrativ ».
Sistemul constitutional britanic este prezentat de doctrina engleza ca expresia cea
mai inalta a democratiei parlamentare clasice.
Aceasta concluzie, prin care se elogiaza Constitutia engleza, isi gaseste sorgintea in
conceptia doctrinei, in principiul separatiilor puterilor, care fiind asezat la baza organizarii de stat
ar asigura suprematia Parlamentului si principiul dominatiei dreptului.

32
Principiul separaţiei puterii în stat

In forma sa initiala, sistemul politic englez realiza o separatie suplaa puterilor.


Aparatul de guvernare era astfel creat incat sa reflecte colaborarea lor. Montesquieu, referindu-se
la cele trei puteri, spunea ca « elles sont forcees d’aller de concert ».
Puterea executiva spunea el, trebuie sa aiba drept de veto asupra puterii legislative,
iar in unele cazuri, puterea legislativa sa aiba dreptul de a judeca.
Modelul clasic al acestui regim il reprezinta Marea Britanie. Astfel, se stabilea o
colaborare constanta intre seful statului si Parlament, prin intermediul Cabinetului care, pe de o
paret impartea conducerea Guvernului cu seful de stat si, pe de alta parte, era responsabil din
punct de vedere politic in fata Parlamentului.
Puterea legislativaeste reprezentata de cele doua Camere ale Parlamentului :
-Camera Comunelor
-Camera Lorzilor
Proiectele de legi trimise Parlamentului se impart in trei categorii :
-Proiecte de legi cu caracter general (public bills)
-Proiecte de legi cu caracter financiar (financiar sau mone bills)
-Proiecte de legi cu caracter particular.
Ultimele doua sunt proiecte ce contin reglementari de interes local sau privesc
interesele unor persoane fizice sau organizatii particulare (particular bills).
Dreptul de initiativa legislativa apartine oricarui membru a Parlamentului, dar numai
proiectele provenind din initiativa guvernuluiau au cea mai mare sansa de a deveni legi. Daca
proiectul de lege, dupa ce urmeaza procedura prevazuta pentru Camera Comunelor, este aprobat
de aceasta, el este inmanat spre dezbatere si aprobare Camerei Lorzilor. Camera Lorzilor are
dreptul de a propune amendamente prin care daca sunt aprobate de Camera Comunelor, proiectul
este trimis monarhului pentru semnare si devine lege. In situatia in care Camera Comunelor nu
accepta schimbarile propuse de Camera Lorzilor se face apel la conducatorii partidelor politice,
care au fractiuni in Parlament pentru a ajunge la o intelegere. Legea din 1911 a stabilit ca
eventualele neintelegeri se rezolva in cele din urma in favoarea Camerei Comunelor. De altfel,
legea cu privire la Parlament din 1949, a intrat in viguare fara a avea consimtamantul Camerei
Lorzilor.

33
Principiul separaţiei puterii în stat

2.1. Puterea executiva

In Marea Britanie puterea executiva este alcatuita din:


-Coroana;
-Cabinet.
“ Folosirea Coroanei la capacitatea ei demna este incalculabila. Fara ea, in Anglia
prezenta guvernului englez nu ar izbuti si ar disparea’’.
Cresterea continua a prestigiului Coroanei a mers paralel cu dezvoltarea imperiului.
W. Bagehot analizand scopul si rolul monarhiei in Marea Britanie, spunea : « Coroana in aceasta
tara reprezinta in mare masura mai mult decat a insemnat vreodata in istorie...fiindca ea nu este
ultima veriga a imperiului care este parasit, dar este garantia in aceasta tara...impotriva multor
racile care au afectat si au chinuit aceste tari ».
In conceptia medievala, Coroana exercita un drept propriu, dupa revolutia burgheza
Coroana isi obtine puteri de la Parlament.
Jaques Chartenet considera ca monarhul este lipsit in mod efectiv de putere, avand
un singur rol de observator, de persoana care intruchipand in mod simbolic puterea suprema in
stat, inspira doar politica cabinetului, fara a o influenta in mod activ.
Suveranul trebuie, in ultima instanta, sa accepte hotararile guvernului, dar el poate
influenta in mare masura aceste hotarari.
Una dintre cele mai importante prerogative ale Coroanei consta in dreptul de a-l
numi pe primul ministru.
Cand Seful Cabinetului decedeaza sau isi prezinta demisia, monarhul trebuie sa
aleaga persoana care ii va succeda. Pentru aceasta, noul prim-ministru trebuie sa detina o
majoritate in Camera Comunelor sis a posede capacitatea de a forma un cabinet.
Un exemplu de alegere a primului ministru de catre monarh a fost cel al Reginei
Elisabeta a II a care, in 1856, in urma demisiei lui Eden din postul de prim ministru, l-a numit ca
succesor in aceasta functie pe Harold Mc. Millian si nu pe R. Buttler, care detinuse functia de
prim loctiitor in Cabinetul lui Eden.
Dar monarhul mai are si alte prerogative. Nici un bill nu devine lege daca nu
primeste sanctiunea regala.

34
Principiul separaţiei puterii în stat

Coroana aproba toate numirile ministeriale. Seful Cabinetului are datoria sa


informeze in permanenta asupra tuturor problemelor importante. Monathul dispune de dreptul de
a dizolva Parlamentul. Monarhul intretine stranse legaturi cu departamentele apararii si manifesta
un interes traditional pentru activitatea Politiei londoneze, fiind consultat intotdeauna la numirea
sefului politiei.
Aceste largi prerogative ale monarhului l-au determinat pe Jenings sa spuna ca
« regele este un membru al cabinetului, si totodata, singurul membru care nu face parte dintr-un
partid ».
In dreptul constitutional englez se face distinctie intre Cabinet si Guvern. Membrii
guvernului englez sunt de doua categorii :
-ministrii membri ai Cabinetului ;
-ministrii care nu fac parte din Cabinet.
In compunerea Cabinetului intra titularii departamentelor mai importante :
-Ministrul Afacerilor Externe ;
-Ministrul Afacerilor Interne ;
-Ministrul Finantelor ;
-Ministrul pentru problemele commonwealth-ului si al coloniilor ;
-Ministrul Apararii ;
-Ministrul Comertului.
Atat membrii Cabinetului, cat si ai Guvernului, sunt numiti de primul ministru care,
la randul sau,este numit de Coroana din randul conducatorilor partidelor politice care intrunesc
majoritatea in Camera Comunelor. Primul ministru isi alege colaboratorii, atat membrii
Cabinetului cat si ai Guvernului, in mod curent dintre membrii partidului al carui lider este.
Titlul de prim ministru apare pentru prima oara intr-un document oficial din 1878,
cand Benjamin Disraeli semna « Tratatul de la Berlin » in calitate de prim ministru al Angliei.
Sef al Guvernului si Cabinetului, primul ministru dispune de puteri foarte largi. Prin
contactul direct cu monarhul, el este factorul decisiv in guvernarea statului si sfatuitorul
confidential al Coroanei. El stabileste problemele ce sunt aduse spre examinare Cabinetului si
determina intreaga politica a acestuia.
Ministrii care exprima pareri divergente fata de hotararile sale sunt obligati sa
demisioneze. In domeniul financiar, dreptul de initiativa legislativa apartine in exclusivitate

35
Principiul separaţiei puterii în stat

Cabinetului. Membrii de rand ai Parlamentului nu au dreptul sa aduca modificari proiectelor de


legi financiare.
In competenta Cabinetului intra o serie de atributii care ii asigura in fapte intietatea
fata de Parlament. Deci, 90% din legile votate in cursul unei legislaturi sunt iesite din proiecte
depuse de catre guvern.

2.2. Puterea judecatoreasca

Trebuie sa precizam ca in dreptul englez, cuvantul « lege » are mai multe intelesuri.
In primul rand, are semnificatia de lege comuna sau, legea obiceiului, ceea ce se
intelege prin « common law ». In al doilea rand, are intelesul de lege scrisa sau statute « status
law ». in acest sens, legea statuara reprezinta numai o parte din normele dupa care se calauzeste
justitia.
Libertatea judecatorilor este ingradita, limitata mai intai de simtul de dreptate
existent in popor, care controleaza, pe calea opiniei publice, sentintele magistratilor. Apoi sunt
colectiile hotararilor emise de Curti, pastrate inca din secolul al XVII- lea, de pe timpul lui
Eduard I, sub numele de « Year booke », si de la Henric al VIII-lea sub numele de « raports ».
Autorul precizeaza ca exista in jurul la aproximativ 1000 de volume, pe care le
consultau avocatii pentru a se orienta asupra normelor de judecata dupa dreptul obiceiului.
In timpul lui Henric al III-lea se gaseau deja cristalizate cele trei Curti princiare
care, sub o forma sau alta, continua si astazi : Curtea Bancii Regelui, Curtea Tezaurului.
Sa precizam insa, ca toate aceste Curti apartineau Regelui, adica puterii centrale,
deosebindu-se in aceasta privinta de Curtile locale, precum si de Tribunalele municipale, de
comitate si ocoale. Ele se deosebeau si de Curtea Cancelariei precum si de Curtile Ecleziastice.
Deasupra celor trei Curti de drept comun se gasea lordul cancelar, care in aceasta perioada nu era
un jurist laic, ci un cleric, de obicei un episcop. Lordul cancelar era socotit minstrul de justitie,
desi in Anglia nu exista propriu zis un departament al justitiei.
Atat vechile Curti de drept comun, cat si Curtea Cancelariei au fost desfiintate prin
legile din 1873 si 1875 si a luat nastere Inalta Curte de Justitie, in care se judeca atat dupa
regulile dreptului comun, cat si dupa regulile echitatii.

36
Principiul separaţiei puterii în stat

3. Separatia puterilor in organizarea de stat a Frantei

Inainte de a fi inscris in Constitutia de la 1791 principiul separatiei puterilor, a fost


consfintit intr-un mod deosebit de categoric prin « Declaratia drepturilor omului si cetateanului »,
din 16 august 1789. In articolul 16 din declaratie se spunea ca : « In societatea in care garantarea
drepturilor nu este garantata si separatia puterior nu este determinata nu exista Constitutie ».
Titlul III din Constitutia din 1789, intitulat « Puterile publice », deosebeste
existenta a trei puteri : legislativa, executiva si judecatoreasca. Conform art.3, puterea legislativa
« este delegata unei Adunari Nationale, compusa din reprezentanti temporari, in mod liber alesi
de catre popor, pentru a fi exercitata prin ea » ; in virtutea art.4, puterea executiva « este delegata
regelui pentru a fi exercitata sub autoritatea sa si de catre ministri si alti agenti responsabili » ; in
sfarsit, prin prevederile art.5, puterea judiciara este « delegata judecatorilor alesi pe timp limitat
de popor ».
Constitutia de la 1791 incredinteaza puterea legislative unei singure Camere. Ea este
permanenta si se reinnoieste din doi in doi ani.
Dupa cum se observa, autorii Constitutiei nu au urmat modelele Marii Britanii sau
ale S.U.A., de teama ca nu cumva cea de a doua Camera sa se transforme intr-un organ
reactionar, apropiat monarhiei.
Potrivit Constitutiei, competentele Adunarii Nationale sunt :
- propune si decreteaza legile ;
- stabileste si repartizeaza impozitele ;
- repartizeaza contributia directa intre departamente ;
- decreteaza crearea sau suprimarea sarcinilor publice ;
- permite sau interzice intrarea trupelor straine pe teritoriul Frantei;
- dispune de dreptul de urmarire penala a ministrilor sau altor functionari de stat
acuzati de incalcarea normelor constitutionale ori de complot impotriva statului (art.2 din
Constitutie).
Art. 2 precizeaza ca problemele pacii si ale razboiului nu pot fi hotarate « decat
printr-un decret al Corpului Legislativ dat la propunerea formala a regelui si sanctionatde el » ; in

37
Principiul separaţiei puterii în stat

sfarsit, Adunarea Nationala ratifica tratatele de pace, de alianta si de comert, art.3 stabilind ca
« nici un tratat nu va avea efect decat in urma ratificarii ».
In Constitutia de la 1791 numai Adunarea Nationala are initiativa legilor. Ea singura
dezbate si adopta legile pe care le supune spre aprobare regelui.
In virtutea prevederilor constitutionale, monarhul dispune de un drept de veto
suspensiv. El consta in dreptul regelui de a refuza sanctiunea legilor votate de catre Adunarea
Nationala, dar numai pentru un anumit timp. O lege votata in trei legislaturi consecutive, dupa al
treilea vot se considera din oficiu ca aprobata de lege. O asemenea prevedere era favorabila
monarhului deoarece putea sa amane punerea in aplicare pentru un timp in care nu erau excluse
schimbari in punctele de vedere ale Adunarii Nationale, cat si ale regelui.
Puterea executiva suprema este incredintata regelui. El nu are initiativa legilor si nu
poate decat sa recomande un obiect atentiei corpului legislativ.
Art.6 stipuleaza ca puterea executiva nu poate face nici o lege, nici chiar provizorie,
« ci numai proclamatii conforme cu legile pentru a ordona sau permite executarea lor ».
Potrivit atributiilor sale, regele numeste si revoca pe ministri, este comandant
suprem al armatei si al flotei, numeste pe ofiterii superiori, precum si pe functionarii
superiori(capitolul IV, art.1 si 2). Regele numeste si acrediteaza pe ambasadori, incheie si
semneaza tratate de pace, de alianta si de comert pe care le supune ulterior spre ratificare
Adunarii Nationale.

3.1. Puterea judecatoreasca

Constitutia de la 1791 a incredintat aceasta putere judecatorilor. Puterea judiciara, se


precizeaza in capitolul V art.1 « nu poate in nici un caz sa fie exercitata de Corpul Legislativ sau
de rege ».
Art.2 al aceluiasi capitol stabileste ca tribunalele nu pot « sa se amestece in
exercitiul puterii legislative, nici sa suspende executarea legilor ».
In materie civila, justitia organiza institutia arbitrajului ca mijloc de rezolvare a
litigiilor dintre cetateni. Constitutia a decretat infiintarea unei Inalte Curti Nationale, care judeca
crimele politice calificate astfel de Adunarea Nationala. Deasupra tuturor instantelor civile sau

38
Principiul separaţiei puterii în stat

penale se afla Tribunalul de Casatie care se pronunta asupra modului in care au fost sau nu
respectate formele procesului.
Urmare a neintelegerilor care au avut loc in sanul Adunarii Legislative (organ ales
in baza Constitutiei de la 1791), care manifesta toleranta fata de regalitate,masele au recurs la
alegerea unui Comitet Central, denumit Camera Revolutionara a Parisului. Aceasta a fost
insarcinata cu conducerea miscarii revolutionare. Camera a reusit sa impuna Adunarii Legislative
arestarea regelui si proclamarea republicii. Locul Adunarii Legislative a fost preluat de
Conventie, organism ales de masele populare.
Prima Constitutie republicana (a girondinilor) nu enunta, in mod expres separarea
puterilor in organizarea de stat a Frantei. Exercitiul puterii legislative apartine in intregime
Corpului Legislativ (titlul I sectiunea II, articolul 1). Conform art.1, Corpul legislative “va fi
format dintr-o singura Camera si reinnoit in fiecare an”. Constitutia a stabilit ca organul
legislativ adopta legi si decrete (titlul VII sectiunea II, articolul3).
Sub denumirea de decrete, art.6 desemneaza actele Corpului Legislativ cu privire la
stabilirea anuala a fortelor terestre si navale la interdictia sau trecerea trupelor straine pe teritoriul
francez, la fixarea anuala a cheltuielilor publice etc.
Titlul V din Constitutie inseamna existenta Consiliului Executiv al Republicii
compus din sapte ministri si un secretar. Consiliul Executiv nu avea nici un fel de initiativa a
legilor ; art.4 precizeaza ca este insarcinat « de a executa si a face sa se execute toate legile
sidecretele votate de Corpul Legislativ ». Dar nici sub acest aspect nu era un organ de stricta
executie, deoarece pe langa el mai functiona un Corp al Agentilor Principali si ai Administratiei
generale, numit direct de catre Corpul Legislativ, care le fixa si competenta in domeniul
administratiei de stat.
In virtutea art.3, conducerea si inspectia armatelor terestre si navale si in general tot
ceea ce avea legatura cu apararea tarii tine de competenta Consiliului Executiv. Membrii sai nu
se alegeau din randurile Corpului Legislativ si erau admisi sa dea citire unor memorii sau
explicatii in legatura cu anumite probleme de stat in fata acestuia din urma. Membrii Consiliului
Executiv nu puteau fi revocati de catre Corpul Legislativ, si puteau fi pusi sub acuzare de catre
acesta in cazul unor prejudicii aduse statului (titlul V, sectiunea I, articolele 22-30).
Intre cele doua grupuri de stanga- girondinii si iacobinii- s-au conturat anumite
divergente soldate de asta data cu victoria iacobinilor. Acestia din urma reusesc sa impuna

39
Principiul separaţiei puterii în stat

propria lor Constitutie din 24 iunie 1793, unde se remarca o intarire a sistemului unicameral.
Corpul Legislativ fiind unic, indivizibil si permanent (art.39) competenta Corpului Legislativ isi
pastreaza aceleasi atributii pe care le avea in Constitutia girondinilor (art.53-55).
Conform Constitutiei din 1793 ( iacobina), Consiliul Executiv nu mai era un simplu
agent de executie, el este alcatuit din 24 de membri, alesi de organul legislativ din numarul de
persoane desemnat de Adunarile Electorale din fiecare departament. Consiliul executiv exercita
conducerea si supravegherea administratiei generale. Politica economica, financiara si militara a
iacobinilor a generat o serie intreaga de contradictii culminand cu lovitura de stat din Thermidor,
27 iulie 1794.
Noua Constitutie declara in mod expres ca la baza sa se afla principiul separatiei
puterilor.
Art.22 din aceasta Constitutie prevede ca « garantia sociala nu poate exista daca
impartirea puterilor nu este stabilita, daca limitele lor nu sunt fixate si responsabilitatea
functionarilor publici nu este asigurata ». In art.46 se precizeaza ca, Corpul Legislativ « nu poate
exercita nici prin el, nici prin delegati puterea executiva sau judiciara ».
Separatia puterilor a mers mult mai departe, ajungandu-se la o anumita specializare
si determinare de competenta in interiorul aceluiasi organ.
Constitutia a separat legislativul in doua Consilii :
-al celor 500;
-al batranilor, art.44.
Intre cele doua organe nu exista nici o deosebire, membrii lor fiind alesi de aceeasi
electori, pentru aceeasi perioada, cu reinnoirea unei treimi (art.55).
Daca modul de desemnare a celor doua Consilii este acelasi, in schimb competentele
sunt diferite. Consiliul celor 500 are initiative legilor si adopta textele (art.77). Cat priveste
Consiliul celor batrani, art.86 ii rezerva dreptul de a aproba sau a respinge rezolutiile Consiliului
celor 500. Puterea executiva a fost incredintata Directoratului, format din 5 membri numiti de
Corpul Legislativ (135). Ei erau desemnati numai dintre cetatenii care au indeplinit functia de
membru al Corpului Legislativ sau de ministru.
Dispozitiile art.35, care reglementeaza formarea Directoratului, nu puteau fi aplicate
decat incepand cu anul al noualea al Republicii. Durata mandatului pentru Directorat era de cinci
ani, ceea ce indica o tendinta de stabilitate a executivului. Constitutia a incredintat Directoratului

40
Principiul separaţiei puterii în stat

problemele interne si externe, fortele armate, numirea conducatorilor armatei, numirea si


revocarea ministrilor.
Directoratul nu avea initiativa legilor, nici dreptul de veto si nu putea retrimite
pentru o noua deliberare (art.144-147). Constitutia anului III exprima o maxima separare a
puterilor si era opusa celei girondine si iacobine, favorabila conlucrarii si unitatii dintre legislativ
si executiv. Puterea judecatoreasca a fost incredintata judecatorilor.
Art.22 precizeaza ca « functiile judiciare nu pot fi exercitate nici de Corpul
Legislativ, nici de catre puterea executiva ». Judecatorilor le este interzis sa se amestece in
exercitiul puterii legislative. Ei nu pot sa hotarasca sau sa suspende executia legilor, nici sa citeze
in fata tribunalelor administrarii pentru actiuni legate de functiile lor(art.203).
Acuzatiile aduse de Corpul Legislativ impotriva propriilor sai membri sau fata de
membrii Directoratului executiv sunt judecate de Inalta Curte de Justitie. Ea era compusa din 5
judecatori si 2 acuzatori nationali,recrutati din randul Tribunalului de Casatie si din jurati numiti
de catre Adunarile Electorale ale Departamentelor. Inalta Curte de Justitie nu se forma decat in
virtutea unei proclamatii a Corpului Legislativ, redactata si publicata de Consiliul celor
500(art.267).

3.1.1.Separatia puterilor de stat conform Constitutiei Republicei a II-a

In perioada Revolutiei de la 1848, Franta a cunoscut o noua Constitutie. « Separatia


puterilor, se precizeaza in art.19, este prima conditie a unei guvernari libere ». Iar prin art.20
puterea legislative era delegate Adunarii Nationale. Initiativa legislative apartinea atat
deputatilor, cat si ministrilor care actionau in numele Presedintelui Republicii.
Consiliul de Stat era prezidat de Vicepresedintele Republicii si era compus dim
membrii numiti de Adunarea National ape o durata de 6 ani (art.75). El era consultat asupra unor
proiecte de legi prezentate de guvern sau din initiativa parlamentara (art.75).
Constitutia din 4 noiembrie 1848 incredinta puterea executiva Presedintelui
Republicii ales pe o perioada de 4 ani (art.45). « Poporul francez, se stipula in art.43, deleaga
puterea executiva unui cetatean care primeste titlul de Presedinte al Republicii ».
In virtutea art.50, Presedintele dobandea importante prerogative ca:

41
Principiul separaţiei puterii în stat

- dreptul de a dispune de fortele armate, fara insa de a le comanda personal;


- dreptul de a negocia si ratifica tratatele, cu precizarea ca « nici un tratat nu este
definitiv decat dupa ce a fost aprobat de Adunarea Nationala ».(art.53).
Conform art.64 el numea si revoca ministrii, agentii diplomatici, comandantii
armatei, prefectii, procurorii generali si alti functionari superiori. Presedintele promulga legile in
numele poporului francez (art.56).

Puterea judecatoreasca se exercita de catre judecatori numiti de Presedinte, cu


partciparea juratilor, cu exceptia cazurilor ce erau de competenta tribunalelor speciale. Alegerile
prezidentiale din decembrie 1848 au adus la conducerea statului pe ludovic Napoleon Bonaparte.
Trei ani mai tarziu, la 2 decembrie 1851, s-a produs lovitura de stat, in urma careia Adunarea
Legislativa si Consiliul de Stat au fost dizolvate. La 14 ianuarie 1852 s-a dat Frantei o noua
Constitutie. Guvernarea Republicii Franceze era incredintata pe 10 ani lui Ludovic Napoleon
Bonaparte.
Presedintele Republicii guverna cu ajutorul ministrilor, al Consiliului de Stat, al
Senatului si al Corpului Legislativ (art.3).
Constitutia acorda executivului puteri discretionare. Erau subordonati presedintelui
nu numai ministrii care alcatuiau Guvernul ci si Senatul,Consiliul de Stat, Corpul Legislativ. Tot
presedintele Republicii comanda fortele armate, terestre si navale, declara razboi, incheia tratate
de pace, de alianta si de comert, intocmea regulamente si emitea decrete necesare pentru
executarea legilor (art.6).
Initiativa legislativa o avea Presedintele. Legislativul nu prea influenta cu nimic
executivul.
Prin “senatus-consultus” din 7 noiembrie 1852 a fost proclamat Imperiul, iar
Ludovic Napoleon Bonaparte devine imparatul francezilor, sub denumirea de Napoleon al III-lea.

3.1.2. Separaţia puterilor de stat în timpul celei de-a III-a Republici

Al doilea Imperiu a fost lichidat în urma Revoluţiei din septembrie 1870, care a
avut loc în condiţiile desfăşurării războiului franco-prusac (1871- 1940).
Adunarea de la Bordeaux a votat 3 legi principale care stau la baza Constituţiei din
1875:
- Legea de Organizare a Senatului şi a Camerei;

42
Principiul separaţiei puterii în stat

- Legea de organizare asupra puterilor publice;


- Legea cu privire la raporturile dintre Guvern şi Parlament, atribuţiile şefului statului
asupra responsabilităţii sale şi a miniştrilor săi, precum şi inviolabilitatea deputaţilor şi
senatorilor.
Aceste legi exprimau compromisul dintre cele două curente, monarhist şi republican, dar
şi preocuparea reprezentanţilor curentelor amintite de a-şi asigura conducerea în noua formă de
stat.
“În toată istoria noastră constituţională, spunea Jean Chatelain, nu este Constituţia mai
paradoxală ca cea a Republicii a III a. Paradox prin forma sa, ca să vorbim direct, nu se află
Constituţia de la 1875, care să formeze un document coerent, ci 3 legi constituţionale din 24
februarie, 25 februarie şi 16 iulie 1875; paradox prin conţinutul său. Acceptată de către o Cameră,
în majoritate monarhistă ea a stabilit Republica – paradox prin durata sa. Votată contra inimii şi
aproape cu titlul de soluţie provizorie, ea va rămâne în vigoare 65 de ani, fără revizii
fundamentale. Paradox, în fine, prin condiţiile de aplicare, căci, dacă autorii săi înţeleseseră să
stabilească în Franţa un regim parlamentar echilibrat, prin aplicarea ei s-a ajuns în fapt la
primatul Parlamentului şi, în special, al Camerei Deputaţilor. Republica a fost concepută în 1875
ca soluţie provizorie, aşteptând monarhia, preşedintele, ca un fel de regent, veghind asupra
tronului viitorului rege.”38

3.2 Puterea executivă

În noua Constituţie, Preşedintele Republicii se alege de către Senat şi Adunarea


Deputaţilor, reunit în Adunarea Naţională.
Durata mandatului preşedintelui era de 7 ani, cu posibilitatea de a fi reales (art. 2 din
Legea din 5 februarie 1875).
Preşedintele Republicii nu putea fi destituit ănainte de termen. El era penal şi politic
iresponsabil, în afara cazurilor de înaltă trădare (art. 6 din Constituţie).
Constituţia acordă o largă competenţă Preşedintelui:
- are iniţiativa legilor, împreună cu membrii celor două Camere;
- promulgă legile şi are dreptul de a dizolva Camera Deputaţilor cu avizul Senatului;

38
Jean Chatelain, La nouvelle constitution et le regime politique de la France, Paris, 1959, pag.54.

43
Principiul separaţiei puterii în stat

- are dreptul de a negocia şi a ractifica tratatele şi a le aduce la cunoştinţa Camerelor.


Preşedintele supraveghează executarea legilor, îşi exercită controlul asupra armatei,
numeşte şi revocă funcţionarii civili şi militari.
În cazul în care Parlamentul nu era în sesiune, Preşedintele avea dreptul să declare starea
de asediu, în urma avizului Consiliului de Miniştri.
Preşedintele nu avea dreptul de a ţine discursuri în Cameră sau Senat, iar atunci când
dorea să se adreseze Parlamentului o făcea prin intermediul unui minister, care îi citea mesajul.
Avea dreptul de veto suspensiv pe timp de o lună, putând cere Parlamentului să reia dezbaterile
asupra unui proiect de lege.
Constituţia de la 1875 a creat incompatibilitatea între mandatul de deputat/senator şi
funcţia de Preşedinte.
Miniştrii, numiţi şi revocaţi de către Preşedinte, se întruneau sub preşdinţia Preşedintelui
Consiliului de Miniştri. Miniştrii erau răspunzători nu numai de actele contrasemnate, dar şi de
discursurile şi mesajele Preşedintelui.
Conform Constituţiei de la 1875, Preşedintele Republicii promulgă legile în luna care
urmează de la transmiterea lor de către Guvern.
Dacă proiectul de lege a fost votat a doua oară de către Parlament, Preşedintele este
obligat să promulge legea în termen de o lună de la al doilea vot al parlamentului sau în termen
de trei zile pentru legile urgente.
Puterea executivănu este reprezentată de preşedintele iresponsabil, ci de miniştrii săi.
Adevărata putere executivă aparţine Cabinetului, care răspunde pentru activitatea sa în faţa
Parlamentului.
Preşedintelui Republicii îi este interzis să se amestece în activitatea guvernamentală. Un
exemplu tipic de amestec al preşedintelui în activitatea Guvernului o întâlnim în timpul
Preşedintelui Millerand. El nu a ezitat să declare în 1923 că va uza de toate mijloacele de a
combate legea electorală, care delimita riguros neimplicarea Preşedintelui în activitatea
guvernamentală.
Criticat de presa radical-socialistă pentru intervenţiile sale în luptele directe dintre partide,
Millerand s-a văzut constrâns să demisioneze.
Puterea legislativă a fost încredinţată celor două Adunări: Camera Deputaţilor şi Senatul.

44
Principiul separaţiei puterii în stat

Deputaţii pentru cameră erau aleşi pentru o durată de 4 ani, iar dintre senatori 75 erau
inamovibili, aleşi pe viaţa de Adunarea Naţională. Prin legea din 9 decembrie 1874, instituţia
celor 75 de senatori a fost suprimată; urmînd ca la viitoarele alegeri senatorii să devină electivi pe
o durată de 9 ani.
La fiecare 3 ani se reînoia 1/3 din numărul lor. Iniţiativa legilor aparţinea Preşedintelui
Republicii şi membrilor Parlamentului. Competenţa Senatului era aceeaşi cu a Camerei
Deputaţilor, cu excepţia probelemelor financiar bugetare, unde proiectele de legi erau depuse mai
întâi la biroul Camerei.
Constituţia acorda Senatului dreptul de a se constitui în Curte de Justiţie pentru judecarea
cauzelor privitoare la siguranţa statului. Pentru a putea fi promulgată legea, aceasta trebuia să fie
voatată în termeni identici de cele două Camere ale Parlamentului.
Către sfârşitul celei de a treia Republici, Guvernul a evoluat către o cvasidictatură,
puterile Parlamentului diminuîndu-se în favoarea Cabinetului. În felul acesta rolul Primului
Ministru a crescut considerabil, guvernarea sa, realizându-se pe baza decretelor legi.

3.2.1. Separaţia puterilor în organizarea de stat în timpul celei de a-IV-a


Republici

Constituţia din 27 octombrie 1946 nu a prevăzut în mod expres principiul srparaţiei


puterilor, dar a inclus în preambulul său articolul 16 din “Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului” din 1789: “Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici
separaţia puterilor determinată nu are Constituţie.”
Puterea legislativă era compusă din două Adunări: ADUNAREA NAŢIONALĂ şi
CONSILIUL REPUBLICII.
Republica a-IV-a a înlocuit Senatul cu Consiliul Republicii, care avea un rol mai mult
consultativ. Adunarea Naţională era aleasă pe perioadă de cinci ani, iar Consiliul Republicii pe o
perioadă de trei ani. Iniţiativa legislativă aparţine Parlamentului şi Preşedintelui Consiliului de
Miniştri (titlul II, art.5).

45
Principiul separaţiei puterii în stat

Articolul 13 din Constituţie precizează că Aunarea singură votează legile şi desfiinţează


practica guvernării pe baza de decrete legi.
Prerogativele Adunării Naţionale sunt:
- examinează şi votează bugetul;
- controlează activitatea Guvernului;
- participă la alegerea preşedintelui Republicii;
- investeşte pe Preşedintele Consiliului;
- poate obilga Cabinetul să demisioneze în mod colectiv;
- ratifică şi denunţă tratatele internaţionale.
Preşedintele Adunării devine cu noua Constituţie unul dintre personajele cele mai
importante a Republicii. El asigură interimatul Preşedintelui Repulicii în cazul în care locul
acestuia rămâne vacant prin deces, demisie ori altă împrejurare (art.41). Consiliul Republicii acea
atribuţii mult mai restrânse faţă de Adunare în condiţiile care un proiect de lege era respins de
către Consiliul Republicii şi remis spre dezbatere şi aprobatere Adunării Naţionale. După
expirarea celor 100 de zile de la adoptare textului de lege de către Adunarea Naţională, se impune
voinţa acestuia din urmă.
Puterea executivă este reprezentată de către preşedintele Republicii şi Guvern.
Art. 29 din Constituţie stipulează că Preşedintele Republcii este ales de Parlament pe o
perioadă de 7 ani şi nu poate fi reales decât o singură dată.
În noua Constituţie, Preşedintele are următoarele prerogative:
- prezidează Consiliul de Miniştri;
- prezidează Consiliul Superior al Apărării;
- prezidează Consiliul Superior al Magistraturii;
- prezidează Comitetul Constituţional;
- prezidează Înaltul Consiliul al Uniunii Franceze.
Preşedintele Republicii promulgă legile în termen de 30 de zile de la data votării lor de
către Parlament.
Consiliul de Miniştri este format din Preşedintele acestuia şi miniştri. Art. 45 din
Constituţie reglementează procedura de numire a Preşedintelui de Consiliu, precizând că la
începutul fiecărei legislaturi acesta este desemnat de către Preşedintele Republicii, după
consultările prealabile cu partidele politice şi confirmările Parlamentului.

46
Principiul separaţiei puterii în stat

Preşedintele Consiliului de miniştri şi miniştrii aleşi sunt numiţi prin Decret Prezidenţial.
Cât priveşte competenţa Consiliului de Miniştri, ea este reglementată de art. 47 din Constituţie:
- elaborează programul de guvernare;
- dispune de iniţiativă legislativă;
- contrasemnează actele Preşedintelui Republicii;
- asigură conducerea forţelor armate;
- asigură executarea legilor.
În sfârşit Preşedintele Consiliului de Miniştri putea delega puterile sale unui ministru,
iar dacă locul de Preşedinte al Consiliului de Miniştri rămânea vacant prin deces, demisie sau
orice alt motiv, Consiliul de Miniştri însărcina pe unul dintre membrii săi să exercite în mod
provizoriu această funcţie.

3.3 Puterea judecătorească

Constituţia din 1946 recunoaşte puterea judecătorească ca fiind o putere


independentă, separând-o astfel de puterea executivă.
Pentru prima dată inamovibilitatea magistraturii este ridicată la rangul de principiu
constituţional.
Consiliul Superior al Magistraturii, compus din 14 membrii, are ca Preşedinte pe
Preşedintele Republicii, iar ca Vicepreşedinte pe Ministrul de Justiţie. Numirea magistraţiolr se
face de către Preşedintele Republicii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.

3.3.1. Separaţia puterilor în organizarea de stat a Franţei în timpul


Republicii a V-a
Criza politică agravată şi de războiul Franţei împotriva Algeriei a determinat Adunarea
Naţională a Franţei să aducă la 1 iunie 1958 în fruntea Guvernului pe generalul DeGaulle.
Adunarea Naţională a împuternicit Guvernul să elaboreze proiectul noii Constituţii,
urmând ca aceasta să fie aprobată printr-un referendum în afara Parlamentului.
Proiectul de lege eleborat de Guvern trebuia să cuprindă următoarele principii:
- sufragiul universal este sursa puterii;

47
Principiul separaţiei puterii în stat

- din sufragiul universal sau din instanţele alese prin el, derivau puterea legislativă
şi executivă;
- puterea legislativă şi executivă trebuie să fie separate;
- Guvernul trebuie să fie responsabil în faţa Parlamentului;
- Autoritatea judecătorească trebuie să rămână independentă pentru a asigura
respectul libertăţilor esenţiale definite şi prin “Declaraţia Drepturilor Omului”.
În favoarea independenţei puterilor statului s-a pronunţat şi generalul DeGaulle în
discursurile sale din 16 iunie 1946: “Toate principiile şi experienţele cer ca puterile statului,
legislative, executive şi judecătoreşti, să fie net separate şi puternic echilibrate”. (art.13).

3.3.2. Puterea executivă

Preşedintele veghează la respectarea Constituţiei, este garantul independenţei naţionale şi


a integrităţii teritoriului. Constituţia consacră principiul iresponsabilităţii Preşedintelui în virtutea
căruia el nu poate fi tras la răspundere pe cale politică pentru acţiunile sale.
Art. 6 din Constituţie prevede că Preşedintele Republicii este ales pe o perioadă de 7 ani,
prin sufragiul universal. Prin legea din 6 noiembrie 1962 s-a stabilit că preşedintele este ales de
un Corp electoral special, alcătuit din deputaţi, membrii ai Parlamentului, ai Consiliilor Generale
şi ai Adunărilor Teritoriale.
În conformitate cu art.8 din Constituţie, Preşedintele Republicii numeşte pe primul
Ministru, numeşte şi schimbă la propunerea primului ministru pe membrii guvernului, fără
aprobarea Parlamentului.
Preşedintele poate evita Parlamentul în activitatea legislativă prin supunerea proiectului
de lege referendumului la propunerea guvernului sau a celor două Camere.
Constituţia acordă Preşedintelui dreptul de a dizolva Adunarea Naţională. Art. 12
completat cu art. 19, precizează că Preşedintele Republicii, după consultarea Primului Ministru şi
a preşedinţilor adunărilor, poate pronunţa dizolvarea Adunării Naţionale.
Art. 16 a stabilit un regim special “de stare de criză” sau, cum spunea A.Hauriou, “a
acordat Preşedintelui posibilitatea de a exercita o dictatură temporară în perioadă de urgenţă” 39

39
Andre Hauriou, op.citat., pag.700

48
Principiul separaţiei puterii în stat

Formularea art.16 are la bază ideile generalului DeGaulle – de întărire a puterii executive.
Pentru a uza de prerogativele art.16, Preşedintele Republicii trebuia să îndeplinească două
condiţii:
- independenţa naţiunii să fie ameninţată;
- funcţionarea regulată a puterilor să fie întreruptă;
Preşedintele Republiciitrebuia să consulte oficuial pe primul-ministru, pe preşedinţii
adunărilor şi Consiliul Constituţional. Aceste consultări îmbracă mai mult forma unor avize, care
nu pot obliga pe Preşedintele Republicii. Preşedintele comunică cu Adunarea Parlamentului prin
mesaje prezidenţiale. El trimite mesajul său adunărilor pentru a fi citit, fără a da loc la dezbateri.
Mesajul Preşedintelui conţine cele mai importante probleme de politică internă şi externă.
Preşedintele Republicii îşi exercită o anumită influenţă asupra Curţii Constituţionale. Din
cei 9 membri numiţi de Consiliul Constituţional, 3 sunt numiţi de Preşedintele republicii iar
ceilalţi 6 fiind aleşi astfel: 3 de către Preşedintele Adunării Naţionale şi 3 de către Preşedintele
Senatului.
Conform art.56 din Constituţie, Preşedintele Republicii desemnează şi pe Preşedintele
Consiliului Constituţional.
Art.13 acordă Preşedintelui Republicii dreptul de a semna ordonanţele şi decretele
deliberate de Consiliul de Miniştrii.
Constituţia a stabilit că Preşedintele Republicii nu poate să numească miniştrii şi să pună
capăt activităţii lor decît la propunerea primului-ministru.
În sfârşit, Preşedintele Republicii prezidează şedinţele Consiliului de Miniştrii, Consiliile
şi Comitetele Superioare ale apărării naţionale, Consilliului Superior al Magistraturii şi ale
Comitetelor cu caracter temporar.

Guvernul
Art. 20 din Constituţia de la 1958 precizează că:
- Guvernul determină şi conduce politica naţiunii;
- Dispune de forţa armată;
- Este responsabil în faţa Parlamentului.

49
Principiul separaţiei puterii în stat

Constituţia de la 1958 a creat incompatibilitatea între funcţia guvernamentală şi mandatul


de parlamentar. Din reglementările constituţionale trebuie reţinută distincţiaa dintre Consiliul de
Miniştrii, Consiliul de Cabinet şi Consiliile Interministeriale.
Consiliul de Miniştrii reuneşte pe toţi membrii guvernului sub preşedenţia şefului de stat.
În mod excepşional, primul-ministru poate să suplinească pe Preşedintele Republicii, în virtutea
unei delegaţii exprese.
Consiliul de Cabinet se reduce la pregătirea problemelor ce urmează a fi discutate şi a
hotărârilor ce trebuie să fie luate de către Consiliul de Miniştrii.
Consiliile Interministeriale reunesc miniştrii interesaţi în reglementarea unor probleme
anume determinate. Aceste consilii sunt prezidate fie de primul ministru fie de şeful statului.

3.3.3 Competenţa guvernului

Activitatea Guvernului este condusă de primul- ministru. El asigură executarea legilor,


este responsabil de apărarea naţională, are dreptul de iniţiativă legislativă şi dreptul de a emite
regulamente. El singur angajează responsabilitatea Guvernului în faţa Parlamentului în legătură
cu un program de politică generală, cerând în acest scop Senatului aprobarea de rigoare. Primul-
ministru poate sesiza Consiliul Constituţional atunci când consideră că o lege votată de Parlament
nu este conformă cu Constituţia.

3.3.4. Puterea legislativă

Titlul V al Constituţiei de la 1958, art.34, este rezervat activităţii Parlamentului. Iniţiativa


legislativă aparţine, deopotrivă, Guvernului şi membrilor Parlamentului.
Iniţiativele Parlamentare, care iau în mod tradiţional numele de “prpuneri de legi”, sunt
depuse de către membrii Senatului, precum şi de membrii Adunării naţionale. Ele nu pot să
trateze decât probleme care sunt enumerate în articolul 34 din Constituţie.
Procedura discutării proiectelor de legi începe prin trimiterea acestora Comisiilor
permanente ale Parlamentului. În al doilea stadiu de examinare preliminară în comisii, Guvernul

50
Principiul separaţiei puterii în stat

poate cere examinarea proiectelor de legi nu numai în Comisiile permanente, ci unei comisii ad-
hoc (art.43).
Dacă după două lecturi ale textului în dezbateri, cele două Camere nu au căzut de acord,
Guvernul poate să provoace reunirea unei comisii mixte. În ipoteza în care nu s-a relizat
compromisul de cître comisie sau a fost realizat, dar nu a fost adoptat de către două camere,
Guvernul poate, dupoă o nouă lectură, din partea Adunării Naţionale şi a Senatului, să ceară
primei, de a o statua în mod definitiv.

3.3.5. Puterea Judecătorească

Magistratura sau ansamblul organelor cărora le aparţine puterea de a judeca nu a fost


considerată în Franţa ca formând un corp autonom, egal în importanţă cu Guvernul şi
Parlamentul.
În Franţa există o pluralitate de organe de judecată:
- Înalta Curte de Justiţie, competentă în privinţa Preşedintelui Republicii şi a
membrilor Guvernului.
- Consiliul Constituţional, care judecă constituţionalitatea legilor parlamentare;
- Curtea de conturi, judecă regularitatea conturilor publice;
- Teribunalele Administrative, care judecă înalta autoritate a Consiliului de Stat,
litigiile dintre particulari şi administraţiile publice.
În sens strict, puterea judiciară nu cuprinde decât jurisdicţiile plasate sub controlul
Curţii de Casaţie. Prin acestea, figurează jurisdicţii specializate ca:
- Juriul în materie criminală;
- Consiliile de conciliere a conflictelor de muncă;
- Tribunalele de Comerţ;
- Tribunalele Militare.
Titlurile 8 şi 9 din Constituţie stabilesc normele fundamentale cu privire la
competenţa şi organizarea Consiliului Superior al Magistraturii şi a Înaltei Curţi de Justiţie.
Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii se limitează la: prezentarea de
propuneri pentru numirea judecătorilor Curţii de Casaţie şi al primului Preşedinte al Curţii de

51
Principiul separaţiei puterii în stat

Apel; pentru celelalte numiri el emite un singur aviz cu privire la numirile făcute de Ministrul
Justiţiei.
Înalta Curte de Justiţie este alcătuită dintr-un număr egal de membrii aleşi de către
fiecare din cele două Camere ale Parlamentului, câte 12 membrii titulari şi câte 6 supleanţi pe
toată durata legislaturii. Membrii Curţii îşi aleg Preşedintele şi pe cei doi Vicepreşedinţi. Înalta
Curte de Justiţie are în competenţa sa judecarea Preşedintelui Republicii, a membrilor
Guvernului, pentru crime comise în exerciţiul funcţiunilor, precum şi a cetăţenilor simpli pentru
crime excepţionale contra securităţii statului când sunt complici cu unii membrii ai Guvernului.
Preşedintele Republicii, fiind iresponsabil, nu numai politic ci şi penal, poate fi pus
sub acuzare înaintea Înaltei Curţi de Justiţie numai în caz de înaltă trădare.
Controlul constituţionalităţii legilor este încredinţat Consiliului Constituţional. El este
alcătuit din 9 membrii desemnaţi pe o perioadă de 9 ani. Trei membrii sunt desemnaţi de
Preşedintele Republicii, trei de către Preşedintele Adunprii Naţionale şi trei de către Preşedintele
Senatului.
Preşedintele Republicii are dreptul de a desemna pe Preşedintele Consiliului
Constituţional.

SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN FRANŢA

52
Principiul separaţiei puterii în stat

Puterea executivă Puterea legislativă Puterea judiciară Marele instituţii


Preşedintele Republicii Parlament Magistraţii Consiliul Constituţional
+ Adunarea Naţională Independenţa lor este Controlează
Guvernul + garantată de către conformitatea legilor cu
Primul ministru Senat Preşedinte, ajutat de Constituţia şi rezolvă
Miniştrii Înaltul Consiliu al conflictele electorale.
Magistraturii. Curtea de Conturi
Aplică politica Reprezentanţii cetăţenilor Înfăptuiesc justiţia şi controlează conturile
naţională şi execută care le-au ales, votează asigură respectarea publice, precum şi
legile votate de legile şi controlează ei. serviciile administraţiei şi
adunările legislative. executivul. ale sectorului public.
Consiliul de Stat este
investit cu o dublă
Se poate adăuga ca o a patra putere, “puterea administrativă” criticată misiune:
1. de a rezolva conflictele
deseori de cetăţeni pentru ammploarea excesivă. În fapt, această putere este administraţiei care opun
direct legată de ministerele cărora bfiecare administraţie le este cetăţeanul statului
2. de a consilia Guvernul
subordonată. De altfel, funcţionarii locali depimd de cei aleşi pe plan local în materie de legi.
şi exercită funcţiunile lor în cadrul colectivităţilor locale. Consiliul economic şi
social dă la cererea
guvernului, avizul său
asupra proiectelor de legi,
de ordonanţe sau de
decrete ţi asupra
problemelor economice şi
sociale care îi sunt supuse
atenţiei.
Înalta curte de Justiţie
judecă:
1. Preşedintele Republicii
în caz de înaltă trădare.
2. membrii Guvernului şi
complicii lor dacă comit
crime sau delicte în
exerciţiul funcţiunilor lor.

53
Principiul separaţiei puterii în stat

CAPITOLUL III

Formele de guvernământ prin care se realizează principiul separaţiei


puterilor în stat. Tăsături caracteristice.

Diviziunea tripartită a puterii statale nu trebuie să fie înţeleasă în mod rigid în


sensul că fiecare putere este ruptă în mod total de celelalte două, fără nici o zonă de contact, de
colaborare, de conlucrare, că între ele există o tottală independenţă şi subordonare.
În prezent, în multe state contemporane, dezvoltate, corelaţia dintre cele trei
puteri se realizează în forme şi modalităţi diferite atât pe planul organizării organelor care
realizează aceste puteri, cât şi al activităţii acestora. Tocmai de aceea, în forma de
guvernământ a unor state este întâlnită republica prezidenţială, în altele republica
parlamentară, republica prezidenţială sau aşa zisul regim de adunare.
În multe state, în funcţie de necesităţile funcţionării sistemelor politice, sau în
anumite etape de dezvoltare socială unele din puterile pe care statul le exercită prin anumite
organe ale sale pot căpăta o oarecare prioritate, cum ar fi de pildă puterea executivă, dar aceasta
nu duce la anihilarea celorlalte.
În multe state, în funcţie de necesităţile funcţionării sistemelor politice, sau în
anumite etape de dezvoltare socială unele din puterile pe care statul le exercită prin anumite
organe ale sale pot căpăta o oarecare prioritate, cum ar fi de pildă puterea executivă, dar aceasta
nu duce la anihilarea celorlalte.
Principiul separaţiei puterilor, în legislativă, executivă şi judecătorească, îşi
întemeiază modalităţile diferite de organizare a structurilor statale şi pe sursa formării acestora.
Prin însuţi faptul că puterea aparţine poporului, alegerea unor organe de stat de către acesta le
conferă o legitimitate aparte în raport cu cele a căror alcatuire se realizează indirect, prin
intermediul unor reprezentanţi, chiar dacă şi ei sunt aleşi de către popor.

1. Republica prezidenţială

54
Principiul separaţiei puterii în stat

Forma de guvernământ în care două din puteri posedă o legitimare practic egală, este
republica prezidenţială al cărei prototip îl constituie organizarea şi practica constituţională a
S.U.A. Modalităţi asemănătoare de organizare a exercitării puterii au, de asemenea, cele mai
multe din statele Americii Latine.
În această formă de guvernământ preşedintele republicii, ca reprezentant al puterii
executive, cât şi parlamentul prin care se înfăptuieşte puterea legislativă, sunt aleşi de către
popor, prin vot universal.
În S.U.A., de pildă, într-o primă etapă a alegerii preşedintelui, sunt desemnaţi de
către cetăţenii din fiecare stat federal un număr de electori care, ulterior, aleg pe preşedinte dintre
candidaţii propuşi de partidele politice.
În cele mai multe state latino americane s-a renunţat la acest procedeu, alegerea
preţedintelui făcându-se prin vot direct, în două tururi de scrutin.
Mandatul prezidenţail este de 4 ani, iar prevederile constituţionale stabilesc că o
persoană nu poate fi aleasă ca preşedinte a republicii decât de două ori.
Deputaţii din cele 2 Camere lae Congresului sunt aleşi prin vot universal direct,
astfel: senatorii, pe o perioadă de 6 ani, iar membrii Camerei Reprezentanţilor pentru 2 ani, odată
cu alegerile pentru Cameră reînnoindu-se şi mandatul a 1/3 din senatori.
Îm acest fel, atât Parlamentul cât şi Preşedintele deţin de fapt, aceeaşi sursă de
putere, pentru că desemnarea lor în vbederea exercitării funcţiilor ce le revin provine direct din
partea poporului; din acelaşi motiv, nici preşedintele nu poate dizolva Congresul, nici Congresul
nu-l poate demite pe Preşedinte.
Acesta este unul din elementele fundamentale ce caracterizează separaţia,
considerată drept accentuată, a puterilor, în statele de tipul republicii prezidenţiale. Ea se exprimă
şi în alte modalităţi şi relaţii care, în ansamblul lor, au fost astfel organizate încât fiecare din cele
trei puteri acţionează autonom, dar în acelaşi timp sunt dependente una faţă de cealaltă.
Astfel S.U.A., neavând un Prim- ministru al Guvernului – deoarece şeful executivului este
preşedintele republicii - miniştrii nu sunt aleşi de Parlament, în schimb confirmarea numirii lor de
către preşedinte necesită încuviinţarea principalei Camere a Congresului – Senatul.
O altă modalitate prin care se împiedică accesul executivului în activitatea legislativului o
reprezintă privarea lui şi a miniştrilor săi de dreptul de iniţiativă legislativă , acesta fiind rezervat
exclusiv deputaţilor.

55
Principiul separaţiei puterii în stat

La rândul său, Parlamentul, ca organ de exercitare a puterii legislative,


păstrează totuşi importante prerogrative.
Congresul exercită funcţia de control asupra executivului prin comisiile speciale
de anchetă, infiiţate pentru fiecare caz în parte şi prin procedura de punere sub acuzare a oricărui
funcţionar de stat, inclusiv a preşedintului ţării.
Puterea judecătorească este înfăptuită de tribunale, iar dintre acestea un rol de
mare însemnătate revine Curţii Supreme a S.U.A., compusă din 9 judecători inamovibli, numiţi
pe viaţă de către Preşedinte şi confirmaţi de către Senat.
Nici Congresul, nici Preşedintele nu au vreun drept de amestec în activitatea Curţii
Supreme.În cazuri grave, judecătorii acesteia pot fi puşi sub acuzare de către Senat la fel ca orice
alţi funcţionari de stat.

2.Republica parlamentară

A doua categoie de regimuri politice întemeiate pe principiul separaţiei puterilor


cuprinde marea majoritate a statelor moderne şi anume ,republicile parlamentare, între care
Germania, Italia,Canada, dar aceste trăsături ale exercitării celor trei puteri se regăsesc şi la cele
mai multe monarhii occidentale Marea Britanie, Belgia, Olanda, Suedia, Danemarca, Spania
precum şi Japonia).
Spre deosebire de republica prezidenţială, regimul parlamentar al acestor state se
caracterizeză printr-o separaţie atenuată a celor trei puteri, care înlesneşte colaborarea lor
reciprocă.
Unicul organ ales de popor prin vot direct este Parlamentul, care deţine un rol
prioritar faţă de executiv – care emanaţie a organului legislativ. Regimul parlamentar poseda un
executiv care este compus din două organe: şeful statului şi Guvernul, responsabil în faţa
Parlamentului fiind doar cel din urmă.
Preşedintele republicii parlamentare poate emite acte obligatorii numai
contrasemnate de un membru al guvernului, de multe ori de Primul-ministru.
Orgnul executiv esenţial este însă Guvernul. Prin intermediul lui se realizezază o
strânsă colaborare între executiv şi legislativ. El nu poate acţiona decât având încrederea
parlamentului şi îndată ce o pierde, trebuie să demisioneze.

56
Principiul separaţiei puterii în stat

Miniştrii sunt responsabili în faţa organului legislativ atât personal, pentru


activitatea proprie, cât şi colectiv, alături de ceilalţi membrii din guvern, pentru activitatea
acestuia.
Putera legislativă în statele cu regim parlamentar este exercitată de Adunări
bicamerale Marea Britanie, Spania, Italia etc. sau monocamerale Suedia, Danemarca, Grecia, ale
căror atribuţii principale sunt de ordin legislativ.
Controlul executivului este mai mult diminuat faţă de republicile prezidenţiale,
regimul politic caracterizindu-se prin colaborarea între puteri.
În legătură cu puterea judecătorească, constituţiile ţărilor de tip parlamentar
consfinţesc faptul că judecătorii sunt inamovibili şi se supun numai constituţiei şi legilor ţării. Ei
nu pot fi revocaţi, suspendaţi, mutaţi sau pensionaţi împotriva voinţei lor, înainte de expirarea
duratei legale a fucţiei ce îndeplinesc.

3. Republica semi-prezidenţială

O formă mixtă de înfăptuire a principiului separaţiei puterilor o constituie


republica semi-prezidenţială, în care organizarea exercitării prerogativelorstatului are unele
caracteristici aparte.
Asfel , în regim de separaţie a puterilor, preşedintele este ales, ca şi în republica
prezidenţială, prin vot direct de către corpul electoral, deci nu de către Parlament, în două tururi
de scrutin Franţa, Prtugalia, Austria, Irlanda ).
Pe de altă parte, ca în orce republică parlamentară miniştrii sunt responsabili în
faţa Parlamenturlui ,care îi poate determina să demisioneze prin mijlocirea votului de
neîncredere, la rândul său, Preşedintele poate dizolva Parlamentul.
Aşadar, rolul şi funţiile Preşedintelui în republica semi-prezidenţială îi conferă o
poziţie superioară în relaţiile sale cu Guvernul, faţă de Preşedintele republicii parlamentare.
A doua componentă a executivului semi-prezidenţial o constituie Guvernul, în
frunte cu primul-ministru , care răspunde de activitatea Guvernului şi asigură executarea legilor.
Exercitarea puterii legislative este încredinţată Parlamentului. Puţine sunt
Constituţiile în care să fie consfinţită cu atâta claritate dominarea Parlamentului de către puterea
executivă în ce priveşte desfăşurarea activităţii legislative, ca în Constituţia franceză actuală.

57
Principiul separaţiei puterii în stat

Parlamentul ratifică tratatele internaţionale încheiate de şeful statului, declară război, alege pe
membrii Înaltei de Justiţie, dezbate moţiunile de cenzură, etc.
Cât priveşte controlul asupra Guvernului , este de menţionat faptul că înfiinţarea
unor comisii parlamentare de anchetă este supusă unor norme prohibitive, care nu au favorizat
utilizarea frecventa a acestor mijloace de control.

4. Regimul de adunare

O ultimă modalitate de realizare a principiului separaţiei puterilor o constituie aşa


zisul regim de adunare, care este caracteristic Elveţiei. Puterea legislativă este exercitată de un
parlament bicameral, compus din Consiliul Naţional şi Consiliul Statelor, ambele alese pe patru
ani, iar puterea executivă, de un Givern (Consiliul Federal), desemnat de Parlament pe aceeaşi
perioadă.
Dintre mambrii Guvernului este ales, prin rotaţie pentru un an, Preşedintele
Republicii. Din punct de vedere juridic, Guvernul este subordonat Adunării care conform
Constituţiei, exercită autoritatea supremă în stat.
Instanţa supremă a Elveţiei este Tribunalul Federal, ales pe 6 ani de către cele
două Camere ale Parlamentului, în şedinţă comună. El are competenţa de a judeca, între altele şi
conflictele de competenţă între autorităţile federale şi cele cantonale, cele dintre cantoane,
precum şi reclamaţiile privind încălcarea drepturilor constituţionale ale cetăţenilor.42

5. Regimul politic marxist

Privind structura acestui capitol , in care „ modurille de exercitare a puterii de


stat „ mai precis regimurile politice si constitutionale , sunt clarificate in lumina felului in care s-
au realizat cerintele principiului separatiei puterilor in stat. – principiu care in conceptia noastra
actioneaza in mod obiectiv in societatile moderne- ni s-ar putea reprosa , includerea in cadrul
acestei analize a sistemului politic marxist.
42
Ibidem, pag.42

58
Principiul separaţiei puterii în stat

Reprosul s-ar referi la faptul ca acest sistem se bazeaza pe o doctrina care neaga
orice valoare principiului separatiei puterilor in stat. De altfel, chiar daca s-a negat principiul
separatiei puterilor in stat, partajarea competentelor statului tot s-a facut, fiecare categorie de
organe avand bine precizata sfera sa de activitate si pozitia fata de celelalte.
Conceptia lui Marx si Engles precizeaza ca daca la conducere se afla o singura
clasa , puterea de stst are caracter unitar si deci ea nu poate fi impartita . Chiar in statul socialist,
in stadiul in care nu mai sunt ” clase exploatatoare ” puterea este tot unica – ea apartinind
poporului – si indivizibila – deci, logic, nu mai vorbim de categorii fundamentale de activitati –
legislativa , executiva, judecatoreasca si de asigurare a legalitatii – carora le corespund patru
ramuri fundamentale de organe;
- organe ale puterii de stat;
- organe executive sau ale administratiei de stat;
- organe judecatoresti ;
- procuratura
Sunt categoriile ”clasice ” de organe , carora li se vor alatura ulterior si altele, precum cele
numite la noi ”organe cu dubla natura – de partid si de stat ”- care contribuie la realizarea
functiilor statului, dar si ale sistemului politic, in ansamblul lui.

59
Principiul separaţiei puterii în stat

CAPITOLUL IV

Separatia puterilor in istoria constitutionalismului romanesc

1. Separatia puterilor in stat in Constitutia din 1866

Proiectul de constitutie a fost elaborat de Consiliul de Stat , de Consiliul de


Ministrii cu mesajul locotenentei domnesti din 1 mai 1866.A fost votat la 29 iunie in
Adunarea Deputatilor { care forma Adunarea Constituanta}, deoarece Senatul care era prevazut
de Statut nu a fost convocat.
Pentru intiia oara tara si-a dat propia sa Constitutie , asa cum preciza C.Dinecsu.
Despre acest act, Nicolae Iorga spunea: ”Constitutia de la 1866 este izvorita dintr-o simpla opera
de traducere a unei constitutii apusene; ea n-are nici o legatura cu trecutul nostru propriu si nu
rerprezinta nici o elaborare particulara noua”.
Sunt consacrate principiile suveranitatii nationale, principiul monarhiei ereditare,
principiul inviolabilităţii şi neresponsabilităţii monarhului, principul guvernarii reprezentative,
principiul separatiei puterilor in stat, principiul responsabilitatii ministrilor, etc.
Organizarea puterii în stat se realizează prin această constituţie, potrivit
principiului separaţiei puterilor în stat. Cele trei puteri publice: legislativă, executivă şi
judecătorească „emană de la naţiune, care nu le poate exercita decît numai prin delegaţiune”,
conform titlului III, art. 31.
Constituţia de la 1866 admitea principiul suveranităţii naţionale, formulat de Jean
Jack Rousseau, dar, în acelaşi timp admitea şi principiul delegaţiunii, al reprezentării, formulat de
Montesquieu.
Conform art. 32, „puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi
Reprezentanţa Naţională, care se împărţea în două:
- Senatul
- Adunarea Deputaţilor.
Orice lege cerea acordul de voinţă al tutror celor trei ramuri ale puterii legiuitoare. Puterea
legiuitoare se exercită colectiv de către cele trei ramuri ale puterii legiuitoare. Puterea legiuitoare

60
Principiul separaţiei puterii în stat

se exercită colectiv de către cele trei ramuri - Adunarea Deputaţilor, Senatul, Capul Statului - , cu
restricţia, prevăzută la art.33 din Constituţie, că „orice lege relativă la veniturile şi cheltuielile
statului, sau la contingentul armatei trebuie să fie votată mai întâi de Adunarea Deputaţilor”.
Constituţia de la 1866 a recunoscut Capului Statului dreptul de a sancţiona şi promulga
legile, precum şi dreptul de a refuza sancţionarea sa, dar nu admite un drept de veto absolut, ci un
drept de veto suspensiv. „Domnul sancţionează, promulgă şi aplică legile. El poate refuza
sancţionarea sa. În acest caz însă, legea se va prezenta din nou Adunării în sesiunea viitoare.
Dacă Adunarea va stărui în votul său, Domnul sau va sancţiona legea, sau va dizolva Adunarea.
Adunarea cea nouă persistând, sancţiunea va fi dată.”
După Constituţia din 1866, dreptul Parlamentului era îngrădit în materie de legiferare, dă
dreptul pe care îl avea şeful statului de a da sau a refuza sancţiunea sa, legilor votate de
reprezentanţa naţională.44
În sistemul Constituţiei de la 1866, dreptul de iniţiativă al Senatului era mult mai restrâns
decât al Adunării Deputaţilor. Adunarea Deputaţilor era singura îndreptăţită să voteze bugetul
general al statului.
Senatul nu putea propune proiecte de legi cu privire la crearea sau desfiinţarea de
impozite, la împrumuturi sau deschiderea de credite. La rândul său, Guvernul era ţinut să supună
pentru dezbatere şi aprobare proiecte, mai întâi Adunării Deputaţilor şi apoi Senatului. O
procedură asemănătoare era folosită şi în cazul legilor care fixau contingentul armatei.
În toate celelalte materii, dreptul de iniţiativă legiuslativă al Senatului era egal cu cel al
Adunării Deputaţilor. Adunarea Deputaţilor avea prioritate faţă de Senat în privinţa elaborării
legilor de finanţe. Această practică a fost preluată din Constituţia engleză şi trecută în mai toate
constituţiile moderne.
De aceea, se poate uşor că art. 33 din Constituţia de la 1866 a fost copiat întocmai după
art. 27 din Constituţia Belgiei, dar obârşia lui trebuie căutată în dreptul constituţional englez, de
unde a trecut în Constituţia franceză, belgiană şi apoi română.
Elaborată deci, după modelul Constituţiei belgiene de la 183145, Constituţia de la 1866 a
fost apreciată ca o „haină mult prea largă pentru cel ce trebuie s-o îmbrace.”46, deoarece ea nu

44
Ion Deleanu, Drept Constituţional şi instituţii politice, vol.II, 1990
45
constituţia de la 1866, spunea Nicolae Iorga “s-a făcut fără participarea factorului politic care era Mihail
Kogălniceanu, singurul în legătură cu dezvoltarea noastră constituţională din trecut.”
46
Considerând că forma statului este întotdeauna produsul unei epoci istorice, profesorul Dumitrie Gusti se ridica
împotriva ideei “împrumutului” Constituţiei. El spunea, în acest sens: “O Constituţie nu poate fi împrumutată şi nici

61
Principiul separaţiei puterii în stat

corespundea nivelului de dezvoltare politică şi socială a României. În acest sens, Paul Negulescu
arată că, atunci când o lege nu corespunde situaţiilor de fapt cărora se aplică, când ea nu răspunde
unei nevoi a acelui moment, ea riscă să rămână fără aplicaţie .
Acceptând ideea că o Constituţie nu este doar o lege care reglementează o stare existentă
în momentul adoptării ei, ci şi un act programatic, unii conteporani mai mult sau mai puţin
conştienţi de deosebirea stadiului de dezvoltare socială din România faţă de cea din Belgia de la
mijlocul secolului trecut, au acceptat ideea necesităţii unei astfel de constituţii, văzând în ea un
insrument al progresului social.

1.1 Puterea executivă

În Constituţia de la 1866, puterea executivă era încredinţată regelui, care o


exercita în mod regulat prin Constituţie.
Persoana regelui este inviolabilă, miniştrii lui sunt răspunzători conform art.92.
Drept urmare, nici un act al regelui nu avea tărie dacă nu era consemnat de un ministru, care prin
aceasta chiar devine răspunzător de acel act.
Din textul art.92, reiese că miniştrii nu sânt titulari ai puterii executive. Numai
intr-o singură şi excepţională ocazie, Consiliul de Miniştrii devenea titularul puterii executive, de
la data morţii regelui şi până la data depunerii jurământului de către Consiliul de Miniştrii.
Prin urmare, Consiliul de Miniştrii nu exercită puterea executivă, ea aparţinînd
regelui şi numai el o putea exercita.
În absenţa sa, regele lăsa ceea ce Constantin Dissescu numea – cooperaţia regală- ,
deoarece el fiind singurul titular efectiv al puterii executive nu putea decât să delege atribuţiile
sale.47
Sub imperiul Constituţiei de la 1866, conform art.32, regele exercită puterea
executivă şi participă la exercitarea puterii legislative .
Mai mult, prin art.33, constituţia recunoaşte puterii executive acest drept de
iniţiativă a legilor ca şi Adunării Deputaţilor şi Senatului, iar prin art.93 se precizeză că la
dezbaterea adunărilor, prezenţa a cel puţin a unui ministru este necesară. Prerogativele regelui
sunt precizate în art.93 din Constituţie.
nu poate fi opera unui legislator inspirat,
47
Constantin Dissescu, Drept constituţional, Bucureşti, 1915

62
Principiul separaţiei puterii în stat

- numeşte şi revocă pe miniştrii săi


- sancţionează şi promulgă legile;
- poate refuza sancţionarea legilor:
- este conducătorul armatei.

1.2. Puterea judecătorească

Capitolul III din titlul III, art. 104 al Constituţiei din 1866 precizează că nici o jurisdicţie
nu se poate înfiinţa „decât numai în situaţia unei legi...de asemenea, nici comisii şi tribunale
extraordinare.”
Odată cu desfiinţarea Consiliului de Stat, care până la adoptarea Constituţiei de la 1866
făcea oficiul de jurisdicţie administrativă şi de jurisdicţie propriu-zisă, legea din 12 iulie 1866
pentru împărţirea atribuţiilor Consiliului de Stat, a dat în căderea instanţelor judecătoreşti
afacerile de contencios administrativ, care erau de competenţa Consiliului.
Dar instanţele judecătoreşti nu anulau actele administrative de autoritate aşa cum avea
căderea Consiliul de Stat. Ele căutau numai să constrângă prin daune comunatorii autoritatea
administrativa, sa retraga actul ilegal care vatamase drepturile reclamantuui.
Sub imperiul Constitutiei de la 1866 s-a facut legea din 1 iunie 1905 pentru organizarea
Curtii de Casatie, prin care s-a dat in compententa Curtii sa analizeze actele administrative de
autoritate anume desemnate de lege, care ar fi vatamat un drept al reclamantukui.
In contra legii din 1905 s-a ridicat legiuitorul de la 1910 – la temelia asezamintului nostru
politic exesta un principiu fundamental, principiul separatiei puterilor.
Legiuitorul din 1905 a hotarit ca Inalta Curte de Casatie sa anuleze actele administrative
si sa ordone inlocuirea lor cu altele, incalcind principiul separatiei puterilor si textele formulate
de art.130-131 din Constitutie.
Legea di 1905 a fost abrogata prin legea din octombrie 1910, care revenea la starea de
lucruri anterioara, trimitind cercetarea actelor administrative la instantele judecatoresti ordinare.
Prin legea de organizare judecatoreasca de la 1865, justitia se va da de judecatorii de
plasi, de tribunale, de Curtea de Jurati, de Curtile de Apel si de Curtea de Casatie.

63
Principiul separaţiei puterii în stat

Cat priveste organizarea si dezvoltarea atributiilor fiecarei puteri, Costitutia de la 1866 se


ocupa numai de puterea executiva si legislativa, marginindu-se pentru puterea judecatoreasca
numai in a stabili citeva principii creative a independentei sale.49

2. Separatia puterilor in stat dupa Constitutia din


1923

Constitutia din 1923 cuprinde 138 de articole şi este structurată în 7 titluri.


Titlul III reglementează puterile publice pe baza principiului separaţiei puterilor
în stat, realizând o colaborare suplă a celor trei puteri: legiuitoare, executivă şi judiciară.
În ceea ce priveşte puterea legislativă, Constituţia din 1923, ca şi cea anterioară,
încredinţează competenţele din acest domeniu, Regelui şi Reprezentanţei Naţionale.
Acestea aveau dreptul de sancţiune a legilor, dreptul de a convoca şedinţele
Parlamentului, dreptul de a numi şi revoca pe miniştrii săi. (art.88)
Spre deosebire de Constituţia de la 1866, Constituţia din 1923 lărgeşte mult numărul
senatorilor de drpt. Noua Constituţie consacră universalitatea votului, creând condiţţile formării
Parlamentului pe baze democratice.
Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege şi Reprezentaţiunea Naţională
(art.34). Reprezentaţiunea Naţională se împarte în două:
-Senatul
-Adunarea Deputaţilor.
Orice lege cerea învoirea celor trei ramuri ale puterii legiuitoare. Iniţiativa legilor
este dată fiecăreia din cele trei ramuri ale puterii legislative (art.35).
Puterea executivă este exercitată de rege şi miniştrii săi, răspunderea politică în
faţa Parlamentului fiind reglementată doar pentru cei din urmă.
„Persoana Regelui este inviolabilă. Miniştrii lui sunt răspunzători. Nici un act al
regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar
devine răspunzător de acel act” (art.87).

49
George Nedelcu, Principiul constiutţional al sparaţiei puterilor şi imixtiunea puterilor executive şi
judecătorească, Bucureşti, 1930, pag.32.

64
Principiul separaţiei puterii în stat

P. Negulescu arată că „deşi Constituţia noastră din 1923...admite regimul


parlamentar, adică face din Parlament pivotul vieţii politice, cu toate acestea, ca o confirmare că
parlamentele nu reprezintă voinşa poporului ci numai voinţa Guvernului, ele sunt dizolvate
imediat ce Guvernul a pierdut încrederea Şefului Statului”50
În aceste condiţii, rolul Parlamentului nu mai este acela de control al puterii
executive, ci de organ la dispoziţia acestei puteri. În noua Constituţie, puterea executivă atribuie
Guvernului o structură aparte, spre deosebire de vechea Constituţie care făcea referire la miniştrii
şi nu la Guvern.
Art. 92 stabileşte că guvernul exercită puterea regelui, în mod stabilit prin
Constituţie. Miniştrii întruniţi alcătuiesc Consiliul de Miniştri, care este prezidat, cu titlu de
preşedinte al Consiliului de Miniştri de acela care a fost însărcinat de rege cu formarea
guvernului (art.93).
Puterea judecătorească, aşa cum era reglememntată în Constituţia de la 1923, avea
în competenţa sa atât controlul constituţionalităţii legilor, care făcea posibilă funcţionarea
mecanismului, cât şi limitarea puterii legiuitorului ordinar.
Art.130 precizează că numai Curtea de Casaţie în secţii unite, are dreptul de a
judeca constituţionalitatea legilor şi de a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare
Constituţiei.
Art. 170 interzice cererea de autorităţi speciale de orice fel cu atribuţii de
contencios administrativ. Contenciosul administrativ este în căderea puterii judecătoreşti.
Judecătorii sunt inamovibili, în condiţiile speciale pe care legea le va fixa
(art.104).
În legătură cu puterile statului, aşa cum au fost ele reglementate în Constituţai din
1923, s-a spus că puterea armată nu constituie o putere în sensul dat al acestui termen de ştiinţele
juridico-politice.
De asemenea, s-a criticat includerea în titlul III, intitulat „Despre puterile statului”,
a normelor privind instituţiile judeţene şi comunale, susţinăndu-se că acestea nu sunt puteri de
stat, după cum s-a criticat şi consacrarea ăn cadrul acestui titlu a Consiliului Legislativ – natura
juridică a acestuia de organ consulatativ al Parlamentului.

50
P. Negulescu, Curs de drept constituţional, 1927, pag.7

65
Principiul separaţiei puterii în stat

Constituţia promulgată la 27 februarie 1938

Constituţia din 1938, cunoscută sub denumirea de Constituţia lui Carol al II-lea, a
fost considerată o constituţie plebiscitară, cu toate că plebiscitul ţinut la 24 februarie nu a urmărit
nici măcar formal “aprobarea” acestui act. Aşa cum s-a arătat de către specialişti, regele Carol al
II-lea a supus poporului român “spre bună ştiinţă şi învoire, iar nu spre aprobare o nouă
constituţie.”
Din reglementările sale şi mai ales din compararea lor cu normele cuprinse în
Constituţia din 1923, Constizuţia promulgată la 27 februarie 1938 constituie un important pas
înapoi atât în ceea ce priveşte sfera drepturilor şi libertăţilor acordate cetăţenilor cât şi în ceea ce
priveşte organizarea autorităţilor publice, respectarea unor principii democratice în acest
domeniu. Astfel, păstrîndu-se formal principiul potrivit căruia “toate puterile emană de la
naţiune” ( art 29), organizarea lor se făcea în scopul nedesimulat al asigurării preponderenţei
executivului, a regelui în special.
În capitolul referitor la puterile puplice sunt cuprinse mai întîi normele privind
instituţia regală, acordîndu-se o atenţie sporită acesteia faţă de cele privind parlamentul- organul
reprezentativ al societăţii – modalitate de abordare care şi ea reflectă poziţia ideologică a
constituantului.
Regele era declarat în mod expres, cap al statului. Prerogativele lui mărite nu mai
sunt supuse principiului, specific unui regim constituţional, potrivit căruia, Regele nu are alte
puteri decît cele date prin constituţie. Fiind considerat inviolabil art.44 pentru actele sale juridice
sunt declaraţi responsabili miniştrii săi. El este deţinătorul principalelor pârghii politice şi
juridice, apărând ca, şef suprem, al tuturor celor trei puteri- dacă mai purem vorbi acum de puteri-
.Asfel, Regele deţine, potivit Constituţiei, puterea legislativă, pe care o exercită prin,
Reprezentanţa Naţională art.31, puterea executivă, pe care o exercită prin, Guvernul saă art.32,
care apare ca un organ consultativ şi executiv al voinţei sale si puterea de a sancţiona pe judecător
prin decret regal art.76 pînă la adoptarea legii privind inamavobilitatea acestora.
In domeniul legislativ, Regele avea întinse prerogative, deţinînd dreptul de a
elabora decrete cu putere de lege, unele urmînd a fi supuse ratificării potrivit art. 46 alin. 7, iar
altele nu, cf.art.98 alin. 7, de a iniţia legi şi de a iniţia revizuirea constituţiei, rărmânând acum

66
Principiul separaţiei puterii în stat

singurul titular al acestui drept deoarece Adunările nu-l mai au, dreptul de sancţiune a legilor,
refuzând de a le sancţiona scăpând oricărei limitări sau oricărui control.
Pe lângă dreptul de a convoca Parlamentul şi a pronunţa închiderea sesiunii lui,
Regelui i s-a recunoscut şi dreptul de a dizolva ambele Adunări deodată, sau numai una din ele şi
nu s-a mai stabilit – aşa cum prevedea Constituţia din 1923 – un termen pentru convocarea unor
noi alegeri.
Prerogrativele largi sunt prevăzute pentru Rege şi în domeniul executiv, Guvernul
şi miniştrii devenind functionarii săi. Cu toate că prerogativele Regelui se extind şi în acest
domeniu, el continuă să fie declarat de Constituţie inviolabil şi scutit de răspundere, singurii
răspunzători pentru actele sale fiind, după cum s-a arătat, miniştrii care le contrasemnează .
În ce priveşte Parlamentul, au fost luate asemenea măsuri încît s-a urmărit
transformarea lui, prin modul de alegere, în reprezentantul unor- doar a unor- categorii sociale,
deoarece puteau participa la vot numai acei cetăţeni români care practicau efectiv o îndeletnicire
intrînd în una din următoarele categorii .
- agricultura şi munca manuală
- comerţul şi industria
- ocupaţii intelectuale
Regele putea după bunul său plac să numească un număr de senatori.Tot Regelui îi
aparţinea dreptul de convocare a Parlamentului şi dreptul de a pronunţa închiderea sesiunii, fapt
care semnifică poziţia superioară a monarhului.
În ceea ce priveşte guvernul este de menţionat că a fost încălcat , prin această
Constituţie, unul din principiile fundamentale ale sistemului parlamentar, şi anume cel referitor la
răspunderea politică Guvernului în faţa Parlamentuli, acum miniştrii având răspundere politică
numai faţă de Rege. Miniştrii au devenit astfel funcţionari ai Regelui, care-i numea şi îndepărta
după bunul său plac.
În materie judecătorească, principiul inamovibilităţii – cerinşă a principiului
puterilor în stat – a fost relativizat prin dispoziţia că inamovibilitatea se va statornici printr-o lege
specială, care va interveni cel mai târziu în termen de 6 luni de la promulgarea constituţiei, dată
până la care va interveni cel mai târziu în termen de 6 luni de la promulgarea constituţiei, dată
până la care se pot aplica sancţiuni disciplinare prin decret regal art.76.

67
Principiul separaţiei puterii în stat

La data de 5 septembrie 1940, Costituţia din 1923 a fost suspendată, Parlamentul


dizolvat, Pim-ministrul Guvernului fiind investiţi prin Decretul regal nr. 3053 –cu puteri depline
în conducerea statului român
.
4. Constitutiile socialiste din România

41. Actele cu valoare constituţională din perioada 1944 - 1947

După terminarea celui de-al II-lea Război Mondial şi instzaurarea României în


sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, evenimentele se desfăşoară categoric în favoarea
socialismului, cale de dezvoltare a statului impusă primordial de conjunctura creată în lume după
înfrângerea Germaniei şi a aliaţilor ei. S-ar putea spune că, întrgul proces politic ce se va
desfăşura de acum în ţara noastră va fi condus, mai mult sau mai puţin făţiş, de la Moscova şi
facilitat de bună credinţă şi naivitatea celor ce au crezut sincer în comunism.
Prin Decretul 1626/1944 a fost repusă în vigoare Constituţia din 1923, cu unele
rezerve în ceea ce priveşte autorităţile statului şi inamovibilitatea judecătorilor. Astfel, s-a
prevăzut că un decret ulterior urma să reglementeze modul de organizare a Reprezentanţei
Naţionale, iar până la organizarea acesteia puterea legiuitoare să fie exercitată de Rege la
propunerea Consiliului de Miniştri. De asemenea, s-a prevăzut că o lege ulterioară urma să
stabilească „condiţia în acre magistraţii sunt inamovibili” iar instituţia juraţilor rămâne
desfiinţată.
Decretul nr. 2218 din 1946 a adus importante modificări regulilor privind
„partajarea” competenţelor autorităţilor publice. După cum ne amintim, prin Decretul 1626/1944
puterea legiuitoare a fost încredinţată Regelui şi Reprezentanţei Naţionale, aşa cum fusese
prevăzut prin Constituţia dinh 1923. dar, de data aceasta se stabileşte principiul unicameralităţii
Parlamentutlui, nemaifiind prevăzut Senatul.

4.2 Constituţia din 13 aprilie 1948

Este prima Constituţie de tip socialist din ţara noastră. De asemenea, este prima
Constituţie care consacră forma republicană de guvernământ. În privinţa organelor de stat se

68
Principiul separaţiei puterii în stat

conturează deja principiul potrivit căruia în stat se înfăptuiesc patru mari categorii de activităţi –
de exercitare a puterii, executivă, judecătorească şi de „supravaghere” a respectării legii (art.95) –
aparţinând unor categorii distincte de organe, dar care nu se mai controlează reciproc, ci sunt
oprganizate potrivit „principiului centralismului democratic”.
În privinţa modificării, se prevede o procedură simplă, care ne conduce la
concluzia unei constituţii suple. (art.103 - 104).

4.3 Constituţia din 24 septembrie 1952

Constituţia iniţiată de P.C.R., adoptată la 24 septembrie 1952 este o


Constituţie tipic socialistă, cu toate caracteristicile cunoscute ale acesteia: afirmarea unor
principii fără acoperire în realitate – ca cel privind democraţia populară (exercitarea puterii de
stat de către popor), existenţa şi ocrotirea unei proprietăţi care aparţine acestuia, consacrarea unor
largi drepturi maselor muncitoare etc., acordarea unui regim juridic bazat pe inegalitatea unor
forme deosebite de proprietate - afirmându-se cinic principiul „îngrădirii şi eliminării
elementelor capitaliste”, consacrarea rolului conducător al partidului unic, organizarea puterii de
stat pe baza subordonării din traptă până la un organ de vârf (Marea Adunare Naţională),
organizarea unui sistem electoral pe baza principiilor marxiste.
În acesată Constituţie s-au reglementat patru mari categorii de organe – ale puterii,
ale administraţiei judecătoreşti şi procuratură51 – din care prima categorie exercită o activitate
subordonată.
Pentru caracterizarea sistemului constituţional din perioada în acre a fost în
vigoare această Constituţie mai este necesar să amintim şi faptul că alături de instanţele
judecătoreşti (unde păarticipau la judecată şi asesorii populari), desfăşurau o activitate de
soluţionare de litigii şi organele arbitrajului de stat, create în 1954, ăn competenţa cărora intrau
neînţelegerile dintre „unităţile socialiste”, organe care urmau o procedură deosebită faţă de cea a
instanţelor ordinare, stabilită pe calea unor acte normative deosebite.

51
Procurorul general este ales de M.A.N. şi răspunde în faţa acesteia, nefiind subordonat Ministerului Justiţiei , de
unde putem deduce “independenţa acestor organe” – faptul că ele formează un subsitem aparte al sistemului
organelor de stat reglementate de Constituţia din 1952.

69
Principiul separaţiei puterii în stat

4.4 Constituţia din 21 august 1965

În noua Constituţie este de remarcat că nu intervine nici o modificare în


ceea ce priveşte concepţia înfăptuirii puterii de stat prin patru mari categorii de organe – ale
puterii, ale administraţiei, judecătoreşti şi procuratura – din care primele desfăşoară o activitate
supraordonată. În privinţa competenţei acestor organe trebuie subliniată funcţia MAN de relizare
a controlului constituţionalităţii legilor cu ajutorul, sau prin intermediul Comisiei Constituţionale
şi Juridice, comisie formată din membrii parlamentari dar şi din specialişti (până la 1/3).
După adoptarea acestei Constituţii şi până la evenimentele din decembrie 1989, s-
au tot încercat „formule” noi în materie de organizare a procesului de înfăptuire a puterii,
adoptându-se, în 1968, o nouă organizare administrativă a teritoriului, noi legi privind
organizarea şi funcţionarea organelor locale ale puterii (Legea 57/1968), organizarea procuraturii
(Legea 60/168), instituirea unui nou organ suprem al puterii de stat (Preşedintele Republicii), în
1974, precum şi o sumedenie de alte legi referitoare la înfiinţarea unor organe care au fost
apreciate ca având „o dublă natură – de partid şi de stat”.
Constituţiile din perioada dictaturii comuniste, începând cu cea din 1948, până
la Revoluţia din decembrie 1989, au pus la baza organizării şi funcţionării statului, a întregului
sistem de organe al acestuia, principiul unicităţii puterii. Fundamentând acest principiu pe
elementul politic al conducerii întregii societăţi de către partidul comunist unic şi pe elementul
economic bazat pe proprietatea comună asupra bunurilor materiale şi spirituale s-a ajuns la
concluzia falsă a unicităţii puterii de stat, ca aparţinând, chipurile, poporului „liber şi stăpân pe
soarta sa”. Prin aceasta, s-a înlăturat astfel, fundamentul politic şi juridic al statului de drept –
separaţia puterilor în stat – care, prin esenţa sa democratică, era în totală contradicţie cu regimul
dictatorial.

70
Principiul separaţiei puterii în stat

CAPITOLUL V

Separaţia puterilor de stat în perioada post decembristă

Odată cu declanşarea Revoluţiei din 22 Decembrie 1989 şi fuga cuplului


dictatorial, printr-un comunicat care a fost transmis în seara aceleaşi zile în numele FSN, toate
structurile de partid şi de stat au fost dizolvate, iar întreaga putere a fost preluată de către acesta.
Prevederile acestui comunicat au fost întărite prin Decretul –lege 2/27 decembrie
1989.
În felul acesta se punea capacitatea, după mai bine de 4 decenii de conducere
dictatorială, în care PCR controla şi îndruma întrega activitate de paretid şi de stat.
Puterile statului erau exercitate de un număr restrâns de activişti de partid care
erau mai mult în solda Moscovei decât a ţării din acre făceau parte.
Revoluţia din decembrie a pus capăt conducerii bicefale a familiei Ceauşescu şi s-
a revenit la principiul separaţiei puterilor care facilitează dezvoltarea democraţiei şi statului de
drept.
Prin decretul-lege 2/1989, s-a constituit CFSN ca „organ suprem al puterii de
stat”. Printre atribuţiile Consiliului au fost înscrise reglementări specifice unui Parlament, precum
şi emiterea legilor (decrete-legi), numirea şi revocarea Primului Ministru, aprobarea competenţei
Guvernului, numirea şi revocarea CSJ şi a Procurorului general, reglementarea sistemului
electoral, aprobarea bugetului de stat etc.
Acest decret a prefigurat principiile fundamentale ale programului CFSN, printre
care statornicea:
- un sistem pluralist de guvernământ;
- organizarea de alegeri liberi;
- separaţia puterilor în stat;
- alegerea conducătorilor politici pentru maxim 2 mandate.

71
Principiul separaţiei puterii în stat

Cel mai important act normativ din această perioadă care constituie un adevărat izvor de
drept constituţional, a fost Decretul-lege 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi al
Preşedintelui României.
Acest decret-lege a fost o mini-constituţie, un act constituţional care cuprinde nu doar
reguli de organizare a alegerilor, ci şi reguli de organizare a noilor structuri, cum ar fi
Parlamentul sau instituţia Preşedintelui.
Actul acesta nu cuprinde doar regului electorale, ci principii constituţionale, precum cele
din articolul 1 referitoare la titularul puterii politice în România şi modul în care această putere se
exercită; cele cuprinse în art. 2 referitoare la sistemul democratic pluralist şi la separaţia
puterilor în stat, cele cuprinse în art.6 referitor la bicameralism etc.
Decretul 92/1990 prin art.2 stabilea principiul separaţiei puterilor în stat. Acest principiu
nu şi-a mai găsit o formulare expresă în Conbstituţia din 1991, întrucât nu în toate statele există o
separaţie absolută a puterilor. Dimpotrivă, atribuţiile lor se interferează şi se completează,
alcătuind un tot unitar. Aceasta nu înseamnă însă că una din puteri exercită atribuţiile altei puteri,
nu încalcă principiul separaţiei puterilor, ci daor îl amendează în sensul că toate puterile în stst
trebuie să colaboreze în direcţia realizării şi consolidării statului de drept.
Capitolul II al titlului II din Constituţie este consacrat Instituţiei Preşedintelui României.
Instituţia Preşedintelui nu are tradiţie şi nici continuitate în istoria constituţionalismului
românesc.
Introdusă pentru prima oară în ţara noastră de către Ceauşescu, în 1978, această instituţie
avea să mai adauge un titlu în plus la cele pe care şi le însuşise anterior.
În realitate, această instituţie avea mai mult un rol decorativ în România comunistă,
pentru care funcţia de secretar general al PCR însemna totul. De aceea, când au avut loc dezbateri
în Parlament cu privire la instituţia Preşedintelui şi prerogativele acestuia, au fost suficienţi cei
care s-au opus, ţinând cont că România abia ieşise dintr-o cruntă şi îndelungată dictatură şi prea
multe prerogative întrunite în mâna unui singur om erau nu numai nepotrivite, dar chiar
primejdioase.
Tot în timpul dezbaterilor se acreditase ideea că pentru statutul României, ţară recent
eliberată de sub dictatura comunistă, ar fi mai potrivită o republică parlamentară decât una semi-
prezidenţială.

72
Principiul separaţiei puterii în stat

Cu toate acestea, majoritatea Parlamentului şi-a impus voinţa, susţinuţi şi de cea mai mare
parte a electoraltului.
Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al
unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării.
Preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat. Mandatul
Preşedintelui este de 4 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului. Tot el desemnează un
candidat pentru funcţia de prim-ministru, pe unii membrii ai Guvernului.
Preşedintele participă la şedinţele Guvernului când se dezbat probleme ca: politica
externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice. Preşedintele Romîniei prezidează şedinţele la
care participă. Preşedintele adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme
politice ale naţiunii.
Preşedintele poate dizolva Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru
formarea guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel
puţin două solicitări de investitură.
Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, acreditează şi reclamă la
propunerea Guvernului pe reprezentanţii diplomatici.
Preşedintele României este Comandantul Forţelor Armate, decretează mobilizarea parţială
sau generală, cu aprobarea Parlamentului.
În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele Romîniei emite decrete, care se publică în
Monitorul Oficial.
Titlul III, capitolul III din Constituţia României reglementează activitatea Guvernului.
Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice.
Guvernul este alcătuit din Prim-Ministru, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege
organică.
Candidatul pentru funcţia de Prim-Ministru este desemnat de Preşedintele României din
rândul partidului care a întrunit majoritatea absolută în Parlament, sau dacă nu este întrunită
această majoritate, din rândul partidelor reprezentate în Parlament.
Programul de guvernare şi lista Guvernului sunt supuse spre aprobarea Parlamentului
care, prin votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor acordă investitura de încredere.
Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia.

73
Principiul separaţiei puterii în stat

În exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit


pentru organizarea executării legilor, iar ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de
abilitare dată de Parlament.
Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate.
Fiecare membru al Guvernului răspunde politic, solidar cu ceilalţi membri, pentru
activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.
Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice sunt supuse controlului
parlamentar.
În timpul controlului, Guvernul este obligat să prezinte informaţiile şi documentele cerute
de Camera Deputaţilor, de Senat sau de Comisiile Parlamentare, prin intermediul preşedinţilor
acestora.
Camera Deputaţilor şi Senatul, ţn şedinţa comună, pot retrage încrederea acordată
Guvernului, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.
Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de trei zile de la
prezentarea programului, adeclaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fosr votată
în condiţiile art.112.
Titlul III, capitolul IV este rezervat autorităţii judecătoreşti.
„Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai
legii.” Judecătorii, numiţi de Preşedintele Romîniei, sunt inamovibili, potrivit Legii 92/1992 de
organizare şi funcţionare judecătorească.
„Justiţia se relizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege. Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare...”
constituţia din 1991 reînnoadă firul întrerupt al tradiţiilor democratice consfinţite în
Constituţia din 1923 dar, în plus, aduce uele elemente noi.
Dacă Constituţia din 1923 încredinţa dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor, Curţii
de Casaţie (echivalentul Curţii Supreme), Constituţia din 1991 crează un organism nou – Curtea
Constituţională – care, judecă cauzele de contencios constituţional şi electoral al regulamentelor
Parlamentului din domeniul aprecierii constituţionalităţii partidelor politice.
Curtea Constituţională a fost creată ca un organism complex, capabil să contribuie la
echilibrarea puterilor în stat şi la asigurarea legalităţii.

74
Principiul separaţiei puterii în stat

Constituţia actuală receptează şi pune în valoare tradiţiile democratice ale statului nostru,
aruncând punţi peste ani şi invadând fire rupte de aproape ½ secol.
Sunt reînviate astfel tradiţia privind organizarea autorităţilor pe baza principiului
separaţiei puterilor în stat, cea a organizării bicamerale a Parlamentului, cea a creării unor
organe, precum Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ etc.
„Noua Constituţie este o lege fundamentală, complexă, reglementând în general,
armonios, relaţiile în care, în mod tradiţional, ţin de domeniul dreptului constituţional.”
Aşa cum remarcă dr. G. Vrabie, poate se impunea introducerea unui capitol în cadrul
titlului II în care să se consacre principiile organizării naturii juridice a unor autorităţi, raportul
dintre ele şi eventual prin integrarea normelor privind Curtea Constituţională, în cadrul acestui
titlu, pentru că şi această instituţie constituie o autoritate direct înrudită cu cea judecătorească.
Un alt aspect, care a fost mult discutat este problema legitimităţii noii Constituţii.
Astfel, Eleodor Focşăneanu, pornind de la ideea nulităţii absolute a Legii nr. 363/30
decembrie 1947, prin care s-a abrogat Constituţia din 1923 şi s-a instaurat Republica, nulitate
confirmată prin „repudierea regimului comunist din 16-22 decembrie 1989”, susţine: „Vechea
noastră Constituţie, cea legitimă, nu şi-a pierdut puterea de pact fundamental al poporului român.
În concluzie, confirmă el, în România se aplică o Constituţie care nu a intrat niciodată în
vigoare...Constituţia din 1991, dar se ignoră o Constituţie care este legitimă şi în
vigoare...Constituţia din 1923.”
Genoveva Vrabie susţine că argumentele invocate de autor sunt perimate. Refuzul puterii
de a organiza un referendum cerut de opoziţie anterior adoptării Constituţiei, a fost în general
aprobat de mulţi.
Autoarea susţine că nu printr-o lege ordinară trebuie stabilită forma de guvernămînt a
României.
Decretul-lege nr.2/1989 fiind acest punct de vedere neconstituţional. Fie că se făcea un
referendum aparte privind forma de guvernământ, fie că s-a supus aprobarea Constituţiei prin
referendum, rezulatatul era acelaşi. Atât aleşii, cât şi alegătorii erau formaţi într-o societate cu
vederi republicane.
„Dacă s-ar fi procedat altfel, dacă s-ar fi impus un regim monarhic, să spunem chiar unul
perfect din punct de vedere al reglementării juridice, se punea problema funcţionării lui, să ne

75
Principiul separaţiei puterii în stat

amintim ce spunea Aristotel în privinţa aceasta.” Nu e de ajuns să concepi un guvernământ


perfect, trebuie mai ales un guvernământ practicabil.”

76
Principiul separaţiei puterii în stat

CAPITOLUL VI

Constituţia din 19 octombrie 2003

Pe data de 19 octombrie 2003 cetăţenii din România, cu drept de vot, au fost chemaţi să
voteze revizuirea Constituţiei.
Mai intai, ar fi util de mentionat ca intre vechea Constitutie si cea noua exista aproximativ
123 de deosebiri. Insa, acest lucru nu presupune modificari esentiale ale conditiilor social-
economice din Romania, intrucat noile dispozitii au un caracter mai mult formal, dat de faptul ca
legiuitorii nu au stabilit si masuri concrete de aplicare a acestora.
Pe de alta parte, noile modificari ar putea fi caracterizate chiar ca fiind inutile, deoarece,
in cazul aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, Constitutia ar trebui modificata din nou.
Cateva din modificarile care ar putea fi importante si benefice, daca nu ar exista conditii
echivoce de aplicare, sunt, de exemplu, reglementarea dreptului strainilor de a achizitiona
terenuri in Romania, eliminarea obligativitatii stagiului militar, separarea atributiilor camerelor
Parlamentului sau limitarea avalansei de ordonante de urgenta.
Dupa eliminarea acestor schimbari demne de apreciat, dar dificil de pus in practica, se pot
identifica, totusi, cateva modificari clare si realizabile: mandatul presedintelui va fi de 5 ani, seful
statului nu-l mai poate revoca pe primul-ministru, proprietatea privata e garantata de stat, iar
mandatul de arestare va fi emis de judecator, nu de procuror.
In vechiul text al Constitutiei, era prevazut ca „proprietatea privata este ocrotita in mod
egal de lege, indiferent de titular". Motivatia principala a modificarii acestui articol rezida, in
principal, in termenul „ocrotita“, intrucat acesta este un cuvant care poate da nastere la
interpretari, iar in practica a fost interpretat in modalitati foarte diferite, dupa bunul plac al
judecatorului. Astfel, au aparut abuzurile, precum si un numar mare de procese castigate de
contestatarii care s-au adresat Curtii Europene a Drepturilor Omului. In noul text al Constitutiei,
s-a prevazut ca „proprietatea privata este garantata si ocrotita in mod egal de lege, indiferent de
titular“, ceea ce reprezinta o promisiune ferma de respectare a dreptului de proprietate privata.
Aceasta modificare va avea un efect pozitiv asupra investitiilor, in special in domeniul imobiliar,
stimuland investitiile straine in Romania si incurajand investitiile romanesti si proprietatea
privata.

77
Principiul separaţiei puterii în stat

In ce priveste investitiile in domeniul imobiliar, se preconizeaza o crestere a acestora, prin


prisma inlocuirii vechiului text care stabilea ca "cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi
dreptul de proprietate asupra terenurilor“. Astfel, strainii nu puteau cumpara teren in nume
propriu, ca persoane fizice, insa puteau cumpara terenul pe o firma infiintata in Romania, la care
cetateanul strain era unic actionar sau asociat cu alti cetateni straini. Din acest motiv, multi
investitori straini infiintau firme numai pentru a cumpara terenuri si bunuri imobiliare. In legatura
cu acest aspect, noua Constitutie prevede ca "Cetatenii straini si apatrizii pot dobandi dreptul de
proprietate privata asupra terenurilor numai in conditiile rezultate din aderarea Romaniei la
Uniunea Europeana si din alte tratate internationale la care Romania este parte, pe baza de
reciprocitate, in conditiile prevazute prin lege organica, precum si prin mostenire legala“.
Rezulta ca acest drept al cetatenilor straini va intra in vigoare numai dupa ce Parlamentul
va aproba o lege care sa stabileasca conditiile in care strainii pot cumpara terenuri in Romania.
Simultan cu aceasta crestere a numarului investitorilor straini, este preconizata si o crestere a
preturilor la terenuri, dar si o dezvoltare a pietei imobiliare pe termen lung, ce va include mai
multe locuinte noi, sedii de birouri si spatii comerciale, care in timp se vor rasfrange si asupra
preturilor.
Referitor la stagiul militar obligatoriu, legiuitorul a eliminat controversatul alin.2 al art.
52 din vechea Constitutie, conform caruia „serviciul militar este obligatoriu pentru barbatii,
cetateni romani, care au implinit varsta de 20 de ani, cu exceptia cazurilor prevazute de lege“, si
l-au inlocuit cu urmatorul alineat: „conditiile privind indeplinirea indatoririlor militare se
stabilesc prin lege organica“. In mod practic insa, aceasta modificare nu va putea schimba absolut
deloc situatia existenta in acest moment.
O alta modificare importanta adusa de noua Constitutie se refera la mandatul prezidential,
care va fi prelungit cu un an, durata exercitarii functiei fiind acum de cinci ani. Rezulta ca
alegerile prezidentiale nu se mai desfasoara in acelasi timp cu cele parlamentare, ca pana acum.
Aceasta modificare sisteaza posibilitatea, de care au profitat unele partide, de a utiliza candidatul
la prezidentiale pentru a obtine cat mai multe voturi pentru formatiunea politica.
In prezent, conform legislatiei in vigoare, mandatul de arestare este emis de procuror si
reinnoit din 30 in 30 de zile. Conform noii Constitutii, judecatorul este cel care emite mandatul
de arestare, care se reinnoieste tot din 30 in 30 de zile, dar nu poate depasi 180 de zile. Altfel
spus, desi sunt obligati sa rezolve zeci de dosare intr-o singura sedinta, judecatorii trebuie acum

78
Principiul separaţiei puterii în stat

sa se ocupe si de emiterea mandatelor de arestare. Pe de alta parte, desi numarul procurorilor nu a


fost suplimentat, acestia sunt obligati sa finalizeze orice ancheta in cel mult sase luni.
Spre deosebire de vechea Constitutie, conform careia nu pot vota decat cetatenii romani si
nu pot fi alesi decat cetatenii romani cu domiciliul in Romania, proiectul de revizuire mai
prevede ca „in conditiile aderarii la Uniunea Europeana, cetatenii Uniunii care indeplinesc
cerintele legii organice au dreptul de a alege si de a fi alesi in autoritatile administratiei publice
locale“.
Referitor la atributiile celor doua Camere, se poate mentiona, ca un element nou, notiunea
de „prima camera sesizata“. Astfel, Camera Deputatilor este prima care ia decizia cu privire la
ratificarea tratatelor internationale si proiectele legilor organice in 19 cazuri prevazute de
Constitutie, iar in celelalte cazuri, Senatul va fi sesizat prima data.
Desi multe propuneri importante nu au fost votate si au existat si compromisuri,
reprezentantii partidelor care au votat pentru forma finala a Constitutiei au spus, in
unanimitate, că este cea mai bună varianta posibilă.

PRINCIPALELE VALORI ALE LEGII DE REVIZUIRE A CONSTITUTIEI


ROMANIEI

Creeaza cadrul constitutional adecvat, precum si temeiul juridic pentru integrarea euro-
atlantica a tarii noastre; armonizeaza prevederile sale cu reglementarile importante ale Uniunii
Europene; prevede dreptul cetatenilor romani de a alege si de a fi alesi in Parlamentul European.
Votand Legea de revizuire cetatenii romani si-au manifestat in fapt adeziunea pentru aderarea la
N.A.T.O. si integrarea in Uniunea Europeana.
Include principiul separatiei si echilibrului puterilor: legislativa, executiva si
judecatoreasca.
Consacra unitatea poporului roman si solidaritatea cetatenilor sai ca fundament al
statului.
Garanteaza egalitatea de sanse intre femei si barbati pentru ocuparea functiilor si
demnitatilor publice.
Stipuleaza dreptul partilor la un proces echitabil, impartial, intr-un termen rezonabil.

79
Principiul separaţiei puterii în stat

Prevede ca arestarea preventiva se dispune de judecator si numai in cursul procesului


penal pentru cel mult 30 de zile; aceasta perioada se poate prelungi cu cate cel mult 30 de zile,
fara a se depasi 180 de zile.
Transforma Curtea Suprema de Justitie in Inalta Curte de Casatie si Justitie, potrivit
traditiei sistemului judiciar romanesc.
Instituie raspunderea patrimoniala a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile
judiciare de orice fel, prevazand si raspunderea magistratilor care si-au exercitat functia cu rea
credinta sau grava neglijenta.
Sporeste rolul si importanta Consiliului Superior al Magistraturii ca fiind garantul
independentei justitiei si include in componenta acestuia reprezentanti ai societatii civile.
Trece activitatea de cercetare penala a politiei judiciare sub conducerea si supravegherea
parchetelor de pe langa instantele de judecata.
Prevede acordarea de catre stat de burse sociale copiilor si tinerilor proveniti din familii
defavorizate si celor institutionalizati.
Garanteaza accesul la cultura, libertatea persoanei de a accede la valorile culturii
nationale si universale.
Recunoaste dreptul oricarei persoane la mediu inconjurator sanatos.
Prevede garantarea si ocrotirea proprietatii private, indiferent de titular. Sunt interzise
nationalizarea si orice alte masuri de trecere silita in proprietatea publica a unor bunuri, pe criterii
politice, sociale, etnice, religioase si altele.
Prevede asigurarea unei politici nationale de egalitate a sanselor pentru persoanele cu
handicap.
Sporeste rolul Avocatului Poporului al carui mandat va fi 5 ani, in loc de 4. Acesta va
avea dreptul de a sesiza direct Curtea Constitutionala asupra neconstitutionalitatii unor legi.
Realizeaza o mai buna partajare a competentelor legislative ale fiecarei Camere a
Parlamentului, pentru fluidizarea activitatii de legiferare si eliminarea etapelor de mediere si
divergenta.
Prevede scaderea numarului de cetateni care pot promova o initiativa legislativa de la
250.000 la 100.000.
Restrange imunitatea parlamentara la voturile sau opiniile politice exprimate in
exercitarea mandatului.

80
Principiul separaţiei puterii în stat

Reduce limita de varsta pentru alegerea in Senat la 33 de ani.


Mareste mandatul Presedintelui Romaniei la 5 ani si prevede dreptul Presedintelui de a
sesiza Curtea Constitutionala pentru solutionarea conflictelor juridice de natura constitutionala
dintre autoritatile publice.
Restrange posibilitatea Guvernului de a emite ordonante de urgenta numai la situatii
extraordinare a caror reglementare nu poate fi amanata si cu obligatia motivarii urgentei in
cuprinsul ordonantei respective.
Elimina posibilitatea Parlamentului de a anula deciziile de neconstitutionalitate a legilor
date de Curtea Constitutionala.

81
Principiul separaţiei puterii în stat

Concluzii

Desfăşurată pe parcursul a 6 capitole lucrarea de faţă îşi propune să prezinte evoluţia


principiului separaţiei puterilor în stat de-a lungul timpului până în zilele noastre. Întrezărit de
Aristotel şi contural de John Locke, mecanismul separaţiei puterilor avea să-şi găsească
consacrarea definitivă în opera filosofului şi juristului francez Charles Louis de Montesquieu.
În capodopera sa ”De l’esprit de lois” (Despre spiritul legilor), Montesquieu adoptă ca
model organizarea de stat a angliei din acea perioadă.
El susţine că pentru a asigura cetăţenilor libertatea acţiunilor lor şi respectarea legilor,
fiecare formă de guvernământ trebuie să delege putertea celor trei corpuri sau ramuri distincte ale
sale (legislativă, executivă şi judecătorească).
Meritul lui Montesquieu este incomparabil, fiindcă el nu se limitează la o simplă
enumerare a celor trei puteri (legislativă, executivă ţi judecătorească), ci le statorniceşte
atribuţiile, precum şi modul lor de influenţare, constituind în felul acesta un sistem închegat al
puterilor de stat.
Separaţia puterilor devine un model fundamental pentru instaurarea democraţiei şi a
statului de drept. De aceea, acest principiu a fost preluat şi înscris în majoritatea constituţiilor in
statele moderne ca Marea Britanie, S.U.A, Franţa şi România etc.
Istoria Constituţionalismului din cadrul statelor enumerate mai sus a demonstart acolo
unde sparaţia puterilor este aplicată şi riguros respectată, asistăm la o dezvoltare fără precedent, a
societăţii umane.
Un model tipic în acest sens îl prezintă S.U.A. care nu numai că au înscris în constituţia
lor separaţia celor trei puterilor, dar l-au respectat şi aplicat cu o scrupulozitate de invidiat.
Rezultatele nu au întârziat să apară, fapt demonstrat prin stabilitatwea şi vechimea Constituţiei
S.U.A., în care mai bine de 200 de ani societatea americană a intervenit cu un număr restrâns de
amendamente.
În acelaşi context se înscrie şi organizarea de stat a Marii Britanii. Dar nu acest lucru
putem afirma privitor la separaţia puterilor în organizaţia de stat a Franţei de-a lungul celor 5
Republici.

82
Principiul separaţiei puterii în stat

Istoria Constituţionalismului Francez, pe parcursul desfăşurării celor 5 Republici, ne


prezintă modul în care, atunci când separaţia puterilor în stat nu este expres formulată, se crează
un câmp liber instaurării dictaturii. Pe parcursul perioadei prezentate, Franţa traversează nu mai
puţin de trei dictaturi.
Separaţia puterilor cunoaşte o răspândire şi o aplicare atît de largă încât nu putea să nu fie
receptată şi în ţara noastră. Paternitatea franceză a separaţiei puterilor avea să pătrundă în
Constituţiile noastre prin filieră belgiană.
Constituţia de la 1866 este prim acare formulează, într+un mod explicit, separaţia
puterilor în stat, iar de aici a fost preluat şi înscris în Constituţia din 1923, car a fost adoptată
după făurirea Statului Naţional Unitar Român de la 1848.
Noua Constituţie consfinţea o stare de fapt izvorâtp dintr-o nouă realitate, ce a reîntregirii
neamului. Ea avea să rămână în vigoare până în 1947. odată cu instalarea regimului comunist în
România şi abrogarea Constituţiei din 1923 se renunţa definitiv la separaţia puterilor.
Noile constituţii, începând din 1948, au fost elaborate prin prisma doctrinei marxiste, care
pune la baza organizării puterilor în stat dictatura proletariatului, în frunte cu partidul comunist.
În felul acesta se crea drum liber abuzurilor, nedreptăţilor la care a fost supus poporul
romîn pe parcursul celor 45 de ani.
Revoluţia din decembrie 1989 a pus capăt regimului dictatorial şi s-a revenit la principiul
separaţiei puterilor. Astfel că , noua constitiţie dinm decembrie 1991 reînnoadă firul întrerupt al
tradiţiilor democratice cuprinse în Constituţia din 1923.
Chiar dacă nu formulează expres separaţia puterilor, noua constituţie consfinţeşte o
realitate de fapt, ţinând cont, totodată, şi de evoluţiile care au avut loc pe plan european în
domeniul dreptului constituţional.

"(4) Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor -


legislativa, executiva si judecatoreasca - în cadrul democratiei constitutionale.

83
Principiul separaţiei puterii în stat

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Constituţia din 23 martie 1923;


2. Constituţia din 8 decembrie 1991;
3. Decretul- lege nr.2/27 decembrie 1989;
4. Decretul-lege nr. 92/18 martie 1990;
5. Constituţia din 30 iunie 1966;
6. Dezbates of the federal convention, Notes of James Madison, edite par Gaillard Hunt
et James Brown Scott, 1920, P.L. Antecedentes de la Contention Federale de 1787,
Paris, 1926;
7. Observation sul la Virginie Jefferson, cf. E.M. Erlick, op, citat;

84
Principiul separaţiei puterii în stat

8. Speech on December 10, 1936, on the occasion of Edward VIII’s abdication, Jaques
Chastenet, Le Parlament d’Angleterre, Paris, 1946;
9. Andre Hariou, op.citat.;
10. Aristotel, Politica, în româneşte de E.Bezdeche, Bucureşti, 1924;
11. Berceanu, Barbu, Principiul separaţieiputerilor în opera lui Montesquieu, în Studii
de drept romînesc, nr.1/1990;
12. Deleanu, Ioan, Separaţia puterilor în stat – dogmă sau relitate?- revista Dreptul
nr.2/1990;
13. Deleanu, Ioan, Drept Constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura Fundaţia
”Chemarea” Iaşi, 1993, vol.II, Editura Fundaţia ”Chemarea”, Iaşi, 1992;
14. E.C.S. Wade and G. Phillips, Constitutional Law, Londra, 1947;
15. Focşeneanu, Eleodor, Istoria Constituţională a Romîniei (1859-1991, Bucureşti,
1992;
16. Geani, D. Raportul şi proiectul majorităţii comisiunei parlamentare pentru
organizarea puterii judecătoreşti, Bucureşti, 1882;
17. Igor, Jenings, op.citat;
18. J.M.G.Burns, J.W. Pelltason, Goverment by the people, New York, 1954;
19. James W. Garner, Le pouvoir executif american en temps de guerre, Paris, 1918;
20. Jean Chatelain, La nouvelle constitution et le regime politique de la France, Paris,
1959;
21. John Locke, Essay le pouvoir civil, traduction, introduction et notes par Jean Louis
Fyot, Paris, 1952;
22. Montesquieu, De l’esprit des lois, traducere în romîneşte de Armand Roşu, Bucureşti,
1964, vol.I;
23. Nedelcu, George, Principiul constituţional al separaţiei puterilor şi imixtiunea
puterilor executivă şi judecătorească, Bucureşti, 1930;
24. Muraru, Ioan, Drept constituţionalromân, Bucureşti, 1992;
25. Negulescu, Paul, Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1927;
26. Pierre Pactet, Institutions politiques, Droit Constitutionel, ediţia a II-a, Paris, 1971;
27. Vrabie, Genoveva, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Iaşi,
1933;

85
Principiul separaţiei puterii în stat

28. Walter Bagehot, The English Constitution (1867)Worlds Classice, ediţia din 1949,
cf. James Harvey and Katherine Hood, The British state, Londra, 1958;
29. Zlătescu, Moroianu, Irina, revista Dreptul, nr. 1/1991.

86