Echilibru şi Rugă

Foto: LUCIANO75 GRONINGEN, NETHERLANDS

http://artfromthechasm.blogspot.com/2010/11/balance.html
Am legat trecutul de roata timpului. Am înfãşurat rânduri de istorie pe drumul roţii. Am vãzut
trecut de copil mânat de caii timpului către soarta lumii… Roata căruţei duce timpul, duce
drumul şi îl întoarce către noi, ca viitor venit din trecut, neştiut. Agăţate de străfunduri şi
adâncimi de univers, sunã tobe care bat începuturile lumii sau sfârşitul ei. Ele se aud bătând din
interior spre exterior, în compresie sfericã inversă prin răbufniri stelare în expansiune. Sunetul
gigantic penetrezã universuri şi se întoarce cu ecou în prăbuşire spre începuturi. O mână iese din
pământ de planetă, cu degete zgâriind ceruri a disperare. Sunt toţi, oameni ce au fost şi oameni ce
vor veni, cei uniţi care cer îndurare.

Capete de universuri paralel înnodate îşi dau mâna făcând punţi între moarte şi viaţã. Clipele
tac şi se întorc de unde au venit, prin rotirea ceasului spre începuturi. Agăţată de arca lumii,
disperarea cere îndurare. Norii, câmpiile şi munţii s-au îndoit în cerc, pe-o roatã a timpului, care
în rotire ezită să se schimbe. Este starea de aşteptare… între cele două sensuri, între lumină şi
întuneric.

Un greiere anscenstral cântă nepăsător prin univers, uitând că va veni iarna veşnicã. Uită că
totul va împietri, chiar şi timpul supărat se va opri în loc. Totul va îngheţa şi va rămâne o
veşnicie în nemişcare. Un nou echilibru care nu va mai putea fi stricat. Eu privesc toate acestea
nepăsător, uitându-mă într-o doară la greierele ancestral. Cu mâinile în buzunare, fluier şi eu ca
şi el, a nepăsare. De ce să-mi pese oare?
 Atârn privirea de norul acela mic şi gândesc a primăvară. Sunt mic în mine‚ şi în jur totul
pâlpâie a viaţă! Oare a existat vreodată un început sau toate au fost dintodeauna aşa? De fapt, nu-
mi pasă. Gust clipa, momentul, ora şi ziua. Le gust fericirea existenţei, chiar dacă ele sunt atât de
mici faţă de ce este atât de mare. Poate ele nici nu există. De ce ar exista, înainte sau după ce nu
voi fi eu? Oare există acum când sunt eu? Nu sunt prinse pe acea roată a timpului sau înfăşurate
pe curbura universului şi cred într-un neadevăr că sunt şi eu printre ele ?

Trăiesc, iubesc, raţionez sau gândesc oare acum, sau în secunda următoare pe care nu am timp
să o remarc că trece? Imi dau seama ca nu pot să realizez, concret, palpabil, că timpul trece.
Important este să gândesc simplu că iubesc şi că traiesc. Dar uite că nu se poate, grăuntele,
fărâma aceea mică din spatele ochilor, nu mă lasă, mă atenţionează!

- Nu fii laş, îmi zice, meditează! Conştientizează! Crede că exişti!

Chiar dacă vreau să fiu nepăsător, nu pot. Exist! Oare la toţi există acel grăunte? Mie mi se
pare că nu. De fapt, asta ne şi diferenţiază. Important este să fie cât mai mulţi cu acel grăunte
care să nu îi lase în pace, căci dacă majoritari sunt ceilaţi, ne-am dus pe copcă. De fapt, acum,
aici unde trăiesc eu, nu pot să spun că noi suntem cei mulţi, cei cu grăunte care să nu ne lase în
pace. Bat cu piciorul în pământ. E tare. Nu sună a „tobă”! Dar pot şti că nu sună? Pe partea
cealaltă poate se aude.

- Care parte? Cealaltă, paralelă cu noi? Poate de aceea nu aud. Simt suflu de primăvară.

Ce-mi pasă! Mă uit în sus şi văd soarele. Văd un soare simplu, dar atât de frumos că nu am
cuvinte. Dar de ce mi-ar trebui cuvinte? Mă gândesc…Poate dincolo de el, tot aşa ca şi mine,
acel greiere cântă odă universului şi nu are nevoie de cuvinte. De fapt, cui să spună şi de ce? Nici
nu ştie că existăm. El cântă pentru el. Şi sare de pe o stea pe altă stea.

- Măi să fie! De aceea vedem noi ceva luminos cu coadă! O fi el?! Este tare frumos! Este frumos
de univers. Atenţie! Odată va sării şi pe pământ! Să nu uităm cerul. Să nu uităm să-l privim
noaptea. Să nu mergem cu capetele plecate !

Văd o pasăre zburând şi lăsând urme de timp pe cer. Albastru de cer, minune în cupolă. Ce
număr de nesfârşite clipe au stat să vadă acest albastru şi mă întreb: de ce? Noi nu eram, el mai
albastru şi mai frumos era. Şi multe au fost mult mai frumoase. Pentru cine oare? Şi negrul
pământului are frumuseţea lui, bineînţeles, fără gunoaie. Oare universul o fi plin de gunoaie? De
ce facem gunoaie? De ce, dacă ne place frumosul, aruncăm cu gunoaie? Oare gunoaiele din
univers arse se vor prăbuşi acolo şi ele? Gunoaiele noastre unde se vor prăbuşi, căci nu sunt arse?
Le vezi peste tot. De ce folosim cuvinte gunoaie? Le aruncăm din noi spre noi. Strivim lacrimi
de copil între gene. Aruncăm gunoaie din gânduri murdare în inimi, cuvinte gunoaie grele. De ce
să murdărim creând suferinţă?

- Uite cum m-am jucat cu grăuntele acela din spatele ochilor. Vezi? Uită-te mai sus! Uite ce am
spus până acum.
 Poate nişte gânduri încâlcite, greu de descâlcit sau aşa mi se pare mie! Dar spun că poate au şi
ele rostul lor, în încâlceala minţii mele. Vreau ca şi alţii să încerce să le dea de rost şi să le
descâlcească. Poate vor prinde un fir şi vor fi luaţi pe roata căruţei timpului. Poate au de câştigat!

Poate se vor duce într-un univers paralel. Nu le va mai păsa. Acolo poate nu sunt gunoaie.
Acolo poate este, El! Nu vor avea voie să facă gunoaie. Mă gândesc că şi în capul meu or fi
gunoaie. Or fi numai la mine? Oi avea eu cele mai multe? Da, dar eu nu arunc cu gunoaie.

Ei, să las treaba cu gunoaiele… Prea mult vorbesc despre ele. Era duminică şi astăzi este luni.
Care luni, cea de dinainte sau cea de după? Cine ştie precis şi poate să o dovedească? Iar sunt în
dubii… Merg înainte sau merg înapoi? Sau nu există nici înainte nici înapoi? Atunci ce există?
Unii ştiu sigur că merg inapoi. Noi!

De alţii ştiu sigur că nici nu există. Sunt paraleli cu lumea noastră. Oi fii şi eu paralel şi nu
ştiu? De ce oi fi eu omul aşa de multor întrebari?! Prost trebuie să fiu că nu le pot afla răspunsul.
Şi suflu cu năduf. Vă spun sincer, chiar sufăr!

Unii parcă-mi spun:

- Bă, te-ai ţicnit? Asta-i lumea! Las-o aşa cum este! Ce vrei tu nu se poate! Poate au dreptate!
Sunt un ţicnit! Dar grăuntele tot nu-mi dă pace. Parcă mie mi se pare ca alţii sunt ţicniţi.

Sunt ţicniţi că nu le pasă. Nu le pasă de nimic. Nu le pasă de ţară. Nu le pasă de gunoi, nu le

pasă de prieteni, nu le pasă chiar de rude, nu le pasă nici de ei. Vor să posede totul, chiar şi pe ei.
Să fie şi ei ai lor. Să se cumpere, ei pe ei. Să se fure, ei pe ei. Şi se întind de nu crezi că se vor
termina. Ei cred că nu vor muri. Dar vor muri. De aceea iese din planetă, mâna gigantică. Pentru
a cere îndurare… încovoiată a milă… acolo unde era odată pumnul… Pentru cine oare cere ea
milă?

Dumnezeu creatorul, oare îi aşteaptă numai pe cei buni pentru judecată, pentru rugă şi
echilibru?

Text de Viorel Muha