18

„În funcţie de dispoziţia persoanelor care vor

să primească exerciţii spirituale, adică după vîrstă, studii
şi preocupări , exerciţiile spirituale trebuie să fie adaptate;
deoarece nu trebuie să fie recomandate celor care sînt proşti
sau nu au înţelegere, lucruri pe care nu le pot pricepe
şi de pe urmă cărora nu au folos „
Ignatius de Loyola, Exerciţii Spirituale, a optsprezecea adnotaţie

Iisus a spus : „Fiţi călători”

Evanghelia după Toma, 42 ( apocrifă )

1
 Iulia, Titus Galenius te salută.

Iată adorata mea Iulia Caesaria cum deja a trecut mai mult de un an de cînd ultimele mele
cuvinte şi-au găsit calea către tine, sau cel puţin trăiesc cu această speranţa. Ştiu foarte bine că
ultima mea scrisoare era plină de ardoarea tinereţii şi a lipsei mele de experienţă dar mai ştiu că
mulţi bărbaţi mai înţelepţi decît mine nu posedă în aceeaşi măsură darul folosirii cuvintelor cu care
eu am fost binecuvintat. Pentru că doar cuvintele mi-au rămas pentru a-mi exprima sentimentele de
iubire şi respect care îmi întreţin fiecare zi ce trece pe lîngă mine. Atingerile, mingiierile duioase,
vederea părului tău auriu care ţi se revarsă peste umeri - toate acestea sînt doar nişte fantome -
iluzii care fac parte dintr-o altă lume, o lume care prin voinţa oamenilor şi a zeilor acum îmi este
interzisă. Nici acum, după tot acest timp, nu îmi pot explica cum a fost posibil ca eu, un tînăr de 20
de ani dintr-o familie onorabilă şi nobilă, dar săracă, să se îndrăgostească de tine, o doamnă din
marea aristocraţie şi pe deasupra căsătorita cu unul din cei mai puternici bărbaţi ai Imperiulu - un
respectat consul. Şi asta aş putea înţelege pentru că Venus - la al cărei altar am făcut donaţii în toţi
aceşti ani în care am fost departe de tine - are căi nebănuite prin care poate modifica destinele
bieţilor oameni. Dar ce nu pot în ruptul capului înţelege este cum tu - aristocrată rafinată, cu o avere
cum puţine sînt în Imperiu, rudă directă şi membră a aceluiaşi gens cu Divinul Augustus, admirată
şi dorită de politicieni şi nobili deopotrivă - te-ai putut îndrăgosti de mine.Dar am învăţat pînă acum
că oricît m-aş gîndi şi aş încerca să răspund la aceste întrebări nu aş face decît să îmi amărăsc
sufletul şi să caut răspunsuri pe care poate doar zeii le au.
Mă gîndesc adesea la trecut şi sînt din ce în ce mai sigur că alegerea pe care am făcut-o
acum trei ani a fost o alegere bună. Ştii la fel de bine ca şi mine că lumea începuse să vorbesca. În
care alt colţ al lumii, în care alt oraş zvonurile circulă mai repede ca în Roma ? Ce alt oraş are
amfiteatre mai mari şi spectacole mai măreţe la care atît oamenii de rînd cît şi aristocraţii se strîng
şi vorbesc lucruri adevărate sau de cele mai multe ori închipuite ? Nu în Romă poporul ştie de
intenţiile Împăratului înainte ca acestea să devină publice ? Nu în Roma sînt oameni care îşi petrec
zilele şi nopţile urmărind şi vorbind cine cu cine s-a mai întîlnit şi de ce ? Nu ar mai fi durat mult şi
povestea nostră ar fi devenit publică, te asigur. Ce oprobriu, ce umilinţă ar fi trebuit să înduri. Chiar
dacă soţul tău ţi-ar fi acordat un divorţ onorabil ce ar fi spus - şi mai important - ce ar fi făcut
Împăratul, Divinul Augustus ? Propria lui nepoată, prima născută, Iulia Caesaria Minor şi-a încălcat
datoria de matroană şi a întinat strălucirea casei imperiale cu un bărbat sărac şi mai tînăr cu patru
ani decît ea. Cît ar fi durat pînă cînd un capriciu al Împăratului ar fi făcut ca tu să fi exilată iar eu
executat ? Şi nu moartea mea mă speria ci viaţă de umilinţe şi renunţări pe care ar fi trebuit să o
duci în continuare - şi asta din cauza mea. Mulţumesc zeilor pentru ajutorul dat în luarea hotărîrii
mele de a mă despărţi de tine şi a duce o viaţă cît mai departe în aşteptarea unor timpuri - poate -
mai bune.
Ştii desigur că imediat ce am luat această hotărîre, în luna Martie a anului în care Aelius
Lamia era consul l-am rugat pe unchiul meu să intervină pentru a fi primit în armata imperială.
2
Dorinţă mea i-a mirat pe toţi cei care mă cunoşteau, toată lumea ştiindu-mi purtarea şi firea fără
prea mare aplecare către arta războiului şi meseria de soldat. Dar unchiul meu avea suficientă
influenţa - chiar dacă săracă, familia mea fusese de faţă la întemeierea Romei şi lucrurile astea sînt
încă respectate, chiar în timpurile decadente pe care le trăim - aşa că am fost înrolat. Dar nu ca
soldat simplu ci în corpul de immunes - cei care cu ştiinţa şi experienta lor contribuie la buna
desfăşurare a unei campanii. Urma să fiu coleg cu chirurgi, arhitecţi, ingineri şi alte bresle, eu
practicînd meseria de tălmăci. Ştii că educaţia mea nu a fost neglijată şi împreună cu darul de
învăţare a limbilor căpătat de la zei am reuşit ca pînă la vîrsta aceea să pot să vorbesc în patru
limbi dintre cele care se folosesc în imperiul nostru. Printre acestea se număra şi aramaica, limba
învăţaţilor şi preoţilor din Răsărit, pe care am deprins-o vorbind în port cu negustorii şi marinarii
veniţi din acele locuri. Cu inima ruptă între dragostea pe care ţi-o purtăm şi datoria pe care o aveam
faţă de binele tău m-am îmbarcat pe o corabie şi am plecat către Răsărit. După trei luni de călătorie
chinuitoare pe mare şi pe uscat, prin voia zeilor am ajuns în Syria unde se afla cantonată prea-
glorioasa Legiune X Fretensis - cea care avea să-mi ţină loc de casă, familie şi prieteni în toata
acea perioadă a vieţii mele.
Începînd cu a doua zi chiar, am fost repartizat corpului de immunes în calitatea mea de
tălmaci şi am început instrucţia necesară pentru a deveni un bun soldat al Imperiului. Trebuie să ştii
că în calitatea mea de tălmaci nu trebuia doar să îmi exercit meseria ci trebuia să dobîndesc toate
celelalte însuşiri pe care trebuie să le posede orice soldat. Am participat la marşuri chinuitoare prin
Soarele deşertului îngreunat de echipamentul pe care orice legionar trebuie să îl poarte cu el, am
mîncat aceeaşi făină ca şi ceilalţi tovarăşi ai mei şi am dormit în cortul meu cu alţi opt inşi doborîţi
de efortul de peste zi. Toate aceste eforturi mi-au întărit trupul şi spiritul deopotrivă, pentru că după
şase luni nu mă mai gîndeam la zilele petrecute în Romă alături de tine decît ca la nişte fantasme şi
închipuiri pe care le poţi avea doar în nopţile cele mai adînci. Instrucţia mea a durat doar opt luni,
timp în care m-am străduit să devin un soldat cît mai bun. După acest timp în care spatele mi s-a
îndreptat, picioarele mi s-au întărit iar ochii mi-au devenit mai ageri de la lumina orbitoare a
deşertului am fost admis cu drepturi depline în corpul immunes, membru în cohorta a III a şi cu o
plată de 350 de dinari, care era mai mult decît mulţumitor pentru un bărbat fără experienţă cum
eram eu. Influenţa unchiului s-a făcut simţită pînă aici pentru ca în mod normal e nevoie de mulţi
ani pentru că cineva să ajungă în poziţia mea dar în acest caz s-a făcut o excepţie. Unchiul meu îl
cunoştea personal pe Publius Sulpiciu Quirinius, guvernator al Syriei şi comandant suprem al celor
patru legiuni cantonate în provincie aşa că scrisorile către acesta care m-au însoţit au fost de mare
ajutor pentru că timpul necesar instrucţiei mele să fie scurtat cît de mult posibil.
După aceea am început să duc viaţa obişnuită a oricărui legionar roman, mai puţin
însărcinările care presupun munca brută, pentru că immunes nu participă la săpări de şanţuri sau la
construcţii ci doar îşi exercită talentele cu care fiecare a fost înzestrat. Aşa că am început să îmi
folosesc cunoştintele de aramaică, o limbă atît de diferită faţă de cea pe care o vorbim noi. Oamenii
din această parte a lumii vorbesc atîtea limbi încît nici cel mai talentat tălmaci nu ar fi capabil să le
vorbească pe toate. Din fericire, prin voia zeilor, toţi vorbesc şi înţeleg aramaica într-o măsură mai
3
mare sau mai mică. Fie că o numesc aşa, fie syriaca, fie nabateeana, e acelaşi lucru. Şi cel mai
needucat ţăran din fundul deşertului Iudeeii poate să înţeleagă aramaica, chiar dacă în satul lui
prăfuit şi uitat de zei vorbeşte un dialect pe care nu îl înţelege nimeni în afară de el şi familia lui. În
felul acesta, orice negustor care dorea să vîndă legiunii - la suprapreţ - rezervele sale de ulei, orice
tilhar prins care era judecat şi orice edict de taxare pe care îl emitea guvernatorul - toţi aveau
nevoie de mine pentru claritate şi bună înţelegere. Nu a durat mult şi spre mirarea mea am ajuns
indispensabil bunului mers al afacerilor legiunii. Am profitat atunci de bunul meu renume şi de
timpul liber pe care îl aveam şi din banii mei proprii am plătit un localnic, membru al casei inferioare
a preoţilor să mă înveţe să scriu şi să citesc în alfabetul lor - un efort care s-a dovedit a fi profitabil
întrucît am ajuns în poziţia în care guvernatorul mă însărcina să tălmăcesc şi să scriu edictele pe
care le dădea în limba localnicilor, pentru ca aceştia să înţeleagă şi să îşi plătească cum trebuie
taxele.
In acest mod plăcut mi-am petrecut următorul an al vieţii mele - făcînd munca ce mi se
hărăzise să o fac, învăţînd lucruri noi, imbogatindu-mi experienţa atît de necesară unui bărbat,
antrenindu-mi trupul şi spiritul şi luptindu-mă în fiecare clipă să te uit. Viitorul fiindu-mi atît de
nesigur m-am îndreptat - ştiind bine şi limba - către practicile astrologice şi religioase ale poporului
în mijlocul căruia trăiam. Dar am fost dezamăgit, pentru că astrologii lor erau doar nişte impostori
mînjiţi cu ulei şi cenuşă iar religia lor era de neînţeles pentru un bărbat ca mine. Am vorbit cu preoţi
şi cu învăţaţi - şi la ei numărul acestora este mai mare ca în orice parte a lumii, cred - dar în afară
de o neobişnuită fervoare religioasă nu am putut obţine nimic. Este de neînchipuit cum poate un
popor să se închine unui singur zeu - fie el şi atotputernic - şi cum acest zeu fie îşi ajută supuşii, fie
îi asupreşte - după toane. Nici măcar între ei, uniţi fiind de religia lor bizară, nu se înţeleg. Pentru că
există nenumărate facţiuni, grupuri şi secte care se ceartă, se înjură şi şi-ar luă gîtul unul altuia cu
mare plăcere. Am încercat să le înţeleg doctrina şi am vorbit cu nenumăraţi învăţaţi şi chiar preoţi,
dar în zadar. Nimeni nu te poate lămuri care este zeul lor, cum arată şi cum intervine el în viaţa
oamenilor pe care îi păstoreşte. Poate că este de vină educaţia mea romană, care nu pune prea
mult preţ pe capcanele filosofiei sau pe argumentele teologice - nu ştiu. Dar ce e sigur e că multe
lucruri care să îmi ajute spiritul nu am găsit şi astfel am renunţat repede la această căutare
zadarnică . Am întîlnit totuşi o istorie interesantă, spusă de cîţiva fanatici - şi asta se vedea nu doar
din spusele lor ci şi din înfăţişarea lor - despre naşterea acum 14 ani a unui copil care urmează să
devină conducătorul lor - Messia cum îl numesc. Povestea ar avea oarece sîmbure de adevăr, aşa
cum o spun ei, mai puţin faptul ca mama acestui conducător i-a dat naştere fără a cunoste bărbat -
şi amîndoi ştim bine ce înseamnă asta. Am încercat, prin cercetările mele să dau de urma acestui
copil şi să aflu ce s-a ales de el, dar toate încercările mele au fost în aşa m-am consolat totul este
doar o legendă.
Asemenea viaţă am avut eu, adorată Iulia, timp de un an şi jumătate. Din păcate, după
această perioadă lucrurile eu început să ia pentru mine o intorasatura proastă. Atît de proastă încît
am început să îmi blestem proasta inspiraţie pe care am avut-o în ziua în care m-am hotărît să mă
alătur glorioasei armate a divinului nostru Împărat. Chiar am fost îngrijorat că zeii şi-au întors faţă
4
de la mine într-atît de mult încît am început să mă tem pentru propria viaţă. O singură după amiază
a fost de ajuns pentru a schimba cursul liniştit al vieţii pe care o avusesem pînă atunci. În seara
acelei zile mă întorceam la cortul meu, plin de praful adunat de peste zi şi cu mintea plină de
injuraturile în latină şi aramaică pe care le tălmăcisem pe parcursul întregii zile. Legiunea mea - ca
oricare alta - are un atelier în care meşteri pricepuţi fabrică vase din lut pe care le folosesc soldaţii.
Surplusul intodeauna se vinde localnicilor iar banii ajung în trezoreria comună a legiunii. O dată pe
luna sînt chemaţi la atelier negustorii de vase şi se încearcă vînzarea vaselor pentru un preţ cît mai
bun. Nu-ţi pot spune cîta zarvă, cîte sudălmi, înjurături şi ţipete se pot auzi în timpul acestor
negocieri. La orice preţ cerut de către romani, negustorii sirieni, iudei sau tocmai din îndepărtata
Samara se aruncă pe pămînt, îşi rup hainele şi părul, îşi dau ochii peste cap şi se jură pe
Dumnezeul lor că preţul cerut e de zece ori mai mare decît şi-ar permite ei vreodată . Soldaţii sînt
dezgustaţi de această manifestare de zgîrcenie neomenească şi cu săbiile încearcă să refacă
ordinea. La vederea săbiilor negustorii îşi revin de îndată din boala care îi cuprinsese şi măresc de
trei ori preţul pe care deja îl oferiseră. Tot acest spectacol durează un timp destul de îndelungat,
timp în care eu trebuie să îl fac pe fiecare să înţeleagă tot ce au spus toţi ceilalţi. De obicei - şi am
fost de cîteva ori pînă acum martor la acest negoţ - se ajungea la un preţ convenabil pentru toată
lumea şi afacerea era încheiată. Doar că în acea seară zeii au hotărît ca centurionul care să fie de
faţă la această vînzare să fie un anume Lentulus Bibulus - şi numele lui spune totul. Este o
matahală de om, participant la cîteva campanii, plin de cicatrici şi înfiorător în toată înfăţişarea lui.
Era temut printre soldaţii de rînd pentru cruzimea sa şi pentru temperamentul său coleric. Cu
siguranţă - şi era un lucru bine ştiut - că acest temperament se datora şi aplecării lui către băutul
fără măsură a vinului prost, care se găseşte din belşug prin aceste locuri. Aşa că Lentulus, după ce
i-a croit cu latul sabiei pe toţi cei din încăpere - romani şi localnici deopotrivă - pentru a restabili
ordinea, m-a chemat lîngă el şi mi-a spus :
- Titus Galenius, ca să terminăm tot circul acesta care nu face decît să ne întristeze şi să
ne dezguste, acum ai să mergi cu mine şi cu starostele acestor negustori mizerabili şi ai să-i spui
doar lui exact cuvintele pe care ţi le voi spune eu.
Se clătina pe picioare şi gura îi miroasea puternic a vin aşa că m-am supus, ştiind că nu
este o idee prea bună să îl contrazici. La fel de mirat era şi starostele negusorilor, un bărbat mic de
statură, cu o barbă bine potrivită şi veştminte scumpe, pe numele lui Ephraim. Mirat, pentru că de
obicei tocmelile acestea se fac în văzul tuturor, tocmai pentru a îndepărta orice bănuiala că lucruri
necurate se întîmpla. Dar de îndată ce centurionul a deschis gura şi a vorbit, mi-am dat seama că
tocmai despre asta era vorba. Pe scurt, centurionul nostru era gata să dea vasele la preţul oferit de
către negustori, cu condiţia ca aceştia să îi plătească lui personal, un sfert din valoarea totală a
vînzării. Am rămas cu gura căscată la neruşinata propunere a lui Lentulus pentru că diferenţă de
bani ar fi fost scoasă din veniturile Legiunii - adică a noastră, a tuturor. Am încercat să îi explic
acest lucru şi să îl aduc pe calea raţiunii, totul sub privirile întrebătoare ale negustorului, dar m-am
împiedicat de încăpăţînarea prostească a acestui bărbat, care nu s-a sfiit să-mi vorbească în
continuare, fiind stăpînit de minie
5
 - Poate ca tu Titus Galenus faci parte dintr-o familie nobilă şi bogată, deşi după cum am
auzit părinţii tăi nu mai au nici un sfanţ şi trebuie să îşi cîştige existenţa prin muncă, la fel ca orice
sclav puturos, dar aici, în această Legiune, cuvîntul şi ordinele mele sînt mai presus de orice sînge,
cît de nobil ar fi el. Aşa că dacă nu vrei ca spinarea să-ţi fie mingiata de bici în această seară - şi
zeii îmi sînt martori că soldaţii nu au mai avut parte de mult de un spectacol ca acesta - o să îi spui
nespălatului de negustor cuvînt cu cuvînt ce-ţi voi spune eu.
M-am supus, întrucît mi-am dat seama că degeaba mă lupt cu un bărbat ca el fără pic de
raţiune şi atît de încăpăţînat şi avid după cîştiguri. Auzind toate acestea, negustorul a făcut ochii
mari şi a început să se înroşesca la faţă şi să vorbească atît de repede încît îmi era greu să
urmăresc ce spune. L-am rugat să îmi explice în cuvinte mai simple şi a început să îmi spună
despre onoarea lui şi a familiei lui, despre nenumărate afaceri profitabile pe care le făcuse şi
despre cinstea care îi încununa un lung şir de virtuţi cu care fusese binecuvintat. Bineînţeles că nici
un cuvînt nu era adevărat şi că lăcomia l-ar fi făcut să accepte imediat tîrgul propus de centurion
însă doar frica de pedeapsa tăierii miinii cu care erau ameninţaţi toţi cei care făceau afaceri
necinstite cu Legiunile marelui Împărat l-au făcut să refuze târgul şi să se auto-descrie în cuvinte
atît de virtuoase. Refuzul negustorului l-a făcut pe centurion să se poarte ca ieşit din minţi. A
început să urle, să ameninţe pe toată lumea şi să lovească cu latul sabiei în stînga şi în dreapta
pînă cînd a ieşit din cort şi s-a îndepărtat blestemind şi tipind ca un nebun mergînd pe drumul
prăfuit către cazarmă. După acest eveniment, negoţul a mers bine şi soldaţii şi-au vîndut vasele
pentru un preţ nesperat către negustorii speriaţi că centurionul se va întoarce şi îi va tăia pe toţi.
După ce vînzarea s-a terminat, m-am întors în cazarmă la cortul meu dar inima îmi era grea şi
sufletul îngrijorat. Ştiam de la ceilalţi soldaţi că centurionul e răzbunător iar blestemele lui la plecare
mi se adresau întrucît era convins că doar spusele mele îl convinseseră pe negustor să nu îi
accepte oferta. Începînd cu a doua zi de dimineaţă am văzut că presimţirile mele cele mai negre
urmau să se adeverească.
Nici o metodă, iubită Iulia, nu a ocolit centurionul Lentulus pentru a-şi îndeplini răzbunarea
faţă de mine. A început prin a mă înrola în echipele de construcţii în care soldaţii desfăşurau cea
mai grea muncă. Eu făceam parte din corpul de immunes şi prin această poziţie a mea trebuia în
mod normal să fiu scutit de muncile grele şi pentru asta m-am plîns ofiţerilor superiori. Dar
centurionul era apreciat de ofiţeri deoarece prin atitudinea lui brutală reuşea să impună o strictă
disciplină iar asta era tot ce îşi doreau ofiţerii de la trupele lor. Eram trezit primul şi după o zi de
săpat şanţuri şi cărat pămînt cu spatele gol sub Soarele deşertului eram ultimul căruia i se permitea
să plece. Toate pedepsele - de la cele minore pînă la cele majore - le-am primit pentru fapte care
de obicei erau trecute cu vederea . Mi s-a tăiat din plata cuvenită, am mîncat pîine din făină de orz
în loc de grîu, am primit lovituri pe spinare date cu însemnele de centurion - nici una din aceste
pedepse nu mi-au fost străine în următoarele şase luni de miliţie mutatio - timp în care mi-au fost
date îndatoriri inferioare pregătirii şi educaţiei mele. Deşi o brută beţivă, centurionul avea o inascuta
pricepere în citirea sufletului oamenilor şi asta l-a făcut să nu mă biciuiască niciodată. Ştia că dacă
ar fi făcut asta, mîndria mea ar fi cedat şi aş fi făcut lucruri nesăbuite care ar fi dus poate şi la
6
pierderea statutului sau şi poate chiar a vieţii. Pentru că într-adevăr, în nopţile în care îmi plîngeam
soarta şi mă rugam zeilor ca această pacoste să trecă mai repede prin viaţa mea, mă gîndeam că
cel mai simplu ar fi fost să îl ucid pe nesăbuitul de centurion şi să mă pierd în deşert în speranţa de
a găsi un loc pe Pămînt în care să pot iarăşi să duc o viaţă demnă. Însă centurionul doar îmi punea
la încercare bărbăţia şi răbdarea, fără a întinde coarda atît de tare încît să se rupă. Aşa mi-am
petrecut următoarele şase luni, în muncă grea, umilinţă şi durere, fără a nutri speranţa că situaţia
mea se va îmbunătăţi prea curînd. Abia atunci au apărut semnele că pot în sfîrşit să scap de tirania
centurionului şi că viaţa mi se va schimbă. Comandantul nostru, Publius Sulpiciu Quirinius,
guvernator al Syriei, a început organizarea unor unităţi de vexillatio - detaşamente de soldaţi care
urmau să fie detaşaţi ca forţe ajutătoare pe lîngă o altă legiune. În Răsărit, Imperiul începuse să se
confrunte cu revolta triburilor barbare din Pannonia şi legiunile locale aveau nevoie de ajutor de la
soldaţi cantonaţi în regiuni mai paşnice. Aşa că, la cererea guvernatorului, în detaşamentul legiunii
noastre am fost adăugat şi eu. Guvernatorul s-a gîndit ca un bun tălmăci şi un bărbat care poate
învăţa şi vorbi cu uşurinţă o altă limbă ar fi de folos în cazul unei revolte a unor barbari cu care de
voie - de nevoie trebuia să te înţelegi şi să negociezi. Bucuria şi fericirea că în sfîrşit plec din
locurile acelea blestemate mi-a fost de scurtă durată, pînă cînd am aflat că la comanda vexillatio se
va afla nimeni altul decît centurionul Lentulus. Am înghiţit în sec şi am început pregătirile de
plecare, năpădit de nefericire şi gînduri sumbre.
Călătoria a durat destul de mult timp, pe uscat şi pe mare dar a fost în siguranţă şi fără
evenimente neplăcute. Am ajuns cu bine la Naissus, un mic oraş din Illiria unde era cantonată
Legiunea a IIII zisă şi Scythica ale cărei forţe le-am înmulţit. Apoi, la comanda lui Caecina Severus,
guvernator al Moesiei am pornit în marş către Pannonia pentru a înăbuşi revolta barbarilor cărora li
se urise cu binele Imperiului. Chiar înainte de a porni, centurionul a făcut să-mi ajungă la urechi ca
misunea lui de a mă distruge devenise mult mai uşoară acum în condiţii de război şi că ar trebui că
toţi zeii să-şi dea mîna şi să comploteze împotrivă lui ca el să nu poată să îmi pună capul într-o
catapultă şi să îl arunce către barbari, măcar aşa să îmi fac şi eu datoria de roman şi legionar.
Mărturisesc că spusele lui m-au înfricoşat, întrucît eu ştiam cît de încăpăţînat e acest bărbat şi
ştiam că dacă şi-a pus în cap să mă omoare va reuşi asta, mai devreme decît mai tîrziu.
Începusem să mă tem serios pentru viaţa mea, pentru că nu mai era o glumă şi între morţii care
necesar apar în luptă, unul mai mult sau mai puţin nu mai conta pentru nimeni. Am încercat să mă
gîndesc serios la cea mă bună cale pentru a scăpa de primejdia în care mă aflam şi începusem să
îmi fac un plan care să mă ajute să mă salvez. Ştiam din zvonurile care circulă atît de repede
printre soldaţi în vreme de război că ne îndreptăm către Sirmium unde urma să facem joncţiunea cu
trupele generalului Tiberius ( fiu vitreg al Împăratului după cum bine ştii ). Am încercat atunci să mă
împrietenesc cît pot de bine cu geograful legiunii, un bărbat ursuz şi mic de statură, căruia nu-i
plăcea să vorbească prea mult dar căruia i-am devenit prieten în scurt timp, datorită bunei mele
educaţii şi datorită meşteşugului meu cu vorbele. Geograful era singurul care ştia locurile prin care
ne aflăm şi cel care folosindu-se de arta lui le spunea comandanţilor militari care era cel mai bun
drum de urmat. De la el am aflat în scurt timp că urma să ne deplasăm de-a lungul măreţului fluviu
7
Istru care constituia în acel moment graniţă de Răsărit a imperiului nostru, dincolo de care trăiesc
barbarele popoare ale Marcomanilor, Celţilor şi Dacilor. Tot vorbind cu acest geograf - Sextus pe
numele lui - am aflat cîte ceva despre moravurile şi obiceiurile acestor popoare. Sextus era un
bărbat educat care citise şi călătorise mult şi cu tot dezgustul lui pentru arta conversaţiei a fost în
stare să îmi spună mai multe lucruri folositoare. Deja sămînţa unui plan îmi încolţise în minte şi l-am
rugat pe geograful Sextus să mă anunţe cu o zi înainte de a ajunge la cea mai mică distanţă de
malurile fluviulu Istru pentru că vroiam să văd cu ochii mei această minune a naturii şi să îmi
îmbunătăţesc cunoaşterea şi experienţa. Geograful era un om care părea că nu vede mai departe
de arta şi meseria lui şi a încuviinţat cu plăcere la o cerere atît de cuviincioasă care întărea propria
lui părere faţă de arta geografiei. A trecut mai puţin de o săptămină şi într-o seară Sextus a venit în
cortul meu şi m-a anunţat în mare taină că în ziua următoare, drumul pe care îl foloseam prin
pădurile dese care creşteau în acele locuri urma să treacă la mai puţin de 1500 păşi de malul
măreţului fluviu. Asta bineînţeles, a ţinut el să întărească, dacă hărţile sale erau corecte. M-am
gîndit mult după aceea la spusele lui din seara aceea şi la secretul în care a ţinut întreagă
conversaţie pe care am avut-o. Şi sînt încredinţat de fiecare data cînd mă gîndesc la asta că
Sextus doar părea că e un bărbat limitat dar isteţimea lui era foarte mare, atît de mare încît şi-a dat
seamă de intenţiile mele pe care nu a vrut să le dezvăluie. M-am gîndit că zeii au avut pentru mine
un plan dincolo de slaba mea voinţa că au făcut să primesc acest ajutor atît de nesperat.
Niciodată mai mult ca în acea noapte nu m-am gîndit la tine, adorată Iulia, cu asemenea
dor şi cu asemenea dorinţă de a te mai strînge odată în braţe. Dar hotarirea mea era luată şi mă
gîndeam doar cît de miraculos lucrurile au fost aranjate astfel încît să îmi şi salvez viaţa de
ameninţarea centurionului dar şi să pun între mine şi tine graniţa unui Imperiu. Probabil că ai înţeles
pînă acum că planul meu era să dezertez şi să traversez fluviul Istru prin orice mijloace, pentru a
începe o noua viaţă în mijlocul triburilor barbare care nădăjduiam să nu mă considere o pradă de
război şi să mă omoare fără prea multă vorba. Dar între o moarte sigură ca aceea pe care mi-o
pregătea centurionul Lentulus şi o posibilă moarte de mînă barbarilor am ales-o pe cea din urmă şi
zeii îmi sînt martori acum că alegerea pe care am făcut-o a fost bună.
A doua zi după ce Sextus mi-a dat informaţia de care aveam nevoie, Legiunea şi-a
continuat marşul. Cînd Soarele abia era ridicat pe cer mi-am dat seama că sosise timpul. M-am
prefăcut că mi s-au dezlegat sandalele şi m-am oprit se mi le leg la loc. Soldaţii care veneau din
spate au început să mormăie, să înjure şi să se înghesuie pentru că prezenţa mea în mijlocul
drumului - destul de îngust - încurca trecerea şi provoca o mare îmbulzeală. Cei care mergeau se
loveau de cei deja opriţi şi se opreau la rîndul lor, provocînd o dezordine nemaivăzută. Norocul mi
s-a mai arătat încă o dată, pentru că în aer era o ceaţă care contribuia la mărirea confuziei şi a
aglomeraţiei. Lucrurile au fost descîlcite de un centurion - altul decît Lentulus - care a venit în
grabă şi a pus ordine în marşul soldaţilor, folosindu-se de urlete şi de latul sabiei sale cu care
mărturisesc că am făcut şi eu cunoştinţă. După ce mi-a croit o lovitură peste şale, centurionul mi-a
spus să îmi iau tot calabalîcul şi să mă mut în marginea drumului, printre copaci unde pot sa îmi leg
cît am poftă blestematele mele de sandale, iar dacă nu reuşesc să fac asta, pot să mă şi spînzur cu
8
ele ca să nu mai încurc marşul unei întregi cohorte. I-am mulţumit politicos şi însoţit de injuraturile
soldaţilor mi-am luat bagajul cu care m-am ascuns printre copacii care străjuiau marginea drumului.
Acolo m-am lăsat la pămînt, unde m-am prefăcut că îmi potrivesc încălţările, aşteptînd pînă cînd
ordinea a fost restabilită iar soldaţii şi-au reînceput marşul, cohortă după cohortă. M-am ridicat în
picioare şi pas cu pas am început să mă îndepărtez către dreapta drumului, în direcţia în care cu o
noapte înainte Sextus îmi arătase că s-ar afla fluviul. După ce copacii masivi şi tufele dese au
început să îmi ascundă privirii trecerea soldaţilor, mi-am aruncat echipamentul militar împreună cu
mare parte a bagajului şi a armelor mele. Mi-am păstrat un cuţit pe care avusesem grijă să îl ascut
foarte bine, cinci raţii militare de hrană şi un mic burduf cu apă pentru băut. În ce priveşte
îmbrăcămintea, am aruncat tot ce ar fi putut să sară în ochi ca uniformă militară romană. După
aceste pregătiri am început să alerg cît mă ţineau picioarele - şi alergam destul de repede fără
toată greutatea pe care o cărasem pînă atunci - prin pădurea deasă, către malul fluviului. M-am
lovit, e drept, de multe ori de ramuri care îmi ieşeau pe neaşteptate în faţă sau am căzut
împiedicîndu-mă ca un copil de cîte o rădăcină care mi se încurcase printre picioare. Dar în scurt
timp, am văzut că tufişurile se răresc, copacii au trunchiurile mai subţiri şi după o alunecare pe o
rîpă abruptă am văzut în faţă ochiului toată măreţia unei ape despre care nu mă îndoiam că ar fi
fluviul Istru.
Au urmat patru săptămîni de aventuri şi încercări cumplite pentru mine, timp în care viaţa
mi-a fost de multe ori pusă în primejdie însă pînă la urmă am reuşit cu ajutorul zeilor să ocolesc
toate piedicile şi să ajung în siguranţă în locul acesta unde mă aflu şi acum cînd îţi scriu această
scrisoare. După ce am ajuns pe malul fluviului, a trebuit să îmi petrec următoarele zile ascuns în
tufele dese de pe mal, stăpînit de teama că Lentulus centurionul, înebunit de furie din cauza
dispariţiei mele, a format o unitate care să mă caute şi să mă aducă înapoi la Legiune. Dar nimeni
nu a venit în căutarea mea şi cred ca mai degrabă centurionul s-a îmbătat în acea seară de bucurie
că a scăpat de mine - care îi stăteam că un spin în ochi - fără a mai fi nevoit să mă ucidă . După
cinci zile de frică, stînd ascuns prin tufe, mort de foame şi fără speranţa că situaţia mea se va
îmbunătăţi prea curînd, o barca a unui negustor elin a tras la mal şi ca urmare a rugăminţilor mele
m-a luat drept pasager pentru a mă trece fluviul în cealaltă parte, în ţara barbarilor. Negustorul era
un bărbat foarte curajos şi foarte îndrăgostit de profit aşa că imediat ce auzise că Legiunile romane
se îndreptau către Sirmium, le-a ţinut calea, pentru că acolo unde sînt cîteva mii de soldaţi care se
îndreaptă spre război sînt şi minunate prilejuri de a cumpăra pe nimic lucruri romane de bună
calitate care să fie revîndute barbarilor pentru preţuri neomeneşti. Deşi hainele îmi erau
transformate în zdrenţe şi barba crescută ca a unui sălbatic în cele cinci zile de ascuns prin găurile
din malul fluviului, exprimarea mea aleasă, ţinută mea nobilă şi mai ales suma de 15 dinari l-au
convins pe curajosul negustor să îmi dea un loc în barca lui şi să mă lase pe celălalt mal. M-a
lăsat acolo, urîndu-mi tot binele din lume în aventurile mele şi s-a depărtat exprimîndu-şi îndoiala
cu privire la sănătatea minţii mele. Dar nu l-am luat în seamă şi am pornit să merg către Miază-
noapte, urmînd potecile care străbăteau prin păduri foarte dese şi care duceau se pare către munţii
care se vedeau în zare. Multe zile am mers prin acele păduri, urmînd cărări pe care poate doar
9
fiarele le ştiau, hrănindu-mă cu ciuperci sau cu fructele arborilor şi tufelor - care se găsesc din
abundenţă şi sînt deosebit de gustoase prin aceste locuri - însoţit doar de speranţa că voi ajunge în
locuri locuite de oameni, fie ei şi barbari. De cîteva ori am auzit zgomot făcut de copitele cailor dar
m-am ascuns în desişurile pădurii, nevroind să mă întîlnesc cu nimeni în mijlocul acelor pustietăţi.
Zi şi noapte mă gîndeam la tine, adorata mea Iulia, la felul nenorocit în care trebuia să îmi ascund
dragostea pentru tine şi la pericolele la care te-aş fi supus dacă aş fi rămas în continuare în
apropierea ta. Hotarîrea mea cu atît mai mult îmi părea înţeleaptă, chiar dacă îmi provoca atît de
multă suferinţa. Devenisem acum un proscris, pentru că pedeapsa pentru dezertarea din legiunile
Împăratului atrage după sine pedeapsa de fustuarium - în care ar trebui să fiu ucis cu lovituri de
măciucă date de proprii mei camarazi - dar legea spune că dacă cineva reuşeşte să scape de
această pedeapsă nu mai are vreodată dreptul de a pune piciorul în graniţele Imperiului. Pusesem
astfel cel mai trainic zid între noi şi dorinţele noastre, graniţa de netrecut a unui Imperiu.
După trei săptămîni de rătăciri prin păduri, mai mult mort decît viu, ajungeam în fine în
ţinuturi locuite de oameni. Nu-ţi voi descrie mirarea care i-a cuprins pe barbari cînd am ajuns în
satul lor, avînd mai mult înfăţişare de spectru decît de fiinţă omenească. Norocul meu - şi zeii m-au
binecuvintat cu atît noroc încît nu-mi vine nici acum să cred - a fost că starostele sau căpetenia
satului rupea un pic din limba noastră, aşa că atunci cînd m-am trezit din lungul somn - vecin cu
moartea - în care am căzut cînd am ajuns acolo, m-am putut înţelege cu el. Mă aflam într-o
aşezarea de cîteva zeci de suflete, bărbaţi femei şi copii, care locuiau în case din bîrne de lemn
ridicate pe pămînt şi nu în bordeie săpate aşa cum auzisem că obişnuiesc barbarii din triburile
germanice ce vieţuiesc în ţinuturile din Miazănoapte. Casele sînt de formă pătrată dar sînt foarte
înghesuite, însă au camere luminoase şi bine aerisite. După ceva timp am aflat ca ei sînt parte din
neamul Dacilor, popor numeros care se consideră ca fiind trăitor dintodeauna în aceste locuri. Sînt
împărţiţi în mai multe triburi, care toate fac parte din acelaşi numeros popor. Barbarii aceştia au
pielea şi părul deschise la culoare şi au o statură impunătoare care este împlinită la bărbaţi de bărbi
sălbatice şi un păr lung lăsat să cresca în voie peste umeri. Sînt foarte vorbăreţi dar nu au
disciplina oratoriei întrucît la adunările lor toţi vorbesc în acelaşi timp, îşi dau cu părerea şi au
credinţa nestrămutata că opinia lor este singura care contează. Sînt un neam foarte războinic,
vorbind doar despre arme, războaie şi raiduri împotriva duşmanilor - printre care îi număra şi pe
romani.
Numai pasiunea lor pentru poveşti despre alte ţinuturi şi despre aventuri şi fapte de război
petrecute în ţări străine cred că m-a ţinut în viaţă în primele zile pe care le-am petrecut cu ei.
Fiecare trib are un conducător care se îngrijeşte de bunăstarea supuşilor lor dar se pare că întreg
poporul ascultă de un rege care trăieşte undeva într-unul din munţii care formează această ţara,
într-o cetate întărită pe care ei o numesc deva.
Toate acestea, draga mea Iulia le-am aflat într-un timp îndelungat, mai mult de un an,
pentru că atît am petrecut pînă acum în mijlocul acestor oameni. Mi-a fost greu la început, limba lor
neasemănîndu-se cu nici o alta pe care deja o ştiam însă cu eforturi mari şi ajutat de talentul meu
dat de către zei, am început să o învăţ. M-a ajutat şi faptul că barbarii îi atacă pe soldaţii romani
10
care se aventurează pe teritoriul lor, dar îi primesc bine pe negustorii elini şi romani care vin să facă
negoţ. Au învăţat astfel cîteva cuvinte în limba noastră, destul cît să mă fac înţeles în primele
săptămîni, pînă să încep a le învăţa temeinic limba. Aceşti negustori de care îţi vorbeam fac o
afacere foarte bună, pentru că învăţîndu-i pe barbari limba romanilor le iau în schimb - la preţuri
neruşinate - aurul pe care aceştia îl posedă. Dar pe aceştia se pare că nu îi deranjează, întrucît nu
am mai văzut atîta nepăsare faţă de aur şi faţă de avuţia pe care acesta îl reprezintă. Aceasta se
datorează atît abundenţei acestui metal, care se pare că se găseşte şi se extrage în aceste locuri
cu foarte mare uşurinţă cît şi a felului în care aceşti barbari privesc viaţa şi bucuriile ei. Pentru că ei
sînt crescuţi de mici doar cu gîndul războiului şi al morţii în minte, astfel încît atunci cînd
necesitatea apare ei să îşi dea viaţa cu bucurie pentru ţara şi pentru poporul lor. Asta poate fi şi o
urmare a filosofiei şi a religiei pe care ei o practică. Am făcut cercetări în această privinţă pentru că
ştii că subiectul acesta mă intereseza şi am aflat nişte lucruri care sînt foarte curioase şi
neobişnuite. Se pare că aceşti barbari - la fel ca acei din părţile Iudeii şi a Syriei - cred într-un
singur zeu important, care îi apără, îi ocroteşte şi îi protejează în război. Sigur, au şi cîţiva zei
minori, nu ca fanaticii aceia pe care i-am cunoscut în Syria, dar principala lor devoţiune se
îndreaptă către acest singur zeu. Ei mai cred că după moarte, sufletul omului nu piere ci capătă un
soi de viaţă veşnică, un fel de nouă existenţa în care se pot bucura de mai multe plăceri decît în
viaţa aceasta trecătoare pe care o au pe acest pămînt. Această doctrină bizară îi face să nu aibă
teamă în luptă şi să aştepte moartea ca pe un fel de izbăvire, ca pe o poartă prin care trec în viaţa
veşnică în care sufletul lor este nepieritor. Nu pot ştii cît adevăr sau cîtă fantezie există în această
credinţă, dar pe ei îi face nişte luptători fără teamă şi fără ezitare în faţa oricărui duşman, oricît de
puternic ar fi acesta. Conducătorii lor sînt de obicei şi preoţi şi împărtăşesc acesta credinţă astfel
încît cei care conduc oamenii în luptă le conduc în timpul vieţii şi sufletele. Fireşte că mai-marele
preoţilor este şi conducătorul de drept sau regele din acest moment şi mi s-a spus că regele pe
care îl au acum - Comosicus pe numele lui - este o persoană foarte înţeleaptă şi un urmaş direct al
celui care mai întîi le-a dezvăluit subtilităţile acestei doctrine.
Nu există nici o îndoială în mintea mea că Divinul nostru Împărat, auzind mai devreme sau
mai tîrziu despre cantitatea de aur care zace prin aceste locuri aşteptînd să fie culeasă, îşi va
trimite Legiunile pentru a-i face acest serviciu. Doar sper că acest lucru se va întîmpla cît mai tîrziu,
poate nu în timpul vieţii mele. Deocamdată locuiesc în acest sat în care am ajuns prin voia sorţii
unde îmi cîştig existenţa făcînd pe tălmaciul cu negustorii romani şi elini şi - la fel cum am procedat
cu centurionul Lentulus - încerc să fac astfel încît negoţul făcut de aceştia să fie cinstit. Mă folosesc
de experienţa căpătată în atîtea şi atîtea tocmeli la care am asistat sub Soarele deşertului pentru a
obţine pentru aceşti barbari care îmi sînt acum ca o familie, preţuri corecte pentru mărfurile de care
ei au nevoie. Ei mă plătesc în grîne, carne sau îmbrăcăminte şi mă simt în siguranţă în mijlocul lor.
Pentru că atunci cînd nu sînt în război ei sînt nişte oameni paşnici cărora le place viaţa. Au faţă de
mine un respect întărit mai ales de aventurile prin care am trecut şi locurile pe care le-am văzut iar
poziţia mea în rîndul lor este destul de importantă. Sînt impresionaţi şi de felul în care îmi aştern

11
cuvintele în scris - ei nu cunosc acest meşteşug - astfel încît părerea mea este cerută de fiecare
dată cînd o problemă le tulbură armonia vieţii.
Aceasta a fost pe scurt Iulia, povestea vieţii şi a aventurilor mele în aceşti ani de cînd nu te-
am mai văzut. Mi-ai rămas în memorie ca în primele zile în care te-am cunoscut şi mai sînt încă
dimineţi în care mă trezesc cu amintirea aromei părului tău înăbuşindu-mi simţurile dar chiar ştiind
că n-am să te mai văd vreodată mă simt fericit. Fericit pentru că ţi-am protejat onoarea, fericit
pentru că zeii mi-au acordat acel timp în care m-am bucurat de dragostea ta, fericit că am avut
puterea să mă desprind de tine pentru a te lasă să îţi trăieşti viaţa aşa cum se cădea rangului şi
creşterii tale.
Doar mă rog zeilor ca toate aceste gînduri pe care eu le pun în scris acum, să te găsească
cîndva ca şi tu să poţi ştii ce a fost în inima şi sufletul meu în tot acest timp în care pe nedrept eu
am fost despărţit de tine.

Titus Galenius Metellus către Iulia Caesaria Minor

758 Ab Urbe Condita

12
 ***
- Tu mişcă ! Tu ridica din pat şi întinde tu mîinile în faţă. Acum. – striga la mine Asim într-o
germană înfiorător de stricată. Balanseaza într-o mînă tava cu mîncare în timp ce cu cealaltă mînă
se chinuie să încuie la loc uşa. Iarăşi a reuşit să intre în cameră cu delicateţea unei pisici şi să mă
ia prin surprindere. Sînt întins pe o saltea aşezată direct pe duşumeaua din lemn cu mîinile legate
de o pereche de cătuşe şi mă prefac că dorm. Se pare că nu se lasă înşelat de aparenţe pentru că
de îndată ce reuşeşte să încuie uşa, lasă tava pe masă şi revine spre mine, impingindu-mă cu
piciorul.
- Tu nu preface, cîine. Tu nu dormit, eu stiu - continuă, în timp ce vîrful bocancului cu care
e încălţat începe să îmi atingă într-un mod periculos coastele. Am învăţat în cele trei zile de cînd
sînt aici că răbdarea nu este principala virtute a lui Asim aşa că mă întorc spre el, cu cel mai larg
zîmbet de care sînt în stare întipărit pe faţă.
- SabaaH el - kheer - îi urez eu bună dimineaţa în arabă, ştiind că asta îl scoate din minţi.
- Ai dormit bine Asim ? Profetul nu te-a chemat încă în Raiul sau ? Sau şi el se confruntă cu
o lipsă cronică de fecioare ?
Asim transformă împinsul de pînă atunci într-o lovitură dată cu bocancul în coaste. Nimic
nu-l scoate din sărite mai tare decît să-i spui că e arab şi musulman. Azi e într-o dispoziţie cu totul
şi cu totul nepotrivită pentru o astfel de conversaţie. De obicei este neobişnuit de nervos - ca şi cînd
ar avea în interior un cazan cu aburi fără o supapă de siguranţă - dar astăzi pare că s-a depăşit pe
sine însuşi. Are ochii injectaţi şi hainele în dezordine dar cu toate astea nu a uitat să îşi ia cu el
arma pe care o poartă într-un ham de piele în interiorul hainei. Arma e un Glock model 29 de 10
mm producţie austriacă, veninos că un şarpe, mai ales în miinele unuia ca Asim. Decid că nu e cea
mai bună idee să continui să îl zgindaresc, aşa că mă ridic pe jumătate pe saltea şi întind mîinile în
faţă. Asim scoate din buzunarul hainei cheia cătuşelor, o desface pe cea de pe mîna stînga şi o
prinde de inelul de oţel încastrat în perete. A văzut că am am văzut că are arma la el aşa că se
simte în siguranţă şi lucrează cu mişcări sigure şi precise.
Asim e un tip scund, cu tenul măsliniu şi cu un păr negru şi drept care îi trădează originea
de undeva din Orientul Mijlociu. Cu siguranţă nu e arab - vorbeşte o germană stricată cu un accent
comic în care nu am simţit nici o urmă de arabă. Mai mult ca sigur că e iranian - de aici şi ura lui
pentru arabi şi probabil că e o pasare rară – creştin iranian, din congregaţia Asiriană sau
Chaldeeana. Nu ştiu cum îl cheamă, orice încercare a mea de a-i afla numele mi-a adus doar un
ghiont apăsat, aşa că l-am botezat Asim - gardian sau paznic, în arabă. Un motiv în plus să se
enerveze ori de cîte ori are de-a face cu mine, dar deocamdată el e singura şi cea mai slabă verigă
a lanţului care mă ţine prizonier în celula în care mă aflu şi am de gînd să pilesc la această verigă
pînă cînd se va rupe. După ce se asigură că lanţul care îmi lega mîna stînga este bine prins de
inelul din perete, îmi împinge tava în faţă şi mă îndeamnă să mănînc. Nervozitatea i-a scăzut la un
nivel acceptabil aşa că reincep micul meu joc.
13
 - Shukran, Asim. Assalamu alaikum. - îi mulţumesc eu, cu zîmbetul lăţindu-mi-se pe toată
faţa.
- Spune-mi Asim, Profetul nu te învaţă că e un păcat să dai chiar şi necredincioşilor
mîncare care nu e Halal ? Uite ce mi-ai adus - pîine, salată, ouă şi cîrnaţi de porc. Sufletul tău e
pierdut Asim. Nu le vei întîlni niciodată pe cele 77 de hurii în Paradisul drept-credinciosilor. De fapt,
dacă judec după cum te porţi nici nu cred ca ai să ajungi vreodată în Paradis. Doar dacă te vor
păcăli vreodată să încingi brîul cu grenade şi să te arunci în aer dar nu cred că ai destul curaj
pentru asta.
Întinsesem puţin coarda dar ştiam că merită. Dacă reuşeam să îl enervez pe Asim suficient
de tare poate că şi-ar fi dat drumul la gură şi mi-ar fi spus lucruri pe care ardeam să le aflu.
- Eu nu cheamă Asim. Eu nu arab, tu nu mai vorbi la mine în arabă. Şi nu platesc eu doi
bani pe prostiile la tine cu Profetul şi cu Paradisul. - izbucni el, presiunea ridicîndu-i-se în toată
instalaţia.
- Dar ce eşti Asim, dacă nu eşti arab ? - l-am întrebat cu cea mă inocenta faţă de care sînt
în stare şi folosind cea mai curată limbă germană care s-a vorbit vreodată pe ambele maluri ale
Rinului.
- Sînt german - spuse cu o nevinovăţie care dacă nu ar fi fost prostească ar fi fost de-a
dreptul angelică. Nici el nu credea ultima parte, aşa că fără să-şi dea seama îşi luase un aer
oarecum vinovat datorită prostiilor pe care era nevoit să le spună.
- German ? Desigur Asim, Sieg Heil - dacă chiar mă aflam în Germania aşa cum bănuiam,
folosirea expresiei in public m-ar fi trimis automat în puşcărie pentru trei ani. Guvernul german nu
glumesc cu nazismul. Germanii in schimb, da. Felul în care Asim s-a strîmbat mi-a confirmat
oarecum că mă aflu în Germania. Mai precis în Bavaria daca judecam după accentul lui care aşa
comic cum era, suna ca şi cînd ar fi trecut limba germană printr-o maşină de tocat. Deşi emigrant,
avusese destul timp să înveţe ce se face şi ce nu se face în ţara adoptivă.
- Dacă eşti german de ce nu te-ai înscris în NPD ? - era un joc murdar cu multe lovituri sub
centură ce făceam eu. NPD este Nationaldemokratische Partei Deutschlands - Partidul Naţional
Democratic din Germania, promotor activ al neo-nazismului, pe care cei mai mulţi locuitori cu capul
pe umeri ai Germaniei îl urăsc cu toată fiinţa lor, dar trebuia să îl aduc pe Asim în punctul în care
orice întîlnire cu mine să i se pară un adevărat coşmar. Unul din obiectivele politice ale NPD este
tragerea în ţeapă a celor ca Asim aşa că mă aşteptam să reacţioneze în vreun fel. Aveam dreptate,
dar se pare întrecusem măsura, pentru că Asim a început să se agite periculos de mult ducînd
mîna către hamul pistolului. Vestea bună era că a început să mă înjure în farsi - din care nu
înţelegeam decît cîteva cuvinte disparate - şi mi-a confirmat fără să vrea că e iranian. A renunţat să
mai scoată arma şi dacă n-ar fi fost şi lovitura dată cu toată puterea de care era în stare în peroneul
meu aş fi fost chiar mulţumit. Dar aşa, durerea ascuţită care îmi traversa tot corpul şi ieşea din mine
prin creştetul capului m-a făcut să răstorn tava cu restul de mîncare şi să mă ghemuiesc pe saltea
în aşteptarea sfîrşitului uraganului de furie care se părea că pusese stăpînire pe paznicul meu. Cu o
culoare gri în obraji - aşa cum se înroşesc meridionalii - Asim mi-a desfăcut cătuşa din inelul de
14
metal şi mi-a strecurat-o din nou pe mîna stîngă - nici David Blaine, magicianul nu ar fi făcut
scamatoria asta mai repede şi cu mai multă eleganţă. Cu aceeaşi repeziciune a strîns resturile de
mîncare, le-a pus pe tavă şi a ieşit pe uşă fără să uite bineînţeles să o încuie.
- Ma as-salaamah - i-am urat la revedere, dar deja nu mă mai putea auzi din spatele uşii
închise.
Eram mulţumit. Piciorul mă durea îngrozitor dar mai aflasem cîte ceva. Şi în situaţia în care
mă aflam, începusem să apreciez la adevărata valoare spusele lui Francis Bacon despre
cunoaştere şi putere.
Asim a plecat aşa că am rămas singur să mă gîndesc la ale mele. Şi e lucru sigur că sînt
multe la care trebuie să mă gîndesc. Miroase a molii. Nu ştiu dacă moliile chiar au un miros al lor
dar acum aşa mi se pare. Au trecut trei zile de cînd m-au adus în camera asta. Mă aflu undeva într-
un subsol, sau un beci sau o criptă - sau toate la un loc. Ştiu asta pentru că la venire a trebuit să
cobor pe scări, multe scări. Aveam mîinile legate la spate, cu ochii acoperiţi cu o legătură neagră şi
cu un căluş îndesat în gură care abia mă lăsa să respir. Asta nu m-a împiedicat să număr treptele
scărilor pe care am coborît. Au fost 56 în total, ceea ce înseamnă că mă aflu destul de adînc sub
pămînt. Confortul camerei l-ar fi mulţumit pe un spartan dar n-ar primi nici măcar o stea în sistemul
de clasificare a hotelurilor. O saltea trîntită într-un colţ, direct pe duşumeaua învechită, o chiuvetă
din plastic într-un colţ, cu un robinet încastrat acţionat de o fotocelulă, o toaletă tot din plastic prinsă
în podea şi o masă din lemn. Nu există ferestre ci doar o uşă metalică, fără mînere la interior.
Lumina vine din tavan printr-o placă de plastic transparent incasabil şi e inutil să mai spun că nu se
stinge niciodată. Indiferent cine sînt cei care m-au adus aici şi indiferent de intenţiile pe care le au,
este lucru sigur că au o mare experienţă în întemniţarea oamenilor.
Dupa ce m-au adus aici m-au dezbrăcat complet şi mi s-au luat absolut toate lucrurile :
hainele, ochelarii, telefonul cel nou, portofelul, mi-au luat chiar şi crucea metalică pe care o purtam
pe un şnur în jurul gitului. Mi-au dat o salopetă făcută dintr-un doc tare şi o pereche de papuci din
plastic. Salopetă e albastră, poate pentru a mă deosebi de prizonierii de la Guantanamo. Încă nu
ştiu să iau asta că pe o onoare sau ca pe o insultă. Am încercat să păstrez o oarecare măsură a
timpului care a trecut dar sînt sigur că după primele 24 de ore m-am încurcat în calcule. Doar
presupun că au trecut trei zile şi două nopţi de cînd am ajuns aici. Sînt sigur că era dimineaţă
devreme pentru că atunci cînd m-au scos din maşină era încă răcoare şi am auzit păsările cîntînd
aşa cum fac dimineaţa la răsăritul Soarelui. Cei care m-au condus pe drumul către celula în care
mă aflu nu erau prea vorbăreţi, doar suficient pentru a-mi da seama că vorbesc în germană. Dacă e
aşa şi nu mă înşel, situaţia mea e cu atît mai grea, întrucît germanii şi mai ales bavarezii iau toate
lucrurile mai în serios decît poate că ar trebui.
Auzul este singurul simţ cu care aş mai putea afla cîte ceva. Doar că nu se aude nimic.
Doar o singură dată pe zi - sau noapte, diferenţa nu o mai simt - se aud paşii cuiva care vine către
camera în care mă aflu, descuie uşa şi îmi pune în faţă o tavă cu mîncare. Îmi deschide cătuşele şi
îmi lasă o singură mînă liberă. După care stă în picioare şi aşteaptă să termin de mîncat cu o
singură mînă, ceea ce nu e cel mai potrivit lucru pe care îl poţi face cînd te aştepţi să respecţi
15
bunele maniere. Paznicul e în fiecare zi acelaşi, i-am învăţat ritmul paşilor care se aud cînd se
apropie de celula mea. L-am numit Asim, un nume scurt, uşor de ţinut minte. Am nevoie de lucruri
simple şi de cuvinte uşor de ţinut minte - de trei zile şi nopţi singura mea preocupare este memoria
iar asta poate duce la o oarecare stare în care te deranjează cuvintele lungi. Asim nu prea
vorbeşte. Sînt sigur că slujba pe care o are nu a cîştigat-o datorită elocvenţei. Mai degrabă datorită
uşurinţei şi vitezei cu care poate imobiliza un bărbat de 1.96 m şi 120 kg cum sînt eu. S-a întîmplat
la cîteva ore după ce am fost adus în camera asta, cînd Asim mi-a adus prima dată masa iar eu m-
am gîndit că ar fi o idee bună să încerc să îl dobor la pămînt, chiar aşa legat la mîini cum eram.
Evadarea părea un lucru nobil, aproape ca o datorie de onoare dar Asim m-a convind de contrariu
cu o lovitură bine plasată deasupra ficatului care m-a făcut să mă tăvălesc pe jos de durere şi care
mi-a scos din cap toate poveştile cavalereşti despre curaj şi neînfricare. De atunci, cînd Asim
deschide uşa am grijă să stau nemişcat şi să îl aştept să îmi ceară să mă ridic pe jumătate pe
salteaua mea, să îmi descuie cătuşele şi să îmi dea să mănînc. Mai devreme sau mai tîrziu, orice
prizonier sfîrşeşte prin a-şi respecta gardianul.
Am mai spus-o, miroase a molii. În copilărie asociam moliile cu mirosul de tutun. Aroma
aceea puternică dulce-înţepătoare pe care o au ţigările în pachetul proaspăt desfăcut, nu duhoarea
stătută a unei ţigări fumate şi stinse. Tata era un mic funcţionar într-o slujbă din care putea să facă
mici favoruri altor mici funcţionari care apelau la serviciile sale. Îşi primea răsplată în moneda
vremii, pachete de ţigări - Kent de cele mai multe ori, foarte rar Dunhill, Rothmans sau alte mărci -
pe care le aducea acasă, mîndru ca a mai trecut o zi în care şi-a întreţinut familia. Nu fumau
niciunul iar mama lua pachetele de ţigări, le desfăcea şi scotea tutunul pe o foaie de ziar, după care
îl îndesa în saculeti mici de pînză, făcuţi cu grijă dinainte. Lua săculeţii şi îi punea între hainele din
dulap pe lîngă pastilele de naftalina, împotriva moliilor. Jumătate din pachetele de ţigări le păstra
„ pentru doctor „ - aşa erau vremurile. E ciudat ce pot face pentru memorie o pereche de cătuse -
îmi aduc aminte o mulţime de lucruri, unele din ele pe care le credeam pentru totdeauna uitate. Îmi
aduc aminte cum un bătrîn care locuia la noi şi care practic m-a crescut mă lua în fiecare zi
dimineaţă şi mergeam să îşi cumpere un ziar pe care îl citea cu religiozitate pînă către prînz,
comentînd în surdină ce citea, lucruri de neînţeles pentru mine atunci dar care m-au făcut ca şi eu
la rîndul meu să îmi iau un ziar în fiecare zi şi să nu cred în toate prostiile despre Web 2.0, New
Media, blogging şi dispariţia iminenta a cărţilor şi a presei scrise pe hîrtie.
Îmi mai aduc aminte că jocul preferat al băieţilor din cartier era să îl legăm cu o sfoară pe
unul dintre noi în moduri cît mai sofisticate cu putinţă şi apoi să cronometrăm în cît timp se
dezleagă. Îmi cistigasem o oarecare notorietate la acest joc asa ca într-o zi ceilalţi băieţi m-au legat
de mîini şi de picioare şi m-au lăsat aruncat într-o magazie cîteva ore pînă cînd m-a găsit tata
plîngînd şi aproape sufocat. Nu din răutate sau cruzime făcuse asta ci doar din convingerea că nu
există nod pe care eu să nu îl pot dezlega. Au plecat convinşi că în cîteva clipe urma să mă dezleg,
specatacol devenit plictisitor pentru ei, prin repetarea lui zi de zi. Fusesem învins de propria mea
faimă şi de propria trufie - la fel ca şi acum. Din păcate nu-mi poate folosi la nimic îndemînarea pe
care o aveam atunci. Acum sînt legat la mîini cu cătuşe metalice Peerless model 700 cu lanţ, din
16
care nici Houdini n-ar putea să scape. Sau poate că ar putea, dar nu fără să facă vreun sunet care
să-l atragă în cameră pe Asim pregatit să refacă ordinea cu pumnii. Nu mă pricep la cătuşe dar aşa
scrie pe cele care îmi leagă mîinile acum. E curios la cîte lucruri te poţi gîndi atunci cînd nu ai nimic
altceva de făcut decît să te gîndeşti. E curios cum memoria ţi se ascute şi începe să dezgroape
lucruri pe care poate nici nu ştiai că trăiesc în tine şi prin tine, la fel ca un parazit. Îmi văd amintirile
ca pe un soi de tenie care stă în propriul meu creier, hrănindu-se şi umflîndu-se cu lucruri pe care le
doream de mult uitate.
Dar am ajuns la amintiri după ce timp de două zile m-am gîndit doar la cum am ajuns aici.
M-am gîndit şi am încercat să înţeleg şi să răspund la întrebarea „ cum ? „ pentru că deja aveam un
răspuns la întrebarea „ de ce ? „ Cum a fost posibil să nu ne dăm seama că sîntem urmăriţi şi că
cei care ne urmăreau aveau un mare interes în vieţile noastre. Cum a fost posibil să citim semne
vechi de sute de ani şi să nu le înţelegem pe cele care se aflau limpezi sub nasul nostru. Faima,
trufia, o prea mare încredere - toate acestea la un loc, păcatele primordiale. Am încercat chiar să
mă rog dar nici nu mai ştiu la ce. Poate că rezultatul nu va fi tragic - deşi dacă ceea ce cred se
adevereşte, cei care ne-au prins au o mare afinitate către lucrurile tragice. Însă deocamdată stau şi
mă gîndesc, oricum altceva nu am de făcut. Am încercat mult timp să îmi dau seama unde ne
aflăm. Judecînd după locul în care am fost prinşi ar putea fi o duzină de oraşe importante din
Europa. Sau cîteva mii de posibile orăşele, sate sau cabane într-o pădure pustie. Putem fi la
marginea Mediteranei sau la Baltică - ambele locuri sînt la fel de posibile. După ce ne-au prins am
fost pus într-o maşină, legat ca şi acum şi am mers cam cinci ore ( sau trei, sau opt - imi spune
creierul meu obosit ) aşa că putem fi oriunde. Dacă mă iau după accentul celor care ne-au
întimpinat, sîntem în Bavaria. Şi camera - celulă în care mă aflu are ceva ceva din austeritatea unui
castel sau al unei fortăreţe dintre acelea care umplu partea aceea a Germaniei. Ceva e sigur, nu
am mers cu avionul, mi-aş fi dat seama de asta.
Sînt sigur că şi Doru este aici. A fost adus cu altă maşină dar cînd Asim îmi aduce
mîncarea aud de fiecare data cum se deschide şi uşa camerei alăturate. Sînt sigur că Doru e acolo
avindu-şi Asim-ul sau. Poate că i-a dat alt nume sau poate că îl tratează cu acea ironie de care nu
scăpa nimeni dar cu siguranţă nu e mai liber decît mine. El ar trebui să fie păstrătorul secretelor şi
al misterelor care n-ar fi trebuit niciodată să fie aflate. Sau cel puţin aşa cred ei, păzitorii noştrii.
Pentru că şi eu ştiu la fel de multe ca şi Doru. Amîndoi ştim foarte bine ce am descoperit în această
aventură nebunească în mijlocul căreia ne-am aflat în ultimele două săptămîni. Sîngele lui nu este
important, sîngele nu are memorie, nu în cazul acesta cel puţin. Ştie la fel de multe lucruri ca şi
mine, la fel de multe ca şi Anca.
Deşi nu vreau asta, nu mă pot opri să nu mă gîndesc la Anca. Odată pornit, şuvoiul
memoriei este ca un rîu de munte umflat primăvara. Nu poţi să îl opreşti, nu poţi să îl întorci din
drum. Sper ca măcar ea să fie în siguranţă. A plecat pe neaşteptate şi toti am fost de acord că e
mai bine să ne despărţim. Trebuia ca măcar unul să trăiască, pentru a putea spune povestea, dar
acum nu mai sînt atît de sigur că va reuşi. Ei sînt atît de subtili prin metodele lor şi atît de
perseverenţi încît mi-e greu să cred că au făcut o astfel de greşeală. Că nu au reuşit să o
17
urmărească şi să o prindă. Poate că şi ea se află aici pe undeva, într-o încăpere ca şi a mea, legată
la mîini şi la ochi, aşteptînd ca şi mine să se sfîrşescă odată aşteptarea. Să se sfîrşescă şi Misterul
să fie revelat.
Bonzii budişti aveau dreptate cînd spuneau că pentru a atinge starea de graţie, trebuie ca
trupul să-ţi devină nefolositor. Poate că cei care ne ţin aici s-au inspirat din înţelepciunea aceasta şi
ne păstrează rupţi de orice formă de realitate - mai puţin mirosul moliilor - pentru a ni se revela
Misterul. Sau poate pentru a ne folosi pe noi să îl revelăm. Sofismul acesta face acum diferenţa
între viaţă şi moarte pentru noi. Asta o să hotărască cît de folositori sîntem şi dacă merităm să
trăim.
Printr-un joc al destinului am devenit posesorii şi depozitării unor secrete pentru aflarea
cărora mulţi ar fi în stare să ne ameninţe, să ne tortureze sau să ne ucidă. Datorită destinului dar şi
a propriei noastre încăpăţînări. Nu ştiu cine sînt cei care ne-au prins dar o listă imaginară poate fi
destul de lungă. Pot fi unii care vor secretul dezvăluit pentru a beneficia de averea şi puterea pe
care acesta le aduce. Pot fi alţii care îşi vor conservată puterea, ţinînd ascuns ceea ce ştim.
Competiţia e destul de ascuţită iar noi am picat exact în mijlocul ei. O întrebare îmi revine obsesiv în
minte : „ Dacă am fi ştiut de la început, am mai fi făcut toate eforturile pe care le-am făcut ? „ Nu pot
răspunde, nu încă. Beznă din faţa ochilor şi mîinile legate nu sînt chiar condiţiile ideale pentru a
răspunde la întrebări, chiar dacă ţi le pui tu însuţi. Fac doar un exerciţiu pentru a putea răspunde la
întrebările puse de alţii. Sînt sigur că mai devreme sau mai tîrziu cineva ne va pune întrebări. Multe
întrebări, la care fie va trebui să răspundem fie va trebui să murim.
Au trecut trei zile de cînd sînt în această stare. Trei zile, pentru că Asim a venit la mine de
trei ori şi am presupus că vine o singură dată pe zi. Mi-am păstrat o zonă în creier care nu face
altceva decît să ţină socoteala vizitelor paznicului meu. Poate că asta mă şi protejează împotriva
nebuniei. Am citit mai demult că cea mai înfiorătoare tortură este privarea de simţuri. Iei pe cineva,
îl scufunzi într-un recipient cu apă pentru a-i anula greutatea, îi acoperi ochii, urechile, nasul şi după
o vreme o să obţii halucinaţii, gînduri bizare, frică, depresie. Călăreţii Apocalipsei nu sînt doar patru,
ar fi foarte simplu aşa. Cei care m-au adus aici mă privează de văz şi auz dar mirosul de molii este
peste tot iar cătuşele au început să-mi intre dureros de mult în carne. Gînduri bizare am început să
am. Aştept cu interes halucinaţiile. Poate de aceea mi-am folosit memoria că să îmi păstrez mintea
aşa cum cred că ar trebui să fie. Am rechemat amintiri din propria copilărie, mi-am adus aminte de
culori şi sunete văzute şi auzite cu mult în urmă. Şi mai ales mi-am amintit fiecare secundă
petrecută pentru dezlegarea secretului - secretelor - care m-au adus aici.
Am cunoscut cîţiva oameni care aveau o neînfrînată dorinţă de a număra lucrurile din
preajmă lor iar eu mă număr printre ei. De cînd mă ştiu am încercat să număr. Etajele clădirilor pe
lîngă care trec, vagoanele trenurilor pe care le văd, scîndurile din pereţii unei cabane. Nu este nici
pe departe dovada unor neobişnuite abilităţi matematice. Cred doar că e doar un mod prin care îmi
păstrez mintea lucidă. O încercare prin care pun o oarecare ordine în haosul din jurul meu. Cînd
lucrurile sînt numărate nu mai există loc pentru interpretări şi confuzie. Şi acum, cînd amintirile îmi
deveneau prea puternice şi mă plictiseam - sau nu mai rezistam - să le folosesc, începeam să
18
număr. Am numărat 56 trepte pe care le-am coborît ca să ajung în temniţa mea, 22 de scînduri în
duşumea, 9 paşi pînă cînd Asim ajunge la mine. Găseam numerele şi asta mă elibera. Cînd am
terminat de numărat lucrurile din jurul meu am început să le număr pe cele din mintea mea. Am
numărat literele care formează cuvintele, am enumerat toate numele lui Dumnezeu, am numărat
imamii şiiţi păstrători ai înţelepciunii lui Mahomed, i-am numărat pe cei doisprezece apostoli, am
numărat legiunile romane. Într-un fel recunoşteam - chiar aşa indirect - că de aici a început totul.
Sună ciudat, însă de la glorioasele legiuni ale Romei a început această cavalcadă de evenimente
care m-a făcut să stau întins într-un pat, cu mîinile legate şi cu înecăcioasa duhoare de molii în nări.
Aşa că le număr, ca să repun lucrurile în ordine. Număratul lor este un ca un exorcism - ne-a
posedat un număr şi doar printr-un număr vom fi mîntuiţi.

19
 - PRIMA ITALICA –

În afară de 0, numărul 18 este singurul număr

care este egal cu dublul sumei cifrelor care îl
compun

Aproape toată viaţa mi-o trăisem în acelaşi oraş. Un oraş mic de cimpie, unul din acele
locuri despre care se spune că acolo fiecare cunoaşte pe fiecare. Aşa se spune, dar în ultimii ani nu
mai cunoşteam aproape pe nimeni şi probabil că şi mai puţini mă mai cunoşteau pe mine. Mă
izolasem de restul lumii nu din motive sofisticate, filosofice, ci din simpla comoditate. Aveam cîţiva
prieteni, aceeiasi de ani de zile cu care mă mai întîlneam din cînd în cînd să bem ceva şi să mai
vorbim despre ce se mai petrece în lume. Nu cunoşteam oameni noi şi nici nu îmi doream asta.
Cînd intilnesti persoane noi începi să depui eforturi pentru a deschide şi a întreţine acea relaţie iar
eu eram prea leneş pentru aşa ceva. Uneori mă întîlneam din întîmplare cu foşti colegi de şcoală
( pe mulţi nici nu îi mai recunoşteam ) şi după entuziastele „ ce mai faci ? „ şi „nu te-am mai văzut
de atîta timp” urmau minute întregi de tăcere întrerupte de fragmente de amintiri care capătau
accente aproape mitologice.
Amintiri iluzorii ale unor timpuri de aur în care totul era bine, în care viaţa era fără griji şi
cînd puteai face tot ce voiai
Eram de fiecare dată uimit de entuziasmul şi încăpăţînarea cu care vechii colegi încercau
să mă facă să-mi amintesc lucruri pe care le uitasem. Nu pentru că aşa aş fi vrut ci pur şi simplu nu
îmi propusesem niciodată să le ţin minte. Erau mulţi care trăiau încă în acele vremuri, ca şi cînd
atîţia ani ar fi trecut degeaba pe lîngă ei. Spuneau aceleaşi poveşti tocite, rîzînd în hohote de
întîmplări petrecute cu mulţi ani în urmă. Începusem treptat să îi ocolesc. Vroiam doar să evit acel
sentiment neplăcut că un străin îşi face loc cu sila în memoria mea şi îmi cere să mă port ca şi cînd
ultimii douăzeci de ani nici nu ar fi existat vreodată. Mă simţeam bine aşa cum eram, între cărţile
mele, fără să dau nimănui socoteală pentru actele şi spusele mele.
Pe Teodor Varga îl cunoscusem acum 12 ani. Pe vremea aceea eram încă profesor la un
liceu în care preocuparea principală atît a elevilor cît şi a profesorilor era cum să lipsească cît mai
mult de la ore. Abia ajunsesem acolo, plin de gînduri măreţe despre cît de importantă este educaţia
şi despre cît de nobilă e meseria celor care îi învăţa pe alţii. M-am vindecat repede în serile în care
ramineam singur cu cîţiva elevi de la seral care abia aşteptau să plece acasă. Şi care oricum nu
dădeau doi bani pe conjugarea verbelor. Eram profesor de Engleză, terminasem facultatea cu doar
trei ani înainte. Încă eram convins că dacă explici ceva de suficient de multe ori se va găsi cineva
care să înveţe ceea ce spui. Elevii mei nu erau de aceeaşi părere, din păcate. Foarte repede am
20
ajuns să aştept minute întregi pînă cînd apăreau trei - patru entuziaşti care nu îşi doreau atît să
priceapă ceva cît doar să fie prezenţi. Ştiau foarte bine că la sfîrşitul anului dacă va fi cineva care
să treacă clasă ei vor fi aceia. Aşa că în scurt timp am început să lipsesc din ce în ce mai des de la
ore, fără regrete şi fără mustrări de conştiinţă.
Puţinii prieteni pe care îi mai aveam erau deja căsătoriţi, unii aveau copii, aşa că serile
după ce mergeam la şcoală pentru a semna condica, mă retrăgeam la „Alexandros” . Era un bar -
terasă - patiserie, toate îngrămădite în două camere ale unei clădiri vechi cu etaj. Cîrciumă era a
unui machidon bătrîn, Iancu Geambazi, care făcea acelaşi lucru de cînd se ştia. Înainte de
comunişti cîrciumă fusese a tatălui său. Casa şi cîrciumă fuseseră naţionalizate şi tînărul Iancu
devenise gestionar. După Revoluţie îşi recîştigase casa, îşi făcuse primul SRL din oraş şi
continuase să-şi servească clienţii ca şi cînd nimic nu se întîmplase. Era un machidon din aceia
vechi, cu frică de Dumnezeu dar cu dispreţ faţă de oameni, cel puţin faţă de cei care nu erau la
rîndul lor machidoni. Firma şi cîrciumă se numeau la fel, „Alexandros” - urmînd obsesia comună
celor din neamul lor pentru Alexandru cel Mare - sau Machedon, cum insistă ei. Era un bun
antreprenor, mai ales că făcuse acelaşi lucru timp de 50 de ani fără întrerupere. Făcea cele mai
bune pateuri cu brînză - ca orice machidon care se respectă avea şi oi -şi vindea o bere la halbă
îndoită doar atît cît trebuie. Pe vremea aceea nu existau regulamentele şi regulile de astăzi iar
inspectorul de la Sanepid era client constant al barului. Bea o bere sau două, pleca cu 10 pateuri şi
o bucată de brînză învelite într-o hîrtie unsuroasă iar nea Iancu îşi continua nestingherit afacerea.
Mergeam acolo pentru că era o lume tare pestriţă. Muncitori ieşiţi din schimbul doi, cu
hainele murdare de ulei şi motorină care beau o bere stînd sfioşi în picioare la intrare, elevi
zgomotoşi care stăteau cu orele la un Cola la cutie şi o cafea, interlopi mărunţi care ocupau locurile
cele mai bune de pe terasă, cu scaunele direct pe trotuar cu faţa spre stradă pentru a vedea
frumuseţile locale care îşi făceau obişnuita plimbare de seară pe strada principală.
Era şi un fel de loc de întîlnire al celebrităţilor intelectuale ale oraşului. Francezul : profesor
de franceză care semăna cu Pierre Richard şi a căruia pasiune era să recite din Francois Villon
oricui era dispus să îl asculte. Dobrolski pictorul oraşului, celebru printr-o întîmplare. Secretarul de
partid dinainte de revoluţie îi dăduse în cap cu un tablou facut la comandă despre care credea că
este execrabil. Un fost profesor de Educaţie Fizică, acum alcoolic, care mergea cu teancuri de cărţi
îndesate prin pantaloni, pe care încerca să le schimbe pentru băutură. Tatăl lui fusese preşedintele
Tribunalului şi se zvonea că băgase o avere în cărţile pe care fiul lui acum le dădea pe degeaba.
Nu ştiu cît e de adevărat, cert este că şi acum îmi e ruşine cînd îmi aduc aminte că am luat de la el
o ediţie 1756 din „Principele” lui Machiavelli pentru două halbe şi un pachet de ţigări.
Îmi plăcea la „Alexandros” şi îmi făceam drum pe acolo aproape în fiecare seară. Luam o
bere - sau două, sau trei - şi stăteam pe terasă uitindu-mă la fetele frumoase care treceau. Era un
loc liniştit şi mă simţeam în siguranţă, dacă era un lucru pe care nea Iancu nu îl tolera, acesta erau
scandalagii. Mai apăreau unii cîteodată, cum se întîmpla în orice cîrciumă, mai ales una de cartier,
dar orice dispută era înăbuşită în faşă de către patron. Pentru cazurile grave nea Iancu ţinea
ascunsă sub bar o bîtă din lemn de salcîm, lungă de aproape un metru. Orice naiv care băuse prea
21
mult şi începea să facă tărăboi crezînd că nea Iancu nu o va folosi, se înşela amarnic. L-am văzut
cu ochii mei cum a rupt cu o singură lovitură, mîna unuia care flutura un cuţit prin aer şi cum l-a
aruncat afară în stradă. A aşteptat duba poliţiei să vină să îl ia, injurindu-l mărunt printre dinţi, în
limbă lui melodioasă, fără să îi pese nici o clipă că omul se zvîrcolea în praf de durere. A tras sforile
potrivite şi a scăpat de orice neplăceri. Dar în felul acesta, „Alexandros” devenise unul din cele mai
sigure şi democratice locuri din oraş în care să îţi petreci seara. Puteai oricînd să stai cu o bere în
faţă, fără teama de a fi agresat de cineva.
Nea Iancu era complet împotriva tehnologiei. Pateurile şi le făcea într-un cuptor aproape
antic, aşa cum învăţase de la tatăl lui, care la rîndul său făcuse acelaşi lucru în munţii Pindului.
Mereu îi dădeau tîrcoale vînzători de cuptoare moderne, din inox, electrice, aduse la mîna a doua
din Italia sau Turcia. Nea Iancu îi refuza cu obstinaţie şi îi gonea cu dispreţul lui suveran. Spunea : „
Dacă oile mele fac brînza fără curent electric de ce să fac eu frate pateuri cu curent electric care
mai şi costă ” continuînd să cumpere lemnele de salcîm şi mangalul cu care îşi încingea cuptorul.
Un aparat de radio şi mai tîrziu un televizor erau singurele lui concesii faţă de clienţi care îi
cereau mereu să-şi ia un video şi să le pună filme. Mai ales ţiganii spoitori care veneau în fiecare
Sîmbătă cu nevestele lor cu fuste înflorate şi cu cîte 5 - 6 copii să mănînce un pateu şi să bea o
bere. După o săptămînă de vîndut tot felul de prostii prin bazar vroiau să se distreze şi să se uite la
filme cu Chichician Marele Şarpe. A trebuit să aud asta de cîteva ori ca să realizez că „Cichician” nu
e altcineva decît celebrul Jackie Chan. Ţiganii aveau un respect amestecat cu adoraţia pentru
prestaţia eroico -comică a acestuia.
Într-una din aceste seri l-am întîlnit pe Doru. Îl observasem de mai mult timp, stînd mereu în
acelaşi loc, la aceeaşi masă. Doru deţinea recordul de a arăta cel mai nelalocul său în barul
„ Alexandros”. Într-un loc în care muncitorii din construcţii discutau aprins cu inginerii de la
Combinat iar micii schimbători de valută beau împreună cu noii îmbogăţiţi, proprietari de en-gros,
Doru făcea o figură aparte. Era intodeauna imaculat de curat. Nu se îmbrăca în costum şi cu
cravată dar şi dacă era îmbrăcat în pantaloni scurţi părea că e în uniformă de gală, gata de paradă.
Avea părul alb, intodeauna cred ca îl avusese, chiar şi în tinereţe. Îl purta scurt, cu o tăietură
aproape cazonă, deşi urma să aflu mai tîrziu că ura profund orice formă de înregimentare, orice i-ar
fi restrins libertatea. Stătea intodeauna la masa lui, aceeaşi, participînd destul de des la discuţiile
care de cele mai multe ori se purtau pe deasupra meselor, între toţi cei care se aflau în bar la un
moment dat.
Am schimbat primele vorbe cu el în toamna lui 1996, în timp ce toţi ceilalţi din bar strigau
unii la alţii vrăjiţi de confruntările politice care apăreau la televizor înaintea alegerilor. Erau cu miză
mare, pentru prima data dreapta politică - sau ce se înţelegea la noi prin dreapta - avea o şansă
reală în faţa stîngii comuniste care condusese nestînjenită în ultimii şase ani. Nu mă amestecasem
niciodată în politică, citisem prea mult ca să nu îmi dau seama ce se întîmplă şi nici nu mă uitam la
televizor atît de mult încît să ajung să fiu manipulat. Îmi luasem partea mea de înjurături de la
prieteni şi rude atunci cînd vorbeam despre răul făcut ţării ăsteia de către comunişti, aveam o
admiraţie nemărginită faţă de Petre Ţuţea, participasem la fiecare votare posibilă şi cam atît. Îmi
22
făceam un titlu de mindrie din faptul că nu participasem la votarea unei Constituţii republicane dar la
asta se reducea toată fronda de care eram în stare la adresa unui regim pe care îl dispreţuiam.
În seara aceea barul era plin. Se uitau uitînd să respire la ultima confruntare dintre cei doi
care urmau să candideze în alegerile prezidenţiale. Fără să intru am căutat din ochi un loc care nu
părea să existe. Doar Doru era singur la eterna lui masă şi cînd mi-a întîlnit privirea mi-a făcut un
semn că are un loc liber. M-am strecurat printre scaunele înghesuite de nea Iancu special pentru
acea ocazie şi m-am aşezat în faţa lui Doru, cu spatele la televizor.
- Bună seara. Mulţumesc pentru loc şi sper că nu vă deranjez.
- Bună tinere. Dacă mă deranjai ai fi fost primul care află asta, crede-mă. - mi-a răspuns cu
o voce joasă, pronunţînd cuvintele rar şi foarte încet. De multe ori, în discuţiile noastre a trebuit să îi
cer să repete ceea ce spusese. O făcea intodeauna, cu aceeaşi tonalitate, fără să pară că ar fi fost
deranjat.
- O să şi bei ceva sau doar ai venit să cauţi conversaţie ? - a spus, făcîndu-i semn lui nea
Iancu să se apropie.
- Ia să vedem. Berea o excludem, nu eşti proletar asta pot să o spun dintr-o privire. Nu pari
a fi cineva care îşi cîştigă existenţa cu mîinile, oricît de nobilă ar fi această ocupaţie. Angajat la stat
nu eşti, aşa că n-ai să bei nici vin. Vorbeşti folosind propoziţii scurte şi concise aşa că poet ratat
care bea vodcă în nici un caz. Whisky e pentru capitalişti şi întreprinzători, dar avem prea puţini şi
cei pe care-i avem beau din obişnuinţă bere. Aşa că îţi recomand un coniac. Este băutura zeilor şi a
burghezilor, singura clasă socială care şi-a dorit să fie asemenea zeilor, adică a nobililor .
- Şi nobilii ce beau ? - am zis eu, uşor amuzat de teoria socială a băuturilor alcoolice pe
care tocmai o enunţase.
- Nobilii beau tot coniac, fireşte, dar nu la „Alexandros” şi nu în compania intelectualilor.
Poate cîteodată, cînd simt nevoia de o recunoaştere şi o justificare pe temeiuri lumeşti sau divine a
naturii lor nobile invită un intelectual să deguste un Hine Triomphe Talent. Costă 6000 $ sticla şi îşi
merită fiecare cent.
- Dumneavoastră aţi băut vreodată aşa ceva ? - i-am spus, uimit de felul în care folosea
cuvintele.
- O singură dată, la invitaţia unui nobil fireşte. Dar lasă-mă să continui acum. După ce bea o
înghiţitură din acest nectar, intelectualul este gata să îşi folosesca spiritul, credinţa şi învăţătura
pentru a spune şi scrie orice nobilul îi va cere. Aşa s-au născut multe capodopere şi nu trebuie să
ne fie ruşine de asta. Din păcate, în timpurile pe care le trăim, nobilii au fost înlocuiţi de politicieni.
Iar aceştia nu sînt creditaţi de originea lor mai mult sau mai puţin nobilă ci de voturile a cîteva sute
de mii de băutori de bere. Haide să îi spuneam acestui destoinic barman ce vrei să bei.
- Rom - am răspuns fără ezitare. Mă aşteptasem la întrebare şi pregătisem răspunsul
doar din curiozitate, să văd cum încadra alegerea mea în teoria lui.
- Perfect. Domnule Geambazi adu omului un rom pe care îl vei trece pe caiet în dreptul
numelui meu.

23
 - Da dom’ profesor, imediat - răspunse cu amabilitate nefiresca nea Iancu.
Urma să aflu după aceea că Doru era singurul care folosea numele de familie al patronului.
Acesta afişa faţă de Doru o bunăvoinţă pur comercială, obligatorie pentru un un client exemplar cu
dare de mînă. Mai era şi o doză de respect datorată în mare parte statutului confuz de „Profesor” pe
care Doru îl avea printre obişnuiţii barului. Folosirea numelui său de familie îi dădea intodeauna lui
nea Iancu senzaţia neliniştitoare că e luat în rîs, dar faţa serioasă şi modul aproape oficial în care îi
pronunţa numele îl absolveau pe Doru de această bănuială. Mai mult chiar, îi garantau cel mai bun
tratament de care nea Iancu era în stare să îl acorde unui client, important sau nu.
- Se pare că nu m-am înşelat şi dumneata eşti un intelectual. Ai înţeles teoria mea, ai
învăţat regulile de generalizare şi ai început să cauţi particularizari şi cazuri excepţionale. Asta nu
poate fi decît lucrarea unui spirit înclinat către cercetare şi care nu se teme să gîndească singur
chiar dacă celorlalţi le repugnă asta. Romul îşi are locul lui în teoria mea. Este unificatorul, este
teoria cuantică aplicată trestiei de zahăr. Este misterul revelat şi gnoza băuturilor alcoolice. N-ai
văzut cum muncitorii pe şantier îşi iau o halbă de bere şi alturi un rom ? N-ai observat niciodată că
cel mai mărunt hoţ de butelii sau cel mai respectabil baron - înlocuit acum de un senator - intră într-
o cîrciumă ud pînă la piele într-o seară umedă şi rece şi cere un rom care să îl încălzească şi să îi
refacă încrederea în sine ? Tocmai de aceea romul este cald şi solar şi chtoneean şi misterios în
acelaşi timp. Este Alfa şi Omega, este Yin şi Yang, este băutura colericilor şi a melancolicilor
deopotrivă. Este licoarea misterelor şi a căutătorilor de comori. Crezi că piraţii ar fi putut să
jefuiască şi să incendieze Bermuda bînd vin ? Sau crezi că Ahab ar fi putut să o vîneze pe Moby
Dick dindu-i echipajului sau să bea bere ? Sînt mulţumit de alegerea pe care ai făcut-o, tînărul meu
prieten. Arată că ai inteligenţă, caracter şi mai ales suflet iar astea sînt virtuţi uitate în ziua de azi .

Tirada lui mă lăsase fără cuvinte şi asta mi se întîmplă foarte rar. Mai mult decît atît, eu
care eram obişnuit să găsesc răspuns la orice provocare mă simţeam oarecum confuz şi chiar
căutam să dezvolt toată această teorie a lui. Căutam deja în minte noi şi noi feluri de a include
băuturile în diverse categorii. Vocea lui care abia se auzea m-a scos din stupoare:
- Nu lua în serios toate prostiile mele şi bea-ţi romul. Nu am avut prea multe ocazii de
conversaţie aşa zis intelectuală în ultimul timp aşa că venirea ta în această seară a fost că o gură
de oxigen pentru organul care îmi guvernează inteligenţa. Mărturisesc că mă aşteptam să îmi
petrec seara răspunzînd la întrebări idioate despre cum şi cu cine votez, aşa că prezenţa dumitale a
fost şi este pentru mine extrem de plăcută. Ca să răspund acum unei prime întrebări care ţi-ar trece
prin minte, mă numesc Teodor Varga. Vei sfîrşi prin a-mi spune Doru aşa cum fac toţi cei care mă
cunosc, chiar dacă asta nu-mi place. Sînt - sau mai bine spus, am fost - arheolog, dar de cîţiva ani
buni n-am mai ţinut o lopată în mînă. Aş putea spune că sînt la pensie, dar asta ar fi o insultă pentru
pensionari - am doar 50 de ani. Mai cinstit spus, îmi împart timpul între cărţile mele as i şi mă pot
lăuda cu o bibliotecă remarcabilă, la care în timp sînt convins că îţi voi da şi ţie acces - mărirea
profitului domnului Geambazi consumindu-i băuturile scumpe şi din cînd în cînd, practicarea nobilei
arte de a visa pe malul unei ape, artă pe care unii în mod vulgar o numesc pescuit. Din fericire am
24
moştenit o situaţie financiară care îmi permite să nu muncesc şi să fac doar ce îmi place. În anumite
limite, fireşte.

Eram uimit şi asta era puţin spus. Venisem la „Alexandros” în acea seară mai mult din
obişnuinţă decît din alte motive. Convins că voi bea o bere sau două - proletare, ştiam acum - voi
vedea circul mediatic de la televizor dat de alegeri după care voi pleca uşor către casă, bifînd în
calendar trecerea unei alte zi. Şi acum mă găseam în faţa unui personaj căruia nu i se potrivea nici
o etichetă - „bizar” ar fi fost cea mai apropiată, dar fără să îl descrie nici pe departe în totalitate.

- Dumneavoastră vorbiţi ca în Evul Mediu tot timpul sau doar la o ocazie specială, ca
acum cînd aveţi pe cineva care să vă asculte ?
- La ocazii, nu te teme. În mod normal, vorbesc normal. Ia-o ca pe un test dacă vrei.
Dacă cineva apreciază felul acesta de vorbi, în care descrii lucrurile cu multe cuvinte, atunci acel
cineva este o persoană care înţelege din ce e alcătuită o conversaţie. Nu din mîrîituri, exclamaţii,
onomatopee şi prescurtări. La urma urmei Creatorul a trebuit să folosesca o mulţime de cuvinte
pentru a scoate lumea din haos. Îmi plac cuvintele şi îmi plac cei care ştiu să se folosească de ele.
Dar pentru că veni vorba, dumneata cu ce îţi ocupi vremea atunci cînd nu îi bei berea domnului
Geambazi ?
- Tot cu cuvinte. Doar că nu sînt ale mele ci ale altora. Sînt profesor deocamdată, dar
sînt pe cale să renunţ. Încerc să cîştig mai mult din traduceri şi să fac din asta principala mea
preocupare. Am mai avut cîteva contracte, cîteva manuale tehnice, interpretare pentru diferite
asociaţii şi firme. Deocamdată nu îndeajuns pentru a putea trăi.
- Traducător… O meserie fascinantă, recunosc. Şi nu îndeajuns de apreciată, dacă
judecăm după influenţa pe care o poate avea - spuse cu o uşoară ironie Varga.
- Influentă ? În ce fel ? - am întrebat, mirat.
- Influentă, desigur. Cîţi şefi de stat nu iau decizii bazate pe înţelegerea şi formularea
unui traducător ? Cîţi negustori nu încheie afaceri de miliarde avînd încredere în cuvintele unui
tălmaci ? Cîte vieţi au fost şi sînt încă schimbate de modificarea sensului unui cuvînt din Biblie sau
Coran, făcută de un nepriceput acum 500 de ani ? Sigur că e o meserie influentă.
- Deocamdată la mine nu e e cazul domnule Varga. Nu sînt multe mistere sau enigme în
manualul unui mixer sau într-un pliant de prezentare a Asociaţiei Filatelistilor.

Băusem romul şi eram obosit. Eram obişnuit să dorm devreme iar gălăgia din bar mă
obosea şi mai tare. Candidaţii îşi terminaseră înfruntarea la televizor. Vroiam să ajung acasă şi să
mă gîndesc în linişte la toate cele petrecute în acea seară. M-am ridicat de la masă, i-am mulţumit
lui Varga şi i-am urat o seară bună. Însă înainte de a pleca l-am întrebat - tocmai îmi adusesem
aminte :
- Dar dumneavoastra ce beti de obicei domnule Varga ?
- Absint, dragul meu. Absint. E băutura nebunilor, a geniilor şi prin excelenţă a
25
 excentricilor. Îi plătesc o mică avere în fiecare lună domnului Geambazi să îmi procure rezerva
necesară. Dar aspectul banilor e neimportant atunci cînd vine vorba de satisfacerea micilor mele
capricii.
Pe vremea aceea puţină lume auzise măcar de absint. Se găsea rar şi doar în puţinele
magazine de lux din Bucureşti. Oricum nu cumpăra nimeni aşa ceva. Judecînd după preţul
exorbitant al băuturii sale preferate, domnul Varga trebuia să fie foarte confortabil din punct de
vedere financiar. Dar acesta era doar cel mai mic dintre misterele care păreau să îl înconjoare.

După acea seară am început să mă întîlnesc şi să vorbesc cu Teodor Varga destul de des,
poate de două - trei ori pe săptămîna. Îşi bea absintul şi îmi povestea cu vocea lui joasă tot felul de
lucruri. Despre el, despre viaţa pe care o trăise, despre cărţile pe care le citea. Eram un bun
ascultător şi întruchipăm partenerul lui ideal de conversaţie. Nu puneam multe întrebări, pentru că
nu era nevoie. Lui Doru îi plăcea să se audă vorbind şi să dezvăluie lucruri despre el. Aşa am aflat
că la începutul anilor `60 părinţii lui emigraseră în Franţa, cînd el avea doar 16 ani. Se stabilise apoi
în Elveţia iar în 1990, imediat după revoluţie se întorsese, hotărît să îşi petreacă restul vieţii în ţară.
Nu fusese niciodată atras de aglomeraţie aşa că a hotărît să se stabilească în orăşelul în care trăia
şi acum. Alesese locul acesta după apropierea de Bucureşti şi apropierea de fluviul care îi permitea
să îşi treacă timpul cu pescuitul. Bunăstarea sa finaciara o punea pe seama unui şir de moşteniri
recente care îi permitea să ducă o viaţă aşa cum îşi dorea - liniştită, fără griji şi înconjurat de o lene
regală.
Îi plăcea să vorbească despre profesia lui şi avea intodeauna la dispoziţie o mulţime de
poveşti cu întîmplări de pe diverse şantiere arheologice. Era departe de imaginea lui Indiana Jones
- nu avea nici bici, nici haină din piele iar simţul aventurii îi era complet atrofiat. Ţinea foarte mult la
confortul lui şi banii pe care aparent îi avea îi permiteau să ducă o viaţă relativ uşoară. După ceva
timp şi cîteva întîlniri m-a invitat la el acasă. Avea o casă mică, cu o grădină în spate, cu toate
utilităţile care ne fac viaţa plăcută. Camera principală era o bibliotecă - birou - cameră de zi în care
îşi ţinea colecţia impresionantă de cărţi şi cîteva obiecte vechi găsite în timpul peregrinărilor sale ca
arheolog. Avea un perete acoperit cu hărţi vechi pentru care avea o adevărată pasiune. Am
petrecut multe ore pe tereasa plină de flori din spatele casei sale, încercînd diferite tipuri de rom şi
vorbind despre orice - de la extraordinara intuiţie a lui Schliemann pînă la luptele politice în toi din
acea perioadă. Despre un singur subiect refuza cu încăpăţînare să vorbească am familia lui. Nu
am aflat niciodată unde se născuse sau despre părinţii lui. Dacă fusese vreodată căsătorit sau dacă
avea copii. De fiecare dată cînd încercam să îl întreb ceva, schimba vorba cu o ironie nedisimulată
şi îmi dădea de înţeles că viaţa lui personală nu mă priveşte. Am înţeles asta destul de repede şi i-
am respectat dorinţa, chiar dacă asta se adăuga la aura de mister pe care singur o construisem în
jurul său. Îmi era greu să înţeleg de ce o persoană cu posibilităţile lui alesese să se îngroape în
locul acela aflat în afară timpului în care trăiam.
În următorii trei ani intilnirile noastre au devenit din ce în ce mai dese. Aproape cu
regularitate, în fiecare Miercuri, Vineri şi Sîmbătă seara ne vedeam. Fie la „ Alexandros”, fie la el
26
acasă, ne întîlneam şi vorbeam. Uneori şi în alte zile, mă suna şi mă ruga să trec pe la el. Fie
găsise o interpretare nouă a unor glife mayase, fie îmi cerea părerea despre o nouă reţetă de
mămăligă pe care o folosea drept momeală la pescuit. De fiecare dată discuţiile se încingeau şi se
prelungeau mult peste miezul nopţii. Niciodată nu se enerva şi nici nu ridica vocea. Dacă
argumentele găsite de mine i se păreau valide, intodeauna recunoştea că nu are dreptate.
Eu începusem să lipsesc din ce în ce mai mult de la şcoală, nu că cineva mi-ar fi simţit
lipsa. Începusem să îmi fac puţină reclamă, prin ziare şi reviste la început. Prindeam cîte o lucrare,
traduceri de mici dimensiuni, pe puţini bani, dar începusem să am o clientelă. Îmi imaginam viitorul
într-un birou, înconjurat de dicţionare, fără şefi şi fără program, traducînd doar ce îmi place. Doru
mă încuraja, se oferise într-un timp să îmi finanţeze începuturile acestei afaceri. Am refuzat net, nu
vroiam să am datorii de felul acesta nici la el nici la altcineva.
Abia descoperisem Internetul şi eram fascinat de posibilităţile care mi le oferea. Pusesem
mîna pe cîte un calculator cu ceva timp în urmă şi încercam să învăţ tot ce îmi trebuia pentru a-mi
face munca mai uşoară. Multe din traducerile care mi se cereau se refereau la manuale, programe,
componente aşa că învăţam chiar fără să vreau. Foloseam e-mail-ul regulat ca să ţin legătura cu
clienţii şi începusem să plasez anunţuri care chiar începuseră să îmi aducă clienţi. Doru refuza cu
încăpăţînare să aibă de-a face cu toată povestea asta legată de calculatoare şi Internet. Spunea
mereu că dacă are ceva de spus preferă să o spună cuiva direct, în faţă, şi nu ascuns după un
monitor. Nu îl contraziceam şi nici nu încercam să îl conving dar eu continuam să învăţ din ce în ce
mai multe despre asta. Mă înscrisesem pe toate site-urile specializate în traduceri, comentam pe
forumuri şi îmi făceam cunoştinţe şi prieteni în toată lumea. Chiar la sfîrşitul anilor `90 îmi făcusem
un site în care îmi lăudam marfa pe care o aveam de vîndut - propria minte.
Începînd cam de atunci, intilnirile cu Doru începuseră să se rărească. Lumea pe care o
ştiam începuse să se transforme într-un ritm rapid iar eu îmi doream să mă transform odată cu ea.
În Martie 2000 am inaugurat biroul la care visam, într-o garsonieră închiriată. Era mic, cu pereţii
proaspăt zugrăviţi proaspăt, cu rafturi pline de dicţionare şi cu o masă pe care trona un calculator.
Era mic dar era al meu şi eram singurul care avea cheia. Doru a venit la inaugurare şi m-a felicitat
din toată inima. Eram dator la cîteva bănci şi la majoritatea cunoştinţelor dar eram hotărît să merg
pe calea aceasta şi să nu mă mai întorc la şcoală niciodată. Deschideam la 6.00 dimineaţa, îmi
citeam e-mail-ul şi faxurile şi mă apucam de treabă. După 14 ore şi zece cafele consideram că
muncisem destul şi mă duceam spre casă. Nu mai aveam chef de „Alexandros”, nici de Doru.
Vroiam doar să mă întind în pat şi să dorm - să uit toate cuvintele acelea care îmi trecuseră toată
ziua prin minte, fără măcar să fie ale mele. Începusem să am lucrări serioase, de zeci de pagini,
lucrări obscure medicale sau tehnice sau care vorbeau de sisteme politice. Lucrurile se mişcau,
erau firme, corporaţii, care vroiau să intre cu afaceri în România sau să-şi vîndă produsele. Se
vorbea din ce în ce mai serios de intrarea în UE, erau mii de legi şi de documente de tradus iar eu
îmi luam partea. Îmi plăcea ceea ce fac şi începusem să măresc preţul serviciilor mele aşa că
începeam să am mai mult timp liber. Îl foloseam tot ca să învăţ, alte limbi fireşte. Făceam asta cu
uşurinţă, îmi descoperisem talentul acesta tîrziu, mai mult din întîmplare. Memoria bună şi urechea
27
muzicală pe care le aveam mă ajutau. Intodeauna îmi plăcuseră cuvintele, găseam conexiuni cu
repeziciune chiar în limbi despre care n-ai fi spus că au ceva în comun. Spaniola şi Franceza au
fost uşoare, Germana mi-a luat un an. Am învăţat Finlandeza doar ca să citesc Mika Waltari în
original - chiar dacă traducerea cărţilor lui în Română era excelentă. Au urmat Gaelic şi Araba, cu
eforturi dar fără să mă dau bătut. În copilărie citisem o nuvelă SF în care autorul descria o rasă
numită ploieni care aveau capacitatea ca în cîteva ore să înveţe orice limbă, cît de exotică ar fi fost.
Autorul concluziona că dacă nu ar fi avut obiceiul de a dormi 23 de ore din 24 rasa ploienilor ar fi
fost stăpîna Galaxiei. Nu-mi doream să fiu stăpînul Pămîntului, doar să fiu în stare să citesc un ziar
în cît mai multe limbi. Ultimul an mi-l petrecusem începînd sa învăţ Aramaica. Eram fascinat de
vechimea ei şi mai ales de faptul că mult timp fusese lingua franca pentru tot Orientul. Era aproape
unanimă părerea că Iisus vorbise şi predicase în Aramaică. L-am întrebat despre asta şi pe Doru şi
cu tot spiritul lui de a se contrazice a trebuit să se arate de acord cu ipoteza asta.
În ultimii ani, Doru începuse să lipsească destul de mult din oraş. Întîlnirile noastre nu mai
erau atît de dese. Eu eram veşnic ocupat. Fie la birou, muncind la traducerile mele fie cu cîte o fată,
dintre cele care defilau prin faţă la „Alexandros” pe care o prezentam cunoscuţilor drept „noua mea
prietena”. Nu erau legături serioase sau permanente. Intrau în viaţa mea, constatau repede că nu
am gînduri nici de însurătoare nici de îmbogăţire peste noapte şi dispăreau. Cu cîteva dintre ele
mersesem la întîlnirile cu Doru şi nici una nu scăpase de ironia lui muşcătoare. Din respect pentru
mine îşi camufla misoginismul dar nu le putea ierta stupiditatea. Poate din cauza absentei mele sau
poate din alte motive, plecările lui Doru deveneau din ce în ce mai dese şi mai lungi. Cînd se
întorcea, mă căuta şi spunea că a fost într-o călătorie. Niciodata nu-mi spunea mai multe. Unde a
fost, cu cine şi ce a făcut. Avea şi paşaport elveţian iar în vremea aceea, cînd se stătea la cozi lungi
pentru a lua o viză, noţiune de călătorie avea încă ceva misterios.
Chiar cu plecările prelungite ale lui Doru, eram mulţumit de viaţa pe care o duceam.
Reuşisem ca în vremurile acelea tulburi să nu mă amestec în multe încurcături, făceam ce îmi
plăcea, banii începuseră să vină. Nu mă îmbogăţeam dar nici nu-mi doream asta. Mergeam cu
noua mea prietenă a momentului două săptămîni la mare şi una la munte şi viaţa era frumoasă.
Exersam Aramaica în fiecare zi şi eram mulţumit de progresele făcute. Nici una din limbile nou
învăţate nu le foloseam în profesia mea. Le învăţam doar pentru că simţeam că pot să fac asta şi
pentru că nu vroiam să îmi irosesc singurul talent cu care fusesem înzestrat.
Cu doi ani în urmă îl cunoscusem pe Mihai, şeful SRI-ului local. Ne întîlnisem dintr-o
întîmplare, la un chef dat de un prieten comun. Era un bărbat scund, cu un păr creţ şi prea devreme
cărunt, pus în umbră de un generos început de chelie. Depăşise de mult greutatea ideală şi după
cum mînca fripturile puse pe grătar de prietenul comun nu mai dura mult pînă să nu mai fie în stare
să treacă un test de pregătire fizică. Jovialitatea lui era depăşită doar de amabilitatea de care dădea
dovadă şi era cea mai depărtată de clişeul de „spion” persoană pe care o întîlnisem vreodata.
Înfăţişarea lui şi felul în care vorbea ţi-ar fi spus mai mult că e agent de asigurări decît şef de
serviciu secret. Ne-am împrietenit e mult spus, dar aveam o simpatie reciprocă unul pentru celălalt.
Avea o colecţie impresionantă de bancuri - fapt care îmi confirma oarecum teoria. Întodeauna am
28
crezut că cei care ştiu şi spun multe bancuri au ceva de ascuns. Iar Mihai, sigur avea o mulţime de
lucruri pe care fie nu vroia, fie nu putea să le spună. A aflat relativ repede de talentele mele
lingvistice şi nu a trecut mult timp pînă ce a început să-mi ceară serviciile. Nu aveau pe nimeni care
să înţeleagă Araba şi în timpurile pe care le trăiam, limba asta devenise importantă. Mai ales pentru
serviciile secrete dintr-o ţară membră NATO şi avînd legături politice tradiţionale cu lumea arabă.
Mihai a început să-mi ceară să îi traduc diferite texte - nevinovate la început, din ce în ce mai
sensibile după aceea. Le traduceam, cît puteam de bine şi mă abţineam intodeauna să pun
întrebări sau să fac cometarii. Mă plătea întodeauna, cu suma cinstită şi fără factură sau orice altă
înregistrare. Îmi convenea de minune, nu mi-a plăcut niciodată să plătesc impozite fără să văd că
se face ceva cu ele. Mihai era mulţumit, îşi făcea şi el treaba, plata o făcea probabil dintr-un cont
aflat la dispoziţia lui. Ce era mai important e că avea încredere completă în mine. Îi făceam treaba
rapid fără să mai fie nevoit să apeleze la maşină birocratică a propriului serviciu. Eu luăm banii şi
eram mulţumit că munca mea a ajutat poate să împiedice un atac terorist sau poate o evaziune
fiscală de proporţii.
Colaborarea asta a continuat în linişte un timp, pînă acum cîteva săptămîni. În
seară aceea fusesem la „Alexandros” ca de obicei. Lumea se schimbase şi „Alexandros” odată cu
ea. Muncitorii de la Combinat erau înlocuiţi de „antreprenori în constructii”. Foşti instalatori şi
zugravi care învăţaseră să pună rigips. Profitau că cei mai buni meseriaşi erau în Spania şi în Italia
şi luau şapte piei de pe clientul naiv. Toată lumea construia peste tot şi „antreprenorii” îşi găsiseră
nişa. Beau tot bere, Doru mă avertizase că teoria lui nu se modifică odată cu evoluţiile istorice.
Infractorii cei vechi îmbătrînisera, cei noi spărgeau bancomate prin Irlanda şi Australia. Pînă şi
fetele care ieşeau la plimbare erau diferite - mai urîte şi cu picioarele crăcănate. Doar nea Iancu era
neschimbat, puţin mai gîrbovit dar cu braţele la fel de vînoase şi avînd mişcările la fel de sigure.
Doru lipsea de două luni din oraş, nu mă aşteptăm să îl prea curînd. M-am aşezat singur la o masă
şi i-am cerut un coniac lui nea Iancu. Nu aveam nici o „noua prietena” aşa că mă aşteptam să fie o
seară cît se poate de liniştită. Doar mulţumirea dată de prima înghiţitură de coniac m-a făcut să
răspund la telefonul mobil cînd acesta a sunat.
- Bună seara. Deranjez ? - am auzit vocea lui Mihai, jovial ca întodeauna.
- Nu Mihai, spune. – i-am raspuns, stăpînindu-mi cu greu iritarea.
Mă scotea din sărite acel „deranjez ? „ prezent de fiecare dată cînd Mihai mă suna. Nu-mi
plăcea să vorbesc la telefon, foloseam un mobil doar din motive profesionale. Nu ştiam niciodată
cînd un client îmi găsea numărul pe Internet şi mă suna să îmi propună o lucrare. Nu aveam încă
destui clienţi ca să îmi permit să renunţ la unul nou. Dar fără asta, consideram că orice telefon
primit pe mobil deranjează, aşa că Mihai nu făcea decît să-mi accentueze această stare.
- Aş avea nevoie de ajutorul tău, dacă e posibil. Ca de obicei o traducere.
- Da, nu-i problemă. Pune-o pe mail şi pînă mîine la prînz e gata - i-am spus,
gîndîndu-mă că am scăpat uşor de data asta.
- De data asta nu e cum făceam de obicei. Am nevoie de tine în Bucureşti.
- În Bucureşti ? - mirarea mea era justificată, oarecum. Era ceva nou, eu nu eram
29
angajatul lui, nu eram „operativ”. Ca să merg la Bucureşti însemna că trebuie să particip activ la o
anchetă şi ştiam că nu e treaba mea să fac asta.
- Ştiu, nu e ceva obişnuit. Îţi cer asta doar pentru că am o datorie de plătit şi nu ştiu pe
nimeni altcineva care poate să mă ajute. Au un caz în Bucureşti şi cel care trebuie să se ocupe de
asta e plecat, e bolnav, s-a îmbătat, dracul să-l ia. Cel care are e cazul e un prieten de-al meu, el
m-a sunat să mă întrebe dacă ştiu pe cineva, eu m-am gîndit la tine. E un text in Arabă tu trebuie
doar să ne spui ce înseamnă, atîta tot. Plătesc traducerea, cheltuielile triplu dacă vrei pentru că e
noapte. Zi-mi unde eşti, vin cu maşina. Ieşi pe trotuar ca să te văd. În două ore trebuie să fim acolo.
I-am spus că sînt la „Alexandros” şi am închis. Nu aveam ce să mai spun. Amabilitatea lui
mă învinsese încă odată. Nu era prima dată cînd bănuiam că felul în care se purta era pur şi simplu
învăţat la şcolile alea ale lor, dar manipularea funcţiona. I-am plătit lui nea Iancu pentru coniacul
băut pe jumătate şi am ieşit pe trotuar. În zece minute maşina lui Mihai a apărut lîngă mine.
Conducea el şi cu un zîmbet pînă la urechi m-a invitat să urc în dreapta.
Drumul pînă la Bucureşti a fost un amestec de amabilităţi, recunoştinţă şi bancuri ( Într-o
bună zi un muncitor în construcţii vine acasă şi îşi găseşte nevasta în pat cu alt bărbat. Îl ia la
palme şi îl tîrăşte în magazie unde îi prinde, ei bine - bărbăţia - într-o menghină. Acesta urlă cît îl ţin
puterile, imploră şi întreabă terorizat : „n-ai să mi-o tai, nu-i aşa ?. Te rog, spune-mi, nu-i aşa că nu
mi-o tai ?. La care bărbatul răspunde „nu, sigur că nu. Ţi-o tai singur, eu doar am să dau foc
magaziei. „ ). Cascade de rîs, discuţii inutile şi politicoase dar nici un cuvînt despre ce urma să fac
la Bucureşti.
- Nimic deosebit. Doar să ne traduci un text. - răspundea invariabil întrebărilor mele.
- Dar care sînt circumstanţele ?
- Nu pot sa iţi spun. Trebuie sa vezi cu ochii tai, eu nu trebuie sa te influenţez.
Nu-mi convenea dar a trebuit să tac. Îl cunoasteam de acum destul de bine pe Mihai ca să
ştiu cînd e dispus să vorbească şi cînd nu.
Nu ştiam atunci în ce urma să mă bag. Nu ştiam că toate eforturile mele de a mă feri de
orice încurcături urmau să eşueze lamentabil în acea seară. Acum, cînd îmi aduc aminte de toate
aceste lucruri, încă nu îmi pot răspunde la întrebarea „ dacă aş fi ştiut, aş fi făcut oare la fel ?”

30
 A DOUA AUGUSTA

18 se află scris în palma dreaptă a arabilor

După o oră şi jumătate de condus isteric, pe autostradă şi apoi prin Bucureşti, Mihai a oprit
în sfîrşit în faţă unui bloc. Cenuşiu şi apăsător, ca atîtea altele. Din cîte ştiam eu oraşul, ne aflam pe
undeva prin Vitan, dincolo de Splai, în reţeaua aceea de străzi umbrite de plopi. Nu umblasem
niciodată prea mult prin zona aceea, cînd mergeam în Bucureşti urmam doar străzile principale. În
faţa blocului era adunătura obişnuită de gură cască, obişnuiţii evenimentelor care le însufleţeau
comunitatea. Două maşini ale Poliţiei încercau să dea un aer profesional întregii afaceri. Două
televiziuni apăruseră şi probabil editorii de ştiri îşi frecau deja mîinile. Nu mă aşteptam să fiu chiar
în miezul acţiunii, nu făcusem asta niciodată. De obicei stăteam în biroul meu, îmi citeam mail-ul şi
primeam acolo tot ceea ce Mihai îşi dorea să afle de la mine. Deja expunerea în care mă aflam
începea să mă deranjeze. Gălăgia făcută de grupul de gospodine şi taţi de familie în pijamale aflaţi
în faţa intrării, luminile intermitente ale maşinilor de Poliţie îmi dădeau o acută senzaţie de ireal cu
care nu mă simţeam deloc confortabil. La urma urmei eram doar traducător nu vreun comisar cu
pălărie şi pistol. Mihai m-a scos din starea aceea împingîndu-mă către intrare :
- Haide, trebuie să intrăm. Etajul doi. - mi-a spus avînd în voce doar o urmă a
amabilităţii cu care mă tratase pînă atunci.
Am intrat pe scara întunecoasă şi am urcat pînă la etajul doi, cu Mihai în spatele meu, ca şi
cînd ar fi vrut să se asigure că nu fug undeva. Apartamentul era chiar în capătul scărilor, cu uşa de
la intrare larg deschisă. Toate luminile păreau că sînt aprinse iar în hol şi în bucătăria îngustă
păreau că se află o mulţime de oameni preocupaţi - sau cel puţin care dădeau impresia asta.
Imediat ce am intrat, unul din ei s-a apropiat de noi. L-a îmbrăţişat cu efuziune pe Mihai iar mie mi-a
întins o mînă uscată cu degete scurte.
- Bine că aţi ajuns. Ăştia de la Poliţie vor să-şi facă treaba şi să ia cadavrul de aici ca să
îşi poată folosi jucăriile lor cu amprente şi mostre ADN. Nu ştiu cît mai pot să îi ţin pe loc.- spuse el
cu o voce în care se citea oboseala.
- Cadavru ? Ce cadavru ? - am spus eu, enervarea depăşindu-mi stăpînirea de sine.
Nu-mi venea să cred. Mihai mă băgase în cunoştinţă de cauză într-o poveste cu care nu
vroiam să am de-a face absolut deloc. Avusesem de-a face cu moartea, într-o măsură normală aş
zice. Fusesem la cîteva înmormîntări silit de cutumele sociale, îmi muriseră cîteva persoane dragi
dar asta era toată istoria relaţiilor mele personale cu moartea. Nu-mi plăcea, dar cui îi place ?
Aveam o părere foarte precisă asupra propriei mele morţi - nu mă speria, ba chiar aveam o
oarecare seninătate asupra acestui eveniment. Dar moartea cu M, manifestările ei crude şi
nemascate, cu asta nu avusesem de-a face pînă acum şi mărturisesc că nici nu-mi doream. Insă
iata cum dintr-o dată, mă trezeam într-un apartament undeva în Bucureşti, cu o grămadă de poliţai
şi alte persoane oficiale care îmi cereau să am de-a face într-un fel cu un cadavru. Nu era în nici un
31
fel modul în care îmi vedeam exercitarea meseriei mele cinstite şi liniştite, de traducător. Dar se
pare că ei gîndeau altfel, pentru că Mihai spuse cu eternă lui amabilitate :
- Hai să nu ne enervăm şi să spunem lucruri pe care le-am putea regreta. Nu i-am spus
nimic încă, am vrut să vadă totul în ansamblu. - spuse el, încercînd un fel de scuză către cel cu
care abia se întîlnise. Poate că sînt lucruri aici pe care el poate să le vadă şi noi nu putem, nu ştiu.
Mai bine spune-ne tu ce crezi ca s-a s-a întîmplat.
- Avem cadavrul unei femei în vîrsta de … - începu misteriosul domn, cu degete boante
şi voce obosită, dar nu continuă pentru că l-am întrerupt brusc. Enervarea îmi creştea cu fiecare
cuvînt pronunţat care nu îmi explica ce caut eu de fapt aici.
- Iar dumneavoastră sînteţi ... ? am vrut să fiu eu ironic, dar mi-a ieşit agresiv de-a
binelea.
- Sigur, greşeala mea, am uitat - interveni Mihai, veşnic împăciuitor. Domnul este
colegul şi prietenul meu, Marian Dobre. Am fost în şcoală împreună, am trăit multe întîmplări. Îţi
aduci aminte acum opt ani …
- Mulţumesc, nu vreau toată istoria - am spus, uimit de încăpăţînarea cu care Mihai
continua să îşi joace rolul de persoană amabilă şi populară.
- Iar dînsul este traducătorul nostru semi-oficial, care ne-a scos de multe ori din situaţii în
care nu am fi dorit să ajungem. -a continuat el, fără să pară afectat de întreruperea mea.
- Mulţumesc Mihai, puteţi acum să continuaţi domnule Dobre. Am vrut doar să ştiu cu
cine vorbesc.
- E perfect de înţeles, o să continui. Femeia asasinată - nu avem nici un dubiu ca a fost
asasinata - era în vîrstă de 36 de ani. Se numeşte Dominique Gilliard. În cameră s-a găsit
paşaportul ei, aşa am aflat toate lucrurile astea. S-a născut în Yverdon-les-Bains, cantonul Vaud, în
Elveţia, ultimul domiciliu în Berna. Dublă cetăţenie, elveţiană şi franceză. De profesie arhitect, fără
vreo realizare profesională notabilă. Intrată în ţară acum trei săptămîni, prin Otopeni. A închiriat
apartamentul acesta de la un bătrînel care îşi face veacul prin aeroport şi care vorbeşte franceza
învăţată acum 60 de ani de la guvernantă. A plătit cash, pe şase luni înainte fără contract de
închiriere. Cu trei ore în urmă, vecinii au observat uşa deschisă şi toate luminile aprinse. Un vecin
mai curios a intrat în apartament. După ce a văzut ce vei vedea şi tu, a chemat Poliţia. Cam asta e
tot ce ştim. Dacă ai întrebări, sînt bucuros să le ascult.
- Numai două, dar tare importante, pentru mine cel puţin. Prima ar fi de ce SRI-ul
urmăreşte şi ştie atîtea lucruri despre un cinstit cetăţean elveţian. Şi a doua, ce am eu de-a face cu
toată povestea asta ? - i-am spus.
- E simplu. Mai simplu decît crezi. Cînd Poliţia a ajuns aici, un geniu de-al lor de la
Omucideri a tras în primul minut concluzia că e vorba de o crimă. Asta n-ar fi nimic îngrijorător, se
întîmplă cîteva zeci pe zi. Dar au ajuns rapid la concluzia că e o crimă religioasă sau rituală sau cu
un autor străin sau toate trei la un loc. De altfel ai să vezi cu ochii tăi. Şi în cazuri din astea în care
suspect printre alţii e şi Doamne-Doamne ei ne cheamă pe noi în ajutor. După ce am ajuns şi am
văzut cu ochii noştrii am ajuns la aproape aceeaşi concluzie. Am făcut cîteva cercetări rapide, am
32
aflat cine e victima - sau cine credem noi că e, deocamdată. DGSE -ul francez ne era dator aşa că
au răspuns rapid la toate întrebările noastre. La urma urmei e un cetăţean de al lor. Dar ca să
ajungem la o concluzie definitivă - pentru moment cel puţin - avem nevoie de traducerea unui text,
despre care credem că e în Arabă. E în legătură cu victima şi avem motive solide să credem că a
fost scris de ucigaş. Nu trebuie să îţi spun eu cît complică asta lucrurile, dacă e vorba de arabi. Dar
ne trebuie să ştim ce scrie acolo. Şi aici intri tu. Traducătorul meu e dispărut de vreo cîteva zile,
altul n-am găsit aşa repede, îl ştiu pe Mihai, el te ştia pe tine şi era dispus să te împrumute. Şi iată-
te aici. Ţi-am spus, e simplu.
Simplu, pe dracu. Numai cuvintele „ era dispus să te împrumute „ mă făceau să îmi ies din
sărite dar mi-am adunat tot calmul de care eram în stare şi le-am spus :
- Sînteţi nişte adevăraţi profesionişti. Şefii voştri or să vă laude. Acum daţi-mi textul ăla şi
hai să terminăm ca să mergem acasă.
- Tocmai asta este problema. Textul e scris pe un perete, chiar lîngă victimă. Ştiu, puteam
să facem nişte fotografii şi să ţi le trimitem. Eu am fost cu ideea să te aducem aici ca să ai o
imagine completă asupra întregii afaceri. De la Mihai ştiu că ai o bună înţelegere a lucrurilor şi că
putem avea încredere în tine.
Eram chiar măgulit. În scurt timp urmau să mă apeleze cu numele de Bond. James Bond.
Nu mă încălzea deloc perspectiva. Nu avusesem niciodată calităţi de Sherlock Holmes. Nu fumam
pipă, nu cîntam la vioară. Aş fi luat cocaină dacă n-aş fi ştiut cît de vicios sînt şi că n-aş fi putut
niciodată să mă las. Şi nu aveam nici un dr. Watson pe lîngă mine să îmi confirme teoriile. Nu eram
bun la deducţii, inducţii şi raţionamente sofisticate. Criminalitatea în Bucureşti şi în lume mă lăsa
rece. Tot ce îmi doream în acel moment era să fiu în patul meu cald, aşteptînd să se facă dimineaţă
cînd trebuia să ajung la birou unde aveam de tradus un manual pentru o maşină de frezat folosită în
tîmplarie. N-am vrut să lungesc o situaţie despre care toţi cei prezenţi ştiau cum va sfîrşi. Mi-am
adunat tot curajul de care aveam nevoie şi am intrat în camera principală a apartamentului.
Femeia nu părea că doarme, aşa cum se spune în cărţi. Avea ochii ieşiţi din orbite şi o
expresie de groază supremă întipărită pe faţă. Părul lung îi era răvăşit şi avea expresia cuiva care
nu se poate opri din urlet. Era îmbrăcată simplu într-o pereche de pantaloni şi un tricou. Era întinsă
pe o canapea, cu mîna dreaptă căzută într-o baltă de sînge. Picioarele îi erau legate cu şnurul unui
aparat electric pe care asasinul îl găsise probabil prin casă. Cu siguranţă avusese loc o luptă, toate
lucrurile erau aruncate prin cameră la întîmplare. Femeia murise prin sufocare, într-un mod destul
de straniu. Avea în jurul gîtului un fir de mătase care tăiase prin carne lăsînd o aproape insesizabilă
dungă roşie. Nu m-am putut opri să nu mă gîndesc cine ar folosi acum asemenea metode de
ucidere populare doar în Imperiul Otoman în secolul XVII. Palma mîinii drepte care îi atîrna pe lîngă
canapea era acoperită de sînge şi se vedeau tăiaturi adînci care secţionaseră tendoane şi
ajunseseră la oase. Cel care o torturase îi spintecase cu ceva ascuţit Linia Inimii, Linia Minţii şi Linia
Vieţii, aşa cum apar acestea descrise în tratatele de chiromanţie.

33
 Se pare că asasinul avusese o mulţime de timp şi stăpînire de sine la dispoziţie, pentru că
folosind sîngele care cursese abundent scrisese pe peretele de deasupra victimei următorul text :

Mihai şi colegul său se uitau cu mare interes la mine şi îmi urmăreau reacţiile cu atenţie aşa
că aproape m-am bucurat că trebuie să îi dezamăgesc.
- Nu e arabă.
- Ce nu-i arabă ? Ce vrei sa spui ? - Mihai părea deja alarmat.
- Textul ăsta. Nu e in arabă. – i-am spus eu suav.
- Cum adică nu-i arabă ? Dar ce dracul e ? Şi eu pot să văd că e araba şi nu pot să zic
că mă pricep.
- Nu este. Şi ştiu foarte bine ce vorbesc. De altfel de aia m-ai şi adus aici, nu ?
- Bine, fie ca tine. Nu-i arabă. Atunci în ce limbă e scrisă mizeria aia ?
- În aramaică. Seamănă cu araba, dar nu-i acelaşi lucru, nici pe departe.
- Aramaică ? ! Ce-i aia aramaică ? Cine vorbeşte asta ? De unde sînt ăştia ?
Ce ar fi trebuit să le spun ? Că era o limbă care se vorbea de 3000 de ani ? Că fusese la un
moment dat, acum 2000 de ani, o lingua franca a Orientului ? Că fusese limba maternă a lui Iisus şi
mai tîrziu, limba în care acesta îşi ţinea predicile ? Le-aş fi putut spune toate acestea şi mai multe
chiar, dar am simţit în clipele acelea că nu ar fi o alegere bună.
- Cine vorbeşte limba asta ? Nu prea mulţi. Cam o sută de mii de oameni răspîndiţi prin
sate de munte din Iran, Irak şi Siria. Poate cîţiva în Turcia. Şi preoţii din biserica coptă - am adăugat
eu, convins fiind că erudiţia mi se citeşte în ochi. Aproape că le cerşeam un premiu.
Erudiţia mea nu i-a impresionat. De fapt, au îngheţat instantaneu. Puteam să văd cum
respiraţia li se transformă în aburi. O crimă rituală comisă de un irakian sau iranian era nesfîrşitul
coşmarul al vieţii lor. Educaţia, îndoctrinarea, televiziunea şi Hollywood-ul le spuseseră ani la rînd
că în condiţiile astea era iminent un atentat terorist cu sute de morţi. De care ar fi fost făcuţi direct
responsabili.
- Spune-ne atunci ce scrie - dorinţa de a spune bancuri a lui Mihai dispăruse subit.
Habar n-am - le-am spus, de data asta fără să-i mint. Nu eram în stare nici pe departe să pot citi un
text în aramaică la prima vedere. Aveam nevoie de puţină concentrare şi de un dicţionar bun, dar
asta nu le-am mai spus-o.
- N-ai habar, zici. Atunci de ce te-am mai adus pînă aici ?

34
 - Să vă traduc un text scris în arabă. Dar asta nu-i arabă. E aramaică, v-am mai spus
asta. Îmi foloseam zîmbetul cel mai larg pe care îl puteam produce. Eram sigur pe mine,
consecinţele obrăzniciei mele erau zero. Poate aşa Mihai m-ar fi lăsat în pace şi nu m-ar mai fi
chemat în tot felul de aventuri stupide. La ora aceea nici nu-mi doream altceva
- Nu face pe deşteptul - spuse domnul Dobre, afişînd un calm pe care ştiam că nu-l
are.
- Spune-ne cel puţin cine ne-ar putea ajuta să înţelegem ce scrie pe peretele ăla.
M-am gîndit puţin, deja îmi trecuse întrebarea asta prin minte. În afară de cîţiva călugări de la
Patriarhie, unul sau doi profesori de la Universitate şi poate vreun sirian originar din Bakha - rătăcit
cine ştie cum printr-un butic din Bucureşti nu mai vedeam pe nimeni care să poată înţelege un text
în aramaică scris de mînă, cu sînge, pe un perete. Şi nici unul din aceştia nu cred că s-ar fi mişcat
la ora aceea din patul sau moale doar pentru că aşa vroia SRI-ul.
- Nu ştiu cine ar putea fi ăla, dar la ora asta e sigur că Asociaţia Vorbitorilor de Aramaică
a urcat scaunele pe masă - am încercat eu să detensionez atmosfera cu o o glumă mai potrivită
într-o bodegă decît în prezenţa unor aşi ai serviciilor secrete româneşti. Nu aveam nimic cu ei,
Mihai chiar îmi era simpatic, dar simţeam că limitarea şi lipsa lor de imaginaţie merită să fie taxată.
Mă făceau să rîd cu obsesiile lor şi prejudecăţile pe care le aveau în legătură cu tot ce ţine de
Orientul Mijlociu.
- Dar cine mă-sa e Dominique asta ? - izbucni Mihai, ridicînd mîinile în aer cu un gest de
disperare care era aproape comic.
- Era arhitect şi locuia în Elveţia. Chiar voi aţi spus-o. În Berna. Un oraş frumos.
- Da, ştiu asta. Iar faci pe deşteptul. Dar cine dracu era ea de fapt şi de ce un nebun a
legat-o, a torturat-o şi apoi a ucis-o după care a scris cu sîngele ei o mîzgăleală pe un perete. O
mîzgăleală despre care translatorul meu preferat îmi spune că nu ştie ce înseamnă pentru că e într-
o limbă vorbită de popi şi terorişti. Dar asta nu e important. Cel mai important lucru pe care aş vrea
să îl ştiu ar fi asta - cine e Dominique Gilliard ?
Cu excepţia ultimei izbucniri a lui Mihai, apartamentul fusese plin de murmurele şi agitaţia
provocată de discutiile celor care se călcau pe picioare în spaţiul destul de mic, încercînd să-şi facă
meseria. Dar ţipetele lui Mihai care părea că îşi pierduse complet stapinirea de sine au făcut ca o
linişte nefiresca să se aştearnă printre noi. Toţi se opriseră din ce aveau de făcut pentru a asculta
criză de nervi a lui Mihai. Doar aşa, în liniştea aceea de catedrală, s-a putut auzi vocea lui Teodor
Varga spunînd, cu aceeaşi încetineală şi cu aceleaşi tonuri joase cu care eram atît de obişnuit :
- E fiica mea. Dominique a fost fiica mea.

35
36