c




Catrene si citate de Omar Khayyam

I
Fii vesel căci, tristetea o să dureze pururi!
Mereu aceleasi stele s-or învârti-n azururi.
Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă,
Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

II
Nu plânge după ierii ce rupţi ţi-au fost din viaţă
Şi nu gândi la ziua ce nu ştii de-o să vie.
Şi ieri şi mâini şi astãzi iluzii sunt şi ceaţă.
Atât ai: clipa. Fă-o să umple-o veşnicie.

III
O mână-ascunsă scrie şi trece mai departe.
Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte
Nu vor îndupleca-o să şteargă vreun cuvânt.
Nici lacrimile tale nu pot să şteargă-un rând.

IV
Tot ce există fost-a marcat din prima zi.
Absenţi pe chipul lumii sunt binele şi răul.
Dintr-u-nceputuri Cerul a-nscris tot ce va fi.
Să scrie totul altfel, în veci nu-ndupleci Zeul.

V
Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.
Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Şi-acum ce sens plecarea?

...................... ............................ - .

Olarul stă în faţa roţii. Cântă.

El modelează şolduri de ulcioare.
El cranii mândre de sultani frământă
Şi ofilite mâini de cerşetoare.

Fiindcă nu ştii ce te-aşteaptă mâine, luptă să fii fericit astăzi. Ia o cană cu vin şi, sub lumina lunii, bea,
zicându-ţi că luna te va căuta poate zadarnic, mâine.

Acest vas fu odată un biet îndrăgostit

Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
Iar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

Atâta duioşie la început. De ce?

Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? Şi-acum,
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă mâine.

Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne.
Ia cupa şi te-aşează sub luna de cleştar,
Căci mâine poate luna te va căta-n zadar.

Te chinuieşte gândul că faci mereu păcate.

Din orice bucurie o vină ţi-ai făcut.
E fără rost tristeţea, Khayyam, căci după moarte
Veni-va sau iertarea sau neantul absolut.

Mă dojeniţi că veşnic sunt beat. Ei bine, sunt!

Necredincios mă faceţi. Şi ce dacă-i aşa?
Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea.
Îmi aparţin. Pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt!

Sunt clipe când îmi pare că tot ce-a trebuit

Să aflu despre lume, de mult am desluşit.
Dar stelele mă mustră tăcut din patru zări:
"N-ai dezlegat nici una din marile întrebări".

Nu mi-am făcut vreodată din rugi şirag de perle

Ca să-mi ascund noianul păcatelor cu ele.
Nu ştiu dacă există o Milă sau Dreptate
Dar totuşi, nu mi-e teamă: curat am fost în toate.

Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună:

"Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii".
Cum poate el să simtă în zori uimirea firii
Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?

Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi.

Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă,
Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

De-i prietenul necredincios, dispreţuieşte-l ca pe un duşman. Respectă vrăjmaşul statornic; Priveşte

otrava lecuitoare ca pe un antidot, iar dulceţurile rele consideră-le oţet omorâtor.

Un punct pierdut e lumea, în haosul imens

Toată ştiinţa noastră: cuvinte fără sens
Om, pasăre şi floare sunt umbre în abis
Zadarnic este gândul, iar existenţa - vis.

Celui care este zdravăn şi-are un coltuc de pâine,

Şi-are unde să-şi aştearnă căpătâiul până mâine,
Nu-i stăpânul nimănuia şi nici rob la nimeni nu e -
Spune-i lui că pe deasupra lumii-n fericire suie.

Un şeic văzu o desfrânată şi-i spuse: "Pari sclava vinului şi a dezmăţului" - iar ea-i dădu răspuns: "Ce
par a fi, eu sunt, - dar tu, învăţătorule, eşti ceea ce pari a fi?"

grabite ca si apa, si repezi ca un gand

ce-alearga prin pustiuri..fug zilele-mi putine
si totusi doua zile indiferente-mi sunt-
ziua de ieri si ziua care-o sa vina maine.

Eşti nefericit? Nu te gândi la durerea ta şi nu vei suferi.

Tu vezi doar aparenţe. Un val ascunde firea.

Tu ştii de mult aceasta. Dar inima firavă,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otravă.

Puţină apă şi puţină pâine

Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine.

Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem fermecătoare

Făptura plămădită din rouă şi eter!
Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

Priveşte! Trandafirul se leagănă în vânt.

Ce pătimaş îi cântă de sus privighetoarea!
Bea! Ca să uiţi că vântul va scutura azi floarea
Şi va lua cu dânsul fermecătorul cânt...

Nu planta copacul tristeţii în inima ta. Reciteşte în fiecare dimineaţă cartea bucuriei.

Dincolo de pamânt şi infinit

Cătam să aflu cerul unde vine.
Şi-un glas solemn atunci s-a auzit:
"Şi cerul şi infernul sunt în tine."

Priveşte cedrul mândru: atâtea braţe are!

Dar nu ca să cerşească, ci ca s-adune soare.
Şi limbi nenumărate au nuferii şi crinii.
Vorbesc însă limbajul tăcerii şi-al luminii.

Căzut-am pe gânduri în atelierul unui olar. Îl vedeam apăsând pe pedală. Şi pregătind cu mişcări iuţi
pentru toarta şi gâtul unui vas: picioare de cerşetori, cranii de împăraţi.

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,

Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.
Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Şi-acum, ce sens plecarea?

Iubeşte-mă acum, căci anii de năzuinţi ne-or pune frâuri,

Iar zilele vieţii noastre se duc ca undele pe râuri.
Iar trupul tău ce-mi este astăzi cel mai dorit dintre limanuri,
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri.

Dacă venirea ar fi fost după mine - n-aş fi venit.

Dacă plecarea ar fi fost după mine - n-aş fi plecat.
Ce bine-ar fi fost ca în lumea aceasta
Să nu fi venit, să nu fi plecat, să nu fi trăit.

Niciodată despre dusul ieri să nu-ţi aduci aminte,

Iar de ziua care vine nu te plânge dinainte.
Nu te bizui pe mâine, nici pe ieri, şi-ntoarce-ţi faţa
Către astăzi, şi petrece, să nu-ţi pierzi zădarnic viaţa!

Înaintea venirii noastre nimic nu-i lipsea lumii; după plecarea noastră, nu-i va lipsi nimic.

Mai daţi-mi vin să mi se-nvârtă capul,

să simt în trup focul arzând aşa...
Sătul de minciuni, să curgă vinul!
Repede, sunt bătrân deja!

Spun unii că există un Creator şi zic

Că pentru a distruge, fiinţe a creat.
Fiindcă sunt urâte? Dar cine-i vinovat?
Sau pentru că-s frumoase? Nu mai pricep nimic.

Credinţă şi-ndoială, eroare şi-adevăr,

Ca boaba unei spume, uşoare sunt şi goale.
Opacă sau bogată în irizări de cer,
Această boabă-i chipul şi tâlcul vieţii tale.

Natura cu-ale sale stihii şi elemente,

Sofismul şi-adevărul - îmi sunt indiferente.
Da-mi vin şi-atinge harfa cu modulaţii moi
Asemeni cu-ale brizei ce trece ca şi noi.

Un om prin lume trece. El nu e musulman.

Nici infidel nu este. Nu crede-n legi şi zei.
Nu neagă, nu afirmă. Dar vezi în ochii săi
Ca nimenea nu este mai trist şi mai uman.

Avui vestiţi maeştri. Făcusem mari progrese.

Când mi-amintesc savantul ce-am fost, azi îl compar
Cu apa ce ia forma impusă de pahar
Şi fumu-n care vântul năluci ciudate ţese.

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.

Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupei, Khayyam azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inimă curată.

În această seară vinul mă-nvaţă-un sens mai pur:

Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline,
Iar cupa-i modelată din închegat azur.
Şi noaptea-i pleoapa unei lăuntrice lumine...
Renume de-ai să capeţi, hulit vei fii de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Intr-adevar, idolii pe care i-am iubit atata timp, mi-au scazut valoarea-n fata oamenilor, mi-au inecat
cinstea intr-o cupa prea putin adanca si mi-au vandut reputatia pe-un cantec. Intr-adevar, intr-
adevar, cainta adesea inainte am jurat- dar fost-am eu serios cand am jurat? Si iar si iar sosit-a
primavara cu trandafir in mana- penitenta mea zdrenturoasa doar o carpa roasa.

͞Ulciorul͟ de Omar Khayyam

Rămâi să mai ciocnim o cupă

La hanul vechi de pe coclauri,

Căci pentru vin ƕi pentru tine

Mai am în sân trei pumni de aur.

Rămâi să-nmormântăm tristeţea

ci setea fără de-alinare

Cu vinul negru de la hanul

Din valea umbrelor fugare.

ctii tu, frumoaso, că ulciorul

Din care bei înfrigurată

E făurit din taina sfântă,

Din taina unui trup de fată?

L-a făurit cândva olarul

Cel inspirat de duhul rău,

Din taina unui trup de fată

Frumos ƕi cald ca trupul tău.

Înmiresmează-te, frumoaso,

Ca pe-un altar de mirodenii,

Cât zarea-i plină de albastru

i lumea plină-i de vedenii

i-atât ât drumurile vieţii

Mai au pe margini bu urii,

Că i mâine în zadar vei bate

La porţi de suflete pustii.

Iubeƕte-mă a um ă i anii

Nebănuiţi vor pune frâu,

Iar lipele iubirii noastre

Se s urg a undele pe râu.

Ca mâine-om puterezi-n morminte,

Uitaţi, nepomeniţi de nimeni,

Ca mâine vor veni olarii

Să fure lut din ţintirime.

Iar trupul tău, are mi-e astăzi

Cel mai iubit dintre limanuri,

Va fi un biet ul ior din are

Vor bea drumeţii pe la hanuri.

.................................................

Omar Khayyam - Catrene I - XXX

I
Un om prin lume trece. El nu e musulman.
Nici infidel nu este. Nu crede-n legi si zei.
Nu neaga, nu afirma. Dar vezi in ochii sai
Ca nimenea nu este mai trist si mai uman.

II

Nu mi-am facut vreodata din rugi sirag de perle

Ca sa-mi ascund noianul pacatelor cu ele.
Nu stiu daca exista o Mila sau Dreptate
Dar totusi, nu mi-e teama: curat am fost în toate.

III

Spun unii ca exista un Creator si zic

Ca pentru a distruge, fiinte a creat.
Fiindca sunt urâte? Dar cine-i vinovat?
Sau pentru ca-s frumoase? Nu mai pricep nimic.

IV

Natura cu-ale sale stihii si elemente,

Sofismul si-adevarul - îmi sunt indiferente.
Da-mi vin si-atinge harfa cu modulatii moi
Asemeni cu-ale brizei ce trece ca si noi.

Mai toarna-mi vinul rosu ca un obraz de fata.

Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Caci, în afara cupei, Khayyam azi nu mai are
Macar un singur prieten cu inima curata.

VI

Sunt clipe când îmi pare ca tot ce-a trebuit

Sa aflu despre lume, de mult am deslusit.
Dar stelele ma mustra tacut din patru zari:
"N-ai dezlegat nici una din marile întrebari".

VII

În aceasta seara vinul ma-nvata-un sens mai pur:

Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline,
Iar cupa-i modelata din închegat azur.
Si noaptea-i pleoapa unei launtrice lumine...

VIII

Renume de-ai sa capeti, hulit vei fii de vulg.

Dar daca te vei tine departe de multime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, sa ma smulg,
Sa nu ma stie nimeni si sa nu stiu de nime?

IX

Fii vesel, caci tristetea o sa dureze pururi.

Mereu aceleasi stele s-or învârti-n azururi.
Din caramizi facute din trupul tau, n-ai teama,
Se vor zidi palate pentru neghiobi de seama.

Avui vestiti maestri. Facusem mari progrese.

Când mi-amintesc savantul ce-am fost, azi îl compar
Cu apa ce ia forma impusa de pahar
Si fumu-n care vântul naluci ciudate tese.

XI

Credinta si-ndoiala, eroare si-adevar,

Ca boaba unei spume, usoare sunt si goale.
Opaca sau bogata în irizari de cer,
Aceasta boaba-i chipul si tâlcul vietii tale.

XII

Atâta duiosie la început. De ce?

Atâtea dulci alinturi si-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? Si-acum,
De ce sunt toate ura si lacrima si fum?

XIII

Putina apa si putina pîine

Si ochii tai în umbra parfumata.
N-a fost sultan mai fericit vreodata
Si nici un cersetor mai trist ca mine.
XIV

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,

Iar moartea n-o sa-i schimbe rotundul si splendoarea.
Si nimeni nu-i sa-mi spuna ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Si-acum, ce sens plecarea?

XV

Priveste cedrul mândru: atâtea brate are!

Dar nu ca sa cerseasca, ci ca s-adune soare.
Si limbi nenumarate au nuferii si crinii.
Vorbesc însa limbajul tacerii si-al luminii.

XVI

Da-mi cupa si ulciorul! Sa bem fermecatoare

Faptura plamadita din roua si eter!
Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
De mii de ori schimbat-a în cupe si ulcioare?

XVII

Sarmane om, nimica tu n-ai sa stii vreodata.

Nimic din ce-nconjoara aceasta ora trista.
Încearca sa-ti faci Raiul, promis de zei odata,
Aici, caci altul poate dincolo nu exista.

XVIII

Sa-ti faci putini prieteni. Din tine nu iesi

Caci prea des falsitatea credinta ne-o înfrânge.
Când ti se-ntinde o mâna, ͚nainte de-a o strânge,
Gândeste-te ca poate te va lovi-ntr-o zi.

XIX

Toti idolii pe care atât i-am adorat

Mi-au sângerat credinta cu rani ce nu se vindec.
Mi-au înecat tristetea în vinul parfumat
Si mi-au vândut la urma renumele pe-un cântec.

XX

Ma dojeniti ca vesnic sunt beat. Ei bine, sunt!

Necredincios ma faceti. Si ce daca-i asa?
Puteti orice sa spuneti pe socoteala mea.
Îmi apartin. Pricepeti? Si sunt ceea ce sunt!

XXI

Spuneti-mi, ce-i mai bine? Sa mergi într-o taverna,

Sau sa te tângui zilnic cu sufletul pustiu,
Îngenunchind în templu? Dar eu nu vreau sa stiu
De-Alah si alta viata, caci stingerea-i eterna.

XXII

Nu judeca pe nimeni, ci cata sa-ntelegi.

Eu beau, dar aminteste-ti ca ai si tu pacate.
De vrei s-ajungi la pace si la seninatate,
Apleaca-te asupra durerii lumii-ntregi.

XXIII

E-april. Pluteste-n aer o vraja de nespus.

Se nasc din nou sperante si-ndemnuri de a fi.
Fiece floare alba e mâna lui Moisí
Si-n fiecare briza respira, blând Isus.

Acest vas fu odata un biet îndragostit

Gemând de nepasarea unei femei frumoase.
Iar toarta era bratul ce mângâia mâhnit
Suavul gât cu-atingeri usoare, de matase.

XXV

Noi nu vom sti vreodata ce ne asteapta mâine.

Tu bucura-te astazi! Atâta îti ramâne.
Ia cupa si te-aseaza sub luna de clestar,
Caci mâine poate luna te va cata-n zadar.

XXVI

Tu vezi doar aparente. Un val ascunde firea.

Tu stii de mult aceasta. Dar inima firava,
Tot vrea sa mai iubeasca. Caci ni s-a dat iubirea
Asa cum unor plante le-a dat Alah otrava.
XXVII

Coranul, cartea sfânta, citimu-l câteodata.

Dar cine se desfata din el în orice ceas?
Pe cupa plina însa o maxima-i gravata
Pe care zi si noapte o soarbem cu nesat.

XXVIII

Ni-i vinul si prieten si aur si noroc.

De cer nu ne e frica, nu-i cerem îndurare.
Caci suflete si inimi si cupe si ulcioare
N-au teama de tarâna, de apa si de foc.

XXIX

Cât de sarac e-acela ce nu poate sa spuna:

"Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii".
Cum poate el sa simta în zori uimirea firii
Si noaptea vraja sfânta a a clarului de luna?

XXX

Nimic nu mai m-atrage. Da-mi vin! În asta seara

Cea mai frumoasa roza din lume-i gura ta.
Da-mi vin! Sa straluceasca aprins la fel ca ea!
Cainta mea sa fie ca bucla ta, usoara...
.................................................. - ............
OMAR KHAYYAM,
de Venera E.DUMITRESCU-STAIA

Nascut pe 18 Mai 1048 în orasul Nishapur (Persia) - actualul Iran -, sunt exact 957 de ani, si totusi
Catrenele lui ramân nemuritoare, ocupând un loc aparte în literatura timpului, cu toate ca numarul
lor se rezuma la câteva sute de stihuri, atât cât sa-i asigure vesnicia, dar o vesnicie singulara. Se
cunosc putine amanunte din viata poetului, numele lui adevarat fiind Abul-Fath-Omar-Ibn-Ibrahim,
Khayyam fiind pseudonim. A murit în jurul anului 1123 la Nisapur, unde exista si astazi mormântul.

A avut trei prieteni în viata lui; au facut legamânt sa se ajute între ei în cazul când unul dintre ei va
ajunge pe înalte trepte sociale. Nizam al Mouk, unul dintre prieteni ajunsese la suprema dregatorie a
statului, oferindu-i lui Khayyam protectia pentru ca aceasta sa poata studia matematica si
astronomia, stiinte care-l pasionau din copilarie. Printr-o tragica întorsatura a sortii, cel de-al treilea
prieten, Hassan Sabbah, a devenit si el celebrul "batrân al muntilor", conducator al unei secte
sângeroase denumita a Hassissinilor, termen de la care se pare ca deriva cuvântul "asasin". Nizam l-a
adus si pe Hassan la curtea regala, dar acesta încercând sa unelteasca o lovitura, pentru a-i lua locul,
si cum uneltirea nu a izbutit, Hassan s-a refugiat în munti unde a organizat o temuta banda terorista,
una din primele obiective ale acestora fiind asasinarea lui Nizam, deci a binefacatorului. Acest trist
episod din viata lui Khayyam l-a influentat sa scrie urmatorul catren (pe care-l consider foarte actual
si în zilele noastre) gândind la cel pe care-l considerase prieten si încheiase "pactul prieteniei" în caz
de necesitate:

"Sa ai putini prieteni. Din tine nu iesi./Caci prea des falsitatea credinta ne-o înfrânge./Când ti se-
ntinde o mâna, 'nainte de-a o strânge,/Gândeste-te ca poate te va lovi-ntr-o zi".

Omar Khayyam medic si astronom oficial al curtii regale iraniene, a fost directorul Observatorului din
Merv, a prezidat grupul celor 8 astronomi care sub domnia sultanului Malik Shah au efectuat
reformarea calendarului musulman în anul 1074. O. Khayyam a ramas renumit de-a lungul Evului
Mediu pentru studiile sale în domeniul matematicii si fizicii. Lucrarea sa stiintifica cea mai importanta
a fost un "Tratat de algebra", tradus în limbile europene înca din secolul XIX. O alta lucrare existenta
este "Tratatul asupra unor dificultati ale definitiilor lui Euclide", precum si alte 7 scrieri de stiinta sau
filozofie, dar care nu mai exista. În afara de Catrene se mai pastreaza o opera beletristica, foarte
pretuita în Iran, referitoare la "Cartea Anului Nou", care constituie "un adevarat monument al prozei
persane, consacrat traditiilor legate de sarbatorirea Anului nou la musulmani".

Dupa marturiile contemporanilor, Omar Kahyyam a fost unul din marii umanisti ai vremii pe plan
universal, cunoscând nu numai tot ce se stia pâna în acel moment în domeniul fizicii, matematicii si
astronomiei, dar posedând de asemenea vaste cunostinte de filozofie, mai ales filozofia Greciei
antice. Aceasta eruditie vasta este subtil utilizata în catrene, exegetii încercând sa desluseasca aluziile
filozofice sau stiintifice ascunse în opera sa poetica.

Paul VALÉRY afirma ca - "geniul trebuie sa epuizeze cel putin doua valente creatoare - Omar Khayyam
a reunit în personalitatea sa prodigioasa trei destine: de savant, filozof si poet", concluzionând ca
"Omar Khayyam constituie un caz unic în istoria culturii, un savant al epocii în care a trait si în acelasi
timp unul din marii poeti ai omenirii, el ramânând o figura stranie si fascinanta ale carei meditatii
asupra destinului omenesc te impresioneaza din primul moment atât de puternic, încât nu le mai poti
uita niciodata". Catrenele nu sunt opera unui creator care sa fi fost exclusiv poet si care, în acest caz,
ar fi putut privi viata pur contemplativ sau chiar cu o nuanta de gratuitate sau cochetarie metaforica,
ci el le-a compus ca om de stiinta, un cercetator pasionat al Universului. Catrenele lui întrunesc cele
doua ipostaze fundamentale ale oricarei gândiri umane lucide, anume: incerti! tudinea în fata marilor
probleme ale existentei si glorificarea clipei prezente ca unica sursa a bucuriei omenesti.

Catrenul, ales ca mod de exprimare al lui Khayyam, se datoreste faptului ca era împotriva risipei
metaforice a celorlalti poeti persani si a "dantelariilor" stilistice ale poeziei orientale în general. El a
scris laconic si putin, Catrenul servindu-i de minune în a se exprima. Catrenul persan poarta numele
de "robâi" sau "robayât" - cuvânt de origine araba care înseamna "patru" si are o forma deosebita, în
sensul ca versurile 1, 2 si 4 rimeaza între ele, iar versul 3 ramâne alb. În Catrene si-a permis sa
concentreze în versuri reflectiile cele mai adânci, melancolia cea mai dureroasa si o patimasa iubire
de viata.

În privinta numarului catrenelor lasate de Khayyam, problema este foarte controversata, unele
manuscrise cuprinzând pâna la 1200, altele între 50-60. Nu credea nici în zei, nici în mistica si nici în
pretentiile nelimitate ale stiintei. El, care poseda o eruditie universala, credea ca taina Universului
ramâne de nepatruns, ca nu putem afirma, nici nega ceva în mod absolut, punându-si întrebarea:
"Cum am putea avea un punct de referinta, o certitudine absoluta în raport cu care sa apreciem
sensul ultim, valoarea existentei si drumul care trebuie urmat?". Tot el afirma ca: "Viata este teza,
Moartea - antiteza, iar prefacerile de dupa moarte ale substantei noastre vor completa evolutia
dialectica a fiintei umane în fragile sinteze: flori, parfumuri, oale modelate de olari s.a.m.d."
Filozofând asupra acestor afirmatii, a scris: "Sa calci usor, caci poate bucata de pamânt pe care o
sfarmi sub piciorul tau, altadata erau doi ochi albastri sau buzele aprinse ale unei tinere fete. Olarul
framânta pe roata sa cranii de sultani, mâini de cersetoare, inimi de îndragostiti".

Omar Khayyam ajungând la a doua constanta majora a filozofiei sale, anume glorificarea clipei de
fata, "singurul bun real pe care-l posedam", a rezumat reflectia în câteva cuvinte: "Viata noastra fiind
condensata în aceasta clipa/Traieste clipa data, /Caci clipa-i viata ta".

Omar Khayyam ʹ Singuratatea omului

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.

Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, ͚nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.
Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, ʹ ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.
O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.
Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.
Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?
Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.
Cel care are pâine de astăzi până mâine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?
Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai -
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.
Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărânâ.
Bea ʹ şi termină-odată cu vorbe de prisos!
Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
- Dar timpul, fără milă ʹ şi roza desfrunzeşte͙
Puţină apă şi puţină pâine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine
Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi ʹ apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?
Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat vestmântul cusut de-nţelepciune.
Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otrava.