Sunteți pe pagina 1din 3

China comunista

Mao Zedong (1893-1976) Deng Xiao-Ping(1904-1997)

MAO ZEDONG 毛泽东


Mao Zedong (sau Mao Ţe-Tung n. 26 decembrie 1893, d. 9 septembrie 1976) a fost
un om politic chinez, lider al Partidului Comunist Chinez. În urma războiului civil, în
1949 Partidul Comunist Chinez sub conducerea lui Mao Zedong a preluat puterea în
China, proclamând Republica Populară Chineză.Mao Zedong a instaurat o dictatură
sângeroasă, zeci de milioane de chinezi fiind ucişi în timpul în care acesta a condus
China.Fiu de ţărani, Mao Zedong a fost de profesie învăţător. A condus forţele
comuniste in lupta dusa cu forţele naţionaliste (1927-1949), străbătând întreaga Chină
pentru a-şi recruta armata (este numit Marşul Cel Lung. Din 1935 a fost lider al
Partidului Comunist Chinez si apoi sef al statului. Politica economica a "Marelui salt
Înainte" iniţiat de el a eşuat, ca si Revoluţia Culturală. În consolidarea Regimului
Comunist în China, s-a bizuit pe ţărănime şi pe cultul personalităţii.După ce aderă la
marxism, in 1921, Mao Zedong se număra printre cei treisprezece membri fondatori
ai Partidului Comunist Chinez. Reprezentant al grupului din Hunan, unde activa de
multa vreme în rândul studenţilor şi se distinsese în cadrul activităţilor sindicale, al
agitaţiilor şi protestelor împotriva „seniorilor războiului" şi a japoniei, Mao se va
stabili ulterior în Canton şi Shanghai, unde se dedica trup şi suflet colaborării cu
Guomindang, în perspectiva unei revoluţii democrate. În 1927, în timp ce Comuna
din Shanghai este victimă a represaliilor sângeroase, Mao revine în Hunan pentru a-i
organiza pe ţărani, mobilizându-i în acelaşi an într-o insurecţie care eşuează. Intrând
în conflict, în repetate rânduri, cu poziţia susţinută de conducerea partidului, care
urmează modificările impuse de Stalin politicii de alianţa sau conflict cu naţionaliştii
din Guomindang, Mao îi organizează pe ţăranii săraci iar în 1929 îi grupează pe
militanţii comunişti urmăriţi de trupele naţionaliste, stabilindu-se la graniţa dintre
provinciile Jiangxi si Fujian. Aici, în jurul oraşului Ruijin, organizează una dintre cele
mai stabile şi fortificate „baze roşii" -Sovietul din Jiangxi, care avea să dureze până
în anul 1935, înainte de Marşul cel Lung. După victoria asupra japonezilor şi a
mişcării Guomindang, Mao se va afla în fruntea Republicii Populare Chineze, pe care
o va conduce mai întâi după modelul sovietic, introducând însă, încă de la început,
elemente de originalitate şi diferenţiere care aveau să devină din ce în ce mai evidente
începând cu jumătatea anilor 1950. Deosebit de abil în mobilizarea maselor în
sprijinul său, în luptele aspre din interiorul partidului, Mao va favoriza, în ultimii ani
ai conducerii sale (moare în 1976), un cult al propriei persoane, poate chiar mai
vizibil şi mai excesiv decât cel al lui Stalin. China - Marşul cel Lung al comuniştilor.

Deng Xiao-Ping 邓小平


A fost un lider al Partidului Comunist din China. Deși niciodată nu a avut titlul de șef de stat sau șef de guvern, Deng a fost liderul
de facto al Republicii Populare Chineze de la sfârșitul aniilor 1970 până la începutul aniilor 1990. A fost fondatorul "socialismului
cu caracteristice chinezești" și a reformei economice din China, cunoscută ca "economia de piața socialistă". Este crediat cu faptul
că a adus China mai aproape de capitalism și a determinat creșterea foarte rapidă a economiei chineze timp de peste trei decenii.
Deng s-a născut în 22 august 1904 și a decedat în 19 februarie 1997.Moștenind o țara măcinată de tarele sociale și economice
datorate Revoluției Culturale și altor manevre politice de masă ale erei Mao Zedong, Deng a fost nucleul celei de-a doua generații a
conducerii Partidului Comunist Chinez. Deng spunea că statul chinez se afla in primul stadiu al socialismului și deci datoria
partidului era să perfecționeze socialismul în stil chinezesc. Această interpretare a marxismului reduce rolul ideologiei în gândirea
economică și va duce la decizii politico-economice mult mai eficiente. Renunțând la valorile ideologice comuniste, chiar dacă nu la
întreaga mostenire marxist-leninistă, Deng a decretat că „socialismul nu înseamnă împărțirea sărăciei”. Justificarea sa teoretică
pentru acceptarea regulilor economiei de piață a fost urmatoarea: „Planificarea și economia de piață nu reprezintă diferențele
esențiale între socialism și capitalism. O economie planificată nu este definiția socialismului, deoarece există planificare și în
capitalism; de asemenea economie de piață există și în socialism. Planificarea și economia de piață sunt amândouă pârghii de
control ale activității economice.”
Îmbunatățirea relațiilor cu lumea exterioară a fost al doilea țel important al programului de reforme al lui Deng. Dar cele mai
importante schimbări au fost în planul intern, și anume: sociale, politice, și cel mai evident, economice. Scopul reformelor lui Deng a
fost exprimat prin „Cele patru direcții de modernizare”: agricultura, industria, știința – tehnologia și armata. Strategia pentru
atingerea nivelului de națiune industrializată de tip modern a fost numită „economie socialistă de piață”.
Spre deosebire de alți lideri chinezi, cum ar fi Hua Guofeng, Deng credea că nicio teorie politică nu trebuie respinsă doar pentru că
nu era asociată cu Mao, și, spre deosebire de alți lideri mai conservatori, cum ar fi Chen Yu, Deng nu se opunea unor reforme doar
pentru că ele respectau principii ale economiei capitaliste. Aceasta flexibilitate în gândire este subliniată de declarații politice cum
ar fi: „Nu trebuie să ne fie teamă să adoptam cele mai avansate metode de management aplicate în țările capitaliste... Chintesența
socialismului este liberalizarea și dezvoltarea sistemelor de producție... Socialismul și economia de piață nu sunt incompatibile...
Trebuie să ne ingrijoreze deviația înspre dreapta, dar cel mai important, trebuie sa ne îngrijoreze deviația spre stanga.”
Deși Deng a asigurat suportul teoretic și politic al reformelor sale, este recunoscut de către istorici că puține dintre ele au fost
gândite de el insuși. De exemplu, premierul Zhou Enlai a inițiat cu ani în urmă „Cele patru direcții de modernizare”. În plus, multe
reforme au fost implementate de lideri locali sub privirea deseori îngăduitoare a autoritaților centrale. Succesul acestor reforme a
determinat introducerea lor pe scară din ce in ce mai largă, ajungându-se, în final, la implementarea lor la scară națională. Multe
reforme au fost inspirate din experiența „Tigrilor din Estul Asiei” (termen care desemnează economiile din Taiwan, Hong Kong,
Singapore și Coreea de Sud). Reiese un contrast izbitor față de modelul perestroika al lui Mihail Gorbaciov în care majoritatea
reformelor au fost gândite de mentorul lor. Implementarea reformelor lui Deng se face de jos în sus spre deosebire de cazul URSS
unde se făcea de sus in jos, ceea ce în final se dovedește un factor de succes.
Reformele lui Deng includ introducerea managementului centralizat de tip planificat al economiei de către tehnocrați cu studii
economice, abandonându-se stilul economiei de campanie a lui Mao. Acest tip de management era bazat pe mecanismele pieței, spre
deosebire de modelul sovietic.
Deng a încurajat decentralizarea în agricultură și dezvoltarea gospodăriilor individuale. La nivel local, stimulentele materiale și nu
discursurile politice au fost folosite pentru motivarea forței de muncă, fiind chiar permis țăranilor să-și vândă produsele obținute din
recolta proprie pe piața liberă.
Cea mai importanta mișcare în direcția reformatoare a fost aceea de a permite autorităților locale din orașe și provincii să
investească bani în fabricile pe care le considerau cele mai profitabile, ceea ce a dus la dezvoltarea industriei ușoare. Acest lucru va
duce la schimbarea strategiei de dezvoltare a economiei chineze spre creșterea industriei usoare și a exportului producției acesteia.
Aceasta era, de altfel, calea optimă de dezvoltare pentru o țară în curs de dezvoltare cu o economie lipsită de capital. Cu o perioadă
de dezvoltare scurtă, necesar scăzut de capital de pornire și cerere mare la export, industria ușoară va genera venituri importante,
care vor fi reinvestite în unități de producție mai sofisticate si mai moderne. În contrast cu reformele din Iugoslavia și Ungaria,
aceste investiții nu erau dictate de guvern. Capitalul investit în industria grea provenea în principal de la bănci, adică din depozitele
bancare ale populației.
Aceste reforme au avut un real succes, realizând o adevarată revoluție industrială a Chinei. Ele au reprezentat reversul politicii
economice izolaționiste a lui Mao. China a decis să accelereze procesul de modernizare prin mărirea volumului de tranzacții cu
exteriorul, în special în scopul obținerii de tehnologie de la țările dezvoltate (Japonia și lumea occidentală). Consecința a fost
atingerea țelurilor propuse în Cele patru direcții de modernizare prin atragerea de fonduri de investiții străine și trimiterea de oameni
la specializare in management, marketing si tehnologie, ceea ce duce la accelerarea dezvoltării economice.
Deng a inființat o serie de zone economice speciale, unde investițiile străine și liberalizarea pieței au fost încurajate, atrăgând astfel
multe companii străine.
Reformele s-au concentrat deasemenea pe îmbunătațirea productivității muncii. Au fost încurajate acordarea de prime în natura și au
fost introduse sisteme de prime. Țăranii au fost încurajati să-și vânda surplusul de producție din gospodărie, ceea ce duce la creșterea
consumului casnic deci la creșterea nivelului de trai, ceea ce constituie un suport politic pentru viitoarele reforme.
In ultimii peste 20 de ani, economia Chinei și-a menținut tendința de dezvoltare accelerată, forța sa economică sporind. În 2003,
volumul economic global a situat China pe locul VII în lume, iar volumul comertului exterior - pe locul IV.În urma dezvoltării
constante a economiei, China a depășit etapa economiei marcate de penurie și a intrat într-o perioadă de abundență materială, fiind
soluționate probleme importante pentru sute de milioane de persoane: hrana și îmbrăcămintea.Deng s-a retras din Biroul Politic în
1987 și a părăsit ultimul său post oficial (președinte al Comisiei Militare de Stat) în martie 1990.Ca urmare a reformelor lui Deng,
China a avut și după moartea sa o creștere economică anuală de 8% având una dintre cele mai mari rate de creștere economică din
lume. Inflația din anii de după reprimarea demonstrației de la Tiananmen a fost și ea combătută. Instituțiile politice au devenit o
garanție a stabilității după ce Deng a înlocuit în rândul acestora pe țăranii-revoluționari cu tehnocrați cu studii superioare. Problemele
sociale s-au atenuat odată cu creșterea nivelului de trai.
Reformele lui Deng au lăsat totuși o serie de probleme nerezolvate. Ca urmare a reformelor sale în direcția unei economii de piață a
devenit evident la mijlocul anilor 1990 că multe întreprinderi de stat (aflate în proprietatea guvernului central și nu a autorităților
locale) nu erau profitabile și trebuiau închise ca să nu devină adevarate găuri negre ale economiei. Mai mult decat atât, beneficiile
reformei din agricultură își epuizaseră cursul, veniturile din agricultură fiind în stagnare, lasând liderii chinezi în căutarea de noi
mecanisme de a dezvolta mediul rural, altfel riscând aparitia unor probleme sociale de masă.Deși a pus la punct un sistem politic
bazat pe un partid unic, sistem care a reușit să susțina o creștere economică pe o perioadă foarte lungă, este evident că acest model
este departe de a fi demn de urmat, dovadă fiind gravele probleme sociale din China comunistă, probleme care au culminat cu
protestele de la Tienanmen din 1989, înăbușite în sânge de armata chineză.