Anatomia Omului

In cadrul stiintelor biologice, studiul fiintei umane ocupa un loc deosebit de

important, omul reprezentand forma cea mai evoluata de organizare si
functionare a materiei vii.

Unitatea de baza structurala, functionala si genetica

a tuturor organismelor vii este celula. Ea poate
exista singura sau in grup, formand tesuturi.

Toate celulele care intra in alcatuirea corpului omenesc provin, prin

segmentare, din celula-ou. Treptat are loc diferentierea celulara care duce la
formarea tesuturilor.

Impreunarea mai multor tesuturi duce la formarea deorgane, care mai apoi,
grupate fiind formeaza sistemele.

Organismul uman are in alcatiure urmatoarele sisteme: sistemul nervos cu

analizatorii(vizual, auditiv, olfactiv, kinsetezic, gustative, vestibular, cutanat),
sistemul osos, sistemul muscular, sistemul digestiv, sistemul respirator,
sistemul limfatic, sistemul circulator, sistemul excretor, sistemul
reproducator.

Sistemul nervos
1.Sistemul nervos central:

Corpul uman, supus capriciilor mediului înconjurator, îsi adapteaza,

raspunsurile fiziologice la fluxul continuu al informatiilor care îi parvin din
exterior.

Sistemul nervos central este sediul analizei si integrarii datelor

senzoriale si motrice. Acest centru de comanda si control contine 2 parti:
creierul propriu-tis(ambele emisfere, cerebel, trunchi cerebral si maduva
spinarii).Emisfera dreapta si stânga comanda si percep senzatiile primite din
partea opusa a creierului.

Cele 2 emisfere cerebrale sunt interconectate printr-un pachet de fibre

nervoase, denumite corp calos. Diencefalul, sau creierul mijlociu, este situat
la jonctiunea celor doua emisfere. El contine talamusul, regiune a creierului
ce filtreaza toate informatiile senzoriale ce provin de la întregul organism.

Sub talamus, hipotalamusul este centrul de reglare a foamei, a setei si a

temperaturii: împreuna cu hipofiza, el comanda secretiile hormonale.

La baza creierului, trunchiul cerebral este implicat în controlul functiilor

vitale(functia cardiaca, respiratorie, digestiei...); cerebelul, în spatele
trunchiului cerebral, coordoneaza miscarile si echilibrul.
 In sfârsit, maduva spinarii, este un cordon fin, albicios, cu o lungime de
aproximativ 45cm, gazduit în coloana vertebrala. Ea contine fascicule de fibre
nervoase care ajung la creier si se reîntorc de aici, asigurând transmiterea
mesajelor motorii si senzitive. La nivelul sau se gasesc 31 de perechi de nervi
spinali care deservesc întregul organism.

Maduva este de asemenea si organ autonom, capabil sa analizeze

informatii simple si dea instructiuni rapide cu efect local. Atunci când ne
ardem degetul, de exemplu, retragerea automata a mânii se face sub
controlul maduvei spinarii.

Întregul sistem nervos central este învelit într-o pelicula numita

meninge.Exista trei tipuri de meninge: duramater, groasa si fibroasa, care
este situata direct sub tesutul osos; arahnoida, scaldata de lichidul cefalo-
rahidian; pia mater, care adera la suprafata tesutului nervos.

Lichidul cefalo-rahidian este un lichid nutritiv care joaca rolul unei

perne pentru amortizarea socurilor.

Doua tesuturi nervoase sunt specifice pentru sistemul nervos central.

Substanta gri formeaza scoarta cerebrala sau cortexul, ca si mici aglomerari
gri, nucleele gri sau bazale, localizati în profunzimea creierului. Se gaseste
de asemenea în interiorul maduvei spinarii. Substanta gri este constituita din
corpurile celulare le neuronilor, celulelor nervoase. Ea interpreteaza mesajele
senzitive si elaboreaza raspunsuri adecvate. Organizarea sa într-o retea
complexa si evolutiva ofera fiintei umane puterea de a gândi.

Substanta alba, situata în maduva spinarii si în interiorul encefalului,

cuprinde lungile ramificatii ale celulelor nervoase, denumite axoni,
înconjurate de o teaca de substanta grasoasa, responsabila de culoarea lor
albicioasa, mielina. Axonii sunt cabluri care asigura conducerea influxului
nervos.

Interstitiile tesutului nervos sunt umplute cu celule nutritive ale tesutului

interstitial sau nevroglii. Este tesut protector care aduce celulelor nervoase
elemente le energetice.

Cortexul este regiunea periferica a creierului. El este compus din

substanta gri si prezinta faimoasele circumvolutiuni tipice creierului
mamiferelor superioare. Exista 45 de zone specializate în tratamentul
informatiilor: ariile senzoriale, bogate în celule rotunde, ariile motorii, ale
caror celule sunt în forma piramidala, si ariile asociative, contin celule de
diferite tipuri si care sunt centrii interpretarii mesajelor nervoase. De
exemplu, ariile vizuale asociative ne permit sa recunoastem si sa denumim
ceea ce vedem. La cortex se face aluzie evocând faimoasa expresie „materie
cenusie”. Griul este în caz culoarea nobletei...

Organismul uman este parcurs de lungi cordoane albicioase, nervii,

care formeaza sistemul nervos periferic spre deosebire de sistemul nervos
central, constituit din creier si maduva spinarii.

Tesuturile si organele sunt conectate în permanenta la centrele de comanda.

Anumite organe au ca principal rol captarea informatiilor asupra mediului.
Este vorba de organele de simt, dar si de mii de receptori sensibili la durere,
presiune, temperatura, la tensiune musculara...

Muschii, viscerele si glandele raspund instructiunilor primite de la sistemul

nervos central.

Planul de organizare a conexiunilor noastre nervoase este destul de

complex. Lungi lanturi de celule nervoase, legate unele de altele si uneori
ramificate, asigura legatura dintre organele centrale si cele periferice.

Fiecare nerv cuprinde un fascicul de fibre conductoare, care sînt fiecare

prelungirea acestor celule nervoase, localizate în encefal sau maduva
spinarii. Pe traiectul nervilor, ganglionii nervosi, un soi de aglomerare de
neuroni, transfera informatia altor celule nervoase.

Majoritatea organelor noastre joaca rol de intrare si de iesire. De

exemplu, ochiul este si receptor si efector. Fibrele nervoase senzitive asigura
transmiterea senzatiei vizuale, în timp ce fibrele nervoase motorii conduc
mobilitatea ochiului. Astfel informatia circula în fibrele senzitive ale periferiei
sistemului nervos, în directia maduvei sau a creierului. Un nerv poate fi
transmitator de informatie într-un singur sens sau dublu sens.

Se disting doua tipuri de fibre nervoase, dupa natura organului sau a

tesutului deservit. Fibrele somatice leaga organele de simt, pielea, muschii
scheletici si articulatiile de sistemul nervos central. Ele formeaza reteaua de
informare a organismului constienta. Fibrele vegetative inerveaza viscerele si
glandele. Ele sunt implicate în viata autonoma a organismului si formeaza
reteaua de coordonare a miscarilor involuntare. Toate aceste fibre nervoase
se grupeaza într-un numar de nervi bine determinat. Din encefal pornesc
direct 12 perechi de nervi, denumiti cranieni.

Corpul contine în total 31 de perechi de nervi rahidieni din maduva

spinarii. Fiecare dintre acesti nervi trimite în maduva 2 radacini: posterioara
regrupeaza fibrele senzitive, iar radacina anterioara, fibrele motorii.

Anumiti nervi rahidieni se grupeaza în puncte aflate în retele complexe

denumite plexuri. Din plexul brahial porneste inervatia membrelor
superioare, în timp ce plexurile lombar si sacral dau nastere membrelor
inferioare.

La nastere avem 10-20 de miliarde de celule nervoase, numar care

scade apoi treptat. Neuronii sunt printre cele mai specializate celule ale
corpului uman. Aspectul lor diferit reflecta larga paleta de functii pe care le
integreaza. Un neuron care transmite senzatiile tactile nu seamana cu un
neuron al creierului. Totusi amândoi poseda aceleasi atribute fundamentale si
relizeaza conducerea influxului nervos.

O celula nervoasa se compune dintr-un corp celular, multiple

ramificatii, denumite dendrite, si o ramificatie principala sau fibra nervoasa
principala, axonul.

Corpul celular prezinta cel mai des o zona mai mare în care se afla nucleul.
Ca orice alta celula, este sediul reactiilor chimice care alimenteaza activitatea
neuronului. Dendritele care emana din corpul celular formeaza numeroase
ramificatii. Extremitatile lor intra în contact cu celulele nervoase vecine.
Axonul este un cordon lung, neted, cilindric care se termina prin câteva
ramificatii. Poate conduce influxul nervos pe lungi distante, fara ca semnalul
sa piarda din amplitudine. Propagarea semnalelor nervoase este deseori
comparata cu cea a semnalelor sonore ale telefonului, convertite în impulsuri
electrice, cu exceptia faptului ca acest cablu nervos este viu. Deplasarile
sarcinilor electrice sunt urmarea a modificarilor complexe ale membranei
axonului.

Atunci când se afla în repaus celula nervoasa este mai saraca în ioni de
natriu decât mediul exterior.

Cum sodiul este purtator al unei sarcini electrice pozitive, diferenta de

concentratie antreneaza o diferenta de sarcina electrica de o parte si de alta
a membranei celulare. În repaus neuronul este comparabil cu o baterie
electrica, cu un pol pozitiv si unul negativ. Aceasta diferenta de sarcina
constituie potentialul de repaus. Atunci când celula nervoasa este excitata,
membrana sa reorganizeaza local; ea lasa sa treaca ionii de sodiu, care intra
masiv în celula în câteva miimi de secunda. Aceasta antreneaza o
reechilibrare a sarcinilor electrice si provoaca spontan o modificare a
membranei: astfel se propaga influxul nervos, de-a lungul membranei pâna la
extremitatea fibrei. Diferenta de sarcini ce parcurg celula se numeste
potential de actiune.

Înainte de a ajunge la destinatie, la extremitatea fibrei, alta celula e sa preia

stafeta. Pentru a transmite mesajul celulele secreta substante chimice,
neuromediatorii.

Anumite semnale au de strabatut distante lungi si trec prin numeroase

statii intermediare, cum sunt cele care pleaca de la picior la creier. Altele
trebuie sa fie transmise de urgenta, de exemplu mesajele de durere.

Morfologia diferitor celule nervoase reflecta specializarea lor într-una sau alta
dintre functii. Dispozitivul lor de receptie a semnalelor are forme variate.
Celulele situate în creier emit un numar mare de dendrite în mai multe
directii, ceea ce le permite sa capteze informatia de pe câteva canale. În
retina, de exemplu toate dendritele sunt grupate de aceeasi parte, astfel
încât sa capteze cât mai bine lumina.

Aspectul axonilor este diferit: ei formeaza fibre lungi în nervi, dar sunt
mult mai scurti în creier. Cei mai mari axoni sunt înconjurati de o teaca
mielinica, o substanta grasoasa. Când axonii sunt protejati astfel ei transmit
mesajele mai rapid.

Specializarea neuronilor se repercuteaza asupra terminatiilor nervoase.

Fibrele nervoase motorii se grefeaza pe muschi prin intermediul ramificatiilor
cu extremitati aplatizate, denumite „placi motorii”.

În piele, terminatiile fibrelor senzitive se diferentiaza în receptori sensibil la

atingere, la caldura, la frig sau la durere...

În planul de ansamblu al circuitelor noastre nervoase, fiecare

component – fiecare neuron – îsi are locul sau si, datorita acestei diversitati,
sistemul nervos este o retea de comunicare foarte performanta.

2.Sistemul nervos periferic:

În greaca soma înseamna corp. Un corp atent în permanenta la

modificarile mediului sau, un corp solicitat în permanenta de ceilalti. Un
întreg program pentru sistemul nervos somatic, al carui rol este de a
centraliza datele adunate din mediul exterior, pentru a adapta, cât mai bine
miscarile organismului.

Sistemul nervos somatic trebuie sa îndeplineasca mai multe sarcini în

paralel. Este cazul al situatiei când ne aflam la volanul masinii...A conduce
implica întâi de toate a privi, a auzi si a-ti coordona miscarile. Trebuie, în
plus, sa-ti alegi itinerarul, sa evaluezi situatii, sa reactionezi la întâmplarile
neprevazute...

În cursul acestor secvente actiuni-reactii, neuronii senzitivi ne informeaza în

permanenta despre crisparea mâinilor noastre pe volan. Concomitent sunt
mobilizate si vazul si auzul.

Oricare ar fi situatia întâlnita, sistemul nervos elaborând raspunsuri

instantanee opereaza întotdeauna în acelasi mod. Fibrele nervoase senzitive
furnizeaza informatiile: ele colecteaza senzatiile tactile, dureroase cu ajutorul
unor terminatii situate în piele. Perceptia pe care o avem asupra lumii
exterioare se îmbogateste si prin senzatii auditive, olfactive, gustative si
vizuale, adunate de fibrele senzitive.

Caile nervoase ascendente fac ca informatia sa urce pâna la cortexul

cerebral. Pe traiect, maduva spinarii, bulbul rahidian si talamusul efectueaza
o prima taiere a mesajelor nervoase. Tot la nivelul maduvei spinarii sau al
bulbului, caile nervoase trec de partea cealalta: senzatiile ce iau nastere în
dreapta a organismului vor fi analizate de emisfera stânga a creierului li
invers.

Perceptiile noastre sunt reglate de diverse regiuni specializate ale

cortexului cerebral. Fiecarei portiuni din suprafata corporala îi corespunde o
zona precisa a cortexului senzitiv.

Alte regiuni trateaza informatiile legate de vedere, de auz etc.

În vecinatatea fiecarei arii senzitive si senzoriale exista arii de asociere. În

numeroase coordonarea miscarilor necesita o reglare fina a motricitatii.
Aceasta se bazeaza în mare parte pe cai descendente – ele trec prin talamus,
bulb si cerebel –în comparatie cu caile sistemului piramidal. Controlul
posturii, al echilibrului se efectueaza în bulbul rahidian, iar cerebelul
corecteaza miscarile si permite realizarea lor cu precizie.

Aceste cai extrapiramidale au un rol esential: fara interventia lor,

miscarile ar fi mult mai putin precise, chiar dezordonate.

Sistemul nervos vegetativ regleaza functiile involuntare ale corpului. Aceasta

retea de cai nervoase, complementara sistemului nervos somatic, inerveaza
inima, muschii tubului digestiv si al plamânilor, muschii netezi ai peretelui
vaselor sanguine si ai glandelor. El actioneaza deci asupra circulatiei
sanguine si a functiei cardiace, respiratiei, digestie si a excretiilor.

Contractiile muschilor viscerali si secretiile glandelor sunt automate,

dar sistemul nervos vegetativ, nu este mai putin important. Ca si sistemul
somatic, cuprinde fibre senzitive „ascendente” si fibre „descendente” care
deservesc organele.

Fibrele ascendente sunt responsabile de sensibilitatea viscerala. Mult

mai originala este organizarea cailor nervoase descendente, care regleaza
activitatea viscerelor si a glandelor. Aceste fibre contin nervi motorii,
vasomotorii sau secretori. Ei fac parte din ansambluri distincte: sistemul
simpatic si parasimpatic. Fibrele nervoase apartin la unul dintre acesti
sistem, unul stimuleaza activitatea, altul o inhiba.

Sistemul nervos simpatic pune organismul în starea de alarma: face sa

creasca consumul energetic pregatindu-se sa raspunda la diferite agresiuni.
Stimuleaza activitatea cardiaca si respiratorie.

Invers actioneaza sistemul parasimpatic, care intervine în trecerea în repaus

a organismului.

Caile nervoase simpatice si parasimpatice sunt întotdeauna constituite

din doua fibre nervoase care se conecteaza la un ganglion nervos.
Piesele cele mai importante ale sistemului parasimpatic sunt nervii vagi, ale
caror fibre deservesc inima, caile respiratorii etc.

Reglarea contractiilor viscerale si a secretiilor rezulta dintr-un dozaj

savant al activitatilor nervoase simpatice si parasimpatice. Acest dozaj se
face prin controlul a doi centri: hipotalamusul si trunchiul cerebral.

Hipotalamusul realizeaza schimburi de semnale nervoase cu sistemul

limbic si cu talamusul; capteaza informatii pe cale sanguina, fiind sensibil la
temperatura, presiune si componenta chimica a sângelui; coopereaza cu
hipofiza pentru a regla activitatea hormonala. Actionând în acelasi timp pe
cale nervoasa si pe cale hormonala, ei controleaza ansamblul mecanismelor
reglatorii ale functiilor organice.

Trunchiul cerebral leaga encefalul si maduva spinarii. El intervine în

reflexe care asigura controlul functiilor principale si regleaza presiunea
sanguina si ventilatia pulmonara.

Sistemul nervos vegetativ este uneori denumit sistem nervos autonom.

Totusi independenta sa de alte functii nervoase este relativa. Centrii somatici
si vegetativi situati în encefal schimba informatii si colaboreaza strâns.
Armonizarea functiilor noastre vitale depinde de aceasta.Sistemul Nervos se
imparte in mai multe analizatoare.Cele mai importante sunt cel vizual, auditiv
si olfactiv.

Analizatorul vizual

Ochiul
Vederea are un rol esential in adaptarea la mediu, in orientarea spatiala, in
mentinerea echilibrului si in activitatile specific umane.

Ochiul este alcatuit din 3 segmente: receptor, de conducere si central.

1). Segmentul receptor este inclus in globul ocular. Globul ocular este alcatuit
din: invelisuri, aparatul optic si receptor.

a) Invelisul Globului Ocular este alcatuit din:

-sclerotica = o tunica fibroasa, alba, cu rol protector, de natura

conjunctiva. Se insera musculatura globului ocular. Muschiul, oblicul inferior,
dreptul superior, dreptul inferior si dreptul intern sunt inervati de
oculomotori. Dreptul esxtern e inervat de nervul 6(abducens), oblicul superior
e inervat de nervul 4(trohlear).

-anterior se continua cu corneea transparenta.

-posterior e strabatuta de nervul optic.

-coroida e o tunica vasculara, pigmentata si vascularizata. Are rol

trofic.

-anterior, coroida prezinta irisul si corpul ciliar.

 -corpul ciliar e format din procese ciliare si muschi ciliari.

-retina prezinta celule fotoreceptoare.

b) Aparatul Optic

-corneea transparenta este nevascularizata si bogat inervata prin

terminatii nervoase libere.

-umoarea apoasa e un lichid transparent secretat de procese

ciliare si drenata prin sistemul nervos.

-cristalinul este o lentila biconvexa, transparenta, inevlita intr-o

membrana numita cristaloida. Este legat de corpul ciliar prin ligamentul
suspensor. Nu e vascularizat si nici inervat.

-corpul vitros e un gel transparent.

c)Receptorul

-retina e alcatuita sin 10 straturi celulare: stratul pigmentar,

stratul cu conuri si bastonase, limitanta externa, stratul globular extern,
stratul plexiform extern, stratul neuronilor bipolari, stratul plexiform intern,
stratul neuronilor multipolari, fibrele optice, limitanta interna.

-celulele cu conuri sunt aproximativ 7 milioane, predomina in

pata galbena si constituie in eclusiviatate fovea centralis, zona cu acuitate
vizuala maxima.

-pigmentul fotosensibil este iodopsina.

-celulele cu conuri au rol in vederea diurna, in perceperea

culorilor si a formelor.

-celulele cu bastonase sunt 130 de milioane, sunt mai numeroase

la periferie si mai putine in pata galbena.

-pigmentul fotosensibil este rodoxina.

-celulele cu bastonase asigura vederea la lumina slaba si cea

nocturna.

2). Segmentul de conducere

-primul neuron al caii optice e reprezentat de celule bibolare din retina.

Dendritele acestora sunt conectate cu celulele fotoreceptoare.

-al doilea neuron in contituie celulele multipolare retiniene. Axonii

acestora formeaza neuronii optici care se incruciseaza partial in chiasma
optica, apoi se continua sub numele de tracturi optice pana la corpii
geniculati laterali, unde fac sinapsa cu al treilea neuron. Axonuu neuronilor
metetelemici am proiectie corticala.
 -din corpii geniculati se desprind colaterale spre nucleii nervilor
cranieni(3,4,6), spre maduva cervico-dorsala, spre coliculii cvadrigemeni
superiori, spre sistemul activator ascendent.

3). Segmentul central

-e localizat in lobii occipitali a emisferelor cerebrale, de o parte si de

alta a scizurii calcarine.

Bolile oculare mai frecvente

Ochiul are aceleaşi însuşiri ca un veritabil aparat optic, fiind astfel cel
mai răspândit aparat optic. Retina este asemuită cu o placă fotografică
sensibilă, căci pe ea se formează imaginea ca într-un aparat fotografic,
datorită existenţei unui sistem dioptric în ochi. Imaginea pe retină se
formează inversată şi micşorată, în comparaţie cu obiectul pe care-l privim.

Dioptrii oculari sunt formaţi din corneea transparentă, umoarea apoasă

cristalinul şi corpul vitros. Acest ansamblu de dioptri are valoarea unei lentile
convergente cu distanţa focală de 23 mm, exact cât este lungimea axului
antero-posterior al ochiului. Focarul posterior al acestei lentile la un ochi
considerat normal (emetrop) în stare de repaus, se găseşte pe retină în
regiunea maculară. Refracţia oculară este în ansamblu dată de devierile pe
care le produc dioptrii oculari razelor luminoase, care le străbat şi care vin de
la obiectele fixate cu privirea.

Starea normală a unui ochi numită emetropie, se realizează printr-o

corelare armonioasă a acestor dioptri (cornee, umoare apoasă, cristalin şi
corp vitros), astfel că raza ajunge în centrul retinei, pe maculă şi imaginea se
face normal.

Ochii cu defecte optice denumiţi ametropi, sunt cei în care razele

paralele plecate de la o sursă luminoasă (obiect) situată la infinit, nu-şi
formează focarul principal pe retină, ci înaintea sau înapoia ei.

Ametropiile au fost împărţite în: defect de corelaţie şi defect de

structură genetică a dioptrilor.

Ametropiile de corelaţie survin la ochii în care diferitele componente ale

aparatului dioptric sunt cele întâlnite în ochiul normal (emetrop), dar între
care nu se face o corelaţie armonioasă ca în mod normal.

Defectele (ametropiile) de structură apar prin existenţa unor anomalii

de structură ale diferitelor elemente care formează dioptrul ocular. În
anomaliile de corelaţie este vorba de variante biologice ale dioptrilor, pe când
în cele de structură există modificări în conformaţia lor, determinate genetic.
În raport cu felul în care se formează imaginile pe retină, defectele de optică
sau ametropiile se împart în: ametropii stigmice sau focale şi ametropii
astigmice.
 Ametropiile stigmice sunt hipermetropia şi miopia, iar din cele
astigmice sunt astigmatismele.

Condiţiile de mediu, distanţa de la care citim, iluminarea, caracterul literelor

etc., pot să determine în unele cazuri ametropii de valoare mai mică şi
îndeosebi miopia.

Mărimea ametropiilor adică excesul sau deficitul de refracţie în raport cu

ochiul emetrop, se determină în dioptrii.

a) Hipermetropia este deficitul optic ocular (ametropia) în care focarul se

formează nu pe retină, ci în spatele acesteia. Poate fi consecinţa unei
dezvoltări insuficiente a diametrului antero-posterior al globului ocular
(hipermetropia axială) sau unei insuficienţe de curbură a dioptrilor oculari
(hipermetropie de curbură) sau unei modificări, adică scăderii indicelui de
refracţie a dioptrilor (hipermetropie de indice de refracţie, care duce la
deficit de refracţie).

Fasciculul de raze paralele care vin de la obiectul fixat şi pătrund în ochiul

hipermetrop în stare do repaus, îşi va forma focarul înapoia retinei, care va
percepe o pată difuză circulară. Hipermetropia este ametropia cea mai frec-
ventă.

În mod constant este întâlnită în copilărie, când ochiul nu este complet

dezvoltat. Hipermetropia poate rămâne multă vreme nedescoperită. Când
există, apar semne de oboseală oculară (astenopie de acomodare) cu dureri
de cap (cefalee) după o lectură prelungită, dureri şi congestii oculare după
eforturi oculare, care ne fac să o bănuim. Aceste simptome oculare se
datorează faptului că hipermetropul face eforturi de acomodaţie (de punere
la punct a imaginii clare) şi când priveşte la distanţă şi când priveşte
aproape, încercând prin aceasta să corecteze o parte sau întregul defect de
refracţie. Hipermetropia are în majoritatea cazurilor mărimi sub +5 dioptrii,
excepţional este +15 dioptrii (în deficitele de conformaţie de tipul
microftalmiei).

Medicul specialist oculist va determina gradul de hipermetropie în mod

obiectiv şi va indica corecţia necesară cu ochelari cu lentile convergente
adică de "plus" necesare în raport cu vârsta şi gradul ametropiei, pentru
fiecare caz în parte.

La persoanele tinere vor fi prescrişi ochelari care se poartă permanent,

iar la cei peste 45 de ani două perechi de ochelari, una pentru distanţă şi altă
pereche pentru vederea de aproape, adică de la 35 cm.

Purtarea ochelarilor face să dispară toată fenomenele de oboseală ocu-

lară, să dea o imagine clară, odihnitoare şi un echilibru al întregului organism.

b) Miopia este ametropia, caracterizată printr-un exces de refringenţă a

dioptrilor oculari, care deiermă formarea imaginii obiectelor situate la infinit,
într-un focar în faţa retinei. Retina este astfel stimulată de prelungirea razelor
încrucişate intr-un focar înaintea ei şi imaginea apare sub forma unor cercuri
de difuziune, deci o imagine neclară.
În mod frecvent miopia este dată de alungirea axului antero-posterior al
globului ocular, şi mai rar de o creştere a refringenţei dioptrilor oculari.

Miopia poate fi împărţită în mică, ce nu depăşeşte minus 6 dioptrii şi

este o ametropie de corelaţie, care nu progresează şi o miopie boală, care
depinde de structura globului ocular, putând să atingă minus 20, minus 30
dioptrii, numită şi miopie progresivă. Aceasta din urmă este determinată de o
degenerare a fibrelor elastice şi colagene sclerale, printr-un defect genetic.

Din punctul de vedere al simptomelor, în miopia mică există numai o

scădere a vederii pentru distanţă, iar pentru aproape vederea este bună. În
miopiile mari vederea este diminuată atât pentru departe, cit şi pentru
aproape.

Pentru tratament trebuie consultat un medic specialist oftalmolog, care

va indica ochelarii necesari în raport cu gradul miopiei şi purtarea unei pe-
rechi de ochelari permanent sau două perechi: una pentru distanţă şi una
pentru aproape, în raport cu vârsta.

De asemenea, se va indica o alimentaţie bogată în proteine şi vitamine,

evitarea eforturilor, precum şi o igienă a cititului, păstrându-se distanţa de la
carte de 35 cm, iar lumina să nu fie orbitoare, ci să vină din partea stingă şi
puţin din spate.

Băncile şi masa de scris vor fi uşor oblice (distanţa negativă) şi

corespunzătoare cu talia copiilor.

Analizatorul auditiv

Urechea
 Auzul este unul dintre simturi care comunica creierului date despre
mediu. Urechea umana percepe peste 1500 de tonalitati. Ea se împarte în
trei mari compartimente: urechea externa, interna si mijlocie.

Urechea externa si urechea mijlocie sunt principalele organe ale

auzului; ele capteaza si transmit sunetele într-un mod relativ simplu.

Urechea interna are însa o structura foarte complexa; ea serveste în

acelasi timp receptiei sunetului si mentinerii echilibrului.

Urechea externa este formata din pavilion. Forma sa de cochilie are rol
principal dirijarea undelor sonore spre conductiv auditiv extern. Pavilionul
este rigidizat printr-un cartilaj elastic, cu exceptia portiunii sale inferioare,
mai carnoasa, lobul urechii.

Conductul auditiv extern ajunge la timpan, trecând prin osul temporal. În

aproprierea pavilionului, peretele sau este acoperit de piele cu peri care
protejeaza timpanul de praf. Sunt de asemenea, prezente glande sebacee,
glande sudoripare si glande cerumenoase. Acestea secreta cerumen, lichid
pastos de culoare galbuie, care încleiaza corpii straini prezenti în acest
conduct.
 Atunci când undele sonore patrund în conductul auditiv extern, ele sunt
dirijate spre timpan, o membrana constituita din tesut conjunctiv fibros, lata
de 8 mm si lunga de 25 mm, care joaca rolul de capac si vibreaza pentru a
transmite sunetele la urechea mijlocie.

Denumita si cutia timpanului, urechea mijlocie este separata de urechea

externa prin timpan. Este o cavitate mica ce contine aer, tapetata de o
mucoasa; este adapostita într-o parte a osului temporal, stânca. Ea comunica
cu faringele prin trompa lui Eustachio, un conduct al carui rol consta în
mentinerea unei presiuni egale între urechea externa si cea mijlocie. El este
închis aproape tot timpul si se deschide în momentul înghitirii, cascatului sau
stranutului. Aceasta cutie comunica cu urechea interna prin doua orificii:
fereastra rotunda, care este obstruata de o membrana, si fereastra ovala sau
fereastra cohleara.

Fereastra cohieei este un fel de trapa legata de timpan prin intermediul

oscioarelor. Este vorba de cele mai mici trei oase ale corpului, cu forme
evocatoare: ciocanul, solidar cu timpanul; nicovala, pe care se ajusteaza
capul ciocanului; scarita, care se articuleaza cu nicovala si obtureaza
fereastra cohleara.

La sosirea sunetelor, acest lant de oscioare va transmite vibratiile membranei

timpanului la lichidele urechii interne.

Aceasta este situata în osul temporal, imediat în spatele orbitei oculare. Este
constituita dintr-un labirint osos, ce contine el însusi un labirint membranos
care îi da forma. Labirintul osos cuprinde o cavitate, denumita vestibul
auricular, trei canale semicirculare si aparatul auditiv propriu-zis sau cohleea.
Vestibulul comunica cu cohleea si este legat de cavitatea craniana prin
apeductul vestibulului. Canalele semicirculare, care se deschid în vestibul,
formeaza trei semicercuri în interiorul carora circula un lichid limfatic.

Cohleea, cu rol major în receptia sunetelor, este o cavitate în forma de spirala

cuprinzând lama spirala si membrana bazilara.

Membrana bazilara contine organul lui Corti, receptorul vibratiilor, care

transforma vibratiile sonore în impulsuri nervoase. Contine celule care au
particularitatea de a fi ciliate. Extremitatea cililor atinge membrana externa a
organului lui Corti, iar baza lor este legata de o fibra nervoasa. Mesajul sonor
este transmis prin intermediul fibrelor nervoase la creier, care intercepteaza
atunci influxul nervos, iar sunetele devin audibile...

Din punct de vedere functional, analizatorul audititv si cel vestibular sunt

independenti, dar anatomic, receptorii ambilor analizatori se afla in urechea
interna, iar caile de conducere sunt ramuri ale aceluiasi nerv cranian(8-
vestibulo-cohlear).

1). Segmentul receptor

-cohleea este un canal rasucit in jurul unui ax numit columela. Din

columela se desprinde lama spirala osoasa spirala pe toata lungimea
canalului. Lama spirala osoasa si membrana bazilara impart canalul spiral in
2 rampe: rampa vestibulara(comunica cu vestibulul) si rampa
timpanaica( comunica cu fereastra rotunda). Rampele comunica prin
helicotrema-orificiu situat la varful melcului.

-canalul cohlear(melcul membranos) are peretele inferior alcatuit din

lama spirala si membrana baziliara , iar peretele superior de membrana
Reissner. In canalul cohlear, pe membrana baziliara se gaseste organul Corti,
receptorul auditiv.

-organul Corti e format din celule senzoriale, ciliate, dispuse de o parte

si de alta a tunelului Corti pe 2-4 randuri. Ele sunt insotite de celule de
sustinere. Cilii celulelor senzoriale, dupa ce strabat membrana reticulata sunt
in contact cu membrana tectoria. Baza celulelor senzoriale e conectata cu
dendrite ale neuronilor din ganglionul spiral Corti.

2). Segmentul de conducere

-primul neuron se gaseste in ganglionul Corti. Axonii acestuia formeaza

ramura cohleara a nervului 8.

-al doilea neuron se afla in nucleii cohleari din bulb. Axonii acestora se
incruciseaza partial formand 2 fascicule ascendente si fac sinapsa cu cel de-
al treilea neuron in corpii geniculati mediali din metatalamus. Colaterale se
desprind spre coliculii cvadrigemeni inferiori, spre nucleul facialului, spre
nucleul oculomotorului, spre substanta reticulata si spre cerebel.

3). Segmentul central

-se afla in girusul temporar superior.

Analizatorul olfactiv

Nasul
 La om mirosul este uneori considerat ca un simt minor, în timp ce la
animale el este foarte important. Este totusi extrem se fin. Mirosul actioneaza
efectuând o analiza chimica a aerului ambiant si în particular a emanatiilor
care se degaja din alimente. El completeaza astfel simtul gustului prin
stimulari precise ale neuroreceptorilor.

Perceperea unui miros se face în mai multe etape. Aerul plin de

diversele sale mirosuri patrunde în nari si în cavitatile nazale. Moleculele
emise de substantele odorizante, odata ajunse în nas, vor atinge un tesut
denumit membrana olfatica. Aceasta membrana, acoperita de un mucus
dens, se afla deasupra cavitatii nazale. Ea este compusa din numerosi cili
microscopici care împiedica intrarea prafului si a microbilor din aer. Cili iau,
de asemenea, parte activa la aprecierea mirosurilor. Receptori olfactivi situati
pe terminatiile lor au sarcina de a transmite mirosurile la creier. Nasul
contine aproape 20 de milioane de receptori sensibili la aproape 30 de
mirosuri primare (camfor, mosc, floral, mentolat, eterat, îmtepator, putrid...).
Celelalte substante odorizante sunt derivati ai acestora.

Atunci când un miros ne gâdila cilii, receptorii reactioneaza trimitând

impulsuri nervoase creierului. Fiecare tip de celula receptoare este sensibila
la dimensiunile unei anumite molecule; datorita acestui fapt, ea se
specializeaza într-un tip de miros. De aceea, atunci când un miros ajunge pe
mucoasa nazala, molecula odorizanta se fixeaza direct pe receptorul
corespondent, declansând formarea unui influx nervos.

Toate influxurile ajung în final la bulbul olfactiv, o extensie a cortexului,

situata imediat deasupra foselor nazale. Datorita unor structuri denumite
glomeruli, aflate în bulbi, influxurile nervoase ajung la creier într-un mod
ordonat.

Cu ajutorul nervului olfactiv, mesajul odorizant este astfel condus la

creier, care îl interpreteaza. Mii de mirosuri diferite pot fi astfel identificate.
Simtul mirosului si cel al gustului se completeaza; functionarea este
independenta, dar ele interfereaza. În timpul unei mese, mirosul alimentelor
excita narile si accentueaza deci deseori în sinergie, iar creierul nostru le
asociaza automat efectele.

Analizatorul olfactiv receptioneaza si prelucreaza informatiile

referitoare la proprietatile chimice ale unor substante odorante, aflate la o
anumita distanta fata de organism.

1). Segmentul receptor este format din epiteliul olfactiv, contituit din celule
receptoare si din celule de sustinere incluse in mucoasa olfactiva.

-mucoasa olfactiva are o suprafata de 2-3 cm² si este dispusa in

regiunea superioara a foselor nazale. Celulele receptoare sunt neuroni
bipolari senzitivi. Dendritele acestora prezinta butoni olfactivi de la care
pleaca 6-8 cili olfactivi receptori, care depasesc celulele de sustinere si
patrund in mucusul secretat de celulele glandulare ale mucoasei olfactive.

2). Segmantul de conducere

-axionii neuronilor olfactivi, care constituie protoneuronul caii, strabat in

manunchiuri lama ciuruita a etmoidului si patrund in cutia craniana, formand
nervii olfactivi cu traseu pana la bulbii olfactivi. Aici fac sinapsa cu celulele
mitrale, care reprezinta deutoneuronii caii olfactive. Axonii acestora se
despart: o parte trec in bulbul contralateral, iar cealalta parte formeaza
tracturile olfactive, care se proiecteaza in cortex.

3). Segmentul central este reprezentat de paleocortexul olfactiv, aria de

protectie primara a aferentelor olfactive.

Sistemul osos
 Scheletul uman este format din 206 oase separate, unite intre ele prin
diferite articulatii. Marimea, respectiv forma diferitelor oase este deteminata
de functia anatomica.

Cel mai mare os este femurul (50 cm), iar cel mai mic este scarita (2,6
mm), unul din oscioarele auditive.

Oasele pot fi impartite in patru mari grupe:

- oasele lungi sau cilindrice, sunt alungite, usor curbate, au rolul de a

amortiza socurile, din aceasta categorie fac parte oasele gambei, bratului,
degetelor.

- oasele scurte, (cubice) sunt colturoase, groase: oasele carpiene si tarsiene

- oasele neregulate, au forme si dimensiuni variate, formaza unele parti ale

fetei si spatelui

- oasele late, coastele, craniul, spata - reprezinta scuturi ale organelor vitale.

Peste 500 de muschi - muschii scheletici - se ataseaza de oasele

noastre. Muschii se insera pe oase prin intermediul prelungirilor numite
ligamente. Muschii si oasele formeaza impreuna cele mai mari sisteme
organice ale organismului nostru: sistemul osos si muscular.

Scheletul este flexibil datorita articulatiilor care unesc oasele.

Coloana vertebrala umana este formata din 26 de oase separate:

vertebre; acestea sunt unite prin articulatii. Cele mai simple articulatii sunt
cele in care o suprafata articulara aluneca peste cealalta; intre rotula si
extremitatea distala a femurului.

Capul uman este format din 29 de oase. Neurocraniul este compus din 8
oase; bine sudate, pentru a proteja creierul la actiunile din exterior. Alte 14
oase intra in formarea fetei (craniul visceral); in cele doua urechi mai exista
câte 3 oscioare auditive, iar ultimul os este mandibula.

In formarea coloanei vertebrale intra 26 de oase. Cele 7 vertebre cervicale

sunt urmate de 12 vertebre dorsale, iar acestea de 5 vertebre lombare late,
puternice. Osul sacru, situat intre oasele care formeaza bazinul, este alcatuit
din sudarea a 5 vertebre sacrale. Ultima vertebra a coloanei este coccisul -
format initial din 4 oase care s-au unit.

Oasele care formeza toracele sunt in numar de 25. Pe cele doua parti
sunt aliniate una sub alta 12 perechi de coaste lungi si curbate, in centru fiind
situat sternul.

Oasele centurii scapulare, ale bratului, antebratului si mâinii sunt in

numar de 64. In centura scapulara de o parte si de alta sunt situate câte o
clavicula si o spata. Bratul este format dintr-un os, iar antebratul din doua
oase lungi: humerus - radius si ulna.

Centura pelvina si piciorul sunt formate din 62 de oase. Osul pereche al

centurii pelvine, impreuna cu osul sacru al coloanei vertebrale formeaza
bazinul. De aici in jos urmeaza femurul, rotula, tibia si fibula.
 Osul viu este de culoare cenusie, fiind acoperit de o membrana
rezistenta - periost - prin care patrund vasele sangvine si nervii destinati
oaselor. Desi oasele par a fi compacte, in realitate sunt pline de mici cavitati.

Scheletul omului este alcatuit din peste 200 de oase de diverse forme
(lungi, late, scurte):

1. scheletul capului este format din oasele cutiei craniene si oasele fetei.

2. scheletul trunchiului cuprinde coloana vertebrala, sternul si coastele.

coloana vertebrala este alcatuita din 33-34 de vertebre: 7 vertebre cervicale,
12 vertebre dorsale, 5 vertebre lombare, 5 vertebre sacrale sudate între ele
(sacrul) si 4-5 vertebre coccigiene sudate între ele.

3. scheletul membrelor cuprinde scheletul membrului superior, scheletul

membrului inferior.

4. scheletul membrului superior este alcatuit din osul bratului sau humerus,
oasele antebratului: cubitus sau ulna (inauntru), radius (in afara) si oasele
mainii.

5. scheletul umarului este constituita din doua oase: clavicula si scapula.

6. scheletul membrului inferior este alcatuit din osul coapsei sau femurul,
oasele gambei: tibia si peroneul, rotula înaintea genunchiului, oasele
piciorului.

7. oasele bazinului cuprind ilionul, ischionul si pubisul.

Sistemul muscular
 Muschii corpului uman se grupeaza in trei clase:

- muschii scheletici (muschii striati) se fixeaza pe schelet, sunt controlati de

creier si, impreuna cu oasele pe care se ataseaza cu tendoane, sunt
responsabili de orice miscare

- muschii netezi, rolul lor fiind realizarea miscarilor involuntare ale organelor
interne

- muschiul cardiac.

Muschii scheletici (muschii striati) se gasesc in intregul corp uman din

crestet pana in picioare. Acestia sunt compusi din fibre musculare, alcatuite
la randul lor din filamente; fibrele musculare se grupeaza in manunchiuri mai
mari numite miofibrile. Muschii se fixeaza pe oase cu ajutorul unui tendon.
Capacitatea noastra de a ne misca, de a sta stabil in picioare este datorata
interactiunii bune dintre muschii scheletici si schelet.

Sistemul muscular este format din muschi striati (sau somatici) si

muschi netezi, primii fiind cei care stau la baza tuturor miscarilor corpului
nostru, prin proprietatea lor fundamenatala - contractilitatea. Cei peste 560
de muschi au forme variate subimpartindu-se in:

- muschi lungi (predominand in structura membrelor)

- muschi scurti (intra in alcatuirea peretilor trunchiului si se afla intre coastele

si vertebrele invecinate si muschii lati).

Alaturi de schelet, musculatura contribuie hotarator la determinarea si

influentarea formei corpului, diferentierea ei fiind in stransa legatura cu
dezvoltarea scheletului.

Miscarile pe care diferitii muschi le efectueaza in jurul axelor care trec

prin articulatii sunt:

- flexia (apropierea a doua segmente legate printr-o articulatie, micsorandu-

se unghiul dintre ele)

- extensia (miscarea contrara flexiei, unghiul dintre segmente putand ajunge

la 180 grade sau chiar mai mult

- abductia (indeparteaza un segment sau membrul in intregime de corp)

- adductia (apropie aceleasi elemente de trunchi)

- rotatia interna (un segment sau intreg membrul se roteste inspre corp, in
jurul axului sau vertical)

- rotatia externa (miscarea inversa prin care membrul se invarte in afara in

jurul aceluiasi ax).

In cazul antebratului, exista o rotatie specifica care poarta numele de

pronatie cand palmele sunt orientate in jos, si respectiv supinatie in cazul
orientarii lor catre in sus.

Musculatura este dispusa, ca si oasele scheletului, in marile regiuni care

alcatuiesc corpul uman: trunchi, membre superioare si inferioare.

Muschii trunchiului

Muschii regiunii toracale: pectoral mare, mic, dintat mare sau anterior,
subclavicular, intercostal, interni si externi.

Muschii regiunii abdominale: peretele abdominal este alcatuit din 5

perechi de muschi (muschii drepti abdominali, piramidalii abdominali, oblicii
abdominali externi si interni, muschii transversi ai abdomenului).

Muschii regiunii spinarii: muschii superficiali (trapez, muschiul dorsal

mare, muschii romboizi, muschiul ridicator al spatelui, muschiul dintat
postero-interiori, muschiul dintat postero-exteriori) Muschii profunzi ai spinarii
(tractul median si tractul lateral).

Muschii membrelor superioare

 Muschii umarului: deltoid, supraspinos, infraspinos, rotund mic, rotund
mare, subscapular.

Muschii bratului: biceps, muschiul brahial, triceps brahial (triceps

brachii).

Muschii antebratului: muschii regiunii laterale a antebratului, muschiul

brachio radial.

Muschii palmei

Muschii membrelor inferioare

Muschii soldului: muschii regiunilor ventrale si dorsale ale soldului,

muschii glutei mari, medii si mici, muschii piramidal, muschiul obturator
intern si extern si muschii regiunii laterale a soldului, muschiul adductor
mare, mediu si mic.

Muschii coapsei: muschii regiunii ventrale a coapsei, muschiul croitor,

muschiul quadriceps, muschii regiunii dorsale a coapsei, muschiul biceps
femural, muschiul semitendinos, muschiul semimembranos.

Muschii gambei: muschii regiunii ventrale a gambei, muschiul tibial

ventral (anterior), muschiul extensor propriu al halucelui, muschiul extensor
comun al degetelor, muschiul fibular ventral, muschii regiunii laterale a
gambei, muschiul fibular lung si scurt, muschii regiunii dorsale a gambei,
muschiul triceps sural, muschiul plantar subtire, muschiul flexor lung comun
al degetelor, muschiul tibial posterior, muschiul flexor lung al halucelului,
muschiul popliteu.

Muschii labei piciorului.

Sistemul digestiv
 Sistemul digestiv (digestia) are loc intr-un tub lung de 9m ,in tubul
digestiv care incepe cu cavitatea bucala (pe aici intra hrana) si se termina cu
rectul (pe aici se indeparteaza substantele neasimilate). Partile principale
sunt: cavitatea bucala, faringele, esofagul, stomacul si intestinele. Gura,
prima portiune a tubului se afla in cavitatea bucala. Aici au loc cele mai
importante subprocese ale digestiei, incepând cu descompunerea
moleculelor mari in molecule mai mici, dizolvabile. Cavitatea bucala este
separata de fosele nazale prin bolta palatina, alcatuita din palatul dur si valul
palatin. Limba este un organ musculos, alcatuit dintr-o radacina si un corp
liber. Dintii sunt organe dure, fixate in cavitati numite alveole dentare. Colul
face legatura dintre coroana si radacina. In consumarea alimentelor un rol
important il au dintii. In partea din fata opt incisivi (patru in dantura
superioara, patru in cea inferioara), patru canini (câte unul in partea
superioara si inferioara, pe ambele laturi), opt premolari si doisprezece
molari. Saliva este secretata de trei perechi de glande salivare.
 In faringe esofagul se incruciseaza cu caile respiratorii. Esofagul este o
conducta musculo-membranoasa ale carei capete sunt inchise de niste inele
musculoase.

Stomacul este un sac in forma de J, asemanator cu cimpoiul, ce se

imparte in trei parti functionale: gura stomacului - cardia, fundul stomacului
si portiunea terminala. Aceste parti produc sucuri gastrice diferite.
Producerea sucului gastric este controlata in mare parte de nervi si in parte
de hormoni.

Pancreasul exocrin secreta sucul pancreatic (un lichid limpede si

incolor), care este condus prin doua canale in duoden. Situat in spatele
stomacului, imediat sub acesta, seamana cu o sticla culcata. Pancreasul
incepe sa produca sucul imediat dupa ce hrana a fost introdusa in gura. O
alta functie principala a pancreasului uman este producerea celor doi
hormoni pancreatici, insulina si glucagonul.

Vezica biliara este un sac in forma de para atasat de partea de jos a

ficatului, functia ei fiind de a depozita bila care se produce in ficat si de a o
elimina la nevoie. Bila este un lichid galben-verzui, având in compozitia sa in
cea mai mare parte apa, plus colesterol, saruri biliare si acizi biliari. Bila se
elimina prin canalul biliar comun in duoden unde se amesteca cu chimul
gastric. Corpul uman are nevoie de bila pentru a digera grasimile.

Ficatul, cea mai mare glanda (1,5 - 2kg), este situat in partea dreapta
superioara a abdomenului, sub diafragma. Pe fata superioara a ficatului se
observa lobul drept si lobul stâng. Lobul drept este mai mare , ocupând toata
partea dreapta de sus a abdomenului. La exterior exista o capsula conjuctiva
- fibroasa din care pornesc spre interior pereti, care separa ficatul in lobuli.
Ficatul produce zilnic aproximativ 1 litru de bila, care alimenteaza in
permanenta vezica biliara. Este un adevarat centru de reciclare, in special
pentru globulele sanguine rosii moarte. Durata normala de viata a globulelor
sanguine rosii este de aproximativ 100 zile.

Intestinul subtire este partea din tubul digestiv care face legatura
dintre stomac si intestinul gros. Este un tub elastic si moale de muschi si
membrane intestinale, care sta strâns rasucit in cavitatea abdominala, si care
intins poate ajunge la o lungime de 6m.

In intestinul subtire se disting trei parti: duodenul, jejunul si ileonul.

Duodenul are forma literei C si este asezat in spatele abdomenului prin
muschiul peritoneal, celelalte parti fiind acoperite de peritoneu numai pe fata
lor anterioara.

Intestinul gros are o lungime de 1,5m si o latime de 6,5 cm. Este

impartit in 4 sectiuni principale: cecum, colon, rect si canalul anal. Prima
portiune a intestinului gros este colonul, care incepe in partea dreapta a
abdomenului. Ileonul se varsa in colon deasupra capatului sau inferior.
Segmentul inchis de sub aceasta jonctiune - cecum, de forma unei pungi din
care se prelungeste apendicele. Colonul traverseaza abdomenul pe sub
stomac, inainte sa se curbeze din nou brusc in jos. Partea din colon care
ajunge la pelvis se numeste rect- o portiune de trecere de aproximativ 12 cm
lungime, care se termina in canalul anal.

Unit cu partea superioara a stomacului, duodenul este portiunea initiala

a intestinului subtire cu rol in digestia eficienta a hranei. Are o forma de
potcoava ce inconjoara capul glandei pancreatice.

Peretele duodenului are doua straturi musculare care se contracta si se

relaxeaza alternativ, contribuind la deplasarea continutului alimentar in
timpul digestiei.

Deasupra stratului muscular se gaseste submucoasa ce contine multe

glande care secreta mucusul protectiv. Aceasta previne autodigestia
duodenului sau lezarea lui de catre compusi acizi reveniti din stomac.

In stratul superficial al duodenului, mucoasa, se gasesc glande care

secreta un suc alcalin ce contine unele dintre enzimele necesare pentru
digestie. Sucul actioneaza, de asemenea, pentru a neutraliza secretia
gastrica acida. Celulele mucoasei necesita o reinoire constanta. Ele se
multiplica mai rapid decat oice alte celulue ale organismului: din o suta de
celule, una este inlocuita la fiecare ora pe tot parcursul vietii.

Digestia

Hrana partial digerata care ajunge in duoden contine mult acid

clorhidric. In duoden, aciditatea este neutralizata de catre secretiile proprii
ale duodenului si de actiunea bilei si a sucurilor pancreatice, care se varsa in
duoden din vezicula biliara si pancreas. Duodenul primeste sucurile digestive
de la pancreas si cantitatile importante de bila, care este produsa in ficat si
stocata in vezica biliara, pana cand este nevoie de ea.

Secretia sucului pancreatic este declansata de doi hormoni. Secretina

stimuleaza producerea unor cantitati mari de sucuri alcaline care
neutralizeaza aciditatea chimului partial digerat. Enzimele pancreatice se
produc ca raspuns la eliberarea unui al doilea hormon, pancreozimina. Bila
este, de asemenea, eliberata in duoden din vezicula biliara, pentru a
fragmenta particulele de grasimi.

Enzimele pancreatice ajuta la digestia hidratilor de carbon si a

proteinelor pe langa cea a grasimilor. Aceste enzime includ tripsina, care
desface peptonele in componente mai mici, peptidele; lipaza care desface
grasimile in molecule de glicerol si acizi grasi; amilaza care desface hidratii
de carbon pana la maltoza.

Hrana digerata patrunde apoi in jejun si ileon, portiuni ale intestinului

subtire situate in continuarea duodenului, unde au loc stadiile finale ale
modificarilor chimice. Enzimele sunt eliberate de celulele unor mici indentatii
numite criptele Lieberkuhn.

Cea mai mare parte a absorbtiei are loc in ileon, care pe peretele
interior prezinta milionae de proeminente minuscule, denumite vilozitati..
Fiecare vilozitate contine un capilar si o mica ramura limfatica, chilifer. Cand
hrana digerata vine in contact cu vilozitatile, glicerolul, acizii grasi si
vitaminele dizolvate intra in chilifere si sunt transportate in sistemul limfatic
si, apoi, in fluxul sangvin.

Aminoacizii rezultati din digestia proteinelor si zaharurilor din hidratii de

carbon, plus vitamine si minerale importante cum ar fi calciu, fier, iod, sunt
absorbite direct in capilarele vilozitatilor Aceste capilare duc la vena port-
hepatica, care transporta hrana direct la ficat. Acesta, la randul lui, retine
unele substante pentru necesitatile proprii si pentru stocare, iar restul
acestora sunt trecute mai departe in circulatia generala a organismului.

Mezenterul

Este o membrana care sustine jejunul si ileonul. Este alcatuita din doua
straturi de peritoneu. Are o lungime de aproximativ 15 cm si este atasata de
peretele posterior al abdomenului. Adancimea mezenterului, masurata de la
baza pana la intestit, este de aproximativ 20 cm, ceea ce permite atat
jejunul, cat si ileonul sa se miste relativ liber in cavitatea abdominala.

Jejeunul

Jejunul reprezinta sediul de absorbtie al alimentelor nutritive utilizabile

din hrana, lasand sa treaca apa si produsii de degradare. Procesul de
absorbtie este finalizat de ileon. Jejunul are o lungime de aproximativ 2,5 m
inainte de jonctiunea cu ileonul. Pentru a indeplini acest rol, jejunul are o
structura specializata, pentru a asigura o suprafata maxima de contact cu
lumenul, astfel incat sa poata asigura o absorbtie crescuta.

Mucoasa jejunala prezinta o serie de pliuri circulare. Observand la

microscop suprafata interna, se vede ca intreaga suprafata este alcatuita din
mici proeminente digitiforme, denumite vilozitati. Fiecare vilozitate are
aproximativ un milimetru.

Suprafata de contact cu hrana digerata creste si mai mult, deoarece

invelisul celular al fiecarei vilozitati are o structura specifica, cu "margine in
perie".

Absorbtia hranei

Intrucat jejunul are rolul de a permite trecerea hranei din intestin in

sange, necesita o irigatie eficienta.

Arterele si venele ce transporta sangele catre si de la peretii jejunali

trec prin mezenter. Venele care dreneaza jejunul, ca si venele care dreneaza
restul intestinului, nu ajung direct la inima, ele conflueaza pentru a forma
vena porta, care ajunge la ficat.

Aceasta inseamna ca substantele nutritive absorbite in sange sunt

transportate intai la ficat, pentru metabolizare, inainte de a ajunge in restul
organismului.

Grasimile din alimente sunt absorbite in sistemul limfatic concomitent

cu absorbtia altor substante nutritive in sange. Fiecare vilozitate are un vas
limfatic central sau "chilifer", care face posibila absorbtia. Acest tip particular
de fluid limfatic ce contine grasimi si care dreneaza din intestin este denumit
chil.

Ileonul

Reprezinta portiunea terminala a intestinului subtire, in care hrana

ajunge, in drumul ei, de la stomac la colon. Are o lungime de 3,5 m -
conectand duodenul si jejunul cu intestinul gros - si reprezentand aproximativ
jumatate din lugimea totala a intestinului subtire.

Ileonul are o structura asemanatoare cu celelalte doua segmente ale

intestinului subtire. Suprafata externa este protejata de peritoneu - o
membrana care captuseste cavitatea abdominala. Peretele este alcatuit, in
principal, din straturi musculare responsabile pentru transportul hranei
digertae si straturi mucoase care delimiteaza lumenul.

Bila

Este un fluid consistent, amar, de culoare galben-verzuie, produs in

ficat si stocat in vezicula biliara. Este eliberat din vezicula in intestinul
subtire, ca raspuns la prezenta alimentelor, si este esentiala pentru digerarea
grasimilor. Face parte, de asemenea, din sistemele excretorii ale corpului,
deoarece contine produsii de degradare a celuleor uzate.

In fiecare zi, ficatul produce aproximativ 1 litru de bila. Desi contine

peste 95 % apa, a in compozitie o gama larga de substante chimice ce includ
saruri minerale, colesterol si pigmenti biliari ce ii confera culoarea
caracteristica.

Bila ramane in vezicula biliara pana cand devine necesara in procesul

de digestie. Pe masura ce hrana patrunde din stomac in duoden, acesta
produce un hormon denumit colecistochinina. Acest hormon ajunge pe cale
sangvina la vezicula biliara si determina contractia peretilor acesteia, astfel
incat bila este eliminata. Dupa aceea, bila se scurge printr-un alt duct, ductul
biliar comun (coledoc) si printr-un orificiu ingust, sfincterul Oddi, care permite
sa patrunda in intestinul subtire.

Sarurile minerale din bila, ce includ bicarbonatul, nutralizeaza

aciditatea hranei partial digerata in stomac. Sarurile biliare, substante
chimice denumite glicocolat de sodiu si taurocolat de sodiu, descompun
grasimile astfel incat enzimele digestive isi pot exercita actiunea. Pe langa
actiunea de emulsionare, se crede ca sarurile biliare favorizeaza absorbtia
grasimilor prin peretle intestinal. Ele transporta de asemenea vitaminele A, D,
E, K.

Organismul isi conserva sarurile biliare. Ele nu sunt distruse dupa

utilizare, 80-90 % dintre ele fiind transportate inapoi la ficat prin sange, unde
stimuleaza secretia de ila si sunt refolosite de organism.

Culoarea bilei se datoreaza pigmentului denumit bilirubina. Una din functiile

principale ale ficatului este de a lisa globulele rosii uzate. In cursul acestui
proces, hemoglobina, pigmentul din eritrocite, este descompus chimic si
formeaza biliverdina, un pigment verde care este rapid convertit in bilirubina
de culoare galben-verzuie.

Sistemul respirator

Sistemul respirator se compune din: caile aeriene si plamani.

1)Caile aeriene: sunt: fosele nazale, faringele, laringele, traheea si bronhiile.

a). Fosele nazale sunt 2 conducte situate inapoia piramidei nazale, de

la orificiile nazale pana la coane. La interior sunt acoperite de mucoasa
nazala care are in partea superioara mucoasa olfactiva. Regiunea respiratirie
a mucoasei este mult mai extinsa datorita celor 3 cornete nazale.

b). Faringele- la nivelul faringelui are loc incrucisarea caii aeriene cu

cea digestiva. In faringe se deschid orificiile trompelor lui Eustachio si
esofagul.

c). Laringele- aerul intra si iese din laringe prin orificiul sau superior,
glota. Glota este acoperita in timpul deglutitiei cu un capacel cartilaginos,
epiglota. Laringele este oragnul fonatiei. Mucoasa care il captuseste
formeaza 2 perechi de plici, una superioara si una inferioara, numite corzile
vocale. Plicile inferioare au rol in vorbire.

d).Traheea este un organ in forma de tub, cu o lungime de 10-12 cm.

-peretele traheei poseda un schelet format din 15-20 inele

cartilaginoase in forma de potcoava. Partea posterioara a inelelor, dinspre
esofag, este completata cu tesut conjunctiv. Traheea este captusita cu un
epiteliu respirator pseudostratificat, format din celule ciliate si mucoase. Cilii
vibratili, cu miscare ondulatorie permanenta imping spre faringe surplusul de
mucos si eventualele impusitati ajunse pana aici.

e). Bronhiile

-traheea se imparte in 2 bronhii principale care patrund in

plamani prin hiluri si se ramifica intrapulmonat formand arborele bronsic.
Structura lor este asemantoare traheei.

2). Plamanii

-plamanii alcatuiesc organele respiratorii propriu-zise, in care au loc

schimbarile de gaze dintre organism si aerul atmosferic. Ei sunt asezati in
cavitatea toracica.

-fiecare plaman este invelit de pleura. Pleura prezinta o foita parietala

care adera la peretii toracelui, si o foita viscerala, care adera la plamani. Ele
delimiteaza o cavitate pleurala, in care se gaseste lichid pleural, secretat de
celulele epiteliului pleural. Acest lichid are rol in mecanica inspiratiei.

-consistenta plamanilor este elastica, spongioasa. Pe fata externa se

gasesc scizuri care impart plamnii in lobi: plamanul drept in 3 lobi, iar
plamanul stang in 2 lobi. Pe fata intrena se afla hilul plamanului, pe unde ies
si intra bronhia principala, vasele sangvine, limfatice si fibrele nervoase. Baza
plamanului vine in raport cu diafragma.

Plamanul este alcatuit din doua formatiuni anatomice distincte:

arborele bronsic si alveolele pulmonare.

a). Arborele bronsic reprezinta totalitatea bronhiilor intrapulmonare,

care rezulta din ramificarea bronhiilor principale. Bronhiile principale se
ramifica in: bronhiile lobare, care se distribiue la lobii pulmonari; bronhiile
segmentare, care se distribuie la segmentele pulmonare; bronhiile lobulare,
care deservesc lobulii pulmonari; bronhiolele terminale; bronhiolele
respiratorii; ductele alveolare terminate cu alveole. Bronhiolele respiratorii,
impreuna cu formatiunile derivate din ele, formeaza acinii pulmonari. Acinul
pulmonar este unitatea morfofunctionala a plamanului.

b). Alveolele pulmonare au forma unor saculeti cu pereti subtiri,

adaptati schimburilor gazoase. Epiteliul alveolar are dubla functie, fagocitara
si respiratorie. Suprafata totala a acestuia este de 80-120 m². In jurul
alveolelor se gaseste o bogata retea de capilare.

Oxigenul si gazul carbonic se infiltreaza în capilare datorita diferentei

de presiune partiala care exista între alveola si vasul sanguin.

Trecerea se face din compartimentul în care presiunea gazoasa este

mai mare spre cel în care aceasta e mai mica.

Celulele sanguine au un pigment special, hemoglobina, care are

proprietatea de a fixa oxigenul. Acesta este extras din aer si transportat de
sânge la inima, apoi spre toate tesuturile organismului, unde este consumat
de celule.

Deseurile gazoase fac drumul invers, trecând de la globulele rosii la

alveole, si sunt eliminate prin fluxul de aer expirat.

Aceste miscari de inspir si de expir sunt posibile datorita contractiei si

expansiunii cutiei toracice.

Diafragma, un muschi curbat, foarte subtire, situat sub plamâni,

comanda aceasta miscare cu ajutorul muschilor intercostali. În timpul unui
inspiratiei, diafragma si muschii intercostali se contracta. Coastele se ridica,
în timp ce diafragma coboara si se aplatizeaza. Toracele creste ca volum,
presiunea sa interna scade, ceea ce produce un aport de aer din exterior.
Plamânii se umfla. În expiratie, muschii se relaxeaza, coastele coboara si se
apropie, în timp ce diafragma îsi recapata pozitia curbata, cu convexitate în
sus. Cutia toracica îsi reia volumul initial, presiunea sa interna creste, iar
aerul pe care îl contine este expulzat: plamânii se golesc.

În timpul respiratiei, plamânii sunt lubrifiati de pleura, o membrana

transparenta care îi înveleste în întregime. Cele doua foite pleurale produc o
secretie seroasa, denumita lichid pleural, care reduce frecare.

Fiecare plamân prezinta scizuri care îl împart în lobi. Plamânul stâng

are scizura oblica si una orizontala. Acest al treilea lob face plamânul drept
mai voluminos. Plamânul stâng este mai mic, pentru a lasa loc inimii.

Ritmul respiratiei este programat de centri nervosi situati în bulbul rahidian.

Influxurile parcurg nervii intercostali si frenici, care stimuleaza diafragmul si
muschii intercostali. Activitatea neuronilor este ciclica, dar constanta. Ea
produce 12-18 de respiratii pe minut, inspirul si expirul durând în total
aproape 5 secunde.

Respiratia este un act spontan, complex, ale carui ritm si amplitudine

pot fi modificate de diferite elemente exterioare(boala, alcool, somnifere...)
care inhiba neuronii împlicati.

Sistemul limfatic
 Fiecare celula a organismului este scufundata într-un lichid din care îsi
arunca deseuri. Acest mediu trebuie sa aiba o compozitie stabila pentru a
garanta starea buna si functionarea perfecta a celulelor. Echilibrul sau se
bazeaza pe mecanisme de reglare orchestrate de sistemul limfatic. Acesta
colecteaza excedentul de limfa, fluid incolor eliberat de sânge, care se
acumuleaza în tesuturi, si îl aduce la inima.

Limfa transporta substantele nutritive si preia deseurile celulare. Ea

are drept sarcina transportul lipidelor si al moleculelor liposolubile, din
intestin pâna în sânge.

Contine proteine, grasimi, saruri minerale, iar compozitia sa se apropie

de cea a plasmei, din care are rezultat. Compozitia si aspectul sau difera
totusi dupa regiune în care se gaseste. Astfel, în intestine, limfa contine
multe grasimi si are un aspect laptos. În ficat, ea este bogata în proteine.
 Sistemul limfatic contine vase limfatice, ganglioni si organele limfoide
repartizate în diverse regiuni ale corpului.

Amigdalele, apendicele vermicular si splina sunt organe limfoide. Ele

servesc drept depozit pentru celulele de aparare, cum ar fi limfocitele, care
pot astfel sa intervina la aparitia unei infectii.

Ganglionii limfatici sunt mici aglomerari celulare de forma rotunjita, cu

diametrul de 10-15mm, distribuiti sub forma de ciorchini de-a lungul vaselor
limfatice. Fiecare ganglion este compartiment în mai multi foliculi limfatici
bogati în globule albe, cum sunt limfocitele si macrofagele. Limfa care
patrunde în ganglioni este filtrata de foliculi limfatici si debarasata de
eventualii sai agenti infectiosi.

Amigdalele sunt conglomerate de foliculi limfatici, în care abunda

celulele de aparare. De forma rotunjita, ele sunt acoperite de o mucoasa. Se
întâmpla frecvent ca ele se umfle, în timpul unei angine. Celulele lor sunt în
acest caz angajate într-o lupta încrâncenate împotriva bacteriilor ofensive.
Ganglionii pot atunci sa-si mareasca volumul si sa fie palpati la nivelul
gâtului, ceea ce înseamna ca vin în ajutorul amigdalelor.

Apendicele este situat între intestinul subtire si cel gros. Cu o lungime

de 8 cm, are si el foliculi limfatici, care îi permit sa ajute organismului la
combaterea infectiilor. Are totusi un rol minor, iar absenta sa nu se perturba
cu nimic echilibrul mediului inferior al organismului.

Alt organ limfoid, splina este situata în partea de sus a abdomenului si

cântareste cam 150g la adult. Functia sa principala este distrugerea
globulelor rosii utilizate, dar ea joaca un rol important în sistem imun. Splina
cuprinde minusculi foliculi repartizati în doua grupe: unii sunt compusi din
limfocite imature, iar ceilalti din limfocite mature. Celulele defensive ale
foliculelor asigura functiile imune ale splinei, producând anticorpi.

Circulatia limfei se face dinspre tesuturi spre sânge, prin intermediul

valvelor si datorita contractiei muschilor netezi ai peretelui vaselor. Limfa
este captata în tesuturi de capilarele limfatice, al caror perete îl strabate, si
condusa la ganglioni. Dupa ce a fost filtrata, ea este evacuata spre spatiile
interstitiale. Capilarele limfatice o colecteaza din nou pentru a o directiona
spre inima. Limfa strabate tuburi din ce în ce mai importante: vase,
trunchiuri, canale limfatice, apoi canalul toracic, vasul-amiral al sistemului
limfatic, care deverseaza limfa în sânge la nivelul venelor situate la baza
gâtului. Limfa dreneaza astfel mediul intern, jucând rolul de supapa de
„preaplin”.

Structura sistemului limfatic seamana cu cea a sistemului sanguin: ea

cuprinde în acelasi timp vase si organe. Analogia se opreste aici pentru ca, în
sistemul limfatic, aceste doua parti sunt total independente una de alta.
Visele limfatice vehiculeaza limfa spre inima, în timp ce organele limfatice
servesc la stocarea limfocitelor care asigura apararea organismului.

Reteaua limfatica este constituita în primul rând din vase prezente în

toate tesuturile, între celulele si capilarele sanguine. Doar sistemul nervos
central, oasele, dintii si maduva osoasa sunt lipsite de sistem limfatic.

Alta specialitate a retelei limfatice: vasele sale sunt dotate cu un

sistem de usi care se deschid si se închid în functie de presiunea existenta în
compartimentul interstitial. Aceste valvule împiedica refluarea limfei. Odata
ajunsa în capilare limfatice, ea se scurge spre vasele limfatice si se îndreapta
spre inima. Aceste vase seamana mult cu venele. Vasele limfatice
superficiale urmeaza acelasi itinerar ca venele superficiale, iar vasele
profunde iau calea arterelor profunde.

Diametrul vaselor creste progresiv pe masura ce limfa se apropie de

inima. Fiecare regiune a organismului are propriile sale vase limfatice. Cele
ale gâtului dreneaza limfa de la nivelul capului si al gâtului. Vasele regiunii
abdominale conduc limfa de la nivelul organelor abdominale, cum ar fi
stomacul, ficatul, pancreasul si intestinele, spre ganglionii limfatici ai
abdomenului. Apoi intra în actiune ganglionii care-si încep activitatea de
epurare. Odata debarasata de particulele sale nocive, limfa porneste din nou
spre alte vase limfatice înainte de a ajunge în circulatia venoasa.

Cele mai mari vase din aceasta retea formeaza asa-numitele trunchiuri
limfatice. Limfa care parvine la nivelul toracelui se împarte în doua canale.
Cele doua canale deverseaza limfa filtrata în circulatia venoasa, la baza
gâtului, la punctul de jonctiune dintre vena jugulara interna si vena subclavie.

Spre deosebite de circulatia venoasa, circulatia limfatica functioneaza

fara a fi pompata. Aceasta e pusa în miscare de contractiile muschilor
scheletici. Ea se scurge variindu-si debitul în functie de presiunile provocate
de cavitatea toracica la fiecare inspir. Totusi, sistemul cardio-vascular
participa în mare parte la aceasta circulatie, prin extremitatea tecilor
conjunctive care învelesc toate vasele, fie ca sunt sanguine, fie limfatice,
comunicând acestora din urma vibratiilor primelor. Pulsatiile arterelor
contribuie astfel direct la progresia limfei.

Contractiile muschilor netezi, situati în peretii canalelor limfatice,

favorizeaza revarsarea finala a limfei în circulatia venoasa. Din aceasta cauza
ea nu se scurge la fel de usor si rapid ca sângele. O activitate fizica nu poate
decât sa amelioreze circulatia sa si deci drenajul substantelor nocive.

Sistemul limfatic are mai multe functii esentiale comune cu sistemul

sanguin. Cele doua sisteme participa la activ la homeostazie, echilibrul
mediului intern. Ele reprezinta o modalitate de transport al principiilor
nutritive si al deseurilor dintr-un loc al organismului într-altul. Ambele dispun
de mecanisme de aparare împotriva infectiilor.

Sistemul circulator
 Inima, considerata ca un organ nobil de aproape toate culturile, nu este
sediul sentimentelor. Rolul sau nu este însa mai putin important. Ea asigura
circulatia sângelui în întregul corp.

Este un organ muscular gol pe dinauntru, în forma de para, situat în

partea mediana a cavitatii toracice, între plamâni. Nu mai mare decât
pumnul, greutatea sa medie este de 260g si lungimea variaza de la 12 la
14cm, la o latime de aproximativ 9cm. Vârful sau, denumit apex, se sprijina
pe diafragm si este usor orientat spre stânga.

Pompa cardiaca este compusa dintr-o masa contractila, miocardul,

acoperita si protejata spre exteriorul de epicard, strat foarte rezistent care o
leaga de diafragm, de stern si de vasele mari, iar în interiorul de endocard-
membrana fina, alba, care tapeteaza interiorul cavitatii cardiace.

Miocardul este constituit cea mai mare parte a masei inimii. Este
constituit mai ales din celule musculare cardiace care îi confera capacitatea
de a se contracta. Aceste contractii ritmice sunt denumite batai cardiace.

Î n interiorul miocardului, fibre de tesut conjunctiv leaga între ele celulele

musculare si formeaza fascicule care se întrepatrund în spirala. Aceasta retea
de fibre dense si elastice întareste peretele intern al miocardului. Miocardul
are propriul sau sistem de irigare – arterele coronare – care îi aduc substante
nutritive si oxigenul necesar functionarii. Aceste artere iau nastere la baza
aortei si încercuiesc inima.

Muschiul cardiac contine doua cavitati superioare, atriile, si doua

inferioare, ventriculele. În atrii patrunde sângele mai sarac în oxigen, dupa ce
a circulat prin organism. Data fiind dimensiunea lor mica, acestea nu
participa realmente la activitatea de pompa a inimii si nici la umplerea
ventriculelor a 3 linguri de sânge.

Atriile sunt separate de o membrana, septul interatrial, sl fiecare dintre

ele se prelungeste, în partea sa superioara, printr-un corp plat si plisat.,
urechiusa, care îi mareste volumul. Venele pulmonare, ca si alte vene ale
inimii, se deschid în urechiusa stânga.

Ventriculele sunt cavitati în forma de con, a caror baza este dirijata în

sus. Ele sunt separate, de asemenea, de o membrana, septul interventricular,
si constituie punctul de plecare a circulatiei sanguine. Acestea sunt pompele
propriu-zise ale inimii. Ventriculul drept trimite sângele spre plamâni pentru a
permite schimburile de gaze. El este pompa circulatiei pulmonare. Ventriculul
stâng trimite sângele spre aorta, aceasta pornind circulatia sistemica.

Doua orificii dotate cu valvule se observa la intrarea fiecarui ventricul,

patru valvule.

Datorita acestor patru valve, sângele circula în sens unic prin cele patru
cavitati ale inimii.

Valvele se deschid si se închid ca niste clapete, straturile lor externe

fiind sensibile la variatiile presiunii sanguine.

Sângele urmeaza întotdeauna acelasi traiect în inima, de la dreapta, spre

stânga: sarac în oxigen, intra în urechiusa dreapta apoi în ventriculul drept,
traverseaza trunchiul pulmonar pentru a ajunge la plamâni, unde se
oxigeneaza. Sângele îmbogatit cu oxigen se reîntoarce apoi spre urechiusa
stânga prin venele pulmonare. El trece prin ventriculul stâng, apoi este
ejectat de aorta, care îl distribuie în corp prin ramificatiile sale. Venele aduc
atunci sângele sarac în oxigen spre urechiusa dreapta. Astfel se închide
sistemul...

Inima este deseori comparata cu o pompa. Acest muschi cu patru

cavitati se contracta si se relaxeaza în permanenta, într-un ritm regulat. Este
compus în cea mai mare parte din miocard. Contractia muschiului este
complet independenta de vointa noastra.

Mecanismul contractiei se bazeaza pe emiterea si transmiterea de

impulsuri electrice denumite potentiale de actiune. Aceste semnale sunt
propagate dupa un mecanism denumit depolarizare. Din o suta de fibre ale
miocardului, una singura poate declansa un potential de actiune. Sistemul de
conducerea a inimii este compus din noduri, aglomerari tisulare globuloase,
ansambluri de fibre nervoase paralele.
 Nodul sinusal se gaseste în peretele urechiusei stângi. Minuscul, el
ofera cea mai rapida frecventa de impulsuri dintre toate elementele
sistemului de conducere, cca 70+700 de ori pe minut. Unda potentiala creata
de nodul sinusal ce traverseaza atriile este dirijata spre nodul atrio-
ventricular. Este nevoie de aproximativ 0.22 secunde pentru ca influxul sa se
propage în întreg sistem de conducere a inimii. Contractia ventriculara are
loc imediat dupa sosirea influxului, de la apexul cardiac spre partea
superioara a ventriculelor. Valvele aortei si ale trunchiului pulmonar se
deschid atunci si sângele este ejectat în vase.

În timpul unei batai a inimii se produc multiple evenimente. Reunite

sub denumirea de revolutie cardiaca. Aceasta cuprinde doua faze.

În timpul primei faze, diastola, peretele atriilor si ventriculelor se

relaxeaza, iar sângele umple cavitatile.

Cea de a doua faza, sau sistola, cuprinde contractia peretelui si golirea

sa de continut. În cursul diastolei, presiunea e mica, sângele umple atriile
relaxate, trecând apoi în ventricule prin orificii cu valvele deschise. Valvele
aortei si trunchiul pulmonar sunt închise.

În timpul sistolei, presiunea creste lent. Atriile se contracta si tot

sângele este ejectat în ventricule. Muschii peretilor ventriculari se contracta,
comprimând sângele prezent în cavitatile lor si crescând în acelasi timp
presiunea ventriculara.

Valvele atrio-ventriculari se închid brusc pentru a împiedica orice reflux

al sângelui. Apoi valvele aortei si ale trunchiului pulmonar se deschid,
permitând ejectia sângelui spre aorta si spre trunchiul pulmonar. Dupa
aceasta expulzate, ventriculele se destind si presiunea ventriculara scade
sensibil. Sângele ramas în aorta si trunchi reflueaza atunci spre ventricule,
care îsi închid automat valvele. Dupa închiderea valvelor, începe un nou ciclu,
o noua diastola.
CIRCULATIA SANGVINA
 Circulatia sângelui este un mecanism complet în a carui reglare
intervin diverse sisteme ale organismului: sistemul nervos, hormonal si
sistemul umoral. Trei parametri caracterizeaza aparatul circulator: debitul
sanguin, presiunea sanguina al rezistenta periferica.

Debitul sanguin este definit de volumul de sânge care se scurge în

sistemul vascular într-o perioada precisa de timp. El este constant atunci
când corpul este în repaus, dar poate varia în orice moment, dupa starea sau
nevoile organismului.

Presiunea sanguina desemneaza, în ceea ce o priveste, forta pe care

sângele o exercita asupra peretilor vaselor, cum ar fi arterele sau venele.
Sângele circula datorita diferentelor de presiune care îl propulseaza în
sistemul vascular. Acest lichid se scurge astfel cu fluiditatea dintr-o regiune
de înalta presiune, cum este aorta, spre o regiune de joasa presiune, cum
sunt marile vene.

Propulsarea sângelui este controlata de aparatul cardio-vascular si de

sistemele nervos si hormonal. De natura extrinseca, acest al doilea control al
volumului sanguin se realizeaza prin intermediul unei duble inervatii a inimii
implicând fibre simpatice si parasimpatice; primele au un efect accelerator
asupra frecventei si asupra volumului de sânge ejectat, celelalte modereaza
frecventa cardiaca.

Ambele actioneaza eliberând substante chimice care exercita sau inhiba

celulele cardiace.

Atunci când organismul sufera un stres, sistemul nervos simpatic emite

noradrenalina care determina inima sa bata mai repede. Când corpul este în
repaus, sistemul parasimpatic încetineste ritmul cardiac eliberând
aceticolina.

Circulatia sângelui este frânata de frecarea lichidului de peretii vaselor.

Este ceea ce se numeste rezistenta periferica. Vâscozitatea sângelui,
diametrul sau lungimea vaselor pot face ca aceasta rezistenta sa varieze. O
vâscozitea crescuta, ca si îngustimea unui vas pot încetini sensibil scurgerea
sângelui. O usoara crestere a diametrului sau este suficienta pentru a reduce
rezistenta si presiunea arteriala.

Atunci când ventriculul stâng se contracta, sângele este expulzat spre

sorta cu o forta care îi permite sa curga cu foarte mare viteza, destinzând
peretii aortei. În mod obisnuit, sunt masurate doua feluri de presiune
arteriala. Presiunea sistolica sau maximala, care se masoara în timpul unei
contractii cardiace si se situeaza în medie între 10 si 14 cm de
mercur.Aceasta presiune scade apoi foarte rapid si atinge minima în timpul
fazei de repaus a inimii. Presiunea minima, diastolica, variaza între 6 si 9 cm
de mercur. Aceasta sunt cifre pe care vi le comunica medicul, dumneavoastra
atunci când ca ia tensiunea: 14 cu 8 sau 10 cu 6.

Circulatia sângelui variaza dupa tesuturile pe care le deserveste,

fiecare organ având propriile sale nevoi sanguine. Acest fenomen denumit
rezistenta periferica variaza în functie de vâscozitatea sângelui, diametrul
sau lungimea vaselor. Astfel, muschii scheletici necesita un debit sanguin
adaptat la activitatile lor de moment. Pielea, care îndeplineste mai multe
functii, printre care reglarea temperaturii corporale, necesita un debit
sanguin de aproape 2,5 litri pe minut. Creierul, are nevoie de un debit
sanguin mai stabil, de ordinul a 0.75 litri pe minut. Debitul sanguin raspunde
astfel exigentilor fiecarui organ si ale miliardelor de celule care compun
organismul.

Sistemul excretor

Sistemul urinar este o veritabila masina pentru epurarea corpului. El

extrage deseurile din sânge si le elimina în urina. Aceasta operatie se
efectueaza în rinichi.
 Urina se scurge apoi prin doua canale, ureterele, pâna la vezica. Odata
plina, aceasta evacueaza lichidul printr-un canal numit uretra.

Rinichii sunt situati in partea dorsala a abdomenului, in spatele

stomacului si ficatului, de o parte si de alta a sirei spinarii, protejati de
coastele inferioare(rinichiul stâng mai sus decât cel drept). Fiecare rinichi are
o lungime de aproximativ 10cm, o latime de 6cm si cântareste circa 150gr.
Rinichiul este conectat la principalul sistem sangvin prin intermediul arterei
renale, care transporta sângele spre rinichi si prin vena renala, care
transporta din rinichi sângele filtrat si curatat.

Rinichiul este acoperit la exterior de o capsula fibroasa, sub care se gasesc

doua zone: zona corticala (de culoare brun-galbuie, la exterior) si zona
medulara (de culoare rosu-inchis, la interior). Piramidele renale sunt alcatuite
din tuburi colectoare si vase de sânge. Unitatea structurala si functionala a
rinichiului este nefronul. Artera renala se ramifica pâna la nivel de arteriole,
care patrund câte una in capsula nefronului si formeaza glomerulul. Pelvisul
renal se continua cu uretrele. Uretrele sunt conducte (25-30cm) care ies din
partea concava a fiecarui rinichi.

Vezica urinara este un organ cavitar, in care se depoziteaza urina,

situata in partea inferioara a cavitatii abdominale. Peretele muscular are trei
straturi de muschi si este captusit cu o mucoasa cutata. Uretra, aflata in
continuarea vezicii urinare, este canalul de evacuare a urinei in mediul
extern.

Sângele „uzat” soseste prin vasele mari. Interiorul rinichilor se împarte

în trei parti: cortexul, medulara si bazinetul. Cortexul, deschis la culoare si
granulat, înconjoara medulara. Acest strat superficial are ca functie esentiala
formarea urinei, datorita prezentei a milioane de unitati filtrare, care se
numesc nefroni.

Fiecare nefron este prevazut cu un glomerul, un soi de mic pachet de

capilare care sintetizeaza urina primara, pornind de la sânge. O structura,
numita tub contort al nefronului, reabsoarbe apa, sarea si glucoza prezente în
urina. Primele deseuri trec într-un tub în forma de U, care recupereaza apa si
sarurile din lichidul filtrat în glomerul. Deseurile sunt apoi canalizate si
concentrate de un canal colector care se prelungeste în medulara, partea
centrala a rinichiului unde se întind structuri albicioase, piramidele lui
Malpighi. Canalele si partea inferioara a piramidelor se termina în cavitatea
interna a rinichiului. Aceasta este prevazuta cu un tub în forma de pâlnie,
bazinetul, care este legat de ureter.

Peretii bazinetului sunt tapetati cu tesut muscular neted, care se

contracta, facilitând expulzarea urinei.

Sângele care iese din rinichi este curatat, filtrat de toate toxinele
metabolice cum ar fi ureea. Plamâni si pielea iau, de asemenea parte la
eliminarea substantelor în exces. Dar toxinele, deseurile azotate si reziduurile
medicamentelor sunt evacuate exclusiv de rinichi. Aceste organe controleaza
si continutul apei, de saruri si de elemente, precum fosfatul sau calciul. Ele
expulzeaza în urina elementele în exces si le retrimit în sânge pe cele de care
organismul are nevoie. Datorita actiunii lor de filtrare si purificare, rinichii
participa la echilibrul mediului intern si constituie unul dintre stâlpii
homeostazei.

Ureterele, uretra si vezica constituie celelalte elemente ale sistemului

urinar. Ureterele sunt doua tuburi musculare foarte fine care transporta urina
din rinichi spre vezica. Ele se anchi automat când vezica e plina, astfel ca
lichidul, încarcat de deseuri, sa nu reflueze spre rinichi. Situata în partea
inferioara a abdomenului, vezica are peretii musculari extensibili. Acest organ
este un fel de sac recuperator al urinei. În forma de para atunci când este
goala, ea poate contine pâna la 500ml. Atunci când vezica este plina. Îsi
varsa urina în uretra, care o evacueaza în exterior. Datorita contractiilor
sfincterului, alcatuit din inele musculare si care o înconjoara la iesire, uretra
poate controla fluxul urinar.

Sistemul reproducator

1.Aparatul reproducator feminin:

Individul nu este etern; doar reproducerea sexuala poate perpetua

viata. Fiecare individ sexuat are aparatul genital constituit din ansamblul de
organe care intervin în sexualitate si în producerea de celule
sexuale.Aparatul genital feminin permite maternitatea, deoarece adaposteste
viata în devenire. El cuprinde ovarele, care produc ovulele, ca si caile
genitale, adica trompele uterine, uterul si vaginul. Aceste organe sunt
localizate foarte jos în bazin, sub intestine. Sub control hormonal, aspectul si
functionarea aparatului genital se modifica de-a lungul vietii. Între pubertate
si menopauza, modificarile corpului au loc în ritmul ciclului menstrual, care se
manifesta prin aparitia de menstruatii la aproximativ 28 de zile.

Adaposteste în abdomen de o parte si de alta a uterului, doua glande

mici, ovarele, guverneaza fecunditatea femeii. Rolul principal este de a
asigura dezvoltarea si expulzarea ovulelor. Ele regleaza, de asemenea,
derularea ciclului menstrual si sarcina, producând hormonii sexuali feminini.

Ovarele, care nu masoara mai mult de 2.5-4cm, sunt fixate de peretele

bazinului prin mai multe ligamente. Netede si de consistenta moale la tânara
fata, ele se rigidizeaza si au un aspect sidefat si ridat la femeie. Sunt
constituite din doua straturi: în centrul ovarului, zona medulara , formata
dintr-un tesut conjunctiv bogat vascularizat; ea este înconjurata de un învelis
exterior gros, care ocupa doua treimi din glanda. Aceasta are multiple
alveole, foliculi, în care se maturizeaza ovulele.

În fiecare luna, un folicul eclateaza si elibereaza, întâi dintr-unul, apoi

din celalalt ovar, un ovul ajuns la maturitate; va fi transportat pâna în uter
prin una din trompele uterine. Denumite de asemenea trompele lui Fallope,
acestea sunt dotate cu un mare pavilion cu margini franjurate, plasat între
ovare, care se continua printr-un conduct strâmt si lung de 10 cm. Ovulul
colectat la nivelul pavilionului este antrenat de contractiile muschilor netezi
care constituie peretele trompelor. El ajunge la uter, organ cavitar în forma
de pâlnie, de lungimea de 6-8cm.

Partea superioara a uterului adaposteste cavitatea uterina, care

primeste oul fecundat. În partea de jos se termina tubul printr-un tub îngust
care iese în vagin colul uterin. La majoritatea femeilor, uterul este aproape
orizontal. Trei perechi de ligamente îl leaga de abdomen.

Peretele uterin, este foarte gros, este constituit dintr-o tunica de

muschi netezi. Deosebit de extensibil, acest perete se deformeaza, fara a se
rupe, în timpul sarcinii. Fata interna este tapetata cu o mucoasa bogata în
glande si vase sanguine, ce constituie endometrul. Dupa pubertate, în fiecare
luna, endometrul creste în grosime în timp ce uterul se pregateste sa
primeasca un ou. În absenta fecundarii, stratul superficial, al endometrului se
desprinde în final si este evacuat în momentul menstruatiei.

Mucoasa colului uterin secreta glera cervicala, substanta vâscoasa care

obtureaza orificiul sau extern. Este un mediu de supravietuire pentru
spermatozoizii care ajung la el dupa ce trec prin vagin. Acesta primeste
penisul în timpul actului sexual si sperma dupa ejaculare. Intervine deci în
acelasi timp în sexualitate si în functie de reproducere.

Vaginul are un perete suplu, acoperit pe fata sa interna de o mucoasa fina.

Având o profunzime de 7-10 cm, el formeaza un fund de sac împrejurul

colului uterin. La cealalta extremitate, vulva regrupeaza partea externa a
organelor genitale ale femeii. La femeia virgina, o membrana fina, himenul,
separa vaginul de vulva. El este rupt la primele raporturi sexuale.
 Deschiderea vulvei este o fanta care se întinde de la muntele lui Venus
la anus. Vulva este marginita de doua pliuri ale mucoasei interne, buzele
mici, care sunt partial acoperite de buzele mari. Anterior, buzele mici se
unesc pentru forma capusonul clitorisului. În timpul raporturilor sexuale, doua
perechi de glande secreta un lichid care lubrifiaza interiorul vulvei. Buzele
mici si cele mari se umfla, ca si clitorisul, care este un mic organ erectil. În
fine, în timpul nasterii, vulva trebuie sa se destinda pentru a lasa sa treaca
fatul.

2.Aparatul reproducator masculin:

La barbat, organele de reproducere toate sunt , în principal externe.

Rolul lor în sexualitate este atât evident, încât aproape uitam ca anatomia lor
raspunde în primul rând exigentilor reproducerii si perpetuarii speciei.

Aparatul genital masculin cuprinde glande sexuale sau testicule, care

produc spermatozoizi destinati fecundarii ovulelor feminine, cai genitale, care
permit transportarea lor si care sunt însotite se organe anexe, ca si un organ
copulator, penisul.

Situate la fat în abdomen, testiculele coboara în pungi externe –

bursele – înainte de nastere sau la putin timp dupa. Aceste doua mici glande
ovoide cântaresc 20 de grame. Ele cuprind 200-300 de mici lobi conici,
lobulii, separati de pereti subtiri. Fiecare lobul contine mici insule de celule –
celulele lui Leybdig – care produc un hormon masculin, testosteronul. Celulele
produc acest hormon din timpul vietii intrauterine, apoi îsi întrerup activitatea
pâna la pubertate,. În aceasta perioada, reluarea productiei hormonale
induce aparitia caracterelor sexuale masculine secundare (pilozitate,
musculatura, timbrul vocii, libido).

Testosteronul guverneaza, de asemenea . geneza spermatozoizilor.

Acestia sunt elaborati în tubii seminiferi, canale foarte fine prezente în numar
mare în testicule. Fiecare tub este înconjurat de o teaca tapetata de celule
contractile, celulele lui Sertoli. Celulele sexuale se ascund între celulele lui
Sertoli. Ele sunt produse la periferia tubului seminifer, în stare imatura.
Împinse de contractiile celulelor lui Sertoli, migreaza prin peretele tubului
spre lumenul central maturizându-se progresiv. La finalul acestui proces, care
este continuu si se reînnoieste neîncetat, spermatozoizii sunt eliberati în
cavitatea tubului.

Tubii seminiferi converg pentru a forma o retea de mici conducte

sinuoase care colecteaza spermatozoizi. De aici pleaca 10 pâna la 12 canale
care ajung la canalul colector unic, adapostit într-un mic organ alungit de
marimea testiculului: epididimul. Aici sunt stocati spermatozoizii.

Dupa ce ramân un timp în epididim, spermatozoizii trec într-un alt

conduct: canalul deferent. Lung de 40cm, acesta se termina printr-o
umflatura, la nivelul careia primeste secretiile unei mici vezicule seminale. El
se continua apoi prin canalul ejaculator, care se deschide în uretra.
Ansamblul conductului format de canalul epididimului, canalul deferent si cel
ejaculator este denumit si spermiduct.

La barbat aparatul genital si cel urinar sunt asociate. De fapt uretra

este un conduct care colecteaza urina în vezica si o evacueaza la exterior. Ea
traverseaza prostata, o glanda mica în forma de castana. În momentul
ejacularii, reflex provocat de stimularea sexuala. Canalul ejaculator
deverseaza în uretra un lichid seminal în care se afla spermatozoizi. Prostata
secreta un lichid acid care contine zinc, acid citric si albumina si care se
amesteca cu lichidul seminal pentru a forma sperma.

Uretra se prelungeste pe aproximativ 8 cm în penis pentru a se

deschide la extremitatea glandului. Este inserata în tesut spongios si
încadrata de doua tuburi laterale denumite corpi cavernosi. Proprietatile
corpilor cavernosi confera penisului proprietati de erectie. Acest mecanism de
origine vasculara are loc sub controlul nervos, în general în cursul stimularii
sexuale. Arterele penisului se dilata si sângele aflueaza în corpul cavernos,
care se umfla si se întareste.

Întreruperea erectiei se poate produce când stimularea înceteaza sau

dupa ejaculare.

În cele doua cazuri, sângele reflueaza si se reîntoarce în circulatia generala.