Sunteți pe pagina 1din 2

www.referat.

ro

CARACTERIZAREA LUI NAE


CAŢAVENCU
„O scrisoare pierdută”, cu premiera în 1884 este o comedie (specie dramatica cu un
deznodamand fericit, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri
etc).
Fiind destinată reprezentării scenice, piesa are 4 acte şi 44 de scene, în care se
oglindesc conflictele dramatice şi situaţiile semnificative.
Astfel, într-un orăşel de provincie, „în zilele noastre” (1883), în preajma alegerilor se
duce o luptă între 2 grupări politice: cea de guvernământ (Tipătescu - Trahanache) şi cea
disidentă (Caţavencu). Lupta de principii este doar în aparenţă; în culise, cele două
tabere vor să recupereze o scrisoare pierdută, folosită ca armă de şantaj. Tribulaţiile
scrisorii dezvăluie conflictul politic esenţial, dar şi conflictele secundare, acumulate prin
tehnica bulgărelui de zăpadă. Cu această ocazie, dramaturgul critică demagogia, corupţia
politică, manipularea electoratului, abuzul de putere, prostia şi incultura clasei politice.
La acţiune iau parte mai multe personaje, care sunt tipuri morale şi sociale
(politicianul, slujbaşul, amorezul, adulterina etc.), dar Caragiale recurge în construcţia
lor la mijloacele caricaturii groteşti, anticipând teatrul absurdului.
Unul dintre personajele principale ale piesei este şi Nae Caţavencu; ca în orice
comedie, el nu evoluează, încadrându-se în categoria parvenitului şi a politicianului
demagog.
Ca orice personaj dramatic, Caţavencu se caracterizează prin mijloace specifice
acestui gen (didascalii, conflict, dialog, monolog), dar şi prin altele similare celor din
textul narativ (caracterizare directă şi indirectă).
Astfel, lista de personaje îl prezintă drept „avocat, director proprietar al ziarului
Răcnetul Carpaţilor, president fondator al Societăţii Enciclopedice Cooperative Aurora
Economică Română”.
Titulatura bombastică a ziarului, cât şi cea patriotardă (fals patriot) şi ridicolă a
societăţii, fără vreo legătură cu activitatea ei, sugerează că personajul activ, util, care
vrea să se impună pe scena politică.
Din desfăşurarea activităţii dramatice se deduce că este conducătorul unei formaţiuni
disidente, declarându-se independent. Este un opozant primejdios din moment ce
Tipătescu, prefectul judeţului, citeşte invectivele acestuia la adresa lui, apărute în ziarul
de scandal sus – menţionat sau îl trimite pe Ghiţă Pristanda să-l spioneze. Poliţistul află
că avocatul deţine un document compromiţător care îi va asigura reuşita la alegeri.
Documentul este o scrisoare de amor pierdută de Zoe Trahanache şi găsită de Cetăţeanul
turmentat de la care o sustrage Caţavencu prin viclenie pentru a o folosi ca o armă de
şantaj.
O scenă semnificativă pentru creionarea personajului este scena a 9 a din actul II,
când Zoe îl trimite pe Pristanda să-l aducă pe opozant la negocieri (povestirea scenei).
Prefectul vrea să afle dorinţa şantajistului, iar acesta îi răspunde cu îngâmfare: „Vreau
ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi…”. (autocaracterizare)
Amândoi îşi dau jos masca politeţii şi a bunăvoinţei, fiind identici prin interesul
meschin care îi animă.
Un mijloc excelent de caracterizare este discursul pe care-l ţine la adunarea electorală
din actul al III – lea. Teatral, abil (didascaliile precizează că este „impozant”, „îşi şterge
cu eleganţă avocăţească fruntea”), el ştie să capteze atenţia auditoriului. Limbajul non-
verbal îl sprijină pe cel verbal; Caţavencu este emoţionat, cu glasul tremurat: „Fraţilor…
mă gândesc la ţărişoara mea”, apoi plânge fals şi se adresează familiar publicului în
continuare, înşiruie platitudini şi non-sensuri („industria română e admirabilă, e sublimă,
dar lipeşte cu desăvârşire”),precum şi tautologii („un popor care nu merge înainte stă pe
loc”). Face uz de maxime latineşti pe care le stâlceşte: „Honeste vivere!” („să trăieşti
cinstit”) devine la el „Oneste bibere!” („să bei cinstit”). Toate acestea şi altele
demonstrează golul sufletesc şi intelectual al acestui personaj ridicol.
Opiniile celorlalte personaje despre el întăresc trăsăturile esenţiale; pentru Zoe este
„un mişel”, pentru Trahanache – plastograf pantentat”, pentru Farfuridi – „moftolog” şi
pentru Pristanda . „un mare pişicher”.
Câteva gesturi şi atitudini îi relevă infatuarea şi impertinenţa când deţine arma
şantajului, dar şi slugărnicia, lipsa demnităţii şi linguşirea când pierde scrisoarea (se
târăşte în genunchi în faţa Zoei şi conduce festivitatea închinată noului ales, toastând „în
sănătatea iubitului nostru prefect”).
Numele este un mijloc de caracterizare indirectă: rădăcina cuvântului(„caţă” –
persoană cicălitoare, care vorbeşte mult) sugerează locvacitatea, iar „caţaveica” (haina
cu două feţe) semnifică ipocrizia.
In concluzie, dupa afirmatia lui Paul Zarifopol eroii lui Caragiale pot fi raportati nu
numai la modelul oferit de comedia clasica, ci si la cel al teatrului modern. Cu toate ca
eroii comediei „O scrisoare pierduta” reprezinta tipuri sociale, ei sunt construiti pe o
dominanta general umana. Caragiale, care a fost „un demon al veseliei dar unul inzestrat
cu o exceptinala capacitate de obervare a naturii umane”, a facut din personajele sale
imagini caricaturale ale omului care fiinteaza in afara vietii morale, ale omului fara
insusiri care va deveni eroul teatrului absurd si al farsei moderne.