Sunteți pe pagina 1din 6

www.referat.

ro

‚ Cultura Basarabiei

La sfârşitul secolului al a19-lea - începutul secolului al 20-lea, mişcarea naţională


a românilor basarabeni ia amploare. Are loc apariţia unei elite intelectuale şcolite în cele
mai prestigioase centre universitare ale Imperiului Ţarist: Dorpat (Tartu), Kiev, Moscova,
Sankt Petersburg, Odessa, Harkov. În cadrul acestor instituţii se creează pământenii ale
basarabenilor, adică asociaţii cu caracter cultural-naţional. După revenirea acestor
absolvenţi în Basarabia, ei ţin să transmită celor de pe loc mesajul naţional celor cu ştiinţă
de carte.

În 1904 Rusia suferă înfrângere din partea Japoniei, un eşec al ţarului care a fost
denumit în istorie ca prima victorie răsunătoare a „rasei galbene asupra rasei albe". Acest
eveniment provoacă o revoluţie în Rusia care se va extinde 3 ani de zile, din 1905 până în
1907. Apar primele partide politice care sunt acceptate în mod legal, printre care cel mai
influent este cel al socialiştilor revoluţionari, adică al eserilor, care reprezintă interesele
ţăranilor. Aceste partide cer limitarea puterii absolute a ţarului şi instituirea unui
parlament ales prin vot democratic.

Elita basarabeană profită de această debandadă a regimului autocratic ţarist şi


înaintează revendicări cu caracter cultural-naţional. Relaţiile cu România sunt mai
relaxate aşa încât chiar Constantin Stere poate vizita oraşul Chişinău în această perioadă.
Mai mult, el creează o revistă numită Basarabia, menită a transmite publicului larg valori
naţionale autentice.

De ce este închisă revista Basarabia? Care sunt deosebirile dintre mişcarea


naţională a românilor basarabeni în timpul revoluţiei ruse din 1905-1907, pe de o parte, şi
evenimentele revoluţionare din februarie 1917, pe de alta? Care este impactul primului
război mondial asupra conştiinţei naţionale ale basarabenilor? La aceste şi alte întrebări
răspunde istoricul Demir Dragnev într-un dialog cu moderatorii emisiunii Magazin istoric
de la radio Vocea Basarabiei, Virgil Pâslariuc şi Igor Caşu.

În contextul miturilor din istoriografia sovietică privitoare la această perioadă,


ascultaţi emisiunea şi puteţi afla părerea profesorului Demir Dragnev despre criticile
aduse domniei sale de către anumiţi ideologi ai PCRM. Aflaţi de asemenea de ce
Alexandru Roman şi Valeriu Reniţă au redevenit comunişti după 1991, după un răstimp
când au fost luptători împotriva regimului sovietic.
Renaşterea cultural-naţională a Basarabiei în perioada Ţaristă

Anînceput:1839
An sfârşit: 1916

Aceste cifre vorbesc din nou despre eşecul complet al deznaţionalizării


Basarabiei. Ele nu puteau fi deloc de natură să încurajeze autorităţile ţariste. Scriitorul
Durnovo era prin urmare îndreptăţit să constate: „Basarabia nu e numai mărul de
discordie între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă
explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot orientul ortodox şi va înmormânta pe
veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient… În timpul acestor o sută de ani
de dominaţie rusă în Basarabia ne întrebăm, ce am făcut noi pentru poporul
moldovenesc din punct de vedere spiritual? Absolut nimic…” (1) Acelaşi lucru era
evidenţiat şi de basarabeanul Alexandru Nour în ziarul Viaţa Basarabiei: „Aici nici florile
nu mai înfloresc şi nici păsările nu mai cântă, ne-am educat ruseşte şi am pierdut cheia
de la inima ţăranului.” (2)

Şi totuşi, o mişcare de eliberare naţională a existat întotdeauna în Basarabia. Iată


în rândurile de mai jos câteva evenimente care vorbesc despre existenţa ei:

În 1839 deja, trimişii domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, în Rusia, au fost


strict supravegheaţi la trecerea lor prin Chişinău, unde erau atâţia români cu „devotament
pentru naţie.”

Existenţa acestui „devotament pentru naţie” se evidenţia la boierii basarabeni


atunci când aceştia cereau extinderea şi în Basarabia a unor prevederi ale Regulamentului
organic, „care există de la 1833 la fraţii noştri.” Argumentând această cerere, ei arătau:
„Acelaşi neam pe ambele maluri ale Prutului, identitatea vechilor legături şi obiceiuri,
asemănarea climei, a solului, a obiceiurilor şi înclinărilor populaţiei săteşti, toate
favorizează această a noastră cerere.” (4)

În aceşti ani, se mai producea un fenomen edificator, evidenţiat de Leon Boga:


„Mişcarea literară din Moldova găsi imitatori şi în Basarabia, se tipăriră scrieri
literare, în care se constata un adânc simţământ de neam.” (5)

Încă din timpul revoluţiei române de la 1848, la Chişinău trebuia să apară ziarul
Românul, iar mai târziu, în 1858, se pregătea apariţia unei reviste în limbile română şi
rusă. Fireşte, viaţa acestor prime manifestări mai concludente ale românismului
Basarabiei a fost extrem de scurtă.

Efectuând o vizită la Chişinău, maiorul român Nicolae Popovici a fost, în 1861,


supus unei urmăriri deosebit de atente datorită numeroaselor sale contacte cu populaţia.
Despre aceste contacte se redactau rapoarte de tipul acestuia: „Maiorul Popovici, în tot
timpul şederii sale la Chişinău, se ducea des la boierul moldovean Pruncul şi la
Alexandru Haşdeu, asemenea o dată a fost văzut şi la asesorul colegial Ioan Cuş.” (6)

Iar în 1862, boierul Cristi cerea guvernatorului Basarabiei autorizaţia pentru a


deschide o tipografie cu litere latine. Cererea a fost respinsă pe motivul că „D. Cristi
aparţine moldavofililor înflăcăraţi, care visează o singură Românie unită.” (7)

„Mişcarea aceasta naţională unionistă a unei părţi a boierimii moldovene din


Basarabia, îndată după unirea principatelor române, relevată de actele oficiale ruseşti,
constituie pagina cea mai strălucită din istoria Moldovei dintre Prut şi Nistru, în
decursul jumătăţii secolului al XIX-lea.” (8)

În aceste vremuri, gruparea boierimii române nerusificate era cea care aspira cel
mai mult spre unire, fiind chiar în pragul formării unui partid boieresc pro-unionist.
„Partidul” era condus de familiile boiereşti Cotruţă, Casso, Cristi şi Cazimir, iar în
legătură cu activitatea sa, cancelaria guvernatorului general al Novorusiei de la Odesa
trimitea guvernatorului Basarabiei o adresă „foarte confidenţială” la 29 mai 1863, în care
se arăta: „Sunt informat că nobilimea basarabeană care se pregăteşte să redacteze o notă
către suveranul împărat cu ocazia evenimentelor din Polonia este împiedicată de
opoziţia partidului boierilor care visează restabilirea naţiunii moldovene în Basarabia în
vederea creării condiţiilor care ar da naţiunii dreptul de a cere unirea cu Moldova.” (9)
Iar după înăbuşirea revoluţiei poloneze, o altă adresă semnala guvernatorului Basarabiei
că tinerii de familie bună de aici „întreţin legături cu Iaşiul şi Bucureştiul prin
intermediul moldovenilor care vin din Principate la Chişinău să aducă scrisorile şi
urmăresc unirea Basarabiei cu Principatele.” (10)

Autorităţile ruseşti începeau să devină tot mai alarmate de veştile sosite din
Basarabia. De aceea, ministrul instrucţiunii publice a hotărât să o viziteze în 1867.
Constata, însă, cu stupoare, cât de puţin răspândite erau cultura şi limba rusă în rândul
românilor. În plus, tot el descoperea cu acelaşi prilej că „unirea Moldovei şi Munteniei şi
formarea unui principat aproape independent şi puţin binevoitor la adresa noastră,
exercită o atracţie vizibilă asupra vecinilor lor moldoveni din Basarabia.” (11)

De altfel, Rusia a fost statul care a protestat cel mai vehement împotriva realizării
unirii Moldovei cu Muntenia. De aceea, într-o circulară adresată în 1870 ministerelor de
externe ale ţărilor europene de cancelarul Gorceakov, erau invocate numeroase derogări
de la Tratatul de pace din 1856. În primul rând era pomenit „şirul de revoluţii” din
Moldova şi Muntenia, care le-a dus pe acestea „mai întâi la unire, apoi la chemarea unui
prinţ străin.” Totodată, se sublinia cu mândrie legitimă că Rusia a fost singura ţară
europeană care a protestat constant faţă de aceste „infracţiuni”! (12) Teama ruşilor nu era
întâmplătoare.

Căci aceeaşi activă cancelarie a generalului guvernator din Odesa scria în 21


martie 1867 guvernatorului Basarabiei: „Am obţinut din Moldova o informaţie după care
revoluţionarii au stabilit, între Cahul şi Chişinău, un post pentru a-şi transmite
corespondenţa şi pentru a trece frontiera fără paşaport pentru trei ruble de persoană şi
urmăresc unirea Basarabiei cu Principatele prin intermediul moldovenilor care vin din
Principate la Chişinău aducând scrisori.” (13)

Să observăm în încheiere că totalitatea acestor „luări de poziţie” ale oficialităţilor


ruseşti vorbeau despre unirea Basarabiei cu România şi nicidecum despre o încorporare la
aceasta!

La începutul secolului al XX-lea, conştiinţa naţională a românilor din Basarabia a


luat forme şi mai avansate. Un rol important îl aveau tinerii care, cu mari sacrificii,
izbuteau să-şi facă studiile la Universitatea din Iaşi şi care la înapoierea în Basarabia se
angajau într-o tot mai energică luptă împotriva ocupaţiei ruseşti, pentru apărarea fiinţei
etnice a românilor şi pregătirea terenului pentru unirea cu România. Ruşii au sesizat
pericolul şi de aceea au continuat să rămână inflexibili la cererile atât de justificate de a fi
deschise şcoli româneşti. De asemenea, era o necesitate stringentă introducerea limbii
române în bisericile din Basarabia. Iorga ne spunea şi de ce: „Era cu atât mai necesar, cu
cât, după cum a arătat-o d. Ion Pelivan, reprezentantul cauzei române în Basarabia în
timpul congresului de pace (1919-1920), exista cutare judeţ, ca Bălţi de pildă, unde
numai doi preoţi cunoşteau limba rusă. Cât despre naţiunea însăşi, ea ignora limba
oficialităţii în aşa măsură, încât preoţii puteau citi versuri din poetul ucrainean Taras
Şevcenko, făcând să creadă pe credincioşi că le prezintă imagini despre Evanghelie.”
(14)

Tot tinerii basarabeni au fost cei care au luat parte, alături de cei din Vechiul
Regat, bucovineni, transilvăneni şi bănăţeni, la pelerinajul de la mânăstirea Putna din
1871, la mormântul lui Ştefan cel Mare, şi tot ei au propagat în Basarabia ecourile
Expoziţiei Naţionale din 1906 de la Bucureşti, care devenise atunci „capitala poporului
românesc”, după expresia lui Nicolae Iorga, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la urcarea
lui Carol I pe tron. Atunci era lansat în ziarul Basarabia un apel plin de patriotism: „Fraţi
moldoveni, munca cinstită şi rodnică a fraţilor noştri de peste Prut va fi sărbătorită
printr-o mare şi înălţătoare expoziţie, care se va deschide în Bucureşti. Voi toţi, care ştiţi
cum simte şi cugetă românul, vă veţi simţi mândri a veni în număr cât mai mare la
această sărbătoare de renaştere naţională. Cu această ocazie veţi vedea şi chipul sfânt
al marelui Voievod Regele Carol, care a ştiut să rupă lanţurile robiei şi să aducă lumină
cât mai multă în inima asuprită a românilor. Veniţi, căci aceasta este sărbătoarea mare
a românimii, de la care nimeni nu trebuie să lipsească şi de la care poate într-o zi va
atârna şi viitorul nostru.” (15) Inutil să mai spunem că numărul respectiv al ziarului a
fost confiscat de autorităţile ruseşti şi apelul de mai sus nu a ajuns niciodată la cititorii
basarabeni.

Referitor la participarea foarte redusă a basarabenilor la acest mare jubileu,


consulul turc la Iaşi, S. Gürdji, menţiona în 1908: „Puşi la curent de agenţii lor în
legătură cu spiritul iredentismului care domneşte printre români şi pentru a preveni
dorinţa de întoarcere la românism a populaţiei moldovene, semirusificată, din
Basarabia, ruşii i-au împiedicat pe moldoveni acum doi ani să meargă în masă la
expoziţia din Bucureşti.” (16)
După cum arătam, primii la care s-a manifestat redeşteptarea naţională au fost
tinerii, îndeosebi studenţii. Majoritatea studenţilor români basarabeni erau împrăştiaţi
prin universităţile ruseşti. Dar ei nu îşi uitau nicio clipă ţara şi neamul. Ei cereau într-una
„cărţi de cultura şi istoria neamului nostru, mai serioase şi documentate.” Unul dintre ei
scria acasă: „Foarte aş vrea să aib carte poştală cu chipul Universităţii din Iaşi; am auzit
că zidirea e foarte frumoasă.” Iar altul constata: „Câţiva ani înapoi era o mirare dacă
auzeai limba moldovenească pe strada Chişinăului: nimeni n-o vorbea, afară de ţăranii
veniţi de la sate. Iar acuma în toate zilele aud inteligenţi (intelectuali) vorbind
moldoveneşte.” (17) Intelectualii au dat tonul marilor mişcări naţionale de la începutul
secolului al XX-lea. Între ele, locul de frunte a fost ocupat de revoluţia antiabsolutistă din
anii 1905-1906, care pentru importanţa sa deosebită va face obiectul capitolului următor
al acestei lucrări. Ea a dat naştere unei mişcări de redeşteptare culturală, ce va spori pe
măsura trecerii anilor. Începând de acum, apăreau publicaţii româneşti precum
Moldovanul (14 ianuarie 1907 – 15 octombrie 1908), Viaţa Basarabiei (22 aprilie – 25
mai 1907), Basarabia reînoită (1907), Făclia Ţării (un număr în 1912), Glasul Basarabiei
(1913), Şcoala moldovenească (patru numere în 1917) etc. Dintre acestea, Viaţa
Basarabiei, condusă de Alexandru Nour, apărea atât cu litere ruseşti, cât şi „cu litere
româneşti pentru marele public inteligent al Basarabiei şi tuturor ţărilor locuite de
români”, (18) motiv pentru care a dispărut după numai şase numere.

Şi masa populaţiei începea să fie conectată la ideea naţională. Conform mărturiei


lui Anatolie Moraru, presa românească din anii 1906-1907 ajungea până în nordul
judeţului Hotin, în localităţi ca Văncicăuţi, Noua Suliţă, Cerlena Mare, Stroeşti sau
Răchita.

Un rol important în această mişcare îl avea, bineînţeles, biserica, la tipografia


eparhială din Chişinău tipărindu-se numeroase cărţi religioase şi, în plus, revista lunară
Luminătorul. Aceasta şi-a început apariţia în ianuarie 1908, sub direcţia protoiereului C.
Popovici. În ea apăreau însă şi articole politice, scrise de Pantelimon Halippa, Theodor
Inculeţ, Alexei Mateevici etc. De exemplu, în numărul din mai 1912 al Luminătorului
scria: „Dacii în amestec cu puternicul şi cuceritorul norod al romanilor, care au venit
mai târziu şi le-au luat ţara, amestecându-se cu dânşii, au dat naştere neamului nostru.
În anul 106 după Christos, după războiul îndelungat între craiul Decebal şi împăratul
Romei, Traian a supus Dacia şi a prefăcut-o în ţară romană.” (19)

Cel mai important eveniment al acestor ani îl constituie însă apariţia, în mai 1913,
a ziarului Cuvânt moldovenesc, din iniţiativa tinerilor în frunte cu marele luptător
Pantelimon Halippa, ajutat de N. Alecsandri, S. Murafa, D. Ciugureanu, M. Minciună, T.
Roman, I. Friptu, I. Buzdugan etc. În această perioadă, publicaţiile româneşti duceau o
bogată activitate culturală în domeniul moralei, istoriei, economiei etc. Fapt demn de
remarcat este că până şi unele ziare ruseşti începeau să publice texte româneşti, pentru a
putea rezista concurenţei impuse. Aceasta cu atât mai mult, cu cât situaţia socială
continua şi ea să se agraveze. Între 1906 şi 1914 se pare că au fost strămutaţi în Siberia şi
Kazahstan în jur de 60.000 de basarabeni. (20)
În aceşti ani continua lupta pentru limba naţională. La 29 septembrie 1907,
preşedintele Societăţii Moldoveneşti pentru învăţământul public şi studierea ţinutului
natal, Dicescul, cerea Ministerului instrucţiunii publice o şcoală românească la Ciopleni,
judeţul Chişinău, dar fără rezultat. Congresul preoţimii din decembrie 1908 a hotărât
introducerea limbii române în şcolile parohiale, iar ca răspuns ruşii au ameninţat că vor
închide aceste şcoli. În sfârşit, o nouă propunere de introducere a limbii române în şcoli a
fost respinsă de Dumă la 10 noiembrie 1910.

Dar centenarul anexării (1912) s-a sărbătorit fără participarea intelectualităţii


române, semn că ideea naţională începuse să prindă rădăcini trainice. Cu acest prilej,
„Liga adevăraţilor ruşi” îşi arăta indignarea pentru „indiferenţa, ingratitudinea şi lipsa
de patriotism” a moldovenilor „sălbatici şi inculţi.” Iar arhiepiscopul Ciceagov şi familia
de renegaţi Krupenski au inventat fantoma „separatismului moldovenesc din Basarabia.”
Tocmai de aceea, centenarul a fost sărbătorit de ruşi cu mult fast la 16 mai 1912, în
prezenţa ţarului Nicolae II, a ţarinei, a moştenitorului tronului şi a fiicelor ţarului. Cu
această ocazie, arhiepiscopul Serafim Ciceagov, cunoscut pentru activitatea sa
rusificatoare în clerul basarabean, a oficiat serviciul divin. El a rostit şi o predică
consacrată evenimentului zilei, într-un spirit rusesc belicos, preamărind răpirea
Basarabiei şi calificând-o ca o fericire pentru poporul ei şi chiar ca un jubileu al credinţei
ortodoxe. Dar imediat, din cauza căldurii probabil, a leşinat, fapt ce l-a determinat pe
Iorga să comenteze: „Dumnezeul cel drept respinge şi doboară pe acei care cutează să
ridice către dânsul prinosul crimelor vechi, ca şi al crimelor noi.” (21) Cu toate acestea,
a doua zi a fost pusă temelia monumentului ţarului Alexandru I în faţa Mitropoliei.
Monumentul avea să fie sculptat de italianul Ximenes şi la 3 iunie 1914, tot în prezenţa
ţarului şi a familiei sale, a fost dezvelit.

În România, ostentativele serbări de la Chişinău au produs multă amărăciune. Cu


acest prilej, basarabeanul Petre Cazacu scria în Viaţa Românească: „Ruşii serbează acum
o sută de ani de stăpânire materială asupra Basarabiei. Sufletul ei însă nu-l au şi nu-l
vor avea. La serbarea ruşilor, moldovenii n-au parte decât de durere tăcută, adâncă.
Întreg neamul românesc ia parte la această durere şi nu pierde nădejdea că şi Basarabia
şi neamul românesc vor avea, la rândul lor, să-şi serbeze ziua izbăvirii.” (22) Iar Iorga
scria: „Cuceriţii, stăpâniţii, supuşii sunt două milioane de moldoveni. Şi între dânşii nu
sunt nici măcar două mii care să înţeleagă nedreptatea, jignirea, umilirea ce se ascunde
pentru ei în această defilare a odăjdiilor de aur, a uniformelor, a hainelor de gală, în
sunetul greoi de proslăvire al aramei din care se varsă şi tunurile.” (23)