Sunteți pe pagina 1din 27

MANAGEMENTUL MEDIULUI IN INDUSTRIE

1. Sistemul de management al mediului (SMM)


Managementul este o activitate profesionala practica care înseamna a conduce, într-un
context dat, un grup de persoane care au de atins un obiectiv comun, în conformitate cu finalitatile
organizatiei din care fac parte.

Managementul de mediu este o strategie pentru manipularea evacuarilor (sau a prevenirii


lor) din activitatile industriale (chimice), luand in considerare conditiile locale, imbunatatindu-se
asfel performanta integrata a amplasamentului industrial.
Acesta ii ofera operatorului:
• o vedere in mecanismul de generare al poluarii din procesele de productie
• il ajuta sa ia decizii echilibrate referitor la masurile de mediu
• il ajuta sa evite solutiile temporare si investitiile neprofitabile
• il ajuta sa actioneze adecvat la evolutiile noi din domeniul mediului.

Un sistem de management al mediului urmareste in mod normal un ciclu de proces


continuu, etapele acestuia fiind sustinute de o serie de instrumente de management si industrie, fiind
clasificate in ansamblu ca:
- instrumente de inventariere (ofera ca punct de plecare informatii detaliate si transparente
pentru deciziile necesare prevenirii, reducerii si controlului deseurilor)
- instrumente operationale (transforma deciziile managementului de mediu in actiuni)
- instrumente strategice (cuprind organizarea si operarea deseurilor pe intreg
amplasamentul chimic intr-un mod integrat, evaluand optiunile de mediu si economice)
- instrumente de siguranta si pentru cazuri de urgenta (necesare in cazul evenimentelor
neplanificate precum accidentele, incendiile sau pierderile prin scurgeri).

Managementul mediului, ca parte a sistemului general de management, devine din ce în ce


mai important. Acesta conţine structura organizaţională, responsabilităţi, practici, proceduri,
procese şi resurse necesare dezvoltării, implementării, realizarii, revizuirii şi monitorizării politicii
de mediu a companiei industriale.
Managementul mediului stabileşte reguli pentru implicarea în gasirea conceptului,
planificarii, evaluarii, proiectarii, construirii, funcţionarii şi întreţinerii unui amplasament industrial.
De exemplu, acorda un sprijin în următoarele domenii:
• Luarea în considerare a efectelor posibile asupra mediului în momentul planificării noilor
linii de producţie sau în planificarea extinderii actualelor linii
• Deciziile în privinţa procesului de producţie planificat
• Deciziile în privinţa implementării măsurilor integrate in proces
• Deciziile în privinţa etapelor din producţie
• Deciziile în privinţa alegerii căii de deversare
• Deciziile în privinţa implementării tratarii centralizate sau descentralizate sau în privinţa
controlului
• Deciziile în privinţa metodei ce trebuie aplicate pentru minimalizarea contaminării
• Deciziile în privinţa creării unei infrastructuri corespunzătoare, sau alterarea celei
existente,
pentru a îmbunătăţi calitatea apelor reziduale şi/sau a gazelor reziduale
• Evaluarea efectelor inter-media in urma diferitelor strategii de tratare
• Deciziile în privinţa prevenirii emisiilor fugitive prin modificarea sau înlocuirea utilajelor
vechi care au tendinţa de a avea o rată a scurgerilor ridicată

1
• Deciziile în privinţa implementării unui Program pentru Detectarea Scurgerilor şi pentru
Reparaţii
Rationamentul managementului de mediu are legătură strânsă cu luarea de decizii, prin
alegerea între mai multe opţiuni, avand la baza situaţii particulare. Şi, bineînţeles, are legătură cu
situaţia economică şi cu competitivitatea.

Principala întrebare la care managementul mediului ajută să se răspundă, este:


Cum poate cineva să opereze într-un amplasament complex şi să-i gestioneze cererea de
resurse şi nevoia de depozitare a deşeurilor având impactul cel mai mic posibil asupra mediului, in
intregul sau, şi în conditii de eficienţă economică şi fără pierderi în ceea ce priveşte calitatea
produsului final?

Pentru a menţine la un nivel minim efectul asupra mediului cauzat de efluentii reziduali,
operatorii ar trebui să-şi dezvolte o strategie de mediu integrată şi generală.
Este important ca această strategie să reflecte următoarele aspecte:
• Apa este o resursă valoroasa, iar o importanţă deosebită o are recircularea apei reziduale
tratate, atunci când aceasta este posibila şi când este necesară în situaţiile speciale.
• Puritatea aerului este esenţială pentru viaţă (cu aspecte importante ca de ex schimbarea
climatica şi epuizarea stratului de ozon), astfel că trebuie depuse mai multe eforturi pentru a evita
eliberarea poluanţilor în atmosferă şi pentru recircularea lor în procesul de producţie sau utilizarea
lor altundeva în cadrul amplasamentului.
• Există componenţi ai gazelor reziduale ce nu mai pot fi trataţi. Ei trebuie abordaţi de
tehnicile de prevenire. Managementul emisiilor fugitive este legat de metodele de detectare, de
cuantificare, de selecţia de utilaje, de gospodărire şi de măsurile preventive de întreţinere.
• Când un proces de producţie se planifică şi se proiectează, primul obiectiv ar trebui să fie
prevenirea evacuarilor de deşeuri în mediu. Alegerea de tehnologii „curate” şi materii prime
„curate” ajută la îndeplinirea acestui obiectiv.
• Când un sistem de tratare a gazelor reziduale este planificat şi proiectat, aspectul cel mai
important este decizia asupra folosirii tehnicilor cu sau fără consum de apă (ex curăţare umedă,
biofiltrare, răcire cu apă), mai ales în regiunile unde apa este o problemă.
• Dacă prevenirea completă a deşeurilor nu este practicabilă, pasul următor este
minimalizarea, nu numai a volumului de deşeuri, ci şi a efectelor cauzate de substanţele periculoase
din procesul de producţie.
• Dacă toate măsurile de minimalizare sunt luate, pasul următor este controlarea deversărilor
inevitabile prin implementarea celui mai eficient sistem de tratare posibil, pentru ca impactul total
asupra mediului să fie redus.
Planificarea acţionării este doar o parte a managementului de mediu. Următorul şi cel mai
important pas este un proces de continuă îmbunătăţire a situaţiei date, adică toate etapele diferite
trebuie făcute şi refăcute de mai multe ori de-a lungul timpului. Acest fapt este prevăzut de politica
companiei în privinţa problemelor de mediu pentru toate amplasamentele sale şi de legislaţie.
Baza managementului de mediu aplicat în controlul deşeurilor este evitarea sau cel puţin
minimalizarea introducerii de agenţi poluatori în sistemele de tratare finale, agenţi ce nu mai pot fi
îndepărtaţi.
Oportunităţile pentru introducerea sau pentru aplicarea managementului de mediu sunt
diferite pentru uzinele noi şi pentru cele existente.
În noile uzine, măsurile preventive de control, măsurile integrate de proces şi/sau de tratare a
fluxului de deşeuri din uzină pot fi luate în considerare eficient în etapa de proiectare a instalatiei
Pentru instalatiile existente, retehnologizarea instalaţiilor şi infrastructura existentă pot
implica constrângeri de ordin tehnic şi organizaţional şi la modul general costuri mult mai mari.
Implementarea unui sistem de management al mediului într-un anumit amplasament depinde
de impactul avut asupra mediului de către activităţile desfăşurate acolo şi trebuie să ia în
considerare situaţia specifică de mediu de la amplasamentul respectiv şi din jurul său.

2
În general un SMM este alcătuit dintr-o repetare de aspecte strategice, după cum este
prezentat in Figura 1.

Figura 1. Ciclul Sistemului de Management al Mediului (SMM/EMS)

Aceste aspecte sunt:


• Politica de mediu, care semnifică o declaraţie publică – aprobată şi avizată de poziţiile cele
mai înalte din management – în care se enunţă intenţiile, principiile de acţiune şi obiectivele care
guvernează managementul companiei în privinaţ mediului
• Organizarea şi structura pentru implementarea politicii de mediu a companiei
• Registrul cu legislaţia aplicabila şi cu standardele companiei
• Prelevarea regulată de probe şi programul de monitorizare pentru strangerea datelor în
registre
• Stabilirea unui program de mediu individual al amplasamentului, pe baza obiectivelor
globale şi pe termen lung stabilite la cel mai mare nivel abordabil, alături de datele preluate din
registrele de evidenţă a efectelor asupra mediului
• Auditul de mediu
• Revizuirea şi evaluarea regulată a eficienţei şi corectitudinii unui SMM, rezultatul având
influenţă asupra politicii de mediu, astfel încheindu-se ciclul şi reluându-se iar.

Acest „ciclu” semnifică faptul că SMM nu este un proces într-un singur ciclu ci o modalitate
iterativă (repetabilă) de optimizare a situaţiei de mediu sau a atitudinii unei companii sau a unui
amplasament în care se desfăşoară activităţi industriale.
Principalele standardele acceptate pentru un SMM sunt:
• ISO 9001 / 14001 (Organizaţia Internaţională pentru Standardizare)
• EMAS (Comisia Europeană, Hotărârea Consiliului 761/2001 – Eco-Management şi
Schema de Audit), care au asimilat cerinţele ISO 14001

3
Strategia unui SMM orientat spre amplasament:

- Analizarea sau caracterizarea / evaluarea poluării proceselor de fabricaţie pentru a înţelege


modul în care poluarea este generată
- Identificarea posibilităţii de reducere a poluării prin adoptarea următoarelor măsuri:
- Luarea în considerare a impactului asupra mediului în momentul planificării
deschiderii unor noi linii de producţie sau a măririi capacităţii liniilor existente de
producţie
- Re-gândirea şi re-proiectarea technologiei de prelucrare
- Măsuri de prevenire integrate in proces
- Posibilităţi de reciclare şi de recuperare a conţinutului de deşeuri
- Opţiuni pentru îmbunătăţirea captarii şi controlului emisiilor
- Măsuri la finalul proceselor
- Evaluări în privinaţa tratărilor la final de proces centralizate sau descentralizate
- Evaluarea celor mai eficiente opţiuni, luând în considerare:
- Beneficiile şi impactul de mediu
- Constrângeri si optiuni specifice amplasamentului
- Problemele ce privesc siguranţa
- Resursele necesare şi utilităţile
- Atingerea scopului şi monitorizarea realizarii acestuia în conformitate cu un plan de
acţiune, care conţine aspecte de tipul:
- Programul acţiunilor
- Responsabilitatea acţiunii
- Datele ce trebuie evaluate
- Metoda de monitorizare şi frecvenţa
- Ghidurile pe care se bazează procesul de monitorizare şi de evaluare

Figura 2. Strategia unui SMM orientat spre amplasament

O parte din SMM este evaluarea impactului de mediu în etapele primare


ale proiectării dezvoltării procesului de producţie şi/sau a noilor activităţi.
Trebuie gasite raspunsuri la urmatoarele intrebari:
• Care este – sau ar putea fi – impactul instalatiilor asupra mediului?
• Ce se va întâmpla cu deşeurile?

4
• Pot fi ele tratate în instalatiile existente?
• Sunt toxice (acut toxice) ele în ceea ce priveşte mediul receptor sau
instalatiile de tratare
existente?
• Pot fi – sau trebui să fie – evitate?

Aplicarea unui SMM este o procedură complexă din cauză că ciclul unui
SMM orientat spre amplasament trebuie urmat pentru fiecare dintre unităţile
individuale tinand cont de toate aspectele de mediu relevante conformitate cu
rezultatele obţinute în cadrul amplasamentului.

Figura 3. Complexitatea unui SMM orientat asupra amplasamentului

SMM este dus la îndeplinire cu ajutorul rationamentului expertilor sprijinit de


instrumentariul managerial.

5
2. Instrumente manageriale
Pentru a aplica un SMM sunt utilizate mai multe tipuri de instrumente manageriale şi
tehnice. Ele pot fi clasificate in:
• Instrumente de inventariere, ce oferă informaţii în privinţa locaţiei, producţiei,
circumstanţelor de mediu, emisiilor, etc. care aparţin de amplasament şi astfel ajutând la detectarea
emisiilor ce pot fi prevenite sau pot fi reduse
• Instrumente operaţionale, care sunt utile în planificarea, proiectarea, instalarea, operarea şi
îmbunătăţirea prevenirii poluării uzinelor de tratare
• Instrumente strategice, ce se ocupă de organizarea şi operarea manevrărilor emisiilor din
întregul amplasament industrial într-o manieră integrată
• Instrumente de siguranţă şi pentru situaţiile de urgenţă, necesare pentru adaptarea la
cazurile neaşteptate.

2.1. Instrumente manageriale pentru inventariere


Pentru operarea unui amplasament industrial în conformitate cu un SMM este esenţial să
deţinem informaţii detaliate şi transparente în privinţa:
� Amplasamentului şi circumstanţelor sale de mediu
� Proceselor de producţie
� Caracteristicilor poluanţilor ce ţin de procesele de producţie individuale
� Caracteristicilor fluxurilor emise
� Situaţiei la nivel local
Fără aceste informaţii nu este posibil să se dezvolte o strategie coerentă, eficientă şi
profitabilă.

2.1.1. Inventarierea amplasamentului

Un inventar al amplasamentului este alcătuit din:


• Localizarea (hartă, schiţă)
• Climat, caracteristici geografice, calitatea solului şi a apelor subterane, vecinătatea,
apa receptoare
• Mărimea amplasamentului (suprafaţa totală, zona construită, zona drenată, zona
acoperită)
• Număr de angajaţi
• Unităţi de producţie
• Lista uzinelor de producţie
• Informaţii în privinţa proceselor de producţie (o scurtă descriere, o schemă
simplificată care să cuprindă sursele de fluxuri de reziduuri, detalii în privinţa
reacţiilor chimice, modul de operare, situaţii potenţiale de urgenţă)
• Sistemul de canalizare

2.1.2. Înregistrarea sau inventarierea fluxului

Centralizarea datelor de bază relevante în privinţa compoziţiei şi cantităţii de apă reziduală


şi de gaze reziduale – fiecare individual – este făcută în cadrul unui registru sau inventar al fluxului
respectiv (registru al apei reziduale, registru al gazelor reziduale). Fluxurile emise sunt listate în

6
funcţie de sursa lor, adică procesele de producţie din care apar. Acest fapt este un element-cheie în
ceea ce înseamnă evaluarea gradului de contaminare şi a naturii agenţilor contaminanţi, precum şi
posibilităţile existente de reducere direct la sursă.
Un registru de flux este alcătuit din:
● Informaţii în privinţa procesului de producţie chimică
● Informaţii în privinţa fluxurilor emise, cum ar fi în privinţa:
- Componentelor şi a variabilităţii lor
- Datelor relevante în privinţa concentraţiei şi încărcării componentelor semnificative
şi a valabilităţii lor (incluzând metoda de monitorizare şi frecvenţa)
- Parametrii fizico-chimici
- Limitele explozibile
- Reactivitatea (gazului rezidual)
- Agenţii contaminanţi relevanţi şi/sau parametrii relevanţi
- Date în privinţa biodegradabilităţii (pentru apa reziduală)

Scopul unui inventar al fluxului este identificarea celor mai relevante (importante) surse de
emisii (pentru fiecare tip de mediu, apă reziduală sau gaz rezidual) şi pentru permite o prioritizare a
etapelor de reducere a emisiilor. În general, această operaţiune are patru etape:
• Listarea surselor
• Evaluarea cauzelor emisiilor provenite de la fiecare sursă
• Cuantificarea cantităţii de emisii provenite de la fiecare sursă
• Validarea rezultatelor cu ajutorul unui bilanţ al materialelor

O clasificare corectă a fluxurilor distincte secundare (adică, individual pentru apele reziduale
şi pentru gazele reziduale), corespunzător cu caracteristicile şi încărcarea agenţilor contaminanţi,
este o parte hotărâtoare în ceea ce priveşte inventarul şi o bază atractivă pentru identificarea
potenţialului ulterior de reducere a eliberărilor.

Evaluarea întregului efluent

Deversările efluenţilor au fost foarte mult evaluate şi reglementate pe baza proprietăţilor


fizice şi chimice şi concentraţiilor specifice ale substanţelor periculoase. Aceste proprietăţi
furnizează o bază corespunzătoare în ceea ce înseamnă controlarea efluenţilor ce conţin agenţi
contaminaţi relativi puţini şi bine conturaţi ce au proprietăţi toxicologice bine definite şi înţelese.
Însă, este dificil câteodată de evaluat semnificaţia de mediu a efluenţilor variabili şi complecşi,
evaluare făcută pe baza compoziţiei şi proprietăţilor fizico-chimice.
Evaluarea întregului efluent reprezintă o metodologie elaborată pentru a evalua fluxurile
complexe de apă reziduală şi este adiţională faţă de folosirea parametrilor surogat sau sumă de tipul
COD, AOX şi EOX. Scopul este evaluarea caracterului posibil periculos al efluenţilor ce ar fi
insuficient controlat atunci când se bazează doar pe indicaţiile chimice furnizate de acei parametri
sumă sau de limitele elaborate pe compuşi chimici individuali.
Metodele de testare biologică, metodele de bioevaluare, sunt folosite pentru evaluarea
toxicităţii întregului efluent, ex bioevaluarea la peşti, alge, bacterii şi crustacee. Avantajul lor faţă
de analizele chimice efectuate asupra unei singure substanţe este acela că proprietăţile toxice ale
probelor de apă sunt determinate într-o manieră integrată şi efectele interactive, ce pot apărea în
prezenţa câtorva poluanţi, sunt datorate integral acestora. Cu ajutorul metodelor de testare biologice
se poate determina semnificaţia de mediu a efluenţilor complecşi.
Evaluarea întregului efluent furnizează informaţii asupra efluenţilor prin utilizarea unei
game de metode chimice, fizice şi/sau biologice prin care le examinează potenţialul de producere a
efectelor biologice. Metodologia de evaluare a intregului efluent este concentrată pe determinarea
posibilelor efecte adverse ale efluenţilor şi se ocupă în principal de aceeaşi parametrii de efect care
sunt utilizaţi într-o abordare orientată pe substanţă:

7
• Toxicitatea acută
• Mutagenitatea sau (preferabil) genotoxicitatea
• Toxicitatea cronică
• Bioacumularea
• Persistenţa sau (bio)degradabilitatea

Avantajele folosirii parametrilor cu efect biologic sunt:


• Evaluarea întregului efluent ia în considerare toţi compuşii apelor reziduale fără a ţine
seama de provenienţa lor şi detectabilitatea lor prin analiză chimică. Compuşii nu trebuie
identificaţi neapărat. Produsele secundare şi metaboliţii sunt de asemenea evaluaţi.
• Efectele toxice asupra organismelor acvatice sunt afişate direct; efectele combinate sunt
luate de asemenea în considerare.
• Sursele de efluenţi periculoşi din interiorul zonelor industriale pot fi identificate în multe
cazuri. Efortul necesar aplicării de teste în cadrul evaluarii intregului efluent este comparabil cu
aplicarea unei analize asupra unei singure substanţe dintr-un efluent complex.

În concluzie, evaluarea întregului efluent este un instrument util pentru prevenirea şi


controlul poluării integrate, însă mai degrabă va completa metodele tradiţionale de control bazate pe
compuşi chimici, decât să le înlocuiască.

Reducerea consumului de apă şi a deversării de apă reziduală

Dezvoltarea de strategii care să minimalizeze consumul de apă (proaspătă) şi aparitia apei


reziduale din cadrul proceselor de producţie ar trebui sa cuprinda:
- Recirculare apei de răcire, adică re-utilizarea apei reziduale uşor contaminate în cadrul
altor procese ce nu sunt influenţate de aceşti agenţi contaminatori care va avea ca rezultat reducerea
apei proaspete şi a apei reziduale fără a schimba încărcarea contaminantă.
- Pretratarea apei reziduale şi reutilizarea ei ulterioară (în acelaşi sau în alt proces) care are
ca rezultat reducerea apei proaspete, a apei reziduale şi a încărcării cu agenţi contaminanţi
- Reducerea consumului de apă folosite la răcirea aparaturii folosită în cadrul tehnicilor de
diminuare a gazelor reziduale

Primul pas, este alcătuirea unui bilanţ al apei şi al principalilor agenţi contaminanţi care ar
putea preveni reutilizarea sa directă. Când colectarea de date pentru registrul apei reziduale nu
aduce date consistente, este necesară revizuirea datelor împreună cu măsurători adiţionale.
Pentru a minimaliza cantitatea de apă (reziduală) ar fi utilă colectarea şi amestecarea unor
fluxuri din câteva procese de producţie diferite şi reciclarea completă a amestecului, crescând astfel
potenţialul de epurare.

8
Figura 4. Procedura generală pentru reducerea consumului de apă şi a aparitiei apei reziduale

Cuantificarea emisiilor de gaze reziduale

Emisiile de gaze reziduale din unele surse pot avea cauze diferite şi astfel emisiile rezultate
din fiecare „cauză” trebuie să fie evaluate separat pentru a cuantifica emisiile totale ce apar prin
această sursă. Mai mult, reducerea surselor va insemna concentrarea asupra cauzelor producerii
emisiilor şi nu pe sursa prin care sunt ele emise.

Cuantificarea emisiilor pe fiecare sursă

Pentru a pregăti un inventar al gazelor reziduale, emisiile din toate sursele potenţiale trebuie
cuantificate. Acest lucru poate fi realizat fie prin estimare, calculare sau măsurare în conformitate
cu tipul de emisii şi importanţa lor relativă faţă de emisiile de gaze reziduale totale. Unele emisii
sunt cel mai bine estimate cu ajutorul unei surse a ieşirii, altele cu ajutorul cauzelor emisiilor. În
particular, emisiile necaptate sunt foarte greu de măsurat. Ele necesită cuantificare contribuind
deoarece contribuie la cauza generala.

Cuantificarea emisiilor in functie de cauză

O cuantificare a emisiilor bazată pe cauzele lor, ar putea fi singura soluţie practică, în special
pentru emisiile necaptate, însă adeseori şi pentru emisiile captate. Există câteva metode pentru a
executa aceste calcule. Toate metodele de calcul oferă estimări, care în anumite cazuri indică doar
ordinul de mărime.

9
2.1.3. Analiza fluxului de materiale şi energie

Analiza fluxului de materiale şi energie cuprinde o întreagă gamă de instrumente pentru a


optimiza consumul de energie, materii prime, apă şi deversarea efluentului prin urmărirea fluxurilor
interne de energie şi materiale folosite în procesele de producţie.

Procedura normală a analizei fluxului de materiale si energie este:


• Se începe cu o analiză a intrărilor-ieşirilor procesului
• Procedură repetată (iterativă) pentru identificarea potenţialului de îmbunătăţire prin
comparare cantitativă a datelor de intrare şi de ieşire având valori-ţintă.
• Simularea diferitelor scenarii (proiect al procesului) cu evaluări individuale a impactului
lor asupra mediului
• Identificarea „celei mai bune” soluţii conform scopului propus (eficienţa de cost,
prevenirea reziduurilor, economisirea resurselor, etc.)

Scopul implementării acestui instrument este pentru a opera procesele de producţie mai
eficient şi pentru a scădea impactul acestora asupra mediului (ex. reducere a deversării de reziduuri
şi/sau a consumului de apă) şi eventual scăderea costurilor.

2.2. Instrumente de management operaţional


Cu toate că instrumentele de management ale inventarierii furnizează toate informaţiile
necesare fără de care nici o decizie asupra prevenirii eficiente a deseurilor, asupra minimalizării
şi/sau a
tratării reziduurilor, nu se poate lua, instrumentele de management operaţional furnizează baza
aplicării acestor decizii.

2.2.1. Monitorizarea

Monitorizarea formează un pod între instrumentele de inventariere şi cele operaţionale, însă


este, de asemenea, legată de instrumentele strategice şi de siguranţă. Cantitatea de informaţie
furnizată de instrumentele de inventariere este colectată cu ajutorul sistemelor şi programelor de
monitorizare. Probabil cel mai important aspect este controlarea operării corecte a proceselor de
producţie şi de tratare, pentru a vedea dacă scopurile de mediu stabilite sunt atinse şi pentru a
identifica şi pentru a ajuta la urmărirea accidentelor (incidentelor).

Parametrii ce trebuie monitorizaţi ar trebui să includă:


• Surse punctiforme, emisii fugitive şi difuze eliberate în atmosferă, apă sau canalizare
• Reziduuri, în special reziduuri periculoase
• Contaminarea terenului, apei şi aerului
• Folosirea apei, combustibilului, energiei, oxigenului, azotului sau a altor gaze (de ex.
argon)
• Eliberari de energie termică, zgomot, miros sau praf
• Efecte asupra părţilor specifice din cadrul mediului şi a ecosistemului
• Accidente sau incidente abia evitate din cadrul amplasamentului
• Răniri ale personalului
• Accidente din timpul transportului
• Plângeri din partea locuitorilor din cadrul comunităţii
10
2.2.2. Stabilirea şi revizuirea regulată a scopurilor sau a programelor
interne

EMS-ul trebuie să stabilească un program de mediu acolo unde sunt stabilite scopuri
specifice amplasamentului, stabilite pe termen lung şi sunt interne.
Parametrii pentru care scopurile interne sunt stabilite trebuie selectaţi în conformitate cu
relevanţa lor.
Există mai multe clase de scopuri, una dintre ele fiind standardul general, alta standarde
specifice amplasamentului.
Exemple de standarde-generale:
• Cerinţele cuprinse în Obiectivele Calităţii Mediului (EQO) sau în Standardele Calităţii
Mediului (EQS) precum şi standarde tehnologice şi „Practica pentru o Bună Producţie” (GMP)
• Cerinţele generale pentru Calitatea Bazinului Râului (Directiva Cadrul de lucru al Apei sau
reglementările în privinţa calităţii apei)
• Cerinţele generale în ceea ce priveşte aerul, programe naţionale şi internţionale
• Cerinţele impuse de standardele interne ale companiei pentru toate amplasamentele ce-i
aparţin, independent de cererile locale în privinţa emiterii de aprobări

Exemple de standarde specifice amplasamentului:


• Cerinţe în privinţa atingerii condiţiilor de obţinere a aprobărilor (ex. asigurarea unei
conformităţi continue cu valorile limită ale emisiilor)
• Limitări specifice în privinţa conţinutului ecotoxic al oricărei scurgeri finale în
conformitate cu limitele stabilite pentru mediul receptor

În momentul stabilirii scopurilor, trebuie alcătuit şi un plan pentru luarea de acţiuni în


momentul în care un nivel dorit pentru un scop ale unuia sau a mai multor fluxuri afluente sau a
deversării finale, este depăşit pentru un anumit interval de timp. Aceste acţiuni trebuie definite clar
şi desemnate responsabilităţile şi competenţa pentru aceste acţiuni.
Exemple de scopuri interne:
• Reducere continuă a încărcărilor poluante
• Conformitate cu cerinţele autorizatiei
• Reducerea efectelor eco-toxice

Procesele dinamice implicate de stabilirea scopurilor presupun o revizuire regulată, fără a


ţine cont dacă au fost sau nu introduse noi cerinţe legale în acest sens. Astfel, alcătuirea unui plan
care să rezolve aceste schimbări trebuie stabilită. Scopul revizuirii regulate este îmbunătăţirea
continuă în ceea ce înseamnă performanţa de mediu a unui amplasament de industrie chimică luat
ca întreg.
Pentru a atinge acest scop, un program de reducere trebuie stabilit care să conţină
următoarele elemente:
• O evaluare periodică a practicilor manageriale de mediu asociate cu funcţionarea şi
utilarea, considerând:
- Impacturile de mediu
- Legislaţia în continuă schimbare
- Preocupările publicului
- Implementarea îmbunătăţirilor continue
• Stimularea implementării acţiunilor de eficientizare a costurilor şi recunoaşterea
contribuţiilor semnificative în scopurile de reducere a emisiilor
- Stabilirea costurilor tratării apelor şi gazelor reziduale prin introducerea unui sistem
de stabilire a preţurilor

11
- Premii interne (bonusuri) pentru propunerile de îmbunătăţire operaţională făcute de
personal
• Includerea unor obiective necesare pentru prevenţia eliberărilor, în cadrul proiectului
procese şi construcţii noi sau îmbunătăţiri aduse lor
- Introducerea reciclării produşilor sau compuşilor iniţiali în momentul în care sunt
planificate modificări ale instalaţiilor
- Introducerea măsurilor de conservare a apei, în aceleaşi condiţii menţionate mai sus
• Întreţinere preventivă şi tehnologie corectă de control pentru minimalizarea emisiilor şi a
pierderilor
• Implementarea procedurilor şi controlului operaţional şi tehnic ţinând cont de criteriul de
operare pentru îmbunătăţirea prevenţiei, detecţiei timpurii şi reţinerea deversărilor/eliberărilor prin:
- Supraveghere monitorizată
- Măsuri organizatorice, folosind puterea personalului, de tipul: serii de controale
regulate sau instalarea de sisteme de retenţie cu volum de colectare suficient
• Investigarea şi evaluarea deversărilor/eliberărilor ce au apărut, pentru a identifica acţiunile
corectoare pentru prevenirea recurenţei
• Comunicarea cu angajaţii şi cu membrii ai publicului în ceea ce priveşte informaţiile legate
de emisii, progresul făcut în atingerea reducerilor propuse şi planurile de viitor care ar trebui să
includă un dialog structurat în ceea ce priveşte preocupările şi ideile atât a angajaţilor, cât şi a
membrilor publicului larg.

2.2.3. Alegerea opţiunilor de tratare


Trecând de etapa în care s-au obţinut informaţiile necesare în privinţa emisiilor ce apar
intr-un amplasament industrial şi în care scopurile şi cerinţele de mediu au fost definite, următoarea
etapă este selectarea opţiunilor corecte de control. De obicei scopul este alegerea unei metode de
tratare eficientă din punct de vedere al costurilor oferind în acelaşi timp o performanţă de mediu
optimă. O alegere corectă necesită în mod normal studii în privinţa tratabilităţii şi/sau studii la scara
pilot.
Opţiuni de control disponibile sunt în general evaluate şi selectate în conformitate cu:
• Caracteristicile fluxului emis, ca de exemplu:
- Rata fluxului
- Concentraţiile şi proprietăţile agenţilor contaminanţi
- Prezenţa impurităţilor
- Temperatura
- Presiunea
• Cantitatea care necesită tratare
• Scopurile şi finalităţile ce trebuie îndeplinite, recuperarea poluantului fiind prima
alegere
• Cerinţele legislatiei
• Opţiunile de control ce există pentru fiecare caz dat

Procesul de selecţie şi evaluare întotdeauna are ca rezultat concluzii adiţionale în privinţa


specificităţii amplasamentului ce trebuie luate în considerare, factori cheie ce variază de la
amplasament la amplasament:
• Localizarea uzinei
• Mărimea şi instalarea amplasamentului
• Performanţa economică şi de mediu actuală ale instalaţiilor în discuţie, proiectul lor şi
durata de viaţă anticipată
• Tipul şi calitatea mediului receptor
• Impactul asupra mediului rezultat ca urmare a unei emisii reale sau prevăzute

12
• Durata de viaţă rămasă şi performanţa echipamentului pentru diminuarea poluării
• Disponibilitatea resurselor
• Siguranţa
• Limitările şi constrângerile unei instalaţii impuse de altă legislaţie
• Capitalul şi costurile de operare

Când sunt implicate uzinele de tratare centrale sau finale, opţiunile de reducere la sursă
trebuie luate în considerare. Ca urmare a consideraţiilor menţionate mai sus, selectarea sistemului
de tratare corespunzător se va face prin considerarea opţiunilor pentru:
• reducerea la sursă
• sistemul de colectare (drenaj)
• metodele de tratare

Selectarea sistemului de control al apei reziduale

Pentru a selecta un sistem de control eficient al apelor reziduale trebuie mai intai sa se
gaseasca raspuns la urrmatoarele intrebari:
▪ Poate fi redusă cantitatea şi nivelul contaminării sau chiar eliminată prin mijloace integrate
in proces sau de alt tip?
▪ Are nevoie fluxul de apă reziduală în totalitatea lui de tratare?
▪ Fluxul de apă reziduală se poate trata biologic sau trebuie să fie pretratat descentralizat?

Figura 5 prezinta pasii care trebuie urmati in luarea deciziei de selectare a celui mai eficient
sistem de control al apei reziduale. Liniile punctate simbolizează opţiuni alternative.

Selectarea procedurii urmează paşii: reducerea la sursă, selectarea sistemul de colectare


(drenaj), selectarea metodelor de tratare.

• Reducerea la sursă

Opţiunile pentru reducerea apei reziduale la sursă trebuie luate în considerare primele.
Sugestii în privinţa cauzelor contaminării ce apar în mod frecvent sunt:

a) Apa de proces
Consumul de apă reziduală depinde de procesul de fabricaţie. Ar trebui luate în considerare
urmatoarele situatii:
- Separarea apei de proces de apa de ploaie sau din alţi efluenţi de apă, pentru a permite
reutilizarea sau reciclarea, precum şi minimalizarea cantităţii de apă ce necesită tratament,
- Instalarea unui acoperiş peste anumite zone ce adăpostesc etape de proces, magazii în care
se încarcă sau se descarcă diferite materiale, etc.
- Recirculare apei de proces, de câte ori este fezabil din punct de vedere economic, folosind
un număr maxim de recirculari înainte de deversare
- Evitarea unui contact direct la sistemele de răcire ori de câte ori este fezabil
- O revizuire importantă în ceea ce priveşte nevoia de apă în cadrul sistemelor de purificare
sau, atunci când sunt folosite, investigarea potenţialului pentru reutilizarea apei
- Minimalizarea fluxului de apă pentru spălare şi pentru sistemele de etanşeizare ce sunt
necesare în mod frecvent pentru motive de siguranţă, însă trebuie să nu fie lăsate să curgă fără un
anumit control sau un anumit grad de restricţie
- Îndepărtarea petrolului liber spre un sistem de spălare al reziduurilor petroliere înainte de a
fi deversat în canalizare

13
- Captarea deversărilor provenite de la valvele de siguranţă, valvele de eliberare termice,
valvelor de etanşeizare duble, etc.
- Colectarea efluentului provenit din laborator într-un recipient de spălare

Figura 5. Diagrama luării deciziei în privinţa sistemului de control al apei reziduale

b) Eliberări neintenţionate operaţionale


Acesta se pot evita în general (deversarea lor în canalizare) printr-o atenţie sporită a
operatorului. Instrumentar adiţional sau colector de reziduuri petroliere vor fi elemente de ajutor
care să activeze operatorii în efectuarea sarcinilor lor în mod eficient. Pentru a reduce eliberările
neintenţionate operaţionale, trebuie luate în considerare următoarele sugestii:
- Astuparea sau acoperirea căilor de ventilare sau de scurgere atunci când nu sunt folosite

14
- Permiterea colectării apei de spălare într-un sistem de colectare a reziduurilor petroliere
decât să fie trimisă direct în canalizare, aici fiind de preferat utilizarea unor sisteme probă cu circuit
închis sau valve probă care nu necesită spălare, recipiente probă în mărime corespunzătoare astfel
încât supraîncărcarea să fie evitată şi frecvenţa colectării de probe şi chiar probele menţinute în
limita minimă.
- Minimalizarea folosirii furtunurilor
- Luarea în considerare a folosirii unor amenajări pentru colectarea scurgerilor provenite de
la furtunuri
- Amenajarea unor acoperişuri peste rampele de încărcare
- Instalarea unor borduri pentru a asigura retenţia deversărilor
- Instalarea unui instrumentar corespunzător pentru protecţia împotriva preaplinului
recipientelor pentru transport rutier
- Evitarea apariţiei pierderilor în timpul scurgerii apei de pe fundul recipientelor
- Curăţarea prin vacuum a deversărilor ori de câte ori este posibil, decât folosirea unui jet de
apă sau tratarea lor cu aburi direcţionându-i spre canalizare.
- Lăsarea în funcţionare a furtunurilor de apă doar când este nevoie de ele,

Economisirea apei prin măsuri integrate in proces sau alte tipuri de măsuri conduce la
fluxuri de apă mult mai concentrate care ar putea să fie reciclate şi exploatate în mod profitabil
pentru o producţie mai ridicată sau pentru tratarea lor cu o mai mare eficienţă. Aşadar, orice
mijloace pentru diminuarea consumului de apă poate conduce spre o reducere a cantităţii de
contaminanţi evacuaţi prin canalizare

c) Activităţi de întreţinere
Adeseori activităţile de întreţinere au ca rezultat contaminare o semnificativă a apei. Pentru a
minimaliza aceste activităţi de întreţinere este nevoie de planificare atentă anterioară, de tipul:
- Identificarea amplasamentului pentru curăţarea echipamentului corespunzător, dotat cu
amenajări corespunzătoare pentru recuperarea hidrocarburilor şi a reziduurilor solide, făcând din
acest amplasament, pe cât posibil, locaţia obligatorie a curăţării echipamentului
- Planificarea atentă a echipamentului de drenaj pentru a evita eliberările nedorite în
canalizare
- Evaluarea atentă a necesităţilor de curăţare a echipamentelor şi metodelor folosite în acest
scop.

d) Eliberările rezultate din defecţiuni ale echipamentului


Acestea sunt, prin natura lor, imprevizibile. Întreţinerea preventivă a echipamentului şi
implementarea unui program de monitorizare sunt modalităţi de asigurare a minimalizării acestora.
Ca de exemplu:
- Evitarea pe cât posibil a defectării etanşeităţii pompelor
- Instalarea unor pompe fără etanşeitate, a monitorizării vibraţiilor sau a unor alarme
împotriva scurgerilor etanşeizărilor
- Detectarea scurgerilor apei de răcire rezultate din defecţiunile apărute la schimbătorul de
căldură
- Repararea scurgerilor detectate în cel mai scurt timp
- Analizarea frecventă a sistemelor de scurgere pentru a identifica cel mai bun tip de
echipament, tip de etanşeizare, etc.

e) Contaminarea de fond cauzată de sistemele de canalizare poate fi minimalizată, de


exemplu, prin:
- Verificarea periodică a camerelor de inspectare din sistemele de canalizare
- Curăţarea canalelor murdare care ar putea cauza o contaminare semnificativă a fondului

15
• Selectarea Sistemelor de colectare (drenaj) (vezi 2.2.4.)

• Selectarea metodelor de tratare

Opţiunile în ceea ce priveşte tratarea sunt:


- Pretratarea unui flux de apă reziduală individual prin tratare biologică centrală amplasata
spre sfarsitul fluxului tehnologic
- Tratarea finală în cazul unui flux de apă reziduală şi apoi deversare directă în apa
receptoare
- Tratarea apei reziduale distribuite, sub forma pretratării sau tratării finale
- Tratarea centrală pentru un amplasament (întreg), de exemplu: statie de tratare
mecanico/biologică, statie în care au loc precipitarea/flocularea/sedimentarea sau statie de tratare a
apei de ploaie contaminate
- Nu se tratează individual fluxurile de apă reziduală contaminate la un nivel scăzut si apele
de ploaie necontaminate

Selectarea sistemului de control al gazului rezidual

• Reducerea la sursă

Controlarea emisiilor la un nivel eficient din punct de vedere al costurilor necesită, în primul
rând, investigarea posibilităţilor de reducere la nivelul sursei. Planificarea atentă este necesară
pentru a optimiza recuperarea poluantului şi, în consecinţă, optimizarea capitalului aferent şi a
costurilor de operare.
Investigaţia poate dezvălui posibilităţi ulterioare pentru reducerea la sursă a emisiilor. În
majoritatea cazurilor investiţia corespunzătoare este mai scăzută decât pentru tratarea la final de
proces. Investigaţia ar trebui să se bazeze pe cauzele emisiilor. După ce toate posibilităţile fezabile
de reducere la sursă au fost epuizate, se poate trece la un tratament la final de proces.

• Colectarea emisiilor (vezi 2.2.4.)

• Selectarea metodelor de tratare

Când măsurile de reducere nu conduc spre dorita reducere a emisiilor, este necesar un
tratament la final de proces. Toate echipamentele de tratare pot prelucra doar emisii captate. Astfel,
dacă emisiile necaptate trebuie tratate prin alte procedee afară de reducerea la sursă, cu ajutorul
dispozitive de colectare şi cu ajutorul unui sistem de ventilare (inclusiv amenajările necesare în
privinţa siguranţei), trebuie tratate în aval de sistemul de tratare la final de proces.
Problemele-cheie ale proiectului sistemelor de tratare a gazelor reziduale sunt: rata de
curgere a fluxului de gaz, concentraţiile sale contaminante şi, în plus faţă de valorile maxime,
gradul lor de variabilitate. Natura contaminanţilor are o importanţă ridicată de vreme ce toate
sistemele de tratare sunt limitate în acest domeniu, de exemplu:
- Doar vaporii inflamabili se pot incinera
- Agenţii contaminanţi ce conţin halogen şi/sau sulf necesită tratare cu gaze de ardere situata
dupa oxidarea catalitică şi termică
- Eficienţa condensării depinde de presiunea vaporilor contaminanţilor aflaţi la temperatura
de condensare, astfel că substanţele cu presiune mai ridicată a vaporilor sunt mai puţin
potriviţi în procedeul condensării.

16
- Doar compuşii de mărime moleculară mică pot fi absorbiţi şi desorbiţi eficient
- Biofiltrarea compuşilor non-biodegradabili nu va fi eficientă
- Membranele lucrează mai bine asupra unor compuşi specifici
- Eficienţa filtrării umede depinde de solubilitatea şi presiunea vaporilor contaminatorilor.

Valoarea produsului emis va determina necesitatea recuperării ei din gazul rezidual, astfel
că, cu cât mai valoros produsul cu atât mai mult folosirea tehnicilor ce permit recuperarea (de
exemplu: adsorbţia, condensarea, membranele) vor fi preferate tehnicilor de distrugere (de
diminuare), (de exemplu: oxidarea termică şi catalitică, biofiltrarea).
Prezenţa impurităţilor în gazul rezidual afectează proiectul sistemului. Câteodată
impurităţile
trebuie să fie îndepărtate într-o etapă de pretratare, de exemplu:
- Vapori de apă care afectează eficienţa adsorbţiei, sistemele de condensare, în special
sistemele criogenice sau de refrigerare sau sistemele de filtrare
- Praful care cauzează probleme adsorbării, absorbării sau oxidării catalitice în care
particulele de praf acoperă ambalarea sau stratul adsorbant.
- Otrăvuri catalitice care distrug eficienţa incineratorului catalitic sau a filtrului catalitic
- Acizii care afectează activitatea de biofiltrare/bioepurare

Trebuie luată în considerare concentraţia emisiilor. Majoritatea tehnologiilor sunt limitate în


ceea ce priveşte eficienţa îndepărtării şi, în special, condensarea, absorbţia şi biofiltrarea nu ating
100% din eficienţa îndepărtării. Acesta este unul dintre avantajele sistemelor de oxidare termică şi
catalitică care ating nivele de eficienţă a distrugerii ridicate, de până la 99%, însă pe de altă parte,
consumul adiţional de energie şi combustibil şi deversarea gazului de ardere trebuie avute în vedere.
Sistemele de adsorbţie sunt, de asemenea, foarte eficiente, atâta timp cât se are în vedere evitarea
saturării adsorbantului.
Problemele în privinţa siguranţei au o importanţă specială pentru sistemele de oxidare
termică şi catalitică. Majoritatea amestecurilor VOC/aer sunt inflamabile dacă concentraţia
VOC-urilor depăşeşte 40 g/m3 la o temperatură de 20 °C şi la presiune atmosferică.
De asemenea, sistemele ce folosesc alte tehnologii trebuie şi ele să facă obiectul unei
revizuiri detaliate în ceea ce priveşte siguranţa. Multe sisteme (ex: adsorbţia, membranele) vor avea
ca rezultat fluxuri mult mai concentrate, probabil producătoare de concentraţii din intervalul
inflamabil. Pentru sistemele de adsorbţie, riscurile supraîncălzirii învelişului trebuie evaluate.
În general, o revizuire detaliată în privinţa siguranţei fiecărei instalaţii este necesară şi ar
putea avea un impact semnificativ asupra selecţiei sistemului.
Investiţia necesară sistemului este, evident, de importanţă majoră. Deşi investiţia iniţială este
importantă, s-ar putea să fie mai importante costurile de operare. Aici sunt incluse consumul de
utilităţi, înlocuirea catalizatorului, mediul adsorbant sau membranele adsorbant, costurile produselor
chimice, a operaţiunilor şi a întreţinerii, depozitarea produselor secundare, pre- şi post- tratare, etc.
Constrângerile impuse de planul general pot juca un rol important. Sistemele de incinerare
trebuie poziţionate în afara locaţiei în care pot apărea vapori inflamabili. Necesităţile de acces în
unitate trebuie luate, de asemenea, în considerare. Un alt aspect important ar fi disponibilitatea
utilităţilor în selectarea celei mai bune tehnologii de diminuare.

2.2.4. Alegerea sistemului de colectare


Alegerea unui sistem de colectare bun este influenţată de alegerea sistemelor de tratare şi,
astfel, depinzând de sarcinile şi scopurile tratării deseurilor.

Selecţia sistemului de colectare a apei reziduale şi a sistemului de separare

17
Având în vedere rezultatele din registrul apei reziduale, alegerea unui sistem de colectare a
apei reziduale potrivit asigură deversarea optimă de apă reziduală cu cel mai mic posibil impact
asupra mediului. În funcţiile de necesităţile de tratare dupa proces, trebuie instalat un sistem de
drenaj care să întrunească necesităţile de :
• Scurgere a apei de ploaie
• Scurgere a apei de răcire, în conformitate cu nivelul de poluare
• Scurgere a apei reziduale pentru a putea fi deversată direct fără tratare
• Scurgere pentru apa reziduală folosită
• Scurgere pentru apa reziduală, ţinând cont de originea ei
• Scurgere pentru uzinele de tratare descentralizate sau centralizate (din amplasament sau
din afara lui)
• Scurgere separată pentru apa reziduală organică şi apa reziduală anorganică fără încărcare
organică relevantă, evitându-se astfel diluarea ambelor ce ar presupune o scădere a eficienţei
tratării.

Apa reziduală ce nu necesită tratare – ex: apă de ploaie sau apă de răcire necontaminată –
este separata de apa reziduală ce trebuie supusă tratării, astfel reducând încărcarea hidraulică a
drenării şi a sistemului de tratare.
Fluxurile de apă reziduală care nu întrunesc standardul calităţii tratării centrale vor fi tratate
în statii speciale de pretratare.
Apa reziduală poate fi colectată fie prin canale şi drenaje subterane sau de suprafaţă. Uzinele
existente adeseori utilate cu sisteme subterane pentru că acestea pot fi utilizate drept canalizări
gravitaţionale, economisând energia necesară pompării, iar conductele nu sunt în calea instalaţiilor
de proces. Colectoarele subterane au avantajul că scurgerile şi breşele pot fi detectate mult mai uşor
înainte ca să fie afectat foarte tare rezervorul subteran.
Dacă nivelul apei subterane dintr-un amplasament industrial este aproape de zero, cum se
întâmplă cu amplasamentele care se găsesc în vecinătatea construcţiilor de retenţie, estuarelor sau a
zonelor de coastă, nu există de obicei altă soluţie decât aceea de captare a canalizării la suprafaţă.

Alegerea sistemelor de colectare a gazelor reziduale

Sistemele de colectare a gazelor reziduale sunt adeseori mult mai puţin lungi comparativ cu
sistemele de colectare a apei reziduale. Ele sunt instalate în principal:
• Sub formă de sisteme de colectare ventilatie, legând câteva ventilatoare la un sistem de
tratare obişnuit
• Pentru captarea emisiilor difuze şi/sau fugitive prin protejări ale extracţiei şi captarea lor
într-o unitate de tratare
• Sub formă de sisteme de evazare care sunt instalate în principal pentru a permite
depozitarea în condiţii de siguranţă a gazului rezidual în timpul situaţiilor de urgenţă

Pentru a minimaliza rata fluxului de aer în unitatea de control, este recomandabilă


închiderea
surselor de emisii pe cât de mult posibil prin partiţionări ce separă sursele de mediul lor
înconjurător. Însă, acest procedeu prezintă probleme ce ţin de operabilitate (acces la echipament),
siguranţă (evitarea concentraţiilor apropiate de limita de explozie) şi igienă (locul unde oamenii au
acces trebuie să fie înăuntrul închiderii).
În majoritatea cazurilor, sistemul de tratare a emisiilor va fi instalat în punctele existente de
captare a emisiilor sau în cadrul sistemelor de colectare ventilate.

18
Pentru sistemele de colectare a VOC aspectele cele mai importante sunt siguranţa
personalului şi igiena. Aparatele care pot fi instalate pentru a preveni aprinderea amestecurilor
inflamabile gaz-oxigen sau să le minimalizeze efectul prin prevenirea exploziilor sunt:
• Opritor al detonării
• Tambur de etanşeizare

2.2.5. Implementarea opţiunilor pentru controlul emisiilor selectate


Odată ce măsurile pentru controlul emisiilor au fost selectate, implementarea lor trebuie
planificată în detaliu, fără a lua în considerare dacă sunt de natură organizaţională sau ţin de
echipare. În momentul în care sunt identificate problemele neprevăzute, în timpul planificării
detaliate şi/sau în timpul revizuirii, selectarea opţiunilor de control al emisiilor trebuie regândite.
Se cunoaşte foarte bine că o implementare de succes a tehnicilor de control necesită o
etapă a proiectării bună.
Timpul necesar implementării măsurilor de control al emisiilor depinde foarte mult de
natura măsurilor şi de tipul de amenajare în care ele trebuie implementate:
• Măsurile organizaţionale (ex: revizuirea procedurilor de operare sau practicile de
programare) pot, de obicei, să fie implementate relativ rapid
• Măsurile de control (ex: programele de optimizare controlate de calculator) pot avea
nevoie de câteva luni, sau chiar mai mult, pentru a dezvolta şi testa mediul în care se
operează.
• Măsurile privitoare la echipare (ex: implementarea aparaturii de control sau modificări de
proces canalizate spre reducerea la sursă) pot avea nevoie de câteva luni până la câţiva ani,
depinzând de proiectele existente şi de abilitatea implementării lor într-un mediu în care se
desfăşoară activitatea unei uzine. Această perioadă include proiectarea amenajărilor,
obţinerea avizelor, proiectare tehnică detaliată, procurarea echipamentelor, instalarea şi
pornirea.

2.2.6. Metodele de control al calităţii

Aceste metode sunt instrumente ce sunt utilizate „pentru a rezolva problemele” atunci când
procesul nu mai poate controla sau împlini cerinţele pentru obţinerea avizelor. Eliberările provenite
din instalatia de tratare depind de caracteristicile sale influente şi de eficienţa operaţiunii de tratare.
Pentru a verifica dacă procesele de tratare funcţionează corect, calitatea produsului este judecat în
comparaţie cu un anumit set de standarde. Dacă aceste standarde nu sunt îndeplinite, este nevoie să
se restabilească performanţa conform standardelor prin:
• Detectarea schimbării
• Identificarea cauzei schimbării
• Aplicarea de acţiuni corectoare pentru restabilirea sistemului
Rezolvarea problemei şi îmbunătăţirea sistemului necesită oprirea întregii uzine sau a
întregului amplasament, iar acţiunile corectoare necesită cooperare din partea mai multor
departamente.

EXEMPLU – Aplicarea metodelor de control in cazul tratarii apelor reziduale

a) Exercitarea controlului

Unele variabile pot fi controlate de către un operator al unei statii de tratare a apelor
reziduale, variabile ca: supapa de descărcare a agentului de limpezire, alimentarea cu oxigen
dizolvat şi cu produse chimice care se pot ajusta în momentul în care se impune din cauza

19
circumstanţelor existente. Altele sunt în afara controlului lui, spre exemplu: rata fluxului de apă
reziduală şi caracteristicile ei. Aceste variabile pot influenţa în mod sever funcţionarea statiei de
tratare şi pot, în ultimă instanţă, avea un impact asupra calităţii apei deversate.
Aspectele controlabile sunt toate ajustate în conformitate cu schimbarea din sistem.
Ajustarea condiţiilor de operare este o activitate de feedback ce doreşte să producă rezultate
constante chiar dacă intrările sunt inconstante. Variabilele ce nu pot fi controlate sunt manevrate în
mod predictiv sau anticipând nevoia de alimentare. Testarea şi monitorizarea on-line va da un
avertisment în avans operatorului din statia de tratare referitor la schimbările apărute la intrare.
In cazul in care se pierde o parte a controlului sistemului paşii ce trebuie urmaţi pentru a
recâştiga controlul sunt: detectare, identificare şi acţiune corectoare. Opţiunea cea mai uşoară şi
anume aceea a nu face nimic este de neaacceptat în majoritatea cazurilor.

b) Instrumente de îmbunătăţire a calităţii

Scopul îmbunătăţirii calităţii este respingerea standardelor obişnuite şi atingerea unor nivele
de performanţă niciodată atinse, extinzând obiectivele rezolvării problemelor dincolo de corectarea
problemelor evidente. În timp ce este important ca să se facă ca sistemul să funcţioneze, s-ar putea
ca să fie mult mai importantă revizuirea şi identificarea zonelor de îmbunătăţire potenţială.
Calea de îndeplinire este printr-un proces în trei etape:
• Identificarea cauzelor problemelor potenţiale
• Obţinerea datelor şi analiză
• Controlul statistic al procesului

Prima etapă în rezolvarea problemei şi în îmbunătăţirea calităţii este concentrarea pe un


număr limitat de probleme potenţiale şi încercarea de a identifica cauzele lor principale. O
diagramă cauză efect, prezentată sub forma unei Diagrame ISHIKAWA (figura 6), furnizează un
mod eficient de organizare şi afişare a diferitelor idei avute asupra a ceea ce ar putea fi acele cauze
principale. Un alt instrument este Analiza Pareto care este o comparaţie organizată a factorilor
legaţi de o anumită problemă. Este un mod grafic de identificare şi concentrare pe cei câţiva factori
şi probleme vitale. O diagramă a fluxului furnizează etapele necesare pentru obţinerea unui
rezultat dorit şi ar putea fi utilizate pentru clarificarea procedurilor utilizate şi pentru a oferi o
înţelegere a procesului general.
A doua etapă a rezolvării problemei şi a îmbunătăţirii calităţii este achiziţia de date corecte
şi de încredere, cât şi analiza si prelucrarea lor pentru obţinerea informaţiilor necesare (sub formă de
histograme şi/sau grafice ale tendinţei). Acest fapt va permite vizualizarea gradului de variaţie a
procesului şi identificarea problemelor speciale.
A treia etapă din cadrul procesului de îmbunătăţire a performanţei unei statii de tratare a
apelor reziduale este folosirea unui control statistic al procesului. Controlul statistic al procesului
utilizează metode pentru studiul, analiza şi controlul variaţiei în cadrul unui proces. Controlul
statistic este utilizat pentru a cuantifica variaţia datelor şi pentru a determina matematic dacă un
proces este stabil sau nu, predictibil sau imprevizibil. De asemenea poate raspunde la următoarele
întrebări:
• Statia de tratare are aceleaşi rezultate pe care le-a avut întotdeauna?
• Se află cumva într-o stare de controlare statistică sau există anumite cauze de
neconformitate evidente?
• Funcţionează (operează) exact cum ar fi de aşteptat, având în vedere constrângerile fizice
la care este supus?
• Când sunt certe exact acţiunile corectoare şi când ar trebui lăsat sistemul în pace?
• Trebuie aplicate măsuri corectoare care să cuprindă schimbarea procesului sau schimbarea
procedurilor?

20
În construirea unui grafic al controlului stataistic al procesului sunt calculate cu ajutorul
datelor limitele statistice superioare şi inferioare. Aceste limite sunt impuse de către proces şi se
bazează pe performanţa anterioară.
Ele nu trebuie confundate cu limitele controlului operaţional, adică cu limitele utilizate
pentru a opera o statie de tratare a apelor reziduale sau pentru a îndeplini limitele impuse de
emiterea avizelor. Limitele de control operaţional trebuie să fie cuprinse în limitele statistice
(superioare şi inferioare).
O atentie sporita şi o acţiune imediată sunt necesare atunci când:
• datele sunt în afara limitelor statistice şi astfel sunt considerate a fi un motiv special de
variaţie, ex: o procedură de colectare a probelor, o vărsare a unui lichid sau un instrument ce
necesită calibrare
• limitele statistice sunt prea mari şi valorile reale într-un final se vor poziţiona în afara
intervalului de control sau în afara limitelor impuse de avize.

Figura 6. Diagrama cauza-efect a calitatii slabe a efluentului

21
2.3. Instrumente de management strategic

Instrumentele de management strategic sunt:


- evaluarea riscului
- benchmarking-ul
- evaluarea ciclului de viata

2.3.1. Evaluarea riscului

Evaluarea riscului este o metodă obişnuită de lucru pentru calcularea riscurilor ecologice
apărute ca rezultat al activităţilor desfăşurate în cadrul proceselor de producţie. Ar putea lua în
considerare emisiile continue şi discontinue, pierderile datorate scurgerilor, emisiile accidentale.
Este un proces repetabil şi în trepte, cuprinzând cel puţin următorii 5 paşi:
• identificarea pericolului, adică identificarea capacităţii substanţei de a cauza efecte adverse
• evaluarea relaţiei concentraţie-efect, adică estimarea relaţiei dintre nivelul de expunere la o
anumită substanţă şi incidenţa şi severitatea efectelor ei
• evaluarea expunerii, adică estimările concentraţiilor sau dozelor la care ar putea fi expuse
părţile componente ale mediului (inclusiv populaţia umană)
• caracterizarea riscului, adică estimarea incidenţei şi a severităţii efectelor adverse care pot
apărea
• estimarea riscului, adică cuantificarea probabilităţii estimate într-o caracterizare a riscului.

Următoarea etapă este – ca rezultat al procesului de evaluare – reducerea riscului şi


diminuarea consecinţelor avute de un efect advers. Astfel, evaluarea riscului poate oferi
recomandări valoroase în privinţa cerinţelor impuse de uzinele de tratare, precum şi pentru
dezvoltarea măsurilor de minimalizare şi prevenţie.

2.3.2. Benchmarking

Benchmarking-ul este un proces în care se compară realizările unui anume amplasament sau
instalatie cu realizările altora. Este un instrument al operatorului pentru evaluarea modului propriu
de executare, de exemplu modul propriu de manageriere (administrare) sau tratare a deseurilor, prin
referire la activităţi similare de altundeva.
Elementele principale sunt: metoda de calcul a clasării şi verificarea performanţelor
obţinute. Benchmarking-ul poate fi un instrument folosit pentru îmbunătăţirea situaţiei de mediu
dintr-un amplasament.

2.3.4. Evaluarea ciclului de viata

Principalele obiecte de investigare sunt produsele şi serviciile, însă pot fi, de asemenea,
transferate în rute de depozitare sau alte.
22
Evaluarea ciclului de viata are următoarele faze:
• identificarea scopurilor şi stabilirea obiectivelor
• analiza inventarului, inclusiv fluxul de energie şi de materiale atât de intrare cât şi de ieşire
de-a lungul întregului ciclu de viaţă
• evaluarea impactului, implicând o determinare a impacturilor potenţiale asupra mediului
• interpretarea rezultatelor, este folosită pentru a selecta variantele cele mai favorabile din
punct de vedere ecologic.
Evaluarea ciclului de viata este aplicat conform unor reguli unanim recunoscute, ca de
exemplu:
• ISO 14040: Managementul de mediu – evaluarea ciclului vieţii – principii şi linii
directoare (ghiduri)
• ISO 14041: Managementul de mediu – evaluarea ciclului vieţii – analiza inventarului
ciclului de viaţă
• ISO 14042: Managementul de mediu – evaluarea ciclului vieţii – evaluarea impactului
ciclului de viaţă
• ISO 14043: Managementul de mediu – evaluarea ciclului vieţii –evaluarea îmbunătăţirii
ciclului de viaţă

Evaluarea ciclului de viata are în vedere doar aspectele de mediu, un singur element în ceea
ce priveşte luarea de decizii, în timp ce aspectele socio-economice sunt elemente adiţionale şi nu
integrale.
Evaluarea ciclului de viata poate fi utilizata pentru a determina:
• Caile de depozitare optime din punct de vedere ecologic
• Punctul de performanţă ecologică pentru reciclare şi alte practici de protecţie a mediului
• Punctele slabe din ciclul de viaţă al obiectului investigaţiei
• Priorităţile acţiunilor necesare

Evaluarea ciclului de viata nu poate dicta deciziile, abia dacă poate ajuta în luarea acestora.
Astfel, este insuficient să bazăm luarea unei decizii în ceea ce priveşte mediul doar pe rezultatul
evaluarii, dacă modul în care rezultatul este obţinut nu a fost luat în considerare.

2.4. Instrumente pentru siguranţă şi pentru situaţiile de urgenţă

Toate amplasamentele industriale au potenţialul de a provoca pagube semnificative mediului


şi să ameninţe rezervele de apă şi sănătatea publică, trebuie luate anumite măsuri pentru a evita pe
cât se poate riscurile sau pentru a reacţiona la accidente în aşa fel încât să le fie minimalizate
efectele.
Deversările de produse chimice şi de petrol sunt ameninţări evidente în cadrul
amplasamentelor chimice. Însă, materialele care nu sunt periculoase pentru oameni pot provoca
probleme de mediu serioase, de ex. scurgerile apărute în cazul unui incendiu. Pagubele provocate
mediului pot fi pe termen lung, iar în cazul apei subterane poate persista pentru câteva decade sau
chiar mai mult. Râurile, canalizările, canalele de scurgere, tuburile de scurgere, sistemele de
distribuţie a apei şi alte servicii, toate pot transporta poluanţi în afara amplasamentului şi efectele
unei deversări pot fi vizibile pe distanţe mai mari.

În majoritatea cazurilor, incidentele poluatoare importante pot fi prevenite dacă sunt


instaurate măsuri de prevenire a poluării corespunzătoare sau sunt disponibile imediat. Planificarea
este cheia succesului şi atât măsurile preventive cât şi strategiile de intervenţie într-un incident,
folosite ca instrumente de management, trebuie să fie alcătuite cu grijă.

23
Eliberările gazoase accidentale trebuie, în mod normal, să fie prevenite prin folosirea
echipamentelor corespunzătoare din punct de vedere al siguranţei şi prin operarea corectă a
instalaţiilor, pentru că în majoritatea cazurilor eliberările nu pot fi „captate”. Excepţie fac gazele ce
pot fi amestecate cu apă, cum ar fi acizii sau amoniacul.

Poluanţii ar putea scăpa din perimetrul amplasamentului în mediul apos printr-o varietate de
căi, cum ar fi:
• Sistemul de drenaj al apei subterane aparţinând amplasamentului, fie direct, fie prin
canalele apei subterane din afara amplasamentului
• Scurgerea directă în afara amplasamentului, în apropierea cursului de apă sau pe suprafaţa
terenului, având un risc potenţial asupra apei subterane
• Prin sistemul de drenaj al impurităţilor, având poluanţi care au trecut fie neafectaţi prin
procesul de tratare, fie au afectat performanţa procesului, rezultând în afectări ale mediului
ulterioare

2.4.1. Coordonarea apei pentru stingerea incendiilor şi a deversărilor


importante
Concentrarea principală în cadrul acestui tip de management este pe strategiile elaborate în
privinţa retenţiei şi echipamentul ce trebuie folosit pentru a manevra aceste deversări. Si alte
instrumente de management, cum ar fi instrumentele operaţionale şi strategice, trebuie, de
asemenea, luate în considerare şi prevăzute în planurile de intervenţie în incidentele ce implică
poluanţii sau în planurile elaborate pentru sistemele de retenţie pentru a reduce impactul oricărui
eveniment neplanificat care apare.
Primul pas în acest sens este luarea în considerare a strategiilor de stingere a incendiilor şi a
metodelor posibile pentru reducerea cantităţii de apă consumată şi deversată de lupta cu focul, ex:
folosirea mai degrabă a sprayurilor şi nu a jeturilor, arderii controlate şi exploatarea posibilităţii de
reciclare a apei utilizate în stingerea incendiilor, acolo unde este sigură practică folosirea lor.

Sistemele de retenţie

Probabil vor exista unul sau mai multe nivele de contaminare în cadrul unui amplasament
chimic. În luarea deciziei în ceea ce priveşte nivelul corespunzător de contaminare este utilă o
evaluare a riscului. Operatorul ar trebui să ia în considerare materialele periculoase ce se găsesc în
cadrul amplasamentului, riscul implicat de către accidente, foc, inundaţii şi de actele de vandalism,
posibilitatea ruperii primului sistem de retenţie (adică, recipientul sau vasul în care este depozitat
materialul), sensibilitatea mediului receptor şi importanţa prevenirii oricărei deversări rezultate în
el.
În multe cazuri, sistemul de retenţie principal şi cel local vor preveni ca orice incident să
cauzeze poluare. Însă, acolo unde nu este un sistem de retenţie local sau nu există o evaluare a
riscului, este un semn că este nevoie de mai multă siguranţă, de exemplu: pentru a reţine scurgerile
de apă de la stingerea incendiilor, care ar putea ajunge la mii de metri cubi, apoi ar putea fi necesare
sisteme de retenţie aflate la o distanţă mai mare. Ele pot fi utilizate singular sau în combinaţie cu
sistemul de retenţie local acoperind totul de la o mică zonă până la un număr de instalaţii mari. S-ar
putea să trebuiască să protejeze si sistemele de drenaj ale apelor.
Pentru calcula capacitatea necesară a sistemelor de retenţie îndepărtate, trebuie ţinut cont de:
• Paguba potenţială provocată de către apa folosită la stingerea incendiilor

24
• Capacitatea primară (adică, capacitatea vasului în care materialul este depozitat sau
manevrat).
• Cantitatea potenţială de ploaie care ar putea apărea în timpul unei situaţii de urgenţă.
• Apa pentru stingerea incendiilor şi cea de răcire.
• Spumă (cea folosită ca mediu de stingere a incendiilor)
• Efecte dinamice, cum ar fi valul de lichid şi de vânt iniţial.

Sistemele de retenţie îndepărtate pot conţine:


• Lagune de retenţie (sau bazine de retenţie îndiguite cu pământ), dacă topografia
amplasamentului şi condiţiile terenului şi solului sunt corespunzătoare
• Rezervoare (recipiente), construite pentru acest scop, iar mărimea lor reală, standardele de
proiectare şi finisările de protecţie sunt influenţate de rata de risc al amplasamentului, de timpul
necesar pentru retenţie, de cantitatea şi natura materialelor depozitate.
• Valve de presiune şi stăvilare, operate manual sau declanşate cu ajutorul senzorilor
automaţi, folosite pentru a izola o parte sau întregul amplasament.
• Separatoare de petrol.

Deşi amenajările permanente de retenţie ar trebui să existe la multe amplasamente, ar putea


exista circumstanţe în care o deversare nu poate fi administrată cu ajutorul lor, de exemplu: dacă
apare în afara zonei de retenţie. În alte cazuri, în special la amplasamentele de mici dimensiuni,
amenajările pentru retenţia apei folosite la stingerea incendiilor ar putea să nu poată fi utilizate, să
nu fie practice, din cauza costurilor şi a spaţiului. În asemenea cazuri, sistemele de retenţie
temporare sau materialele pentru controlul poluării ar trebui luate în considerare.
Sistemele pentru retenţia în situaţiile de urgenţă includ:
• Ariile de sacrificiu, proiectate pentru a permite infiltrarea şi pentru a preveni deversările,
prevăzute cu un sistem de consolidare impermeabil pentru prevenirea dispersiei în alte straturi sau
în ape subterane.
• Un parc de vehicule de diferite tipuri şi alte mijloace fixe
• Cariere şi canale, prevăzute cu un sistem de consolidare, în special în zone care au o
vulnerabilitate ridicată a apei subterane
• Rezervoare portabile, butoaie pentru supraîncărcare şi cisterne

Materiale şi echipamente pentru situaţiile de urgenţă

Sunt disponibile o gamă variată de produse pentru a face faţă deversărilor sau pentru a reţine
deversare în zonele speciale de retenţie pentru situaţiile de urgenţă. Orice material sau echipament
care este folosit trebuie foarte bine întreţinut şi plasat strategic în locaţii accesibile care să fie foarte
bine marcate cu avertismente prin care să se explice clar utilizarea lor. Planul pentru intervenţia
într-un incident poluator ar trebui să identifice materialele şi echipamentele pentru prevenirea
poluării şi locaţia lor. Asemenea materiale şi echipamente sunt:
• Nisip şi pământ pentru a absorbi deversările de petrol şi de substanţe chimice şi pentru a fi
folosiţi în saci pentru balast
• Absorbanţi brevetaţi
• Aparate pentru sigilat şi substanţe folosite pentru containerele avariate
• Etanşeizări pentru scurgeri

Trebuie instaurate anumite măsuri pentru a scăpa, cât de curând posibil, de orice deversare,
de orice material contaminat şi de orice apă provenită de la stingerea incendiilor. Acolo unde este
posibilă re-folosirea, materialul deversat trebuie returnat pentru a fi depozitat în cadrul

25
amplasamentului. Dacă este necesar să se scape de acele materiale în afara amplasamentului,
aceasta se poate face prin:
• Colectarea in orice amenajare de depozitare a reziduurilor, a gunoiului
• Deversarea într-un canal de scurgere a resturilor (a murdăriilor) cu aprobarea operatorului
acelui sistem de canalizare
• Tratarea apei contaminate cu hidrocarburi cu ajutorul separatoarelor de petrol.

2.4.2. Planificarea intervenţiei în incidentele poluatoare


Un plan de intervenţie în incidente poluatoare este în principal o strategie elaborată pentru a
propaga toate informaţiile necesare, într-un mod cât mai eficient către toţi cei interesaţi.
Modalitatea generală de implementare a unui asemenea plan este:
• Furnizarea de detalii ale amplasamentului către cei cărora le este important să cunoască
detalii despre uzină.
• Alcătuirea unei liste care să cuprindă numere de telefon ale persoanelor şi serviciilor de
contact importante (cheie), cum ar fi: serviciile de urgenţă, instituţii reglementatoare de mediu,
operatorii locali ai sistemului de canalizare şi de furnizare a apei, proprietarul principal şi personalul
de contact, consultanţi de specialitate.
• Trebuie avut gata pregătit un plan de drenare a amplasamentului care să conţină o
diagramă clară a acestuia, prezentând schema amplasamentului şi detalii în privinţa căilor de acces,
punctele de deversare în afara amplasamentului pentru apa de suprafaţă şi efluentul în discuţie,etc.
• Furnizarea unui inventar al amplasamentului în privinţa petrolului, produselor chimice şi a
altor tip de produse
• Detalierea procedurilor instaurate pentru situaţiile de urgenţă, identificând obiectivele
activităţii respective, responsabilităţile personalului şi procedurile instaurate în cazul apariţiei unor
evenimente de tipul: deversări şi scurgeri din containere.
• Instaurarea unor reguli în privinţa pregătirii personalului şi efectuarea periodic a unor
exerciţii
Tot personalul şi toţi contractorii care lucrează în cadrul amplasamentului trebuie
conştientizaţi în privinţa planului şi ar trebui să-şi cunoască rolul propriu dacă apare un incident.

Un exemplu elocvent de plan de intervenţie într-un incident poluator este prezentat în


figura 7. Informatia ceruta e generala., aplicabila tuturor locatiilor. Tehnologii speciale sau
caracteristici specifice pot cere informatii detaliate.

26
Figura 7. Plan de intervenţie într-un incident poluator

27