Sunteți pe pagina 1din 63

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Facultatea de Istorie, Muzeologie şi Arhivistică

Organizaţii europene şi euroatlantice


Constantin Buchet

Cunoaşterea de către studenţi a unei dimensiuni esenţiale a relaţiilor


internaţionale – instituţionalizarea organizaţiilor internaţionale – cu exemplificări
concrete ca studii de caz pe analiza O.N.U., U.E., O.S.C.E. şi N.A.T.O., structurile
cele mai active în sistemul mondial contemporan reprezintă un demers didactic
necesar.
După un excurs regresiv necesar asupra istoriei omogenizărilor în
raporturile internaţionale moderne şi contemporane, evoluţiile recente au fost
abordate cu incisivitate pentru a trezi interesul cursanţilor faţă de acest spectru
tematic.

Caracteristicile organizaţiilor mondiale

Studierea organizaţiilor internaţionale se constituie într-un domeniu


important al disciplinei relaţiilor internaţionale prin complexitatea şi evoluţia
ritmată a procesului de omogenizare a acestor structuri.
Organizaţiile internaţionale se pot defini ca structuri şi instrumente
rezultate din interacţiunile relaţiilor internaţionale, acestea din urmă caracterizate
prin relaţiile dintre actorii scenei mondiale (statele – naţiune, organizaţiile
interguvernamentale, structurile neguvernamentale – O. N. G).
Multiplicarea numărului de organizaţii internaţionale este un fapt politic
esenţial al societăţii globale şi conexiunilor lumii contemporane. Forme ale
multilateralismului în raporturilor interstatale, organizaţiile internaţionale se
structurează într-un cadru politico-juridic instituţionalizat, cu aspecte normative,
reguli stipulate de statute şi documente cadru.
Practica politică a organizaţiilor internaţionale are rădăcinile în era
modernă a raporturilor interstatale, determinată de Tratatul de la Westphalia (1648-
1649).
Primele agregări instituţionale se dezvoltă pe fondul derulării sistemului
congreselor (Viena –1815, Paris- 1856, Berlin –1878) ca formă a concertului
colectiv al marilor puteri, instrument eficace de eliminare a setului de crize
continentale şi coloniale.

Perspectivă istorică asupra organizaţiilor internaţionale

1
Europa „secolului naţionalităţilor” (secolul al XIX) cunoaşte fenomenul de
creare a unor organisme tehnice concrete prin apariţia comisiilor fluviale (în 1831
pentru Rin, în 1856 pentru Dunăre) cu rol de apărare şi fluidizare transportului.
La sfârşitul secolului al XX-lea, apar uniunile administrative
fundamentate pe principiul cooperării în multiple domenii (teoria regimurilor):
Uniunea Poştală Universală (1875), Institutul Internaţional de Agricultură(1905),
Uniunea Telegrafică Internaţională (1865), Uniunea pentru protecţia proprietăţii
universale (1883), Oficiul Internaţional de Igienă Publică (1907).
Mulţi autori din şcoala franceză a disciplinei relaţiilor internaţionale ca
Pierre Renouvin, J. Baptiste Durosselle; Raymond Poidevin, Yves Lacoste, sau
analişti anglo-saxoni: A. J. P. Taylor, Gordon Craig, Paul Kennedy, consideră
unele mecanisme de acţiune politico-diplomatică ca organismul conservator al
„Sfintei Alianţe” (statuată la Paris în 1815) sau Quadrupla Alianţă „liberală”
(Anglia, Spania, Franţa, Portugalia –1834) ca prime structurări internaţionale, cu
valenţe de acţiune continentală şi extraeuropeană.
Apariţia Uniunii Interparlamentare (creată de William Randal Cremer şi
Frédéric Passy, în 1889) se poate aprecia ca un moment democratic de
omogenizare internaţională, statele contributoare la această organizaţie
interlegislativă fiind cu forme de guvernământ sau regimuri politice diferite ( în
1995, la Bucureşti s-a ţinut Congresul Mondial al Uniunii Interparlamentare).
De asemenea, sistemul clasic al congreselor a fost depăşit de sistemul
Conferinţelor de la Haga ( 1899-1907) prin reglementarea paşnică a conflictelor,
un anumit plafon de înarmare şi eliminarea „păcii armate” (Pierre Renouvin).

Scurtă introducere în studiul organizaţiilor europene şi euroatlantice

Definirea organizaţiilor internaţionale trebuie să presupună o structură şi un


obiect ( agendă) bine delimitată în comparaţie cu politica individuală a statelor
naţionale, corporaţiile transnaţionale (CTN) sau a organizaţiilor neguvernamentale
( O.I.N.G).
Deşi prin prisma teoriei realiste a relaţiilor internaţionale statul naţiune
rămâne etalonul de bază al sistemului mondial, organizaţiile internaţionale au
devenit actori concreţi ai jocului de putere global în lumea contemporană.
Din unghiul de analiză al sociologiei relaţiilor internaţionale, organizaţiile
internaţionale au un caracter asociativ interetatic (între state care comunică şi
cooperează) cu dimensiune multilaterală reprezentată de multitudinea de ţări care
participă la un proces de dialog politic şi economic.
Multilateralismul reprezintă o calitate de bază a organizaţiei internaţionale
prin adâncirea cooperării la nivel interstatal, dar şi al cooptării de noi membri în
structura acestui grup de actori statali (caracterul predominant deschis; un grup
închis este Comisia Europeană a Dunării). Din perspectivă politologică,
organizaţiile internaţionale se împart în două categorii:

2
a. organizaţii internaţionale interstatale ( integuvernamentale ca formă de
asociere liberă, consensuală între state)
b. Organizaţii internaţionale neguvernamentale care reunesc persoane juridice
sau fizice din diferite ţări preocupate de evaluarea unor stări de lucruri la
nivel global/regional ( de exemplu: Freedom House, Amnesty International ,
Greenpeace, Human Rights Watch; unii autori indică Biserica Catolică ca
cel mai vechi actor neguvernamental).
Deşi organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt fructul asociaţiei libere a
statelor, devenind juridic subiecte de drept internaţional ( cu o acţiune distinctă
în mediul internaţional) statele îşi păstrează suveranitatea/independenţa politică,
aspect precizat în tratatul constitutiv, respectat pe fundamentul principiului
„pacta sunt servanda” ( promisiunile trebuie respectate”).
Analiza birocratică şi funcţională ne îndreptăţesc să apreciem că
organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt instituţii, în structura acestora
găsindu-se organe plenare ( unde sunt reprezentate toate statele membre) şi
organe cucaracter permanent ( secretariate, birouri, comisii unde activează
funcţionari internaţionali).
Unii autori ca britanicii Hedley Bull, Peter Willets sau americanul Paul R.
Viotti consideră că participarea la o organizaţie internaţională trebuie să provină
din trei ţări , alţii afirmă că ele pot funcţiona bilateral ( Robert Powell), dar
după sfârşitul Războiului Rece se numărau 3000 organizaţii internaţionale
interguvernamentale.
În literatura des specialitate1 specifică organizaţiilor internaţionale prin
prisma etapelor şi dezvoltării istorice se disting mai multe „generaţii”: 1.
prima generaţie se referă la organisme cu obiecte de activitate tehnic
( Comisia Centrală a Rhinului, 1615; Comisia Europeană a Dunării, 1856) de
securizare a circulaţiei fluviale şi organizaţiile administrative: Uniunea
Telegrafică Internaţională( 1865), Uniunea Poştală Universală ( 1878); 2. a
doua generaţie a apărut pe fondul încercărilor marilor puteri învingătoare în
primul război mondial de a întemeia o organizaţie mondială care să apere
securitatea colectivă, Liga Naţiunilor/Societatea Naţiunilor; 3. a treia generaţia
se configurează prin procesul conferinţelor interaliate ( Casablanca, Postdam,
Yalta) din timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale prin care s-a creat
O.N.U.( Conferinţa de la Dumbarton Oaks şi semnarea Cartei de la San
Francisco) ; la această a treia vârstă a organizaţiilor internaţionale putem
adăuga în contextul decolonizării şi al procesului de integrare vest-europeană
următoarele structuri: Consiliul Europei, Comunitatea Economică Europeană
(C.E.E.), Liga Arabă, Organizaţia Conferinţei Islamice, Organizaţia Unităţii
Africane.
Pentru prima dată în istoria lumii contemporane se naşte o organizaţie
cu profil euroatlantic ( participanţi atât statle vest europene cât şi S.U.A.), cum
1
Andrei Popescu, Alina Dinu, Ion Jinga, Organizaţiile internaţionale interguvernamentale, Bucureşti, All Beck,
2000.

3
ar fi NATO, definită ca o alianţă de apărare colectivă împotriva ameninţărilor
timpului, expansiunea comunismului de tip sovietic sau revanşismul german.
De aceea efortul de integrare vest-europeană prin instituţii ( Consiliul
Europei, cele trei Comunităţi Europene: C.E.E- Comunitatea Economică
Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi C.E.C.O. -
Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului) s-a împletit cu efortul de
apărare a unor valori comune ( democraţia, statul de drept) prin aplicarea
Tratatului de la Washington de creare a N.AT.O. (1949).
Deşi timp îndelungat, dezbaterea pe studiul dinamicii organizaţiilor a fost
determinată de cercetarea O.N.U., în ultima perioadă, Uniunea Europeană s-a
impus ca o temă de analiză, prin trecerea sa de la o asociaţie de liber schimb la
o uniune politică în spiritul Tratatului de la Maastricht ( construirea celor trei
piloni europeni/comunitari ( monedă unică, afaceri interne şi justiţie, politică
externă şi de securitate comună).

Tipologia (geo) politică a organizaţiilor internaţionale

Într-o clasificare a organizaţiilor internaţionale se poate opera în analiza de


referinţă cu mai multe criterii de taxonomie.
Astfel, în sistemul organizaţiilor internaţionale putem distinge o tipologie
minimală:
a. după aria de acţiune, organizaţiile internaţionale sunt structuri largi cu o
cuprindere politico-teritorială largă pentru cât mai multe state componente. În mod
exact, O.N.U. este organizaţia tip pentru acest criteriu, de „largă respiraţie” şi cu
vocaţie de universalitate (are 191 de membri).
Pe acest palier mai putem enumera organisme tehnico-juridice cu
acoperire politico-statală extinsă, „internaţionalizată” cum ar fi : Uniunea
Internaţională a Muncii, Uniunea Internaţională pentru Telecomunicaţii.
Din perspectiva întinderii instituţionale, organizaţiile sunt şi structuri
internaţionale regionale limitate la o regiune geografică.
În această taxonomie intră şi organizaţiile regionale, ca de exemplu
Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane, Liga Arabă,
Comunităţile Economice Europene (C.E.E., din 1993, Uniunea Europeană, U.E.).

b. după obiectul lor, sunt organizaţii cu obiect general, structuri care au ca obiectiv
cooperarea, conlucrarea dintre statele partenere pe o serie de problematici ale vieţii
internaţionale (spre exemplu O.N.U.).

Alte organizaţii au un obiect de activitate special, limitat la un domeniu


restrâns (cum ar fi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, N.A.T.O., structură

4
cu obiective clare în domeniul conservării unei stări de securitate optime în mediul
internaţional).

c. mai este operabil şi criteriul posibilităţii de participare a altor state, după cum
sunt organizaţiile deschise, în care pe lângă membrii iniţiali pot să participe şi alte
state, asumându-şi obligaţiile depline.
În cadrul acestei tendinţe intră instituţiile specializate ale O.N.U., precum şi
organizaţiile regionale ca Organizaţia Unităţii Africane şi Organizaţia Statelor
Americane.
Alte organizaţii sunt închise, în structura componentă putând intra doar
statele fondatoare sau statele dintr-o regiune precizată ( Comisia Dunării, în spiritul
Convenţiei de la Belgrad din 1948, Benelux).
Introducere

Proliferarea organizaţiilor internaţionale în epoca contemporană

După experienţa interbelică organizaţiei cu vocaţie de universalitate - Liga


Naţiunilor – în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial a fost
întemeiată o altă organizaţie internaţională, Organizaţia Naţiunilor Unite
(O.N.U.).
Fenomenul de multiplicare a organizaţiilor internaţionale după a doua
conflagraţie mondială asigură o concertare între state, deoarece în sensul tradiţional
o organizaţie internaţională este „ o asociaţie de state, constituită printr-un tratat,
dotată cu o constituţie şi cu organe comune, având o personalitate juridică
distinctă” (Sir Gerald Fitzmaurice, diplomat britanic).

Actul juridic care reglementează statutul, obiectivele, structura


organizaţiei sunt denumite „pact” (N.A.T.O., Tratatul de la Varşovia, Liga
Naţiunilor), „constituţie” (Organizaţia Internaţională a Muncii) sau „cartă”
(O.N.U.).Orice organizaţie internaţională dispune de o personalitate juridică, fiind
creditată ca subiect de drept internaţional în comunitatea mondială.

5
O.N.U.(Organizaţia Naţiunilor Unite)

La rigoare, iniţiativa construcţiei O.N.U. este una americană, prin apariţia


unui forum universal cu participaţie internaţională extinsă. Primul proiect al
statutului noii organizaţii a fost trasat la Conferinţa de la Dumbarton-Oaks (1944),
cu participarea reprezentanţilor S.U.A., Angliei, Chinei şi U.R.S.S..

La Conferinţa de la Yalta (1945), reprezentanţii S.U.A., Angliei şi U.R.S.S.


au agreat principiul unanimităţii membrilor permanenţi ai Consiliului de
Securitate.
La San Francisco, Conferinţa Naţiunilor Unite (aprilie-iunie 1945) cu
participaţia a 51 state a adoptat documentul fundamental intitulat Carta O.N.U..
Obiectivele O.N.U. sunt ţeluri bazate pe filosofia păcii şi garanţia că războiul
va fi pus în afara legilor şi jurisdicţiei internaţionale. Patru scopuri fundamentale
sunt dezvoltate în Carta O.N.U.: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
dezvoltarea relaţiilor prieteneşti pe principiul egalităţii în drepturi, realizarea
colaborării internaţionale în domeniul economic, social, cultural, politic, umanitar,
deoarece organizaţia mondială trebuie să armonizeze interesele statelor lumii.

Fiind o organizaţie deschisă, pe lângă cele 51 de state membre originare,


Carta prevede că pot deveni membre O.N.U., statale care acceptă obiectivele
expuse mai sus. În prezent, sunt membre ale O.N.U. 191 de state.
Ca regulă procedurală, admisia de noi membri se face la recomandarea
Consiliului de Securitate, adoptată cu majoritate de voturi. Calitatea de membru
poate să înceteze prin excluderea unui stat membru, ca sancţiune, prin retragere,
sau datorită încetării existenţei ca stat.
În cadrul practicii O.N.U., nici un stat nu a fost exclus (în 1979, a avut loc
suspendarea Africii de Sud pe baza votului Adunării Generale, dar fără
recomandarea Consiliului de Securitate) din organizaţie.
Organismele instituţionale din structura O.N.U. sunt Adunarea Generală,
Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea
Internaţională de Justiţie, Secretariatul General.
Aceste organe principale pot crea organe subsidiare pentru îndeplinirea
atribuţiilor.
Adunarea Generală este un organism al O.N.U. care cuprinde reprezentanţi
ai tuturor statelor membre, în număr de către 5, iar ca procedură fiecare stat are
dreptul la un vot.

6
La începutul fiecărei sesiuni, Adunarea Generală alege un preşedinte, un
număr de vicepreşedinţi, după o anumită repartizare geografică, dar şi şapte
preşedinţi ai comitetelor principale ale sesiunii. Împreună aceştia formează Biroul
sau Comitetul General al Adunării Generale.
Sesiunile Adunării Generale se desfăşoară la sediul O.N.U. în sesiuni
plenare şi comitete (comisii) principale: Comitetul I pentru problemele de
securitate şi dezarmare, Comitetul II pentru probleme economico-sociale,
Comitetul III pentru probleme umanitare şi culturale, Comitetul V pentru probleme
coloniale, Comitetul IV pentru probleme administrative, Comitetul VI pentru
probleme juridice. Limbile oficiale sunt: franceza, engleza, spaniola, rusa şi
chineză; limba de lucru este şi araba.
Hotărârile Adunării în problemele esenţiale – menţinerea păcii şi
securităţii, primirea de noi membri, buget- se iau cu 2/3 voturi ale celor prezenţi şi
votanţi.
Adunarea Generală are o serie de atribuţii cu un caracter general, între
care precizăm : abordarea oricăror probleme din cadrul O.N.U., trimiterea
recomandării statelor membre şi Consiliului de Securitate, examinarea şi aplicarea
principiilor generale pentru dezarmare şi reglementarea armamentelor, discutarea
oricăror diferende sau situaţii legate de securitatea internaţională, promovarea
cooperării internaţionale, recomandări privind respectarea drepturilor omului,
încurajarea dezvoltării dreptului internaţional.
Consiliul de Securitate al O.N.U. este o dimensiune instituţională a
organizaţiei compusă din 5 membri permanenţi (S.U.A., Rusia, China, Franţa şi
Marea Britanie) şi 10 nepermanenţi, aleşi pe o perioadă de doi ani, pornind de la
criteriul repartiţiei geografice echitabile şi al contribuţiei politico-militare
mondială.
Cei 10 membri nepermanenţi sunt aleşi conform distribuţiei geografice
echitabile ( grupurile regionale african şi asiatic, grupurile regionale est şi vest
europene, grupul latino-american).
Ca responsabilitate majoră, Consiliul de Securitate are ca funcţii şi
competenţe în domeniul reglementării paşnice a conflictelor : ancheta, litigiul şi
recomandarea metodei la care să recurgă părţile.
În cazul escaladării conflictului, Consiliului de Securitate poate să
adopte măsuri provizorii ( spre exemplu, hotărâre de încetare a focului) măsuri de
constrângere fără a folosirea forţei armate, ruperea relaţiilor diplomatice, măsuri de
constrângere cu folosirea forţei armate, constând în operaţiuni executate cu forţele
aeriene, maritime sau terestre ale membrilor organizaţiei.
Pentru realizarea măsurilor de constrângere (retorsiune sau represalii)
membrii O.N.U. s-au obligat să pună dispoziţia Consiliului de Securitate pe baza
acordurilor negociate, forţele armate necesare (Carta O.N.U. a stipulat şi
funcţionarea unui Comitet de Stat Major, pentru comanda acestor forţe militare).
De o bună perioadă de timp, există tendinţe de a reforma O.N.U. prin
modificarea documentului - cadru al Cartei, în sensul desfiinţării dreptului de veto

7
sau al măririi numărului de membri, pentru a include mari centre de putere:
Germania, Japonia, India, Brazilia, Nigeria. Desigur, reforma Consiliului de
Securitate trebuie să depăşească statutul special acordat în special celor cinci mari
puteri învingătoare în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, incapabile
uneori să asigure securitatea colectivă mondială.
Marile puteri (S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Federaţia Rusă, R. P.
Chineză) refuză schimbarea dreptului de veto, existând şi tendinţa de creştere a
numărului de membri permanenţi – încă cinci - idee îmbrăţişată de Germania,
Japonia, Brazilia, India şi Africa de Sud ( teză susţinută şi de state cu activitate
tradiţională de mediere la O.N.U. ca Belgia, Irlanda, Australia, Norvegia).

Totodată suportul de reformă al politicilor O.N.U. cuprinde şi un program


complex de operaţiuni de menţinere a păcii aflate sub egida O.N.U.. Două
documente cadru – scrisoarea secretarului general al O.N.U., Kofi Anan către
preşedinţii Adunării Generale şi Consiliului de Securitate, precum şi raportul
diplomatului algerian Lakhdar Brahimi (2000) –proiectează un plan profund care
transformă operaţiunilor de menţinere a păcii într-un obiectiv esenţial al activităţii
O.N.U., depăşind statutul provizoriu de scop politico-militar al organizaţiei
internaţionale.
Procesele politice cu dimensiune preventivă (prevenirea crizelor,
operaţiunile de menţinere a păcii, operaţiuni de consolidare a păcii) sunt redefinite
prin crearea unor brigăzi multinaţionale cu desfăşurare rapidă, dar şi modificarea
procedurilor logistice.
Aceste măsuri dinamice ar putea evita eşecurile operaţiunilor O.N.U. cum
au fost cele din Ruanda (1994) şi Srebeniţa (1995). Cele 89 state participante la
operaţiunile de pace şi statele puternic industrializate, tradiţionalist legate de
mesajul pacific preventiv ca Olanda, Suedia, Franţa, Danemarca, Finlanda,
Canada.
Structura instituţională a O.N.U. mai cuprinde Consiliul Economic şi
Social (ECOSOC), organism compus din reprezentanţii a 61 de state membre, cu
obiect de activitate descris de analizele economice, sociale, educaţionale mondiale,
Consiliul de Tutelă ( structură care se ocupă de teritoriile aflate sub tutelă) Curtea
Internaţională de Justiţie (organ juridic compus din 15 membri desemnaţi de
Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate, având abilităţi de consultanţă
juridică pentru speţele, cazurile prezentate de statele membre) şi Secretariatul
O.N.U., ales de membrii Adunării Generale, recomandarea Consiliului de
Securitate.

O.S.C.E. (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa)

În plin Război Rece, după oscilaţiile proceselor de destindere a apărut un


forum de discuţii şi negocieri multilaterale Est-Vest, sub forma Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa. (din 1994, O.S.C.E.), denumit în limbajul

8
diplomatic „procesul Helsinki” după conferinţa din capitala neutrei Finlande
(1975).
Procesul istoric al C.S.C.E./O.S.C.E. cuprinde două dimensiuni: 1.perioada
1975-1990, era cuprinsă de semnarea Actului Final de la Helsinki (1975) şi a
Cartei de le Paris pentru o nouă Europă (1990) fiind caracterizată de conferinţe şi
reuniuni periodice şi 2 transformarea C.S.C.E. într-o organizaţie (anii ’90).
Ideea conferinţei generale europene pentru securitate trebuia să conducă la o
politică de deschidere Est-Vest pentru a depăşi divizarea ideologică continentală şi
a consacra inviolabilitatea politico-teritorială postbelică.
După implicarea activă a statelor mici şi mijlocii pentru o „politică de
acomodare” între state cu interese opuse, la Dipoli (lângă Helsinki) a fost iniţiat un
sistem de consultări multilaterale (1972-1973) care a produs celebra Carte Bleu
(Recomandările finale de la Helsinki, 1975). Documentul au cuprins în structura
lui decalogul de principii care guvernează relaţiile participante, iar Actul Final
conţine obligaţii politice, iar nu juridice denumite „coşuri”/ „dimensiuni”
referitoare la: chestiuni politico-militare ale securităţii în Europa, cooperarea
economică, tehnico-ştiinţifică şi ecologică, colaborarea în domeniul umanitar,
instituirea programului de conferinţe multilaterale ((Belgrad, 1977-1978, Madrid
(1980-1983), Stockholm (1983-1986), Viena (1986-1989)).
După sfârşitul Războiului Rece, actul ordonator al sistemului de securitate
european a fost Carta pentru o nouă Europă (1990).
Prin Carta de le Paris (1990) s-a pus capăt oficial Războiului Rece, cu
focalizare politico-oficială pe problema dezarmării, prin Tratatul pentru reducerea
armelor convenţionale în Europa şi a instituţionalizării procesului C.S.C.E. prin
reuniuni la nivel înalt cu regularitate.
Pe acest plan al instituţionalizării C.S.C.E. au fost create Secretariatul
Permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru prevenirea Conflictelor (Viena) şi
Biroul pentru Alegeri Libere (Varşovia).
Prin declaraţia de la Helsinki (1992), C.S.C.E. şi-a asumat un rol activ în
alerta timpurie, prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor.
Reuniunea de la Budapesta ( 1994) a încheiat fenomenul de
instituţionalizare a procesului C.S.C.E. prin apariţia Organizaţiei pentru Securitate
şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.).
Organizaţia a decis trimiterea unei misiuni OS.C.E. în Nagorno- Karabach,
în Bosnia- Herţegovina şi Kosovo (unde O.S.C.E. s-a implicat activ în organizarea
alegerilor prezidenţiale şi parlamentare).
În prezent, O.S.C.E. prin Carta pentru Securitate Europeană (Istanbul,
1999) şi-a asumat o serie de obiective ca: prevenirea conflictelor locale,
restaurarea stabilităţii şi păcii în zone de tensiune, consolidarea valorilor comune şi
asistarea statelor membre în edificarea unor societăţi democratice, eliminarea unor
riscuri, vulnerabilităţi şi ameninţări de securitate, evitarea apariţiei unor noi
diviziuni politice, economice şi sociale.

9
La nivelul structural şi instituţional, O.S.C.E. se dimensionează prin
sistemul conferinţelor şefilor de stat şi de guvern care trasează strategia politică şi
de securitate a organizaţiei (spre exemplu summit-urile de la Budapesta –1994,
Lisabona 1996, Istanbul – 1999).
Organismul principal de decizie şi tendinţă politică al O.S.C.E. este
Consiliul Ministerial, care se reuneşte la nivel de miniştri de Externe, de câte două
ori pe an, iar Consiliul Superior răspunde de planificarea şi coordonarea
activităţilor O.S.C.E., bugetarea fondurilor organizaţiei şi funcţionalismul său ca
Forum Economic (la Praga).
De asemenea, Consiliul Permanent activează prin programul de reuniuni
speciale şi evaluările unor grupuri de lucru ad-hoc.
Forumul de Cooperare în Domeniul securităţii este o parte esenţială a
mecanismelor O.S.C.E. reunindu-se săptămânal la Viena pentru asigurarea
îndeplinirii unor obiective; negocieri pentru controlul armamentelor şi măsuri de
sporire a dezarmării, de creştere a încrederii şi securităţii (Confidence Security
Building Measures), consultări regulate, schimb de informaţii, aplicarea
angajamentelor politice dar şi cunoaştea doctrinelor militare.
Secretariatul General (cu sediul la Viena şi o reprezentanţă la Praga) are
o structură departamentală centrată pe mai multe tipuri de activităţi politice, prin
competenţele Centrului de prevenire a Conflictelor pentru soluţionarea litigiilor şi
eliminarea crizelor, liniile de evoluţie ale Departamentului administrativ- financiar
şi de organizare a conferinţelor.
Misiunile O.S.C.E. în Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Croaţia Macedonia
(F.Y.R.O.M.), Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia, Azerbaidjan,
Armenia, Tadjidkistan, Serbia – Muntenegru sunt instrumente esenţiale pentru
prevenirea şi gestionarea crizelor şi reconstrucţiei post-conflict.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
Procesul C.S.C.E. a fost definit ca un cadru/forum de discuţii multilaterale Est-
Vest2 care să ducă la o destindere între blocul comunist, Uniunea Sovietică şi
lumea capitalistă, dominată de imaginea S.U.A.
Desigur ideea unei conferinţe generale pentru securitate a urmărit
cristalizarea unor poziţii comune a unor state cu sisteme politico-ideologice diferite
pentru stabilitatea internaţională şi evitarea unui război generalizat, mondial.
Un rol important în declanşarea acestui proces de conferinţe l-au avut statele mici
şi mijlocii – printre care şi România sau ţările nealiniate ( Iugoslavia).
Agenda de lucru a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare
Europeană a fost construită la Dipoli(lângă Kelsinki), în 1972, prin participarea
statelor europene, U.R.S.S., S.U.A. şi Canadei.
După textul documentului Recomandările finale de la Helsinki (Cartea
bleu) la 1 august 1975 s-a semnat la nivle înalt – preşedinţi de stat – Actul Final al

2
Relaţiile Est-Vest au fost determinate de divergenţele dintre S.U.A. şi UR.S.S.

10
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa cunoscut în istoria relaţiilor
internaţionale ca Acordurile de la Helsinki.
Securitatea internaţională se bazează atât pe stabilitatea politică cât şi cea
militară, astfel încât Actul Final de la Helsinki a prevăzut următoarele #”coşuri”
sau dimensiuni:
1 regulile de bază pentru securitatea politico-militară în Europa
2. cooperarea economică, tehnologică şi pe problemele mediului
3. cooperarea în domeniul unitar (dimensiunea umană a C.S.C.E.)
La început până în 1990-C.S.C.E. a fost un forum de consultare pentru
statele occidentale comuniste şi cele nealiniate, neavând instituţii permanente.
Funcţia C.S.C.E. în perioada 1975-1990 era aceea de conferinţă
multinaţională care crea condiţii de consultări şi negocieri.
Succesul negocierilor de tip C.S.C.E. rezida în voinţa de a coopera şi găsirea de
soluţii în comun printr-un acord maxim negociat şi nu bazat pe vot ca în dinamica
organizaţiilor internaţionale.
Distincţia necesară pentru C.S.C.E. este marcată şi de caracterul
securităţii bazate de cooperare, aşa numita securitate cooperativă.
Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile dintre state
precizează principiile care privesc securitatea: nerecurgerea la forţă,
inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, neamestecul în treburile interne.
Principii centrale sunt următoarele: reglementarea paşnică a
diferendelor, cooperarea între state, egalitatea suverană a statelor, respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Actul Final de la Helsinki, Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile
dintre state, Declaraţia privind măsurile de creştere a încrederii se stabileşte clar
formula: securitatea trebuie să conducă la pace”.
Justiţia contribuie la eliminarea tensiunilor interne şi a inegalităţilor
dintre ţări prin „respectarea drepturilor omului” şi a „egalităţii în drepturi a
popoarelor”.
Politicile preventive ( prevenire a conflictelor) ale C.S.C.E. au găsit
expresia în „măsurile de creştere a încrederii şi securităţii în domeniul militar
(CBSM)
Măsurile de creştere a încrederii care urmăreau stoparea cursei înarmărilor
convenţionale şi nucleare cuprindeau în perioada anilor 1975-1996: notificarea
timpurie a manevrelor militare, semnalarea „ activităţilor militareneobişnuite,
schimbul de observatori, vizitele de legaţii militare.
Sistemul de conferinţe şi forumuri ale C.S.C.E au inclus cu precădere
măsuri în domeniul securităţii militare, iar reuniunile de lucru s-au desfăşurat la
Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-1983), Viena (1986-1989) şi Helsinki (1992).
Conferinţa de la Madrid (1980-1983) a recomandat ca o conferinţă specială
să discute ca măsurile de creştere a încrederii şi securităţii (C.S.B.M.) în problama
dezarmării.

11
Această conferinţă a avut loc la Stockholm (1984-1986) şi a decis ca
inspecţiile pe teren să fie obligatorii , măsura trecută în Tratatul pentru forţele
nucleare cu rază medie de acţiune.
Reuniunea C.S.C.E. de la Viena (1986-1989) s-a desfăşurat în coniţiile
accelerării prăbuşirii regimurilor comuniste în Europa de Est şi slăbirii URSS.
Principalele negocieri ale Conferinţei de la Viena(1984-1986) s-au purtat pe
marginea dezarmării convenţionale pentru armele clasice nenucleare) şi încheierii
unui Tratat pentru reducerea forţelor convenţionale în Europa (Tratatul C.F.E.).
Dar cea mai importantă conferinţă din sistemul C.S.C.E. a fost cea de la
Paris(1990). Deschisă printr-un cadru politic la nivel (şefi de stat) reuniunea de la
Paris a fost considerată un moment de încheiere a confruntării Est-Vest şi a
Războiului Rece, dar şi un act ordonator pentru relaţiile internaţionale
contemporane.
Pe de o parte, sfârşitul confruntării din timpul Războiului Rece poate fi
definită prin pachetul de măsuri pentru creşterea încrederii şi securităţii concentrat
în Documentul de la Viena (1990), Declaraţia statelor membre ale Tratatului de la
Varşovia şi NATO de nerecurgere la forţă şi ameninţarea cu forţa şi Tratatul pentru
reducerea forţelor convenţionale în Europa.
Pe de altă parte, documentul acestei conferinţe intitulat Charta de la Paris
pentru o nouă Europă pune bazele procesului de tranformare a C.S.C.E. dintr-un
forum de consultări şi negociere într-o structură instituţională bine individualizată,
OSCE.
Astfel, acest proces de instituţionalizare a C.S.C.E. a determinat crearea
unui spectru de organisme Consiliul Ministerial( Consiliul Miniştrilor de Externe)
care se reuneşte o dată pe an care este factorul decizional politic al OSCE Ministrul
de Externe al statului unde este organizată reuniunea este şi preşedintele în
exerciţiu al OSCE.
Conferinţele (summit) ale şefilor de stat sau de guvern sunt forumurile
politice la Vârf ale OSCE ca reuniunile de la Paris (1990), Helsinki (1992),
Budapesta (1994), Lisabona (1996) Istanbul (1999).
Consiliul Superior (fostul Comitet al Înalţilor Funcţionari) pregăteşte
reuniunile Consiliului Superior şi pune în aplicare hotărârile acestuia, fiind şi un
planificator bugetar.
Consiliul Superior are şi un mecanism de urgenţă prin reuniuni speciale
când este cazul unei crize.
Periodicitatea reuniunilor Consiliului Superior este de cel puţin de două ori
pe an, iar o dată pe an Consiliul se reuneşte ca Forum Economic.
Consiliul Permanent (fostul Comitet Permanent) este structura operaţională
curentă cu sediul la Viena care gestionează problemele politice ale OSCE fiind un
factor important în conceperea Cartei asupra Securităţii europene adoptate la
Istanbul (1999).
Forumul de cooperare în domeniul securităţii se reuneşte săptamânal la
Viena şi are atribuţii de consultări şi negocieri pentru a asigura stabilităţii în zona

12
euroatlantică prin controlul armamentelor, dezarmare, reducerea riscului de
conflict armat, întâlnirii regulate ale experţilor militari. Însărcinări suplimentare ale
Forumului sunt seminariile pentru evaluarea doztrinelor militare, relizarea
schimbului de informaţii, monitorizarea îndeplinirii către state a angajamentelor
asumate în domeniul militar.
Secretarul general al OSCE este numit de către Consiliul Ministerial pe o
perioadă de trei ani şi este reprezentat al preşedintelui în exerciţiu ajutându-l pentru
funcţionarea structurilor şi operaţiunilor OSCE.

Ca structura integrată Secretariatului OSCE, Centrul pentru Prevenirea


Conflictelor are ca principală competenţă domeniul prevenirii conflictelor şi
gestionării crizelor şi monitorizarea îndeplinirii obligaţiilor pe care şi le-au asumat
prin Documentul de la Viena privind măsurile pentru creşterea încrederii şi
securităţii.
Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (CPC) asistă Consiliul Ministerial
pentru reducerea riscului conflictelor , iar Charta de la Paris pentru o nouă Europă
(1990) arată că rolul va fi îndreptat spre următoarele dimensiuni:
1. mecanismul de consultaţii şi cooperarea în legătură cu mecanismul de
activităţi militare neobişnuite .
2. schimbul anual de informaţii militare
3. reţeaua de comunicaţii
4. reuniunile anuale de evaluare a aplicării angajamentelor asumate
5. colaborare în domeniul incidentelor de natură militară
Pentru a eficientiza acţiunea Centrului de Prevenirea a Conflictelor în
structura acestuia s-a înfiinţat un Comitet, organism decizional care era format din
delegaţii statelor membre.
Atribuţiile Comitetului Consultativ sunt următoarele: organizarea întâlnirilor
statelor membre privind activităţile militare ale statelor participante, să asigure un
forum de discuţii pentru măsurile de creşterea încrederii şi a securităţii, să întreţină
o reţea de comunicaţii în interiorul Centrului de Prevenirea a Conflictelor (CPC).
Principala sarcină a CPC a rămas prevenirea conflictelor (early warning), în
caz de situaţii de urgenţă sunt iniţiate consultaţii pe marginea intensificării
activităţilor militare neobişnuite.
CPC a înfiinţat o bază de date fundamentată pe informaţiile militare şi
publică un Anuar pentru aceste probleme.
Mecanismele de urgenţă ale OSCE sunt foarte importante pentru situaţii din
sfera militară sau crize politice regionale.
Astfel s-a stabilit o reţea de comunicaţii rapidă, prin care fiecare stat
stabileşte un punct de contact ca bază permanentă de comunicare, iar acest sistem
este suplimentar canalelor politico- diplomatice existente.
Sistemul special de comunicare are un caracter informativ şi consultativ,
fiind fundamentat pe mijloace moderne de comunicare –ca soluţiile informatice
care permit transmiterea de hărţi, diagrame şi informaţii grafice.

13
Mecanismele de consultare construite de O.S.C.E. au inclus reuniunea
anuală de îndeplinirea a angajamentelor şi dezvoltarea reţelei de comunicaţii prin
reţeaua de telegrame, legăturile dintre terminalele de calculatoare.
Mecanismul de discutare a „activităţilor militare neobişnuite” este bine
definit de o procedură standard: statul care este îngrijorat de o activitate militară
poate notifica statului în cauză „tipul şi localizarea activităţii”.
După formularea răspunsului de către statul care dezvoltă activităţile
militare, statul solicitant poate solicita o reuniune bilaterală sau multilaterală.
Dacă nu există posibilitatea unei întâlniri bilaterale, atunci Centrul de
prevenire a Conflictelor va declanşa procedurile de conciliere între cele două state
invitându-le la o conferinţă multilaterală pentru a se reduce riscurile crizelor
locale.
Acest sistem de comunicare politico-diplomatică a fost activizat cu ocazia
primei crize iugoslave (1990-1992).
Mai există o dimensiune a mecanismul de urgenţă umanitară prin care
organizaţia trimite misiuni ( de până la trei experţi sau raportori) care să cerceteze
sau să contribuie la detensionarea situaţiilor de criză internă, cum a fost în cazul
Belarusului, Ucrainei, Georgiei, Federaţiei Ruse, Republicii Moldova
(Transnistria).
Evaluările misiunilor O.S.C.E. includ chestiuni care sunt conexate
dimensiunii umane a organizaţiei pin problema respectării drepturilor omului,
organizarea de alegeri libere, asigurarea respectării drepturilor minorităţilor.
În anii ’90, după hotărârile OS.C.E. de la Helsinki (1992) şi Budapesta
(1994), Centrul de prevenire a Conflictelor (CPC) trebuia să servească ca forum
de consultări „largi şi regulate” pe problemele de securitate şi politico-militare de
asemenea, Secretariatul C.P.C. va organiza misiuni de anchetă şi observare
pentru controlul activităţilor militare neobişnuite, verificarea acordurilor în
domeniul dezarmării şi controlul activităţilor militare neobişnuite, verificarea
acordurilor în domeniul dezarmării şi controlul armamentelor.
De asemenea, CPC poate iniţia şi mecanismul de „alertă timpurie” care
este comunicată preşedinţiei în exerciţiu a OSCE, dacă situaţia degenerează într-un
conflict posibil.
Punctul de cotitură al activităţilor OSCE a fost prima mare misiune în
Iugoslavia, Bosnia Herţegovina (decembrie 1995).
În 1998-199, o altă experienţă a fost misiunea pe teren în Kosovo, iar
Charta pentru Securitatea Europeană (Istanbul, 1999) a însărcinat Centrul de
Prevenire a Conflictelor cu formarea unui Centru de Planificare operaţiunilor
pentru menţinerea păcii şi prevenţie politico- diplomatică.
Anul 2000 a adus în sfera conceptului de „early warning” (prevenire
timpurie a conflictelor) implementare treptată a R.E.A.C.T. (Rapid Expert
Assistance and Cooperation Teams) care însărcinează CPC pentru misiuni de
echipă şi instruire, prin crearea unui Departament de Resurse Umane.

14
Ca „Forum pentru Securitate prin Cooperare”, şi principală structură a
Secretariatului OS.C.E. de la Viena, C.P.C. a urmărit materializarea Documentului
de la Viena (1999) privind Codul Comportamentului pentru Aspecte politico-
militare ale securităţii, Documentul privind Armele Mici şi Armamente Uşoare şi
Documentul pentru Armamente Convenţionale.
După 1999, politica instituţională a OSCE a marcat promovarea „politicii
de suport şi asistenţă specială” prin cele patru birouri regionale pentru regionale de
operaţii ale OSCE: Caucaz, Asia Centrală, Europa de Est şi Europa de Sud -Est.
Serviciul pentru operaţii din structura Centrului de Prevenire Conflictelor a
iniţiat prin „Conferinţa asupra Frontierelor” (Ohrid, Macedonia, 2003) a introdus
conceptul de securitate şi managementul conflictelor în zona balcanică, acţiune
denumită „procesul Ohrid” şi care se bazează pe cooperare statelor zonei .
Urmărirea „follow-up” documentului cadru de la Ohrid constă în 11
seminarii regionale care acoperă temele următoare: cooperarea interinstituţională,
crima transfrontalieră, migraţia ilegală, schimb de echipament tehnic şi survolarea
frontierelor pe mare (blue borders”).
Serviciul pentru Operaţii al CPC a coordonat şi Programul CARDS (2005-
2006) pentru ajutorul şi coordonarea strategiilor de management integrat al
frontierei în Balcanii de Vest implementat de Franţa, Austria, OSCE şi Centrul
pentru Dezvoltarea Politicii de Migraţii.
Managementul frontierelor stabilit prin „procesul Ohrid” şi Programul
CARDS (Community Assistance for Reconstruction, Developments and
Stabilization) a redus riscul conflictelor interstatale în Balcanii de Vest şi
descurajarea unor tensiuni nemilitare (trafic de droguri, criminalitate
transfrontalieră, trafic de fiinţe umane).
Misiunile OS.C.E.din Serbia, Muntenegru, Kosovo, Bosnia-Herţegovina,
Macedonia, Geogia, birourile din Armenia şi Belarus, coordonatorul de proiect în
Ucraina, reprezentantul personal al preşedintelui OS.C.E. în Ucraina sunt forme de
implicare activă ale organizaţiei în consolidarea valorilor democratice locale,
reducerea riscurilor de tensiuni militare, stabilitatea păcii în regiuni cu potenţial
belic.
Transformarea O.S.C.E. dintr-un forum de dialog într-o instituţie de
securitate internaţionale, dar şi ponderea cuprinzătoare a statelor euroatlantice dau
acestei organizaţii un rol aparte în mediul instituţional internaţional.

Alte organisme de cooperare regională europeană

În perioada de final a Războiului Rece s-a constituit o grupare numită


„Iniţiaţiva Central-Europeană” la propunereaItaliei (1989) numită „Pentagonala”,
structură formată din Italia, Austria, Cehia, Polonia, Ungaria.
Acest mecanism de cooperare încerca să apropie statele care se

15
decomunizau progresiv de un actor statal occidental, Italia, în detrimentul
iniţiativelor franceze şi germane în zonă.
După căderea Zidului Berlinului şi a revoluţiilor est-europene a apărut
grupul de la Vişegrad la iniţiativa politologului şi fostului consilier prezidenţial pe
probleme de securitate al lui Jimmy Carter, Zbigniev Brzezinski, Grupul de la
Vişegrad apărut în 1991, ca o asociere politică de state care dorea o reînviere
geopolitică a „ (Europei Centrale” (Mittelerupa-în varianta politica germană), prin
alinierea politică şi concentrarea diplomatică a Cehoslovacia( 1993 –Republica
Cehă şi Slovacia) Ungariei, Poloniei, aceste ultime două state primind şi ajutor
occidental, prin celebrul program PHARE.
Perioada anilor ’90, dominată de problema integrării statelor est-europene
în UE şi NATO a fost reflectată prin iniţiativa ”Grupului de la Vişegrad” de a-şi
asuma statutul de identitate politico-culturală centrală europeană”, în contrast cu
partenerii balcanici” , România şi Bulgaria.
În faţa acestei competiţii pe paradigma integrării europene şi euroatlantice
(statele „grupului de la Vişegrad” vor intra în NATO-1999 şi Uniunea Europeană –
2004) diplomaţia românească a introdus în dezbaterea politică continentală
definirea poziţiei României ca „ţară central-europeană, aproape de Balcani”.
Literatura politologică şi studiile strategică au inclus de multe ori
„grupul de la Vişegrad” au o structură sau anexă geopolitică a Germaniei,
deoarece aceste state au fost în perioada modernă sfera de influenţă a Reichului
creat în 1870-1871 (Karl Keiser, Joachim Bitterlich).
În 1995, alături de „grupul de la Vieşegrad” Germania a conceput o
construcţie mai largă, denumită „gruparea de LitomysI” care integra şi Slovenia,
Croaţia şi Austria, cu scopul clar de a crea un spaţiu geoeconomic compact sub
comanda Berlinului.
Regionalizarea central –europeană asimilată de grupul Vişegrad a avut
conotaţii exclusive în competiţia integrării, dezvoltând o strategie de „buffer-zone”
(zonă tampon) pentru alte state doritoare să se integreze în Uniunea Europeană,
proces continental specific demarat în anii ’903.
Mai mult, statele membre ale grupului Vişegrad s-au considerat state –
pivotale (pivotal states) sau puteri –pilon (pillar-power)4, la cele patru state
participante iniţial adăugându-se şi o republică fostă iugoslavă, Slovenia.
Pentru a cimenta ideea de bloc economic, prin Acordul de la Poznan
(1995) statele componente ale acestui organism au organizat Acordul de liber
Shimb al Europei Centrale (C.E.F.T.A.), România fiind primită târziu în acest
sistem de înţelegeri care urmărea reducerea taxelor vamale la o serie de categorii
de produse industriale sau agricole.

3
Stanislav J. Kirshbaum, Quelles perspectives pour L’Europe of Central?, No. 1, 1993.
4
David Schamaker, The Origins and Development of Central European Cooperation 1989-1992, în „East European
Quaterly”, volume XXVII, No 3, 1993.

16
Acordul Central-European de Liber Shimb (CEFTA) a fost influenţat camodel de
istoria recentă a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) constituită prin
Convenţia de la Stockolm (1960).
Documentul iniţial pentru asociaţia de liber schimb (comerţ reciproc fără
taxe vamale) a fsot semanată de Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia,
Suedia şi Marea Britanie. Au aderat apoi Finlanda (1986), Islanda (1970),
Liechtestein (1991).
Progresiv, AELS a pierdut din membrii iniţiali Danemarca Marea Britanie
şi Portugalia care au intrat în CEE.
Uniunea Europeană şi AELS s-au încheiat acordul pentru crearea Spaţiului
Economic European care prevedea scăderi tarifare majore în schimburile dintre
statele europene.
Desigur în acodul european sunt şi alte forme de cooperare regională –
deşi uneori obiectivele unor asemenea construcţii sunt evenimente politice, de grup
de presiune într-o anumită zonă geografică –regiunea Alpi –Adriatica, regiunea
euro-arctică a Mării Barents, euroregiunea carpatică( formată din comunităţi
administrative din Ungaria, Polonia, Slovacia,ş iUcraina, dar la acare România nu
a fost invitată.
Spre deosebire de alte forme de cooperare interregională: “Regio”-
regiunea Bazinul Rhinului Superior (crată în 1964 de Nord Estul Elveţiei, Albania
–Franţa şi Baden Germania), Regiunea Meusa-Rhin (formată din regiuni care
aparţin Belgiei, Olandei şi Germaniei) sau Comunitatea Pirineilor5 (regiuni din
Spania, Franţa şi Asndorra) euror regiunea carpatică nu a implicat direct statele
care aveau înb structura lor georgrafică regiunile implicate în proiectul respectiv.
Un proiect transfrontaliere de succes implică şi statele de referinţă care cunosc
necesităţile de dezvoltare, complementarităţile economice sau sistemele de
infrastructură pentru a se asigura o stare de cooperare şi fructuasă.
Cooperarea europeană este dinamizată pe componenta mediteraneană ( cu o
populaţie estimată de 500 de milioane locuitori în 2025) care are resurse
importante în produse minerale şi agricole, cu un potenţial turistic şi care are ca
ţintă dezvoltarea infrastructurii de transport şi telecomunicaţii, conservarea
mediului, utilizarea tehnologiei moderne prin crearea „Arcului Mediteranean al
Tehnologiei”.
Din perspectiva proiectelor s-a creat o structură de cooperare „Arcul
Atlantic” un spaţiu al proiectelor” pentru 30 de regiuni – condusă de preşedintele
Comisiei Arcului Atlantic.
O structură regională importantă este reprezentată de Consiliul Nordic
care reuneşte state cu dezvoltări politice şi evoluţii interesante în istoria recentă a
Europei, fiind o structură de colaborare scandinavă.
O matrice importantă de cooperare în Europa de Nord este reprezentată
de regiunea baltică, al cărei suflet politic a fost reprezentat de fostele republici

17
sovietice: Lituania, Letonia şi Estonia care nu doreau să fie sub tutela Rusiei în
C.S.I. (Comunitatea Statelor Independente).
Rivalităţile locale au fost estompate, iar nivelul cooperării regionale a
fost adâncit de Consiliul Mării Baltice (Baltic Sea Council) care a încercat ca
printr-un „pact de stabilitate” a frontierelor să fundamenteze relaţii de bursă
vecinătate între statele zonei6
Pe problematica securităţii comune şi a consolidării procesului de
demilitarizare s-a implementat în 1994, un sistem de consultări rapide, scurte
notificări pentru situaţii care pot fi considerate crize.
Multilateralismul este un element important al acestei scheme de
cooperare, dar nu sunt excluse convorbirile sau acordurile bilaterale, însă norma
pentru ca orice aranjament bilateral să fie operativ constă în ratificarea acestuia
într-un forum multilateral, colectiv.
Comunitatea de state baltice (Rusia, Lituania, Letonia, Gemania, Suedia,
Polonia, Finlanda, Danemarca) au încheiat un aranjament multilateral de
securitate7 care să elimine confliectele politico-militare, deşi rivalităţile lituaniano-
estoniano- ruse din anii ’90 (retragerea trupelor Moscovei, chetiunea
Kaliningradului, problema infiltrării KGB în mediile politice de la Riga, Vilnius,
Fallin) au gravat cooperarea din cadrul Consiliului Mării Baltice. Stabilitatea
acestei regiuni este dată de creşterea economică şi coeziunea socială tradiţională,
vorbindu-se de un model de dezvoltare al „bananei albastre” („blue banana8” -de
la culoare apei şi forma Mării Baltice).
Finalul Războiului Rece a adus un suflu nou de colaborare în Europa de
Sud Est şi a bazinului pontic, fiind emise ipoteze politice pentru o arhitectură
instituţională.
În acest cadru politico-strategică, spaţiul Mării Negre a reprezentat o
oportunitate de colaborare regională, preşedintele turc Turgut Ozal lansând o
iniţiativă de concertare a ţărilor riverane (1992) ca Turcia, Bulgaria, România,
URSS.
Domeniile de cooperare proiectate prin această iniţiativă se refereau la
ecologie, infrastructură, modernizarea sistemului de comunicaţii, legăturilor
economice şi dezvoltării economice şi dezvoltării turismului.9

6
Olav Knudsen, Subregional Security arrangements /Sketch of a Baltic Sea subregional security arrangement ) în
Regionalism. Concepts and approaches at the turn of the century, Bucharest, Romanian Institute of International
Studies, Norvegian Institute of International Affairs, 1995, p. 118-119.

7
S-a vorbit multă vreme în anii ’90 de o politică baltică a statelor regiunii (Ole Waewer, Regionalism around the
Baltic RIM. Notions on Baltic Sea Politics, Cooperation in the Baltic Sea Area, Report from the second
Parliamentary Conference at the Starting, Oslo, 1992;
8
Ole Waewer, Hakan Wiberg, Baltic Sea/Black Sea. Regionalization of the fringes of the „New Europe” în
Regionalism. Concepts and Aproaches at the turn of century, Bucharest, 1995, p. 213.
9
Mircea Maliţa, Andre Richelieu „The Black Sea Economic Zone” (BSEC): an alternative to the emergence of
regional blocks, in Regionalism, Bucharest, 1995, p. 180-181.

18
În contextul deteriorării stabilităţii sud-est europene determinate de prima
criză iugoslavă (ruperea Croaţiei, Sloveniei de RSF Iugoslavia, războiul din Bosnia
1992-1995) Cooperarea Economică la Marea Neagră a fundamentat un spaţiu de
cooperare comun în preajma „punctelor firbinţi” la timpul istoric respectiv numite
Republica Moldova sau Crimeea.
Mai mult, în acest sistem subregional au cooperat Turcia ( un iniţiator al
procesului) şi Grecia, state cu o rivalitate istorică în epoca modernă.
Potenţialul politic al Turciei –cel mai mare stat islamist al zonei – a fost
util pentru dezamorsarea progresivă a conflictului din zona Nagorno-Karabach (
enclavă azeră în Armenia), iar prezenţa Greciei (memebră UE şi NATO) a
reprezentat o importantă legătură cu procesul de cooperare la Marea
Mediteraneană.
Obiectivele Comunităţii Economice sunt următoarele: 1. dezvoltarea
relaţiilor dintre 11 ţări ale zonei, legate de istorice şi geografice comună, dar şi
transformările lor politico- economice democratice; 2. extinderea cooperării
economice a zonei –conturată prin microsisteme şi nivele sectoriale –la alte spaţii,
spre exemplu Slovacia, Polonia, Israel, Tunisia, Egipt au primit statutul de
observatori ; 3 crearea unui cadru instituţional care să favorizeze colaborarea
economică a statelor din BSEC.
Dimensiunea instituţională10 a organizaţiei este definită de structura de
decizie a organizaţiei, reprezentată de Adunarea Miniştrilor de Externe, acest grup
are stabilite subdivizii, grupruri de lucru, politici de luare a deciziilor şi extinderea
statutului de observator la alte state.
De asemenea, s-a instituit un secretariat Internaţional al Comunităţii
Economice a Mării Negre cu sediul la Istanbul care se ocupă de munca zilnică şi
urmărirea proiectelor. Preşedinţia Adunării Miniştrilor de Externe este rotativă –
din şase în şase luni –în ordine alfabetică.
Suplimentar, există o Bancă pentru Comerţ şi Dezvoltare a BSEC care
prevede fonduri finaniciare pentru proiectele derulate (sediul acestei instituţii
bancare este la Salonic, Grecia).
O instituţie comună a BSEC este şi Adunarea Parlamentară a Comunităţii
Economice a Mării Negre, creată în 1993, incluzând baza juridică a activităţilor
organizaţiei.
Acest organism are rolul de adunare generală a Comunităţii Economice cu
trei structuri (subgrupuri): comitetul permanent, grupuri de lucru şi secretariatul
organizaţiei.
În perioada anilor ’90, s-au încheiat un număr mare de acorduri bilateral şi
multilaterale în domeniile transporturilor şi comunicaţiilor, informatică,
schimburile economice, turism, industriei alimentare, ştiinţă/tehnologie, protecţia
Mediului.
10
Proiectul instituţional al BSEC a fost conceput de fostul ambasador turc la Washington, Sukru Elekdag (Oya
Akgonenc Mughisuddin, The Balkan and Black Sea Regional Cooperation), în Regionalism, Bucharest, 1995, p.
193.

19
S-au implementat un sistem de fibre optice (România, Moldova, Bulgaria,
Turcia) şi proiectul de telecomunicaţii între statele membre.
Sistemul de reuniuni (summit-uri) ale Comunităţii Economice a Mării
Negre de la Istanbul (1992, Bucureşti (1995), Moscova (1996), Yalta (1998),
Charata BSEC ( 1998) şi Agenda Economică pentru viitor (2001) au cuantificat
ideea unei „regiuni extinse a Mării Negre” (the Wider Black Sea area11 ) a fost
lansat în anul 200 când Fundaţia american REX şi Fundaţia Universităţii Mării
Negre a lansat acest concept.
„Regiunea extinsă a Mării Negre” este acum proiectată ca un spaţiu de
cooperare Marea Neagră –Marea Caspică12, mai ales că Rusia, Azerbaidjan şi
Georgia sunt actori caspici.

N.A.T.O. (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord).

11
Background paper on the wazs and means of enhancing the BSEC contribution to strenghthening security and
stability in the region, în Regionalism and regional cooperation. New trends and approaches, Romanian Journal of
International and Regional Studies”, volumul I, 1-2/2005, p. 260-261.
12
Mircea Malitza, The Wider Black Sea Area în Regionalism, Romanian Journal of International and Regional
Studies”, volume I, 1-2/ 2005, p. 93.

20
O altă organizaţie internaţională importantă cu profil reconfigurat în era
în era Post Război Rece este N.A.T.O. (Organizaţia Tratatului de la Washington
(1949), ca alianţă defensivă (stipulare prevăzută de articolul 5 al tratatului
precizat).
Hotărârile N.A.T.O. sunt luate prin consens, după consultarea statelor
membre, iar deciziile luate de alianţă sunt hotărâri luate de toate ţările membre.
Obiectivele parteneriatului între membrii europeni şi cei atlantici sunt
consolidarea planificării şi cooperării politico-militare, dar şi lărgirea cooperării în
domeniul ştiinţific, economic.
După eliminarea diviziunii ideologice şi dispariţia Pactului de la
Varşovia (1990) şi a U.R.S.S., N.A.T.O. a suferit un proces de transformări.
Noul concept strategic adoptat la Roma (1991) a mixat o abordare
largă a securităţii bazată pe cooperarea cu statele foste comuniste – prin apariţia
Consiliului de Cooperare Nord Atlantic - şi menţinerea capacităţii de apărare
colectivă a alianţei.
Această direcţie a prevăzut şi reducerea dependenţei de armele
nucleare şi crearea unui corp de Reacţie Rapidă Multinaţională şi asumarea de noi
misiuni inclusiv gestionarea crizelor şi menţinerea păcii.
Reuniunea de la Bruxelles (1994) a condus la apariţia unei formule
politico-militare de dialog cu alte state, 26 de state acceptând invitaţia de
participare la Parteneriatul pentru Pace pentru care desemnează următoarele
obiective: cooperarea militară dintre alianţă şi statele contractante, asigurarea
controlului democratic al forţelor de apărare, facilitarea transparenţei planificării
bugetelor militare, exerciţii militre comune.
Tot la Bruxelles s-a hotărât şi aplicarea loviturilor aeriene în Bosnia-
Herţegovina (1994), acesta fiind prima angajare militară întreprinsă de N.A.T.O..
Alianţa a ajutat şi la implementarea Acordului de Pace (Dayton, 1995)
în Bosnia prin crearea Forţei de Implementare conduse de N.A.T.O. (I.F.O.R.).
Acest fenomen este elementul concret pentru o participaţie a forţelor de
securitate al alianţei în afara spaţiului politico-teritorial al membrilor
Tratatului(conceptul „out of area„), lucru consfinţit prin summit-ul de la
Wasghington (1999) care a legitimat intervenţia N.A.T.O. în Iugoslavia.
După accederea Ungariei, Poloniei şi Cehiei (1999), reuniunea de la Praga
(2002) a decis acceptarea invitaţiei de aderare a „Grupului Vilnius” (Slovenia,
Slovacia, România, Estonia, Letonia, Lituania), dar şi extinderea operaţiunilor de
securitate împotriva oricăror agresiuni sau ameninţări la adresa siguranţei
membrilor săi, indiferent de regiunea geografică de unde vin acestea.
Astfel, N.A.T.O. participă la misiuni în afara zonei sale specifice de
repsonsabilitate prin operaţiunile din Afganistan (I.S.A.F.) şi misiunea de instruire
şi securitate în Irak (Irak N.A.T.O. Training Mission) în contextul luptei
antiteroriste globale.

21
Summit-ul de la Istanbul (iunie 2004) a decis crearea unui nou sistem de
parteneriate între N.ATO. şi statele din Caucaz şi Asia Centrală şi intenţia politică
de cooperare cu Republica Moldova, Ucraina şi statele din Balcanii Occidentali.
Teoriile privind organizaţiile internaţionale stabilesc o dimensiune specifică
a acestora în sistemul raporturilor mondiale, punându-se accent pe fenomenul
cooperării şi al interdependenţei politico-economice.
Principiile şi modul de funcţionare NATO

I Structura internă a organizaţiei nord atlantice

În reţeaua instituţională a NATO este importantă cooperarea între componentele


interne, din rândul cărora se detaşează
1. Consiliul Nord Atlantic (NAC)
Consiliul Nord Atlantic reprezintă o entitate instituţională investită cu puteri
decizionale reale, alcătuit din reprezentanţii statelor membre reuniţi săptămânal.
La nivel înalt, Consiliul se reuneşte şi la nivelul şefilor de stat şi de guvern
unde se iau decizii strategice la nivelul politicii alianţei.
Consiliul reprezintă un organism al Alianţei care are ca obiect de activitate
materializarea Tratatului Atlanticului de Nord ( Tratatul de la Washington, 1949)
cu responsabilităţi clare în apărarea comună a statelor membre, politica nucleară
sau problemele militare.
Consiliul reprezintă cel mai important nivel de decizie intituţională al
NATO, dar fiind şi un forum de consultare şi discuţii între statele membre.
Procesul de luare a deciziilor se ia prin consens, iar fiecare ţară membră
NATO are ca reprezentare permanentă un diplomat cu rang de ambasador.
Cel puţin de două ori pe an, Consiliul se reuneşte în sesiune ministerială guvernul
fiecărui stat fiind reprezentat de ministerul de Externe.
Reuniunile Consiliului Nord Atlantic sunt prezidate se secretarul genral al
NATO care prezintă rapoartele şi recomandările pregătite de comitetele din
subordine.

2. Comitetul pentru Planificarea Apărării


O altă structură de cooperare în cadrul NATO este reprezentare de către
Comitetul pentru pentru Planificarea Apărării care o competenţă egală cu a
Consiliuului pentru domeniul apărării. Cea mai importantă atribuţie a acestui
Comitet o reprezintă planificarea apărării colective în spiritul articolului 5 din
Tratatul de la Washington (1949).

3. Grupul pentru planificarea nucleară este cadrul formal pentru discuţiile


referitoare la dispunerea forţelor nucleare în cadrul strategiei de apărare
comună, reuniunea acestei structuri se face de două ori pe an la nivel de
miniştrii Apărării.

22
4. Secretar General este o persoanlitate politică cu rezonanţă în viaţa
internaţională care este agreat de statele membre, fiind purtătorul de cuvânt
al NATO cu alte state şi organizaţii regionale sau mondiale.
De asemenea, secretarul general al alianţei este şi preşedintele Comitetului
pentru planificarea apărării şi al Grupului pentru planificarea apărării şi al
Grupului pentru planificarea nucleară.
5 Statul Major Internaţional este o structură care reuneşte specialişti din
statele membre care asigură expertiza pentru comitetele şi grupurile de lucru
subordonate lui, dar şi pentru Consiliul Nord Atlantic Statul major
Internaţional se ocupă şi de oamenii bine specializate cum ar fi logistica şi
telecomunicaţiile.
5. Comitetul Militar informează nivelele politice ale NATO –şi în primul rând
Consiliul Nord Atlantic despre desfăşurarea dispozitivului de apărare
comună a spaţiului de securitate al alianţei (format din teritoriile naţionale
ale ţărilor membre).
Informaţii de natură militară sunt oferite şi înalţilor comandanţi ai NATO.
Comitetul Militar este sub controlul politic al Consiliului Nord Atlantic, iar
membri sunt şefii de stat Major ai armatelor naţionale. Preşedinţia
Comitetului Militar este asigurată timp de un an de fiecare şară în ordine
alfabetică.
6. Structura militară integrată este plasată sub controlul structurilor politice la
nivel înalt, în primul rând autoritatea Consiliului Nord Atlantic.
Această structură asigură organizarea şi apărarea teritoriilor statelor membre
care să elimine ameninţările la adresa ţărilor din NATO. În sistemul acestei
mari comandamente care acoperă zona Atlanticului de Nord.
Statul major Militar internaţional reprezintă o structură care sprijină la nivel
de consultanţă şi expertiză Comitetul Militar.
Trebuie să spunem că în procedura de consultare pentru toate
organismele precizate precizate toate statele naţionale au un mecanism de
delegare şi informare asupra problemelor dezbătute în cadrul NATO.

Principiile politico-juridice ale cooperării în NATO


Liantul esenţial al NATO rămâne voinţa politică de colaborare în
domeniul securităţii şi apărării colective.
În acest cadru colectiv, alianţa nord-atlantică asigură membrilor săi
apărarea asigură membrilor săi apărarea graniţelor lor naţionale în cadrul
spaţiului de securitate comun al NATO, împotriva oricărei.
Cooperarea extinsă arată că fiecare stat are un nivel de securitate egal,
indiferent de mărimea teritorială, putere economică sau forţă militară.
Spiritul cooperării extinse a fost materializat şi de Consiliul de
Cooperare Nord-Atlantic (NACC) organism creat la Roma, în noiembrie
1991.

23
NACC este o structură care a promovat extinderea NATO (Madrid,
1997: cu reprezentantele „Grupului de la Vişegraad”: Polonia, Cehia şi
Ungaria; Praga, 2002: România Bulgaria, Slovacia, Slovenia şi ţările baltice)
prin relaţia specială cu Rusia(5 iulia 1994 remite decumentul pentru
participarea la Parteneriatul pentru Pace) sau prezenţa unor state foste
comuniste sau din spaţiul U.R.S.S.: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Belarus,
Tadjikistan, Ucraina, Uzbekistan, Finlanda şi Suedia sunt euroobservatori în
cadrul NACC şi participă la mecanismul Parteneriatului pentu Pace, prin
cooperarea militară şi exerciţii comune.
Austria şi Irlanda participă la lucrările consiliului de Cooperare Nord-
Atlantic.
Consultarea politică reprezintă o dimensiune importantă cu un
caracter sistematic.
În cadrul formal al NATO Consiliul Nord Atlantic rămâne principalul
mediu de consultare politică prin reuniunile sale.
Consultările regulate se extind şi pe alte nivele: Comitetul politic,
grupul consultativ pentru politica atlantică, Statul Major Internaţional ,
Statul Militar Major Internaţional.
Consultarea politică nu implică doar problemele legate de alianţă şi
interiorul zonei acoperite de NATO dar şi spaţii care generează insecuritate
(Irak, Afganistan, Kosovo) sau probleme esenţiale pentru stabilitatea
mondială cum ar fi preocupările alianţei în domeniul securităţii energetice
(2006).
Mecanismul de cooperare
Din anul 1992, Consiliul Atlanticului de Nord şi Consiliul d Cooperare Nord
Atlantic s-a materializat un Program de lucru pentru dialog între statele
membre şi alte state.
Pe termen lung, s-au precizat dimensiunilor pe parteneriat şi
cooperarea între ţările NATO pe anumite teme şi activităţi ca: problemele
securităţii consultării asupra planificării politice naţionale, menţinerea păcii,
planificarea apărării şi chestiuni militare, ştiinţă şi mediu, ajutor umanitar,
controlul traficului aerian, ajutor colectiv pentru situaţii de urgenţă.
Regula consensului este modelul decizional atât în Consiliul
Atlanticului de Nord cât şi în Consiliul de Cooperare Nord Atlantic. Pentru
Parteneriatul pentru Pace s-a stabilit o formulă de cooperare militară
internaţională prin constituirea la Mons (Belgia) şi crearea unui Comitet
Politico-Director al Parteneriatului pentru Pace.
Gestionarea crizelor
Gestionarea crizelor este o temă de acţiune majoră a NATO care evaluează
tensiuni şi crize din vecinătatea spaţiului de securitate al alianţei, sau
evenimente care afectează stabilitatea mondială, de exemplu conflictul civil
din Afganistan ( guvern şi talibani) sau politica dictatorială din Irak (
efectele căderii lui Sadam Hussein din martie 2003).

24
Consiliul Atlanticului de Nord trasează o planificarea o planificare
pentru gestionarea crizelor în care un rol important îl au Centrul de criză al
NATO care activează permanent şi are în utilizare un sistem de
telecomunicaţii speciale. n cadrul Consiliului, există un Comitete de operaţii
şi exerciţii care identifica mijloacele şi instrumentele politico-militare de a
gestiona crizele.
Pentru a asigura o capacitate de reacţie rapidă şi interoperabilă
(cooperare între mai multe tipuri de arme sau cooperare interarme), NATO
desfăşoară exerciţii comune şi aplicaţii.
Alianţa nord atlantică a intervenit într-o tensiune internă din spaţiul
iugoslav, în Kosovo (martie 1999), deoarece factorii de decizie ai NATO au
hotărât o intervenţie militară în provincie pentru a opri epurarea etnică şi
conflictele etnice care generau o catastrofă umanitară.
După eşecul negocierilor de la Rombuillet( februarie 1999) conduse de
Franţa şi Marea Britanie care încercau să facă Belgradul să accepte un
compromis în chetiunea Kosovo, NATO a urmărit să oprească un conflict
regional, depăşind pentru acest lucru principiile ONU, neamestecul în
treburile interne ale altui stat”, sau „nerecurgerea la forţă şi ameninţare cu
forţa!”.
Astfel, implicarea alianţei în Kosovo a fost legitimată de mulţi
teoreticieni ca un „război just” care apăra drepturile omului sub motivarea
„legalismului” intervenţiei (există chiar şi o şcoală de gândire legalistă în
teoria relaţiilor internaţionale).
Summit-ul de la Washington( aprilie 1999) a oficializat conceptul
„out of area”, adică implicarea NATO în orice zonă de criză care poate
afecta stabilitatea regională sau mondială. De fapt, această poziţie a
continuat orientarea determinată de schimbarea conceptului strategic de la
Roma (1991), când alianţa nord atlantică a devenit interesată de evoluţiile
din statele este europene decomunizate : tranziţia politică de la democraţia
pluralistă şi trecerea la economia de piaţă.
Atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 au arătat că
ameninţările la adresa păcii şi stabilităţii mondiale s-au diversificat iar
condiţia împotriva terorismului trebuia să reacţioneze la provocările acestui
flagel în mediul internaţional.
Astfel, după forţele dislocate în Kosovo (forţele de „menţinere din
Kososvska Mitroviţa ale alianţei, înlocuite în 2006 de contingente militare
ale UE) NATO are un dispozitiv militar în cadrul forţelor ISAF în
Afganistan.
Din păcate, în noiembrie 2007 teritoriul Afganistanului era
controlat în proporţie de 50% de către insurgenţii talibani, care duseseră
alungaţi (noiembrie 2001).
Dimensiunea de apărare

25
În strategia NATO un loc important îl reprezintă dimensiunea de apărare
colectivă definită prin cooperarea politică şi solidaritatea euroatlantică
(obiectivul comun de apărare al statelor membre din Europa şi America de
Nord).
Dimensiunea de apărare colectivă este asociată cu acţiunea de
prevenire a războiului în Europa şi în alte spaţii, prin cooperarea tuturor
forţelor armate ale NATO.
Securitatea este un obiectiv complementar apărării teritoriilor
naţionale ale statelor membre, fiind bazată pe voinţa politică comună de a
răspunde unei agresiuni împotriva unui stat (state) NATO.
În fiecare an se face un schimb de informaţii care trasează un plan
general al alianţei care asigura o colaborare între statele memebre Statul
Major Internaţional şi Statul Major Militar Internaţional.
Din doi în doi ani, miniştrii Apărării se întâlnesc pentru a pregăti o directivă
generală care precizează planificarea militară specifică a fiecărui stat
membru.
Ca viziune strategică globală, miniştrii Apărării pregătesc un
document pe termen mediu (6 ani) prin care se precizează „obiectivele
forţelor armate” cu instrucţiuni precise pentru fiecare ţară, forţe
convenţionale sau nucleare.
Politica nucleară
Miniştrii Apărării se reunesc anual în Grupul pentru planificarea nucleară
(NGP) pentru a discuta despre problematica nucleară definită de : dislocarea
şi siguranţa armelor nuclear, mijloace de comandă şi control ale forţelor
nucleare.
Forţele nucleare substrategice staţionate în Europa şi dispuse de
NATO sunt o dimensiune esenţială a cooperării dintre aliaţii europeni şi cei
nord americani.
Comitetul executiv al Grupului de Planificare Nucleară este organul
compus din reprezentanţii naţionali ai statelor membre care se preocupă
direct de protecţia armamentelor, securitatea armelor nucleare şi dispunerea
acestora.
În dispozitivul militar al alianţei nord atlantice forţele nucleare
sunt reprezentate de avioane cu dublă capacitate de acţiune (convenţională şi
militară) după eliminarea artileriei nucleare şi rachetelor nucleare sol-sol cu
rază mică de acţiune.
Planificarea armamentelor şi standardizarea şi interoperabilitate

Sistemul de planificare a armamentelor a fost conceput de Consiliul


Atlanticului de Nord şi are un program pentru achiziţionarea armamentelor
la nivelul întregii alianţe.
Standardizarea şi interoperabilitatea forţelor NATO sunt factori care
conduc la eficacitatea militară şi operaţională.

26
Comitetul NATO pentru standardizare şi Conferinţa directorilor
naţionali pentru armamente au stabilit planuri de standardizare a
armamentelor pe proceduri, sisteme, tipuri de arme şi echipamente.
Interoperabilitatea reprezintă cooperarea între diferitele tipuri de
arme şi armatele naţionale în cadrul instituţional al NATO.
De asemenea, sistemul de informaţii (CIS) general al NATO ajută
la interoprabilitate între arme şi armatele naţionale, prin funcţionarea
Grupului interarme de telecomunicaţii şi electronică (TSGE).

Cooperarea economică în cadrul NATO

Deşi este o organizaţie cu rol de apărare colectivă, articolul 2 al Tratatului de


la Washington prevede că statele membre; vor face eforturi pentru a elimina
orice contradicţie în politicile lor economice internaţionale şi vore încuraja
colaborarea economică în fiecare dintre ele „.
În temeiul acestui spirit, Consiliul Nord Atlantic a recomandat studii
(anii 70) privind probleme economice ale Greciei, Portugaliei şi Turciei
pentru a reduce decalajele dintre aceste ţări şi statele vest-europene şi nord
americane.
De asemenea, în anii 2006 –2007, Comitetul s-a interesat de
problemele energetice ale Europei în domeniul securităţii energetice prin
oleductele şi conducetele cu gaz care au baza în Rusia, Kasachstan şi zona
Mării Caspice.
NATO este o organizaţie preocupată de securitatea internaţională şi
prin prisma obiectivelor apărării colective precizat de articolul 5 al
Tratatului de la Washington, iar aceste dimensiuni de acţiune au generat
forme de colaborare cu alte instituţii.
Prin „Declaraţia de la Petersberg” Uniunea Europei Occidentale
(UEO) se angaja să coopereze cu NATO în acţiunile de prevenire a
conflictelor şi de menţinere a păcii în colaborare cu CSCE( din 1994,
OSCE).
Spiritul acestor conexiuni instituţionale NATO-UEO s-a materializat
în dispunerea forţelor navale ale UEO (iulie 1992) pentru aplicarea
rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU împotriva Republicii
Federative a Iugoslaviei (Serbia şi Muntenegru) măsuri similare luate de
reuniunea Consiliului Atlanticului de Nord (10 iulie 1992).
În ianuarie 1994, reuniunea la vârf a NATO a decis ca cele 16 state
ale Alianţei să sprijine „Identitatea europeană de securitate şi apărare” şi
fortificarea pilonului european al alianţei prin intermediul UEO, ca o
dimensiune de apărare a Uniunii Europene.
Astfel şi prin Declaraţia de la Kirchberg (9 mai 1994) a Consiliului
de Miniştri a UEO şi după precedenta reuniune mixtă a Consiliului UEO şi

27
Consiliului Atlanticului de Nord (21 mai 1992), Uniunea Europei
Occidentale (UEO) a devenit „braţul european înarmat” al NATO.
De asemenea, NATO a acceptat punerea la dispoziţie a forţelor sale
militare pentru operaţii ale UEO şi s-a decis fundamentarea conceptului de
Forţe operative multinaţionale (CJTF) astfel încât forţele NATO şi UEO
dispun de „capacităţile militare separabile, dar nu separate”
Această definire a capacităţilor militare NATO şi UEO „separabile,
dar nu separate a fost adoptată şi Consiliul Atlanticului de Nord de la Berlin
(1996).
Dimensiunea cooperării NATO şi UEO din anii 90, iar acum relaţia
dintre „Identitatea de apărare şi securitate comună” a Uniunii Europene
implică mult structura Comandamentului aliat din Europa (ACE) ŞI
Comandamentul suprem al forţelor aliate din Europa (ACE).
Zona de responsabilitate a Comandamentului aliat în Europa (ACE)
se întinde de la nordul Norvegiei până în Europa Meridională (inclusiv
Mediterana) şi de la ţărmul Atlanticului la frontiera de Est a Turciei.
După reuniunea Consiliului Atalanticului de Nord de la Praga (2002)
conceptul de Forţe de Reacţie Rapidă este materializat de următoarele
structuri: Statul Major de planificare a forţelor de reacţie din
Comandamentul Aliat în Europa (sediu : Mons, Belgia); 2.Forţa NATO
aeropurtată de supraveghere îndepărtată (NAEWF –sediu : Gelenkirchen,
Gemania); Grupurile de Reacţie rapidă ale ace(sediu: Rheindalen, Gemania):
4. Forţa mobilă (terestră) a ACE (sediu: Heideberg, Gemania).
Statul Major pentru planificarea Forţei de Reacţie Rapidăa
Comandamentului aliat din Europa (ACE) comandat de un general de trei
stele asigură coordonarea forţelor de reacţie şi planificare pe teatre de luptă.
Statul Major al forţelor aeriene de reacţie a ACE (RFAS) este o
structură condusă de un general german de trei stele planifica detaliat forţele
aeriene de reacţie (sediul la Kakar, Germania).
Forţa NATO aeropurtată de supraveghere îndepărtată are misiunea
de a dota alianţa cu mijloace de apărare antiaeriană şi de supraveghere
îndepărtate pentru a asigura supravegherea aeriană şi comanda pentru toate
structurile de comandament ale NATO.
Forţa NATO aeropurtată de supraveghere (NAEWF) este o forţă
operativă multinaţională care are două elemente 1 o forţă cu 18 aparate E-3A
ale NATO aflate la Geilenkirchen şi 2 un escadron de şapte aparate E-3D
proprietate britanică care sunt la baza aeriană din Waddington (Marea
Britanie).
Datele de pe aceste aparate care asigură supravegherea îndepărtată,
în cadrul acestui sistem aeropurtat sunt transmise la centrele de comandă şi
control de la sol, pe mare sau în aer. Forţele de reacţie imediate navale
permite alianţei să fie prezentă naval în oceanul planetar prin forţele navale
permanente din Mediterana şi Canalul Mânecii.

28
După summit-ul de la Praga (2002) Grupurile de Reacţie Rapidă ale
Comandamentului Aliat din Europa (ACE) formate în anii 80-90 din zece
divizii şi unităţile de corp de armată din 12 state membre- s-au transformat
în Forţe de Reacţie Rapidă capabile să aibă contingente în acord cu tipul de
criză, zona de criză şi capacităţile forţelor regionale implicate în conflict.
Membru NATO, România a alocat în dispozitivul acestei structuri
forţe care sunt specializate pe următoarele arme: infanterie-cercetare,
vânători de munte, poliţie militară.
În contextul stabilizării relative a situaţiei din Kosovo au fost
înlocuite de contingente de ”menţinere a păcii” ale Uniunii Europene pentru
administrarea militară a provinciei (2006).
Adunarea Atlanticului de Nord (2006)

Cooperarea politico-militară a NATO se realizează şi prin


intermediul Adunării Atlanticului de Nord, cadru în care parlamentarii din
Europa şi America de Nord au schimburi de opinii şi emit abordări comune.
Adunarea Parlamentară a Atlanticului de Nord este legătura
instituţională dintre parlamentele naţionale şi alianţă, iar parlamentarii
trimişi la NAA ţin cont de direcţiile piolitico-strategice ale NATO în
procesul legislativ din statele pe care le reprezintă.
De asemenea, parlamentarii din Adunarea Atlanticului de Nord
acordă procedurile şi deciziile interguvernamentale luate în cadrul NATO cu
prevederile Constituţiilor naţionale.
Abordarea geostrategică a NATO pentru alte spaţii rămâne
prioritară pe zona arabă şi islamică, unde forţele radicale fundamentalist-
reliogioase generează tensiuni interne.
În acest context, Iniţiativa de Cooperare Sud Est Europeană
(lansată la Istanbul, 2004) a cuprins ideea integrării în „Parteneriatul
pentru Pace” (Pfp) a statelor din Balcanii de Vest: Macedonia şi Croaţia,
dar şi o deschidere mai mare spre cooperarea militară cu ţările arabe.
Reuniunea Consiliului Nord Atlantic de la Bucureşti (2-4 aprilie
2008) cuprinde un spectru tematic larg legat de securitatea energetică a
zonei euratlantice, problema scutului american antirachetă – cu persepctivă
de instalare în Cehia şi Polonia şi într-o mică măsură extinderea în
regiunea balcanică (Croaţia) sau caucaziană(Georgia)
Reuniunea NATO (aprilie 2007) de la Bucureşti aduce pe agenda de
securitate a alianţei nord atlantice tema scutului antirachetă american
dispus în Polonia şi Cehia destinat interceptării rachetelor iraniene, dar
careprovoacă reacţii dure din partea Federaţiei Ruse – lărgirii alianţei spre
Balcanii de Vest (prin integrarea Croaţiei, Macedoniei şi Albaniei) şi
prezenţei militare a organizaţiei în forţa multinaţională ISAF din Afganistan
(unde majoritare sunt contingentele anglo-americane, olandeze şi române)
unde talibanii se regrupează strategic în Kandahar.

29
O altă chestiune importantă în strategice politico-militară a alianţeo pe
termen lung este reprezentată de accederea Ucrainei şi Georgiei, foste
republici sovietice, ipoteză de analiză respinsă de Rusia care încearcă să
îndepărteze frontiera NATO de graniţele sale.

CURS
Consiliul Europei

După separaţia Europei de Est de partea occidentală a continentului prin


„cortina de fier” şi începutul Războiului Rece ( conflictul lumii democratice
„libere” şi regimurile totalitare de tip sovietic) Congresul de la Haga ca mişcare
europeană pune bazele Consiliului Europei ( 1948).
Sub preşedinţia lui Winston Churchill, fostul premier britanic, 800 de personalităţi au militat
pentru o organizaţie pancontinentală care să continue ideile de unitate emise în anii 20 de contele
Coudenhove-Kalerhi şi liderul politic francez Aristide Briand pentru o uniune şi conferinţă a
statelor europene (Uniunea Federală Europeană).

Structurile Consiliului Europei

Comitetul Consiliului Europei


Comitetul internaţional care a organizat Congresul de la Haga (1948), a conceput
un document intitulat Mesaj către europeni în care se cerea o „Europă unită,
restituită în totalitatea ei liberei circulaţii a oamenilor, ideilor şi bunurilor”.
Documentul mai cerea un cadru juridic care să adopte Charta drepturilor
omului, act garant pentru libertatea de asociere, exprimare şi gândire. De
asemenea, în acelaşi mesaj se cereau înfiinţarea unei Curţi de Justiţie şi o Adunare
Europeană pentru naţiunile Europei.
Documentul adoptat de Congresul de la Haga (1948) a cerut o „Adunare
Consultativă Europeană aleasă de parlamentele naţiunilor participante”, iar
„Mişcarea Europeană” condusă de preşedinţii de onoare Leon Blum, W.
Churchill, Alcide De Gasperi şi Paul Henry Spaak –cerea imperios o componentă
parlamentară la nivel continental.
După crearea „Uniunii Occidentale” ca o alianţă militară ( prin Tratatul de la
Bruxelles 1948) ministrul de Externe francez, Georges Bidault a propus crearea
unui parlament european, iar Comitetul pentru Studiul şi Dezvoltarea Unităţii
Europene a adoptat propunerea franco-belgiană de fondare a unei Adunări
Parlamentare Europene, idee susţinută de liderul de stânga francez, Eduard
Herriot.
Din perspectiva Londrei pentru Europa de Vest era benefic o structură
interguvernamentale clasică, cu o Adunare parlamentare fără atribuţii de decizie.
Însă această dezbatere a fost ofertate de disputa state federalişti ( Franţa,
Belgia, Italia) şi adepţii cooperării interguvernamentale. ( Marea Britanie, Irlanda,
statele scandinave).

30
2 .părţile contractante îşi reafirmă adeziunea pentru valorile şi patrimoniul
comun european care reprezintă: „sursa reală a liberatăţii individuale şi a statului
de drept, principii care formează baza oricărui democraţii autentice”.
Deoarece se impunea „ o unitate mai strânsă între ţările europene”
Concluzia statelor vest europene era că ideea unei unităţi politice se prefigura
printr-un organism care să grupeze statele europene într-o asociaţie mai strânsă”.
Capitolul I din statut ete consacrat definirii scopurilor Consiliului Europei:
realizarea unei mari unităţi între membrii săi, discutarea chestiunilor de interes
comun şi încheierea de acorduri
1. Manualul Consiliului Europei, p. 41
Statutul Consiliului a intrat în vigoare la 3 august 1949, iar obiectivul pragmatic
al acestei construcţii este „crearea unui Comitet al Miniştrilor şi a unei Adunări
Parlamentare”, astfel că raţiunea de a fi a C.E. cooperarea interguvernamenatală
între state compatibile politic cu valori comune,şi dimensiunea parlamentară îşi
găseşte materializarea prin prezenţa de 45 de parlamente naţionale ale statelor
membre.
Obiectivele principale ale Consiliului Europei sunt expuse în preambulul
Statutului printr-o definire sistetică:
1. convingerea ţărilor semnatare că edificarea păcii „ bazată pe justiţie şi
cooperare internaţională” 13 reprezintă un interes major pentru apărarea
societăţii umane şi civilizaţiei şi adoptarea unor acţiuni comune în domeniile
economic, social şi cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, precum şi
respectarea, apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Prevederile din preambulul statutului sunt aprofundate prin instrumente
internaţionale elaborate de Consiliul Europei, dintre care se detaşează
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, cu accent deosebit
pe apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, obiectiv
esenţial în preocupările Consiliului.
Cu excepţia chestiunilor militare –abordate de Uniunea Europei
Occidentale şi NATO Consiliul Europei are o arie de competenţă lărgită pe
mai multe domenii, având o vocaţie pluralistă ( de dialog pe mai multe
teme).
Programul său cuprinde: drepturile omului (element central al
activităţii organizaţiei), media, coeziunea socială, cooperarea juridică,
educaţie, cultură, sportul, patrimoniul, democraţie locală, protecţia mediului,
amenajarea teritorială).
Fiind cea mai veche organizaţie interguvernamentală şi
interparlamentară europeană, Consiliul Europei are compoziţie specifică la
nivel de actori statali, implicând o serie de aspecte ale calităţii de membru.
Din delimitarea geografică precizată precizează implicit că membrii
Consiliului Europei nu pot fi decât state europene. Cele 10 state semnatare

13
Manualul Consiliului Europei, Bucureşti, 2003, p. 40-41.

31
ale Statutului –Belgia, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia, pot fi definite ca membrii
iniţiali ( deşi nu există această formulă juridică în Statut), pentru că în Statut
nu se face referire la membrii fondatori.
Statutul prevede ca în „circumstanţe speciale” un stat european
poate deveni membru asociat.
Structura instituţională a Consiliului Europei

Prin prevederile articolului 10 al Statutului organele Consiliului Europei sunt


Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Consultativă. Cele două organisme sunt
asistate de specialitate prin secretariatul organizaţiei.
Din anul 1974, Adunarea Consultativă s-a transformat în Adunarea
Parlamentară, cu rol de deliberare. La 14 aprilie 1994, Comitetul Miniştrilor
a adoptat Rezoluţia statutară94, prin care a luat fiinţă Congresul Autorităţilor
Locale ( CLRAE), organ consultativ al Comitetului de Miniştri.
Comitetul Miniştrilor
Articolul 13 din Statut stipulează definirea organului competent
executiv –Comitetul Miniştrilor- care să acţioneze în numele
Consilului Europei.
Reprezentarea statului membru se face prin ministrul de Externe, care
dispune de un vot în.
Comitetul Miniştrilor la recomandarea Adunării Paralamentare sau la iniţiativă sa
proprie poate examina măsuri care să materializeze obiectivele Consiliului Europei, precum ş
încheierea de acorduri şi convenţii care să se întemeieze pe o politică unitară a ţărilor din C.E.
Concluziile bazate pe expertiza politico- juridică a aparatului Consiliului ( comisii
şi comitete) pot lua forma unor recomandări ale Consiliului de Miniştri
către guvernele statelor participante, care sunt invitate apoi să comunice măsurile
luate pe marginea acestui tip de documente precizat mai sus.
Comitetul de Miniştri posedă şi o atribuţie executivă cu referire la măsurile
interne şi reglementările specifice Consiliului Europei.
Într-o definiţie sintetică, Comitetul de Miniştri a Consiliului Europei,
alcătuit din miniştrii de Externe ai statelor reprezentate la Strasbourg, unde are
sediul organizaţia.
Participarea la această structură executivă –Consiliul de Ministrii – se face
în condiţii de egalitate pentru statele membre, Comitetul de Ministrii fiind
„gardianul” respectării angajamentelor asumate în numele unui consens european.
Competenţele Consiliului de Miniştri reprezintă trei nivele:
1. reprezintă o voce a guvernelor naţionale în condiţii de egalitate suvernă a
statelor, dar şi un cadru de exprimare pentru capitolele ţărilor membre
2. ideea unui forum colectvi, o reuniune a „Europei politice” în care se
elaborează răspunsurile continenetului la provocîările şi emeninţările care
privesc societatea internaţională.

32
3. rolul de apărător al valorilor promovate de Consiliul Europei, aspect exercitat
prin funcţia de monitorizare a respectării angajamentelor asumate.
Sesiunile Comitetului Miniştrilor

Au o practică care indică o sesiune ordinară pe an la nivel ministerialpentru a urmări agenda şi


cooperarea europeană. Au existat şi câteva reuniuni speciale sau extraordinare; Lisabona( 1991),
Madrid (1991), Istanbul (1992), Vilnius ( 2002)
Statutul prevede ca reuniunile Comitetului de Miniştrii să aibă loc la Strasbourg ( până în 1975,
sesiunea de sfârşit de an se ţinea la Paris).
Desigur, miniştrii de Externe ai statelor membre nu pot epuiza toate subiectele agendei
Consiliului Europei în doar cele două sesiuni ordinare anuale, astfel încât şefii diplomaţiilor
naţionale împuternicesc „delegaţi” care acţionează în numele lor în intervalul dintre reuniunile
ordinare.
Soluţiile adoptate de aceşti delegaţi (în fapt, înlocuitori ai miniştrilor de Externe) au
valoarea unor decizii a Comitetului de Miniştri; delegaţii sunt asistaţi de un Birou ( institut în
1975 –din 2001 are şase membri) şi raportori speciali.
Preşedinţia reuniunilor delegaţilor este deţinută de reprezentantul permanent al statului
care asigură preşedinţia Consiliului de miniştrii.
În dinamica luării deciziile Comitetului de Miniştrii, delegaţii miniştrilor de Externe sunt
de regulă reprezentanţi permanenţi ai statelor pe lângă Consiliului Europei.
Începând din anul 1952, Comitetul de Miniştri a adoptat o rezoluţie prin care fiecare
membru desemnează un reprezentant permanent cu statut de delegat al ministrului şi rang
diplomatic.
Reuniunile ordinare ale reprezentanţilor permanenţi sunt ordinare la nivel A care se
cristalizează prin decizii ale Comitetului Miniştrilor ( din 1989, nivelul A al reuniunilor s-a
referit la aplicarea prevederilor Convenţiei Europene a drepturilor omului).
De asemenea, sunt şi reuniuni de tip B la nivelul adjuncţilor delegaţilor, unde se discută
probleme secundare sau controversate.
Prin rezoluţia 84 din noiembrie 1995, Consiliul Europei prin Comitetul Miniştrilor a
luat decizia de a dezvolta dialogul politic, după ce reuniunea de la Viena a urmărit întărirea în
Europa a „ securităţii decocratice” ( adoptarea statului de drept – „rule of law”, democraţiei
pluraliste şi a economiei de piaţă) element care poate stabiliza spaţiul politic al Europei.
Dialogul politic precizat prin Declaraţia de la Viena ( 1993) urmăreşte cooperarea cu
statele din afara Europei care aderă la valorile democratice şi apărarea drepturilor omului, dar şi
găsirea „unei solidarităţi Nord Sud” ( state bogate şi ţări sărace).
În baza –spiritului cooperării europene Comitetul Miniştrilor a tratat teme esenţiale ale
politicii internaţionale: relaţiile Est Vest, dialogul Nord Sud, situaţia din Orientul Mijlociu sau
America Centrală, şi nu în ultimul rând raporturile cu tinerele democraţii central şi est-europene.
În plin an revoluţionar 1989, Consiliul Europei a introdus categoria de „invitat special” pentru
statale care se angajau să respecte prevederile Actului Final de la Helsinki ( 1975) şi Pactul
internaţional pentru respectarea drepturilor omului ( sistemul O.N.U. 1996) în ceea ce priveşte
protejarea dr4epturilor omului: Polonia, Ungaria, Iugoslavia şi U.R.S.S. 14
În sistemul procedurilor Consiliului Europei, concluziile Comitetului de Miniştri pot, de
la caz la caz, îmbrăca forma unei convenţii sau a unui acord ( acţiunile Comitetului de Miniştri
au condus la 180 de convenţii şi acorduri pe diverse competenţe de acţiune ale Consiliului
Europei).

14
Invitat special până în 1997 a fsot Belarusul ( statut retras datorită politicii autoritare a preşedintlui Alexandr
Lukaşenko), iar recent a fost adăugat la acestă categorie principatul Monaco.

33
Tot în sfera practicii adoptării unor măsuri politico-juridice, deciziile cu caracter
definitiv ale Consiliului Europei îmbracă deseori forma unor rezoluţii, mai ales prin prisma
atribuţiilor conferite de Convenţia Europeană a drepturilor omului, Codul de Securitate Socială
sau Carta Socială Europeană.
În aplicarea prerogativei sale prevăzute de Statut, Comitetul de Miniştri a înfiinţat un
număr de comisii permanenete sau adhoc ( temporare) care au responsabilitate şi expertiză pe o
serie de sectoare din Programul Interguvernamental de activităţi ( drepturile omului , mass
media, politica socială, cooperarea culturală).
În rândul acestor comisii-unde guvernele statelor membre trimit oficiali naţionali cele
mai importante sunt: Comisia permanentă pentru drepturile omului, Comisia permanentă pentru
egalitatea de şanse dintre femei şi bărbaţi, Comisia permanentă privind mass-media Comisia
privind politica socială, Comisia cooperării culturale, Comisia învăţământului superior şi
cercetării comisia europeană a sănătăţii.
Grupurile de raportori au fost introduse de delegaţi în anul 1985, cu scopul de a ajuta
pregătirea şedinţelor acestora.
Cele mai importante grupuri –din cele 11- sunt cele pentru probleme administrative,
stabilitate democratică, drepturile omului, probleme sociale şi de sănătate.
În structura raporturilor cu alte organisme ale Consiliului Europei, Comitetul de Miniştri
are o relaţie activă cu Adunarea Parlamentară, care armonizează şi conjugă obiectivele celor
două structuri.
Articolul 15 al Statutului precizează dreptul de iniţiativă atât al Consiliului de Miniştri cât şi al
Adunării Parlamentare.
După ce în anii 50 dreptul de iniţiativă a fost exercitat mai mult de Adunarea
Parlamentară, în anii 80 –90, Comitetul de Miniştri şi-a luat în serios rolul executiv prin
intensificarea dialogului cu Europa de Est, dar şi contribuţia sa la construcţia europeană.
Raporturile dintre Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară se situează pe
următoarele coordonate:
-prezentarea de către Comitetul de Miniştri a rapoartelor precizate de Statut
-cereri avize adresate Adunării Parlamentare
-prezentarea concluziilor Adunării Parlamentare
-prezentarea concluziilor Adunării Parlamentare sub forma unor recomandări adresate
Comitetului Miniştrilor
-prezentarea urmărilor recomandărilor formulate de Adunarea Parlamentară.
Această relaţionare dintre cele două dimensiuni instituţionale ale Consiliului Europei
îmbracă şi forma unei comunicări a raportului Comitetului Miniştrilor către Adunarea
Parlamentară – în timpul sesiunilor acesteia –document care conţine informaţii cu privire la
situaţia semnării şi ratificării convenţiilor şi acordurilor elaborate sub egida Consiliului Europei.
De asemenea, Regulamentul interior al Comitetului de Miniştri poate împuternici un membru al
său să prezinte un punct de vedere în cadrul Adunării Parlamentare.
Pe baza aceluiaşi regulament, preşedintele Comitetului de Miniştri informează personal
plenul Adunării Parlamentare despre activităţile desfăşurate de Comitet .
Pentru a asigura coordonarea activităţilor celor două organe principale ale Consiliului,
Secretarul General este autorizat să prezinte rapoarte sintetice ale comisiilor Adunării asupra
lucrărilor comitetelor de experţi interguvernamentali ai Comitetului.
Comitetul mixt ( creat în 1951) principalul organ de coordonare al activităţilor
Comitetului de Miniştri şi Adunării Parlamentare. Comitetul Mixt are ca însărcinări speciale
examinarea problemelor de interes comun pentru cele două focuri, făcând propuneri concrete
pentu ordinea de zi a Adunării Parlamentare şi a Comitetului de Miniştri.
Adunarea Parlamentară

34
Adunarea parlamentară reprezintă prima adunarea parlamentară europeană, care reprezintă
delegaţii parlamentare fiind naţionale, mărimea delegaţiei parlamentare fiind dată de
dimensiunile teritoriului, populaţiei şi contribuţiei bugetare a statului respectiv. Cei 313 membri
sunt aleşi sau desemnaţi de parlamentelor interne care trimit în structura delegaţiei toate partidele
sau grupurile politice din legislativele naţionale.
Adunarea Parlamentară este organul deliberativ al Consiliului Europei care prezintă
concluziile sale Comitetului de Miniştri sub formă de recomandări pentru orice problemă
preocupă Consiliul.
Adunarea se reuneşte de patru ori pe an, timp de o săptămână, în sesiune plenară publică,
în hemiciclul din „Palatul Europei” în Strasbourg ( mai există o reuniune „ de primăvară” într-
unul din statele membre).
Adunarea îşi alege preşedintele dintre membrii săi în mod tradiţional pentru trei mandate
consecutive, de un an.
Adunarea îşi alege preşedintele dintre membrii săi în mod tradiţional pentru trei mandate
consecutive, de un an.
Preşedintele, vicepreşedintele ( 18 la număr) şi liderii celor 5 grupui politice constituie
Biroul Adunării

Adunarea alege şi Secretarul General, Secretarul General adjunct al Consiliului Europei,


judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Comisarul pentru drepturile omului al
Consiliului Europei.

Lucrările Adunării sunt pregătite de comisii specializate în următoarele domenii: politic,


social, juridic, drepturile omului,cultură, sănătate şi familie, migraţii, ştiinţă şi educaţie, refugiaţi,
democragie, egalitatea şanselor pentru femei şi bărbaţi.
Relaţiile acestui forum parlamentar european sunt extinse şi se configurează internaţionale:
O.C.D.E.( Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Europeană), Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare( BERD), Agenţia Spaţială Europeană, Uniunea Interparlamentară,
Parlamentarul European, Benelux, Adunarea Parlamentară a O.SC.E., Comunitatea Statelor
Independente.
Din 1990, Adunarea contribuie plenar la gestionarea crizelor din Europa. Discuţiile ei
privind chestiunile politice au generat concluzii ale misiunilor trimise pe teren şi pe dialogul
permanent cu statele monitorizate.
Textele adoptate de Adunarea Parlamentară reprezintă puncte de reper importate pentru
Comitetul Miniştrilor, guverne, parlamente şi partidele politice; Adunarea a fost de multe ori la
originea unor acte juridice şi norme internaţionale care formează baza unei legislaţii europene.
Pe lângă cooperarea interparlamentară dezvoltată prin Programul paneuopean de
cooperare şi asistenţă parlamentară ( DEMOPARL)Adunarea Parlamentară asigură şi
reprezentare ideologică ( care asigură coeziunea politică) prin cale cinci grupuri politice :Grupul
Socialist ( SOC), Grupul partidului popular european (EPP) Grupul democraţilor europeni (
EDG), Grupul liberaqlilor, democraţilor li reformatorilor (LDR) şi Grupul stângii europene
unificate (UEL).
Pentru a forma un grup, trebuie să se reunească 15 membri provenind din cel puţin trei
naţionalităţi diferite.
Un lucru important pentru stabilitatea şi unitatea politică a continentului este reprezentat
de dimensiunea interstatală a Adunării Parlamentare care acoperă întreaga Europă geografică şi
are relaţii extinse în zonele limitrofe acesteia
Adunarea Parlamentară conţine trei nivele de organizare; Biroul

35
( ţările mari au loc permanent , iar cel mici deţin un loc prin rotaţi), Comisia permanentă (
care se reuneşte de două ori pe an, principala sarcină fiind asigurarea permanenţei Adunării când
aceasta nu este în sesiune ) şi Secretariatul ( condus de un Secretar general care asigură
existenţa forului parlamentar şi serviciile de secretariat).
La adunare, limbile oficial4e sunt cele ale Consiliului Europei: engleza şi franceza, dar
traducerea în germană, iataliană şi rusă este asigurată de Adunare ca limbi suplimentare.
Preşedinţii Adunării Parlamentare din anii 1990-2007 au fost : Louis Jung / Franţa), lordul
Russel Johnston (Marea Britanie), Rene van der Linden (Olanda).
Documentele adoptate de Adunarea Parlamentară se grupează în partru categorii de
instrumente politico-juridice:
1. recomandările propuneri adresate Comitetului de Miniştri cu reglementări care
interesează politicile guvernelor; 2. rezoluţiile conţin hotărârile Adunării pe
domeniile sale de competenţă 3. avizele-sunt exprimate de Adunare asupra
problemelor care îi sunt supuse de către Comitetul Miniştrilor; 4. directivele
instrucţiuni adresate de Adunare comisiilor sale.

Pentru a eficientiza poziţiilor sale politice şi a argumenta corespunzător actele sale,


Adunarea Paarlamentară este ajutatîă de 10 comisii de specialitate: pe probleme politice,
probleme juridice, şi drepturile omului, probleme economice şi de dezvoltare probleme sociale,
de sănătate şi familie, emigraţie, refugiaţi şi demografie, cultură ştiinţa educaţie, mediu,
agricultură şi probleme locale, egalitatea şanselor, regulament şi imunităţi, monitorizare.
În continuare, vom sublinia sintetic câteva din momentele de activitate ale comisiilor de
probleme politice, respectiv de probleme juridice şi ale drepturilor omului.
După căderea comunismului, comisia a încercat să furnizeze soluţii pentru asigurarea
securităţii democratice printr-un sistem de reacţie la nivel de expertiză asupra rezolvării paşnice
a conflictelor, dialogul şi medierea pentru rezolvarea crizelor constituţionale şi politice.
Comisia s-a implicat mult în depăşirea impulsului politic din Albania, ca urmare a
contestării alegerilor parlamentare din mai 1996, oferind prin raportul Rene van der Linden
(Olanda, grupul popular creştin-democrat) soluţii pentru ţinerea unor alegeri .
Rapoarte asupra situaţiei din Orientul Mijlociu ( 1996/1997) au fost utile pentru
procesul de pace din zonă, iar Adunarea Parlamentară invită periodic Israelul - care are statut de
observator la Consiliul Europei – şi legislativul palestinian, atunci când se discută despre situaţia
regiunii.
Referitor la situaţia din Cipru, a fost prezentat un raport de bază ( ianuarie 2002) şi au fost
invitate comunităţile turcă şi greacă din insulă.
Pe agenda comisiei în anii 2003-2006 au figurat cu prioritate câteva subiecte:
a. Caucazul –s-a înfiinţat un grup de lucru comun împreună cu Duma de Stat ( Federaţia Rusă)
pentru a soluţiona situaţia din Cecenia; s-au mai prezentat rapoarte pe marginea situaţiei din
Georgia („revoluţia trandafirilor” din 2003).
b. Balcanii-rapoarte în 2002-29003 au fost înaintate Adunării privind situaţia din Kosovo şi
Macedonia şi aplicarea Pactului de Stabilitate în Europea de Sud-Est ( adoptat în 1999, ca un
mecanism în care statele donori financiari ajută la reconstrucţia regiunii.
c. Lupta împotriva terorismului –în septembrie 2001 ( după atacurile de la World Trade Center
comisia a recomandat Adunării Parlamentare să întărească instrumentele juridice în acest
domeniu.

Comisia pentru probleme juridice şi drepturile omului poate fi denumită „consilierul


omului” al Adunării Parlamentare şi a avut un rol important după 1990 în monitorizarea
angajamentelor asumate statele est-europene în momentul aderării lor la consiliul
Europei.De asemenea Comisia aferă analiza pentru o gamă largă de probleme : protecţia

36
drepturilro minorităţilor naţionale, abolirea pedepsei cu moartea, îmbunătăţirea condiţiilor
din închisori, dreptul de azil (şi expertiza pentru regiuni sensibile: fost Jugoslavie, Turcia,
Cipru, Orientul Mijlociu, dar şi abordarea pentru problemele discriminării : combaterea
rasismului, xenofobiei, antisemitismului, combatarea inegalităţii de gen ( egalitatea de şanse
dintre bărbaţi şi femei).

Secretariatul: organizare şi funcţionare

Articolele 36 şi 37 din Statutul Consiliului Europei prevăd structura Secretariatului;


Secretar, Secretar General Adjunct şi personalul necesar.
Fiecare membru al Secretariatului este funcţionar internaţional şi îşi „dovedeşte ataşamentul
faţă de Consiliul Europei” art. 36 lit e)
Secretarul general al Consiliului Europei are atribuţii definite de Statutul organizaţiei
Regulamentul financiar şi directivele Comitetului de Miniştrilor.
Ales pe 5 ani, Secretarul generalo are responsabilitatea orientării strategice globale a
programului de actvitate şi a bugetului Consiliului .
Programul de lucru interguvernamental care conţine priorităţile Consiliului este
configurat şi coordonat în primul rând de către direcţiile generale care corespund
principalelor domenii de activitate ale Organizaţiei ( Direcţia Generală pentru Probleme
politice, Direcţia Generală pentru probleme juridice, Direcţia Generală pentru Dreturile
Omului).
Pentru asigurarea unei coerenţe manageriale şi procentuale, Secreatrul genral, Walter
Schwimmer/ Austria) a propus un plan de acţiune în 7 puncte care cuprinde următoarele
coordonate:
1. promovarea principiilor democraţiei prin vocaţia extinsă a Consiliului
2. crearea unui spaţiu comun al drepturilor omului
3. dezvoltarea normelor democratice şi garantarea respectării lor de către state (
„directiva Halonen” din iunie 1993)
4. acţiuni pe teren pentru a vedea aşteptările cetăţenilor europeni
5. evaluarea proiectelor pe termen mediu
6. apropierea colaborării cu Uniunea Europeană, OSCE, ONU.
7. dezvoltarea relaţiilor cu ţările cu statut de observator .
În perioada 1990-2006, secretari generali ai Consiliului Europei au fost : Catherine
Lalumiere ( Franţa), Daniel Farschysy(Austria), Terry Davis (Anglia)

Congresul Autorităţilor locale şi Regionale din Europa


CLRAE
Congrsul Asutorităţilor Locale şi Regionale din Europa a luat fiinţă
prin Rezoluţia 94 din 14 ianuarie 1994, adoptată de Comitetul
Miniştrilor în urma hotărârilor reuniunii la nivel înalt a Consiliului
Europei de la Viena ( octombrie 1993).
Reuniunea de la Viena a hotărât „ crearea unui organism
consultativ reprezentând cu adevărat atât colectivităţile locale cât şi
colectivităţile regionale din Europa”, care a înlocuit Conferinţa
permamantă a puterilor locale şi regionale din Europa care exista ca
instituţie permanentă din 1961.

37
L rigoare, Congresul constituie în structura Cosniliului
Europei –organismul reprezentativ al colectivităţilor locale şi
regionale din statele memebre ale oraganizaţiei.
În comparaţie cu fosta Conferinţă a puterilor locale şi regionale
atribuţiile Congrasului sunt exercitate cu concursul a două camere,
una pentru autorităţile locale, iar alta pentru puterile regionale.
Congresul aAutorităăţilor Locale ş iRegionale se îmntruneşte anual
într-o sesiune de o săptămână.

Instrumente juridice de referinţă ale Consiliului Europei


1. Convenţia europeană a drepturilor omului
2. Fiind un organism care şi-a asumat cu predilecţie protecţia
drepturilor omului
Convenţia privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale ( denumirea extinsă) a fost semnată la 4 noiembrie
1950, la Roma ( a fost aplicată de la 3 septembrie 1953)
Textul Convenţiei reafirmă drepturile esenţiale înscrise în
Declaraţia universală a drepturilor omului: dreptul la viaţă ( art 2)
interzicerea sclaviei şi a muncii forţate ( art. 3) dreptul la liberate. şi
siguranţă ( art. 5) dreptul la judecare al persoanei reţinute ca urmare
a unor decizii judiciare, libertatea de gândire, a domiciliului şi
corespondenţei, libertatea de convingere şi religie, dreptul la
întrunire paşnică; prin protocoale adiţionale s-au adăugat alte
drepturi , cum este cazul abolirii pedepsei cu moartea ( Protocolul
nr. 6) garantate prin convenţia.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( instituită în 1959(


reformată în 1998 se compune dintru-n număr de judecători egal cu
cal al statelor contractante.
Judecătorii sunt aleşi la şase ani de la Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei, iar jurisdicţia şi soluţiile sale sunt obligatorii
pentru toate statele
.
Charta socială europeană este un document european adoptat în
1961 şi Protocolul adiţional din 1998 garantează o serie de drepturi

38
fundamentale ale cetăţenilor europeni; 1. dreptul la muncă şi 2.
asigurarea unei stări de coeziune socială.
Condiţiile de muncă asigurate de stat şi antreprenorii particulari
se referă la dreptul la muncă ( orientare şi formare profesională ) la
un loc de muncă, dreptul de organizare sindicală şi negociere
colectivă.
Protecţia socială cuprinde dreptul şa protecţie socială, asigurarea
sănătăţii , dreptul la securitate socială.
Un protocol adiţional la Charta socială europeană ( intrat în vigoare
în 1998) oferă unor asociaţii patronale, muncitoreşti şi ONG uri
dreptul de a comunica Comitetului European al drepturilor sociale
încălcărilor Chartei.

România la Consiliul Europei

Ţara noastră a devenit membru al Consiliului Europei la data de 7


octombire 1993, odată cu depunerea de aderare la Statutul
organizaţiei.
Preliminar, Parlamentul României dobândise statutul de invitat
special la Adunarea Parlamentară A Consiliului Europei.
Până în prezent, România a semnat 18, şi a devenit parte la 75 de
instrumente juridice, internaţionale adoptate sub egida Consiliului,
cele mai important e fiind : Convenţia europeană a drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, Convenţia culturală europeană,
Convenţia pentru protecţia minorităţilor, Carta socială europeană.

Uniunea Europeană, de la o asociaţie de liber schimb la


superputere
Etapele istorice ale formării Comunităţilor Europene

39
Contextul istoric postbelic în Europa
După sfârşitul celui de-al doilea război mondial , statele vest
europene care erau democraţii occidentale –au urmărit să
depăşească şocul devastării matariale şi a perderilor umane
încercând să pregătească o reconstrucţie solidă a continentului.
Siguranţa statală şi stabilitatea democratică a sistemului politic
intern erau coordonatele fundamentale ale capitalelor vest europene
. Acestă stare de lucruri de „bine social” (prosperitatea şi siguranţa
populaţiei ) erau potenţial afectate de către doi factori partubatori: 1
militarsimul Armatei Roşii sovietice şi expansiunea ideologică în
vest a URS.S. şi 2 himera şi teama unui revanşism armat al
Germaniei denazificate
Eforturile de reconstrucţie europeană –prin refacerea economiilor
statelor afectate de război, reabilitarea infrastructurii , întărirea
coeziunii sociale,- au fost încununate de succes prin aplicarea
Planului Marshall ( după numele generalului american George
Marshall, secretar de stat care a solicitat programul de asistenţă
financiară) pus în practică printr-o reţea de împrumuturi americane
pentru ţările vest european.
Dup această strategie de refacere economică a continentului,
fruntaşii politici ai momentului ( italianul Alcide de Gasperi,
belgianul Paul Henry Spaak, britanicul Winston Churchill , dar şi
românul Grigore Gafencu s-au hotărât să fundamenteze un
mecanism de cooperare interguvernamentală – care nu înseamnă
transfer de competenţe de la nivel statal la cel european –ţările
rezumându-se la un spirit de cooperare şi un consens decizional15.
Pe aceste coordonate de bună vecinătate şi înţelegere reciprocă
apar trei organisme care vor conStrui nucleul viitoarei construcţii
comunitare europene: Organizaţia Europeană de Cooperare şi
Dezvoltare, Uniunea Europei Occidentale şi Consiliul Europei (
structură analizată de noi într-un capitol aparte al lucrării).

Organizaţia Europeană de Cooperare şi dezvoltare

15
Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, Instituţii *mecanisme Bucureşti, All Beck, p.3 ; Dumitru Mazilu
Integrarea Europeană. Drept comunitar şi instituţii Europene, Ed. LUmina Lex, 2001 p. 25-26.

40
Născută în anul 1948, această organizaţie şi-a bazat activitatea pe
împărţirea fondurilor financiare ale Plenului Marshall pentru actori
vest europeni.
După finalizarea schemei de asistenţă financiară –în anul 1952-
Organizaţia Europeană de Cooperare Europeană s-a transformat în
anul 1961 în Organizaţia (O.E.C.D.).
Prin întâlniri ministeriale anuale –comerţ şi buget finanţe -
OE.C.D. a activat în spiritul alinierii politicilor economice, creării
unei zone europene de liber schimb, dar şi al convergenţei
economiilor europene ( agenda Lisabona 2000) reuniunea/summitul
care urmărea stabilirea obiectivului ca U.E. să fie cea mai
performantă economie mondială, în detrimentul S.U.A., Japoniei şi
Chinei).

Uniunea Europei Occidentale

Coagularea intereselor comune europene despre care aminteam în


contextul epocii postbelice –s-a realizat sub forma unui angajament
multilateral „în 5” ( Marea Britanie , Franţa, Belgia, Olanda,
Luxemburg) , de colaborare economică şi militară sub forma unui
Tratat pe 50 ani cunoscut sub denumirea Uniunii Europei
Occidentale U.E.O.
După respingerea ratificării acestui –denumit în istoria diplomaţiei
Tratatul de la Bruxelles- de Adunarea Naţională a Franţei dominată
de către dreapta gaulistă16, U.EO. a funcţionat formal datorită
16
Liderul politic al dreptei conservatoare franceze generalul Charles de Gaulle aprecia că Europa de Vest ca
formulă de integrare nu trebuie să fie „supranaţională” ci o „Europă a partiilor” în care fiecare stat să exercite o
suuveranitate politică absolută, dar şi o apărare individuală bazată pe forţa sa militară ( în fapt, această viziune a lui
de Gaulle a condus retragerea Franţei din structurile politice decizionale ale NATO şi accederea la forţa militară
nuclrară „force de frape”.

41
competenţelor N.ATO care a devenit o alianţă de apărare colectivă
cu rol de asigurare a spaţiului de securitate ( teritoriile naţionale) al
statelor occidentale în cazul unui atac armat al unei puteri terţe17 (
art. 5 al Tratatului de Washington, semnat în 1949).
Organizaţia cu potenţial şi semnificaţie simbolică în timpul
Răboiului Rece, în anii 90 UEO a devenit în concepţia unor lideri ai
săi secretarul general Wim van Eckelen „ braţul înarmat” al NATO
în Europa.
În fapt, locomotiva integrării europene franco germană a dorit să
construiască un instrument militar continental prin formarea unor
contigente armate mixte ( franco-german, germano-spaniol)
denumite „Eurocorps” cu rol în gestionarea
Crizelor regional, umanitare ( de tip Bosnia, 1992-1995), sau cu
atribuţii de „forţe de menţinere a păcii” (peace keeping force) care
se întrerup între cei doi beligeranţi.
Această filozofie de acţiune politică a nivelului de secruitate şi
apărare colectivă al Uniunii Europene ( intitulată astfel după
intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la dat de 1
noiembrie 1993) s-a tradus prin aplicarea prevederilor tratatului
precizat mai sus, care stipula ca pilon comunitar şi al construcţiei
europene o politică externă şi de securitate comună ( PESC)
Doctrina politici externe şi de secruitate comune a apărut cao
necesitate strategică a arcelor de criză ale amnilor 90 ( primul război
din Golf, conflictul din Bosnia, criza kosovară) când recaţia
europeană a fost grevată de absenţa spiritului de unitate politică,
reacţie diplomatică şi abordare comună a acestor chestiuni.
Reuniunea Consiliului Nord Atlantic al Organizaţiei Tratatului
Atlanticului de Nord (N.AT.O.), de la Berlin (1996) a stabilit
conţinutul relaţiilor dintre UEO şi alianţa nord-atlantică. Prin
documentul final al reuniunii precizate mai sus se stipula că forţele
armate ale NATO şi contingentele militare multinaţionale UEO
înfiinţate în 1995 batalioanele EUROCORPS franco-germane,
germano-spaniole) sunt structuri interoperabile –cooperează între
ele pe tipuri de arme şi dincolo de apartenenţa naţională a soldaţilor
–definite ca separate, dar nu separabile.

17
Marea putere de referinţă care putea deveni agresivă militară şi ideologic era UR.S.S

42
Încercarea de a dobândi o autonomie strategică a Europei în
relaţia de securitate cu S.U.A. cu statul posesor al „scutului nuclear”
a însemnat un proces real „ de aplicare a celui de-al treilea „pilon”
al Tratatului de la Maastricht, politica externă şi se securitate
comună a U.E.
Astfel, în anul 2000, summit-ul european de la Marsilia a
consemnat înlocuirea reprezentativităţii U.EO.18 cu funcţia
desemnată de înalt reprezentant al U.E. pentru politica externă şi de
apărare comună, în persoană lui Javier Solana, fost secretar al
NATO.

1. Crearea unor structuri de cooperare vest-europene

La sf\r;itul anilor 40 ai secolului al XX-lea, politicienii din Europa


occidentală se gândeau la formele de colaborare economică şi
instituţională care să anihileze disputele teritoriale şi tensiunile
interstatele ( în special, se urmărea eliminarea rivalităţii istorice dintre
Franţa şi Germania, ca focar al izbucnirii celor două războaie mondiale).
În acest context istoric,, a apărut curentul integrării comunitare (
supranaţionale) prin care statele cedează suveranitate naţională la nivelul
unui organism care are o personalitate juridică distinctă.
Astfel, în 1950, un fost secretar general adjunct al Societăţii
Naţiunilor şi membru al echipei de specialişti a generalului Charles de
Gaulle, economistul francez Jean Monnet a aavansat ideea unei
comunităţi indeustriale franco-germane pe bazale siderurgiei din cele
două ţări.
Odată atins acest obiectiv al colaborării indutsriale Paris Bonn (
capitala Republicii Federale Germania) se putea elimina economia de
război şi producţia de armament germană, asigurându-se conversia spre
o industrie civilă.
Soluţia propusă de Jean Monnet –printr-un Memorandum - a
fost dusă mai departe prin Planul Schuman 19 de integrare europeană

18
Sistemul NATO cuprindea în anii 90 următoarele nivele de asociere: 1. membri efectivi ( cele 10 state membre
UE şi NATO), membri asociaţi ( state membre NATO( dar nemembre UE, parteneri asociaţi ( state care nu sunt
membre nici ale NATO nici de UE) şi state care au statut de observator
19
Robert Schuman a prezentat documentul la 9mai 1950, moment aniversat ca „ziua Europei”, moment al
începutului reconcilierii franco-germane şi începutul construcţiei instituţionale europene ( sau comunitare)

43
care a fundamentat nu numai reconcilierea naţiunilor franceză şi
germană aflate în război dar şi modelul integrării vest europene.
Ministrul de Externe francez, Robert Schhuman a fost
catalizatorulprocesului de integrare europeană, cancelarul vest german,
Konrad Adenauer fiind fascinat de acest proiect.
2. Apariţia sistemului Comunităţilor Europene

a. Crearea C.E.C.O. ( Comunitatea Economică a Cărbunelui


şi Oţelului

Pentru Planul Schuman de integrare europeană era o necesitate


istorică ca ţările vest europene să se alăture proiectului de
colaborare franco-german.

La invitaţia celor două state au răspuns pozitiv un actor latin (


Italia), dar şi ţările grupate regional în „Benelux”( Belgia,
Olanda, Luxemburg), iar Anglia a declinat acesdtă ofertă
politică, rămânând în poziţia sa izolată şi cu o relaţie spacială
britano-americană.
Prin Tratatul de la Paris privind instituirea Comunităţii
Economice a C’ărbunelui şi Oţelului ( C.E.C.O.) se
configurează baza juridică şi fundamentul politic pentru
cooperarea interstatală a celor şase ţări pe 50 de ani.
La nivel suprastatal exista o decizie supranaţională
emanată de Înalta tutoritate a CECO care ia hotărâri comune
pentru cele şase state în domeniul producţiei de cărbune şi
oţel.Dezideratele CECO erau următoarele: expansiunea
economică comună a statelor memebre, alinierea politicilor
siderurgice şi miniere a „sextetului” ( Franţa, Germania, Italia,
Belgia, Olanda, Luxemburg), dezvoltarea unui palier politico
instituţional prin constituirea Consiliului de Miniştrii şi
Adunării Parlamentare.

b. Tratatul de la Româa ( 1957). Apariţia C.E.E. şi


Euroatom

44
După eşecul constituirii Comunităţii Europene pentru
Apărare datorită respingerii acestui proiect către Parlamentul
francez ( 1954), sub autoritatea lui Jean Monnet – preşedintele
Înaltei Autorităţi a CECO –statele participante la acest sistem
de cooperare instituţională, au ajuns sistem de cooperare
instituţională, au ajuns la concluzia că nu domeniul militar
este primordial pentru spiritul uniunii europene, ci sectorul
economic.
În fapt, mediul istoric al anilor 50 nu înregistra creşterea unui
sentiment de revanşă german împotriva puterilor europene
învingătoare.
Pentru a asigura succesul strategiei reconstrucţiei Europei de
Vest, devastată de război şi asigura o stare de prosperitate
naţiunilor occidentale, Jean Monnet împreună cu alţi lideri
integraţionişti ca belgianul Paul Henry Spaak, italianul Alcide
Gasperi, germanul Konrad Adenauer a lansat conceputul unei
asociaţii europene de liber schimb ( comerţ şi realţii
economice fără taxe vamale) şi a unei pieţe economice
comune continentale.
Această tendinţă de liberalism economic fără bariere
vamale se construia pe ideile economistzului austriac
Friederich List ( secolul al XIX lea-) şi spiritul „Şcolii de la
Manchester” ( Adam Smith şi Davisd Ricardo) secolul al
XVIII lea).
Obiectivul unui spaţiu economic liber, fără taxe
vamale a fost transpus într-o formă juridică prin Tratatul de
constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE)
Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (EUROATOM), acte semnate la 25 martie 1957 la
Roma , cu durată nelimitată.
Dincolo de ţelul cooperării comune economice, Tratatul de
la Roma ( 1957) a adus şi o dimensiune instituţională prin
apariţia Comisiei Europene, Consiliul de Miniştri,
Parlamentul, Curtea de Justiţie.
Dacă Tratatul Comunităţii Economice Europene /
C.E.E.) urmărea realizarea unei uniuni vamale a pieţei
economice interne, Tratatul EURATOM preconiza

45
exploatarea concertată a energiei atomice şi utilizarea acesteia
în scopuri paşnice.
Prin acest mecanism de cooperare, creşterea economică
a statelor membre, a fost remarcabilă în anii 60-70, în
condiţiile creării şi A Asociaţiei Economice de Liber Schimb
(A.E.L.S.) prin contribuţia Marii Britanii, Danemarcei,
Austriei, Danemarcei, Elveţiei şi Suediei.
O coerenţă politică şi instituţională a comunităţilor
europene s-a asigurat prin Tratatul de la Bruxelles privind
fuziunea excutivelor ( 19659 CECO, CEE şi EURATOM.
Deşi aveau o personalitate juridică autonomă, cele trei
comunităţi beneficiază de instituţii comune: Comisia
Europeană, Consiliul Comunităţilor Europene, Curtea
Europeană de Justiţie şi Adunarea Parlemantară ( ulterior
denumirea va fi transformată în Parlamentul European).

c. Prima extindere a Comunităţii Europene


Satisfacerea obiectivelor de mare putere economică ale
Marii Britanii nu a putut fi făcută prin sistemul AELS care
nu oferea debuşeu comercial suficient pentru mărfurile
engleze.
Opoziţia Franţei faţă de accederea Londrei în structurile
C.E.E. ( în special, reticenţa preşedintelui Charles de
Gaulle) a amânat până în 1972 admiterea Angliei în CEE.
În acelaşi moment cu Marea Britanie au aderat Danemarca
şi Irlanda, Europa devenind „a celor 9”.
După aderarea celor trei şări ( Marea Britanie,
Danemarca, Irlanda) în 1974 s-a creat Fondul European
pentru dezvoltare regională pentru asistenţa financiară a
statelor cu infrastructură şi ramuri industriale mai puţin
dezbvoltate.
Pentru a omogeniza mai bine decizia instituţională a
comunităţii europene s-a îmbogăţit cu un organism eficient,
Consiliul European ( reuniunea de la Paris, 1974) la
propunerea preşedintelui francez Valery Giscar d’Estaing)
care grupa reunirea şefilor de stat şi guvern ale statelor
membre de două ori pe an.

46
După dificultăţi legate de problema subvenţiilor
agricole pentru statele europene-folosite de Franţa, fapt ce
nemulţumea Anglia în anii 80, s-a produs a doua extindere
a C.E.E. prin admiterea Greciei (1981) şi a statelor latino-
mediteraneene Spania şi Portugalia 1986)
Prin fondurile structurale bine integrate în dinamica
economiilor naţionale , cele trei ţări –şi-au dezvoltat
infrastructura, serviciile, turismul industriile alimentare.
După extinderea C.E.E. cu actori statali mediteraneeni(
Grecia, Spania, Portugalia), „Piaţa Comună” europeană
avea nevoie de câteva reforme instituţionale care să
armonizeze politicile comunitare-în special, ce agricolă,
unde Franţa dorea un protecţionism pentru agricultura sa –
şi să întărească pârghiile legislativului european.
Ca bloc economic, C.E.E. a avut o perioadă de recesiune
fiind întreruptă de economiile Japoniei şi S.U.A. ( structura
relaţiilor internaţionale în anii 80 s-a determinat pe o
tripolaritate economică: statul major, superputerea
americană şi „Piaţa Comună” europeană.
Astfel, Actul Unic European a fost un act juridic care a completat
Tratatul fundamental de la Roma ( 1957) prin aprofundarea schimburilor
economice ca semn al funcţionării pieţei unice, politica de cercetare şi
dezvoltare, extensia formulei de vest majoritar înn Consiliul C.E.E.20
Pe linia acestor transformări instituţionale şi concertări
economice, Acordul de la Bruxelles (1986) a urmărit eficientizarea şi
rentabilizarea economiilor naţionale prin gestionarea corectă, pe proiecte
a fonsurilor de ajustare structurală pentru regiunile
C.E.E. rămase într-o stare de semidezvoltare ( Spania, Portugalia)
datorită unor experienţe politice autoritare şi efectelor franchismului şi
salarismului21.
Din punctul de vedere al temelor comunitare şi de articulare a
unei strategii instituţionale coerente, în 1988, s-a adoptat la Consiliul
European de la Bruxelles care a adoptat „pachetul Delors” după
numele preşedeintelui Comisiei Jaques Delors) care prevedea

20
Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, Bucureşti, All Beck, 2005, p. 16, O Ţinca, Drept comunitar general,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1999, p. 14.
21
Spania a cunoscut o dictatură longevivă a generalului Franco. Portugalia- de asemenea – a traversat o perioadă de
regim autoritar condus de Antonio Salazar, dictatură sfârşită prin „revoluţia garoafelor ( 1974)

47
accelerarea liberului schimb între statele vest-europene şi crearea
Uniunii Economice şi Monetare ( UEM).

Finalizarea construcţiei europene: Tratatul de la Maastricht

Motorul integrării vest europene format din Franţa şi


Germania a determinat o poziţie pozitivă a altor puteri ale CEE (
Spania, Italia, Marea Britanie) pentru a transforma comunitatea
europeană dintr-o uniune de liber schimb şi cooperare
interguvernamentală într-o uniune politică, economică şi monetară, un
pol de putere, chiar o superputere, denumită Uniunea Europeană (
sintagmă utilizată după 1 noiembire 1993 când toate statele C.E.E. au
ratificat Tratatul de Pace de la Maastricht).
Prin două conferinţe interguvernamentale s-a produs un proiect de
modificare a tratatelor constitutive ale C.E.E. ( Paris,1951)Roma
1957) schiţă juridică care a fost adoptată prin Tratatul privind Uniunea
Europeană( semnat la Maastricht, 1992) fundament juridic pentru o
nouă identitate politică şi economică.
În fapt, tratatele constitutive sunt îmbogăţite prin noi concepte: piaţa
unică, cetăţenia europeaqnă, integrarea economică, politica externă şi
d4e securitate comună, subsidiaritate.
În literatura de specialitate, structura tratatului este comparată cu un
„templu” dintr-un „fundament” ( componenete: cetăţenia europeană,
piaţa unică, politica externă comună) şi trei „ coloane”,„piloni” (
„pillars”, în limba engleză) definiţi prin: 1 componenta comunitară,
politică; 2. dimensiunea interguvernamentală legată de o politică
externă şi de securitate comună; 3. politici de justiţie (legislative) şi de
afaceri interne ( siguranţă şi ordine publică).
În preambulul Tratatului de la Maastricht (1992) şi la articolul
6 enunţate o serie de principii de circulaţie a indivizilor, mărfurilor şi
capitalurilor, respectarea drepturilor omului, statul de drept ( domnia
legii „rule of law”).
Pilonul comunitar defineşte „Comunitatea Europeană” fiind
fundamentat pe principiul subsidiarităţii ( statele naţionale cedează
elemente de suveranitate naţionale către instituţiile comunitare de la

48
Bruxelles22, ideea cetăţeniei europene, pe uniunea economică şi
monetară, cooperareea specializată pe sectoare ( cultură, cercetare,
protecţia consumatorului).
Al doilea pilon al sistemului juridic al Tratatului de la
Maastricght se referă la strategia de politică externă şi securitate
comună care în condiţiile unor crize intraeuropene (războiul din
Iugoslavia, mai exact criza bosniacă 1992-1995) sau conflicte regionale
( Irak –Kuweit, 1991;Orientul Mijlociu şi precesul Oslo din prima
jumătate a anilor 90) era foarte necesară pentru o aliniere a
diplomaţiilor naţionale şi o concertare a guvernelor în probleme
spinoase aflate pe agenda europeană.
Mai mult, acest concept de politică externă şi securitate
comună a avut şi o subdiviziune apărarea comună ( colectivă) a
statelor europene în cazul unui atac al unui stat terţ, alianţe sau coaliţii,
dar şi posibilitatea constituirii unei forţe militare multinaţionale
capabile să intervină sau să joace un rol de „ trupe de menţinere a
păcii”( peace keeping force) pe teatre de conflict aflate pe continent sau
în imediata sa vecinătate.
Reacţia politică comună pentru asigurarea securităţii colective
a statelor U.E. ( siguranţa teritoriului, societăţii şi naţiunii fiecărui stat
european este indisolubil, legate de siguranţa celorlalte state semnatare
ale Tratatului de la Maastricht) şi închegarea unor contingente
„Eurocorps” ( batalioanele franco- germane, germano spaniole în 1995-
1996) au configurat autonomia strategică a Europei în raport cu S.U.A.
care au protejat continentul cu umbrela nucleară şi pactul nord-atlantic
(NATO).
După ratificarea Tratatului de la Maastricht, efortul de
adâncire şi perfecţionare a instituţiilor comunitare ( Comisia
Europeană, Parlamentul eruopean) a crescut, dar realizarea obiectivului
uniunii economice europene ( primul pilon al documentului semnat în
1993) cu o piaţă unică şi politică comercială comună, rămânea
constanta efortului politic a statelor U.E.
Statele reunite în AELS ( Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb) au semnat cu ţările U.E. un acord care să înfăptuiască Spaţiul
Economic European (1995).

22
Pe linia eurosceptimismului, mulţi critici au vorbit de tirania „ birocraţia de la Bruxelles” sau a „ eurocraţilor” din
capitala instituţiilor C.E.E.

49
Progrsiv, o serie de state membre AELS, ca Finlanda, Suedia,
Austria- ţări cu vocaţie de neutralitate şi un sistem social bazat pe
justiţie, solidaritate internă-au demarat negocierile pentru integrarea în
U.E., semnând Tratatele de aderare în 1995.
Pe lângă acest „bloc teuton” al Uniunii Europene ( experesia
profesorului Guido Lenzi, expert în problematica integrării), Norvegia
nu a putut ratifica Tratatul prin referendum- dar Oslo este un
actorinportantîn dinamica Spaţiului Economic European (S.E.E.) –iar
Islanda şi Liechtenstein nu au dorit o aderare în UE, rezumându-se la
participarea lor în sistemul de schimburi al S.E.E..
Un alt stat membru AELS Elveţia nu a agreat intrarea în S.E.E.,
dar întreţine o relaţie specială cu U.E. prin prisma circulaţiei mărfurile
europene pe teritoriul statului helvet.
De o mare importanţă pentru aplicarea Tratatului de la
Maastricht s-a situat Tratatul de la Amsterdam care a completat creativ
şi eficient prevederile documentului semnat în 1992.
Tratatul de la Amsterdam (1997) a preconizat accelerarea liberei
circulaţii a persoanelor, cetăţeni ai U.E. adaptarea instituţiilor
comunitare la problematica extinderii Uniunii spre Est. De asemenea,
s-a introdus un nou concept, cooperarea întărită 23 care monitoriza
parcursul fundamentării uniunii economice şi monetare ( U.E.M.),
dar şi cooperarea structurilor de siguranţă şi ordine publică ( pilonul
politicilor de justiţie şi poliţie). Printre obiectivele majore ale Uniunii
Europene, de o mare importanţă au fost au fost realizarea uniunii
economice şi monetare UEM
Uniunea Economică era realizată într-o proporţie fundamentală la
nivelul anului 1998 prin eliminarea tuturor tarifelor vamale
intereuropene ( dintre statele membre UE), liberalizarea comerţului şi
circulaţiei mărfurilor, acordarea fonsurilor structurale cu proiecte de
dezvoltare ( infrastructură, servicii, industrie, agricultură) reducerea
deficitului bugetar.
Din unghiul practic al realizării uniunii monetare, moneda de
scont ECU- pentru calculul plăţilor sin structura bugetului UE a fost
transformată în etalonul monetar „euro”.
La Consiliul european de la Bruxelles (1998), raportul
Institutului Monetar European ( înlocuit cu Banca Centrală Europeană)

23
Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, p. 22.

50
şi analiza Comisiei Europene, ale UE că, din ianuarie 2002 toate statele
membre ale UE vor trece la utilizarea menedei unice europene( cu
exceţia Danemarcei, Suediei şi MARII Britanii).
La Consiliul euorpean de la Bruxelles (1998), raportul Institutului
Monetar European ( înlocuit cu Banca Centrală Europeană) şi analiza
Comisiei Europene, a indicat că, din ianuarie 2002 toate statele
membre ale U.E. vor trece la utilizarea monedei unice europene ( cu
excepţia Danemarcei, Suediei şi Marii Britanii).
În relaţiile externe ale Uniunii Europene un rol important l-avut
procesul Barcelona, după summit-ul european ţinut în capitala
Catalaniei (1995). Aici s-a stabilit o reţea de acorduri economice ( de
reducere a plafonului vamal, intrarea preferenţială a unor mărfuri) cu
statele din zona Maghrebului –Marakesh ( Maroc, Algeria, Tunisia,
Egipt), dar şi o colaborare politică extinsă antiterorism, dooarece unele
state din acestă regiune au pe teritoriul lor formaţiuni teroriste ( Frontul
Islamic al Salvăii –Algeria, Gamma-Al Islamza, Juhadul egiptean –
Republica Arabă Egipt). Acest proces Barcelona are cooperarea dintre
statele de pe ambele ţărmuri ale Mării Mediterane în domeniul
economiei, politicii, securităţii (combaterea trorismului, controlul
flucului de imigranţi ilegali în UE.).
Dincolo de „adâncirea” procesului de integrare europeană, care
însemna perfecţiunea instituţiilor comunitare, un alt fenomen important
era dialogul politic cu Europa de Est, declanşându-se o strategie
treptată de integrare şi „lărgire” a U.E. spre Răsăritul continentului.
O primă etapă istorică a extinderii spre spaţiul fostelor state
comuniste a fost reprezentată de seria de acorduri de asociere între
Uniunea Europeană şi aceste ţări, după cum urmează: Turcia (1987),
Cipru, Malta (1990) Ungaria, Polonia (1994), Bulgaria, România,
Slovacia, Estonia, Letonia(1995), Cehia, Slovenia (1996).În această
adiţie progresivă a actorilor decomunizaţi, remarcăm obţineerea
statului de „stat asociat la UE”. a grupului de la Vişegrad” ( Cehia,
Slovacia,Polonia, Ungaria) şărilor baltice, balcanice în abordarea
geopolitică România era o ţară central-europeană „aproape de
Balcani”) şi o fostă republică iugoslavă ( Slovenia).
Dar momentul important pentru baza politico-juridică a
integrării statelor estice se referă la aşa numitele „criterii de la
Copenhaga”.

51
Astfel, Consiliul European de la Copenhaga a definit un set de
cerinţe (criterii) care trebuiau respectate de statele asociate la U.E.
pentru integrarea deplină în Uniunea Europeană.
a. criteriul politic: stabilitatea şi funcţionalitatea instituţiilor
politice, democraţia multipartidistă, drepturile omului şi
protecţia minorităţilor.
b. Criteriul economic: asigurarea unei economii funcţionale
care să fie aptă pentru concurenţa de pe piaţa europeană; de
asemenea, statele asociate trebuie să-şi armonizeze legislaţia
la acquis-ul comunitar ( sistemul juridic) al Uniunii
Europene, iar ţărilecentrale şi est europene intrau în
procedura de negociere pe capitole de aderare în U.E.
c. Consiliul European de la Essen (1994) a fundamentat o
strategie de preaderare pentru statele centrale şi este
eruopene, finanţată pe baza fondurilor PHARE (acronim
care reprezintă ajutorul bănesc pentru Polonia şi Ungaria
lansat de Occident îmn 1989 –Poland and Hungaria for
Assitance and Restrcuturing of Economy) extinse pentru
toate ţările decomunizate. Pe linia „criteriilor de la
Copenhaga”, reuniunea de la Essen a proiectat un „dialog
structurat” cu Europa de Est pentru îndeplinirea cerinţelor
politice şi economice, introducându-se chiar o „foaiede
parcurs” ( road map) acceptată se statele răsăritene asociate
la U.E.
d. În 1997, Consiliul European de la Luxemburg operează
diferenţe la nivelul dezvoltărilor politico-economice ale
statelor politico-economice ale statelor candidate prin
identificarea unui prim bloc, numit „grupul de la
Luxemburg” format din Cehi, Polonia, Ungaria ( grupul de
la Vişegrad), Estonia ( stat baltic dezvoltat economic) şi
Slovenia( fostă republică iugoslavă cu creştere mare a
economiei).
La nivelul cooperării interstatale, după o propunere a
ministrului de Externe francez Hubert Vedrine s-a instituit
un sistem la conferinţelor europene, reuniuni unde se
discutau stadiile integrării pe obiectivele strategiile ale

52
Tratatului de la Maastricght şi condiţiile/temele de integrare:
justiţie, afeceri interne.
În baza acestui traseu procedural s-au demarat
negocierilor de aderare cu Grupul de la Luxemburg, cu
aplicabilitatea aquis-ul comunitar ( sistemul legislativ
adoptat de dreptul intern al statelor condidate).
Monitorizarea criteriilor de la „Copenhaga” era făcută
de Comisia europeană care întocmea un raport anual înaintat
Consiliului european.
La summit-ul U.E. de la Berlin, la iniţiativa franco-
germană s-au constituit două nivele de asistenţă financiară
conform unei strategii de preaderare: a. fondurile ISPA care
cuprind mijloace financiare pentru infrastructură şi protecţia
mediului şi b. Fondurile SAPARD pentru modernizare
agriculturii cu accente pe dezvoltarea microfermelor.
Reuniunea la vârf a Consiliului european de la Helsinki (
1999) a deschis seria unui dialog interguvernamental cu
statele din „second wave” ( al doilea val) de lărgire a U.E.
(România, Bulgaria, Slovacia, Letonia, Lituania, Malta) ţări
care au format „grupul de la Helsinki”.
Obiectivul acestui demers interguvernamental era
deschiderea negocierilor pentru aderare la U.E. cu acest
nucleu de state ( Consiliul European de la Laecken, 2001).
Prima lărgire în Europa de Est a U.E. cu aduţia,
integrarea statelor decomunizate s-a decis la Cobsiliul
European de la Copenhaga ( 2002) când s-au anunţat
încheierea negocierilor de aderare cu zece state: Malta,
Cipru, Cehia, Slovacia, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia,
Ungaria, Slovenia ( statele baltice, grupul de la Vişegrad ţară
din fostul spaţiu iugoslav şi cele două state insulă din
Mediterană).
Tratatele de aderare au fost semnate la Atena ( aprilie 2003)
iar în 2004, statele precizate au devenit membre cu drepturi
depline.

Procesul ireversibil de lărgire spre est al U.E. s-a accelerat,


când România şi Bulgaria au demarat negocieri cu Uniunea

53
Europeană (2002) pentru toate cele 26 de capitole de
aderare.
După sfârşitul negocierilor pentru capitolele de aderare : spre
exemplu: agricultură, comerţ, transporturi, mediu, sănătate,
educaţie, protecţia consumatorului, în decembrie 2004 aceste
discuţii aplicate între echipele de negociatori s-au încheiat.
În aprilie 2005, Bulgaria şi România au semnat Tratatul de
aderare la Uniunea Europeană, rămânând în suspensie
„steguleţele roşii” pentru anumite sectoare dacă erau
deficienţe administrative şi cu evoluţii nerentabile, sau
clauza de salvgardare în cazul în care îndeplinesc condiţiile
precizate în negocierile contractelor de aderare. Astfel, la 1
ianuarie 2007, România şi Bulgaria au fost primite cu
drepturi depline în Uniunea Europeană.
În componenţa U.E. pot intra state care practică
democraţia pluralistă şi economia de piaţă. Uniunea
Europeană devenind o „uniune a popoarelor” care aderă la
principii şi valori comune ( libertatea civilă, egalitatea
juridică a cetăţenilor, statul de drept, drepturile omului,
justiţia socială, solidaritatea umană). Dezideratele U.E. sunt
acelea de a promova pacea între state, bunăstarea cetăţenilor
printr-o economie socială de piaţă dezvoltată, îmbunătăţirea
politicii ecologice, libertatea de circulaţie a persoanelor,
produselor, serviciilor şi capitalului.
Tratatul de la Nisa (2001) a urmărit perfecţionarea
instituţiilor comunitare, din perspectiva lărgirii Uniunii la
„27” de state dar şi acceptarea „principiului integrării
diferenţiate”. În continuare vom analiza într-o dinamică
esenţială atribuţiile, structura, cumunicarea comunitară a
principalelor instituţii europene.
Instituţiile Uniunii Europene
Prin Tratatul de la Maastricht (1992) şi transformarea
Uniunii Europene într-un pol de putere (unii analişti vorbesc
de o superputere) sistemul instituţional al acesteia a devenit
unic fiind denumit sistem comunitar.
Structura sistemului instituţional al U.E.se defineşte prin
Comisia Europeană (care cosntruieşte şi aplică politicile

54
Uniunii: agricolă, externă, de securitate etc) , Consiliul U.E.
de decizie comunitară, organism care se orientează pe baza
propunerilor Comisiei, Parlamentul European, care afost la
origine cu rol consultativ dar care are acum un rol important
în procesul de luare a deciziilor; Curtea Europeană de
Justiţie aprecieză actele şi documentele U.E.Curtea de
Conturi cu rol de control a bugetului european.

Comisia Europeană
Comisia europeană este formată din 25 de comisari
desemnaţi de către statele membre care trebui esă aibă
independenţă şi echidistanţă faţă de toate statele membre
U.E..
Procedura de numire a Comisiei europene este codificată
şi precizată de Tratatul de la Nisa ( 2001); 1. Consiliul
european decide asupra unei personalităţi pentru funcţia de
preşedinte al Comisiei, iar Parlamentul avizează această
nominalizare; 2. Consiliul U.E. pe baza principiului
majorităţii calificate, numeşte comisarii pe baza propunerilor
statelor naţionale; 3. comisarii desemnaţi sunt supuşi
aprobării de către Parlamentul european.
Comisarii sunt unul sau doi din fiecare şară, mandatul
lor este de 5 ani, pot fi aleşi din nou / reeligibil) , dar nu pot
fi demişi de către guvernele ţărilor deşi au fost recomandaţi
de către executivele naţionale.
Demiterea unui comisar poate să fie făcută de către
Curtea Europeană de Justiţie, iar Comisia ca organism
colegial –comisarii au un statut egal între ei-poate fi demisă
de Parlamentul European prin moţiunea de cenzură.
Atribuţiile Comisiei europene se circumscriu la un
nivel clasic, prin aceea că ea este „gardianul tratatelor”
deoarece veghează la respectarea prevederilor tratatelor
institutive ( Tratatele de la Paris şi Roma) de către statele
membre.
Dacă un stat nu respectă prevederile comunitare,
Comisia notfică statului obligaţiile ce decurg din tratat, dacă
statul respectiv nu se conformează Comisia pregăteşte un

55
document intitulat „opinie motivată” prin care se precizează
o perioadă de timp ca statul atenţionat să respecte obligaţiile
ce decurg din calitatea de membru al Uniunii.
În cazul absenţei unor efecte concrete după aceste
acţiuni, Comisia informează Curtea Europeană de Justiţie
care poate emite o hotărâre judecătorească de obligare pentru
statul aflat în culpă juridică. O altă prerogativă importantă a
Comisiei se referă la rolul de organ executiv al Uniunii
Europene care pune în aplicare deciziile Consiliului
european sau hotărârile comune ( codecizie) pe care
Consiliul European.
Pentru a materializa puterea sa executivă –de punere în
practică a deciziilor Comisia Europeană poate emite
regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize.
Potrivit tratatelor institutive, Comisia europeană are şi
atribuţii de executare în domeniile: bugetar ( asigură
execuţia bugetului ) uniunii vamale, piaşa comună,
monitorizarea fondurilor comunitare.
O altă atribuţie a Comisiei este legată funcţia
legislativă pentru „primul pilon” al Tratatului de la
Maastricght ( legate de Comunităţile Europene, cetăţenia
europeană, drepturile omului , mediu(. Pentru al „doilea
pilon” –politica externă şi de securitate comună PESC a UE
al Tratatului de la Maastrcht Comisia este asociată
Consiliului U.E., iar pentru al treilea pilon jusţieţie şi afaceri
interne (JAI)- execurtivul european împarte acestă temă cu
guvernele naţionale.
În procesul de luare a deciziilor în interiorul dispozitivului
structural al U.E Consiliul Uniunii sau împreună cu
Parlamentul european adoptă acte comunitare doar după
propunerile tehnice înaintate de Comisie.
Atributul normativ propriu ( iniţiativă de a se emite
directive, recomandări, decizii sau avize) al Comisiei este
constituit din:
1. competenţe de decizie în domeniul CECO
2. procedura de configurare a deciziilor comunitare în
domenii specifice şi originare ale C.E.E. ( Piaţa

56
Comună) ca: Uniunea vamală ( „liber schimbul”) şi
concurenţa.
3. nivelul de normativitate ( adoptare de decizii) care este
subordonată celei a Consiliului U.E.

Conducerea ( leadership-ul) Comisiei este formată din a.


preşedintele în relaţiile cu alte instituţii comunitare şi alte
state/organizaţii) care este un factor public şi politic
numele Comisiei poartă numele şefului ei în comunicarea
jurnalistică: Comisia Delors, Comisia Sannter, Comisia
Prodi, Comisia Barroso
b. vicepreşedinţii în număr de doi, aleşi dintre absenţei
preşedintelui.
Biocraţia Comsiei ( numită prin prisma forţei
administrative eurocraţie) este asigurată de 36 de direcţii
generale (D.G., cu aproximativ 21000 de persoane iar
dispozitivul tehnico- juridic de acte comunitare al Comisiei
se cifrează aproape de 6000 de documente pe an.

Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene se mai numeşte Consiliul de


miniştri, terminologie mai adecvată deoarece uneori poate
fi confundat cu consiliul European, formula de revenire
intercomunitară a şefilor de stat, guvern şi miniştrii de
Externe din statele membre ale Uniunii.
Consiliul U..E. are o componentă majoră pentru probleme
strategice comunitare, prin activitatea Consiliului General
care se reuneşte lunar. Pentru a acoperi analiza unor
domenii specifice, Consiliul U.E.. are în structura sa şi
consilii specializate.
În corelaţie cu problema conducerii Consiliului U.E.,
avem o preşedinţie rotativă din 6 în 6 luni, de la ţară la
ţară.
Astfel avem „preşedinţia belgiană”, preşedinţia italiană,
„preşedinţia franceză” a UE.

57
Pentru a avea continuitate luarea deciziilor –în special
pentru politica externă şi de securitate comună (PESC) se
instituie un mecanism de conducere tripratid – „troia
comunitară”” compusă din fostul preşedinte, preşedintele
în exerciţiu şi viitorul preşedinte.
Prin proiectul de Constituţie din 2003 s-a avansat
propunerea lui Joshka Fisher, ministrul de externe german
de a avea funcţia de „preşedinte al Uniunii Europene” ales
de către şefii de stat sau guvern ai ţărilor membre.
Preşedintele Consiliului Uniunii Europene încearcă să
realizeze când sunt antagonisme între statele membre şi
reprezintă U.E. în realţiile internaţionale.
Prerogativele Consiliului U.E. se referă la atribuţiile
legislative, competenţe esenţiale în domeniul PESC justiţie
şi afaceri interne (JAI) aprobarea bugetului, coordonarea
politicilor economice ale U.E., propunerea de membri
pentru alte organisme comunitare.
Sarcinile legislative ale Consiliului sunt acum aproape
împărţite la paritate cu Parlamentul european, prin faptul
că se emit cu valoare normativă (regulamente, directive)
incluse în dreptul comunitar derivat, care completează
dreptul tratatelor UE.
Prin atribuţia legislativă, Consiliul U.E. poate revizui
tratatele comunitare şi institui prevederi de
constituţionalitate (alegerea europarlamentarilor prin
sufragiu universal de electoratul naţional al statului
membru).
Un alt segment de responsabilitate al Consiliului U.E. se
referă la coordonarea politicilor economice.
În structura strategiei politice a U.E sunt două tipuri
de politici comunitare: a. politicile comune conduse de
către instituţiile comune şi b. politicile de armonizare duse
de către statul naţional dar atent supravegheat de Consiliu
pentru a nu contraveni tratatelor şi legislaţiei U.E.
Mecanismul de coordonare şi de monitorizare a
politicilor naţionale în spiritul prevederilor tratatelor
europene se face prin executivele statelor din U.E. Pe

58
palierele politicii externe şi de securitate comune, justiţiei
şi afacerilor interne Consiliul asigură relaţia
interguvernamentală şi autorizează deschiderea
negocierilor de aderare cu alte state.
Pentru prerogativa bugetară, Consiliul U.E.
colaboarează cu Parlamentul european, iar atribuţia de
propunere a unor membri în alte organe comunitare (
Comitetul Economicşi Social, Curtea de Conturi) o
exercită singur în plenitudinea atribuţiilor sale de numire.

Parlamentul European
Iniţial segmentul parlamentar al C.E.E. a fost denumit
„Adunarea Generală”, iar din anul 1962 această instituţie
şi-a transformat numele în acela de „Parlament” iar după
legiferarea Actului Unic European ( Luxemburg, 1986)
Parlamentul european s-a apropiat de funcţia de legislativ
cu un parlament naţional.

Organizarea internă a Parlamentului european (PE)

Parlamentul european are o dimensiune reprezentativă prin


faptul că este compus din trimişi din toate statele membre
ale UE.
Pe fondul lărgirii Uniunii Europene din ianuarie
2007 Parlamentul va conţine un număr mai mic de
parlamentari din statele mari (spre exemplu în 2004,
Gemania avea 99 de parlamentari ) norma de reprezenatre
pentru puterile majore ale UE fiind convenită pentru un
parlamentar la 800000 de locuitori.
Parlamentarii aleşi prin vot universal direct în statele
lor sunt afiliaţi unui grup politici ca Grupul Socialiştilor
Europeni, partidul Popular, Grupul Partidului Liberal,
Grupul Verzilor, Grupul Tradiţie –Suveranitate Integritate.
Pentru a forma un grup parlamentar numărul minim de
parlamentari trebuie să fie de 19, şi să reprezinte 1/5 din
ţările Uniunii Europene.

59
În fruntea Parlamentului European se află un
preşedinte ( după spaniolul Joseph Borell acum este şef al
legislativului comunitar a fost ales germanul Hanz Gert
Pottering) 14 vicepreşedinţi şi 5 chetori, care formează
Biroul PE. Activitatea specilizată a parlamentarilor se
desfăşoară în 17 Comisii care sunt structuri care prepară
decizia pentru votul final din plen.
Prerogativele Parlamentului European

Cea mai importantă funcţie a PE este aceea de control a


activităţii instituţiilor comunitare şi acest atribut se exercită
prin interpelări parlamentare la adresă Comisiei europene
sau Consiliului U.E, dezbaterea punctuală reportului anual
prezentat de preşedintele Comisiei , pune în dezbaterea
plenului o problemă politică, economică generală,
instituirea comisii de anchetă pentru vegherea respectării
drepturilor şi obligaţiilor comunitare.
În cazul unor ilegalităţi decurse din violarea
tratatelor constitutive, Parlamentul european poate sesiza
Curtea Europeană de Justiţie.
Pentru controlul eficient al executivului comunitar,
PE poate iniţia şi adopta o moţiune de cenzură la adresa
Comisiei, act care poate fi adoptat dacă sunt întrunite
voturile a 2/3 din numărul parlamentarilor europeni.
Din punct de vedere legislativ, Parlamentul european
exercită două competenţe;a. emiterea de avize ( deoarece
Comisia iniţiază o propunere, Parlamentul avizează, iar
Consiliul UE hotărăşte).
Avizul conform este atunci când Consiliul U.E doreşte
evaluarea Parlamentului într-o problemă importantă, iar
avizul consultativ este solicitat în principiu, dar se poate
trece peste concluziile sale dacă decizia Consiliului U.E.
este luată în unanimitate.

Avizul poate deveni facultativ, când normativele tratatelor


europene nu precizează consultarea obligatorie a
Parlamentului european.

60
O singularitate procedurală în cadrul instituţiilor se referă
la codecizie prin care Parlamentul european şi Consiliul
U.E. trebuie să ia o decizie comună în planul adoptării
legislaţiei comunitare.
Un alt set de atribuţii ale PE sunt definite de adoptarea
bugetului: la propunerea Comisiei, Parlamntul aprobă
bugetul care este adoptat de Consiliul U.E.
De asemenea, Parlamentul aprobă descărcarea de
gestiunea Comisiei, după finalizarea unui exerciţiu anual
bugetar.

61
Bibliografie Selectivă

1. N.A.TO. Ce este. Ce va fi . Noua Europă şi securitatea statelor mici Bucureşti,


Institutul Român de Studii Internaţionale, 1996.

62
2. Graham Evans, Jeffrey Newnham, Dicţionar de relaţii internaţionale Bucureşti,
Ed. Universal Dalsi, 2001
3. Werner Bauwens, Luc Reycher, Arta prevenirii conflictelor, Bucureşti, 1996
4. Philippe Moreau Defarges , Organizaţiile internaţionale contemporane, Iaşi,
Institutul European, 1998.
5. România şi politica de alianţe, Bucureşti, Institutul Român de Studii
Internaţionale, 1995
6. Joshua S. Golstein, International Relations, New York, Longman, 2004

63