Sunteți pe pagina 1din 85

Noua ProVincia Corvina / ediţie aniversară – 15 de ani de editare

Apare sub egida morală a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timişoara
Fondator Eugen Evu. Redactori coordonatori: Ion Urda ( România) Muguraş
Maria Petrescu ( Diaspore).
Tehnoredactare- procesare : Florentin Smarandache, Ion Urda şi Ovidiu Stoian
Traduceri: Elena Daniela Sgondea, ( italiană), Muguraş Maria Petrescu ( engleză,
franceză). Colaboratori permanenţi externi: Florentin Smarandache ( USA), George
Roca-Australia-,dr. Honoris Causa Maria Teresa Liuzzo, acad. Angelo Manitta (
Italia) .
Parteneriate: AsCUS- Provincia Corvina; Consiliul Judeţean Hunedoara;
Sebastian Bara, manager Biblioteca Judeţeană Ovid Densuşianu. Nici acest număr nu
a fost sprijinit financiar de vreo instituţie.
Varianta online : prof. univ. dr. Florentin Smarandache, U.S.A.
* Revista este distribuită gratuit în ţară şi străinătate*

ISSN: 1841- 4478

1
• PRELUDIU PARADOXIST
( fragment din presa zonală de Monalise Hihn, jurnalistă)

2
Doar două pagini din cele 460 ( patru dosare D.U.I.) în care unul dintre cei multi, îl turna pe
eugen evu la securitate( Arhivele C.N.S.A.S. Bucureşti; cele din Hunedoara au fost arse după
22 dec. 1989, în curtea miliţiei.

Folclor din Nord

NU-I LUMINĂ NICĂRI

Nu-i lumină nicări,


C-or murit toţi oamenii.
Numa’ la mândruţa me,
Arde lompa ca ş-o ste’,
C-o gândit c-oi merj’ la ie!
Ş-atâta m-oi duce-n noapte
Până m-oi ‘tâlni c-o moarte
Şi m-o pune-n copârşeu,
La un loc cu Dumnezău,
Copârşeu cu scânduri late,
Unde moartea nu străbate,
Copârşeu cu scânduri ude,
Unde doru’ un pătrunde,
Nici dragostea un răspunde.

(Versiunea interpretată
de Grigore Leşe)

NECROLOG cu SURDINĂ 2011

3
După 21 de ani

Cine l-a împuşcat pe Daniel?

Tânărul hunedorean Daniel Ion Lupea era soldat în termen la Reşiţa în decembrie
1989. L-am cunoscut în decembrie 1989 pe tatăl său, care, cu un chip împietrit de durere,
mi-a povestit despre fiul ucis în acele lupte între soldaţii români de la diferite obiective,
cum au fost şi cele ale Antiarienei Hasdat de lângă Hunedoara, sau cele din municipiu, pe
străzile Hunedoarei şi de la pădurea Chizid, cu forţe obscure, nedezvăluite nici după 21
de ani, iată!,- şi cum eu fondasem la Hunedoara un săptămânal independent, „Renaşterea
Hunedoarei”, am omagiat printr-un medalion- epitafic, jertfa lui Daniel. ( R.H. de
miercuri 22 decembrie, 1989 pag.3). La acea oră, înainte de executarea lui Ceauşescu, cel
care emisese acel ordin era generalul Militaru, căruia Ion Iliescu îi oferise comanda
Armatei Române, cu toate că ştia că generalul, scos de la naftalină, era omul
sovieticilor... În Hunedoara ştiam deja de încă (6) şase morţi prin împuşcare,
profesională, deobicei în frunte, unele cu gloanţe vidia, care nu se aflau în uzul armatei
noastre... Anticipez expresia unei amărăciuni în plus, Daniel nu a fost nici până azi,
inclus pe lista tăiată în marmoră de pe Troiţa martirilor-eroi* ai evenimentelor de atunci.
Tatăl lui Daniel mi-a arătat în copie un ordin al generalului criminal Militaru, pe care o
reiau în citat: „Spre înaltă, ostăşească datorie, am înaintat la gradul de sublocotenent
(postmortem) pe soldat(ul) Lupea Daniel - Erou pe altarul libertăţii şi demnităţii
româneşti...” .Părinţii lui Daniel au primit pe lângă această stereotipă, bombastică
diplomă - având în vedere cine a fost cel ce a emis-o...- necum demn, necum patriot
român -, un sinistru criminal de război şi spion trădător, - cum avea să se afle mai târziu,
prea târziu! - o sumă cinic de mică, nici cât să fie de ajutor pentru înmormântare. Edilii
emanaţi ai regimului Iliescu, nu au avut nicio tresărire de conştiinţă pentru un eventual
monument şi un meritat titlu post mortem de cetăţean de onoare (l-au conferit prin ani
unor foşti duplicitari ceauşişti). După ce „revoluţionarii” din zonă şi-au împărţit bucatele,
primind drepturi în bani, terenuri, onorificări, etc - l-au dat şi ei uitării nefăcând niciun
demers. Pentru articolul meu am fost apostrofat la tipografie de un tovarăş brusc
privatizat, vechi securist al Devei, şi de un domn care se titra „Purtător de cuvânt al
CMPUN municipal”, cum scria pe uşa biroului lui din Primăria Hunedoara. „Nu a murit
în Hunedoara, era la Reşiţa, să-l onorifice ei!” mi-a spus iritat omul, îmbrăcat în
uniforma gărzilor kaki muncitoreşti, cu tricolor pe braţ... Era acelaşi care, vezi Doamne,
în „slujba” armatei manipulate de Militaru-Iliescu-Roman-et falangele, habar nu avea că

4
erau nişte simple, macabre marionete – egali cu aşa-zişii terorişti... din trupele antitero!
Ce mai scria în diploma lui Daniel? „Numele lui va înnobila Revoluţia Românească
din 22 dec 1989, iar faptele brave pe care le-a săvârşit, vor intra în Panteonul
nemuriri neamului!” Ca jurnalist de investigaţie, am bănuit, iar apoi m-am convins, cine
anume a scris acea diplomă, era una întocmită local, un simplu carton cu tricolor, iar
sintagma grecească – exaltat bombastică a „omagiilor” în care el însuşi publicase ode
Ciztmarului, „Panteonul nemuririi”, era titlul unei grobiene broşuri editate în regimul
împuşcatului, sub egida partidului, „Panteonul nestinse iubiri” - prefaţate exact de
tov/domnul purtător de cuvânt al revoluţiei, care dealtfel era autorul a două romane
„policer” (miliţer) bine plătite şi al unuia la fosta editură Militară a lui Ion Grecea şi dnei
Ivanov... editura reminicentă a „fraţilor sovietici eliberatori” din 1944! Am evocat într-o
carte de memorialistică şi episodul în care eu însumi am fost „rata” de o rafală trasă din
podul restaurantului „Gambrinus”, asupra mea şi a doamnei Mîneran(...), în plină zi,
nimerind uşa de sticlă a Poştei centrale, rafală de gloanţe VIDIA... aşa cum am depus
mărturie într-o anchetă şi azi „suspendată” obscur, a generalului Voinea. (Raport
reprodus fragmentar de mine în acea carte). O întrebare retorică stăruie în mintea mea: de
ce în acel „ordin” pervers, data Revoluţiei „ lor” este cea de 22 decembrie, devreme ce
revoluţia începuse deja la Timişoara încă din 16-17 decembrie? A fost instituit apoi un
aşa zis „Forum 22”, cu fondurile fostului U.T.C., unde sediul a devenit un fief cu jocuri
mecanice, biliard şi chefuri, al tovarăşului purtător de cuvânt, ulterior titrat şi „preşedinte
de onoare al revoluţionarilor din Hunedoara”... Dar să îi judece altcineva! Daniel Ion
Lupea a fost împuşcat mortal, la datorie, cu gloanţe dum- dum.El era de pază
înarmată la obiectivul 01929 Reşiţa, unitatea militară cu acest cod, ceea ce reaminteşte un
comunicat mincinos: „forţe neidentificate (terorişti români sau străini, spioni?) au atacat
acea unitate... Este probabil că au fost militari din aceeaşi armată, manipulaţi diversionist,
aşa cum au fost astfel de cazuri şi în Timişoara, Bucureşti, Cluj, Sibiu, unde revoluţia a
făcut peste o mie de victime...Dosarele secrete preluate atunci, în ianuarie, de la
Hunedoara, duse probabil la o unitate militară de contrainformaţii din Cluj-Napoca (şi
nici până azi date adevărului) - au fost manipulate de aceeaşi veroşi „emanaţi” care au
executat orbeşte ordinele de la „centru”. Daniel Ion Lupea a fost în floarea tinereţii lui.
Medicii reşiţeni au făcut atunci eforturi disperate să-l salveze.Iată ce mi-a spus tatăl lui
Daniel: „Domnule Evu, dacă aş fi murit eu de o sută de ori, dar el să mai fi trăit... Nu
mai am lacrimi, mi-au ars...”. Iată, Daniele, scriu şi eu cu arsura unei lacrimi, aceste
câteva cuvinte...* Urmare unor demersuri, numele său a fost adăugat pe troiţa eroilor, cu
gradul de sublocotenet post-mortem. LA (DUPĂ) MULŢI ANI... ! Eugen Evu

Ecouri cu surdină

Dacă aveţi răbdarea a mai citi…

5
Recomand cel puţin o carte despre crimele stalinismului şi ale comunismului din fostul lagăr
sovietic : „Holocaustul Roşu” de G. Mătrescu. O citisem în anii 90 şi am tot împrumutat-o unor prieteni,
după ce am scris despre ea în revista Provincia Corvina. Despre ea am vorbit repetat cu regretatul şi valoros
prieten filosof, scriitor şi ţărănist autentic până la capăt, prof Victor Isac.O vreme a fost la domnul Mircea
Tarcea, iar recent a revenit în raftul meu. Ar merita o ediţie în mare tiraj, însă cine să cheltuie banii din
amărâta de pensie ? Poate securiştii cu miile care au fost pensionaţi de Iliescu et comp de zece- 15 ori peste
media generală a românilor ?Milioanele de victime ale Krakadilului ( sau dacă vreţi Levithan) de la ultimul
război mondial încoace le depăşesc pe cele ale nazismului hitlerist. Cele din alte zone ale lumii nu le
invocăm acum. Recent, La Deva, autorul acestei cărţi de mai multe ediţii, a lansat o ediţie mult sporită,
adăugită cu victimele şi efectele dezastruoase monitorizate cvasi- analistic de dl Mătrescu, după 1989 şi
până actual. Cei ce au profitat de evenimentele prăbuşirii zidului Berlinului, spargerii imperiului roşu şi
revoluţiile paşnice sau cele sângeroase ( ca în România) sunt tocmai cei ce au crima ca instrument mereu
eficace - dincolo de adevăr sau minciună- sau dacă nu cumva irităm pe ştim noi cine - „cei mai presus de
bine şi de rău”. Forţele Răului- avantaj service cârdăşie, laşitatea agresivă, sociopatia ereditară prin
sistemele perpetuate şi perfecţionate diabolic. O conspiraţie permanentă socot a fi ceea ce numea M.Oprea
„Banalizarea răului”- adică aruncarea sistematică, securistoidă a memoriei noastre în derizoriu, cu scopul
amneziei şi perpetuării lui sub disimulările acestui veac „care va fi terorist, sau nu va fi deloc” ?? Stihia
abstractă dar care vampirizează real / pe memoria lungă a supravieţuitorilor – martori ( încă) îi chinuieşte
pe aceştia şi cunoscând în Hunedoara câţiva dintre foştii deţinuţi politici ai lagărelor stalinist- dejiste – îi
compătimim odată în plus: pentru ei a trăi şi a nu uita- este un infern …Dacă după holocaustul roşu
memoria colectivă a fost mutilată decenii la rând, cu scopul acoperirii crimei, genocidului, am văzut în
jurul meu ceea ce s-a numit sadomassocishmul: relaţia victimă – călău

…Acest chin „ special” agonic este al unor conştiinţe care au fost traumatizate dublu :
dinspre crimele de ieri cărora le-au supravieţuit fizic şi parţial psihic; dinspre interiorul
lor, terorizaţi fiind de o cedare disperată, recte cea determinată de regimul Ceauşescu care
i-a eliberat pe ultimii deţinuţi sub semnătura şi consimţământul – jurământ că vor fi
devotaţi cauzei socialismului, etc .ultimul lor eliberat condiţionat în anii ’ 65). Un martoir
care a scris mult despre acestea a fost Victor Isac, căruia i-am fost foarte apropiat. Dsa
are operă în acest sens. Un merit de a-i fi publicat două cărţi document, a fost al lui
Valeriu Bîrgău, cu a sa editură „ Călăuza”, poetul moldo-devean având astfel ceea ce
greco-catolicii ar numi un bonus pentru mântuire….Bârgău însuşi a fost chinuit în felul
său de umbra groasă a lăsatei secului devean şi C-I-smului ceauşist…. Cunosc personal
numeroşi astfel de oameni , mă refer la bătrânii scăpaţi de gropile comune, iar la Deva a
fost un penitenciar sinistru în care mulţi hunedoreni ştiu că „ moaşele” securităţii
ceauşeşti au întemeiat pe termen lung o dinastie de călăi rafinaţi….Nepoţii lor habar nu
au cine le sunt „ bunelii”, unii pitiţi în vile după dealul Cetăţii sau prin munţii luptelor de
altadă cu „ duşmanii legionari”, sau cu anticomuniştii … şi într-adevăr, consider că
pentru dlor supravieţuirea este un al doilea infern….Am citit recent câteva zguduitoare
cărţi care ieri erau samizdate, iar azi sunt reeditate şi lansate : urât este că nu doar
generaţia a treia dar şi cei născuţi după 1989, nici măcar oamenii de cultură sau cei
politici (!) nu vin la astfel de lansări! O sinistră ruptură se cască hâd între …bunici şi
nepoţi…Adică între cele două generaţii antitezice a „ trinităţii” scurtei noastre existenţe
…dihotomice. (sau diho-R-atomice!?…) Cumva delirant această ruptură( spărtură) poate
fi pusă în analogie cu cele trei generaţii de scriitori din zonă iar despre cum înţelege
fiecare să lase mărturia sa de cunoaştere şi conştiinţă civică prin cărţi, se poate scrie un
tratat de „ un metru cub de cultură” cum dixit Alex Ştefănescu. Dl prof. de muzică Oliviu
Sălăşan din Deva l-a invitat pe dl Mătrescu să lanseze sus numita operă, dar înţeleg că
zbaterii sale şi a câtorva foşti deţinuţi politici victime ale securităţii de alaltăieri ( …),
prea puţini răspund. Sunt sigur că între curioşii din sală, care nu vor cumpăra cartea, ea

6
costând 100 ron, se vor afla venerabili securişti de ieri, gustând vag sado-massochist,
alături de bătrâni informatori foşti colegi de la „ pionieri „ sau UTC, - care vor dialoga
despre recentele dezvăluiri cu împuşcaţi în ceafă prin pădurile de pe Valea
Mureşului…Iar după ce venerabilii doi-trei supravieţuitori- martori ai nimănui ! vor fi
serviţi cu biscuiţi şi pepsi cola de către organizatorii „ acţiunii”, cei cu stomacuri tari şi
creiere aplatizate vor bârfi elevat la o bere sau o ţuică întoarsă, se vor pupa cu tov
pensionar Luky Chimistul ultimul comandant al lăsatei secului judeţean Deva and slugile
surse şi resurse: un lucru e de constatat : ceea ce îi uneşte până dincolo de necroloage
(oguri) – este conştiinţa datoriei împlinite şi patrrrriotismul neprecupeţit sus-ţinut de ei
până dincolo de groapa fiecăruia, ba chiar groapa comună metafizică. Iar vampirul astral
al lui popa Moise va fâlfâi peste cavourile lor trainice, până la următoarea apocalipsă şi
recalcularea anului învierii în subsolurile din Shambala. Pe Apa Sâmbetei, pe coji de ouă
roşii…

Trackback
Memoria opturată ?
Acum vreo 25 de ani..
“ Lucrarea în orb” sau cimitirul vesel al literaturii d’antan…

Motto: Orb să fii să nu vezi destinul major al culturii române.


[Interviu cu Paul Anghel]. Scânteia tineretului, organ al pecereului ”.

“ Laudă vrednicilor semănători!” Scânteia, 49, nr. 11809, 9 aug 1980 (ibidem)

Tovarăşul prolific al lui Popescu- Dumnezău, gen. Pleşiţă, Mortoiu şi liota, Paul Anghel era înainte
de „ revoluţie” editat pe banii Ministerului kulturii, în tiraje privilegiate propagandistic, decenii la rând în
fostul regim cazon- ceauşist…În ce mă priveşte, el a fost cel care, la un colocviu internaţional de la
Timişoara “ Salonul Roşu” – Continental, ( Scriitorii şi Patria”), m-a atacat public, unde am citit trei
poeme incomodde pentru tovarăşi ..şi de fapt pentru că aş fi un contestatar contra partidului, urmare cărui
fapt am fost oprit a mai publica în revistele Orizont, Luceafărul şi altele; am fost luat în urmărire “ D.U.I.
de către generalul de securitate ( Secu.Timiş) -Mortoiu, şi preluat apoi de securitatea Hunedoara – Deva (
L. Văceanu, I. Haiku, etc) şi Bucureşti.. Preşedintele acelui simpozion a fost Radu Florescu, secretar pcr
Timiş ( după 1989, a înfiinţat Partidul Socialist al Muncii, succesor fiind apoi Păunescu, etc). Eram la o
masă cu excelenta poetă Doina Uricariu, Cornel Popescu, editorul meu de la Cartea Romanească, Valeriu
Bîrgău şi alţii, ce nu vor fi uitat …Paul Anghel a fost un publicist, ideolog şi scriitor total aservit lui
Ceauşescu, dictaturii comuniste şi un protocronist fanatic. Din “ vasta” operă, maculatură a ruşinii şi
minciunii, vezi Wikipedia “ Paul Anghel”, reţin cu lehamite şi cu milă pentru spaţiul sacrificat, doar un
procent semnificativ al unuia dintre cei mai mari profitori ai regimului Ceauşescu şi securităţii. Deţin
indubitabile deovezi ale faptului că el a făcut poliţie politică, eu numărându-mă printre cei ce au avut de
suferit datorită lui, în cele patru dosare de la Arhivele fostei securităţii.
Eugen Evu, 2011

7
PAUL ANGHEL
Biobibliografie
N. 18 aug 1931, sat Recea, comuna Horgesti, judeţul Bacău – m. 19 mai 1995, Bucuresti.
Prozator, dramaturg, publicist, traducător, scenarist, reporter politic, critic de artă.
Fiul lui Vasile Anghel si al Anei, învăţători. A absolvit Liceul “Ferdinand” din Bacău şi Şcoala de
Literatură a Academiei Ştefan Gheorghiu. Debutează cu un poem în România liberă (1947). Debut
editorial cu romanul Sapte insi într-o căruţă (1961). Redactor la Contemporanul. Redactor sef la Tribuna
României (1972-1974). Activitate gazetărească la Scânteia, apoi de susŃinere pe linia publicistică a
grupului protocronist de la Luceafărul. Colaborează la Contemporanul, Gazeta literară, România
literară, Luceafărul, Viaţa Românească, Teatrul, România liberă, Steaua etc. Membru PSM si membru
în Comitetul Director al acestui partid. (preş. Florescu şi apoi Păunescu, n.red.) Membru al Uniunii
Scriitorilor din România. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie în 1969; Premiul “I.L. Caragiale”
al Academiei RSR pentru volumul Teatru (1972); Premiul “Bacovia” al revistei “Ateneu” (1984).
OPERA
Te Deum la Griviţa. Roman. Cartea a III-a din ciclul "Zăpezile de-acum un veac". Bucuresti, Cartea
Românească, 1978. 279 p. Popasuri între arme. [Eseuri]. Bucuresti, Editura Militară, 1979. 192 p. Vara
împlinirilor. În: August, arc de triumf. Bucuresti, Editura Militară, 1974, p. 29-30. Începuturi la
Lotru. În: Din cartea eroilor. Iasi, Junimea, 1978, p. 252-257. Profil de medalie. În: Mărturii. Articole,
eseuri literare si politice. Bucuresti, Cartea Românească, 1979, p. 201-204. Puterea armată la români.
În: Perspective comuniste. Scriitorii la Congresul al XII-lea al Partidului Comunist Român. Vol. 1.
Bucureşti, Cartea Românească, 1979, p. 33-40. Cuvânt. În: Partidul Comunist Român. Jubileu. Vol.
1. Bucuresti, Cartea Românească, 1981, p. 26-29.“Scepticismul faţă de valorile culturii române este,
de mult timp, profesiune rentabilă”. În: Ungheanu, M. Interviuri neconvenţionale. Bucuresti, Cartea
Românească, 1982, p. 172-186. Încredere în timpul de mâine. În: Armele noastre cuvintele. Timisoara,
Facla, 1983, p. 15-17. Un mare om- N. Ceauşescu. În: Omagiu. Bucuresti, Cartea Românească, 1983,
p. 23-24. Cuvânt. În: Omagiu 65. Partidul Comunist Român. Bucuresti, Cartea Românească, 1986, p.
436- 439. Unitatea de breaslă. ConferinŃa NaŃională a scriitorilor. Contemporanul, nr. 16, 14 apr 1972, p.
1- Puterea României. Contemporanul, nr. 35, 25 aug 1972, p. 1, 9. Un mare om. [Nicolae Ceausescu].
Omagiu. Contemporanul, nr. 5, 26 ian 1973, p. 1, 8. O precizare legată de noŃiunea de tezism.
România literară, 10, nr. 35, 1 sep 1977, p. 8. Răspuns la articolul lui Nicolae Manolescu “Tezism si
spontaneitate” apărut în România literară nr. 32/1977. “Epoca noastră mai palpitantă decât
literatura pe care o scriem despre ea”. Eroul contemporan –prototip social si personaj
literar.[Interviu cu Paul Anghel]. România liberă, 38, nr. 10987, 23 feb 1980, p. Laudă vrednicilor
semănători. Scânteia, 49, nr. 11809, 9 aug 1980, p. 1. Cuvânt la lucrările Congresului consiliilor
populare. România liberă, 38, nr. 11160, 13 sep 1980, p. 7. Exemplara constiinţă civică si patriotică a
poetului. Scânteia, 50, nr. 11858, 5 oct 1980, p. 4. Recenzia cărţii: “Opere. Vol. IX” de Mihai
Eminescu (Bucuresti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980); “Sunt pentru o nouă
ordine în cultură”. Dintr-un interviu realizat pentru Televiziune. Flacăra, 29, nr. 43, 23 oct 1980, p.
23. (Marilena Rotaru). Confesiuni esenţiale. Orb să fii să nu vezi destinul major al culturii române.
[Interviu cu Paul Anghel]. Scânteia tineretului, 3, nr. 2, 9 ian 1983, p. 3, 11. (Mariana Brăescu);
Munca si viaţa constructorilor socialismului – în reportajul actual. Colocviile “Scânteii”. [Participă
şi]: Paul Anghel. Scânteia, 52, nr. 12601, 27 feb 1983, p. 4. (Ioan Adam); “Ca ciupercile după
ploaie…”. Flacăra, 32, nr. 9, 4 mar 1983, p. 4. Prezentul ca viitor. Orizont, 35, nr. 47, 24 nov 1984, p. 7
Re-reading the book of my country. Faces of Romania. Romanian Review, 39, nr. 1, 1985 The program
of learning. (From “A Moment in China”, 1978). Translated by Doru Dobrescu. Romanian Review,
39, nr. 11, 1985, p. 47-52. An ambitious project come true” by Mihai Ungheanu. Romanian Review,

8
41, nr. 4, 1987, p. 22-85. “In history it is not enough to state things”. [Interview]. Romania Today¸ nr.
5, mai 1987, p. 38-39. (Ilie Purcaru). Spre piscul cel mai înalt. [Gh. Ivănescu]. Luceafărul, 30, nr. 38,
19 sep 1987, p. 1, 6; O satiră dramatică împotriva dictaturii. [Interviu cu Paul Anghel]. Libertatea, 2,
nr. 39, 25 feb – 3 mar 1992, p. 3. (Ion Butnaru). Lupta pentru cooperativizare. (Aşa cum o
argumentează Paul Anghel – membru în conducerea naţională a Partidului Socialist al Muncii).
[Interviu cu Paul Anghel]. Deşteptarea, 5, nr. 1133, 1 mar 1994,p. 1, 8.

REFERINŢE ( selectiv)
În volume:
In memoriam: Paul Anghel. Bucuresti, Institutul de Studii Sociocomportamentale si Geopolitice, 1995.
20 p. Despre Paul Anghel scriu: Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu, Gheorghiţă Geană, Mihail
Diaconescu, Lucian Culda, Sandra Cristea. 1973, p. 574, 581. Referiri la Paul Anghel. Păunescu,
Adrian. Paul Anghel. În: Adrian Păunescu. Sub semnul întrebării. Bucuresti, Cartea Românească,
1979, p. 29-37. Convorbiri culturale. Bucuresti, Editura Eminescu, 1972. Munca, 28, nr. 7663, 6 iul
1972, p. (Mihai Cernat); Scânteia, 42, nr. 9268, 13 sep 1972, p. 6. (Z. Ornea); Steagul roşu, 27, nr.
6092, 13 sep O clipă în China. Eseu despre eternitatea culturii chineze. Bucuresti, Sport-Turism,
1978. Luceafărul, 22, nr. 2, 13 ian 1979, p. 2. (M. Ungheanu); Flacăra, 28, nr. 6, 8 feb 1979, p. 17. ;
Contemporanul, nr. 7, 16 feb 1979, p. 10. (Alexandru Balaci); Ateneu, 16, nr. 1, mar 1979, p. 6.
Flacăra, 32, nr. 1, 7 ian 1983, p. 10. (Artur Silvestri); Luceafărul, 26, nr. 1, 8 ian 1983, p. 2. (N.
Georgescu); Romanian News, 6, nr. 3, 14 ian 1983, p. 4. (A. Silvestri); Săptămâna, nr. 6, 11 feb 1983,
p. 3. 28 mai 1983, p. 2; nr. 22, 4 iun 1983, p. 2. (M. Ungheanu); Ateneu, 20, nr. 8, aug 1983, p. 11.
(Vlad Sorianu. 1986. Luceafărul, 29, nr. 12, 22 mar 1986, p. 1, 7; nr. 13, 29 mar 1986, p. 1, 7. (Artur
Silvestri); nr. 20, 17 mai 1986, p. 2. (M. Ungheanu); nr. 29, 18 iul 1986, p. 10. (Valentin F.
Mihăiescu); nr. 33, 16 aug 1986, p. Scriitori laureaţi ai Festivalului naţional “Cântarea României”.
[Paul Anghel - “Te Deum la Griviţa”]. Luceafărul, 22, nr. 34, 23 aug 1979, p. 2. 1. Hristu
Cândroveanu. Proza ca filozofie a istoriei. 2. Artur Silvestri. Un roman monumentalist. 3. Dodu
Bălan, Ion. Critica literară – dimensiune ideologică a culturii. [Referire la Paul Anghel]. Era
socialistă, 61, nr. 5, 5 mar 1981, p. 24-26.
Etc etc et/ ceteraşi …

*Text fragmentar din Omagiu tovarăşului Ceauşescu şi savantei de renume mondial…

WikiPeDeLia

Constantin Stancu de Haţeg

Arhive haţegane : 1. Ceremonie populară înainte de ultimul război, la podul de fier, într-un an
secetos…2. Un bloc second-hand abandonat, după 1989, la Călan. Au rămas antenele
parabolice,oarbe, ca şi locul ferestrelor…( foto Ctin Stancu).

9
Ecouri ale umbrelor .*

Nimic despre Rosa Canina


D’ale securităţii trackback
Posted by Simona Ionescu : Amintiri din Lumea scriitorilor, trackback

În “Cartea albă a Securităţii – Istorii literare si artistice 1969-1989″, publicată în anul


1996, am găsit şi această notă cu privire la scriitorul Petru Romoşan, deconspirat de
ziarul Cotidianul că a colaborat cu Securitatea. Asupra vinovăţiei lui Romoşan, repet, nu
se poate pronunţa decât justiţia, în baza întregului dosar al presupusului informator!

Noiembrie 1988 Strict secret

Fişa personală privind pe Romoşan Petru


Romoşan Petru este născut la 3 martie 1957, în comuna Beriu, judetul Hunedoara,
fiul lui (…), de naţionalitate şi cetăţenie română, căsătorit, scriitor, fost membru al
Uniunii Scriitorilor din RS România, cu ultimul domiciliu în Bucuresti, str. (…), stabilit
în Franţa din anul 1988. În perioada 1978-1979, în timpul satisfacerii stagiului militar, a
colaborat câteva luni la revista “Viaţa militară”, renunţându-se la serviciile sale întrucat
întreţinea relaţii cu cetăţeni străini şi a trimis în exterior o serie de poezii, care i-au fost
traduse şi publicate de fiica lui Eugen Ionescu. Poeziile au fost, de asemenea, citite la
Europa liberă. În anul 1981, a solicitat plecarea definitivă în Franţa, motivând că nu se
poate realiza pe plan profesional şi nu este recunoscut ca poet, deşi unele poezii ale sale
au fost traduse şi în alte limbi. Şi-a exprimat dorinţa de a urma studii de specialitate în
ţară, nereuşind să promoveze examenul de admitere la Facultatea de filologie. Cererea de
plecare definitivă i-a fost respinsă ca neavând un motiv întemeiat. După comunicarea
avizului negativ la cererea sa de plecare definitivă în Franţa, a dispărut de la domiciliu,
comuna Oraştioara de Sus, judeţul Hunedoara, fiind semnalat în luna august 1981 în
Bucureşti, cu aspecte de vagabondaj şi relaţii cu cetăţeni străini. În luna decembrie 1982,
cel în cauză a anunţat că renunţă la cererea de plecare din ţară, întrucat s-a căsătorit cu
numita Romoşan Adriana, stabilindu-si domiciliul în Bucureşti. La 25 august 1988, a fost
reţinut în tentativa de trecere frauduloasă a frontierei, pe raza localităţii Scărisoara,
judetul Satu Mare, iar în septembrie, acelasi an, a trecut ilegal în Ungaria, pentru a se
stabili ulterior în Franţa. Până în prezent, Romoşan Petru nu şi-a reglementat statutul
juridic faţă de RS România. Este căsătorit cu Romoşan Adriana, născută Kenereş (…),
absolventă a Facultăţii de limbi şi literaturi străine, secţia engleză-hindi, fostă bibliotecară
la Combinatul Fondului Plastic. În luna ianuarie 1985, a fost propusă de Consiliul

10
Culturii şi Educaţiei Socialiste pentru o bursă de studii în Italia, fiind însă avizată negativ
de către Securitatea Municipiului Bucuresti. In octombrie, 1987, i s-a aprobat efectuarea
unei călătorii turistice în Franţa, la expirarea vizei refuzând înapoierea în ţară. Nu şi-a
reglementat statutul juridic faţă de RS România.

Fişa face parte din Fondul “D”, dosar nr. 10.966, vol. 6 f.213-215.

Este limpede ca aceasta fişă a fost scrisă după fuga lui Romoşan, ca un raport final al
grijii pe care l-a avut securistul asupra personajului. Analizând şi comparând cele scrise
în articolul Mirelei Corlăţan şi consemnarea acestui securist, puteti trage singuri o
concluzie asupra colaborarii scriitorului Petru Romoşan.

*August 2009, blog Simona Ionescu

* L-am cunoscut personal pe poetul din Scărişoara şi Pianul de Sus – Alba, unde am fost încântaţi de
primirea lui în satul părintesc. A fost atunci şi D R Popescu şi alţii, căci ardelenii sunt cei mai primitori
din ţară..Era un om de o neobişnuită vioiciune spirituală, poet foarte bun, aflat în lumea elitelor literare
bucureştene, ocrotit de Dumitru Radu Popescu, preşedintele de atunci al USR. Nu comentez textzl de
mai sus, sparând însă într-o reacţie a sa, fie şi în idea că, asemeni lui Cornel Nistorescu din Teiuş, n -a
rămas prieten, aşa cumera în anii “ Rosei Canina”…Personal cred că este vorba de invidii şi răzbunări
interminabile, din lumea balcanizată la saturaţie, a dâmbiovicioşilor. Când am stat de vorbă cu el, era
salariat al unui mic magazine de arte plastice, şi am avut impresia unui om de o certă moralitate, egal cu
admirabila sa creaţie lirică.Unele argumente ale securitului sunt tâmpite, altele doar idioate, aşa cum
am avut şi eu parte de ele, în aceeaşi ani de “ vigilenţă sinistră a tovarăşilor…O tresărire totuşi am: deşi
D.R. Popescu, care era preşedinte USR şi era notoriu că îl apreciază pe poet ( a fost şi premiat USR) –
nu a făcut nimic ca să îl apere pe “ rebel”, dimpotrivă…Exact aşa cum nici în cazul meu, când
ameninţat cu arestarea, i-am telefonat cerându-I spirjin ca preşedinte ce îmi era.. şi mi-a răspuns rece :
Ce să vă face u? Aţi scris tovarăşului un protest jignitor,se pare.. deşi acum negaţi. Adresaţi-vă la
judecătoria Deva”!…Şi mi-a închis telefonul…Desigur, ştia că …suntem interceptaţi, însă asta nu m-a
ajutat cu nimic.Campania recentă de denigrare a lui Petru Romoşan am semnalat-o şi am scris despre
acestea unor ziare “ echidistante” din judeţ, pe considerente confraterne şi chiar de …patriotism zonal.2
Prietenii ştiu de ce “? Nimeni nu a publicat niciun rând. Poate cei din Judeţul Alba(?), dar nu am ştire.
Recitesc Rosa Canina şi cred în autograful lui, ca şi în splendidele sale metafore.

* supratitlurile îmi aparţin. (eugen evu).


Cronica vesela de
Eugen EVU

Singuri între Colombo, Agatha şi Umberto Eco…

Scriitorul de roman poliţist, pe care la noi, dinainte de 1989, îl putem numi miliţist,
face parte dintre cei speciali, oameni speciali, conştiinţe speciale: ei defulează printre
şaradele, parabolele şi unui simţ al justiţiei cumva misticoid, în înscenările lor epice, însă
nu poţi să nu descoperi, în personajele lor „ negre” contra celor „ albe” ( băieţi buni,
băieşi răi) tensiuni ce amintesc fie de Freud, fie de Jung…A fi în această duplicitate a
conştiinţei, este a fi în paranoia ce o induce obsesional binomul conceptual bine- rău.
În regimul comunist, tentaţia de a scrie „ policer” era prin avantajul tirajului mare şi plăţii
bune, câtă vreme poezia sau alte cele, erau ca şi azi, derizorii pecuniar pentru cel „
pedepsit” a scrie. Dintre scriitorii hunedoreni, cu acest mărturisit avantaj, ca să nu mai
vorbesc şi de cel al evitării cenzurii, au scris şi romane miliţiste: Iv Martinovici, Neculai

11
Chirica ( unul în tandem cu Valeriu Bîrgău), Valeriu Bârgău autonom, Gligor Haşa. Ştiu
de la Chirica şi Bîrgău că editura ( frecvent „ Eminescu” şi „ Facla”) – cerea şi o aprobare
specială, de la Ministerul de Interne, spre a avea avizul publicării. În cazul lui Iv
Martinovici, acest aviz l-a avut de la „Editura Militară”, evident de la serviciul
Contrainformaţii,( C.I.) –care era responsabil de propagandă. Restul în făcea secţia
Sinteze, a partidului, sub controlul C.C. al PCR.
( Într-un interviu dat unui ziar judeţean ( Oglinda), Gligor Haşa declara că el a fost
plătit foarte bine, pentru un astfel de roman, regretând acele vremi mai faste pentru
scriitori. Afirmaţia sa este reală, credibilă şi nu ne mai „ pune pe gânduri”. Şi V. Bîrgău
mi-a spus că au încasat „ cât pentru zece cărţi de poezie”. Într-un astfel de roman (
„Utopia profesorului Dunca”) –printre personaje, nominal erau şi ofiţeri şi activişti sau
edili ai Hunedoarei ( !), evident ca personaje „ pozitive”,ca semn al recunoştinţei pentru
avizul favorabil dat spre editare. Nici Radu Ciobanu nu a evitat ispita „ labirintului cu
minotaur” – asta în mai toate romanele sale dinainte de 1989. Dealtfel, munca acribică de
documentare privitoare la „ obsedantul deceniu”, era una asemănătoare criminalistului
anchetator al unui caz, sau mai multora, iar ceea ce ieri se numea „ comanda socială”, va
fi mereu perfidul „ comandament” al pieţei lecturii, în care onor cititorul decide piaţa, neh
???. Este sigur că marea ispită a policerului a fost inspirată de Umberto Eco şi a câtorva
sudamericani din anii 8o, traduşi fest la noi, evocaţi cu isteţime remarcabilă de care un alt
„ policerist „ parabolic, ( inclusiv o carte în tandem cu Liwil, pseudonimul ex.cdt.
securităţii judeţene, L. Văceanu) - deveanul Petrişor Ciorobea,-cu al său romanţ „
subtextualist”, Cassarabassa”…În fine, prozatoarea şi poeta Raisa Boiangiu, este în
majoritatea scrierilor ei, prin stilul cvasi- psihanalitic uneori terifiat, jalonat de procese „
deductiviste”- referitoare la stalinism şi activismul sinistru al „ epocii”, o scriitoare de
policer: a poliţismului securistic, recte fostei poliţii politice, actual altfel numite, neh ? Ai
zice că ţara noastră este un vast şantier policerist!
Am ascultat la lansarea lui Hurubă şi discursul aproape nonagenarului celebru (…),
Irimie Străuţ… De nedesris! Sunt sigur că el scrie romanul miliţist- poliţienesc al celor 3
regimuri cărora le-a supravieţuit, depăşindu-i pe toţi temerarii sus invocaţi!! El ştie să „
facă scotociri” , cum bine spune şi cere şi altora, inclusiv(vai) mie. Îi sunt recunoscător
că a înţeles protestele mele, îndrumaându-l la alţi amatori de „ scotociri”.

Hurubă, singur printre policerişti ?

După o serie de cărţi „ magnetizate” de un simţ al umorului ieşit din comun ( era să scriu
„ ieşit din comunism”), toate pline de verva nereprimată a autocenzurii, şi pe cât posibil
ieri, azi cam tot aşa, cel mai de seamă umorist- longeviv şi inventiv, implicat publicistic
şi aşadar social, Dumitru Hurubă, îşi editează şi dlui un „ policer”, „ care are în reţetă tot
ce trebuie, crima respectivă, etc” ( citat din cuvântul său de la lansare) …Personal, după
ce am lecturat romanul, amân să mă pronunţ dacă este ori ba un roman al genului policer.
Mai degrabă, pare a fi parafrazic, sau subtil parodic, aşa cum sunt majoritatea cărţilor
sale, de proză sau explicit parodii.. Îmi amintesc că mă întrebase ceva despre Agatha
Christie, iar acum înţeleg. Consider că Hurubă este mai degrabă fascinat de Udrea,
umoristul clujean, prieten la cataramă desigur, şi de personajul Colombo, care ne-a
delectat serial la vechea tembeliziune ceauşistă.

12
Constat că scrierile de acest fel sunt impregnate -explicit ori disimulat, de regresiuni
în memorie cvasi- biografice, avantaj service. „ Clexanele” lui Hurubă sunt de fapt un soi
de injectabile ( semiotic zicând) – cu efect placebo ( pentru pasionaţii de policere cu
crime, amoruri şi de se poate ceva violuri, în care singura salvare este că totul se termină
cu bine, în cheie „ coparticipare afectivă”. Per conclude, îl prefer pe Hurubă cel neserios,
celui ce ne propune - e drept, cu arta epicianului matur- un roman pseudo- policer.
Altfel, vorba lui, „ Scuzaţi că ne-am cunoscut”

Urechile oarbe ale Calanului nou/ nou bis nou

Mircea TARCEA
ÎN CĂUTAREA ADEVĂRULUI

O zi din Marele Post. In faţa Sfântului Altar, cu adânci metanii Părintele Paroh al
bisericii „Schimbarea la Faţă” din Hunedoara, Ion Bălăşoiu, rostea o rugăciune. Din locul
unde mă aflam îl urmăream absorbit de acel moment.Vocea acestuia parcă venea din
alte sfere, cuvintele: „ DUMNEZEULE cred în Tine şi mă rog Ţie, întăreşte credinţa
mea.Te iubesc, dar sporeşte dragostea mea. Mă pocăiesc, dar fă să prisosească pocăinţa
mea”, îmi pătrundeau adânc în suflet şi simţeam iradiind puterea mare a credinţei Sfinţiei
Sale, faţa-i era plină de lumină, dar parcă şi de o umbră de tristeţe încrustată de un
zbucium sufletesc, în miezul căruia aveam să pătrund după terminarea programului
liturgic, când Părintele m-a rugat să-l însoţesc până în cancelarie, pentru o problemă
asupra căreia îşi dorea să cunoască şi părerea mea.
„Domnule Mircea, de când cu moartea fiului meu, nu-mi mai găsesc liniştea. Mă
trezesc şi noaptea şi nu pot să mai dorm gândind la cele întâmplate, şi toate amănuntele
asupra cărora am reflectat îndeajuns, răsucindu-le pe toate părţile, mă conduc la concluzia
că moartea fiului meu nu a fost un accident astfel după cum presa a încercat să-l
acrediteze, bazată pe concluziile pripite ale organelor poliţieneşti”.
În 14 martie 2010, un cotidian local, Adevărul de Seară, publica pe prima pagină că
un elev de liceu din Hunedoara din clasa X-a fiu de preot, aflat la vârsta adolescenţei, s-a

13
spânzurat, aducând în prim plan şi unele comentarii şi replici ale foştilor lui colegi, mai
mult sentimentale şi oarecum contradictorii.
Părintelui Bălăşoiu un preot model, plin de har, Ii este dat să trăiască o puternică
dramă: fiul acestuia în mod inexplicabil prinde prietenie cu membrii unei asociaţii
satanice EMO, înjghebată în cadrul liceului Traian Lalescu din Hunedoara. Pentru mine o
astfel de noţiune era necunoscută, dar aveam să mă dumiresc prin informaţiile obţinute pe
INTERNET.
După momentul `89, pe lângă alte influenţe nefaste din punct de vedere moral, care
pătrund în ţară, se strecoară şi acest curent care proliferează crima organizată şi traficul
de droguri, ce îşi găseşte repede adepţii, iniţial în rândul aurolacilor, boschetarilor şi
cerşetorilor, care se subordonează lesne unor ritualuri satanice: închinarea la spiritele
răului, lui Lucifer, cu practici de blasfemiere a textelor biblice, orgii hetero-sexuale,
consum de droguri, organizaţi în diferite grupări cu denumiri ca „Crucea lui Nero”,
„Ingerii Negri”, „Crucea Vieţii”, „Nucleul Wermacht”etc, care îşi găsesc prozeliţi în
rândul elevilor de liceu, cu răspândire în toate judeţele ţării mai ales după 1995. Un
EMO adoptă un stil de viaţă extravagant, se îmbracă excentric, este mai mult un teribilist
care se remarcă prin comportamentul său ostentativ, nu se vrea ignorat, nu este însă un
disperat. Mişcarea e creată în jurul muzicii emoscream, hardcare music, adepţii ajung la
dezechilibre emoţionale care-i împing spre sinucideri. Un Emo când se încadrează într-o
astfel de grupare depune şi un jurământ, prin care declară că: „ în numele lui Satana voi
fura, voi înşela, voi trăda şi chiar voi ucide de va fi nevoie”. În general adepţii acestor
grupări provin din rândul familiilor dezmembrate, având sentimentul abandonării, al
inutilităţii propriei existenţe şi a unor obstacole existenţiale, aparent de netrecut, cu
manifestarea unor traume infantile. Raportându-mă la aceste aspecte, mă întreb ce avea
comun din acestea, Ionuţ, fiul Părintelui Bălăşoiu? Aparţinea unei familii aşezată pe
coordonate creştine, frecventa biserica, era inteligent, dotat cu spirit de sacrificiu, se
îmbrăca decent, fără extravaganţe şi cu un comportament pe linia unei bune educaţii şi cu
rezultate deosebite în şcoală. Intrebarea care se pune: de ce totuşi acest final? Să intrăm
pe firul evenimentului şi să încercăm să găsim o tâlcuire la ceea ce s-a întâmplat.
Ziua de 12 martie 2010, o zi obişnuită la Teliuc, în care acesta îşi petrece timpul în
anturajul unor prieteni din vecinătate, unde obişnuia să descindă adesea şi unde în după
amiaza acelei zile fatale, a jucat şah până spre seară consumând ceva băuturi nealcoolice.
Se reântoarce acasă şi este observat de mama sa că a ieşit din bucătărie şi s-a dus la
toaletă, cam de trei ori la scurte intervale, fără însă să manifeste aparent, o stare
deosebită. Dispare din casă şi spre orele 22:30, părinţii fiind alertaţi de lipsa sa, tatăl îl
caută în şură unde era garată maşina familiei şi unde acesta mai obişnuia să asculte
muzică. Dar, în semiobscuritatea din interiorul garajului, îl găseşte pe acesta atârnat cu o
sfoară de genul celei folosită de copii drept coardă de sărit, agăţată de o coadă de mătură,
care rezema pe două grinzi. Tatăl intervine imediat prin a tăia sfoara, îl prinde în braţe şi
spre surprinderea lui, trupul fiului era cald, fapt ce îl încurajează că îl va putea readuce la
viaţă, procedând a-i face respiraţie gură la gură. Din interiorul acestuia a început însă să
iasă un miros deosebit, greu de suportat. Insistă până în momentul când din gură a
început să-i curgă un lichid, ceea ce îl convinge că este mort şi că eforturile sale sunt
zadarnice. Alertează familia şi imediat îl anunţă pe Şeful de Post din comună de cele
întâmplate, care se prezintă la faţa locului şi care cu specialişti criminalişti din cadrul
Poliţiei Municipale Hunedoara, au efectuat primele cercetări, au făcut fotografii, au

14
ridicat coarda, dispunând transportul cadavrului la Spitalul Municipal Hunedoara, pentru
expertiza medico-legală. Introdus într-un sac de dormit turistic, cadavrul este transportat
de doi medici soţ şi soţie, cunoştinţe ale familiei şi domiciliaţi în acea comună, cu maşina
acestora şi depus la morga spitalului, a doua zi,13 martie, fiind efectuată necropsia de
către medicul legist Ovidiu Iulian Folea, din cadrul Serviciului Judeţean de Medicină
Legală Hunedoara.
In aceeaşi noapte şi la aceiaşi oră, l-a sunat şi pe tatăl celor doi copii prieteni a lui
Ionuţ, pe care l-a informat că s-a întâmplat ceva foarte grav, fără să-i ofere amănunte de
cele întâmplate, şi care a venit imediat. Intrebat fiind de Părintele Bălăşoiu că ce fac
copii, acesta a afirmat că sunt în pat şi plâng amândoi. De ce plângeau oare, când încă nu
se răspândise vestea celor întîmplate? Preotul Bălăşoiu a fost audiat în 20.03.2010, iar
alte declaraţii au fost luate după această dată, efectuându-se şi audieri în dosarul penal,
constatându-se că grupul de tineri în care se afla şi fiul acestuia, se strângeau la numitul
Mitrică Remus zis Sică, unde consumau „JOINT”-uri, ţigări etnobotanice din plante. La
data de 05.05 2010 a mai fost efectuată o cercetare de Comisarul Sef Marchidan Vasile
de la Biroul de Ordine Publică pentru mediul Rural, propriu zis au fost făcute nişte
măsurători, a mai audiat şi reaudiat nişte persoane.
„ Care este părerea Dvs?” m-a întrebat Părintele „şi ce credeţi că ar trebui să mai
fac?”Am reflectat puţin asupra celor relatate şi i-am răspuns că „ar fi potrivit să mai
cunoaşteţi şi opinia unor oameni de specialitate cu experienţă, eventual a unui avocat şi a
unui procuror” .A fost de acord şi a doua zi ne-am deplasat până la Deva, unde prin
mijlocirea unei cunoştinţe am avut acces la Preşedintele Baroului Avocaţial Hunedoara,
căruia cu o argumentaţie absolut profesională, Părintele şi-a susţinut dubiile pe care le are
asupra decesului fiului său: „astfel cu referire la coarda găsită de organele de cercetare
penală, din fotografiile făcute aceasta avea cele două capete libere, iar al treilea a apărut
în urma tăierii acesteia, ceeace ridică semne de întrebare asupra modului în care cel în
cauză s-ar fi putut spânzura. Nu se impunea un experiment judiciar care ar fi clarificat pe
deplin acest fapt? Deasemenea, în zona feţei au existat patru urme de lovituri, iar la mâna
dreaptă o contuzie între degetul mare şi arătător, precum şi cinci mici tăieturi în formă de
evantai pe dosul palmei, care au fost ignorate de medicul legist, acestea nefiind în mod
evident o consecinţă a manevrării cadavrului sau a intrării acestuia în putrefacţie, deţinînd
aspectul unor lividităţi cadaverice. Deasemenea în raportul medico-legal lipsesc probele
de sânge necesare examenului toxicologic, iar alcoolemia de 0,00/1000 cum a fost
posibilă? În acelaşi raport se afirmă că a fost secţionat craniul prin fierăstruire şi examinat
creierul, când în realitate fotografiile depuse la dosar îl contrazic. Am deasemeni mari
dubii dacă există la dosar probele histo-patologice. Susţin totodată că ancheta desfăşurată
de organele de cercetare a fost superficială şi târziu începută, a neglijat şi consumul de
droguri deşi există în dosar astfel de documente, iar din anturajul fiului meu, acel Mitrică
Remus zis Sică, era cunoscut ca simpatizant EMO şi consumator de droguri. Daniel,
prietenul fiului meu din vecini, mi-a relatat o serie de fapte în seara de priveghi, pe care
apoi le-a negat. Cum vă explicaţi faptul că cei care se sinucid prin spânzurare, se ştie că
prezintă urme de ejaculare şi materii fecale, pe când indispensabilele fiului meu erau
absolut curate. Iată întrebări care îşi aşteaptă răspuns”. Domnul avocat l-a ascultat cu
răbdare, replicând că o punere pe rol a unui proces necesită cheltuieli foarte mari. „Dar
mai aveţi copii, Părinte?” „Da, mai am încă trei”. „In general ştiţi că mortul de la groapă
nu se mai întoarce”. Cu această concluzie finală ne-am îndreptat spre Hunedoara, unde în

15
cursul după amiezii am cunoscut şi opinia unui procuror pensionar, care ne-a prezentat
câteva aspecte legate de anumite cazuri de sinucidere pe care în decursul carierei sale le-a
cercetat. Şi în final aceeaşi concluzie enunţată şi de Dl. avocat. Ştiţi cum se spune că...
Am plecat simţind un gust amar gândind că în mijlocul unei lumi răvăşite moral, un
părinte se frământă şi nu îşi va găsi liniştea până ce adevărul nu va ieşi la suprafaţă.
Lacrimile unei mame indurerate, curg pe lespedea ce acoperă corpul neînsufleţit al fiului
său, zi de zi, iar trei frăţiori parcurg cu groază drumul la, şi de la şcoală.
Argumentele părintelui conduc la concluzia că în mod evident se încearcă
muşamalizarea cazului, lipsurile grave din ancheta medico-legală întărind această
presupunere. In mod evident toate se leagă şi este cazul unei crime care nu trebuie
îngropată, cu toate implicaţiile ei. Dar iată că mai există amănunte care pun mari semne
de întrebare, de unde vin şi cine le-a trimis? La fereastra vecinului cu pricina, una din
ferestre cu orientare mai spre nord, timp de treizeci de zile după moartea lui Ionuţ, o
ciocănitoare a venit zi de zi la fereastra acestuia bătând cu ciocul de dimineaţa pînă seara
în fereastră. Omul a încercat să o alunge, a tăiat şi plopul din faţa ferestrei în speranţa că
nu mai vine, însă încercări zadarnice, aceasta continua în acelaşi ritm, pînă în a treizecea
zi când omul nostru a reuşit să o prindă şi să o omoare. Dar surprinzător în cea de a 31-a
zi a continuat să bată mai departe o cotobatură, după care acest program a încetat.Ce se
poate afirma faţă de acest fapt care pune semne de întrebare? Dar prin voia CELUI PREA
ÎNALT adevărul va ieşi la suprafaţă.
UN POSTSCRIPTUM:
Pe una din hîrtiile cu însemnări de pe birou, recitesc cuvintele:
„Aici la Târgşor au fost sacrificaţi Copiii României, constrânşi să suporte în spatele
gratiilor, nu numai rigoriile unui regim de temniţă, privarea de libertate şi înfometarea
sistematică, tocmai în perioada de formare, dar şi o enormă presiune ideologică,
reeducarea. Cei consideraţi recalcitranţi au fost ţinuţi mai bine de doi ani în regim sever.
O parte au fost duşi ca sclavi la Canal în lagărul de muncă forţată de la Peninsula-Valea
Neagră, unii la minele de plumb de la Baia Sprie- V.Nistru şi Cavnic. Golgota elevilor e
presărată cu mulţi morţi, unii au murit cu arma în mână ca partizani.”
Aşa au luptat generaţiile acelor ani, pentru valorile creştine şi ale democraţiei,
creatoare de armonie şi dreptate socială, nu adepţi ai unor concepţii importate care au
strivit tot ce avea mai înalt şi mai bun acest neam: sufletul creştin, care ne-a călăuzit şi
ne-a asigurat perenitatea în istoria noastră care a început din adâncurile traco-getice. EI s-
au jertfit ca poporul român să aibă un destin.Tu, Tineret de azi, încearcă să înţelegi jertfa
acelei generaţii şi să te ridici la înălţimea LOR, pentru binele acestei ţări şi viitorului tău
de mâine.

* Mircea Tarcea, octogenar, este preşedinte al Foştilor deţinuţi politici din Hunedoara, a
fost deţinut în închisorile şi lagărele comuniste. Mi-a oferit de Paşte acest text pentru
aniversarea revistei.( red.)

Muguraş Maria PETRESCU

Ochiul lui Dumnezeu în câteva din poeziile lui Eugen Evu

16
Denumitǎ „Ochiul lui Dumnezeu” această nebuloasă este o formaţiune interstelarǎ, la 700 de ani
luminǎ de Pǎmânt, în constelaţia Vǎrsǎtorului. Ea a fost descoperită de astronomul german Karl
Ludwig Harding în 1824.

„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol.
Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Şi
a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!». Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună
lumina şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.” (Biblia, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, Facerea, Cap. 1:1-4, p. 11.). „Şi
duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” era de fapt ochiul lui Dumnezeu, care
percepea că totul nu era decât o mare de întuneric, o nebuloasă. Ochiul lui Dumnezeu
este biruinţa luminii asupra întunericului, asupra liniştii universale şi de netulburat de la
începutul veacurilor. Formaţiunea interstelară descoperită la 700 de ani lumină este foarte
nouă în comparaţie cu ochiul ancestral, zugrăvit pe frontispiciile bisericilor, sau în
mijlocul cupolei lor centrale. Ochiul lui Dumnezeu este cel ce vede tot, înregistrează tot,
dar nu spune nimic. Se zbate, dar tace. Uneori plânge, alteori râde. „Ceea ce se exprimă e
ceea ce semnifică/ Transfer între tot ce e viu/ Pentru a spori misterul zglobiu/
Constelaţia-n sâmburi se ramifică.” (Dialog cu Maria). Alteori scrutează lumea „Ceva
prin ochii tăi/ se uită-n lume.” (Lumină care vede … Tau). Lacrima ochiului lui
Dumnezeu este roua florilor, în dimineţile proaspete de vară, umplute de un soare bine-
facător şi dătător de viaţă şi energie. Încadrat în triunghi, ochiul simbolizează Sfânta
Treime (Tatăl, Atoatevăzător, Fiul – uman construit şi născut de Sfânta Fecioară Maria,
dar nu zămislit de om, „născut, iar nu făcut” – spune Crezul – şi Sfântul Duh – spiritul lui
Dumnezeu, „care plutea peste ape”). S-a speculat ideea că, încadrat în triunghi, ochiul lui
Dumnezeu ar fi un însemn heraldic, masonic. Considerăm că este doar frumuseţea senină
şi deplină a lui Dumnezeu Tatăl, ochiul care veghează în permanenţă asupra noastră,
protejându-ne, ferindu-ne de tot ce-i rău, prevenindu-l, impiedicându-l. Este conştiinta şi
sufletul nostru, un altfel de dialog al omului, care intră cu evlavie în biserică şi se roagă,
vorbind direct cu Dumnezeu. Atunci, în acele momente, confesiunea ar putea fi cea mai
sinceră. Oricum, din acest punct de vedere, ca stare şi trăire ea este unică şi irepetabilă!
Îmi amintesc că undeva în Moldova, pe frontispiciul unui spital (clădire veche, crenelată
la acoperiş, deci cu o arhitectură oarecum ciudată pentru un astfel de aşezământ), era
pictat în triunghi ochiul lui Dumnezeu. Nici comuniştii nu l-au şters. M-am întrebat şi
atunci ca şi acum de ce era acolo şi nu pe o, sau într-o biserică? Ochiul lui Dumnezeu
proteja bolnavii, le dădea sănătate, le insufla speranţa în vindecare.

17
„Există dictatura conştiinţei şi deci una a subconştientului. O a treia cale pare a fi cea
dintre veghe şi vis (sau starea de veghe şi starea visătoare, specifică poetului).
Subconştientul este Eul cromozomial?” (Jurnale, de Eugen Evu, 2010). „Ceva prin ochii
tăi/ se uită-n lume./ Cu-aceiaşi ochi în palmă/ vezi bobul de orez/ Puzderia de stele,
Număr-nume/ şi deopotrivă forme,/ morfostructura cum e,/ sinapsa dintre neu (T) roni/ şi
Miez…” (Lumină care vede …Tau). [”That something in your eyes/ will look around the
world./ Those eyes in your palm/ will gaze at the rice grain/ The billions of stars,/ the
Number-name/ and similarly - shapes./ the morphostructure is /the synapse in between
the new (T) hrones /and the Cores...”] – (The Light that Sees … The Tau). Cel ce
cuprinde totul cu privirea, (EL Roi) de la întregul Univers, până la bobul de orez, EL,
ELOHIM (Dumnezeu Atoatecreator) din miliardele de stele/ sori, numărul UNU,
Dumnezeul omenirii conceput de noi doar din ultimii două mii de ani, atât de puţin în
comparaţie cu imensitatea inexistenţei timpului, pentru că mintea omenească şi atât cu
greu poate cuprinde, înţelege şi pătrunde, Numărul-nume [UNU-EL] de la care toate au
pornit şi care este morfostructura de bază în sine, Neu (T) ronul, (adică Stăpânul cel mai
Recent/ cel mai Nou al noului (T) ron sau chiar Neutronul în sine, esenţa pură, care a
putut să pună totul în mişcare şi de la care toate au pornit, dar în acelaşi timp însuşi
Miezul lui, puritatea întruchipată, mintea nemărginită, de necuprins care a creat Formele,
Numărul-nume este – conform fiosofiei hinduse – (v. Upanişadele) a fost şi va fi într-o
permanentă stare de prezent. De aceea spunem că timpul ca formă de măsură nu există
decât într-o raportare a omului şi o nevoie a lui de referinţă la ceva anume, clar, fix, ca la
un punct de sprijin. Rămânem în acelaşi registru al luminii cibernetizante neu (T) ronale,
implorând puterea divină să ne dea „inspiraţia ei” ca să ne putem izbăvi prin ferire şi
distanţare de seducţia fascinant-periculoasă, în final mortală, a femeii hiper-cerebrale
întruchipată de Medusa-Gorgona. Iar şi iar, repetat ciclul la nesfârşit în istoria
Universului, ochiul memoriei impregnează existenţei limitate simbolic într-o oră ce se
scurge, în nisipul din clepsidră = „viaţa noastră”, tot ADN-ul lumii. „Memoria se
impregnează /în nisipul de clespidră /al vieţii noastre…” La final, când ciclul vieţii s-a
terminat, nisipul s-a scurs, clepsidra se răstoarnă, universul ei miniatural reluând totul de
la capăt. Gestul răsturnării are efect devastator, de cataclism, iar tot ceea ce s-a impregnat
în memoria evolutivă a scurgerii nisipului din clepsidră, nu mai este decât o hidră hâdă cu
aspect apocaliptic-înfricoător de Medusa-Gorgona. În fracţiunea de secundă în care se
intervine asupra clepsidrei prin răsturnarea ei, ciclul Universului se reia de la capăt, baza
ei fiind perfect curată, Stăpânul Neu (T) ron (sau al noului (T) ron) reuşind, prin mişcarea
pe care o declanşează, să asigure sinapsa sau punctul de legătură dintre Neutron (ca
particulă infinitesimală a nucleului atomic) şi Miez-ul în sine, adică, religios vorbind „La
început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, să
împletească cele două spirale ale ADN-ului existenţial prin unirea cu elementul religios/
de Sine, (T) Tau – prin crucea Sf. Anton, prin suferinţă. („Memoria se impregnează/ în
nisipul de clespidră/ al vieţii noastre…/ Memoria uneori este o hidră,/ sau o Medusa
Gorgona…” – Medusa Gorgona -. „Memory gets impregnated /with the sand of the
clepsydra /of our life… /Sometimes memory is a hydra /or a Medusa-Gorgona…” –
Medusa-Gorgona). Se ajunge, pe cale de consecinţă, la Starea cea Bună, care are ca punct
de plecare tot liniştea adâncă şi de nepătruns a nocturnului, care singur poate vedea tot
ceea „ce e de văzut”. Se reia aceeaşi idee de mai sus, exprimată cu o tuşă mai clar
perceptibilă omului. Răbdarea reluării nenumăratelor cicluri ale existenţei, indiferent de

18
forma ei de manifestare, nu este decât o contopire, „o împreunare” aproape orgasmică a
„Stării bune”, a Sinelui bun, creator, luminos, solar cu luna plină, asimilată în întregime
visării, poeziei, prin preluarea reflectării acestei contopiri în creier (adică tot în sau la
nivel de „neu (T) ron”, ajungându-se iară şi iară de unde am plecat, de la „Numărul
UNU-nume” în iureşul controlat al stării „de cosmos /în circulară /mişcare”). „Creierul
/Micul soare” ce „pulsează /cu lumina lui/ iubitoare” este, de fapt, aura din jurul capului
sfinţilor pictaţi pe icoane, este sinele nostru pur.

Există o rugăciune a sufletului, profundă, chiar dacă adaptată modern: (Rugă profană)
„Doamne, fereşte-mă şi inspiră-mă a mă feri /de femeia hiper-cerebrală…/ Şi adu-mi
aminte să îmi râdă şi ochii,/ nu doar ridurile…/ Şi să rezist a mă iubi cât să pot iubi şi pe
alţii…/ şi oglindă să-mi fie – sărutată cu ochii – nu sticla rece,/ nu moartea rece a
silicaţilor, ci luciul apei,/ senin. / şi cum Eminescu te rugase:/ „Pe mine, /Mie redă-mă!”
(Odă în metru antic). (A Profane Prayer) „God, protect me and give me Thou inspiration
to protect myself /from the hyper-cerebral woman… /And remind me how to laugh with
my eyes /And not only with my wrinkles… /And to resist in loving myself in as much as I
love the others… /and make it a mirror for me – kissed with the eyes – not that cold /
lifeless glass, /not that cold death of the silicates, but that shiny serene glass /of the
water. /And like Eminescu who had prayed Thee: /”Restore me /To my own being!”
(Mihai Eminescu, ”Poezii – Poems”, Ediţie bilingvă, Traducere de Leon Leviţchi şi
Andrei Bantaş, Editura Teora, 2005, Ode (in ancient meter), p. 323). Litania, rostită pios
şi cu suflet curat, exprimă teamă „de femeia hiper-cerebrală”, (nenumită MOARTEA, ca
la Cezar Ivănescu) dar şi o dorinţă profundă de a se bucura de ea şi de a „râde şi cu ochii”
la ea, „nu doar cu ridurile”(urât, crispat, rece, tăios, distant, înfricoşător). Spre deosebire
de Cezar Ivănescu unde Moartea este femeia urâtă, repudiată, detestată, dar în
permanenţă râvnită şi dorită cu ardoare, pasiune, ciudă şi neputinţă de a scăpa de obsesia
ei („Aşteptându-ţi moartea /Veşnic matern sex încreat al morţii”, sau „O, mai singur e
ca moartea /Trupu-mi gol frumos şi viu !/Timpul mort mai lung se face /Os de mort într-
un sicriu !/Ai trecut râzând, femeie, /Gura eu ţi-am sărutat, /Gura-ţi roşie, femeie, /Nici o
umbră n-a păstrat, /Timpul dus n-o să mai vină /Tânăr eu n-o să mai fiu !/Timpul mort
mai lung se face /Ca un mort într-un sicriu.” – Corpus, „La Baaad”, Editura Cartea
Românească, 1979, p. 18), jertfa, la Eugen Evu, ajunge sa fie totală, necondiţionată şi
necondiţională, ba chiar exprimată cu bucurie: „Şi să rezist a mă iubi cât să-i pot iubi şi
pe alţii”. Plin de răbdare şi înţelegere, plin de speranţă şi lumină pură, ochiul lui
Dumnezeu, însuşi ochiul Sinelui, al „numărului-cuvânt”, „ochiul seminţei”, „duhul de
sine flămând /dintre Sine şi număr-cuvânt” „rabdă în iarnă”. Atent scrutător, dar supus
contopit ca om în speranţa unor „consolatoare iluzii” şi „iubiri decăzute” se
autoanalizează ca Sine (divin) sau ca om-poet (demiurg, creator) sperând repetitiv poate
(noi oamenii nu avem de unde să ştim, iar aşa-zisele vieţi anterior trăite conform teoriei
reâncarnării sunt tot dintr-un trecut extrem de apropiat, dacă e să ne raportăm la
imensitatea Universului copleşitoare şi de neconceput cu mintea ca spaţialitate a
timpului) în „Starea cea bună”, „cea care zideşte”. Cu fiecare ciclu existenţial, cu fiecare
răsturnare de clepsidră, sinaptic vorbind, „verbul se dăruie” în „ceea ce se exprimă”, în
„ceea ce semnifică”, pulsând viaţă în orice, în „plânsul care cântă”, în „pomul înflorit”,
asigurând „transfer între tot ce e viu”. Repetabila memorie care conţine ca un Codex
aureus codul numeric impregnat de Sine în spirala ADN-ului, „sâmbure în care latenţa

19
devine”, nu este altceva decât miracolul vieţii ce se înnoieşte mereu („Ochiul seminţei
rabdă în iarnă /să se facă ziuă ieşind din pământ /astfel şi duhul de sine flămând /dintre
Sine şi număr- cuvânt. //Consolatoare iluzii, iubiri decăzute /Prin aceea că vor să ia în
stăpânire /Starea cea bună e cea care zideşte /Dă trup din ce pierzi, omeneşte” … „Se
dăruie verbul în toate pulsând /Plâns care cântă, pom înflorit.” … „Ceea ce se exprimă e
ceea ce semnifică /Transfer între tot ce e viu” … „Aici, în clarul văzător întuneric
/Memoria conţine codul numeric /Codex aureus, starea de bine /Sâmbure în care latenţa
devine. //Tu, care eşti fiindcă Sunt! /Duh râzând! /Când mi te dărui te-aud luminând.”

*Din volumul în pregătire „Dialog cu Maria”

Miron
Blaga

Despre Horea prin Miron Blaga

Horea bihoreanul

Locul în care ţâşnea izvorul blestemat de Horea. "N-a mai avut apă în veac", zice pădurarul Gheorghe
Popuţe..

Scriitorul orădean Miron Blaga (foto) se trage din satul Remeţi, de sub poalele
Scoroşetului. Autor al unei monografii a comunei Bulz, de care aparţine şi satul său, el
crede neclintit că Horea şi Cloşca au fost prinşi pe muntele aflat la graniţa dintre judeţele
Bihor şi Cluj. "Scoroşetul se află pe raza Ocolului Silvic Bulz. Se ştie cu certitudine că în
1782 Horea a trecut prin satul nostru. Tradiţia orală consemnează faptul că a sculptat
grinzile vechii biserici de lemn, aflată chiar pe Valea Satului. De asemenea, istoria a
consemnat faptul că, în anii premergători răscoalei, Horea a lucrat la Ciucea şi Cizel, pe
domeniul contelui Gheorghe Banffy. Mai mult, s-a stabilit pe acest domeniu, căsătorindu-
se cu o femeie, Ilina, de prin părţile locului".Un alt argument adus de scriitorul orădean în
sprijinul teoriei sale este scrisoarea lui Janos Csaki, comite suprem al Clujului, care pe 17
noiembrie 1784, pe când răscoala încă nu murise, îl informa pe comandantul armatelor
austriece că Horea se află în localitatea Mărişel. Şi că în casa lui Hetea Drăghici îi făcuse
"căprari" pe Simon Pavel, Onuţ Pascu şi Petru Neag, punându-i să jure că au să-i sară în
ajutor, atunci când le-o da de veste. Veneau vremuri grele. "Se ştie că după ce îi ridicase

20
pe iobagii din Zarand, Hunedoara şi Alba, Horea îşi propusese să-i cheme la răscoală şi
pe românii de pe Valea Crişului, Valea Almaşului, Călăţii şi Agrijului".

Simple coincidenţe?

Scriitorul e convins că în aceste condiţii, ori chiar mai târziu, când oştile sale au fost
depăşite numeric de trupele imperiale ce înconjuraseră Munţii Apuseni, Horea ar fi avut
motive să se tragă lângă ai săi. Adică spre Remeţi! Nicidecum să meargă spre Alba,
aruncându-se în gura lupului... "Vestea intenţiei lui Horea de a reaprinde răscoala în 25
noiembrie, la Huedin, cu ocazia târgului din ziua Sfintei Ecaterina, i-a îngrozit pe nobili.
Faptul e bine cunoscut. De ce să fi plecat Horea spre Alba, dacă avea astfel de planuri?
Nu e logic". De altfel, câteva zile mai târziu, la 21 noiembrie 1784, vicecomitele de Cluj,
Francisc Zambo îi scria îngrijorat vicecomitelui de Bihor despre extinderea răscoalei în
părţile Huedinului: "... Iar dacă vor avea aici noroc, au de gând să vină peste tot în valea
Crişului până la Oradea"...

Începutul sfârşitului

Împotriva răsculaţilor s-au ridicat trupe din toate părţile. Şi, deloc întâmplător, grosul
lor era masat în zona Huedinului. În faţa puterii copleşitoare a armatei ce înainta în
Apuseni, pe toate văile, în faţa puştilor şi a tunurilor, precum şi a iernii geroase, Horea a
mulţumit oamenilor că l-au ascultat, şi-a împrăştiat cetele şi s-a retras în locuri tăinuite.
Oficialităţile ştiau că a luat calea munţilor şi că ar vrea să ia drumul Vienei, prin Ungaria.
Un vicecomite al Bihorului, adresându-i-se comitelui de Cluj, spunea că Horea şi
însoţitorii săi vor să treacă prin pasul de la Lacul Negru, Negrenii de azi, adică tot la
graniţa dintre cele două judeţe. "Nu ştiu cum pot fi trecute cu vederea aceste fapte", spune
Miron Blaga. În plus, susţine scriitorul, vârfului denumit Scoroşet oamenii locului îi mai
spun şi Chicerea Negrului, nume identic cu cel atestat de documente ca fiind locul în care
au fost prinşi Horea şi Cloşca. ( prin trădare, cum se petrece prin Veac…)

Pădurarul Gheorghe Popuţe

ALT VEAC ALTE TERORI …


- pagini nepierdute -

21
Matrimonial- Patrimonial

Materialismul ştiinţific avea pentru Familie formula „ celula de bază a societăţii” şi


desigur aşa este într-un stat civilizat. La ofiţerul stării civile asta clama activistic –
demagogic, citind legea ipocrită tovarăşul cu tricolorul primăriei pe piept: „ statul sprijină
familia”…Vai românilor! Familia română a devenit retorică oarbă şi surdă, ai Teroarea
indusă de Puterea Stat Poliţienesc de Partid a devastat ca un cancer în metastază „
organismul” statal, adică „ marea familie” numită pravoslavnic Ţară, de la Ţarat, adică de
la ŢAR…Teroarea a fost dintotdeauna „ de la răsărit”, adică roşie,o teroare ancestrală, o
teroare a vechilor – noi invazii ale „ eliberatorilor” , ale „ fraţilor sovietici” stalinişti, o
teroare subliminală, a subconştientului colectiv.
Pe acest postament tenebros, au urmat toate dictaturile ce ne-au pustiit sufletul cel
vechi, atingând şi fiinţa celor ce din noi descind, ca fii şi nepoţi…

IDEOLOGIA cumva ea însăşi mutilantă, terorizantă, vine din leninismul masonic aplicat
monstruos de Stalin şi din Internaţionalimul proletar, iudeo- slav, căci în Rusia a eclozat
Extremismul Tovărăşesc egalitarist implantat de pe TANCURI de „ fraţii sovietici” şi de
Tătucul Iosif Vissarionovici, în Ţările Române… Guvern de la Gubernie vine, cumŢara
de la Ţarat adică satrapie a Ţarului Ivan cel Groaznic…Iar numele lui GROZA, care a
dictat ca prom guvern „ democratic popular”, vine tot din stepe şi este frecvent în
Ucraina schimonositului suprem gogolian, Taras Bulba – adică de GROZNÎI, care
GROAZNIC se traduce !

Revenind la TRIUNGHIUL FAMILIEI ROMÂNE …Tatăl şi Mama s-au născut în anii


primului război mondial ( 1918) aşa că s-au întemeiat ca Familie în ajunul celui de-al
Doilea Război mondial ( 1941)…O primă GENERAŢIE a suferinţelor din Ţară, Stat, a
frustrărilor, sărăciei, terorii existenţiale şi chinuitelor spasme ale unei „ democraţii” ce nu
avea să se nască sănătos nici în regimul „ muncitoresc”- bolşevic, nici în cel dictatorial
ceauşist…A doua generaţie din această treime a „ celulei de bază a societăţii”, pentru
cei cu numele de Evu (adică fiul Evei, în cehă şi slavonă, n) – suntem noi, cei trei fii şi o
fiică, din părinţii noştri Gheorghe şi Clara: Eugen, Eugenia, Gheorghe şi Ion. Iar a treia
devine a fi a Fiilor- cu perspectiva unei dimensiuni a PĂTRIMII, nepoţii doriţi de la fiii
noştri…
TOŢI TREI ai acestui TRINOM FAMILIAL, venim şi petrecem în veac, de vieţile
alor noştri marcaţi – din naştere- şi trăind vieţilor noastre, transmiţând fiilor toate ale
noastre chinuite existenţe – iată aşadar Drama de a fi român în România, ca o stigmă
felurit numită de ideologi, sau de biserici, totuna! „ Popor sărac în ţară bogată”, sau „ ţara
noastră aur poartă” noi cerşim din poartă-n poartă” ( zicere de la moţii din Apuseni…).

UN TRINOM al nostru,al stigmei NAŢIONALE, prin extenso al unei Mari Familii -


Naţiuni ( o vreme cu numele România Mare !) – locuită de seminţii semănate prin
VEACURI şi într-un trup altădată mai vast…, am trăit în succesiuni de „ treimi” ale „
celulei de bază” numită Familie Română…Numai că aici stă sabia lui …Zamolxe: încă
română… Din spaţii ale unei nisipoase şi morganatice ideologii – dogme- utopii, cum
doriţi, vine stihia mitului anistoric (!) al exodului…Iar noi, tribaliceşte în moderninate,

22
IACA emigrăm cu milioanele spre Ţara Făgăduinţei numită VEST…Aşadar a
Luceafărului ( LUCIFER, LUX- FERRIS, purtătorul de lumină) – ori dacă vreţi, Mama
VENUS, VENERA…FECIOARA…
**
Socialismul …idealist al eşecului în dictatură, a lovit- sado- masochist cumva,
paradoxal, tocmai în Familie. Celula de bază, recte marea celulă Identitară numită
Naţiune- Neam, ci IMPROPRIU al noi ŢARĂ: deoarece nu suntem ŢARAT, nici
voievodat, nici satrapie, oricâte teritorii – vetre ne-au fost sfâşiate prin veacurile
ultime, din NOI ÎNŞINE !Din păcate, literalmente, adică din trădările care „ fac
istorie”, vremelnic, ne învecinăm cu Marea Neagră, şi nici ea nu e sigură…cu toate
scuturile antirachetă instalabile în sudul bătrânei Mame Geea…

Tiparele amnezice ale memoriei colective?

E de reînţeles în grilă deterministă cam tot ce mişcă şi am fost învăţaţi sau uneori minţiţi
sistematic ( în restriştea stăpânirilor, mai bune, dar mai mult mai rele !- că NE este
Istoria, aşadar istoria Familiei Mari numită PATRIA, din etimonul PATER, tatăl, dar prin
care simţim- înţelegem ca fiind din MATRIA ( dacă vreţi din MATRICE, ori codul
numelui MARIA…FECIOARA..
Românii au cultul Fecioarei – din care s-a născut Fiul – Hristosul răstignirii NOASTRE,
necum al lui Decebal, ultim rege al ORIGINII noastre de TRIB – sau GINTE ( sorginte)
– DECE BAL, aşadar al ZECELEA BAL ( bal –alb strălucitor, n) Am avut şi noi Hristoşi
numiţi Horia, Cloşca, Crişan, Avram Iancu şi milioane nenumărate de SACRIFICAŢI,
răstigniţi pe CRUCEA NEAMULUI. Uneori au fost şi devianţi, zeloşi ( de la zeloţii
ideilor d’antan) …însă e cert că, prin ritul bisericii majoritar Ortodoxe vag
pravoslavnice, „ soarele răsare de la răsărit” ( dixit cel din Sadova, Sadoveanu!,
remember „ Mitrea Cocor „ – şi silnicia ( de la actul siluirii) – teriorist- traumatic ce l-am
suferit noi, în copilărie, sub regimul stalinist al bolşevizării, când chiar „ dascălii” ne erau
dintre cei strămutaţi de peste Prut, unii sovietizaţi, de către Stalin Joseph Vis ARION-
ovici ) -…Elitele au înfundat groapa comună a …Antimetafizicii memoriei DIRIJATE
CA ISTORIE adică MINCINOASE, aşa cum abia la bătrâneţe o înţelegem în satanismul
ei! Este memoria pe care TOVARĂŞII nu o au, deoarece ei vor străbate VEACUL
mereu în fără- delegea LOR, a idealului, ideologia- lor, a TRĂDĂRII: de neam, de patrie,
de matrie…Şi ei îţi vor spune mincinoşi mereu TOVARĂŞ, compatriot, cetăţean român,
etc – însă vor fi perverşi, profitarnici, habotnici, nesătui şi împilatori nu ca cetăţeni-
locuitori, ci ca cetăţeni ocupanţi. Aceasta se poate numi „ criza identitară a
strămutării”…- iar stalinismul bolşevic asta a însămânţat în ţinuturile încă
româneşti…

*
Comportamentul umanului revine Acum precipitat …familial, în dimensiunea sau de
MATRIE ( de la Materie !?) ci nu de PATRIE,. ( de la Patriarhatul vechi testamentar
evreiesc – iudeu, al celor din Israelul actual/ Apropos, am citi câteva reviste în română
ce apar în Israel…Evreii se auto- numesc „ fii ai Tribului ( Iuda) , ci nu cetăţeni. Cum
numai în Arabia se păstrează, însă urmaşii lui Ismael, din familia evreiască a lui Avraam,

23
( Abraham) – îşi zic şi ei fii ai tribului; a nu uita că evreul Avraam a avut un fiu Isamael,
nu cu soţia sa, stearpă, Sara, ci cu „ ţiitoarea”,a adică cu slujnica – amanta – roaba-
sclava sa, de un de se trag Ismaeliţii, adică islamiştii…Incestul a fost dintotdeauna
…baza „ celulei de bază”, cum zic tovarăşii…Însă asta e altă poveste din cele o mie şi
una de alte mitologii, alte zări, alte pustiuri. Ce se petrece acum a mai fost, nu mult după
prăbuşirea Babilonului, vezi actualii dictatori şi revoluţiile oarecum egalitarist- iude-o
creştine, din ţările arabe ( 2011).
*
Ca într-un imemorial VIS, mare Vis, a ne aminti ceea ce zădarnic scris-au în tresărirea
anamnezică unul Mureşan, pus pe muzică de Anton PANN (?) …” deşteaptă-te, române!/
din somnul cel de moarte” în care te-adânciră” barbarii de tirani”…
O, retorism decadent al Memorie mereu trucate, mereu mutilate, opturate !

Aina Daina…
Adevăr zic vouă…

Vai celor ce au învins,


căci ei vor fi
sub răzbunarea
celor odată învinşi!
Aşa se răzbună şi cerul
După furtunile cele mari
Ale Eonului!
Hauk!

Aina Daina
Patrie- Matrie !

Remember in aeternum:
popoarele Soarelui
din Sud-america,
şi asemenea lor,
celor din Mater Europa,
Protodacii –
incaşii acestui spaţiu,
aşadar
INDOEUROPENII!
… Sanctuar al Memoriei
înnoitoare,
învietoare ciclic,
re- botezaţi din lumină-
În Domnia Ta Unul
îmi îngenunchiez
şi eu, unul şi ai mei,
ai familiilor noastre,

24
aici, în Munte, în Kogaion
– fruntea: în sus, boltind
eterna-ne speranţă,
a re-devenirii
în Patrie.

/ din proiectul Evu, Fiul Evei


Predat editurii Limes/ Cluj Napoca

Altii despre unii…

Prof. dr. Radu REY

O întâlnire

Profesorul dr. Radu Rey, creatorul Centrului de Formare şi Inovatie pentru Dezvoltare
în Carpaţi (Cefidec) din Vatra Dornei, senator pe viaţă al organizatiei internaţionale
Euromontana, şi-a dedicat întreaga viaţă cercetarii şi dezvoltării civilizaţiei montane.
Desi, din păcate, nu mai ocupa nici o funcţie în Executivul actual, prezenţa sa în cadrul
dezbaterilor naţionale asupra stării actuale a muntelui mi se pare inevitabilă. Am avut
onoarea de a-l însoţi într-un şi după un simpozion găzduit la Clubul din Ghelari,
organizat de inimosul Sergiu Ţenţ şi intelectualii capitalei pădurenilor.. Poiana Ruscăi,
şi să dialogăm pe marginea temei “ pajiştilor” montane, valorilor ento- folclorice şi mai
ales despre starea jalnică a solurilor şi rocilor, a minelor închise, uriaşelor cratere
sinistre, degradarea mediului, în urma prăbuşirii mineritului de fier…Au trecut peste
zece ani de atunci şi nu cunosc ce a urmat în viaţa şi vocaţia acestui om deosebit,
însufleţit de nobila cunoaştere şi îngrijorare a mediului şi Muntelui locuit, pentru care
pleda atunci.. ( Eugen Evu)

"România tratează muntele ca pe o colonie internă; din aceasta cauză economia din
Carpaţi este în pericol să-şi dea ultima suflare"
( dintr-un cuvânt rostit la simpozionul de la Ghelari, Ţinutul Pădurenilor)

A treia parte a României o reprezintă, geografic, zona montană. Existenţa umană, hrana,
viaţa însăşi a celor peste 2 milioane de agricultori de munte au fost şi sunt dependente, cu
prioritate, de activitatea agricolă, de creşterea animalelor şi de pomicultură, într-o

25
economie rurală puţin cercetată, puţin cunoscută şi mult marginalizată în ultima jumătate
de secol. Ţările cu munţi din Uniunea Europeană şi-au dezvoltat şi îşi protejează
producătorul agricol montan, în multiple forme: pentru fermierii mai mari, specializare şi
rentabilitate, pentru fermierii mai mici - o agricultură multifuncţională, cu rol de îngrijire
a mediului şi cu un loc special pentru agroturism. Asociaţiile, cooperativele, sindicatele,
statul îşi protejează cu grijă producătorul agricol montan, în faţa agresiunilor sau a
neputinţelor date de stările naturale (în conceptia UE, muntele este o zona de "handicap
natural"). Politica montană a Uniunii Europene este cea a munţilor locuiţi, cu un
ecosistem echilibrat şi cu raporturi corecte între pădure şi agricultură.
…Vor putea muntenii din Carpaţi să facă faţă fraţilor lor din Pirinei, Alpi, Tirol, Olimp
sau Padurea Neagră? Poate că după această mare şi dureroasă răscruce, vor ieşi oameni
care să îşi amintească ce spuneaţi dvs în poemul citit la simpozion, anume că “muntele ne
înalţă fruntea, iar sufletul o resimte ca sanctuar purtat pe umeri”…
• Preşedintele Forumului Montan din România

Paideuma natală

Piatra Roşie. Reconstituire grafica de Radu Oltean

În interiorul cetăţii s-au găsit urmele unei mari clădiri cu absidă, construită din lemn
pe temelii de piatră, şi o cisternă. A doua incintă, constând dintr-un zid de piatră şi
pământ gros de 1,50-2 m, întărit şi cu palisadă, cuprindea zona de E, cu mai multe terase
şi reunind două dintre turnurile ridicate anterior. Această incintă, cu rol de avanpost, pare
să fi fost ridicată în răstimpul dintre cele două războaie daco-romane. În partea de N-V
a primei cetăţi s-au găsit câţiva tamburi de piatră aparţinând unui sanctuar şi urmele unor
clădiri cu mai multe încăperi, aşezate pe temelii de piatră. În cursul cercetărilor
arheologice efectuate în 1921 şi 1949 au fost descoperite: ceramică de diferite tipuri,
unelte, arme şi piroane de fier, obiecte din bronz, printre care şi un opaiţ, monede din
Thasos, Histria şi denari romani republicani, la care se adaugă un candelabru cu trei
braţe, bustul de bronz al unei divinităţi şi resturile din învelişul de fier al unui scut,
frumos ornamentat, având în centru un bour înconjurat de un decor de palmete. Pe Dealul
Piatra Roşie, în apropierea satului Luncani, în partea superioară a văii cu acelaşi nume, la
altitudinea de 831 m, se află cetatea dacică cunoscută sub numele de Luncani - Piatra
Roşie. Cetatea, ridicată din piatră, are formă patrulateră, cu laturile de 102 x 45 m, fiind
prevăzută cu patru turnuri de apărare, situate în colţurile incintei, iar un al cincelea fiind
situat la mijlocul laturii de est a fortificaţiei. În interiorul incintei au fost identificate

26
vestigiile unei construcţii de lemn, ale cărei baze de piatră s-au păstrat integral. Pentru
aprovizionarea cu apă a garnizoanei staţionate aici, în colţul de nord-vest al cetăţii exista
o cavitate săpată direct în stâncă. În afara incintei cetăţii au fost observate urmele unui
sanctuar, format din aliniamente de baze de coloane din piatră (plinte). ( sursa:Muzeul
Magna Curia, Deva)

Ioan NICOARĂ ( U. S.A)


Marele Canion

Muntele Everest, Sahara, Amazonul, Marele Canion… sunt standarde


prin care se masoara imensele minunatii ale Pamantului. Ca sa inconjori
canionul fluviului Colorado, trebuie sa parcurgi 446 kilometri de
dantelarie geografica. Din fiecare varf de "dantela", ai o imagine
spectaculara. Nu trebuie sa fii arheolog ca sa-ti dai seama despre
imensitatea timpului. Mama Natura aici te invata, mai bine decat toate
cartile, despre formarea planetei. Distanta dintre pereti variaza intre 800
metri si 29 kilometri. Ca sa coboare pana la adancimea de 1,6 kilometri, raul Colorado a
carat in aval in medie de 400.000 tone de roca si pamant, pe zi, dezvelind vreo
2.000.000.000 ani de istorie terestra. Ar fi necesare 80.000 de camioane de 5 tone pentru
a echivala munca zilnica a apei. Dar odata sosit la imensele prapastii toate aceste cifre nu
mai valoreaza nimic.Deodata solida coaja a Pamantului s-a dus si realitatea se deschide
sub picioarele tale. Prapastii deasupra altor prapastii. Straturile de roca si pamant se vad
colorate; taiate pe vertical, asemenea unor prajituri. Unele roci care s-au impotrivit
eroziunilor, au ramas izolate pe prapastii ca niste magnifice catedrale dedicate zeilor,
Juno, Apollo, Jupiter si Venus. Blocuri masive stau pe prapastii, gata, gata sa se rastoarne
si totusi… nu cad! Un mic grup de conquistadori spanioli, condusi de Don Garcia Lopez
de Cardenas, in cautarea oraselor de aur, trecand prin Desertul Pictat (Painted Desert),
calauziti de indienii Hopi si ajunsi aici, au incercat patru zile (fara success) sa ajunga la
apa argintie. Acum, potecile de coborare sunt putine dar amenajate cat de cat. Drumul e
lung si abrupt. Nu e doar o plimbare de dupa amiaza. Iti trebuie o zi buna de drum,
mancare si mai ales…apa. In timpul verii din cauza transpiratiei intense, drumetul pierde
pana la doi litri de apa pe ora... Straturile colorate de roci tari si ascutite, sunt expuse
vederii, ca rezultat al milioanelor de ani de alunecari de teren. Cu cat cobori mai jos, tot
mai uscat si mai cald e aerul. Pinii "Ponderosa", lasa loc pinilor rasuciti si jnepenilor,
apoi tufisurilor de desert. La un moment dat simti orizontul inchizandu-se deasupra-ti.
Poti cobori si calare pe catari care se "inchiriaza" de dimineata si pleaca in grup de vreo
douazeci, pe poteca stramta, deseori taiata in peretele de piatra, pana jos la apa raului
Colorado, pe care am vazut-o intotdeauna… colorata (adica tulbure). Caravana catarilor
se intoarce sus, seara. ( fragment)

Revista noastră la 15 de ani…


Ca fapt de presă, iată un manifest scris de mână în interior, coperta 2, autograf de Eugen
Evu in primul număr al reviste Provincia Corvina, coperta 2 interioară. Precizăm că în cei 20 de ani
de editare, niciuna dintre conducerile alese ale USR sau Ministerul Culturii nu au acordat vreun
sprijin finianciar acestei reviste.

27
”Legea „ conspiraţiei poetice: Sfidează duşmănia dintotdeauna a puternicilor zilei! Hunedoara a
dat numele acestui judeţ greu de istorie. Ea a dat pâinea şi sarea vieţii multor generaţii, subordonate
mereu ideii de sacrificiu. Ea a dat orizont conştiinţelor, impuls performant şi nobleţe solidară inimilor
noastre… Hunedoara nu este oraşul lumpenilor proletari, nici cartierul săracilor zonei, nici carnea de tun
a istoriei! Nu este scara de serviciu, trambulina spre putere, nici „ femeia de serviciu a
cuiva….Hunedoara este şi o cetate a spiritului. Oamenii ei de valoare, creatorii şi artiştii, îşi merită o
viaţă mai bună şi ocrotire din partea societăţii ! Distrugeţi „ laboratorul” înstrăinării individului în
mulţime ! Voi, cei tineri, învăţaţi din ceea ce am pierdut noi, ca să nu se mai repete !
Eugen Evu, la tipografia Polidava Deva 1990…

Artişti plastici itineranţi, invitaţi din Augsburg ( Germania) în august 2008 la Eugen Evu
acasă : Brane Roman, Cornelia Ebhard, Iohana Geier, Siegfried Stiller, Silke Luehnen ( foto E.Evu)

Itinerarul revistei ProVincia Corvina 15 ani


Fondator : Eugen Evu,1997
Provincia- ( Vitraliu arte frumoase » periodic de cultură şi artă, sub egida Uniunii Scriitorilor- Martie
1990- 24 pagini, format A 4, 24 pagini
PROVINCIA CORVINA, revistă de literatură şi artă sub egida USR, distribuire naţională şi
externă; format ziar, 46 pagini, Martie 1998, Red. Şef. Eugen Evu, Colegiu: Nicolae Szekely, Elena
Sgondea, M. Zavati Gardner, Dan Pichiu.
PROVINCIA CORVINA, revistă trimestrială de literatură şi artă şi de deschidere europeană– ISSN
de autor şi sub egida USR; Apare din 1999, coperte policolor şi 6 pagini interioare policolor. Pagini
46,format A 4 finanţare proprie publicitară; coelgiu : Ion Urda, Nicolae Szekely, Constantin Stancu, Ioan
Evu, Erika Erdos, Radu Roşian; redactori externi: Magdalena Schlesak, Andrei Zanca, Teresia Bolchiş-
Tătaru, ( Germania), Fl. Wenger ( Elveţia), Mariana Zavati Gardner( Anglia).
PROVINCIA CORVINA – revistă periodică de literatură, artă şi deschidere europeană ( serie nouă) Data
apariţiei nr.1 (38) Decembrie 2005 – 64 de pagini, coperte policolor, format A 4, 7o pagini, apariţie
trimestrială, sub egida USR şi cu sprijinul Asociaţiei Provincia Corvina ( AsCUS). Finanţată şi cu sprijin
CJH conform unui proiect Eugen Evu, de către C.J.H. Red.şef Eugen Evu, colegiul : Ion Urda, C. Stancu,
Nicolae Szekely, Ioan Evu, Radu Roşian. Redacţie externă: prof. Andrei Zanca, Magdalena Cscu Schlesak,
( Germania), George Roca ( Australia), prof.Mariana Zavati Garnder ( UK), prof. Florentin Smarandache-
Univ. Gallup, ( SUA), prof. dr honoris causa Maria Teresa Liuzzo, prof. Piera Rossi Celant,( Italia) .
Distribuire internaţională contra colaborare semnatari, cu pondere oameni de cultură români din diaspora
mondială.
Noua ProVincia Corvina, condiţii grafice idem, coperte color şi două pagini policolor interioare arte
plastice, 64 pagini. Colegiul : dir. Eugen Evu, red. şef. Ion Urda, Elena Daniela Sgondea, Angelo Manitta,
Maria Teresa Liuzzo, Ioan Evu, Constantin Stancu, Radu Roşian. Fianţatori Consiliul judeţean şi sporadic
C. Municipal Hunedoara.
Noua Provincia Corvina serie nouă , 2011, revistă de ariergardă culturală, sub egida USR, fără finanţare.
Format A 4 120 pagini. Colegiu : director fondator Eugen Evu, redactori şefi Muguraş Maria Petrescu şi
Ion Urda. Revista a menţinut permanent schimbur culturale şi traduceri reciproce cu unele revkiste străine :
Il Convivio, Sicilia-Italia, Le Muse, Calabria- Italia, Revista Agero- Germania, Niram Art Magazin, Spania
şi Portugalia, precum şi cu numeroase reviste pe hârtie sau electronice din România.

28
În colecţia Biblioteca Prov. Corvina au apărut 26 de cărţi ale unor autori marginalizaţi, precum şi a unor
tineri autori din zonă şi trei antologii de poezie şi proză scurtă, însumând alţi 7o de autori.

foto Gabriela Goundenhooft


Adrian Botez

LĂNCIERII PRIMĂVERII

cu lăncile de flori împung spre ceruri


să se destupe Taina Învierii:
de peste tot – din orice colţ de leruri
fulger' lumina albă – lăncierii!

e-o devastare – prigonire-a iernii


cu tăvălugul razelor de flori –
severă putrezire – fărăviermii
fără slin de metamorfoză: doar zori!

tăios – văpaia luptei-incendiază


pământ şi cer – şubred şi mucegai:
rămâne-n viaţă cine-a cerşit viaţă

şi-a scăpărat pricini în contra beznei


şi-a complotat să fie – pe pământ – iar rai!
...scânteie-a Trandafir – pe Cruce – cuiul Gleznei...

Nocturne

29
Recapitulare despre femeie
Poate că mitul creaţiei, care afirmă că femeia este creatura secundară, a pecetluit un
destin, o stigmă, cum spuneau anticii greci. Dealtfel acolo, în mitul originar, se află o
stigmă şi mai teribilă, esenţială, o sentinţă de fapt, atribuită divinităţii creatoare, Elohim*
Anume aşa zisul „ păcat originar”….Însă acest păcat este în mod frecvent înţeles eronat,
prin laicizare şi efecte sincretice, interculturale, ca fiind unul erotic: fructul interzis din
care Eva ar fi muşcat se referă la unul din cei doi pomi ( arbori fructiferi, evident ai unui
cod, ai unei parabole, cel al „ conştiinţei binelui şi răului”…Înţelegem deci că omul
adamic, originar, cel ce trăia ( prin programul genomic originar aproape o mie de ani (!),
a încălcat interdicţia acelui program genetic, probabil deviind de la o condiţie a „
inocenţei paradiziace”, ca fiinţă perfect integrată în natură ( poate telepatică?) –iar
mitologia şi Vechiul Testament ebraic pretind că acest act de abatere a fost comis de
Femeie, incitată de Diavolul, „ şarpele vechi cel viclean care era atunci pe pământ”.
Cum a fost cu adevărat este, după milenii, subiect al disputelor dintre religii, cercetători,
Cert este că femeia stă dintotdeauna sub semnul Vinei, al culpei primordiale, ceea ce face
inegalitatea dintre bărbat şi femeie o eternă şi dramatică ireconciliabilitate.
Cum ştim, mitul- religia Fecioarei Maria ( , Mariah, Miriam) avea să modifice acest
Datum, să consacre religios prin creştinism, un al cod al întemeierii şi deci al devenirii
umanului; omul născut din Fecioară ( virgină) adică Fiul ( Filio) –printr-o intervenţie-
operaţie numită de biblie „ adormire” ( remember adormirea lui Adam, (Domnul l-a
trimis pe Adam într-un somn adânc, „ spre a extrage „ din coasta sa” femeie, pereche
feminină, adică Eva, tradus din ebraica veche „ Viaţă” ( v. Geneza)- este deopotrivă Fiu
al Omului ( născut din trup de Femeie – şi Fiu al lui Dumnezeu ( Tatăl Ceresc) – anume
prin Duhul Sfânt…Descrierea acelei „ adormiri- anestezii şi asistarea actului de către
arhanghelii Gabriel şi Uriel- lasă impresia unei operaţiuni a unor geneticieni…
Revenind la culpabilizarea, efect al influenţării femeii, născătoare prin împreunare cu
bărbatul,de către Satan- Şarpele, poate o entitate reptiliană( ?!)- („care era atunci pe
pământ”) - unii spun că ar fi vorba de un „ înger căzut”, dintre cei numiţi în Biblie „ Fiii
Cerului” ( Geneza idem, vezi şi Cartea lui Enoch, Epopeea Enuma Eliş, tablele de lut ars
din Sumer descifrate de Zecharia Sitchin ş.a.)- este cert că Femeia a fost stigmatizată ca o
fiinţă secundară, damnată astfel a fi supusă bărbatului ( roabă, ţiitoare, amantă, obiect al
plăcerii, accesoriu al hedonismului în diversele spaţii culturale ale civilizaţiilor)…
Poate că în primitivism, a predominat o eră îndelungă şi Femeia Mater, Geea, Matriceală,
aşa zisa Venus, care era consacrată ca Idol: stau mărturie arheologică nenumărate
amulete, statuete şi talismane magice, descoperite pe tot globul; acea Venus- Mater era
idealizată ca simbol al Fertilităţii: trup mare, cu forme pline, cu sâni mari optimi pentru
alăptare…Dar in illo tempore, în tribalism.Femeia a ( re) decăzut ( a fost din nou
stigmatizată de către vraci, şamani, apoi de preoţimea ce conlucra cu puterea, la condiţia
de făptură secundară…Această frustrare însoţeşte Femeia, chiar când ea a fost divinizată,
printr-un efect pervers ( pentru psihologie e clar! ) – dincolo şi dincoace de diferitele
atitudini ale societăţii, prin istorie, până în zilele noastre.
…Femeia în Islam este departe de a fi egală cu cea din Occident, cum bine ştim. În
Biblie, V.T.- femeia era deopotrivă adorată însă cu scop fertilizator: Solomon, David,
etc – aveau sute de femei pe care le inseminau în mod ritualic: vezi „ Cântarea
Cântărilor”, imn cu scop implicit iniţiatic, stimulator. În alte culturi şi civilizaţii, în

30
orientul mijlociu şi cel îndepărtat, femeia a fost mereu obiect- accesoriu de plăcere,
asociat cu cel de fertilitate, după porunca divină „ înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul”! Ca
să nu mai vorbim despre arta şi ştiinţa (!) antică a iniţierilor de tip sexual, Kamasutrele, (
India) la extrema duios romanticei „ Cântarea Cântărilor”, teste biblic şi cu scop
iniţiatic) -ori cele abundent etalate pe frontispiciile palatelor din jungla Cambodgiei, ş.a.
Desigur, femeia dintotdeauna a fost şi sclava existenţei familiale, a fost şi prostituata din
peşteră, din pădure, din colibe ori din palate. A fost şi „ zeiţa” din umbră, sau semizeea,
care a pretins că l-a născut pe „ fiul” cu un zeu, sau un înger, vezi paradigma în celebrele
cazuri de bărbaţi mari ai istoriei…Venind lapidar în istoria imediată…Bunicile noastre au
fost cu adevărat eroine, zeiţe ale casei dacă vreţi, dar şi sclave ale instituţiei familiale…”
Idola” Venus de altădată, a fost şi născătoare de prunci, şi lucrătoare agrară, şi ţiitoare, a
însoţit bărbatul şi la plug, la semănat şi secerat…Toate acestea s-au numit dragoste. Iar
mai corect zicând, Sacrificiu. ( Dacă preferaţi, reciclare interactivă…).
Nu demult,în stalinism, la extrema nazismului, care stimula egal de dement, procreatura
în scop eroico- rasist, apoi bolşevismul marxist- leninist de implant la români, femeia a
primit tot felul de bizare atribute- sintagme: femeia de serviciu, femeia muncitoare (
şantieristă), femeia „ egală cu bărbatul”, „ tovarăşa de viaţă”, iar la extrema demenţei
totalitare, „ femeia savant de renume mondial” şi „ femeia erou al muncii socialiste”,
femeie mamă- eroină”.

( Nu se poate uita oroarea unui altfel de „ eroism”, acela ce a urmat decretului lui Ceauşescu, de a se
interzice întreruperea de sarcină, chiar când acesta era periclitată medical; s-au născut sute de mii de
distrofici, şi au murit sub interdicţia asistenţei medicale civilizate, ca într-un infern grotesc al nebuniei „
înmulţirii pentru a stăpâni”, recte a „ programelor” de spor al populaţiei ( prin decret prezidenţial) –
pentru a asigura forţele de muncă „ patriei” de ieri, recte carnea de tun ( şi de haremuri moderne, de
iatacuri sau de şosele suspendate, carnea de tun de azi, exportată în exodul spre occident al milioanelor de
femei din România, din Moldova, din ţările vlăguite de revoluţii mai mult ori mai puţin proletare,
socialiste, ori te miri ce religioase !? … ”Reforma” sistemului administrativ al medicinii, la ordinea zilei
2011 … În manualele aşa-zis alternative nu am citit încă lecţii pentru tânăra generaţi, despre acestea!
Poate le vor scrie „ reformiştii” de teapa celor ce clamează că ei fac „ procesul comunismului” ?)

…În România ieşită cu „ chin cu vai”,din comunism ( ca act ratat!) - ceea ce se petrece
după 1990 cu femeia, s-a complicat dramatic: orizontul de aşteptare deocamdată ne este
în pâclele interminabile ale „ cârmacilor” …Milioane de femei sunt silite să emigreze, să
fie înjosite atât în ţara lor, cât şi în occidentul care „ consumă” femeia inclusiv ca
accesoriu- marfă. Iată deci că aşa zisul curent feminist,ca formă extremă uneori de
emancipare din condiţia „ istorică” a femeii, nu prea pare să aibă eficienţa necesară…
Religia desigur, continuă a afirma sensul creştin al Femeii sfinte, însă, vai, ne amintim ce
a rostit Hristos, către Maria, mama sa prin Duh Sfânt: „ Femeie, iată fiul tău”!
Oare ce a spus Mesia prin aceasta ? Ce a înţeles tâmplarul Iosif şi fraţii lui Isus?
Dar cei ce – prozeliţi ori înfricoşaţi asistenţi la răstignire- au auzit ? Şi oare ce anume a
înţeles însăşi Maria? * După ebreologii moderni, Elohim este o entitate plurală.

Or The Womanliness of Art


By Eugen Evu
A silky Shadow, in vibration, coloured for good by sleeplessness World’s bizarre dream, into-
creation, dreaming of pro-creation and Existence Of evening’s sacred Innocence The Virgin’s

31
cosmic Genii Erecting shrines to glory’s Absence A constant presence, through the ages… An
aeon mad about the light A woman’s Art in angels’ sight
English version by Muguraş Maria Petrescu)

Poete românce din occident

Magdalena Constantinescu-
-Schlesak

HIMMELSSCHULD
Emigrată înainte de „ revoluţie” în Germania, la Muenchen, Magdalena C. Schlesak
este un promotor admirabil al poeziei române, nu doar al ei, ci şi al multor poete din ţară,
cărora le-a tradus poezia, iar în calitate de coordonatoare a cercului de literatură şi
muzică, „ Novalis Kreis”…Ani la rând, la cel mai mare festival OctoberFest ( al Berii),
de la Muenchen, o săptămână de arte ( literatură şi muzică clasică), prilejuieşte un regal
al acestor arte surori şi în care scriitori români au fost prezentaţi şi premiaţi. Cultul
prieteniei literare i-a fost ca o religie a inimii. Poezia Magdalenei C.S. este una rezonantă
între crustalogie şi cuvânt, o poezie a patosului şi ampatiei pe care, în tandem cu ea, am
numit-o a divinului ( Empatia divină – editura „Signata”, Timişoara… Opera poetei este
pe constanta marilor teme existenţiale, rostuită în ritmuri ce conţin melosul deltic -
dunărean, nostalgia patriei (ne) pierdute, dar mai ales meditaţia filosofică în enunţuri
aforistice, memorabile şi revelatorii prin intuiţia ce o agită spiritul. Unul pe care „ îl ia
prin surprindere”, prin ocheanul întors al harului, al inspiraţiei, întotdeauna spontane,
instantanee, aflând graal în poem. „ Vina cerului” este răscrucea acestei teosofii şi un
popas vibrant al transfigurării. Transpare ca un leit- motiv, suferinţa vindecării, a
consolării, dincoace de verbul spontan, apolinic dar cu „muşcături” ale marilor clasici
germani, mai ales romanticilor. De la Novalis, tutore spiritual declarat al artei sale
poetice, cu resurecţia ezotericului şi amintind vag de „ cele şapte frici” definite de
Konrad Lorenz şi Popper, Magdalena C. Schlesak s-a construit- zidit în propria ei
mănăstire, a unui datum ca stigmă şi a unei ancestralităţi arhaice, care re- izvodeşte în
modernitate. „Vina cerului” nu acuză, ci întreabă, cu sfâşiere şi feminitate maternală,
interioritatea în care se reflectă Cosmosul, ]n poliedrice cristale de cuvinte. Poemele
autoarei au aceeaşi savoare şi în germană, sau franceză.Unicul sens al infebabilului
acestei lirici/ de esenţă tragică, este Dorul sinelui faţă de sinea lui. În metaafizica
nocturnilor Eminescu- Novalis. Religiozitatea este una de tip mito- epifanic, cu inserţii
din ezoterie şi ornamentică elenică- bizantină.

32
Poeta pune preţ pe floratura semantică, colorismul plasticizant şi muzica interioară,
mantramică, de „ leac” prin rostire. Ideea de substrat – cea mai rezistentă- este a
exilului/ unul asumat/, este a memoriei şi traumei alungării, cu regresiuni în experienţa
unei răscruci fortuite, asupritoare( vezi proza ei memorialistică). Tema expatrierii este
modus vivendi şi in extenso, care ia proporţii transcedentale, ca regresiuni în memoria
lumii şi a luminii nevăzute. În acest sens, autoarea este foarte aproape de mentorul ei
german Robert Stauffer, doar că la M.C.S. stigma expatrierii este una profund resimţită
nu ontologic, ci fizic, organic, cu maternitate şi pătimire maternală faţă de Fiul,
Michael, care o însoţeşte în ţara străină, ţara ca o mamă primitaore, dar rece. Atfel, arta
Magdalenei Constantinescu accede catarisc, cu funcţie de re-ligare, cod mistic al
refacerii legăturii din „vina cerului”- HIMMELSSCHULD- a celui căzut, însă indusă
mitologic şi religios, prin milenii, umanului. De unde mantramismul dorit taumaturgic,
sau liturgic, vesperal, în discursul „ pictogramat” cu îndoliate arabescuri şi ornamente
aidoma celor de pe iile înflorate ale lui Grigorescu. Fiinţa orfeică( aici Euridice îl plânge
pe Orfeu”) este pretutindeni în exil, lira, fie şi zdrobită, continuă să îmblânzească fiara
din om, omul din fiară, iar când Diogene o umple cu scepticismul cioranian, poeta
rămânănd în primul rând a Limbii Române, ca patrie purtată şi talisman. Aş spune ca
Matrie.

Antonia Iliescu ( Belgia), en francaise

„ Antonia est un esprit sensibile, une artiste, une chanteuse folk de talent. Elle vit dans
wallone et son coeur est pur. J’ai un grand plaisir a l’entendre, une voix chaude,
authentique…” mais tendre, la voix d’une douce, un baume qu’il convient de sentir” ( D.
Grama) Lucian Hetco, Germania

Poetesă, prozatoare, eseistă, aceeaşi pe registre diverse, cu patos fosforescent, al


meditaţiei şi confesiunii colocviale, elegante, metafizice, dar mai ales a smereniei şi
rostirii morale, Antonia Iliescu, rezidentă în Belgia, a rămas româncă cu toată fiinţa ei,
aşa cum se face auzită şi prin cântecele nostalgic- medievale, de menestrel amintind de
colindele laice, „ la curţile Dorului”…Antonia Iliescu, am spus, este un flaut care cântă
ca o orgă, şi nu se putea să nu se exprime şi grafic, în vignete şi schiţe de gravuri- semne-
grafeme ale lumii interioare, cea a oglindirii prefirate în fantaziile textelor: toate
impregnate de o rară sensibilitate şi senzualitate feminină, cum altfel ? Ceea ce admir în
special la această doamnă este cultul prieteniei literare, puntea de curcubeu, cum ar spune
chiar ea, vezi „ Curcubeul cu oameni”( ed. Libra Vox”)…Într-adevăr, chiar cărţile, şi nu

33
doar glasul molcom timbrat şi chitara de trubadur modern, au o „ voce”, au sunetul amplu
al unui spectru de lumină inimoasă, generoasă, şarmantă…„ Sunt o clepsidră vie”, este
un poem într-un vers splendid, care cugetă mai subtil ca un haijin! A concentra într-o
sintagmă- definiţie, nici nu cerea verbul, atributul este al sferei magice, al monadelor lui
Goethe. Recenta carte nu întâmplător este titrată „ Dora- Dor”, ( inedită împerechiere
semiotică a misterului gemelar, mito- poetic, ca un tril al melopeei inefabile din Basmul
român. Cartea se perindă nuanţând monoton şi mantramic, lecuitor şi catarsic, acele „
oratio- vechio” originare în spaţiul vechi european, sau mai clar, dainele şi doinele
românilor, transpuse pe griful chitarei şi cu flautul vocii, în versiune franceză, una
impecabilă, nuanţată, sintonică arpegiului tematic mistic, cu fervoare şi vocaţie
ecleziastică. Cartea este sensibil salutată de criticul Al. Nemoianu, ( din S.U.A.), de
Lucian Hetco din Germania, şi de Artur Silvestri, care a şi edita-o cât trăia. Mereu cu
acea stare a empatiei înduioşate dintre noi şi scrierile noastre ( !), remarcate de dsa într-
un elogiu ce mi l-a dăruit într-o carte despre „ predania fratelui mai mare „ o simţim
aproape de departe, o recitim redescoperind-o.

Scriitori hunedoreni

GLIGOR HAŞA

sau Hyperion în Nocturnalia

Poetul unei juneţi ( prelungit şi recuperativ) romantice, după un lung itinerar al


scrierilor pe tematică istorică, studii sau ficţiune, se întoarce la uneltele delicate ale liricii,
cu o carte sugestiv titrată evanghelic „Spovedanii târzii”, (editura „ Gligor Haşa/
Publishing House”).Nu voi opina critic asupra acestui registru, din „ orga” prolificului
autor care, alb de acel timp interior, a rămas un înnăscut moralist, pe stil clasic, în virtutea
curentelor care i-au sculptat cultura şi i-a cizelat patosul irepresibil al comunicării
elevate. Deoarece înţeleg târziu că un poet nu poate scrie „ obiectiv” despre un altul, -
ceea ce acribia criticului pretinde fariseic că face…, motivul meu fiind o îndelungă
cunoaştere a omului Haşa, a dascălului Haşa, a animatorului cultural Haşa, în Cetate.
Gligor dedică cititorilor virtuali ceva ce nu trebuie explicat, ci luat ca un cod, anume se
îmbie lecturii celor asemeni lui, spirite agitate şi fecunde, întrebătoare şi ale nesaţiului de
a „ fi”, a transcende, afirmând că sufletul cel cu preaplin vieţuieşte pe pământ ca într-un
Rai, aşadar nu se simte alungat din starea paradisiacă, ci o poartă în Sine, căutându-şi
perechea…Sigur, unele elegii aduc vorba despre suferinţa eminesciană a „ geniului
pustiu”, despre lucifericul Nocturn al metafizicii eminesciene, despre propriile avataruri:
cel mai chinuitor- eliberator, paradoxal, fiind cel al Iubirii…Am scris „ juneţe

34
romantică”, aluziv la spiritul Junimii, cu toate că Gligor Haşa este statornic discipol şi
apologet al Şcolii de la Blaj. Nici nu se poate altfel, după multe şi numărate cu dublă
măsura risipei energiilor creative, uneori cu revărsări patetice, specifice duhului din
cetatea Paliei, cultivat odinioară de Sebastian Bornemisa. Haşa este omul imersiunilor în
mitos, în eposul arhaic, în sub-straturile Arheofiinţei- dacă vreţi ale Memoriei ce se
încarcă şi se descarcă ciclic pe canalele „ reveriei”, „ visului”, şi în melosul ce se
converteşte baladesc, în expresie modernă, ci nu modernistă, excesivă.
Poezia spovedaniei, a mărturisirii, se vădeşte cea mai fidelă muză şi la anii senectuţii,
Când Haşa conclude: „ şi chiar dacă te crezi nemuritor/ Suflet să pui în serbede
cuvinte”…Un anume eroism al culturii în meandrele ei, ale vieţii finelui de mileniu şi
pragului altuia, prins ca trecere şi petrecere, o primă lectură a acestei cărţi antologice de
autor, ne sugerează mai mult îndemnul la meditaţie. Una retrospectivă, în „ dulce stil
clasic”, în care zodia este constrânsă a pulsa în forma prozodică tradiţională, fără
asimilări post- moderniste. Acesta nu e o trădare, ci gravitatea unui crez filozofic şi a
unui sens mereu regăsit, în tezaurul cunoaşterii de la eleni, prin daci şi suspendată undeva
în protocronismul aparent dezavuat. În lirica lui Gligor Haşa, semnificaţia de „ tezaur”,
revine ca o cheie de boltă, aşa cum odinioară se găsea şi în romanele lui „ cu măşti de
septembrie”, ori cele evocatoare ale datinii ( datului) şi a „ răbdării pietrelor”, ori în
mitologia originară a Arhetipului uman, a Gemelarilor ( Fârtaţi şi nefârtaţi), dacă vreţi
Cain şi Abel, dacă vreţi însă şi marile iubirii eminesciene, nocturne, uranice. Metafizica
acestei lirici este categoric una în sorginte hiperionică, eminesciană, ontologic şi
axiologic zicând…Acest dualism al umanului ce pare a fi stigmă ( dar şi enigmă sieşi
ascunsă…) – este provocat cum am spus „ eroic”, patetic, de Gligor Haşa- poetul
deopotrivă dinspre Juvenal ( „ Indignarea face poezia” …), dar şi Diogene. Dar şi
Socrate. Obsesiile scrierilor haşiene sunt de fapt ale sfetnicului de taină, ale iniţiatului (
nu doar empiric) – şi chiar ale apostolului, fără habotnicia canonicului. Uneori hirsut,
alteori cinic în sensul diogenian, cel mai adesea în spiritul predecesorului Octavian
Paler…Desigur, preferinţa pentru forma fixă,dăltuirea migăloasă a cuvântului, sincronia
sa cu ideea şi Starea, sunt semne ale „ omului vechi”, respingător al decadenţei prin
pârloagele pseudo- curenţilor ce fac ritmic deliciul pervers al criticilor- grafomani…
Credinţa în cuvântul poetic, impregnat de mantra unei paideume ce aparţine
Genomului, Este fibra de rezistenţă a poeziei lui Gligor Haşa.
Un singur poem dintre cele ce conţin, cum spuneam, sfaturi ale experienţei vieţii,
intelectului, ajunge a releva cele mai sus enunţate: „ Sfaturi”, este de fapt „ Ars poetica”
lui Gligor Haşa, amintind de sonetele lui Skakespeare şi de Francois Villon: „ Ca Sfinxul
neclinit să iei aminte/ La timpul vieţii iute trecător/ Şi chiar dacă te crezi nemuritor/
Suflete să pui în serbede cuvinte! / În cel mai tainic colţ al minţii tale/ Ce este taină în
taină să ascunzi/ Chiar de vei fi înferecat în zale/ În mintea altora, de poţi, pătrunzi!/ Aşa
vei stăpâni semeţ peste nătângi/ În loc să mi te vaieţi ţi să plângi…”( Sfaturi).
Lăsând cititorului dreptul de a primi de unul singur cuminecarea şi…spovedania(
astfel investit şi de preot al eucharistiei?!) – închei cu lapidara consideraţie faţă de cel ce
de fapt se trans- scrie prin metafore : Sufletul….” Poezia- i şoaptă de la om la om” scria
grecul Vretakos. Dar parcă tot Lucian Blaga spune ceva mai aproape inimilor noastre: „
O boală învinsă / e orişice carte”…Poezia lui Gligor Haşa este spovedanie, catarsis şi
suferinţă a vindecării. Prin aceea că poetul înainte de a lecui eventual sufletul altuia, şi-l
vindecă şi pe al său, spre a îmblânzi Orfic nu doar fiarele, ci şi sălbăticia naturii oarbe..

35
Cu o sintagmă sugerată de titlul cărţii, să zicem : fie primită! Opera lirică a poetului (
acum) devean, întregeşte la timp un travaliu plurivalent, al fascinantei arte literare, căruia
i s-a dăruit ca profesor şi într-un fel elev sieşi lui, o viaţă. ( Eugen Evu)

Eugen DORCESCU
despre Constantin Stancu

„Poezia lui Constantin Stancu, bine reprezentată, în întregul ei, de volumul antologic
Pomul cu scribi, Editura Eubeea, Timişoara, are, drept strat semnificativ şi generativ
bazal, transfigurarea, în accepţiunea biblică, nou- testamentară, a termenului. Lumea, în
întregul ei, de la minerale la fiinţele vii, de la un orizont la celălalt şi de la cer la pământ,
este, pentru ochiul inimii, pentru ochiul poetului 8 şi devine, pentru cititor, la contactul
atent) altfel decât pare a fi, la prima vedere, continuând să fie, pentru simţuri, afect şi
raţiune, ceea ce este ea în aparenţă”.

Viorel Şerban
Un roman al suferinţelor vindecării

Viorel Şerban este originar din satul hunedorean Peştera, Băiţa ( n. 20 martie 1951). Un
eveniment tragic i-a marcat viaţa dar într-un fel i-a determinat-o a fi exemplară: a rămas
fără lumina ochilor la doar nouă ani, în urma unei explozii de grenadă rămasă din al

36
doilea război mondial. A urmat şcoli speciale, la Cluj şi Bucureşti, calificându-se ca
asistent balneo-fizio-terapeut,( la Băile Geoagiu- Germisara, n.) în specialitatea masor.
A publicat poezie şi proză în revista „ Litera Noastră” a Asociaţiei Nevăzătorilor din
România. A editat două volume de proză scurtă : „ Feţele trecutului” – 2002, şi „
Colecţionarul de amintiri”, 2007. Scrierile sale sunt impregnate tulburător de
interioritatea unor trăiri nicidecum abisale, ori fictive, ci autentice, semnificative pentru
un spirit trepidant- energetic, sublimând în transfigurări ce ni se comunică pe registrul
simpatiei şi empatiei sporite, deloc paradoxal, de condiţia unei existenţe pe care nu o
consideră sceptic ori înfricoşat drept stigmă, şi pe care, prin activitatea literară ( poetică
şi epică) – a urmat-o mai mult decât impulşsionat de un hobby banal, desuet. Astfel că
faţă de uriaşa maculatură a grafomanilor excesiv auto-referenţiali, Viorel Şerban este egal
sieşi prin vocaţia comunicării elevate, de un profund moralism ontologic.
Semiotic gândind, s-ar părea că există un „ ceva” misterios, o predestinare, dacă ne
gândim la numele satului natal – Peştera- ( amintind ochiul uman ca prag dublu spre
interiorul subconştient şi deopotrivă spre exterior, spre bolta cu lumină a conştiinţei şi
aspiraţiei ce levitează spre imponderabil… Şi un sens analogic la mitul platonic al
Peşterii, considerat de Heidegger unul dintre miturile esenţiale ale omului. Peştera
transferă în metaforă şi motivul Ochiului şi ieşirea la lumină din labirintica
subconştientului ( subliminalului) studiate de psihanalişti. Romanul poate fi considerat şi
o mandala, şi un avatar,şi o evanghelie laică, cu msitice reminiscenţe epifanice din
mitologia Daciei.În această sistematică ( ori submersiune virtuală) , explorare a eului şi
subconştientului, Viorel Şerban este empiric, intuitiv, însă probează şi cunoştiinţe
culturale pe care le aplică judicios în structura romanului. Semnificaţia se transferă în
ancestral, în arhetipul adamic şi edenic, al nostalgiei paradiziace a copilăriei, fie că ea a
fost egală ( straniu lucru ! ) şi echivalentă ghematric vorbind, cu cele nouă luni
matriceale, din „peştera placentară”, acvatică. Însă poate că această interpretare aparţine
forţelor fiinţei pe care mereu noi înşine nu o înţelegem şi o atribuim simplist
paranormalului…Nostalgia paradisiacă este a individului şi prin extensie, a umanului,
este una cromozomială. Iar amintirea edenului pierdut, a copilăriei sub protecţia familiei,
s-a fixat ca o traumă din care o viaţă omul a continuat-o cumva iniţiatic, condus de
conştiinţă şi iubire faţă de o lume de care îţi aminteşti mereu doar cu inocenţă, cât ai avut
vedere să o vezi, şi cu dor de a o menţine şi cânta sau dezmierda, ca pe o Mamă- din
irepresibila dorinţă de căldură şi splendoare sufletească. Viorel Şerban a cultivat trăind şi
trans-scriind, îmbogăţind-o cu preaplin şi dăruind-o celor cu inimi mai reci, cu focul din
vatra Memoriei, care este de fapt peştera în care omul din glaciaţie a supravieţuit şi în
care a intuit Zoroastric simbolurile vitale ale întoarcerii la lumina divină, coborâtă prin
spirit întru a înălţa şi vindeca consolator crezul în transcendere, în înviere. Profesiunea
autorului, pe contrasens admirabil cu destinul nedrept, este recuperatorie, catarsică şi
generos transmisibilă prin actul creativ – nefiind doar un triumf personal, ci şi unul al
omului menit a parcurge itinerariul unui iniţiat, nu sisific, ci icaric, nu prometeic, ci
orfeic. Iată prin ce romanul acesta – biografic dar nu pleonastic, este viabil şi merită a fi
citit de cei care văd, spre a clarifica şi vederea ochiului minţii, cu aportul ochiului inimii.
Titlul nuanţează o fină nostalgie, un reproş adresat Nopţii, ea însăşi oarbă: „ dacă ar fi un
roman” …Aşadar, din nefericire, cartea ( mea) nu este un roman fictiv, o alcătuire
imaginar- parabolică, ea este însăşi parabola vie, algoritmică, a unei inseparabile fiinţe de
lumină, decât prin stingere. Cu atât mai merituoasă cartea, cu cât autorul se apără de

37
nenorocul post- paradiziac al frustrării accidentale, de efectul malefic al hazardului, de
un act nedeterminat, dar prin abstracţia ( absurdul) său care ucide concret !, şi o face prin
impecabilul dialog interior, în singurătatea luminii ce se zbate captivă în creier, poate în
lobul temporar, alţii consideră că în spectrul celor şapte corpuri energetice nevăzute
liber. O face, rememorând o idilă cutremurătoare, o idilă deopotrivă primăvăratică şi
autumnală, o consonanţă prin trup şi suflet superioară, depăşind dualismul tiranic; prin
nobleţe şi dăruire care se înnoiesc din ce se ( ne) pierde; aşa cum un critic francez
defineşte asompţiunea : „ a triumfa în plină pierdere”. Personal, aş fi adăugat titlului un „
doar”: Dacă ar fi doar un roman”…Prin aceea că viaţa este mereu ceva mai mult decât
…un roman, un poem, o simfonie…Editorul – el însuşi un poet important, Mircea Petean,
nu a greşit în a ne propune prin Viorel Şerban, acest roman „ al configurării, încadrabil
între limitele unui clasicism cu inflexiuni romantice,” interferând aşadar realitatea cu
ficţiunea. Oare viaţa însăşi nu face la fel ?
*Viorel Şerban, „ Dacă ar fi un roman”/ editura Limes, Cluj- Napoca, 20
Eugen Evu

Lucrare în bronz a sculptorului hunedorean Alexandru Podea, vernisată în incinta


fostului spital de boli contagioase: un plămân, simbol al vieţii primejduite de mediu…

Scriitor simerean
Romulus TOT

LUMEA DE SUB APE

(din volumul Parlamentul peştilor)

38
Lume, lume! Dar ce e lumea, ce este ea oare şi care-i este cuprinsul?

Păi, ce să fie, ar răspunde mai toţi oamenii, omenirea, ce altceva. Alţii mai atenţi cu ce scot
din gură, ar zice că sunt două lumi, cea a cuvântătoarelor şi cea a necuvântătoarelor. Omul
ca reprezentant al celei dintâi şi restul a tot ce mişcă şi viermuieşte reprezentând cea de-a
doua. Aşa să fie oare? Nu cred, şi o să vă spun de ce, după ce o să vă amintesc că mai sunt
unii care împart lumea în alte două categorii clare, zic ei, adică cea de aici, pământeană, care
este şi cea văzută şi cea de dincolo, adică nevăzută. Azi eşti pescar şi pescar vei da în
primire, iar mâine te trezeşti într-o dimineaţă cu soare scobar, mreană sau viermişor, într-un
cârlig cu contră, din care nu mai poţi scăpa oricâte şmecherii ai încerca. O fi, că e greu să
demonstrezi că n-ar fi aşa, deci nu mă bag. Mă refer doar la asta văzută, pipăibilă şi care
mişcă fără doar şi poate, că altminteri iese din discuţie.
Aşadar,ziceam că ar spune unii mai cunoscători, că ar fi cele două lumi a cuvântătoarelor
şi a necuvântătoarelor, a celor care gândesc şi a celor supuse instinctelor. Dar care nu
gândesc sau nu vorbesc? Că nu se înţelege omul prin viu grai cu albina, greierele sau girafa,
sau că nu se înţeleg bivolii cu scaieţii sau ramurile de eucalipt. Nu s-or înţelege, dar de ce nu
s-ar înţelege lumea furnicilor între ele, a pisicilor sau a peştilor în graiul lor. Sigur că vorbesc
şi se înţeleg, deci cuvântă, chiar dacă nu ştiu ele câte ştie şi câte este în stare să
pălăvrăgească omul, aşa cum fac eu acum. Un lucru este clar, toate astea vorbesc între ele,
ba mai mult, încearcă să-i vorbească omului, doar că el nu-şi prea găseşte vreme să-şi plece
urechea. Cum le-a privit mai cu atenţie, cum a învăţat câte ceva de la ele.Multe lucruri bune a
mai învăţat omul de la necuvântătoarele astea. Sunt oameni, dar nu mulţi tare, care v-ar
putea spune multe lucruri despre lumea asta pe care ei s-au străduit să o asculte şi să o
înţeleagă. Ai pe lângă casă o pisică sau un câine. Păi să fi sigur că nu ştii tu despre ele mai
multe decât ştiu ele despre tine. Se uită în ochii şi în gura ta şi înţeleg ce vrei şi ce spui. Când
se fac că nu pricep o fac doar de şmechere ce sunt, profitând de naivitatea şi de
superficialitatea ta, considerând că ceea ce ai vrea tu nu este în avantajul lor. Credeţi că
peştii, chiar dacă sunt ei aşa muţi cum îi vedem noi, nu se înţeleg între ei? Nu ne văd şi nu
ne judecă sau nu sunt în stare să gândească? Sunt! Şi o să vă dau câteva exemple de care,
dacă veţi ţine cont, veţi reuşi cu siguranţă să vă măriţi performanţele urcând sensibil în
ierarhia valorilor reale ale breslei.
Te duci la baltă şi te uiţi atent la malul apei, la apă mică şi vei vedea o puzderie de peştişori
de toate soiurile, ne sinchisindu-se prea tare de prezenţa ta. Îţi vine să-i prinzi cu mâna. Dacă
încerci, degeaba după ce strigă unul mai copt la minte, o iau la fugă dar nu prea departe şi
nu pentru prea multă vreme şi se întorc în acelaşi loc. Ai păţit chestia asta cu vreun crap
sănătos la minte şi la trup? Nu cred. Ăştia mai marii, îi vezi doar accidental şi cu mari
precauţii. Oare de ce? Simplu. Le merge bila, au învăţat de-a lungul vieţii din păţaniile lor sau
ale altora. Nu e vorba doar de instinct, se vede asta de la o poştă. Cu instinctul te naşti şi
atunci de ce ăia micii care sunt născuţi nu se comportă la fel ca cei mari? Ajungi la concluzia
că ăştia nu-s bătuţi în cap cum am fi noi tentaţi să credem şi nu poţi face chiar ce vrei cu ei,
numai aşa că te crezi tu mai mobilat. Şi cei mici şi cei mari au instincte, diferenţa constând
doar în experienţă. Şi ei ştiu că ăl mic nu are mintea sau experienţa, cum vreţi să-i ziceţi,
ăluia mare. Doar se uită la noi de sub luciul apei, ne văd şi ne judecă. Aici poţi da de o
chichiţă faină de tot.
Deci, apropo de chestia asta, dacă faceţi aşa un sondaj de opinie, dar corect ca... printre
pescarii maturi să zicem, împărţindu-i în mari de stat şi mai mărunţi, veţi avea surpriza de veţi
avea şi răbdarea să o faceţi bine, să constataţi că cei mici prind peşte mai mult decât cei
plăvani şi mai mulţi şi mai mari. Sigur că se vor găsi imediat unii care vor zice că este la
mintea cocoşului să fie aşa, că doar ce e mic se vede mai greu şi invers, chestie de mişcare
şi de percepţie. Nici nu vreau să-i contrazic, au şi ei dreptate desigur, dar să nu se bazeze
doar pe atât că o dau în bară. Peştii văd şi ce e mic şi ce e mare. Văd şi cocostârcii şi alte
de-astea, care se învârt pe acolo şi oricât de mic ai fi tot eşti mai mare decât o barză sau un
pescăruş, că altfel nu ai putea ţine băţu-n mână şi nici duce rucsacul. Peştii aici greşesc
calculul, te văd mai mic şi te cred mai cruduţ la minte. Chestia asta o poţi specula. Dacă eşti

39
găligan, stai jos pe scăunelul de pescuit, că pentru asta a fost el făcut. Şi iaca un sfat bun,
care te poate ajuta de nici nu-ţi dai seama.
Dar ei, adică peştii, nu se opresc aici cu gândirea, ci merg mult mai departe. Te ghicesc şi
cât eşti de meseriaş, nu ştiu cum o fac, dar o fac. De eşti începător, te dibuiesc imediat şi te
consideră un pericol nu prea mare şi tocmai bun de dus de nas. Pun gura la viermişorul tău
cu mai puţină teamă. Treaba asta e uşor de dovedit prin cugetarea împământenită, deja,
printre pescari, aceea cu „bafta începătorului” sau „norocul prostului” cum vreţi să-i ziceţi, că
tot aia este. Norocul ăsta nu vine că aşa ar fi scris prin ceruri, prin evidenţele lui Neptun sau
ale ăluia care răspunde de sector, ci vine din mintea ălora de dincolo de luciul apei. Aşa
gândesc ei, şi nu gândesc rău de loc. Te dibuiesc urgent ce hram porţi şi ce ai în cap. Dacă
te uiţi atent la malul apei când intră vreun animal să se adape, vreo vacă sau vreun cal, vei
vedea pe lângă picioarele lui peşti chiar măricei, care nu se prea sinchisesc de matahală. Dar
ia du-te tu cu picioarele în apa limpede să vezi cum spală putina. La vreun loc de baie unde
se adună multă lume bolborosind apa, dacă mergi pe teoria celor care zic că una dintre
condiţiile necesare ar fi liniştea dacă vrei să prinzi peşte, greşeşti din nou. Că nu este aşa, o
dovedesc multe cazuri când aşa în joacă mai mult de fală, cineva a aruncat undiţa pe
aproape, a scos ditamai clenocul. Am văzut-o cu ochii mei. Să nu te mire chestia, că doar
solzoşii ăştia ştiu care e treaba, locul nu ar prezenta mare pericol ştiind că lumea de acolo
are cu totul altă treabă, nu să le poarte lor de grijă. Ştiu domnule, asta este, nu sunt proşti
cum credem noi. Au evoluat şi ei. Înainte îi mai prindeai cu fel şi fel de scule primitive şi de
toată jena. Acum nu mai poţi, rar de tot. De-aia se zbat firmele astea care fac scule să ţină
pasul cu mintea peştilor şi chiar să le-o ia înainte. Nu numai aşa ca să apară scule care de
care mai sclipitoare şi mai frumos îndoite ci urmărind în primul rând performanţa lor. Dai un
ban dar merită. Ia imaginaţi-vă, cei care l-aţi văzut pe Louis de Funes în filmul ăla mortal
„Nevăzut, necunoscut”, când câştiga concursurile de pescuit făcându-şi băţ dintr-o cracă şi
pluta din nasturii căputului şi scoţând crăpceni de duduia pământul. Imaginaţi-vă acum că ar
participa la vreun concurs la crap pe malul Săuleştiului. Canci, dar canci cu C mare, poate
vreun sorete lovit de insolaţie! Asta ar prinde...Peştii au minte, iar foamea o ascute şi asta
trebuie să ştiţi. Nu vedeţi ce deosebire mare este între cum pescuieşti într-o crescătorie,
unde peştii se dedau leneviei mentale, hrăniţi şi ocrotiţi de om. Ăştia nu au instincte? Au, dar
nu-şi mai pun mintea la contribuţie, îi scoţi unul după altul. Dar du-te la o baltă sălbatică,
oricât de mulţi şi de flămânzi ar fi ei, altele îţi vor fi performanţele. Diferenţa este acolo în
căpşorul ăla lucios, de care trebuie să ţinem seama.
Îmi amintesc cum pe vremea copilăriei toată lumea prindea scobar pe Strei, la râmă roşie.
Intrai în firul apei până la genunchi şi dădeai în josul tău cu râmă roşie şi plumb uşor. Cei
care nu intrau în apă dădeau de pe mal la plută. Se prindea vârtos. Aşa o dată pe un mal al
Streiului erau vreo cinci-şase pescari unul lângă altul la loc bun şi momit. Între ei a apărut un
altul, care prindea de trei ori mai mult decât ceilalţi. Se uitau la el prostiţi.
- Cu ce dai, domle?
- Cu mămăligă!
Pe la noi doar crapul punea gura la mămăligă. Dar puteai zice că tipul e prost, când scotea
cum scotea? Nu puteai. Şi uite aşa a apărut moda mămăligii la scobar. Toată lumea cu
mămăligă şi numai mămăligă. A mers o perioadă bună iar apoi a dat în scădere. Până a
apărut iar într-o gaşcă de mămăligari unul care iar prindea de-ţi venea să-i dai în cap.
- Cu ce dai dom’ le ?
- Cu viermişori!
Şi apăru moda viermişorului. Dai cu râmă roşie acum, prinzi mai mult decât ei. Şi iar te
întrebi de unde toate astea, că doar nu se îngreţoşează peştii aşa uşor. Explicaţia s-ar găsi
tot în căpşorul peştilor. Văd şi gândesc, prinzându-se de figură. Aşa că vă mai dau un sfat,
nu mergeţi pe tradiţie, mergeţi pe inovaţie. Puneţi-vă capul la contribuţie. Încercarea nu costă
bani, dar îţi poate aduce surprize plăcute. Ţine pasul. Dar câte nu s-ar putea vorbi pe tema
asta. Alte şi alte exemple desprinse din cartea aia de logică şi din păţanii. Deocamdată
ajunge. Ce nu ajunge însă, sunt sfaturile pe care vi le-am dat, vreo două parcă. Puţin. Măcar
trei ar fi bine. Păi al treilea se desprinde clar din ceea ce v-am povestit: nu faceţi greşeala să
vă trataţi adversarul ca pe o fiinţă nedemnă de voi, lipsită de minte şi imaginaţie. Nu vă

40
credeţi veniţi din ceruri ci trataţi problema aproape de la egal la egal, gândindu-vă tot timpul
ce aţi face voi în locul lui şi în situaţia dată. De-abia atunci îi puteţi deveni superiori, dovedind
că aveţi mai multă minte. Până acum nu se ştie care pe care şi cât este scorul, din câţi peşti
au muşcat momeala, câţi peşti au ajuns în traista voastră şi câţi au plecat liniştiţi cu momeala
în burtică. Tare-mi e teamă că scorul este net în favoarea lor.
* Parlamentul peştilor, editura Polidava/ Simeria,2007

Cronica veselă
Sensulcontrasens al nonsensului
la Deva, cu Dumitru Hurubă

Impresii de la peluza invitaţilor: Mai nimic despre crime

În sala mică a Casei de Cultură „ Drăgan Munteanu”, din Deva, lansarea cărţii sus-comentate
şi a romanului policer ( nu am spus milicer!) „ Evadaţii de Clexane” ( nu am scris Claxoane) – la
fericit literalmente pe umoristul cel mai serios din arealul ex- regiunii Hunedoara,
Dumitru Hurubă. Odată deoarece a fost un veritabil simpozion, elegant patronat de
Filiala Alba- Iulia- Hunedoara – am zis bunul nostru amic Cornel Nistea ( Discobolul),
în tandem cu Sebastian Bara, am zis Biblioteca judeţeană Ovid Densuşianu, Deva, care
cum-necum, îi adună pe toţi în jurul ideii de Carte cu autori încă vii cu tot.…Umoristul
Hurubă a fost în verva bine temperată a ultimilor …4o de anii, iar vorbitorii, în divers
colorate discursuri, au anihilat eventuala picoteală a unor astfel de „ acţiuni”…Tonul
grav l-a dat Dumitru Velea, care nu a vorbit despre recentele disponibilizări din Valea
Jiului, probabil lihnit ( nu am zis lignit!) de hula ( nu am zis huila) realismului post-
socialist cu faţă şi spate încă umane. Romanul lui Dumitru Huruba, „ Evadarea din
clexane „ l-am cumpărat cu doar 1o lei parale ( nu am zis parale!) dar cu un autograf de
nepreţuit, ca întotdeauna. Zic, atmosfera a fost un fel de nostalgie cu surdină a
dialogurilor d’antan, eheee !, cu agore, cu onorabili scriitori localnici ( nu am scris
locali!) ..Nu risc asemenea lui Mitică Hurubă să citez numele atâtor ANTUMI prezenţi
admirativ ori ba, ascultători sau direct- proporţional comentatori despre erou: Dar
..totuşi ! Disertaţii – cu tot respectul, inegale ( nu am zis inegalabile) au susţinut ( nu
am zis jos-ţinut) : Cornel Nistea, Dtru Velea, Irimie Străuţ, Florian Brădean…Au fost
prezenţi editori ( Paulina Popa, Mariana Pândaru- Bârgău, Ştefan Nemecsek, dar şi „
greii” din arealul lărgit după noua geografie unională a onor dlui Manolescu, pe criterii
economice, biensieur…În scoica cu fotolii au mai fost Constantin Stancu, Radu Igna,
Gligor Haşa, fraţii Ioan şi Eugen Evu, Ion Urda ş.a. Lui Stejărel Ionescu, nu i s-a dat
cuvântul aşa că nu şi l-a luat. Nici lui Daniel Marian. Astfel că vorba de duh a lui
Marian Boboc ( absent important)- „ singura putere în pat” a fost două: cărţile lui

41
Huruba! Un abstinent din sală mi-a şoptit :” Don Eugen, cel mai tare a fost Velea, cu
epistoalele lui despre cel pe care Huruba îl numea „ un intrus printre apostoli”, Pavel
cel Paul de pe drumul Damascului( nu am scris Demascului”) „ Avem câţiva misionari
ultra în judeţ, monşer”!.Într-adevăr, aferim . Evadarea din clexane ( soluţie injectabilă)
– în astfel de paradigmă, sau semiotică cu schepis hurubayan, ar fi deci un fel de „
ieşirea din infern”, poate al memoriei, poate al lui Dante….Oricum, optimistici cum
şezum şi râsem,reţeta infernului pierdut ( dar nu de tot) este un merit sublim dacă nu ar
fi trist, al celui care a scris „ Scuzaţi că ne-am cunoscut”.Nu garantez că voi avea
corajul să citesc cartea ( cu crima de rigoare „ a lui Miti Hurubă.Stereococii mă bruiază
pe canalele prote-veiste, ceva de se sparie gândul! Când văzui comentul lui Mihăiescu
despre cruciada gay-lor şi fenomenul famenilor în resurecţie cf. Matei 19, din scripturi,
uaaauuu! - în BOCarest, ori pe alt canal, cultural, dialogul a doi ultra- grei, despre
americhani !, abia mi-am supravieţuit” Mă refer la uni-versitarii noştri Horia Roman
Patapievici şi Mircea Mihăieş,cel pe care Huruba l-a abandonat de la USR Timişoara în
favoarea dalba-iulienilor via Manolescu- Chifu…Şi bine fac! Şi aceia şi aceştia, neh ?
Discursul povăţuitor al sărbătoritului a încununat just acţiunea. Umorul miticeean ne-a
contaminat pe mai toţi. Fursecurile şi cafeiul- excelente, dar absenţa absintului nu
stimulează bârfa constructivă. Păcat că nu se fumează în incintă. Propun dlui Bara un
compartiment separat, ca în trenurile din Germania şi Olanda. Aud că şi la ruşi. M-am
simţit oarecum bine, singur printre poeţi ! Compensatoriu, prefer să semnalez câteva
din multele titluri ale lui Dumitru. Huruba, sintagme care vorbesc singure despre un
itinerar longeviv şi demn de decriptat psihanalitic, editate între 1986 şi 2011 :
„Rezervaţia de zăpăciţi”,Carte de colorat mintea”, „ Un scorpion pe contrasens”, „”
Balamucul”, Crime şi strălucire”, „ Acolo şezum şi râsem”, Amanţii gaiţelor cu
cap de stuţ” ( genial!, n),”” Cobaii”, „ Ţiganiada, noi puncte de verede”, ( in
colab.) şi, iată, „ Scorpionisme”…Se anunţă şi „ Aspirine cu arsenic”, „ Miel în sos
de vipere”…şi nu te mira ce ! Singure aceste titluri garantează fără echivoc(i) o
glagorie ieşită teafărăr din comun a Humorului încă românesc, în tristan-tzara neo-
BOCşhevismului băsesc,(cu diacritice? Fără?).Nomine odiosa? Să ne trăiţi, Mitică!
Parcul dendrologic din Simeria este inspirator şi clexanele pot fi bunăoară magnoliile,
aleile şi chiar ruinele serelor botanice, cu splendidele inundaţii ale Mureşului care
curge, vorba lui Bârgău, fie iertat, la deal…până te miri unde, în Protocronia lui
Napoleon Săvescu, Brilinsky şi Amarildo Szekely.

Gill Delastress lui Dumitru Hurubă

42
„ La prăbuşirea bursei din New York, la Hunedoara s-a înregistrat cea mai mare producţie de
castane pe cap de locuitor…Cu acest prilej, vă dăruiesc trei simpleglume din „ lumea celor care
nu prea mai cuvântă”.
1.” Mânca-mi-ai drobul” – zise mielul de Paşti către popa Roşcatu’ junior.” -Dar ceva pentru
preoteasa de acasă nu aveţi”? ( formula e a pr. Popa Şapcă, după pomeni).
2. „Hai că m-am prins! „- îi zise peştele lui Radu Roşian. Şi era o peştioaică bibană!…
3.” Mă, de ce eşti, mă, bou” …?!?- mugi Joiana.

Pamflet vesel

Primim din America

Comunistul
Arzi, deci exişti!Ce vîlvătăi
ce rug superb sînt anii tăi!
Dacă-ai muri şi iar te-ai naşte
În acest semn te voi cunoaşte:
Trecut prin flăcări, pur, subţire,
Şi mistuit în omenire.
Nina Cassian, trans-nonagenară

TABLETE ŞI ALTE TEXTE


DE DUMITRU HURUBĂ

Am fost intrigat de titlul cărţii semnate de Dumitru Hurubă, respectiv


Scorpionisme, o cartea care a apărut la editura Eubeea, un titlu puţin
ironic, puţin explicit, dar voit personal pentru că autorul a dorit să exprime
ceva unic, ceva ce îi aparţine exclusiv: gândul de fiecare zi, apoi gândul
pe care îl poartă de-a lungul timpului, ori gândul care i-a marcat inima,
gândul care l-a transformat.
În această carte autorul a adunat Tablete, în prima parte, apoi alte
scrieri, în partea a doua, întitulate ironic Ş.A. Sunt tabletele pe care le-a
risipit în ziarul Oglinda sau Lumina, reuşind astfel să-şi adune fiinţa în
faţa marilor schimbări sociale, să reziste valului de mentalităţi de toate
culorile, de toate orientările şi de toate eşecurile. Dumitru Hurubă a
prezentat în tabletele sale o istorie spirituală a României în anii 90,
imediat după evenimentele din decembrie 1989, cu încercările guvernaţilor de a da o direcţie
şi cu dezamăgirile populaţiei în faţa acestor schimbări, dovedind că revoluţia s-a petrecut la
televizor şi mai puţin în mintea oamenilor, rămaşi captivi limitării proprii, sau unor mentalităţi
comode, o lipsă de orizont evidentă în sufletele oamenilor, dar şi puterea de a răbda, de a
rezista între alegeri, umor şi telenovelele zilnice.
Nu întâmplător scriitorul începe cu marea confuzie, continuând cu tablete acide şi ironice
despre o lume care speram să se fi topit în timpul anilor 1995-1996, dar care a lăsat urme în
vreme, persistente şi provocatoare. Acele scrieri abordează probleme diverse din societate:
semidocţii, cârtitorii, lingării care lingăi au fost, lingăi sunt încă Ochiul scriitorului este sensibil
la temele zilnice, la stăruinţa slujitorilor bisericeşti de a fi prezenţi în urbe, fixaţi pe ritual,
imprimând bucuria falsă a unei sărbători aproximative. Hurubă simte frământarea individului
în faţa indexărilor repetate, a cupoanelor zise de privatizare, sau la sportul naţional al

43
aruncării pisicii, ori la romanţa neterminată a câinilor din oraşul Deva, la nesimţiţii de serviciu
care ar trebui izolaţi pe insula Sfânta Vineri, ca subspecie, etc.
Partidele nu scapă de umorul autorului, sunt abordaţi oaspeţii Guvernului, respectiv
Belzebut, repede contracaraţi prin Evanghelia lui Isărescu, de cozonaci, de cozi, de sport, de
luptele libere pentru ciolan, de peisajul din oraşul nostru, de tradiţia de la SC Desculţu SRL,
de robingo, poate basmele care au zguduit lumea, ori modestele invidii provinciale care devin
marile probleme locale. Temele sunt multe, Dumitru Hurubă reuşeşte să le concentreze în
texte scurte, penetrante, parcă actuale şi acum, o lume într-un strop de apă, un univers în
câteva cuvinte de scriitor. Oraşul nostru are blocuri frumoase şi câteva zone verzi cu uşoare
urme de trandafiri; de asemenea, oraşul are fântâni arteziene din care ţâşneşte rar apa
adunată apoi în bazinele unde se transformă în focare de infecţieOraşul nostru (compunere
după natură).
De aceea să mai zicem o dată: bine că nu-i mai rău, fiindcă se mai îmbolnăvesc oamenii,
iar unii, dacă găsesc medicamente, mai şi scapă - Firme de top: Desculţu SRL.
Citatele pot continua, scriitorul vede dincolo de spectacolul organizat non-stop în piaţa
publică, pe balcon, la televizor, în cultură, la minister, pe tobogan, oriunde există indivizi
flămânzi de democraţie. Concluzia vinde direct: <<Fericirea deplină şi acută o trăiesc doar
idioţii, acei bipezi cu chip de om, cu inteligenţă de găină şi breji ca oaia. spunea la Radio-
Actualităţi într-o dimineaţă: Instituţia noastră a contribuit la bugetul statului cu 64 miliarde lei,
în primele zece luni ale anului în curs. Iată de ce idioţii pot să fie fericiţi pentru că anul lor are
20 de luni şi există şanse reale de a jumuli în continuare şi conştient şapte piei de pe pieptul
românului dotat cu şapte vieţi în pieptu-i de aramă, după cum s-a constatat în timpul
războiului de independenţă.>> - Am văzut idioţi fericiţi!
Autorul şi-a propus ca aceste texte să nu se piardă şi a făcut bine, pentru că această
lecţie de umor poate contribui la ceva foarte serios: puterea de a ne lua în serios!
Partea a doua a cărţii, intitulată Ş.A., tratează texte mai lungi, eseuri consistente,
creionând o viziune pertinentă despre viaţă, gânduri despre evoluţia societăţii, despre
problemele adânci ale existenţei, ca efectele civilizaţiei asupra individului flămând de altceva,
despre puterea de distrugere a cuvântului, despre necesitatea credinţei ca factor de echilibru
în malaxorul zilnic al existenţei, despre gâlceava înţelepţilor între ei, ori despre valorile
pierdute dând exemplu pe romancierul Mihai Sin, sau integritatea scriitorului ca scriitor văzut
în persoana lui Mihai Eminescu, este prezentat mitul inventat: Ahasverus, sau o profundă
analiză concretă a literaturii postdecembriste, lucidă, cu detentă
De data aceasta temele sunt serioase, Dumitru Hurubă vede drama unei culturi aflate în
căutare de echilibru şi valori, necesitatea protejării valorilor naţionale, ori puterea credinţei
adevărate, dincolo de faptele exterioare, de ritualuri, de gesturi menite să acoperă o viziune
corectă despre existenţă.
Abordând tema apostolului Pavel, ca un intrus printre apostoli, o întrebare menită să
potenţeze răspunsul, de fapt, cititorul ajunge în faţa unui model corect, adevărat, de creştin.
Apostolul este pus în lumina reală a lucrării sale, având în spate impusul divin. În orice caz,
impresionantă rămâne consecvenţa cu care Pavel şi-a continuat drumul apostolicesc,
urmând un crez în faţa căruia piedicile şi vicisitudinile de tot felul se destrămau rând pe rând.
În acest context, cine şi din ce motive să-i nege sau să-i diminueze valoarea însărcinării date
de însuşi Isus? Nu întâmplător cartea se termină cu eseul Moartea lui Socrate. Un asasinat
politic? Tema vieţii marelui filozof e actuală, cel care abordează adevărul în societate în mod
sincer sfârşeşte ca infractor, lumea nu suportă adevărul, mai ales, adevărul. Viaţa unui
personaj ca Socrate constituie motiv de reflexie şi astăzi. Dumitru Hurubă scrie: „Era doar fiul
unui biet pietrar care ameninţa să strice cu ideile sale din socoteli un sistem democratic
foarte convenabil. Concluzia, moartea lui Socrate un asasinat politic.”
Toate aceste eseuri sunt bine documentate, au trimiteri spre alte istorii, texte, motive,
revelaţii, dar sunt străbătute de firul roşu specific unei conştiinţe care nu se trădează, care nu
greşeşte ţinta, caută răspunsuri şi găseşte adevărate întrebări mereu actuale pentru cei de
astăzi, ca şi pentru cei de mâine, provocaţi astfel să-şi răspundă sincer, dacă acceptă jocul
acesta serios de-a cultura .Gabriel Dimisianu notează referindu-se la scrierile lui Dumitru
Hurubă: „Textele din carte nu sunt simple notaţii ci o cronică a vieţii noastre de zi cu zi, prea

44
adesea covârşită de absurd şi de comic involuntar. Acestea şi altele, prozatorul le înfăţişează
cu umor şi compasiune umană, în textele sale spumoase şi pline de vervă.”
Nu putem decât să apreciem aceste scorpionsime ca un nou stil literar care ne poartă
prin timpul nostru modern şi mişcat de evenimente care au menirea de a ne da adevărata
dimensiune a vieţii şi a lacrimii noastre cea de toate zilele
Ceea ce pare să ne transmită Dumitru Hurubă este mărturia sa de contemporan cu
generaţia de oameni care au trecut de la comunism la capitalismul sălbatic momentan: ştiu
experienţele voastre, pare să spună, am privit cu ochi limpede ce s-a petrecut cu voi, am zis,
am şoptit, am dorit să vă atrag atenţia cu umor, cu ironie, cu un zâmbet, cu puţine cuvinte şi
multe evenimente, deşi vi s-au părut puţine, a trecut aşa de repede, a fost ca o cădere de pe
un cal frumos, dar asta s-a întâmplat şi apostolului.
*Dumitru Hurubă, Scorpionisme, Editura Eubeea, Timişoara - 2011.

Radu IGNA la turci

După ce fusese în Suedia, de unde ne-a duruit o splendidă lecţie din spaţiul Shenghen,
Radu Igna, cu aceeaşi vervă reportericească şi nu numai, revine cu un bloc- notes de
pelerinaj la Înalta Poartă d’antan, care ne pune pe gânduri în mod… fractalic…Se adaugă
şi aceasta celor restituire cărturăreşte Haţegului şi nu numai : „ Armonia snack- bar”, „
Vâltoarea”, „ Cultură şi civilizaţie suedeză”, „Nimic deosebit în timpul serviciului meu”,
„Valea proscrişilor”, Condamnat” şi monografiei „ Vocaţia culturală a Haţegului”.
Un autor poliedric, egal sieşi pe toate registrele. Scrie îndesat şi cu tact cultural, scrie fără
misoginie, scrie cu umor ardelenesc, sănătos şi chiar englezesc… necum apostolice, fără
proto-cronisme, fără sictirisme, asta face Rudi. A cucerit Opera Omnia a USR Alba-
Hunedoara şi recucereşte mereu preţuirea bunului cititor.
Vitrina cu apariţii

45
Despre alţi autori din areal
Gellu DORIAN

despre poeta hunedoreancă Olga Ştefan / Toate ceasurile, editura Vinea

« în hunedoara/ praful e o palmă care ascunde sexul de prostituată al fericirii”( Olga


Ştefan)

Un talent evident cum este cel pe care-l are Olga Ştefan, care debutează cu cartea toate
ceasurile, la Editura Vinea, în 2006, ar trebui subit să atragă atenţia criticii literare si
urmările să se vadă imediat. Mult mai solidă în construcţiile poematice decît Cosmina
Mureşan, Olga Ştefan, născută în 1988 la Hunedoara, elevă în clasa XII-a*, cu un
palmares impresionant de premii, se apropie mai mult de poezia confesiv-autobiografică,
redescoperind cheful narativ-liric al optzeciştilor din care, se pare, poeta îsi trage sevele.
Ea nu experimentează atît de mult ca mai tînăra ei colegă de la Câmpulung Moldovenesc,
Cosmina Moroşan, ci intră în constructia poemelor cu un material epic viguros, elaborînd
texte păstoase, suculente, în care dragostea primează, filtrată printr-o sensibilitate aparte.
De altfel cartea, deşi străbătută de un filon erotic bine temperat şi exprimat, se încheie cu
excepţionalul poem de dragoste (24.o6:el) din care citez primele două fragmente: „dar tu
n-ai de unde să ştii. tu ştii cum vin şi pleacă/ trenurile personale. tu ştii cum se lipesc
hainele groase/ de membrele copiilor fără adăpost.// încă nu porţi inima mea/ şi încă nu
respiri cu plămânii mei.”(*) „tristeţea oraşului e numai o căptuşeală ruptă/ pentru
dragostea noastră/ o ştim şi o simţim( cu ruşine. în rîpile vieţilor noastre de rufe
prespălate/ toată frumuseţea îsi pierde echilibrul. ce-o să facem/ unul pentru altul? de-
acum sentimentele seamănă bine cu nişte/ amintiri viu colorate. nuanţele sînt perfide,
călin/ şi noi trăim pe zidul amintirii ca două grafittiuri/ scuipate de acelasi tub”.
Limpezimea discursului tine, după cum bine se vede, de o frazare normală, într-o topică
cerută de regulile sintaxei şi mai puţin de cele ale prolixităţii şi ambiguităţilor de tot felul
de care este plină poezia postmodernă. Construită cu spaţii mari, ca un cartier select în
care parcurile sînt gîndite ca adevărati plămîni care să oxigeneze miile de apartamente
locuite de tot felul de oameni, cartea Olgăi Stefan se distinge de celelalte cărţi ale
confratilor ei, multe continînd texte adunate cu furca între două coperte, fără structuri
care să identifice o idee de carte şi nu una de antologie de texte. Cele şase secţiuni ale
cărtii urmează un fir logic, chiar dacă impresia generală este aceea a smulgerii textelor
din folderele unor calculatoare, de pe blog-urile sau site-urile cluburilor internautice.
Citind astfel cartea, treci cu usurintă peste eventuala artificialitate a textelor, ele degajînd
totuşi căldura textelor scrise de mînă pe coala albă de hîrtie. Simţi cum din pagina cărţii

46
poezia respiră, ţi se lipeste de ochi, de suflet, de inimă şi nu te lasă absent, te obligă să o
trăieşti – ceea ce nu este de loc puţin lucru: „ce-ai păstrat demian din hîrtiile pe care
maică-ta făcea/ calcule eronate? toată familia credea că vei umple primul/ mormîntul
acela confort / uscat şi primitor ca un pat de femeie./ ai păstrat, demian, culoarea cifrelor
convertite-n pomeni şi/ parastase. ai păstrat umbrele rubedeniilor voastre scăpătate./ le
scoţi din jobenul singurătătii şi te priveşti în …(…).* Olga Ştefan a absolvit in estimp
Facultatea Babeş Bolyi din Cluj, n.red

Opţiunea fracturistă
Blog Olguvia 2 hd clişee
despre Olga Ştefan, Hunedoara

…,,.Cea de a doua sectiune a cărtii – no surprise. hd clisee – este declarat


autobiografică:” este vorba aici despre mine. despre senzatia stranie/ că la orice atingere
mîinile mele se lipesc de un zid grunjos/ si umed./ încet încet fiecare deget în parte/
devine o creatură independentă/ un vierme neadormit// neprimitor ca un perete de pesteră/
corpul tău îmi respinge căldura”(refugii (1). De altfel acelasi lucru se petrece si în cea de a
treia sectiune a cărtii – „fier vechi. capcane & inimi ciudate” –, unde cuvintele sînt
extrem de explicite si nu doresc să ascundă nimic, ci doar să transmită o stare extrem de
puternică si trăită la arderi totale. Aici poeta se apropie mai mult de prietenii ei („întind/
plase si capcane în calea prietenilor mei”) , cu scopuri vădit izvorîte din nefericirile trăite
(„nefericirile mele spuse si răspuse îi opresc/ într-o căldare slinoasă de femeie lenesă”).
Portretizările, din doar cîteva tuse, sugerate, sînt mai identitare si mai expresive decît alte
descrieri largi, pletorice găsite în alte cărti. Aici „anorexia” si „dragostea” par să
coabiteze; totusi poetei plăcîndu-i doar „manechinele din plastic si armătură de fier”,
dezvăluind un vag hedonism de fată singură care constată că „mîinile înfiorător de urîte si
eu/ învătată cu propriul corp ca o păpusă cu încheieturile mobile”.Personajului „demian”
i se consacră a patra sectiune a cărtii, iar motourile nu sînt din congenerii de aproape sau
de aiurea ci din Paul Eluard si Sylvia Plath, poeti din care oricînd se pot naste alti poeti.
Se pare că „demian” este extras de pe site-ul „www.googlism.com”, evident, unul
imaginar, în asa fel ca definitiile în engleză cu care începe poemul care-i poartă numele
să arate ca o accesare pe internet. Nu însă si mai departe, pentru că poemul, este unul
foarte frumos si extrem de limpede, cum de altfel sînt toate poemele din această carte:
„acesta este gustul tău demn/ gustul salivei tale acide gustul urmelor de grăsime/ de pe
degetele unse cu resturile prînzului îndeajuns de sătios ca să te tină/ sătul o seară întreagă/
acesta este gustul unghiilor pe care nu le mai rozi si gustul tuturor/ trupurilor pe care le-ai
cunoscut/ elastic si pal/ mirosind a grabă.” El, acest „demian” este de fapt în mai multe
exemplare, desi acelasi, pentru că poeta tine să ni-l prezinte si în pielea „ultimului
demian”: „soarele roz ca un sfîrc decupat dintr-o poză obscenă/ mă face să par mai
fericită decît sînt. moartă de somn si foarte vie în visele astea cu tine schilodesc/ toate
păsările care cad din cuib înainte de vreme. ce mai faci, dem?/ ce mai zici dem? cît mai
avem de stat asa, dem – cu părul înnodat de bîrnele dintre noi si mîinile împletite ca niste
figuri din plastilină” – ceva destul de fără suflet, descriptiv, dar real!. Sectiunea care dă si
titlul cărtii – toate ceasurile – ne descumpăneste oarecum pe noi ca lectori care
descoperisem în poetă o femeie cu sentimente adevărate si trăiri carnale de voluptăti
provocatoare si ne face să ne întrebăm cine este cu adevărat Olga Stefan. Ea spune: „nu
sînt o femeie adevărată. sînt doar o palidă/ imitatie. un pandantiv la gîtul tigăncilor de

47
mătase./ am în suflet lacăte si spatii închise. port lacrimile din tus/ ale manechinelor dior
si zîmbetul dilatat al lui pierrot” si asa mai departe. S-ar putea depista un usor
hermafrodism, dintr-o astfel de portretizare. Dar, în fond, realitatea se lasă descoperită si
din spatele unor astfel de induceri în eroare, tocmai pentru a ne provoca la o participare
mai atentă a lecturii. În această sectiune poeta se apropie cel mai mult de o congeneră,
editată de tot de Nicolae Tone, Rita Chirian, unde confesiunea, ascunderea în alter ego-
uri dar si asezarea într-un spatiu poematic palpabil sînt mai mult decît evidente si
caracteristice. corpul, din care am citat la începutul acestui articol, acele fragmente de
poem de dragoste, se sprijină si pe un moto din acelasi Eliot, de unde atmosfera poetică
pare a fi împrumutată cu puterea unei asimilări si rafinări maxime. „Tara pustie” a Olgăi
Stefan este „trecerea”, care are trei culoare: „tunelul”, „bittertimes lost”, „aproape”.
Constructia acestei sectiuni demonstrează încă o dată stiinta pe care poeta, desi foarte
tînără, o are în privinta scrierii poemelor ample, de substantă, viguroase, bărbătesti, as
putea spune.Iată încă un debut care ne confirmă că din urmă vin poeti cu adevărat
talentati, putini ce-i drept, care acoperă imensa zgură a celor ce ies de sub teascuri direct
în anonimatul etern.

In Memoriam

Ionel AMARIUŢEI

fotografie cu neutroni

trăieşti întâmplarea
respire aburul întâmplării

chiar umbra ta
are umbră ce farmec strict
gesturi coborâte
un filfiit de gesture timp

pulverizat în precipitaţii
condensat în pârâuri reci
de-a lungul oaselor

vorbeşti sunetul palavrei


taci liniştea tăcerii
gândurile
ricoşând de craniu

plângi pe muchea zilei


neunde un ritm tot mai palid

dans mascat

48
seara coboară cu labirint de umbre
câmpuri fractale - tensionate
emoţii după care te poţi ascunde
din faţă din profil şi din spate

tu eşti fardată cu dragoste


eu sunt deghizat în dor nebun
între noi - amintiri lente
în ritmul muzicii se depun

şi-adie-o torpoare pală


şi seara mimează un happy-end
insecte hipnotizate pe raze
ascend şi descend

tango şi trist şi răsucit


cum vii tot mai aproape
o nesfârşire de-a muri
visindu-ţi peste pleoape

să intrerupem aceasta transmisie


noapte vâscoasă peste antene
lumea se lasă încet ca un zaţ
şi trece vreme trece trece vreme

transfer nirvana

numai dragostea imperfectă


se reâncarnează în alte iubiri

tinereţe sferică
disc bombat
cu margini
la infinit subţiate
spre lume
ea inseşi
o emoţie
stingheră
neâmplinită de-a pururi

Ion URDA
Ce mai apare pe la români …( 1, 2, 3)

49
Ion Ţugui: Aspecte din practicile unui ritual religios secret, în care preoţi după modelul
„ fiilor cerului”, asistă iniţierea sexuală a omului creat de Elohim(i) - inseminarea
fecioarei, asistată de ..arhangheli).

Aprilie, anno pomini 2011,la Anaid Art Gallery, BOCarest.Generic „ Hristos – Omul (
Christ). Evanghelist Alexandru Rădvan…Prima imagine stânga se numeşte „ 25
decembrie”, adică Crăciunul. Rrradvan traduce „ craci”?

The educational Publisher* PARADOX LA PREDESTINARE:


FLORENTIN SMARANDACHE. “Un alt paradox, ar fi că acest român- american cu totul
neobişnuit, a păstrat intact ancestralul cult al familiei ( celula de bază…), cu toate că a …
fraternizat” cu toate meridianele şi paralele lumii, literalmente…rar găsindu-i un precedent în
odiseea emigranţilor…”

Editor Florentin Smarandache ( U.S.A.)

Autorii cuprinşi în acest volum VI: Dritan Kardhanski, Lediana Paja Albania);
George Roca( Australia); M. Antholy ( Canada); Fu Yuhua ( China); Svetlana Garabaji(
R. Moldova); Marian Apostol, A. Balog, Mihnea Blidaru, Ionuţ Caragea, Eugen Evu,
Constantin Frosin, Liviu F. Jianu, Elisabeta Kosik, Oct. Laiu, Gheroghe Margitoiu, Ctin
Matei,Mircea Monu, Janet Nică, Tudor Negoescu, Ghe. Niculescu,Ion Pătraşcu, Ana
Iulia Păun, Costinel Petrache, Ctin : Popa, Titu Popescu, Radu Roşian,Stela Spataru,
Ctin Stancu, Slexandru Surdescu, Mircea Eugen Şelaru, Ion Urda ( Romania); Javier

50
Dela Rosa ( Spania); Tom Deiker, L.Kuciuk, Florentin Smarandache ( U.S.A).
tehnoredactaore: Ion Urda ( Hunedoara)

Români prin lume:


Pictorul şi scriitorul moţ – american Ioan Nicoara, semnatarul evocării din numărul
trecut al revistei, alături de soţia sa Anica, la Redword, în California în faţa unui arbore
gigant rămas verde…2.şi o ilustrată înfăţişând „ Catedrala de piatră”.( Cathedral Rock),
din Sedona, Arizona.- www.smith-southwestern.com ( printed in China).

Eşti
creanga
de care mă spânzur –
şi dacă se rupe, se rupe

Daniel Marian

Încercarea de gumă
Vine pasărea, minune că vine
devreme. o alerg cu-o limbă de ceas.
între zbor şi galop, un mers legănat.

51
ce greieri, între alba şi iulia,
ca între albastru şi drog,
gheare-ntortocheate.

Doamne, cum ne-am trezit


în cârdul de mlaştini

Idee în alb
Iată-mă
sprijinit într-o altă aripă
ce a uitat să crească până la capăt
- căci, nu-i aşa, îngeri perfecţi nu
puteam să fim, nu –
chiar dacă ne-am fi dat peste cap
în loc de a ne naşte

Ballantine’s day
tequila’s night
În vremuri de epocă întârziată,
pe lângă
hainneken şi apa plată
crocodiliceşte mă
mai apuc de înc-o toartă,
mai ales
a’ cu‘ că-i sărbătoare
de semănat şi de cules,
ori – s-o las pe altă dată ?

Val-vârtej
M-am trezit cu astă carte
peste noapte
nu ştiu – nu recunosc nimic
dacă e să fie vorbă – de vorbe,
nu de şoapte
mai bine-l chem
pe Dumnezeu. sau
chem un pitic.

Probă de îmbolnăvire
şi vindecare
Mă joc de-a v-aţi-ascunselea
cu visele cele mai adânci şi
pofticioase de mine

52
- de mine ele se ascund şi
eu m-ascund în ele, cu
tot cu mine

Ilustraţie de Val Munteanu la „ Ciocoii vechi şi noi”

Alexandru Podea
la Sala Brancusi Palatul Parlamentului

Cultură şi oţel, expoziţa unui artist metalurg

Alexandru Podea este un artist plastic din Hunedoara care lucrează la combinatul
siderurgic din oraș. și care a reușit să combine munca în metalurgie cu arta.
ArcelorMittal Hunedoara a susținut talentul lui Alexandru Podea punându-i la dispoziţie
atelierul și materialele necesare pentru a-și transforma picturile şi poeziile din tinerețe în
sculpturi din oțel. Compania a sponsorizat și expoziția din București, din 13 aprilie în
sala Constantin Brancuși de la Palatul Parlamentului. ( Călin Hera, Evenimentul zilei)

53
Cetăţi dacice în Munţii Orăştiei
Piatra Roşie, înălţime sub/montană (832 m alt.) în zona Munţilor Orăştiei, situată pe
teritoriul com. Boşorod (jud. Hunedoara), pe al cărei platou a fost ridicată o cetate dacică
datată la finele sec. 1 a. Chr. şi în sec. 1 p. Chr. Cetatea a fost prevăzută cu o dublă
fortificaţie. Primul zid de incintă, cel mai vechi, de formă patrulateră, cu dimensiunile de
102 x 45 m şi cu cinci turnuri interioare (patru la colţuri şi unul pe latura de E), a fost
construit din blocuri de piatră fasonată legate între ele prin intermediul unor bârne de
lemn ale căror capete erau fixate în scobituri în formă de coadă de rândunică. Spaţiul
dintre cele două paramente era umplut cu pietre obişnuite şi cu pământ, tehnică folosită şi
la celelalte fortificaţii ale cetăţilor dacice din aceeaşi zonă. Accesul în cetate se făcea prin
turnul din colţul de N-E spre care ducea un drum lat de 3 m, în trepte, pavat cu lespezi de
piatră.

www.edigio.it

Elena Daniela SGONDEA

Haiku

Ninge.
pe geamul culcat
ninge orizontal.
*
Craniul meu
norişor al aurei
cuib de rezonanţă
al stelei.
*
Craniul meu

54
stup de zumzet
stelar.
*
Craniul meu
cutie de rezonanţă
a pădurii-ancestrale.

*
Cu iuţeala
gândului
iau în braţe umbra.
regăsindu-te.

*
În cochilia rece
încă pulsează
soarele de ieri.

*
Al meu alter ego
este geamănul Narcis-
nenăscutul.

*
Nu avem foamea
de a fi iubiţi
cum aceea de
a iubi…
*
Izvor purtat-
Ulciorul cel zvelt
pe umărul fetei.

Itinerariul

Expulzat din pântec


Pruncul plânge.
Acel plâns
devine cântec
şi zboară…

Clop

Tata fluiera prin păduri.


Pălăria lui căzu în scorbură:
Cuib de mierlă.

55
Segnalazione din Italia : Nicola Rampin

Prove di Volo. ( Proba de zbor) www.edigio.it

Martin Buber

Despre Gog şi Magog

În Vechiul Testament ( Biblia ebraică), Gog este numele unei localităţi din Armenia
antică, dar, prin mitologizare, simbolurile creştine, Gog şi Magog au devenit personaje
care ar urma să lupte înaintea Judecăţii de Apoi, de partea Satanei, pentru a opri venirea
Mesiei. Literatura beletristică a preluat de mult aceste simboluri ( v. şi Giovanni Papini,
ş.a.). Prin apariţia la Ed. Hasefer a volumului cu titlul de mai sus, a lui Martin Buber (
traducere din germană, de Ruxandra Hosu, redactor- Alin Croitoru), semnificaţia acestor
două nume este mult extinsă. Avem o antologie de pilde hasidice, scrisă într-un stil
impecabil, pentru că autorul a fost şi filosof şi scriitor. Câteva cuvinte despre Martin
Buber – născut la 8 februarie 1878, la Viena, şi-a petrecut copilăria în casa bunicului,
Solomon Buber, un savant rabin din Lemberg ( azi, Lvov), capitală a Galiţiei, unde s-a
născut şi hasidismul, în secolul XVIII, mişcare religioasă care punea accentul pe
exprimarea liberă, necanonică a iubirii faţă de Dumnezeu, mişcare ce are acum centrul în
SUA. Kafka, Sarte, Camus au apreciat şi au fost influenţaţi de opera lui Buber ( „Eu şi

56
Tu” a apărut şi în română, sub îngrijirea lui Ştefan Augustin Doinaş ). „Omul care nu a
simţit farmecul acestei vieţi nu va cunoaşte nici farmecul Paradisului” …”Mai mare este
ultima minune decât prima”… „Dumnezeu se ascunde pentru cel care ştie că El se
ascunde şi pentru cel care nu ştie” ( formulare tipic talmudică)… „Dumnezeu ascultă şi
rugile secrete” – sunt formulări din cărţile sale despre hasidism.

Volumul despre care discutăm aici a apărut în original la Ierusalim, în ebraică, în 1943,
iar în engleză, la Philadelphia, în 1945. A fost tradus apoi în mai multe limbi europene. În
postfaţa scrisă de autor, el explică motivul care l-a îndemnat să publice această antologie.
Buber nu expune ideile proprii, nici nu are cum, din moment ce este vorba de folclor, el
doar face o selecţie din „tezaurul imens al hasidismului”, cum numeşte acest folclor, prea
puţin cunoscut la noi. Se spune că fondatorul hasidismului, Eliezer Baal Şem Tov a locuit
o perioadă în zona Neamţului, din Moldova.

Sinagoga Poalei Tzedek Cluj, artist Rodica Salamon-Paven

Ca să analizez sau să prezint pe scurt fiecare povestire, ar trebui să ocup un spaţiu care ar
depăşi posibilităţile oricărei reviste. Mă voi rezuma la o prezentare a povestirii
„Văzătorul”, cu care se deschide volumul. În apropierea unui castel din Lublin (Polonia),
în urmă cu ceva secole, s-a stabilit o comunitate evreiască, nu înainte de a asana mlaştina
şi a construi, casă cu casă un mic târg, un „ştetl”, cum se spune în idiş. Acolo se naşte
un om cu capacitatea de „a privi de la un capăt al lumii la celălalt”, aşa cum ar fi dorit şi
Domnul să-l făurească pe primul om, dar ştiind că păcatul este mai tare decât virtutea,
i-a luat acest dar. Disperat de ceea ce vedea, Jakob Jizchak ( îi vom spune JJ) , şi-a legat
ochii timp de şapte ani , astfel că vederea sa a slăbit mult, dar sufletul continua să
privescă la fel ca înainte, cu aceeaşi putere de pătrundere. Veneau la el oamenii săraci,
bolnavi, loviţi de năpaste să-l roage pentru un sfat, un ajutor. JJ aduna bileţele, apoi
cugeta. Se gândea că este mai bine să-l iubeşti pe cel păcătos care îşi cunoaşte păcatul,
decât pe cel drept , care se laudă că este drept. Mai puţin demn de milă este cu cel care
este rău şi nu ştie acest lucru, acela nici la poarta Iadului nu se schimbă. JJ prefera pe un
adversar al hasidismului unui aderent care la care nu se simţea pasiunea, căldura
sufletească. Mai degrabă un adversar pasionat, care poate deveni un aderent la fel de

57
pasionat, decât un om „călduţ”. Cel mai mult acest rabin-ţadik ( ţadik înseamnă om drept)
ura tristeţea. Păcătosul, spunea el, ştie să se veselească, în timp ce evlaviosul este mereu
trist. Povestirea are un tâlc, care constituie esenţa hasidismului – „La Dumnezeu să vii cu
bucurie, nu cu mâhnire, învinge mâhnirea”. Citind întregul volum, oricare lector cu suflet
şi minte neatinse de prejudecăţi va simţi ceva din bucuria spirituală a unei credinţe care
ne face mai fericiţi decât am fi fără ea. – credinţa în binefacerea divină.

Adrian BOTEZ

SATUL-FIINŢĂ; ARBORELE SEPHIROTH (AL VIEŢII)

Creştetul-fruntea (vertexul fiinţei energetice, fontanela şi fruntea cu ochi-privire) se


situează, cu raza-privire, spre lună, soare-stele, se pierde în nouri (în Gemenii -
Zamolxe, sau Magul din Strigoii, sau din Povestea magului…, sau Nordul-zeu comun
germanilor şi dacilor – în Memento mori), iar picioarele se pierd în ocean-mare
(Memento mori), sau în împietrirea chtoniană (Strigoii), sau piciorul atârnă deasupra
oglinzii apei (Freamăt de codru), ca o amânare-pregetare, între cer şi pământ, o ezitare-
suspendare, înainte de fuziune, prin călcarea Mocşei, a uraniculu-foc şi chtonicului-foc:
plutirea Luceafărului între voievod şi demon, pe linia de unire a Zburătorului (mort-viu,
ca fuziune propulsatorie spre tărâmul Iniţierii Supreme), Luceafărul este ipostaza
Spiritului uman ca locuitor al Mocşei – spiritul conştient de propriile tensiuni-energii,
neliniştit în eros, ca formă de titanescă creaţie a formulei mistice-mitice de Fiinţare, ca
structură simultană a formulei (coborârea-urcarea-zbor este Marea Spirală a Creaţiei:
venirea şi întoarcerea sunt mişcările ritualice de evidenţiere a Spiralei Creaţiei şi la fel,
coborârea-aruncare (cercul-apă reluat, pe coordonatele unei Spirale Cosmice, în
cercul-foc: “Şi apa unde-au fost căzut / În cercuri se roteşte”, respectiv: “Iar ceru-
ncepe a roti / În locul unde piere; / În aer rumene văpăi…”), urmată de zborul spre
uitarea-origine (anamneza sacră), şi revenirea – sunt ilustrarea mişcării Spiritului, pentru
a se în-fiinţa liturgic, ca imagine hieratică a Sinelui-Spirală. Arhetipurile eminesciene
sunt, evident, anistorice, negând proliferarea formelor, simplificând-purificând orice
sentimente-amprente energetice parazitare, adică scăpate din forţa modelatoare în Logos
(reiterator al Mythos-ului) a Spiritului. Nimic din complicaţiile inutile ale mediului urban
nu străbate în poezia eminesciană , ci totul se produce în cadrul miraculoasei economii
a Ritualului, existenţă rituală arhaică. Totul este ordonat conform liturghiei
tradiţionale a gândirii (aduse al efervescenţă de Spiritul Etern, atemporal) şi a grandorii
simple rurale (care este structurată conform grandorii simple a cosmosului): Râul,
Roata-Cerc, Sfera, Cărarea-potecă, pierdere-regăsire în Codru-Mare, Scara-Munte-Zbor-
Hală submarină (prin coborâre-înecare-aruncare); verticala în sus – verticala în jos sunt
forma de conservare a energiei supreme, demiurgice, fie în Mocşa Uranică – Soare-
Lună, fie în Mocşa-Apei – Halele-sure, fie în Mocşa-moşie, mandala chtonică, Codrul
cu Izvoarele. Atitudinea eminesciană faţă de Creaţie este una religioasă, în sensul cel
mai profund al cuvântului: el leagă Mocşele energetice prin permanenta efervescenţă
(dor-deznădejde paroxistică, amar, scepticism, revoltă) a substanţei pentru modelare
spirituală, a zonei-proiect de amprentare a haosului: vânturile-valurile sunt “efigia”
acestei zone-proiect, a Entelehiei Dinamicului (Arhetipul Dinamismului de amprentare
spirituală, dar şi reversul: de retragere a amprentelor, în cântecul-orfic, energia purificată
de diversele mişcări sensuale: erecţia-catarge, străbaterea-pătrundere (în pământ, pentru

58
a-l izbăvi de vălul lui Ormuzd) a păsărilor etc. Cântul este energia potenţializată, este
energia de Creaţie, adică la Forma Hieratică. A cânta înseamnă a structura în stare, ceea
ce s-a destructurat prin acţiune. Codrul cu doină este ipostaza hieratică a codrului-cu-
izvoare (ipostază dinamică a Creaţiei). Ambele ipostaze a) codrul-loc ca “ţinere”,
nedesprindere de originar: “Iară noi locului ne ţinem” – ca şi b) codrul legănat cu
crengile la pământ, adică zonă cu izvoarele sensuale evadate spre conformare dinamică,
revelatorie a Titanului Pământ, şerpuind crengi-izvoare în chip de cărări labirintice
iniţiatice – revin la origine, mereu: pe de o parte, familia uranică (“Marea şi cu râurile,
/ Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu Soarele”) şi, pe de altă parte, rândurelele - şiruri
care duc gânduri, duc noroc, întunecă, ducând clipe, scuturând aripe, pustiind, veştejind şi
amorţind) – nu sunt decât aversul şi reversul efectelor Zborului spre/dinspre Centrul
Cosmic, Cântecul-Sinteză a Mocşelor: doina şi dorul de îngânat sunt acelaşi centru
orfic al Spiritului revenit în starea de conservare energetică, structură statică: Spiritul-
Icoană, revelat în La mijloc de codru…: luminişul, legănat şi pătruns în inima-oglindă-
monadă, este tocmai icoana (mocşele uranică, subacvatică, erotico-chtonică se contopesc
într-o imagine energetică potenţială a Creaţiei). Stâlpul-Icoană, realizat prin vârtejul
smârcurilor-Rovine – este , de fapt, Stâlpul-Om, iar Arborele Cosmic este, de fapt, Fiinţa
umană ca Făptură Hieratizată, unind Cerul cu Pământul. Un phalus etern genetic şi re-
generat, e Cruce a Răstignirii Dorului Etern, pentru a crea etern, pentru a fuziona etern
cele trei Mocşe. Arborele Sephiroth (arborele vieţii) este icoana cea mai potrivită, unind,
peste timp, gândirea omenirii, trecând peste geografia popoarelor şi sintetizând o geografi
e a Spiritului. Zamolxis- Arborele Sephiroth are două stări: a) dinamică (efectivă): viaţă-
moarte (expresie-tăcere) b) proiect, virtualitatea autoreflectată a Spiritului.I. Malkuth-Le
royaume (regatul amprentelor potenţiale, haosul care aşteaptă punctul de mişcare =
voinţa-forţă de amprentare a Spiritului-Proiect Divin): regatul este marcat prin punctele
de suspensie (care urmează unui ciclu de fiinţare din care s-au închis rănile (“Soarele…
se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi”), s-au retras frunzele-stele ale aparenţei
(“Ca şi frunzele de toamnă, toate stelele-au pierit”), în Arborele-Stâlp mistic: deci,
urmează reluare ciclului, într-un Couronne Naissance dernière.

Poeme hermetice de

Eugen EVU

Muşcătura
Sineşi gravid de non-identitate
Mocnea acolo-n purpura fetidă
Cohorte de lumini murdare, toate
Din nenăscute lumi heteroclite

Călări pe mincinoase sărbători


Mulţimi cresc şi descresc ca o dospire
De arătări diforme giga-spori
Ca spume, pietre ponce, cimitire

De oarba forţă-a fecundării oarbe

59
Sub spurcăciunea schimnicei ratări
Era orgasmul care se resoarbe
Regurgitând din propriu-i chin ocări

De catastrofe-n viu catalepsia


A operei ratate, revolute,
Piatra urla viermuitoare, glia
Infern de avortoni din nebunia

Atot- nimicniciei ce-şi repetă


Niciunde-n pretutindeni, uhronie,
Ciclic marasmul dogmei lor, procletă
Smulgându-şi solzii-n Diafan să-nvie

- „Vezi ? Lor li s-a re- dăruit vederea


Să o cunoască cei ce n-au pierdut
Cuvântul nou, din spini rodind puterea
Iubirii paradisului văzut...
Nirvanic paroxism, catapeteasmă
Pe-ntinderea de stranie splendoare
Nimic din ce-ai murit ca o fantasmă
Nu te-a lovit, ci doar te-a nins în floare-
Divina-mi şi umana totuşi stare”.

-Visat văzutul totuşi mă duru !


- Cuvântul te-a muşcat. Lumina nu!
- Ci eu suspin şi-abia mai par că-s viu.…
- Ai fost muşcat ca să te vindeci, ştiu.

Deodată m-am trezit în fruct de lume-


Număr pulsând, râzând, şi fără nume.

Ce mi-a spus surâzând


E/ îngreunare-n suflet drumul stins
Al tuturor trădărilor ca pradă
De somn să nu se vindece atins
Al trupului purtat ca o zăpadă

Şi-atâtea-mbrăţişări ce mi te-au smuls


Ascunse-n exaltarea de seminţe
Telurica lor foame cere puls
Tăiat din spasm agonic şi credinţe

Ca fruct de neoprit redat ofrandă


Mi se cuvine-n slava morţii, glandă.

60
Eugen Evu –

Ochii gemeni - Gli occhi gemelli


trad. di Danut Gradinaru

Vedem imaginea
Vediamo l’immagine
Răstunat
Capovolta
Astfel şi clepsidra.
Così come la clessidra
Fereastra neoarbă
La finestra non cieca
Spre exterior Verso l’esterno
Nu tu scrii cartea:
Tu non scrivi il libro:
Ea ne citeşte. Lei ci legge.
Ultima pagină:
L’ultima pagina:
Este fereastra.
È la finestra.
În lumină neoarbă zidită
Nella luce non cieca murata.
Numim aceasta vitraliu.
Chiamiamo questo vetrate

Podul de carte hunedoreană Aprilie 2011. Misiunea cărţii româneşti în Moldova


trans-
Pruteană Ştefan Nemecsek.

61
A fost bine primită şi Noua Provincia Corvina …

62
Delegaţia a fost excepţional primită de
edilii şi oficialii moldoveni, de scriitori
şi artişti,de mediile şi televiziunea
din Chişinău.

Victoria COVALCIU

PREZENŢĂ ROMANEASCĂ LA SALONUL INTRNAŢIONAL DE CARTE DE LA CHIŞINĂU

CARTE, LITERATURĂ ŞI PRESĂ LA ORĂSTIE (de la începuturi până în 1944), semnat


Ştefan NEMECSEK, în atenţie universală la Salonul Internaţional de Carte de la
Chişinău!

În perioada 07 – 10 aprilie 2011, Centrul Internaţional de Expoziţii MOLDEXPO


din Chişină a găzduit un impresionant Salon Internaţional de Carte, organizat şi derulat
sub patronajul direct al preşedintelui Parlamentului Republicii Moldova, Preşedintele
interimar al Republicii Moldova, Marian Lupu, Secţia Naţională din Republica Moldova
a Consiliului Internaţional al Cărţii, Ministerul Culturii al Republicii Moldova, Ministerul
Educaţiei al Republicii Moldova, Primăria Municipiului Chişinău, Uniunea Editorilor din
Republica Moldova Biblioteca Naţională „Ion Creangă”, Comisia Naţională a Republicii
Moldova pentru UNESCO, Direcţia Cultură Chişinău, Direcţia Generală Educaţie,
Tineret şi Sport Chişinău, Uniunea Scriitorilor din Moldova, CIE „MOLDEXPO” SA,
Asociaţia Bibliotecarilor din Republica Moldova, Societatea de Distribuţie a Cărţii PRO-
NOI. Partener media al evenimentului: IPNA Compania “Teleradio-Moldova”. Sponsori
ai Salonului Internaţional: Ambasada SUA în Republica Moldova (Ambasador E.S. Asif
J. Chaudhry),BAŞTINARADOG S.R.L/(Director Alexandru Rusu), MOLDOVA
AGROINDBANK S.A. (Director Natalia Vrabie), Editura PRUT INTERNAŢIONAL
(Director Corneliu Molea), Hotel WEATHER WISE (Director Ion Roşca), FAURI
(Director Boris Doneţ).
Cuvântul de deschidere a fost rostit de Claudia Balaban, Preşedinte al secliei
Naţionale din Republica Moldova Consiliului Internaţional al Cărţii. Au fost ascultate
mesajele de salut ale distinselor personaliţi: Marian Lupu, Preşedinte al Parlamentului
Republicii Moldova, Preşedinte Interimar al Republicii Moldova, Boris Focşa, Ministru
al Culturii al Republicii Moldova, Mihail Şleahtiţchi, Ministru al Edicaţiei al Republicii
Moldova, Dorin Chirtoacă, Primar general al municipiului Chişinău, Eugen Simion,
academician, Academia Română, Gheorghe Prini, Preşedinte al Uniunii Editorilor din
Republica Moldova. Au participat la deschiderea festivă a Salonului, Fanfara Liceului

63
“Ginta Latină” din Chişinău şi Studioul muzical coral “Lia-Ciocârlia” de la Centrul
Republican pentru Copii şi Tineret “ARTICO”, director artistic şi dirijor-Luminiţa Istrati.
Pe parcursul a trei zile, conform programului Salonului, au avut loc în mai multe
locaţii reprezentative, (Centrul Internaţional de Informare, Centrul Internaţional
MOLDEXPO, Biblioteca Municipală “Alba Iulia”, Universitatea de Stat, Uniunea
Scriitorilor, Biblioteca „B.P. Haşdeu”, Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, Casa
Limbii Române, Liceul Teoretic „Principesa Natalia Dadianii”, Biblioteca Publică
„Onisifor Ghibu”) lansări de carte în prezenţa celor mai importanţi oameni de cultură ai
Republicii Moldova şi a distinselor personalităţi care reprezentau Ambasadele din
Chişinău a numeroase state. Putem astfel consemna o serie de nume importante:
reprezentanta Ambasadei Germaniei, Valentina Turvinenco, Şefa Centrului de Informare
şi Documentare „Germania” Deutscher Lesesaal; reprezentanta Ambasadei Franţei în
Republica Moldova şi a Alianţei Franceze din Moldova, Diana Dumitru; E.S. Ingrid
Tersman, ambasador al Suediei în Republica Moldova; Zhen Shuqin, consilier al
Ambasadei Chinei în Republica Moldova; Ozlem Hersan, secretar doi al Ambasadei
Turciei în Republica Moldova; Arcadie Suceveanu şi Adrian Dinu Rachieru,
seprezentanţi ai Uniunii scriitorilor din Republica Moldova; Ecaterina Dimancea-
Dumbrăveanu, reprezentanta Ambasadei României în Republica Moldova şi a Institutului
Cultural Român „Mihai Eminescu”, Valentin Rîbiţkij, reprezentantul Federaţiei Ruse în
Republica Moldova şi a Centrului Rus de Ştiinţă şi Cultură; Alexandr Soloviev,
reprezentantul Ambasadei Belarus în Republica Moldova şi mulţi alţii.
Programul Salonului a cuprins şi un Simpozion în cadrul căruia au fost prezentate
peste 40 de comunicări. În ultima zi a Salonului, un exigent juriu reprezentat de nume
sonore ale culturii, Claudia Balaban, Ana Bantoş, Olga Bârlad, Tudor Ctitor, Oleg
Cojocaru, Lucia Culev, Iulian Filip, Valeriu Herţa, Lidia Kulikovski, Aurelian Silvestru,
Arcadie Suceveanu şi Eugen Bejan, au nominalizat câştigătorii premiilor Salonului.
Festivitatea de premiere a pus punct prestigioasei manifestări culturale internaţionale.
Din România au fost prezente mai multe edituri de ţinută din Bucureşti, Iaşi, Timişoara,
Alba Iulia, Piatra Neamţ, Bacău, Oneşti, mai mulţi editori de carte precum şi o serie de
scriitori a căror „producţii” au fost analizate şi selectate în prealabil, pentru a fi prezentate
oficial.
Editura GENS LATINA din Alba Iulia este deja un nume binecunoscut la
Chişinău. Editorul Virgil Şerbu Cisteianu, a editat mai multe volume ale scriitorilor şi
poeţilor basarabeni. Pentru a veni în sprijinul acestora, o bună parte dintre cărţi au fost
editate şi tipărite cu efortul financiar al editurii. Pe lângă alte titluri, semnate Sonia
Elvireanu, Angela Târziu, Virgil Şerbu Cisteianu, Ciprian Iulian Şoptică, Luis Raul
Calvo, Nicolae Stoi, la Salonul prezent, editura GENS LATINA, editorul şi scriitorul
Virgil Şerbu Cisteianu a fost prezent la acţiunea de lansare programată a se desfăşura la
una dintre cele mai importante Biblioteci din Chişinău, Biblioteca Municipală „Alba
Iulia”, cu trei titluri, trei cărţi, două semnate de doi poeţi basarabeni, respectiv un volum
reunund selectiv creaţia a zece poeţi: Ciuruit de cuvinte – Traianus – Traian Vasilcău;
100 de rondeluri – Galina Furdui; 10 poeţi basarabeni. Şi aceste trei volume au fost
dăruite poeţilor basarabeni din partea editorului Virgil Şerbu Cisteianu, editarea şi
tipărirea lor fiind suportată de editura GENS LATINA. Traianus, alias Traian Vasilcău
este unul dintre cei mai apreciaţi poeţi din Moldova, reprezentant al tinerei generaţii, care
a convins prin opera sa de până acum că este un real urmaş al cunoscuţilor poeţi care l-au

64
precedat. Galina Furdui, este autoarea a numeroase volume de poezii. Muzicalitatea
versului şi a stroferor poeziei sale au inspirat numeroşi compozitori şi interpreţi de
romanţe şi muzică uşoară. Astfel, zeci şi zeci de poezii semnate Galina Furdui au fost
puse pe note muzicale, circulând la momentul de faţă ca şlagăre fredonate atât de tineri
cât şi de părinţii sau bunicii acestora. De o deosebită atenţie s-au bucurat şi proiectele
culturale CARTE, LITERATURĂ ŞI PRESĂ LA OREĂŞTIE (de la începuturi până
în 1944), PRESA HUNEDOREANĂ (de la origini până în prezent) şi
LITERATURA HUNEDOREANĂ (de la începuturi până în prezent) semnate de
Ştefan Nemecsek, fiind calificate ca cele mai valoroase volume din zestrea de carte a
bibliotecii care fac referire la istoria literară şi jurnalistică a unei zone geografice din
România.Au luat cuvântul vorbind despre cărţile lansate poeta, scriitoarea şi editoarea
Marcela Mardare, Elena Roşca-directorul Bibliotecii Alba Iulia, criticul literar Vitalie
Răileanu, prof. Trifan Mirobuliov, care a acordat şi o diplomă pentru Editura GENS
LATINA din Alba Iulia, poeta şi realizatoarea radio Galina Furdui, mama poetei Steliana
Grama (o tânără talentată care a luat calea cerului doar la 33 de ani, căreia în semn de
preţuire, Virgil Şerbu Cisteianu i-a publicat postum, un volum de poezii), Boris Gârlea,
Vasile Mereuţă, Valeriu Râşniţă, Rodica Ciobanu ş.a. Lansarea cărţilor semnate Ştefan
Nemecsek şi a celor editate de Virgil Şerbu Cisteianu, au mai fost prezentate în cadrul
Salonului la standurile editurilor EPIGRAF (director Oleg Bujor), PONTOS (director
Marcela Mardare) din Chişinău şi DAVID PRES PRINT (director Ioan David) din
Timişoara, Centrul Internaţional de Informare din Chişinău în prezenţa academicianului
Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova până cu puţin timp în urmă,
Universitatea de Stat a Moldovei în prezenţa academicianului Petru Soltan şi Uniunea
Scriitorilor din Moldova.
De o deosebită atenţie s-a bucurat şi prezentarea revistei de cultură, ştiinţă şi artă,
GÂND ROMÂNESC ce apare la Alba Iulia, sub coordonarea fondatorului seriei noi a
publicaţiei, Virgil Şerbu Cisteianu, directorul general al revistei şi al publicaţiilor editate
de Asociaţia Culturală GÂND ROMÂNESC, GÂND EUROPEAN şi Editura GENS LATINA.
Ca semn al unei colaborări deosebite şi apreciere a eforturilor creatoare, editorul
şi scriitorul Virgil Şerbu Cisteianu a acordat o serie de diplome şi medalii mai multor
scriitori şi poeţi basarabeni, printre care: Galina Furdui, Marcela Mardare, Traian
Vasilcău, mama Stelianei Grama, Vlad Marcos, Răileanu Vitalie.
Scriitorul şi editorul Virgil Şerbu Cisteianu, a reprezentat la Salon şi editura
DACIA 21 din Cluj Napoca din partea căreia au fost prezentate mai multe volume printre
care şi cele semnate de Vasile Fanache, Constantin Cubleşan şi Ion Simuţ.
Având în vedere interesul public manifestat pentru conţinutul volumelor lansate
de scriitorii Vărgil Şerbu Cisteianu şi Ştefan Nemecsek, cei doi au fort invitaţi pentru
participa la două emisiuni realizate la TELERADIO MOLDOVA, Instituţia Publică
Naţională a Audiovizualului, de către doi dintre cei mai apreciaţi realizatori de emisiuni,
Anatol Caciuc, şef Direcţie Programe, Coordonare, Emisie şi Analize Radio şi Nina
Parfentie.
Prestigioasa Editură DAVID PRESS PRINT din Timişoara, a fost prezentă la Salon
cu o producţie editoriale de înaltă ţinută, toate titlurile fiind apreciate atât din punct de
vedere al conţinutului cât şi al tiparului şi prezentării grafice. Iată câteva titluri dintre
volumele lansate, prezentate de Adrian Dinu Rachieru şi conf. univ. dr. Ioan David:
Algonauţii – Crişu Dascălu; Banatul Timişan – Traian Vuia; Tabla de la Lugoj –

65
Valeriu Branişte; Între cer şi pământ – Violeta Secoşan-Cadar; Arta de a scrie, arta de a
citi – Doina Bogdan-Dascălu; Istanbul, un oraş pe două continente - Radu Igna; CARTE,
LITERATURĂ ŞI PRESĂ LA ORĂŞTIE (de la începututri până în 1944) – Ştefan Nemecsek.
Ca semnn al aprecierii prestanţei editoriale, conf. univ. dr. Ioan David, directorul Editurii
a primit una dintre diplomele şi premiile Salonului.
În paralel cu prezentarea cărţilor scrise şi editate în Valea Jiului, scriitorul Ştefan
Nemecsek a prezentat la un stand distinct şi o colecţie a ziarelor hunedorene care apar în
prezent în Valea Jiului şi principalele localităţi din judeţ. Au fost prezentate cele două
cotidiane GAZETA VĂII JIULUI (director Ramona Roşulescu) cu mai multe suplimente
culturale şi ZIARUL VĂII JIULUI (director Cătălin Docea) cu mai multe suplimente
culturale, săptămânalele AFACERI ÎN VALEA JIULUI (director Tiberiu Vinţan),
SĂPTĂMÂNA VĂII JIULUI (director Dan Codrea) cu un supliment periodic
PENSIONARUL, MATINAL hunedorean (director Gheorghe Chirvasa), ECOUL VĂII
JIULUI (director Sorin Mihail) JURNALUL VĂII JIULUI (director Nicu Taşcă),
CURIERUL VĂII JIULUI şi ZONA SPECIALĂ. Din presa judeţeană s-a discutat despre
SERVUS ca cel mai important cotidian zonal, apoi PALIA de la Orăştie, şi
MESAGERUL. Gazdele Salonului de la Chişinău au fost interesate ce statutul ziaristului
din România, de modul în care reuşesc editorii de ziare să reziste crizei economice,
procentul de aliniare politică a ziarelor, modul de reflectare tendenţioasă a realităţii de
unele organe media, “scrisul la comandă” contra unor foloase materiale, autocenzura
ziaristului în condiţiile abrogării insultei şi calomniei prin presă etc.
Discuţiile avute cu scriitorii basarebeni şi jurnaliştii din media scrisă şi
audiovizuală din Moldova, au scos în evidenţă un fapt surprinzător: poeţii şi scriitorii din
Valea Jiului şi ţinuturile Hunedoarei sunt cunoscuţi la Chişinău şi Republica Moldova.
Atât ca nume cât şi opră. Este vorba de Dumitru Velea, Elisabeta Bogăţan, Ion Evu,
Eugen Evu, Valeriu Bârgău, Mariana Pândaru, Elena Daniela Rujoiu-Sgondea ş.a. Pentru
a ne convinge, poetul Traian Vasilcău ne recită poezia NICI MĂCAR NU ŞTII din volumul
XERXES LA HELLESPONT de Dumitru Velea. Poeta Marcela Mardare ne surprinde cu o
poezie semnată de Eugen Evu: POEZIA ROMÂNĂ din volumul BEŢIA DE TIMP. S-a vorbit
elogios la adresa lui I.D. Sârbu şi scrierile sale. Nici nu ştii cum să reacţionezi sau ce să
spui când într-o ţară străină descoperi mai multă ştiinţă de carte şi cunoaştere legată de
personalităţi culturale din zona ta de baştină, unde majoritatea autorităţilor locale şi
semenii tăi locali sunt absolut indiferenţi faţă de omul de cultură şi creaţia sa.
Ca o concluzie de final, prezenţa la Salonul Internaţional de carte de la Chişinău a
constituit cea prestigioasă participare la o manifestare de această natură a unui
reprezentant al Văii Jiului, prilej de mediatizare a bogatei şi valoroasei culturii literare şi
jurnalistice hunedorene pentru care mulţi pot să ne invidieze.

Ioan ŞEU – schiţă de portet

„ există o atracţie între mine şi materie”

66
Nu ştiu de unde şi de ce, când caut sâmburele tare, împietrit, al unui nume destul de
frecvent dealtfel în Transilvania- cu deosebire în Hunedoara şi Alba, în numele
sculptorului devean Ioan ŞEU ceva mă nelinişteşte… semiotic. (De la seminţe, de la
seminariu, de la semnificaţie)…Îmi vin în minte instantaneu nume cu acelaşi etimon,
începând cu straniul ŞAUE- aflat în inscripiţiile de la Tărtaria – cele din apropierea
Orăştiei în Valea Mureşului ( Maris) … nume de zeu îndepărtat de sub spaţiile
Orientului îndepărtat… Plecat de aici ? Venit aici? Întors aici cândva ? La Tărtăria acea
scriere antică este atestată de savanţii români şi de străini – bunăoară Kristopher Kinght
sau Robert Lomas – masoni americani ce au dat tulburătoarea carte „ Aparatul lui Uriel”
ca fiind cu peste o mie de ani mai VECHE decât scrierea din SUMER.…Nu departe de
Tărtăria – ( Tartar? Tărtărime? n) este un sat şi un aeroport cu numele ŞEULEŞTI…Sunt
nume de sate Şieu, Şeuţ, Şeica şi multe toponimice cu acest etimon, ori vocabulă
integrată…

Chiar obiectul de harnaşament ŞEAUA ori acest nume dat unor culmi arcuite între
munţi, cele de ŞEI- par să vină cu toatele foarte de departe, pe călăreţii vântului milenar,
ori cei „ nedesluşiţi la chip”, scuzaţi slavismul…, cei întrezăriţi, cei hieratici….Şeu este
un sculptor în lemn, marmură sau travertin, originar din satul iconarilor Nicula, Cluj. El
atribuie „ contaminarea” imaginatică unui bătrân preot Papiu, mai precis porticul mirării
şi trezirii în lumea copilăriei i-ar fi fost anume deschis de acela. În basmul paradiziac al
copilăriei fiecare avem un Noe- sau un Moş Crăciun…

67
Incintele semi-magice erau şezătorile, clăcile, eposul şi melosul rural, desigur.
Drumul care este apriori virtual închis în entitatea om, s-a răsucit apoi spre Hunedoara,
vatra cu subvetre şi freatică memorie arhetipală, unde Şeu a urmat clasele primare.Un
liceu de Arte clujean l-a dat pe mâna unor meşteri artişti- meseriaşi care l-au şcolit în
pictură. Ioan Şeu a urcat singur sau însoţit pe treptele în pantă ale iniţierii, în fond a
urmat drumul spre sine al artistului înnăscut, de vocaţie. Pictură- sculptură, grafică, arte
decorative, ceramică. În fond a devenit ceea ce era dar nu avea cum să exprime :
plurivalent. Plurisemantic. Pe măsură ce modela, se automedela. Pe măsură ce făcea
slalom printre Brâncuşi, Vlasiu dra mai ales Vida Geza, ori te miri care, se descoperea pe
el însuşi. Un ţăran de esenţă tare, ca un butuc de gorun sau de prun sau de cireş. Că nici
nu ştie din sutele de lucrări în lemn – ce păduri şi livezi au încremenit esenţializate în
morfo- metaforele lui , cu o incredibilă registratură. Stilistic pe constanta esenţializării,
metodic, inventiv şi totuşi mereu fidel unui zeu al cugetului său arhaic.
A ghicit, a intuit forme latente în lemn, piatră, marmură, metal brut …şi le-a smuls
inerţiei iar atelierele lui – subsoluri, odăi însingurate, fie la Ghelari, fie la Hunedoara, ori
Deva…au fost micile lui sanctuare. Acuză mereu în aceste limite lipsa de spaţiu: ei bine,
acest spaţiu a fost recucerit o viaţă prin cel complementar, din jurul formelor cizelate,
şlefuite de el. Recuperativ am spune. Vorbeşte despre destinul lui şi îl regândeşte în
aceste enunţuri. Nu putea lipsi nici lutul: a ales, modelat, ascultat, ars şi transmis sutelor
de şcolari cu impuls nativ creativ, arta pe care el însuşi o explora. Ioan Şeu a făcut şi acea
„ şcoală specială”, nu mă refer la Institutul Pedagogic unde s-a perfecţionat necesar – ci
la şcoala neînţelegerii din partea celor ce „activau” cu patalama de partid, bunăoară tov
Clemente Constadin – ex şef peste „ centrul de creaţie Deva” Asta spune amar Şeu, ca să
mai uite, de leac…Respingându-l acela cândva, cel ce cânta osanale ocupaţiei staliniste
şi primei rachete sovietice, ori Katiuşei ( există antologii ale ruşinii în acest sens ), l-a
îndârjit pe Ion .El nu a uita dar a iertat, aşa cum înţeleg dintr-un interviu dat poetului Iv
Martinovici‚ în 1992. În acest sens îi sunt pe deplin aproape sculptorului. Trec anii, se
succed vernisajele, ne revedem şi ne ştim prieteni. Îl regăsesc acolo, în atelierul din
Gojdu, prăfuit, cu uneltele şi pietrele sale…A creat enorm ! Arta lui monumentală,
ambientală, este răbdurie, lucrătura zveltă ori reculeasă în pietatea armoniilor statice –
cumva suspendate în contur de lumină şi ocrotită de umbra inefabilă… ca şi el, dar
Cetatea este mereu ingrată, snoabă deobicei, avară şi ipocrită, dedulcită la darul gratuit
ce este speculat de infamia negustorului de „ mafră by spirit”…Cetatea decăzută din
renascentism în balcanism troglodit şi pseudo- bucurie, mereu greoaie, nu ea, ci
diletanţii, nu au ce face şi îi cer Opera. E clar şi simplu : Şeu a ajuns la arta sa prin

68
prodigioasa hărnicie şi uitare de sine, prin sacrificiu şi suferinţe, renunţări, pierderi
scumpe, vindecări, prin refugiu în miraculoasa dimensiune sufletului transilvănean, de
adâncime. Ceva dinspre pădurea ancestrală. De sub furtuni şi de sub lună plină. Muza
celestă ce creşte pulsatoriu şi mareic, substanţa acelei materii ce plânge, acelei antimaterii
ce râde…Abia de îl mai zăreşti printre sutele şi sutele de sculpturi….Soţia îi aduce la
amiază de mâncare şi un pic de „ curaj”, ca la coasă, ca la seceriş, ca la tăiat lemne. Ioan
Şeu devine tot mai ţăran, adică de la ţară. În plin oraşul bântuit de suprarealism, de alien -
art, de spaime şi cutume. „Există o atracţie între mine şi materie”. Iată redefiniţia intuiţiei
superioare, a empatiei pe care o atribuim divinului. Giuseppe Manitta a sintetizat exact
arpegiul dimensional al patosului sculptorului român brâncuşian. Reperul geniului gorjan
a devenit însă un pleonasm : geniul este al arhetipului românesc, nocturn metafizic. Este
ceva unic ca spaţiu ce se reumple de forme iar formele de mişcare, ritm şi muzică astrală
în Graalul inimii.
- Da, Ioan Şeu, o atracţie între tine şi materie ( Mater- Geea ) :o atracţie aş spune
reciprocă. Nu o simpatie, ci o interacţiune rezonantă superbă între duh şi materie. Între
însufleţirea ce se întrupează prin om şi în creaţia sa. Ceva care curge subcuantic. Despre
pictura lui Ioan Şeu – câtă a scăpat nedăruită – altădată. Despre sculptură e cam aiurea să
vorbim, e sigur că trebuie VĂZUTĂ. Iar între vedere şi văzut – să trepidăm prinşi de
nelămurita senzaţie a diferenţiarelor divine…” Materia …te cheamă, te duce către o
idee…Parcă îţi spune „ eu sunt aici”…Se naşte ideea. Nebuloasă, vagă,, urmează o liuptă
cumva între mine şi ea…Ideia devine plurală, se cristalizează…Compozit….de la o
celulă primară, la complex…Întocmai. Drumul spre interiorul ideii este cum te-ai
întoarce din vis, spre dimineaţă. Îţi aminteşti şi dai coerenţă a ceea ce altfel s-ar întoarce
în ireal. Durata e a unei durate de om. Uneori nici nu ajunge. Materia plânge,
urlă…Bacovia a definit genial şi simplu acest mister. E ca o plantă – te simte dacă eşti
om bun , se agită, dacă te simte om rău. Aşa e şi cu materia pe care o sculptez…O
îmblânzeşti…Cu dalta, cu instrumentele potrivite, ţipătul materiei se întoarce la muzica
cealaltă, pe care o auzim cu sufletul, cu inima şi cu mintea, întreit” . Am comentat arta lui
la vernisaje, am dialogat cu el deseori, am comunicat. Însă desigur acest tip de dialog este
cumva un dublu monolog, ce se calibrează reciproc. Vorbire încrucişată, ca unele
rugăciuni totuşi laice. Sincretisme ale ancestralului. Epos. Eresuri şi iconerie, meşteşug
ori revelaţie fulgurantă. Apoi contemplarea, singur cu opera încremenită sublim în arcuire
pe verticală. Dialogul mut de dinaintea rostirii. Onomatopeea armoniilor şi oglindirilor în
legica cugetului neexprimat sonor. O viaţă de vieţi. Iată, din memoria seminarială a
originii din satul celebrilor iconari, a rămas vie religiozitatea artei lui Şeu. Ceva din starea
de sub degetele milenarilor anonimi ce sculptau în lut ars mici altare, omphalos, mini-
temple cărora li se dedicau zeităţii primordiale, imemoriale. L-am văzut deseori la lucru
pe artist. El se transferă operei sale cumva mistic, cumva oniric, cumva transfigurativ şi
în transa laborioasă a artizanului. Cuptorul invizibil dogoare misterios şi formele şlefuite
au lumină proprie, înviată. Marmura albă şi neagră de la Ruşchiţa – Simeria adoră esenţa
tare a lemnului rezonant ce devine liră şi alaută sub mâinile lui Şeu. Incrustează tot mai
frecvent glife….regăseşte primitivismul paradiziac. Arhetipal.

69
( Fotografie din 1988)

Jurnale nepierdute

Despre starea poieion


Unicul mister suntem chiar noi. Un mister devenitor, aparent nefiresc, aşadar considerat
de unii iraţional, ne-al- firii, ne –al-fiinţei ? Raţionali cum suntem, nu facem decât să
întrezărim, hieratic, acel ceva sau cineva insinuat şi resorbit în eteric?
*
Un enunţ sofistic, paradoxist, al cuiva : „ Divinitatea se arată ascunzându-se şi se ascunde
arătându-se”…Cine vorbeşte aici? Sinele, sau Egoul?
*
Himera libertăţii este oarbă, ea este Baba Dochia- Geea şi Mater Dolorosa.
*
De la început, întâi intuiam, ca să mă dumiresc treptat, în mintea mea se insinua
un sentiment, sau mai degrabă o s t a r e de infinitudine, cumva diafan, cumva hieratic,
atunci când eram îndrăgostit, evident ca adolescent, căutând mereu ceva...Un albastru pe
care l-am văzut, îngemănat, în ochii fiicei dr. P, cu numele ei L, ce l-am tatuat pe braţul
stâng.
*
Vrând- nevrând, cu moartea fiecăruia ce i-am ( ne-au) cunoscut, am murit şi noi un pic.
Dincolo ( sau dincoace) de retorismul enunţului, sau livrescul lui, unduieşte realitatea
stării, nirvanică.
*
În starea poeziei, vibrează cumva acel „ deja vu”, tresărirea că „ am mai fost pe-aici
vreodată”, sau „ te cunosc de undeva”…
*
Un articol din „ Drumul socialismului”, dinainte de 1989: „ La revedere deocamdată”, „
Scena şi oamenii ei”…L-am scris elogiind trei tineri cu care conlucraserăm, la Casa de
cultură din Hunedoara, şi care au reuşit la facultatea de teatru: Simona Gălbenuşe ( azi în
Canada), Florin Busuioc ( Pro Tv), şi Gavril Kovacs ( ( intrase la Arte Plastice „
Grigorescu), azi nu mai ştiu unde este. Iar în „ Contemporanul”, despre Ana Ciontea ( azi
în Franţa) şi Robert Schiling ( azi în Anglia)… Iar despre coregrafa- balerină Marinela
Bilavu ( Halvarsson), acum în Suedia, am scris şi după, bucuros de revedere. Şi încă mai
sunt, dintre cei ce erau pe-atunci membrii în cenaclul Lucian Blaga, alţii azi muzicieni,
artişti plastici, jurnalişti… peste 30, unii au ajuns profesionişti, au cărţile lor, destinele

70
lor, desigur, însă cu toţii – mi-am zis, ar fi fain să ne reîntâlnim cândva, undeva, nu doar
în scrierile noastre, nu doar în scenele sau filmele lor… În cărţile mele de
memorialistică, pe mulţi, i-am evocat, unii nici nu ştiu. Unii au murit, fie-le necrolog
scrisul meu.
Eu nu i-am uitat, ei poate da. No problem?
*
Tot ceea ce ne sprijină spre a nu ne prăbuşi, este iubirea: de noi înşine şi cu preaplin, de
cei din familie, de bătrâni, de fii şi nepoţi. Trei timpuri în prezentul pe care îl percepem
ca pulsând încă viu.
*
Am visat un enunţ…Ceva în sensul că „ asupra-mi pulsează invizibilă aura, sau nimbul
ce nu mai transpare”…O revelaţie ratată de raţiune, poate va reveni…
*
Pentru cine scriu eu? Desigur, pentru mine însumi întâi, însă nu doar…Oare va avea
cineva răbdarea să citească câteva din miile de pagini din cele editate măcar ? Arhiva….o
voi dona Bibliotecii judeţene, nu din vreun orgoliu, ci fie spre a folosi cuiva, cândva, spre
documentare, asupra mea- scribul, dar şi asupra duratei de timp în care am fost. Că „de
nu ar fi, nu s-ar povesti”…
Basmul, mitul ( personal sau colectiv), sunt eşecuri sau asompţiune ?
Transpare cumva alegoria atemporală (…) a învierii ? Dorul de inefabil al Fiinţei ? Ce ?

Ce este „starea poieion”?

Curios că despre Poet au scris mai frumos, mai măgulitor şi uneori chiar exaltat mistic,
nu poeţii, ci filosofii, sau eseiştii, ori prozatorii. În tinereţe am citit acel jurnal al lui
Cesare Pavese, „ Meseria de a trăi”, un jurnal acut autobiografic, al suferinţelor lui dar şi
ale erosului reprimat de handicapul impotenţei. Mărturisirile sale par ale unui poet ce se
ratează în patosul jurnalistic, al prozei confesive, necruţătoare sieşi, scrieri cu valoare de
document psihologic implicit, de studiu psihanalitic, pare-se marcat nu atât de Gustav
Jung,cât de Freud. Anticipând astfel de definiţii, reînţelegi de fapt că Poezia este un..
fenomen al Naturii, un fenomen mereu misterios al naturiiumane, în rezonanţă cu
cosmosul, cu energiile invizibile, ubicue, receptate şi perpetuate cumva religiosus,
veneratoare ( de la Venera, Venus, Virgo, Fecioara, Eros and Erato… !) şi cultivate în
civilizaţii,…cu impulsiunea originară, oraculară, a divinaţiilor şi magicienilor din ilo
tempore, a mantrelor antice… Iată câteva definiri ale Poetului (Poeziei) :

Socrate ( 469- 399) :


„ Poetul este părinte şi călăuzitor al nostru întru înţelepciune ( inteligenţă, cunoaştere,
n.) …ceva uşor, înaripat şi sacru”…
Déjà vu…Deja căzut cu totul în desuetitudine, ca şi sfinţii deturnaţi în…aprocrifism.
Unul dintr-altul, sacerdoţi ai barbarilor, fizicieni şi astronomi ai
prezentului..Psihologi ai “ omului devenitor” , imitându-şi zeul( pluralitatea! ).

71
În volumul antologic de imediat după moartea romancierului român Marin Preda, din
imediatul orizont contemporan nouă, reţin cu admiraţie cele scrise de el despre Poezie-
Poet, admirabil, tulburător şi… mitic… (L-am cunoscut personal cu prilejul rar al editării
mele la „ Cartea
Românească”, ( Aur heraldic şi Ţara poemului meu) şi ştiu multe despre ceea ce arde în
spatele operei lui, ceea ce de fapt determină astfel de enunţuri axiomatice, în cel de mai
jos, cu patosul ( pătimirea) unei Fiinţe istorice ( Vulcănescu) -a unei naţiuni în care
cunoaşterea este, stigmatic- mioritic, una …oraculară- mioriticiă şi manoleică; (Preda
credea fanatic în zodii): „ O ţară care nu ştie să-şi apere poeţii, va fi învinsă sau va
supravieţui lamentabil la coada altor naţiuni, fiindcă poezia e sângele unui popor
care curge subteran prin veacuri şi-l face nepieritor…” ( Iată o admirabilă sămânţă a
creştinismului, a Sinelui ca Hristos). ( Evident, Preda nuanţează acest „ sânge” ( sevă,
aşadar vegetalul – căci suntem în interregn) -de substrat al ceea ce aş numi „ memorie
freatică”, rezervă izvorâtoare izbucuri şi cascade ale existenţei într-o anume paideuma( v.
Leo Frobenius)- …Sunt sigur de faptul că Preda se referea indirect – contestatar, prin
enunţul reproş, la cenzura activistică, poliţienească, sintezistă- a politicului asupra
omului- care- scrie, omului care scrie ca supreme orgoliu, dar şi ca imperative al fiinţei
de a comunica- empatic-a omului poetic, omului ce exprimă de fapt Sufletul în Stare de
Libertate ( deşi pare-se libertatea e oarbă, ca şi justiţia, nu? !- , sub verbul zborului, al
“profetismului”, ( cunoşti ce a fost, deduci ce va fi, cyclic…) -al sacralităţii …) . Viaţa şi
moartea lui au fost „semnificative” şi, vai, profetice, pentru ceea ce urma să vină, după
1989… Preda a fost victimă nu doar a cenzurii, cât a Stării poetice din Fiinţa sa…
paranoia de grup, de boemă, cea ritualică, cea a “ ucenicilor” ce se gelozeau între ei spre
a-l adula pe “ maestru”, pe guru…Cam tot aşa, însă şi mai dramatic, a fost şi Nichita, ca
să nu mai vorbim de Păunescu…Am întrebat undeva: opera îşi devoră creatorul” ?
In extensor, pe filiera balcanică, a “ crailor de curte veche” ( carte veche !) -ca dealtfel,
majoritatea scriitorilor români…Rivalităţile de tip Karp- Eminescu, Blaga- Beniuc,
Preda- Barbu…şi monştri sacri, resurecţi în trombă, imitatori ai modelelor ( Călinescu,
Lovinescu) ..Ce exotism sinistru, funerar, ce mari bolnavi de sine, contaminând totul !
Teroarea de a îşi ştii valoarea vs. Nerecunoaşterea ei de către Contemporani…

Despre conceptul de terror mentis…

Motto: dacă există nebuni, există şi nerăi?

Teroarea( ca stare subterană, a subconştientului colectiv, recte a ID-ului în criza


identităţii- ca oglindă neagră, stihială,- labirinthic…) nu vine, ci revine din trecutul deja
mort, este umbra inefabilă a memoriei colective, este stihialul memoriei. Este istoria
neconsolaţilor de pierderi, înfrânţilor, arataţilor şi a persoanelor non-grata, a
ventrilocilor, a frustraţilor, a demenţilor grafomaniaci, etc.- o teroare ce “ctitoreşte” din
ruinele socio- schismei, mausolee cazemate, este teroarea care conspiră, disimulată,
deghizându-se în cameleonismul societăţilor….Spăimose a trompetelor cu surdină sau
stridente – ale noilor apocalipse… Lumea e îndoctrinată, dogmatizată, manipulată după
cum o ştiu experţii tehno- craţiilor şi ai Banului, dinamitarzii ideologiilor, smintiţii
paranoiei, genialoizii şi măscăricii Puterilor ( ierarhiilor).

72
Enunţul dilematic al lui Andre Malraux, „ secolul XXI va fi religios, sau nu va fi
deloc”… este în coadă de peşte: religios nu pare a fi, aşadar va fi …terorist ?
În acest mileniu îndepărtat sieşi, constrictiv ca percepţii ( v. rezonanţa Schuman) - în
derivă spre… Roşu, exaltarea mistică, delir al suprafeţei Textului, nu are tăria
originară, luminică, telepathosul primordialelor manthre sau divinaţiilor incantatorii,sus-
evocate- taumaturgice, nici nu mai conţin măcar psalmismul, MISIONARISMUL de tip
sectarist, sau cel extremist, sau sutrismul de mai târziu, acum explozic pornografic…
Funcţia magică a Verbului, a legii cântate, Dainei protodacice ( „ bunica” Doinelor )…, a
decăzut în subordinea labrinthică a raţiunii reci, substelare, a sublunarului…
Psihedelismul şi curenteloe de tip undergraund, mitul- codul peşterii lui Platon ( v.
Heidegger) – sunt doar accesorii cu funcţie de toxine care dezinhibă, însă aparţin
onirismului şi bâlbei care, etimologic, aici, vine de la Babilon?„ enunţuri- oraculare” a
emanaţiilor de sulf din Delfi…O, şi mai ales preotesele ce se prostituează cerşind Incubul
în hlamidă de mersie, cu coarne şi falus saţiabil! Sacerdoţii barbarilor de altădată,
savanţii, cercetătorii de acum, sunt doar intuitivi terorizaţi de aceeaşi dilemă, a
transcenderii, a neo- alchimismului şi de fapt robot-ismului care-l prefigurează pe Neo-
Mensch-ul cyborgic, recuperatorul, omul electronic, modificabil .. îngroşându-şi vocea
ca un ventriloc clonat, prin hubloul gropii micului ecran… Şi deodată, absurdul : vedem
prin ochiul- spion al lui Dumnezeu, Hubble, cel puţin 4oo de miliared de galaxii…
„Cenuşie, scumpe prieten, e teoria întreagă iar verde –al vieţii arbore
auriu” ( Goethe, Faust) „Horridas nostras mentis purga tenebras” Purifică întunecimile
dătătoare de fiori ale minţii noastre „...şi amarnic/ ne smulge inima o Putere/căci tot ceea
ce este ceresc/ cere jertfe”- Hoelderlin ( perioada “ nebuniei romantice).

Rheea VALCEANU

Epopeea lui cineva

El se naşte ciclic, bătrân, inversând timpul. Precum în galaxii, aşa şi în alveola


melcului. Ochiul compus al libelulei diafaan text pe adierea de seara.
Miliardul de nume – numere, şi nimeni, niciodată, nu va afla.
Au înnegrit memoria lumii cu însemnele lor, ca o continuă desfrunzire a fractalilor.
Mai cu seamă cei mici, care s-au sprijinit pe umbrele lor, cu soarele din spate, prelungite
şi asmuţite asupra giganţilor alungaţi din creaţie.
Cu utopiile lor, care dau iluzia dinamicii sacrului în profan, istorie.
Prin talazuri, spinările de rechini ale catargelor şi debarcările înroşind africanele
perspective. Deviind mutaţiile, pe colateralele minţirii de sine: religii, doctrine şi crima ce
amare, a fratricidului. Obsesia lor e a butucului din Sumer, a reface imperiul sfărmat şi a
răzbuna stigma orbilor.Himere comestibile, delirul suprafeţelor mimesis al abisului
gravid de sinea lui, foamea. Salturi regresive întru refacerea erorii celor din spaţiu.
Mistificarea – în castratele piramide, munţi, temple şi ideologii.
Cărţile lor mincinoase conduc rămăşiţele zeilor şi asupresc esenţa rebelă a Fiinţei.
Iarba, spargând răbdarea sfinxului, unica spaimă a celor captivi în Proporţii.

73
Haare, Haare, haleluiah, Aum mane padme hum. În piatra ponce tremură molusca
sărmanei inimi a celor din ape zburaţi. Decadenţele ciclice în groapa comună a
metafizicii. Simulacre, precum în ceruri, aşa şi în piatra ta, smaragdină, o, Hermes!
Ci unde taci orb, Saurid, cel de nimeni plâns, al cunoaşterii? Ci numai murind, să devii,
gol sfărmat, gol flămând sinei lui, Uhronie ! El se naşte ciclic, bătrân, inversând timpul.
Precum în galaxii, aşa şi în alveola melcului. Miliardul de nume – numere, şi nimeni,
niciodată, nu va afla.

Ferpar: Antimemoria colectivă şi neo- dirijismul în Shambala

„Articolele se întorc la autorii lor cu serioase modificări de conţinut în sensul că


biografiile anumitor scriitori sânt retuşate de către redactorii Institutul DGLR al acad.
Eugen Simion.…Se coafează biografiile, iar corecturile redacţionale sunt de conţinut. E
foarte delicat, mai ales pentru scriitorii care sunt încă în viaţă..”.
Acelaşi murdar fenomen dirijat al contrafacerii continuă şi sub noii „ mandataţi”, atât
aici, cât şi la Institutul Cultural Român precum şi falangele istoriilor mincinoase, sub
egidele cu „ monştrii sacri” ale Diversiunii; şi astfel este contrafăcută memoria culturală,
exportată ca marfă a delaţiunii „ elitelor”, mereu trădătoare, mereu colaboraţioniste, în
întreaga lume.

Românul pravoslavnic

“Iată rezultatul nătângei îndoctrinări practicate în şcolile noastre de decenii: Eminescu-


voievod, Eminescu-sfânt, Eminescu şi poporul... Un poet extraordinar îngropat sistematic
într-un morman incult de exaltări şi temenele.”

Drept-credincioşii autohtoni n-au nici cea mai mică idee despre Cartea Sfântă a religiei
pe care o practică. Circulă pe „YouTube" un reportaj amuţitor realizat de Prahova TV.
Într-un sat oarecare, un tânăr reporter îi întreabă pe trecători dacă ştiu cine a scris Biblia.
Să fiu slujbaş al Bisericii, preot, teolog sau profesor, aş cădea, după cele şase minute ale
reportajului, într-o neagră nevroză. Drept-credincioşii autohtoni, cei care rup hainele
aproapelui pentru o fiolă de apă sfinţită, cei care stau la rând cu zilele ca să mângâie
moaşte de sfinţi, cei care pun Biserica pe primul loc în ierarhia încrederii lor, n-au nici
cea mai mică idee despre Cartea Sfântă a religiei pe care o practică. Cei mai cinstiţi
recunosc că nu-i cunosc autorul, ba chiar că n-au citit-o niciodată. Dar hai să zicem că

74
problema autorlâcului, când vorbim de un text sacru, e o problemă sofisticată şi că un
enoriaş din popor se poate mântui fără să intre în asemenea fineţuri. În definitiv, dacă
duce o viaţă decentă, dacă merge regulat la biserică şi dacă respectă datina, poate spera,
cu oarecare îndreptăţire, să fie bine privit la Judecata Finală. Vorba lui Thomas à Kempis:
la sfârşitul vremurilor nu te întreabă nimeni câte cărţi ai citit... Nu mă grăbesc, prin
urmare, să condamn ignoranţa oamenilor simpli, deşi mi-e greu să privesc înţelegător
spre parohul care nu se simte obligat să o trateze. Mai mult decât răspunsurile celor care
nu ştiu, mă îngrijorează însă răspunsurile celor care cred că ştiu sau fac supoziţii
„plauzibile", după ureche, după ce aud pe la televizor sau după ce li se pare lor că sună
„patriotic". Căci aici nu mai e vorba de educaţie religioasă lacunară, ci de un fals
spiritual întreţinut de mai multe instituţii, între care şcoala, politica şi o anumită presă
nu sunt cele mai inocente. Cei mai mulţi dintre cei întrebaţi sunt aproape siguri că Biblia
(pronunţată uneori „Blibia") a fost scrisă de un român. Atâta li s-a tot spus, pe toate
canalele de comunicare, că suntem buricul pământului, că avem o relaţie specială cu
Dumnezeu şi cu soarta, că „noi suntem români" şi că i-am bătut pe toţi cotropitorii, încât
nu-şimai pot închipui vreo ispravă notabilă care să nu ne fi trecut prin mână. Şi dacă
autorul Bibliei e un român, atunci musai să fie Eminescu. Că doar e ăl mai mare din toţi.
Majoritatea prahovenilor din satul cu pricina cad de acord că „Bilbia" e scrisă de
Eminescu, la care s-ar putea adăuga unele contribuţii ale lui Alecsandri şi Ion Creangă.
Iată rezultatul nătângei îndoctrinări practicate în şcolile noastre de decenii: Eminescu-
voievod, Eminescu-sfânt, Eminescu şi poporul... Un poet extraordinar îngropat sistematic
într-un morman incult de exaltări şi temenele. E cu siguranţă genul de „posteritate" care l-
ar fi scos din minţi. Un alt „intervievat" răspunde scurt: „Biblia a scris-o popa". „Popa
din sat?" - întreabă perfid reporterul. „Aş, nici vorbă!" - sună răspunsul. „Ăsta e un hoţ".
Trebuie să fie ăla din Târgovişte". „Preotul nu stă de vorbă cu noi!" - zice altul. În treacăt,
apare şi ideea că „preoţii noştri nu sunt în stare să scrie aşa ceva!". Cum vedem, când e
vorba de preotul local, patriotismul enoriaşilor se mai smochineşte... Dintre toţi
interlocutorii reporterului prahovean, unul singur răspunde convenabil: „Păi cine s-o
scrie? Dumnezeu. Şi Fiul Lui, Iisus Hristos". Omul are o înfăţişare mai curând jalnică.
Pare niţel băut şi, în mod sigur, nu face parte din „elita" locului. Apariţia lui are, tocmai
de aceea, frăgezimea unei parabole. Bunul Samaritean ridicându-se deasupra leviţilor.
Păcătosul mântuit şi mântuindu-i pe toţi cu smerenia lui. (Adevarul.ro)

75
Excelenţa sa Guriev, al Ep.
Devei şi Hunedoareiîn umile
straie duhovniceşti anno
Domini 2011 …

Gogoliana: Flash reeting for ?..

Scenă din film, cu Ostap cel martirizat, după uciderea fratelui său Anderii, de către tattăl lor, Taras
Bulba…

În seara de vineri înaintea Paştelui, Televiziunea română a programat filmul Taras


Bulba, Cappo’d’opera lui Gogol, culme a propagandei pravoslavnice ucrainiene – ruse
despre Taras Bulba şi cei doi fii ai săi, Andrii( Andrei) şi Ostap…Andrii, iubind o
prinţesă polonă, trădează pravoslavismul ţarist şi ca atare este ucis de tatăl său, pentru”
trădarea dumnezeului ortodox” slav. Ostap, la extrema celui mezin, este schingiuit în
piaţa publică, alături de ceilalţi învinşi dintre zaporojeni, scenele de o cruzime ce o
întrece pe cea din filmul recent al lui Mel Gibson şi Maia Morgentern..,filmul fiind de
fapt o epopee eroică- de tip cruciadă, în viziune pravoslavnică…Taras Bulba, pe rug, se
comportă ca martirii cunoaşterii medievali, filmul abundă în scene fără egal în

76
filmografia lumii. Programarea filmului este cel puţin bizară, însă încurcate rămân
…căile domnilor, foşti tovarăşi. Asta strigă şi Taras: Tavarişci, fraţilor, fiul meu Ostap !
„ Vine marele Ţar, marea Rusie nu va pieri în veci ! Procleţilor” !

G. STREIANU

Omul, recapitulare

Omului i s-a spus că de la origini poartă stigma vinovăţiei de a exista, mai clar, a unei
devianţe de neiertat de la un anume program genetic. Ca atare întreaga sa existenţă este
marcată de condiţia tragică a neconsolării: aceea a scurtării unei durate iniţiale, a
pedepsei şi a consecinţei….Mileniile nu au ameliorat mai nimic din acest sistem psihic
captiv în sine, determinat de o supra- instanţă. Dacă vina ar fi doar a omului şi a perechii
umane, deci, miturile şi religiile ar fi avut alte efecte, eventual consolatoare….Însă faptul
că „ vina” originară a omului- prima specie,- este explicit transmisă ca inspirată ( deci
provocată) de o entitate numită Lucifer, Satana, Înger căzut, ş.c.l. – pare-se pluratitate !
Omul continuă a fi PE NEDREPT rob sinei lui….Teologii moderni numesc Sinele
Hristosul, iar Egoul ( Id-ul), daimon, demon, cum ar fi aşadar raţionalul; este „ efectul
fruct oprit”, cel evocat în geneza ca încălcare a primului program genomic (?) – fapta de
a fi „ muşcat din pomul cunoaşterii binelui şi răului” …Parabola acestui fruct gustat prin
fraudă, d.p.d.v al Geneticianului- creator, este stranie: adică omul a conştientizat că „ este
gol” – a conştientizat că ESTE, există, iar atunci se deduce că iniţial omul adamic şi post-
adamic ( poate cel platonic, androginul cel separat de feminitate, cu scopul explicat al
procreării prin împreunare spre a popula planeta)- şi ca atare s-a situat sub semnul Culpei:
identitare şi colective.
Iar acum…omul trăieşte terifiant exploziv, drama cu acute apocalitice, el este din nou
alungat din edenul parţial recuperatoriu, prin milioane de ani de sălbăticie, suferinţe,
foamete, frig, războaie, emancipare, dezastre naturale ori provocate de el însuşi..omul
este – ciudat lucru- în trei dimensiuni: paradis( copilăria), purgatoriu( viaţa) şi infern (
îmbătrânirea, boala şi moartea. De la naştere, care este o moarte în devenire, străbate
invers Timpul, necum în sensul celui convenţional, de mişcare „ înainte”, spiralată…ci
invers pe cadranul ornicului duratei sale. Iar nenumăraţii săi zei par a fi plăsmuiţi de
sinele lor, cu scop „ imunitar”, spre a se consola şi a se întoarce într-o dimensiune numită
Ceruri: acolo, unde crede el dintotdeauna, aşa i s-a spus dintotdeauna, este Tatăl Ceresc:
adică extraterestrul ( ii). Şi totul este în Genomul său, acolo este „ scris”ceva, opturat,
este programat ceva…Iar acum umanul asta face, precipitat: aşteaptă învierea, fie prin „
ridicarea din morţi”, fie prin „ răpire în nori”…Iar mitologiile lumii abundă în răpiri,
inclusiv biblia creştină, V. T. şi evangheliile, selectate sau cele taxate drept apocrife.
Impresia generală este a unei interminabile diversiuni, cu scopul ascunderii de către om (
?) a adevărului despre om. Iar inteligenţa ( materiei vii şi poate a celei nevii) – este unicul
mister ce pare a se ascunde sieşi, dintr-o paradoxală lege a ocultării cu scop …auto-
protectiv…

Wikipedia libre

77
Fara diacrtitice: Esenienii- războiul nevăzut

Anul 194. Tribul beduin al Tamirilor si-a asezat tabara pe malul de nord-est al Marii
Moarte pentru a-si umple cu apa proaspata din izvorul Ain Fesha burdufurile. In timp ce
se odihneau, unul dintre baieti a scos la iveala dintr-o grota alungita cateva vase de lut
pecetluite. In interior emanau un miros de descompunere fasii lungi cusute din bucati de
piele de berbec. Descoperire incredibila: datorita curiozitatii micului beduin, lumea
teologica si cea stiintifica au intrat in posesia unor texte special de pretioase ale Vechiului
Testament. Prin ce imprejurari au ajuns in pesterile de langa Marea Moarta textele sacre?
Dupa cercetarile arheologice sistematice, specialistii au identificat ruinele unei manastiri
apartinand gruparii evreiesti a esenienilor. O revelatie a articol sulul care contine regulile
rituale, credintele, principiile organizatorice si doctrina eseniana. In jurul acestor
probleme se duce o polemica indarjita pana astazi, denumita "batalia pentru suluri". Zeci
de articole si studii de mare popularitate s-au concentrat asupra "vademecum-ului"
ordinului esenian. De ce acest interes brusc? Analizand textele sulurilor, o serie de
orientalisti au constatat cu uimire ca organizarea ierarhica, credintele religioase,
invatatura si ritualurile esenienilor amintesc din multe puncte de vedere de cele dintai
comunitati crestine. Exista identitate intre gruparea iudaica si prima comunitate a
marturisitorilor lui Hristos?

Similitudini
Pana la descoperirile de la Qumran (cca. 12 km sud de actualul Ierihon) secta religioasa a
esenienilor nu era cunoscuta decat sumar din informatiile transmise de Filon din
Alexandria, Iosif Flaviu, Pliniu cel Batran, Hipolit al Romei si Eusebiu de Cezareea.
Pretioasele suluri qumranite au adus lamuriri substantiale despre organizarea esenienilor
si mai ales despre implicarea lor in viata politica si religioasa a timpului.
Desi pe marginea etimologiei termenului "esenian" s-au formulat mai multe ipoteze, este
evident ca adeptii erau oameni dedicati slujirii lui Dumnezeu. Chiar ei isi dadeau felurite
nume: "fiii luminii", "membrii obstii", "fiii lui Ţadoc", "obstea celor saraci", "convertitii
din pustiu", "vazatorii". Se pare ca secta s-ar fi nascut din nemultumirea unor credinciosi
intransigenti, profund dezamagiti de partidele fariseilor si saducheilor pusi mereu pe
cearta din interese pur personale, de cele mai multe ori straine de Legea mozaica.
Esenienii erau organizati pe principiul comunitatii de avere, traiau in saracie, se ocupau
in permanenta cu studiul cartilor sfinte, mai ales in zilele de sabat, invatau infranarea,
viata simpla si modestia. Tot castigul muncii era incredintat intendentului care procura
toate cele necesare obstii. Programul zilnic incepea si se termina cu rugaciunea. Acordau
o foarte mare importanta imbaierii trupului, care le aducea starea de curatie. Acceptarea
noilor membri in comunitate se facea numai dupa trecerea unui an de noviciat, in care
candidatul era supus la multiple incercari. Erau impartiti pe clase, conform cu vechimea
admiterii in sanul comunitatii. Doctrina despre Dumnezeu, lume si om, caracterizata de o
ferma credinta, nu putea fi alta decat cea a Legii vechi. Se deosebeau de confratii lor
iudei prin aceea ca nu aduceau sacrificiile randuite de Lege, ci se multumeau sa trimita
doar ofrande la templul din Ierusalim. Unele comunitati respectau preceptul celibatului,
dar existau si centre in care adeptii puteau sa-si intemeieze familii proprii. Captivant este
si faptul ca practicau obiceiul unei cine comune cu elemente euharistice asemanatoare
Cinei celei de mister, dupa cum rezulta din Regula Ordinului (IV, 3-5) si Regula

78
Disciplinei (II, 17-20).
O analogie interesanta se refera la mesianismul propovaduit in Documentul Damascian
si in Comentariul la Avacum. Ea aminteste de un "Invatator al dreptatii", martir ucis de
mana unui "preot nemernic", denumit "Omul minciunii". Ea poate sugera ca "Invatatorul
Dreptatii", precedat de un prooroc, a fost prototipul lui Hristos, prezentat de Evanghelii.
Esenienii credeau in venirea a doi Mesia: "Mesia Aaron" si "Mesia Preot". Deosebire sau
analogie cu Inaintemergatorul care deschide drumul lui Iisus Mesia? Organizarea sectei
de la Qumran era asemanatoare vechiului Israel din perioada deplasarii acestuia spre
Canaan. Obstea era condusa de doi sefi, unul "Preotul celor numerosi", celalalt
"Superintendentul tuturor taberelor". Exista si un fel de "Consiliu al comunitatii", alcatuit
din 12 membri plus trei preoti. "Ei reprezentau cele 12 triburi ale lui Israel, dimpreuna cu
cele trei familii sacerdotale descendente din Levi: Gosen, Kehat si Merari" (Pr. Conf. dr.
Petre Semen, Arheologia biblica in actualitate, pag. 241). Unii biblisti gasesc
corespondente intre sfatul celor 12 batrani si grupul celor 12 Apostoli, precum si intre cei
trei preoti si "cei trei stalpi ai Bisericii", Petru, Ioan si Iacob. Desi nu exista un acord intre
cercetatori in "Batalia pentru suluri", englezul E. Wilson ori francezul Dupont-Sommer
incearca sa dovedeasca prin documente ca Hristos si Apostolii nu au propovaduit o noua
religie, ci au reprezentat doar una dintre nenumaratele comunitati eseniene, in care
invatatura ordinului a fost ridicata la un nivel etic superior. In ton similar, Renan se va
exprima lapidar: "Crestinismul este esenismul care a avut succes". Asa sa fie?

Si totusi esentiale diferente


Chiar daca unii orientalisti considera ordinul esenian, alcatuit in mare parte din fariseii
conservatoristi retrasi in desert spre a respecta Legea lui Moise, ca fiind unul si acelasi cu
prima comunitate de crestini, numeroase deosebiri demonstreaza contrariul. Prezentam
cateva: desi secta qumranita, aparuta in secolul al II-lea i.Hr., era denumita divers,
numele sau autentic nu este clar definit. In schimb, cu toate trasaturile comune, gruparea
primilor crestini intemeiata la inceputul primului secol avea un nume precis pe care nu si
l-a schimbat sau voalat intr-un fel sau altul. Daca despre originea miscarii eseniene datele
nu sunt certe, comunitatea crestina a aparut la sarbatoarea Cincizecimii in Ierusalim (cf.
Fapte cap. 2). Membrii sectei de la Qumran respectau doar Legea lui Moise, pe cand
Biserica primara accepta in totalitate Vechiul Testament, revelat de Dumnezeu si
prevestitor al venirii lui Hristos. Pentru intrarea in comunitatea crestinilor era suficienta
spovedania credintei in Iisus, iar acceptarea de noi esenieni implica o perioada de
noviciat de 1-3 ani. Crestinii se impartaseau de Botez imediat ce marturiseau credinta in
Domnul, devenind membrii ai Bisericii. Esenienii care nu devenisera membrii activi ai
gruparii erau opriti de la practica bailor rituale. Pentru ei, autoritatea suprema o detinea
Marele Preot, pe cand la urmasii lui Hristos, autoritatea apartinea Apostolilor intruniti in
sinod (Fapte 15), si nu unuia dintre ucenici. Adeptii sectei eseniene il adorau pe
Dumnezeul revelat lui Israel, pe cand crestinii Il cinstesc pe Acelasi Dumnezeu impreuna
cu Iisus Hristos, Fiul Sau intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria. Credem ca,
alaturi de comunitatea religioasa de tip monastic a terapeutilor de la Mariotis, gruparea
eseniana de la Qumran a reprezentat o fortareata spirituala cu un deziderat katartic, lipsita
dar de teologia Intruparii Cuvantului, desi El era in imediata lor apropiere. Ele pot fi
considerate tipuri ale monahismului crestin, cu structura voturilor evanghelice, lipsindu-

79
le mesianismul realizat ca fapt istoric si transcendent. In sferele liturgice iudaice, raman
punctul maxim de apropiere de asceza crestina.

Tatiana Scurtu Munteanu

Dacă luni aş dispărea,


Cine m-ar mai căuta?
Numai ploaia ciobănească,
Rănile sa-mi oblojească.

Dacă marţi adorm în zori,


Cine-mi va aduce flori?
Numai vântul, ca o boare,
Va sufla cu lăcrămioare.

Dacă miercuri n-aş mai fi,


Cine-n urmă m-ar jeli?
Numai tunetul ar bate
Clopotul în şapte sate.

Dacă joi voi fi plecată


Pe o stea îndepărtată,
Cine scară-mi va croi?
Păsările, într-o zi.

Dacă vineri voi apune,


Cine m-ar striga pe nume?
Numai focul ar trosni,
Fulgerele m-ar găsi.

Dacă sâmbătă-mpreună,
Naştem bobul de furtună,
Cine mă va ţine-n braţe
Duminică, dimineaţă?

80
PREMIUL INTERNAŢIONAL
POEZIE , PROZĂ ŞI ARTE FIGURATIVE
„IL CONVIVIO 2011”

Academia Internaţională „Il Convivio”, cu sponsorizarea şi colaborarea Primariei din


Giardini Naxos, (Consiliul pentru Cultură şi Învăţământ) organizează cea de-a cincea
ediţie a premiului „Il Convivio 2010”, la care pot participa poeţi şi artişti, atât italieni cât
şi străini, cu opere scrise în propria limbă sau în propriul dialect ( în acest caz, este
necesară traducerea în respectiva limbă naţională). Pentru participanţii care nu sunt de
limbă neolatină, trebuie adăugată o traducere în italiană,franceză,spaniolă sau portugheză.
La premiu, împărţit în 5 secţiuni, se poate participa cu:
1)O poezie nepublicată pe temă liberă în orice limbă, inclusiv în dialecte.
2)O povestire nepublicată de maximum 6 pagini (spaţiu 1,5).
3)Carte publicată începând cu anul 1996, la secţiunile :1). poezie; 2) roman; 3) eseu ;
(Pentru toate cele trei secţiuni, la cărţi publicate, nu se poate participa cu volume deja,
prezentate la anterioarele ediţii ale Premiului „Il Convivio”).
4)Pictură şi sculptură: se participă trimiţând o fotografie clară şi ligibilă a unei opere de
pictură sau sculptură.
Termen scadent : 2 iunie 2011.
Premierea : Giardini Naxos (Me), la Hotelul Assinos: duminică 24 octombrie 2011.
Se poate participa la mai multe secţii, dar cu o singură operă pe secţiune, declarată ca
proprie operă exclusivă. Operele vor fi trimise în cinci copii, dintre care una însoţită de
generalităţi, adresă şi număr de telefon, la Redacţia „Il Convivio”: Premio Poesia, Prosa
şi Arte Figurative, Via Pietramarina-Verzella, 66-95012 Castiglione di Sicilia (CT) -
Italia. Este de preferat trimiterea operei şi pe dischetă-document word, cu prenume şi
nume de familie sub titlu. Se recomandă ataşarea unui scurt Curriculum vitae.
Câştigătorii vor fi înştiinţaţi din timp.Verdictul juriului, făcut cunoscut în momentul
premierii, nu se contestă. Câştigătorilor şi participanţilor li se va comunica personal în
momentul înmânării premiului. Premiile trebuie ridicate personal. Academia îşi rezervă
posibilitatea de a publica materialele nepublicate în revista „Il Convivio” şi, după o
selecţie, eventual le va insera în antologia premiilor „Il Convivio 2011”.
Premii : Trofeul il Convivio, cupe, diplome, inscripţii.
Participarea la concurs este gratuită pentru membrii Academiei „Il Convivio” şi pentru
elevii care participă prin intermediul şcolii. Este necesară, în schimb, pentru cei care nu
sunt membrii, o contribuţie, pentru cheltuieli de secretariat, de 10,00 euro pentru toate
secţiunile (sau moneda externă corespunzătoare) de trimis în numerar.
Pentru ulterioare informaţii se poate scrie sau telefona la Secretariatul Premiului, Via
Pietramarina-Verzella, 66 -95012 Castiglione di Sicilia (CT) Italia, tel.0942-986035,

81
celular 333-1794694, e-mail: angelo.manitta@tin.it. Este posibil să se consulte şi situl
www.ilconvivio.org.
Preşedintele Premiului,
Angelo Manitta

82