Omul romantic

Contextul necesar pentru aparitia romantismului a fost dat de evolutia

societatii si generalizarea unor stari, atitudini psihice. Entuziasmul spiritului
literal fata de idealurile revolutiilor din Anglia (1688), Franta (1789-1794),
framantarile din plan social, lupta dintre fortele societatii feudal-monarhice
si miscarile burghezo-democratice, respingerea feudalismului pe plan
ideologic si politic determina negarea clasicismului si impun o estetica noua.
Astfel, ca o reactie la rationalismul si constrangerile formale ale
clasicismului, apare romantismul care se afirma mai intai in Anglia, in
Germania si in Franta in primele decenii ale sec. XIX-lea, difuzandu-se apoi
dincolo de continentul european, ca o miscare ampla, ce cuprinde nu numai
literatura, ci si artele plastice, muzica, filozofia, istoria, estetica.
Anticipat de o miscare preromantica, cea mai cunoscuta fiind miscarea
Storm and Drang ( Furtuna si avant) din Germania, romantismul, primul
curent literar cu caracter de universalitate, a fost teoretizat de catre
Victor Hugo in Prefata la drama romantica Cromwell (1827). In toata
diversitatea de forme nationale ale romantismului se pot stabili anumite
trasaturi generale, caracteristice intregului curent ca cultul sentimentului si
al fanteziei creatoare sau descoperirea infinitului spatial si temporal,
aspiratia spre absolut. In permanenta cautare a unui ideal, scriitorul
romantic evadeaza din prezent in trecut sau viitor, din spatiul sau cunoscut
spre un spatiu fara contururi clare. De aceea, in operele romantice predomina
inspiratia din istorie (Evul Mediu), in tarile sudice si orientale, cu accentul pe
latura exotica. Istoria devine adevaratul subiect, mai ales in drama, evocarea
trecutului nefiind doar un simplu refugiu dintr-un prezent obositor, ci o
forma de a insufla contemporanilor idealuri nationale superioare.
Poetii romantici patrund in adancimile infinite ale sufletului, descifrand
trairi dincolo de zona constientului. Interesul pentru straturile adanci ale
vietii sufletesti aduce si inclinatia spre meditatia filozofica, precum si
cultivarea visului. Romanticii considera omul un microcosm (univers mic) in
care se oglindeste si se rezuma macrocosmul (universul mare), intr-o
perfecta comuniune cu natura. In universul naturii romantice se manifesta
predilectia pentru abisurile noptii, cerul cu marii astrii si lumi ridicate,
oceanul, marea, lacurile, izvoarele, codrul, vegetalul abundent, floralul cu o
gama sugestiva de culori, etc.
Romantismul este caracterizat si de interesul pentru creatia populara
si pentru traditiile nationale. In plus, personajul romantic provine din toate
mediile sociale, este un erou exceptional care actioneaza in imprejurari
exceptionale. Modelul uman al romantismului este fiinta plasata in sfera
imaginatiei si a sensibilitatii care se revolta si schimba fata lumii, eul
suprapersonalizat; atitudini si ipostaze umane definitorii: geniul, visatorul,
indragostitul, inadaptatul, razvratitul, scepticul, etc.
Temele romantice preferate in afara de iubire, natura si istorie sunt
timpul, conditia umana, conditia geniului, nostalgia absolutului, creatia,
aspiratia spre ideal spre perfectiune. In ceea ce priveste motivele des
intalnite la romantici, acestea sunt: visul, somnul, atitudinea astralul,
acvaticul, cosmogonia, nocturnul, evaziunea ( in istorie, vis sau exotism).
Caracteristica romantismului este si largirea vocabularului poetic prin
patrunderea arhaismelor, regionalismelor si a cuvintelor populare. Printre
procedeele stilistice caracteristice romantismului, antiteza este prezenta in
definirea unor situatii , idei, atitudini sau in caracterizarea personajelor . In
ceea ce priveste cele mai des intalnite categorii estetice ilustrate, amintim
frumosul, uratul, fantasticul, grotescul, ironia. Ironia apare ca un mijloc de a
iesi din proza cotidiana a vietii, de a trece dincolo de ea, intr-o lume iluzorie.
Uneori romanticii recurg la ironie pentru a spulbera desartele iluzii, pentru a
arata inconsistenta lor, caci, de indata ce se izbesc de realitate, se
destrama.
In literatura romana, romantismul apare in deceniul al IV-lea al sec.
XIX-lea, dupa pacea de la Adrianopol (1829), o data cu orientarea noastra
spre epoca moderna si deschiderea catre cultura europeana. Programul
romantismului romanesc ii apartine lui Mihail kogalniceanu si este celebra
Introductiune publicata in primul numar al revistei Dacia Literara 1840.
Criticul pledeaza pentru crearea unei literaturi de specific national, inspirata
din istoria nationala, folclorul romanesc, frumusetea naturii Tarilor Romane.
Desi reprezentanti ai romantismului romanesc sunt si Alecu Russo, Nicolae
Balcescu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, culmea
romantismului ramanesc este marcata de opera poetului Mihai Eminescu care
ridica literatura nationala in contextul universal. Versul lui, alaturi de cel al
marilor romantici, Heine, Byran, V.Hugo sau Lermantov, marcheaza cu forta
geniului dezvoltarea romantismului universal. Optimismul revolutionar si
meditatia sceptica, linistitoare din lirica sociala, farmecul dureros,
voluptatea si durerea din poezia iubirii dobandesc, in poemele sale, forma
artistica unica. Motivele pur romantice, ca ingerul si demonul, somnul si visul,
spatiile intersiderale, noaptea, codrul, comunicarea cu natura, floarea
albastra, cosmogonia, izolarea in trecut si in prezent, viata ca vis, identitatea
indivizilor prin destinul mortii, geniul, dorul nemarginit, prind conturul
perfectiunii in versul eminescian. Tabloul genezii si al mortii lumilor din
Scrisoarea I, valorile filozofice si umane, estetica perfecta din Luceafarul,
sunt expresia maturitatii eminesciene, care-l inalta in poezia universala.
Reprezentantul cel mai de seama al romantismului englez este George
Gordon Byran cunoscut mai ales pentru prima opera de proportie a sa,
Peregrinarile lui Childe Harold, si pentru Poemele orientale, dar si pentru
drama Cain, apologie a razvratirii impotriva autoritatii tiranice. Aceasta
drama este un imn inchinat demnitatii umane si porneste de la mitul biblic a
lui Cain. Byron face din eroul acestei drame, care se revolta impotriva
chinului impus de constiinta vinovatiei altuia, simbolul negarii conceptiei
despre predestinare.
Izgoniti din Rai, Adam si Eva il preamaresc totusi pe Dumnezeu. Cain,
fiul lor, nu intelege atitudinea parintilor si a fratelui sau, Abel. Intr-un
moment de meditatie si indoiala, apare Lucifer, personificare a setei de
libertate, si il prinde in mrejele sale pe Cain, care il urmeaza pe Lucifer intr-
un zbor grandios printre lumile de stele .
Eroul nu intelege de ce Dumnezeu este o forta binefacatoare, de vreme
ce-a creat durerea si moartea. Cain devine in drama lui Byron o victima a
divinitatii, care-i respinge jertfa sa saracacioasa si o primeste pe cea bogata
a lui Abel. Prada remuscarilor, dupa uciderea fratelui sau, Cain fuge insotit
de sotia sa, Adah. Durerea adanca, pricinuita de nedreapta alcatuire a lumii,
revolta titanului nu se revolta in uitare, ci in protestul nestavilit impotriva
tiraniei ceresti. Mesajul adanc umanist al dramei este subliniat prin ura fata
de rau, prin setea mistuitoare de cunoastere si lupta pentru libertatea si
demnitatea umana. Dincolo de tematica si simbolul personajelor, de meditatie
pe marginea unor probleme fundamentale filozofice ( viata, moartea, sensul
existentei, fericirea), drama lui Byron dainuieste peste veacuri pentru
admirabilile imagini artistice, cum sunt cele care exprima framantarea
psihologica a personajului sau cele din decrierea spatiilor prin care Lucifer il
poarta pe Cain.
Punctul culminant al romantismului englez este atins de Percy Byshe
Shelly, poet romantic revolutionar care si-a expus conceptia sa despre
literatura in lucrarea, Apararea poeziei. El subliniaza rolul social al artei si
considera ca scriitorii trebuie nu numai sa descrie aspecte din viata
contemporana, ci sa fie si vestitori ai prefacerilor care duc la inoirea
societatii.
Opera care-l reprezinta pe Shelly in toata complexitatea gandirii sale
filozofice sociale si artistice este drama lirica Prometeu descatusat. Dupa
Goethe, care reluase intr-un poem dramatic mitul lui Prometeu, abordat mai
inainte de Eschil in tragedia sa , Shelly depaseste cadrul traditionalist al
legendei si ii da un sens nou. Opera lui Eschil aducea in final eliberarea
titanului de catre Hercule. Acest sfarsit i se pare lui Shelly nevrednic de
figura lui Prometeu. Tendinta de a prelucra vechile mituri si de a rasturna
semnificatia lor traditionala este caracteristica romantismului.
Prometeu, eroul legendar, este incatusat pe o stanca si supus unei
nestavilite torturi. Caracterizat prin curaj, maretie si o pozitie ferma si
rabdatoare impotriva fortei atotputernice, eliberat de ambitie si de gandul
razbunarii, este cuprins de o imensa dragoste fata de omenire si ramane
neclintit la amenintarile lui Jupiter, spiritul raului. Prometeu nu si-a pierdut
increderea in idealul pentru care suferea. Toate faradelegile faptuite de
Jupiter impotriva omenirii duc in mod hotarat la prabusirea lui. Inlantuit pe
stancile Caucazului, Prometeu traieste, dincolo de suferinta constrangerii,
dorul de iubita sa, Asia, alegorie a frumusetii. Poemul se deschide cu un
monolog a lui Prometeu in care isi prezinta hotararea sa nestramutata de a-l
infrunta pe titan, pe Jupiter, pe care il numeste " zeu atotputernic".
Prometeu, drept, neinfricat, isi pierde ura impotriva lui Jupiter, caci numai
atunci va putea inlatura tirania zeului, cand nu va mai trai sentimentul de ura.
Intelepciunea il aduce pe Prometeu la iubire, il face superior zeilor. Simbol al
mintii si vointei, prototipul perfectiunii morale, el nu renunta la convingerile
lui, in ciuda oricaror incercari la care-l supune Jupiter. Nici furiile, care-i
dezvaluie suferintele oamenilor, nici Mercur, trimisul lui Jupiter nu-l
indupleca pe titan sa renunte la lupta, chiar daca il ameninta, Prometeu ii
raspunde cu demnitate.
 In factura romantica, in sprijinul eroului exceptional vin, chemate de
Pamantul-muma, duhurile luminoase ale ratiunii omenesti, care-i vestesc
titanului ca, desi aparati, nemuritorii nu si-au pierdut curajul, dragostea si
speranta. Intr-un cadru incarcat de romantism, intr-o vale incantatoare, din
aceeasi regiune a Caucazului, se afla in surghiun Asia, logodnica lui Prometeu,
si Pantua, sora ei, care afla de la Demorgogon, prezenta invizibila, dar
covarsitoare, calea eliberarii lui Prometeu. Sosind in Cer pentru a-l detrona
pe Jupiter, Demogorgon il gaseste framantat de ganduri.
Domnia tiraniei se sfarseste, iar binele, dragostea, dreptatea inving.
Hercule il elibereaza pe Prometeu, moment care anunta o adanca premarire a
intregului univers. Prometeu, eliberatorul omenirii, cugeta la o pace creataore
pentru bunele Omului "liber si ne-ngradit, scutit de spaima/ Domn peste sine
insusi". Aceasta ipoteza a eliberarii omenirii capata grandoare in final,
proiectata in cadrul cosmic. Intreg universul traieste ceasul descatusarii
omenirii. Mesajul umanist al dramei subliniaza ideea ca, numai dupa ce tirania
a fost inlaturata s-au putut reuni dragostea, frumusetea si forta ratiunii.
Armonia aceasta va dura atata timp cat va voi omul, caci dragostea si puterea
nu pot fi despartite, ele dicteaza vointa omului.
Romantismul in Franta este reprezentat in special de Victor Hugo, cel
care a formulat si principiile estetice ale romantismului. Poet, dramaturg si
romancier, militant pentru idealurile umaniste revolutionare ale Frantei,
V.Hugo a scris opere reprezentative pentru literatura franceza ca
Contemplatii, Hernani, Notre Dame de Paris, Mizerabilii, Legenda secolelor.
Capodopera " Legenda secolelor" este o epopee sociogonica, in care
scriitorul evoca originea si evolutia societatii umane. Dincolo de legenda si de
pitoresc, poetul descifreaza sensul mai adanc al istoriei, grupand poemele in
jurul unei idei centrale: dorinta de cunoastere si aspiratia umanitatii spre
lumina. In centru epopeei sta omul si poetul urmareste: "dezvoltarea fiintei
umane din veac in veac, omul urcand din tenebre spre ideal". "Poemele
acestea, diferite prin subiect, dar inspirate din aceeasi gandire, n-au alta
legatura intre ele decat un fir, firul acesta se subtiaza uneori, incat pare
invizibil, dar nu se rupe niciodata, este marele fir misterios al albirintului
uman, <<Procesul>>". ( V. Hugo).
Epopeea se deschide cu un imn inchinat Pamantului, personificat, privit
in vesnicia sa, in antiteza cu fragila si efemera fiinta umana. Poetul evoca
apoi lumea antica, Grecia arhaica, mitologica si Evul Mediu, prezentat intr-o
tonalitate de alb-negru . Poemul amplu Satirul cu care se deschide ciclul
despre Renastere, retine prin bogatia de idei, prin fiorul sentimentului
naturii si prin tabloul maestuos al cosmogoniei. Legenda secolelor este, in
ansamblu, o opera de valoare universala, prin densitatea ideilor, realizarea
artistica, armonia si echilibrul interior prin mesajul umanist.