Sunteți pe pagina 1din 6

Omul romantic

Contextul necesar pentru aparitia romantismului a fost dat de


evolutia societatii si generalizarea unor stari, atitudini psihice.
Entuziasmul spiritului literal fata de idealurile revolutiilor din Anglia
(1688), Franta (1789-1794), framantarile din plan social, lupta dintre
fortele societatii feudal-monarhice si miscarile burghezo-democratice,
respingerea feudalismului pe plan ideologic si politic determina negarea
clasicismului si impun o estetica noua. Astfel, ca o reactie la
rationalismul si constrangerile formale ale clasicismului, apare
romantismul care se afirma mai intai in Anglia, in Germania si in Franta
in primele decenii ale sec. XIX-lea, difuzandu-se apoi dincolo de
continentul european, ca o miscare ampla, ce cuprinde nu numai
literatura, ci si artele plastice, muzica, filozofia, istoria, estetica.
Anticipat de o miscare preromantica, cea mai cunoscuta fiind
miscarea Storm and Drang ( Furtuna si avant) din Germania,
romantismul, primul curent literar cu caracter de universalitate, a fost
teoretizat de catre Victor Hugo in Prefata la drama romantica
Cromwell (1827). In toata diversitatea de forme nationale ale
romantismului se pot stabili anumite trasaturi generale, caracteristice
intregului curent ca cultul sentimentului si al fanteziei creatoare sau
descoperirea infinitului spatial si temporal, aspiratia spre absolut. In
permanenta cautare a unui ideal, scriitorul romantic evadeaza din
prezent in trecut sau viitor, din spatiul sau cunoscut spre un spatiu
fara contururi clare. De aceea, in operele romantice predomina
inspiratia din istorie (Evul Mediu), in tarile sudice si orientale, cu
accentul pe latura exotica. Istoria devine adevaratul subiect, mai ales
in drama, evocarea trecutului nefiind doar un simplu refugiu dintr-un
prezent obositor, ci o forma de a insufla contemporanilor idealuri
nationale superioare.
Poetii romantici patrund in adancimile infinite ale sufletului,
descifrand trairi dincolo de zona constientului. Interesul pentru
straturile adanci ale vietii sufletesti aduce si inclinatia spre meditatia
filozofica, precum si cultivarea visului. Romanticii considera omul un
microcosm (univers mic) in care se oglindeste si se rezuma
macrocosmul (universul mare), intr-o perfecta comuniune cu natura. In
universul naturii romantice se manifesta predilectia pentru abisurile
noptii, cerul cu marii astrii si lumi ridicate, oceanul, marea, lacurile,
izvoarele, codrul, vegetalul abundent, floralul cu o gama sugestiva de
culori, etc.
Romantismul este caracterizat si de interesul pentru creatia
populara si pentru traditiile nationale. In plus, personajul romantic
provine din toate mediile sociale, este un erou exceptional care
actioneaza in imprejurari exceptionale. Modelul uman al romantismului
este fiinta plasata in sfera imaginatiei si a sensibilitatii care se revolta
si schimba fata lumii, eul suprapersonalizat; atitudini si ipostaze umane
definitorii: geniul, visatorul, indragostitul, inadaptatul, razvratitul,
scepticul, etc.
Temele romantice preferate in afara de iubire, natura si istorie
sunt timpul, conditia umana, conditia geniului, nostalgia absolutului,
creatia, aspiratia spre ideal spre perfectiune. In ceea ce priveste
motivele des intalnite la romantici, acestea sunt: visul, somnul,
atitudinea astralul, acvaticul, cosmogonia, nocturnul, evaziunea ( in
istorie, vis sau exotism).
Caracteristica romantismului este si largirea vocabularului poetic
prin patrunderea arhaismelor, regionalismelor si a cuvintelor populare.
Printre procedeele stilistice caracteristice romantismului, antiteza
este prezenta in definirea unor situatii , idei, atitudini sau in
caracterizarea personajelor . In ceea ce priveste cele mai des intalnite
categorii estetice ilustrate, amintim frumosul, uratul, fantasticul,
grotescul, ironia. Ironia apare ca un mijloc de a iesi din proza cotidiana
a vietii, de a trece dincolo de ea, intr-o lume iluzorie. Uneori romanticii
recurg la ironie pentru a spulbera desartele iluzii, pentru a arata
inconsistenta lor, caci, de indata ce se izbesc de realitate, se
destrama.
In literatura romana, romantismul apare in deceniul al IV-lea al
sec. XIX-lea, dupa pacea de la Adrianopol (1829), o data cu orientarea
noastra spre epoca moderna si deschiderea catre cultura europeana.
Programul romantismului romanesc ii apartine lui Mihail kogalniceanu si
este celebra Introductiune publicata in primul numar al revistei Dacia
Literara 1840. Criticul pledeaza pentru crearea unei literaturi de
specific national, inspirata din istoria nationala, folclorul romanesc,
frumusetea naturii Tarilor Romane. Desi reprezentanti ai
romantismului romanesc sunt si Alecu Russo, Nicolae Balcescu, Dimitrie
Bolintineanu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, culmea
romantismului ramanesc este marcata de opera poetului Mihai
Eminescu care ridica literatura nationala in contextul universal. Versul
lui, alaturi de cel al marilor romantici, Heine, Byran, V.Hugo sau
Lermantov, marcheaza cu forta geniului dezvoltarea romantismului
universal. Optimismul revolutionar si meditatia sceptica, linistitoare din
lirica sociala, farmecul dureros, voluptatea si durerea din poezia iubirii
dobandesc, in poemele sale, forma artistica unica. Motivele pur
romantice, ca ingerul si demonul, somnul si visul, spatiile intersiderale,
noaptea, codrul, comunicarea cu natura, floarea albastra, cosmogonia,
izolarea in trecut si in prezent, viata ca vis, identitatea indivizilor prin
destinul mortii, geniul, dorul nemarginit, prind conturul perfectiunii in
versul eminescian. Tabloul genezii si al mortii lumilor din Scrisoarea I,
valorile filozofice si umane, estetica perfecta din Luceafarul, sunt
expresia maturitatii eminesciene, care-l inalta in poezia universala.
Reprezentantul cel mai de seama al romantismului englez este
George Gordon Byran cunoscut mai ales pentru prima opera de
proportie a sa, Peregrinarile lui Childe Harold, si pentru Poemele
orientale, dar si pentru drama Cain, apologie a razvratirii impotriva
autoritatii tiranice. Aceasta drama este un imn inchinat demnitatii
umane si porneste de la mitul biblic a lui Cain. Byron face din eroul
acestei drame, care se revolta impotriva chinului impus de constiinta
vinovatiei altuia, simbolul negarii conceptiei despre predestinare.
Izgoniti din Rai, Adam si Eva il preamaresc totusi pe Dumnezeu.
Cain, fiul lor, nu intelege atitudinea parintilor si a fratelui sau, Abel.
Intr-un moment de meditatie si indoiala, apare Lucifer, personificare a
setei de libertate, si il prinde in mrejele sale pe Cain, care il urmeaza
pe Lucifer intr-un zbor grandios printre lumile de stele .
Eroul nu intelege de ce Dumnezeu este o forta binefacatoare, de
vreme ce-a creat durerea si moartea. Cain devine in drama lui Byron o
victima a divinitatii, care-i respinge jertfa sa saracacioasa si o
primeste pe cea bogata a lui Abel. Prada remuscarilor, dupa uciderea
fratelui sau, Cain fuge insotit de sotia sa, Adah. Durerea adanca,
pricinuita de nedreapta alcatuire a lumii, revolta titanului nu se revolta
in uitare, ci in protestul nestavilit impotriva tiraniei ceresti. Mesajul
adanc umanist al dramei este subliniat prin ura fata de rau, prin setea
mistuitoare de cunoastere si lupta pentru libertatea si demnitatea
umana. Dincolo de tematica si simbolul personajelor, de meditatie pe
marginea unor probleme fundamentale filozofice ( viata, moartea,
sensul existentei, fericirea), drama lui Byron dainuieste peste veacuri
pentru admirabilile imagini artistice, cum sunt cele care exprima
framantarea psihologica a personajului sau cele din decrierea spatiilor
prin care Lucifer il poarta pe Cain.
Punctul culminant al romantismului englez este atins de Percy
Byshe Shelly, poet romantic revolutionar care si-a expus conceptia sa
despre literatura in lucrarea, Apararea poeziei. El subliniaza rolul
social al artei si considera ca scriitorii trebuie nu numai sa descrie
aspecte din viata contemporana, ci sa fie si vestitori ai prefacerilor
care duc la inoirea societatii.
Opera care-l reprezinta pe Shelly in toata complexitatea gandirii
sale filozofice sociale si artistice este drama lirica Prometeu
descatusat. Dupa Goethe, care reluase intr-un poem dramatic mitul lui
Prometeu, abordat mai inainte de Eschil in tragedia sa , Shelly
depaseste cadrul traditionalist al legendei si ii da un sens nou. Opera
lui Eschil aducea in final eliberarea titanului de catre Hercule. Acest
sfarsit i se pare lui Shelly nevrednic de figura lui Prometeu. Tendinta
de a prelucra vechile mituri si de a rasturna semnificatia lor
traditionala este caracteristica romantismului.
Prometeu, eroul legendar, este incatusat pe o stanca si supus unei
nestavilite torturi. Caracterizat prin curaj, maretie si o pozitie ferma
si rabdatoare impotriva fortei atotputernice, eliberat de ambitie si de
gandul razbunarii, este cuprins de o imensa dragoste fata de omenire si
ramane neclintit la amenintarile lui Jupiter, spiritul raului. Prometeu nu
si-a pierdut increderea in idealul pentru care suferea. Toate
faradelegile faptuite de Jupiter impotriva omenirii duc in mod
hotarat la prabusirea lui. Inlantuit pe stancile Caucazului, Prometeu
traieste, dincolo de suferinta constrangerii, dorul de iubita sa, Asia,
alegorie a frumusetii. Poemul se deschide cu un monolog a lui Prometeu
in care isi prezinta hotararea sa nestramutata de a-l infrunta pe titan,
pe Jupiter, pe care il numeste " zeu atotputernic". Prometeu, drept,
neinfricat, isi pierde ura impotriva lui Jupiter, caci numai atunci va
putea inlatura tirania zeului, cand nu va mai trai sentimentul de ura.
Intelepciunea il aduce pe Prometeu la iubire, il face superior zeilor.
Simbol al mintii si vointei, prototipul perfectiunii morale, el nu renunta
la convingerile lui, in ciuda oricaror incercari la care-l supune Jupiter.
Nici furiile, care-i dezvaluie suferintele oamenilor, nici Mercur,
trimisul lui Jupiter nu-l indupleca pe titan sa renunte la lupta, chiar
daca il ameninta, Prometeu ii raspunde cu demnitate.
In factura romantica, in sprijinul eroului exceptional vin, chemate
de Pamantul-muma, duhurile luminoase ale ratiunii omenesti, care-i
vestesc titanului ca, desi aparati, nemuritorii nu si-au pierdut curajul,
dragostea si speranta. Intr-un cadru incarcat de romantism, intr-o vale
incantatoare, din aceeasi regiune a Caucazului, se afla in surghiun Asia,
logodnica lui Prometeu, si Pantua, sora ei, care afla de la Demorgogon,
prezenta invizibila, dar covarsitoare, calea eliberarii lui Prometeu.
Sosind in Cer pentru a-l detrona pe Jupiter, Demogorgon il gaseste
framantat de ganduri.
Domnia tiraniei se sfarseste, iar binele, dragostea, dreptatea
inving. Hercule il elibereaza pe Prometeu, moment care anunta o adanca
premarire a intregului univers. Prometeu, eliberatorul omenirii, cugeta
la o pace creataore pentru bunele Omului "liber si ne-ngradit, scutit de
spaima/ Domn peste sine insusi". Aceasta ipoteza a eliberarii omenirii
capata grandoare in final, proiectata in cadrul cosmic. Intreg universul
traieste ceasul descatusarii omenirii. Mesajul umanist al dramei
subliniaza ideea ca, numai dupa ce tirania a fost inlaturata s-au putut
reuni dragostea, frumusetea si forta ratiunii. Armonia aceasta va dura
atata timp cat va voi omul, caci dragostea si puterea nu pot fi
despartite, ele dicteaza vointa omului.
Romantismul in Franta este reprezentat in special de Victor
Hugo, cel care a formulat si principiile estetice ale romantismului. Poet,
dramaturg si romancier, militant pentru idealurile umaniste
revolutionare ale Frantei, V.Hugo a scris opere reprezentative pentru
literatura franceza ca Contemplatii, Hernani, Notre Dame de Paris,
Mizerabilii, Legenda secolelor.
Capodopera " Legenda secolelor" este o epopee sociogonica, in
care scriitorul evoca originea si evolutia societatii umane. Dincolo de
legenda si de pitoresc, poetul descifreaza sensul mai adanc al istoriei,
grupand poemele in jurul unei idei centrale: dorinta de cunoastere si
aspiratia umanitatii spre lumina. In centru epopeei sta omul si poetul
urmareste: "dezvoltarea fiintei umane din veac in veac, omul urcand din
tenebre spre ideal". "Poemele acestea, diferite prin subiect, dar
inspirate din aceeasi gandire, n-au alta legatura intre ele decat un fir,
firul acesta se subtiaza uneori, incat pare invizibil, dar nu se rupe
niciodata, este marele fir misterios al albirintului uman, <<Procesul>>".
( V. Hugo).
Epopeea se deschide cu un imn inchinat Pamantului, personificat,
privit in vesnicia sa, in antiteza cu fragila si efemera fiinta umana.
Poetul evoca apoi lumea antica, Grecia arhaica, mitologica si Evul Mediu,
prezentat intr-o tonalitate de alb-negru . Poemul amplu Satirul cu care
se deschide ciclul despre Renastere, retine prin bogatia de idei, prin
fiorul sentimentului naturii si prin tabloul maestuos al cosmogoniei.
Legenda secolelor este, in ansamblu, o opera de valoare universala, prin
densitatea ideilor, realizarea artistica, armonia si echilibrul interior
prin mesajul umanist.