România postbelică

Stalinism şi naţional-comunism
Etapele instaurării regimului politic comunist în România

* La 23 august 1944 mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la putere. Armata

sovietică, intrată pe teritoriul României în iulie 1944, va susţine în perioada
următoare P.C.R. în acţiunea sa de preluare a puterii politice.
* Septembrie 1944 - martie 1945: România este condusă de guverne având în
frunte pe generalii Constantin Sănătescu şi respectiv Nicolae Rădescu, în care sunt
incluşi şi reprezentanţi ai P.C.R.
* În urma înţelegerii sovieto-britanice de la Moscova (octombrie 1944), România
intră în sfera de influenţă sovietică.
* 6 martie 1945: supus presiunilor Moscovei, regele Mihai este obligat să accepte
formarea guvernului condus de dr. Petru Groza, aflat sub controlul total al P.C.R.
* Greva regală, manifestată prin refuzul regelui Mihai I de a sancţiona actele
guvernului (1945-1946), s-a dovedit ineficientă, nefiind sprijinită efectiv pe plan
extern de statele democratice.
* Noiembrie 1946: au fost organizate primele alegeri parlamentare postbelice
care au avut scopul de a legitima prin vot puterea comunistă. Deşi au fost câştigate
de partidele democratice de opoziţie, rezultatul a fost falsificat pentru ca P.C.R. să
deţină controlul complet al Parlamentului şi guvernului.
* 1947: partidele politice democratice (P.N.L., P.N.Ţ.) au fost desfiinţate, liderii
lor arestaţi şi condamnaţi la închisoare.
* 30 decembrie 1947: regele Mihai I a fost obligat să abdice. România a fost
proclamată Republică Populară, procesul preluării puterii politice de către P.C.R. fiind
încheiat.
* În această perioadă, în conducerea P.C.R. s-au manifestat două grupuri: cel
"naţional", care activase înainte de 1944 în ţară (Gh. Gheorghiu-Dej, Lucreţiu
Pătrăşcanu) şi grupul "moscovit" format din cei care activaseră în URSS (Ana Pauker,
Vasile Luca).

Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965).

De la 30 decembrie 1947, România devine un stat totalitar, de tip stalinist. Regimul
politic este bazat pe concentrarea puterii în mâna unui singur partid: Partidul
Comunist Român (care între 1948 şi 1965, în urma fuziunii din 1948 cu Partidul
Social-Democrat, a purtat numele de Partidul Muncitoresc Român). Gheorghe
Gheorghiu-Dej, secretarul general al partidului a fost primul dictator comunist
român.
Politica internă
Statul a fost organizat prin Constituţiile de inspiraţie stalinistă din anii 1948 şi 1952.
Potrivit acestora:

* monopolul puterii aparţinea partidului unic;

* principalul organ de conducere al statului era Prezidiul Marii Adunări Naţionale;
* toate domeniile vieţii sociale se aflau sub controlul statului;
* principiul separării puterilor era desfiinţat;
* drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau îngrădite, nefiind permisă nici o formă
de opoziţie politică.

La nivelul conducerii de partid au apărut aprige lupte pentru putere şi rivalităţi,

marcate de:

* înlăturarea în 1952 a "grupării moscovite";

 * executarea în 1954 a lui Lucreţiu Pătrăşcanu (liderul "grupării naţionale").

Monopolul ideologic comunist s-a manifestat prin:

* înlăturarea vechii elite politice şi intelectuale;

* întreruperea relaţiilor cu lumea occidentală;
* promovarea proletcultismului (cultura care se bazează pe ideea luptei de clasă
şi negarea valorilor tradiţionale);
* organizarea după sistem sovietic a învăţământului şi culturii;
* supravegherea de către stat a cultelor religioase; interzicerea Bisericii greco-
catolice (1948);
* falsificarea istoriei naţionale în conformitate cu interesele politice sovietice.
* După retragerea trupelor sovietice din România (1958) s-a trecut la o relativă
îmbunătăţire a situaţiei interne, caracterizată prin:
* desovietizarea şi destalinizarea treptată a vieţii sociale şi culturale;
* eliberarea deţinuţilor politici;
* încurajarea legăturilor în domeniile culturii şi ştiinţei cu statele occidentale;
* promovarea unei orientări "naţionale" în cultură.

Naţional–comunismul – regimul politic al lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989).

Politica internă

* 1965: se desfăşoară Congresul Partidului Muncitoresc Român, care stabileşte

revenirea la vechea denumire de P.C.R. şi alegerea în funcţia de secretar general al
partidului a lui Nicolae Ceauşescu. Este adoptată noua Constituţie, prin care
România devenea Republică Socialistă (R.S.R.).
* 1967: Nicolae Ceauşescu este ales preşedinte al Consiliului de Stat.
* Perioada 1965-1971 s-a caracterizat prin:
* continuarea procesului de desovietizare şi destalinizare început de Gh.
Gheorghiu-Dej după 1958);
* relativa îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale populaţiei;
* atenuarea politicii represive a Securităţii, eliberarea şi reabilitarea unora dintre
deţinuţii politici;
* creşterea popularităţii regimului, mai ales în urma exploatării sentimentelor
naţionale;
* apropierea de statele occidentale, reluarea legăturilor politice, economice,
culturale cu acestea;
* distanţarea faţă de URSS, evidenţiată în mod special prin refuzul ca România să
intervină alături de statele membre ale Tratatului de la Varşovia, în 1968, împotriva
mişcării democratice din Cehoslovacia.
* Perioada 1971-1989 debutează cu "revoluţia culturală", de inspiraţie chineză şi
nord-coreeană (exacerbarea culturii comuniste, şi a cultului personalităţii lui N.
Ceauşescu, proiectarea trecerii la o nouă treaptă a socialismului - societatea
socialistă multilateral dezvoltată). Elementele definitorii ale acestei perioade sunt:
* instaurarea dictaturii personale a lui N. Ceauşescu (preşedinte al Republicii din
1974);
* promovarea în funcţiile de conducere a membrilor familiei Ceauşescu
(socialismul dinastic);
* reluarea industrializării forţate şi realizarea marilor construcţii cu scop
propagandistic (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului - Bucureşti) care
determină secătuirea resurselor ţării şi creşterea rapidă a datoriei externe a
României;
* achitarea datoriei externe (începând din 1980) prin restrângerea drastică a
consumului populaţiei;
* scăderea accelerată a nivelului de trai;
 * politica de teroare internă exercitată de securitate şi alte instituţii ale statului
asupra populaţiei, reprimarea drastică a revoltelor (greva minerilor din Valea Jiului -
1977, manifestaţiile muncitoreşti de la Braşov - 1987);
* iniţierea programului de sistematizare urbană şi rurală care a dus la
distrugerrea bisericilor, a centrelor istorice urbane şi a satelor româneşti;
* încălcarea flagrantă a drepturilor omului;
* izolarea ţării în relaţiile cu statele occidentale;
* respingerea oricăror sugestii de schimbare a politicii interne (în special după
1985, când Mihail Gorbaciov, în URSS, iniţiază programul său de reforme politice şi
economice).

Disidenţa anticomunistă

Represiunea politică în timpul regimului comunist.

* Încă din 1945, acţiunile P.C.R. îndreptate împotriva opoziţiei democratice, de

intimidare şi manipulare a opiniei publice, anunţau politica represivă ce avea să fie
aplicată odată cu preluarea puterii depline.
* Ulterior, sub acuzaţiile de "colaboraţionism", "duşmani de clasă", "duşmani ai
poporului", "fascişti", au fost arestaţi şi închişi membri ai P.N.L. şi P.N.Ţ., foşti
demnitari din perioada interbelică, bancheri, industriaşi.
* Securitatea, înfiinţată în 1948 după modelul poliţiei politice sovietice, a
instaurat un regim de teroare internă, îndreptată împotriva tuturor celor socotiţi
indezirabili de către puterea comunistă şi a celor bănuiţi că ar putea opune cea mai
mică rezistenţă faţă de sovietizarea ţării.
* Opozanţi sau intelectuali de marcă (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Radu Rosetti,
Mihail Manoilescu, Ioan Lupaş, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Brătianu, dar şi mulţi
alţii) au fost condamnaţi la închisoare sau la muncă forţată în lagăre, un mare număr
de persoane pierzându-şi viaţa în detenţie.
* Sistemul penitenciar românesc a cunoscut o dezvoltare fără precedent,
acoperind, practic, întregul teritoriu al ţării. În închisori precum Sighet, Aiud,
Miercurea-Ciuc, Piteşti, Gherla sau Râmnicu-Sărat ori la muncă forţată, la Canalul
Dunăre-Marea Neagră, s-au aplicat măsuri de tortură, execuţii, sau aşa-numita
“reeducare”.
* Represiunea politică din perioada 1948-1964 s-a mai caracterizat prin utilizarea
deportării împotriva unor comunităţi întregi (germanii din Transilvania, sârbii din
Banat); controlul strict al întregii societăţi (prin intermediul reţelelor de informatori)
pentru a fi preîntâmpinată orice formă de opoziţie.
* Ulterior, s-a trecut la eliberarea deţinuţilor politici, fără a se renunţa însă la
supravegherea populaţiei şi reprimarea opozanţilor.
* Represiunea politică din perioada regimului condus de Nicolae Ceauşescu s-a
manifestat prin impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea foştilor deţinuţi
politici, a foştilor membri ai partidelor democratice, utilizarea spitalelor de psihiatrie
ca locuri de recluziune .

Forme de rezistenţă anticomunistă.

* Principalele manifestări ale luptei anticomuniste au fost:

* rezistenţa armată a grupurilor din munţi,
* cea a ţăranilor,
* revoltele muncitoreşti,
* activitatea disidenţilor.
* Rezistenţa din munţi a fost specifică anilor 1944-1960, fiind organizată de
grupurile înarmate de partizani alcătuite din foste cadre militare, foşti legionari,
membri ai partidelor de opoziţie, ţărani, intelectuali. Printre acestea s-au numărat
grupurile din Banat şi Oltenia, cel din zona Muscel-Făgăraş (grupul “Haiducii
Muscelului” al colonelului Arsenescu şi al fraţilor Arnăuţoiu), rezistenţa din Bucovina,
reprezentată de Vladimir Macoveiciuc, Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean,
Dimitrie Rusu. La rândul lor, femeile au susţinut mişcarea de rezistenţă, plătind
uneori cu viaţa. Sunt cunoscute numele Mariei Plop şi al Mariei Jumbleanu, membre
ale grupului Arsenescu-Arnăuţoiu, ca şi cel al Elisabetei Rizea din Nucşoara (Muscel).
Această formă de rezistenţă a fost reprimată cu o violenţă extremă de organele de
represiune ale regimului comunist.
* Rezistenţa din mediul rural a corespuns cu deosebire perioadei colectivizării
agriculturii, manifestându-se prin refuzul înscrierii în formele colective de asociere, al
predării cotelor obligatorii de produse agricole; atacarea şi devastarea sediilor locale
ale P.C.R.; revolte spontane. Conform unor estimări, peste 80 000 de ţărani au căzut
victime represiunii.
* Revoltele muncitoreşti au apărut în anii '70-'80, ca formă de reacţie a
populaţiei faţă de scăderea nivelului de trai, şi au cuprins Valea Jiului (revolta
minerilor din anul 1977) şi Braşovul (manifestaţiile din 1987). În urma unui proces
trucat, dintre cele peste 300 de persoane arestate la Braşov, 88 au fost deportate în
alte zone ale ţării sau li s-a instituit domiciliul obligatoriu.
* Disidenţii, precum Paul Goma, Doina Cornea sau Gheorghe Ursu, au opus o
rezistenţă individuală, acţiunile lor fiind specifice anilor ’70 şi ’80. Inclusiv foşti
membri ai conducerii P.C.R. au protestat, în 1989, faţă de politica dictatorială a lui
Nicolae Ceauşescu (Scrisoarea celor şase).

Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc

În secolele 7-9, forma de organizare specific românească era reprezentată de obştiile

săteşti.
Obştea sătească era o formă de comunitate umană caracterizată prin coexistenţa
proprietăţii private cu proprietatea obştească asupra pământului şi prin
preponderenţa legăturii teritoriale asupra celei de rudenie în cadrul aşezării.
În fruntea obştii se afla judele (atribuţii militare, fiscale, administrative, judiciare) sau
cneazul.
Cu timpul, obştile s-au grupat în uniuni de obşti numite de Nicolae Iorga „romanii
populare” din care vor lua naştere cnezatele şi voievodatele ca formaţiuni politice.
Cnezatele erau formaţiuni politice prestatale formate din mai multe obşti, iar
voievodatele erau formaţiuni rezultate din unirea sau supunerea mai multor cnezate.

Prin unificarea acestora sub o autoritate centrală s-au constituit statele medievale.
Factori care au favorizat apariţia statelor medievale:
- creşterea demografică;
- o viaţă economică dinamică; spaţiul nostru era străbătut de drumuri comerciale
care veneau din nordul şi centrul Europei la gurile Dunării şi Marea Neagră;
- contextul extern: cumanii, şi mai apoi tătarii(marea invazie din 1241-1242), au
împiedicat expansiunea maghiară dincoace dde Carpaţi; luptele pentru tron din
Ungaria odată cu stingerea dinastiei arpadiene din 1301.
Transilvania
Cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei (gesta hungarorum)
menţionează, pentru sfârşitul secolui 9, în spaţiul intracarpatic şi Banat, trei
formaţiuni:
- voievodatul lui Glad, în Banat, cu reşedinţa la Cuvin;
- Voievodatul lui Gelu, în centrul Transilvaniei, cu reşedinţa la Dăbâca;
- voievodatul lui Menumorut, în crişana, cu reşedintţa la Biharea.
Legenda sfântului Gerard menţionează, pentru secolul 11:
- voievodatul lui Ahtum, în Banat, cu reşedintă la Morisena;
- Voievodatul lui Gyla, în centrul Transilvaniei, cu reşedinţa la Bălgrad.
La sfârşitul secolului 9, maghiarii se stabilesc în Panonia. Pe la anul 1000, ducele Vaik
se creştinează, luându-şi numele de Ştefan şi este încoronat rege în 1001. Va adopta
catolicismul.
Maghiarii vor organiza cucerirea Transilvaniei. Mai întâi, este cucerit Voievodatul lui
Menumorut, apoi şi celelalte. Pe măsura înaintării spre centrul Transilvaniei, cucerirea
maghiară va căpăta un caracter organizat. Ungurii organizează comitate (unităţi
administrativ-teritoriale conduse de un comite numit de rege). Episcopatul catolic a
încadrat, sub raport religios, teritoriile cucerite. Primul comitat înfiinţat a fost Bihorul
(1111). S-au înfiinţat şi alte comitate în secolele 12-13: Trazna, Dăbâca, Cluj, Arad,
Târnava.
Maghiarii au încercat să înlocuiască vechea formă de organizare specific românească
(voievodatul) cu principatul. Astfel, la 1111-1113, apare menţionat în documente
„Mercurius princeps ultransilvanus”. Acţiunea nu a avut succes, din moment ce, la
1177, în documente este menţionat „Leustachiu voievod”.
În faţa presiunilor exercitate de maghiari, românii s-au grupat în structuri social-
economice şi politice autonome numite ţări: Ţara Maramureşului, Ţara Făgăraşului
etc.
Pentru a-şi consolida dominaţia în Transilvania, maghiarii i-au colonizat pe secui şi
saşi. Secuii i-au însoţit pe maghiari în expediţiile de cucerire. Saşii au fost aduşi din
regiunea Rinului, zona Flandrei, şi mai ales Saxonia. S-au bucurat de privilegii.
La 1211, regele Andrei II i-a colonizat pe teutoni în Ţara Bârsei, cu dublu scop:
stăvilirea expansiunii cumane şi crearea premiselor înaintării maghiarilor în spaţiul
extracarpatic. Teutonii intră în conflict cu regalitatea maghiară şi sunt alungaţi la
1225.
Românii, majoritari, vor fi excluşi din viaţa politică a Transilvaniei, iar religia
ortodoxă, nerecunoscută. Un decret din 1366 al regelui Ludovic I condiţiona calitatea
de nobil de apartenenţa la catolicism.
Ţara Românească
În spaţiul românesc sud carpatic, documentul care atestă existenţa autonomiilor
locale şi caracteristicile esenţiale ale acestora este Diploma cavalerilor ioaniţi (1247).
Sunt menţionate cinci formaţiuni prestatale:
- Ţara Severinului;
- cnezatele lui Ioan şi Farcaş;
- voievodatele lui Litovoi şi Seneslau.
Unele dintre acestea au fost anexate de maghiari (cnezatele lui Ioan şi Farcaş), altele
erau dependente de regatul ungariei (voievodatele lui Litovoi şi Seneslau).
În procesul de unificare vor fi parcurse mai multe etape.
O primă etapă se leagă de numele lui Litovoi, care refuză plata tributului către
ungaria. În bătălia ce va avea loc pe la 1277-1279, Litovoi moare, iar fratele său
Bărbat este luat prizonier. Se răscumpără şi va accepta suveranitatea maghiară.
La formarea Ţării Româneşti au contribuit şi românii din Transilvania. Tradiţia istorică
vorbeşte despre descălecatul lui Negru vodă din Făgăraş (1291). Anihilarea
autonomiei Ţării Făgăraşului de către regalitatea maghiară îl determină pe Negru
vodă să treacă la sud de Carpaţi, întemeind Ţara Românească, cu reşedinţa la
Câmpulung. Potrivit lui Gheorghe Brătianu, descălecatul lui Negru vodă a fost însoţit
de întemeierea ţării, adică de unificarea cnezatelor şi voievodatelor.
Desăvârşirea unificării teritoriale se produce în timpul lui Basarab I, 1310[1352.
Acesta intră în conflict cu regele ungariei Carol Robert de Anjou. Regele ungar atacă
Ţara Românească. Bătălia se dă la Posada (reflectată în cronica pictată de la Viena,
9-12.11.1330 şi este câştigată de Basarab. Victoria marca independenţa Ţării
Româneşti.
Statul se va consolida sub urmaşii lui Basarab:
Nicolae Alexandru(1352-1364):
în 1359, îşi ia ditlul de domn autocrat, înfiinţează o mitropolie la Argeş;
Vlatislav Vlaicu (1364-1377):
respinge acţiunile ungariei; în 1370 înfiinţează o mitropolie la Severin; bate monedă
proprie.
Moldova
Şi pentru acest spaţiu izvoarele istorice atestă prezenţa unor formaţiuni politice
prestatale:
- Ţara Berladnicilor;
- Ţara Brodnicilor;
- Ţara Bolohovenilor;
- Ţara Volohilor.
Într-o primă etapă, regalitatea maghiară organizează expediţii de alungare a tătarilor.
La jumătatea secolului 14, în urma unei astfel de expediţii, tătarii sunt alungaţi şi
pentru a împiedica revenirea lor se organizează o marcă (provincie de graniţă cu rol
de apărare) cu reşedinţa la Baia. La conducerea acesteia se afla Dragoş (primul
descălecat).
A doua etapă este legată de numele lui Bogdan, un voievod din Maramureş. În faţa
presiunilor maghiarilor, acesta trece Carpaţii şi-i înlătură pe urmaşii lui Dragoş (Balc
şi Sas) supuşi coroanei maghiare (1359).
Încercările regelui Ludovic de Anjou de a-l înlătura pe Bogdan nu au succes.
Statul se va consolida sub urmaşii lui Bogdan(1359-1365):
Petru Muşat (1376-1391): bate monedă proprie; înfiinţează o mitropolie la Suceava;
inaugurează tradiţia depunerii jurământului de credinţă către regele Poloniei;
Roman I (1392-1394): desăvârşirea teritorială se realizează în timpul său, intitulându-
se stăpânitor a toată ţara moldovei, de la munte până la mare.
După constituirea statelor medievale româneşti s-a desăvârşit organizarea internă
prin consolidarea principalelor instituţii: domnia şi biserica.
A) Domnia
Domnia reprezenta instituţia centrală. Domnia era electivă, ereditară şi viageră.
Pentru a asigura succesiunea la domnie şi a împiedica discutele pentru tron,
domnitorul îşi asocia fiul la domnie
În documente domnitorul apare cu titulatura de “mare voievod şi domn“. Calitatea de
voievod însemna că era şeful armatei. Domn (dominus) însemna că era stăpânul ţării
şi al supuşilor.
Atribuţiile domnitorului erau:
- Avea drept de preemţiune asupra întregului fond funciar (dominium eminens);
- Conducea administraţia dispunând de un aparat centralizat în care un rol important
îl juca spaţiul domnesc;
- Elabora politica externă şi internă împreună cu sfatul domnesc;
- Avea dreptul de a bate monedă
- Declara război, încheia pace, tratate internaţionale
- Avea drept de confiscare a proprietăţii boiereşti şi de aplicare a pedepsei cu
moartea pentru cei vinovaţi de trădare (hiclenie)
- Convoca oastea cea mare
- Reprezenta instanţa supremă de judecată
Prin ungere domnii deveneau conducători politici “din mila lui Dumnezeu “ceea ce le
conferea întreaga autoritate în faţa supuşilor, poziţie întărită de sine stator
(autocrator în bizantină) adoptată de Alexandru cel bun.
Introducerea în titulatura domnilor înaintea numelui “io” prescurtare a lui Ioannes
(cel ales de Dumnezeu) sursa divină a puterii.
Evoluţia instituţiei până la sfârşitul secolului 16
Instituţia centrală evoluează în condiţiile raporturilor cu categoria privilegiată.
Domnii puteau confisca proprietatea boierilor care unelteau s-au trădau şi puteau
aplica pedeapsa cu moartea. În acest context putem aminti domn precum Vlad
Ţepeş, Ştefan cel mare care au reuşit să întărească autoritatea domniei În raport cu
marea boierime.
Atunci când dominaţia otomană se accentuează începe să se restrîngă autoritatea
domnilor, iar boierii încep să exercite o tutelă asupra domnului. Aceştia controlează
viaţa politică susţinând candidaturi la tron sau semnând înţelegeri cu suverani creştin
şi chiar cu otomani.
Evoluţia instituţiei centrale în secolele 17, 18
Eşecul lui Mihai Viteazu de restabilire a autorităţii domneşti avea să anunţe
schimbarea raportului între domnie şi boieri în favoarea boierilor. Profită otomani
care îşi impun controlul asupra domniei.
Turcii instaurează în secolul 18 regimul fanariot înlocuind domnul pământean cu unul
adus dintr-un cartier al Istambulului (fanar). În acest context domnia îşi pierde nu
numai caracterul pământean ci şi poziţia, căci domnul este considerat un alt dregător
al imperiului otoman putând fi schimbat sau numit în funcţie de interese. Durata
domniei este scurtă, este limitat accesul boierilor pământeni în instituţiile statului.
Aceştia grupaţi în partidă naţională vor acţiona la revenirea domnilor pământeni
B) Biserica
A jucat un rol important în societatea medievală românească.
înfiinţarea mitropoliei româneşti la Argeş în 1359 (de către Nicolae Alexandru), la
Severin 1370 (Vladislav Vlaicu) şi recunoaşterea mitropoliei de la Suceava de către
patriarhia de la Constantinopol a dat legitimitate bisericii ortodoxe române.
Organizarea bisericii continuă şi în perioada următoare când se înfiinţează şi alte
eparhii în Moldova şi în Ţara Românească (episcopia Romanului, Rădăuţiului; pentru
Ţara Românească episcopia Raului, Buzăului)
Biserica din Ţara Românească şi Moldova şi-a exercitat influenţa şi asupra altor
teritori. În secolul 14 mitropolitul Ţării Româneşti primeşte titlul de “exarh: al întregii
Ungarii şi a plaiurilor ceea ce îi conferea autoritatea asupra ortodocşilor din regatul
Ungariei.
Mitropolitul era întâiul sfetnic al domnului, îl încorona pe domn, era al 2 lea demnitar
în stat, locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului, membru marcant al sfatului
domnesc, asista la scaunul de judecată al domnului. Mitropolitul era subordonat
instituţiei centrale putând fid at jos de domnitor.
O serie de domnitori au susţinut biserica şi au susţinut dezvoltarea vieţii monarhale.

Constitutiile Romaniei

Constituţia reprezintă legea fundamentală într-un stat. Ea este o creaţie a epocii

moderne. În România, intrată îtr-un accentuat proces de modernizare în secolul 19,
prima constituţie a fost adoptată în 1866.
Anterior, au existat şi alte acte cu caracter constituţional precum regulamentele
organice (1831-1832), convenţia de la paris (1856), statutul dezvoltător al convenţiei
de la paris (1864).
Constituţia din 1866:
- a fost adoptată după modelul constituţiei belgiene din 1831, una dintre cele mai
democratice constituţii ale vremii;
- nu amintea nimic despre suzeranitatea otomană şi garanţia celor 7 puteri;
- apare numele de România; astfel, la articolul 1, se afirmă că „principatele române
constituie un stat unitar, indivizibil, numit România”;
- articolul 31 ppreciza că „toate puterile emană de la naţiune”(suveranitatea
poporului);
- ca formă de guvernământ, România era monarhie constituţională;
- se prevedea principiul separării puterilor în stat: executivă: exercitată de domn şi
guvern; domnul: numea şi revoca miniştri, convoca, amâna şi dizolva parlamentul,
sancţiona şi promulga legi, avea drept de veto, era şeful armatei, avea drept de a
bate monedă etc; legislativă: reprezentată de parlament bicameral, dezbătea şi
adopta bugetul, vota, modifica şi abroga legi, drept de interpelare (de a cere
socoteală guvernului); judecătorească: reprezentată de instanţele de judecată; cea
mai înaltă instanţă era curtea de casaţie;
- se prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea conştiinţei, întrunirilor,
presei, învăţământului (articolul 5);
- în articolul 7 se afirma că drept de cetăţenie au doar creştinii;
- votul era cenzitar; electoratul era împărţit, în funcţie de avere, pe colegii electorale;
la senat, censul era foarte ridicat(800 de galbeni), ceea ce a făcut ca moşierii să
domine această cameră; pentru adunarea deputaţilor erau patru colegii electorale; la
colegiul 1 intrau cei care aveau un venit funciar mai mare de 300 de galbeni; la
colegiul 2, intrau cei cu un venit funciar cuprins între 100 şi 300 de galbeni; la
colegiul 3 intrau cei care plăteau o dare către stat de cel puţin 80 de galbeni; la
colegiul 4 intrau toţi cei care plăteau o dare către stat, oricât de mică; spre deosebire
de celelalte trei colegii, cei din colegiul al patrulea votau indirect, prin delegaţi;
- erau unele categorii scutite de regula censului,, deci puteau vota fără a face dovada
unui venit: cei aparţinând profesiunilor liberale, ofiţerii în retragere, profesori,
pensionarii statului;
- în 1884, numărul colegiilor electorale a fost redus(de la 4 la 3);
- proprietatea era declarată sacră şi inviolabilă.
Constituţia din 1866 a contribuit la consolidarea şi modernizarea statului românesc.
Constituţia din 1923:
Această lege fundamentală răspundea noilor realităţi: realizarea marii uniri, votul
universal, diversitatea partidelor etc.
- păstra un mare număr de articole din vechea constituţie;
- la articolul 1, se afirma că „regatul Românniei este stat naţional, unitar şi indivizibil;
- ca formă de guvernământ, România era monarhie constituţională;
- se prevedea separarea puterilor în stat: executivă: exercitată de rege şi guvern;
regele numea şi revoca miniştri, sancţiona şi romulga legi, putea dizolva parlamentul
etc; legislativă: parlament bicameral(drept de interpelare); judecătorească:
exercitată de instanţele de judecată; cea mai înaltă instanţă - curtea de casaţie şi
justiţie;
- se prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti;
- la articolul 7, se preciza că deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni nu poate
constitui în România o piedică în calea dobândirii şi exercitării drepturilor politice şi
civile;
- alegerile se organizau pe baza votului universal, egal, direct şi secret; nu aveau
drept de vot femeile, magistraţii şi militarii de carieră;
- era enunţat principiul suveranităţii naţionale („puterile statului emană de la
naţiune”);
Constituţia din '23 a permis extinderea participării cetăţenilor la viaţa politică, a creat
cadrul legislativ necesar afirmării României mari şi a contribuit la democratizarea
societăţii româneşti.
Constituţia din 1938:
A fost elaborată după ce carol ii a instaurat regimul monarhiei autoritare. Urma să
pună bazele juridice ale noului regim. A fost promulgată la 27.03.1938.
Se menţineau principiul puterilor în stat şi principiul suveranităţii naţionale (articolul
29).
În realitate, era privilegiată puterea regală. Regele exercita puterea legislativă prin
reprezentanţa naţională, guverna prin decrete-legi, era capul statului, şeful armatei,
declara război, încheia pace, conferea decoraţii militare, bătea monedă.
- parlamentul avea rol decorativ;
- constituţia reducea dreptul de vot; limita de vârstă era ridicată la 30 de ani (faţă d
21 în constituţia din 1923), drept de vot având numai ştiutorii de carte; pentru prima
dată, femeile primeau drept de vot, dar nu erau eligibile; numărul alegătorilor a
scăzut de la 4.6 mil în 1937, la 2 mil în 1939.
Constituţia din 1948:
După al doilea război mondial, comuniştii se impun la putere cu ajutorul sovieticilor.
La 30.12.1947, România este proclamată republică.
În aprilie 1948, este adoptată o constituţie.
Era menită să legitimeze noul regim.
- în primul articol, se preciza forma de guvernământ - republica: „Republica populară
română(rpr) este un stat popular, independent, suveram, unitar;
- se prevedea principiul suveranităţii poporului: „în rpr, întreaga putere de stat
emană de la popor şi aparţine poporului”;
- se prevedea egalitatea în faţa legii;
- dreptul de a alege al cetăţenilor români, bărbaţi şi femei, de la 18 ani;
- dreptul de a fi ales era de la 23 de ani;
- se acordau drepturi depline femeilor;
- se prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti;
- constituţia prevedea şi restricţii politice: nu aveau drepturi politice persoanele
nedemne, lipsite de drepturi civile şi politice, interzise (articolul 8; pe baza acesturi
articol, adversarii regimului au fost lipsiţi de drepturi politice;
- constituţia cuprindea un titlu nemaiîntâlnit în celelalte: „structura social-
economică”: „în rpr, mijloacele de producţie aparţin statului, ca bunuri ale întregului
popor, ori organizaţiilor cooperatiste, ori particularilor, persoane fizice sau juridice”;
deschidea calea naţionalizărilor.
Constituţia din 1952:
Reflecta noile schimbări produse în societatea românească.
- erau menţionate noile forme de proprietate, monopolul statului asupra comerţului;
- rolul conducător al partidului muncitoresc român (pmr);
- economie planificată;
- principiul suveranităţii poporului era înlocuit cu o nouă formulă:„articolul 2. Baza
puterii populare în rpr este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea, în care rolul
conducător îl are clasa muncitoare”; „articolul 4. în rpr, puterea aparţine oamenilor
muncii de la sate şi oraşe”;
- sunt menţinute drepturile electorale din constituţia precedentă, cât şi restricţiile
referitoare la acest drept.
Constituţia din 1965:
A fost adoptată odată cu preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu..
- în articolul 1, se precizza noua denumire a statului - republica socialistă românia;
- se preciza că „forţa politică conducătoare a întregii societăţi româneşti era partidul
comunist român”;
-- suveranitatea poporului era exercitată prin intermediul marii adunări naţionale, ai
cărei membri erau aleşi prin vot direct, egal şi secret de toţi cetăţenii care au 18 ani;
- nu mai erau prevăzute restricţii politice;
- se prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea cuvântului, presei,
întrunirilor, demonstraţiilor, dar care nu puteau fi folosite în scopuri potrivnice
orânduirii socialiste.
- legăturile cu textele legislative anterioare erau rupte;
- constituţia ridica la rangul de forţă politică conducătoare partidul unic(pmr şi pcr),
legitimându-l să depună singur candidaturi pentru marea adunare naţională, sfaturile
populare;
- organul suprem al puterii de stat rămâne, în toate cele trei constituţii, marea
adunare naţională, un parlament unicameral ai cărui membri sunt aleşi prin vot
universal de pe listele pmr sau pcr;
- deşi pare că legislativul se află în prim planul puterii, în fapt, executivul
(preşedinţia, din 1974 şi anterior consiliul de stat) executivul este constant
consolidat;
- sistemul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti mai funcţionează doar în măsura în
care nu contravine interesele celor care muncesc.
Constituţia din 1991
În 1989 cade regimul comunist. În 1991, este adoptată o constituţie supusă aprobării
poporului prin referendum la 8.12.1991.
- la articolul 1, se prevede că România este stat naţional, suveran, independent,
unitar şi indivizibil;
- ca formă de guvernământ, România este republică;
- teritoriul României este inalienabil;
- articolul 2 enunţă principiul suveranităţii naţionale: „suveranitatea naţională
aparţine poporului care o exercită prin organele reprezentative, prin referendum;
- se prevede egalitatea în faţa legii;
- sunt prevăzute drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: dreptul la viaţă, la proprietate, de
vot, libertatea întrunirilor etc; sunt prevăzute drepturi noi, ca libera circulaţie,
iniţiativă legislativă; dreptul de vot îl au toţi cei care au 18 ani;
- se prevedea separarea puterilor în stat;: parlamentul: este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare; are o structură bicamerală,
adoptă legi, bugetul, programul guvernului etc; este ales pe baza votului universal;
preşedintele: este ales prin vot universal, reprezintă statul, este garantul
independenţei, veghează la respectarea constituţiei, are rolul de a media între
instituţiile statului, între stat şi societate, desemnează primul ministru, numeşte
guvernul etc, conduce csat; guvernul: este însărcinat cu înfăptuirea politicii interne şi
externe, are sarcina de a conduce administraţia publică; justiţia este realizată prin
instanţele de judecată, judecătorii sunt independenţi, deciziile se iau în numele legii;
- regimul democratic este reflectat şi în prevederi ale constituţiei referitoare la
partidele°politice, activitatea sindicatelor, relaţiile internaţionale ale României.

Proiectul politic al statului roman modern

I. Caracteristicile proiectului statului roman modern

- A fost lansat in sec. XVIII de catre ganditori politici iluministi cu scopul de a

inlocui statul medieval aflat la etapa monarhiei absolute

- Toate principiile gandirii politice iluministe au fost materializate in formele de

organizare a statului modern

De ex. :

* Suveranitatea poporului se exprima prin sistemul electoral si institutiile

reprezentative (parlamentul)
* Principiul separarii puterilor in stat care reorganizeaza institutiile statului pe
principiul independentei si al controlului reciproc
* Drepturi si libertati cetatenesti care sunt cuprinse in constitutie si in codurile de
legi
* In procesul de formare a statului modern a existat o imbinare intre etapele de
reforma (schimbare pe cale pasnica, institutionala si treptata) si etapele de revolutie
(schimbarea radicala dintr-o data a vechilor structuri statale medievale cu noul stat
modern)

Ex. :

- In spatiul romanesc ideea modernizarii statului este adusa de gandirea politica

iluminista in sec. XVIII
- Proiectul statului roman modern are valoarea universala a modernizarii intregului
spatiu de cultura europeana

- In spatiul romanesc au existat doua optiuni de modernizare, calea revolutiei si

calea reformelor

- Influenta modelului european se manifesta si in alegerea formei de guvernare, un

grup pentru republica si altul pentru monarhie constitutionala

II. Memorii (1711 – 1821)

- In conditiile in care turcii se indoiau de fidelitatea domnilor romani fata de

Imperiul Otoman acestia au inlocuit domniile pamantene cu domniile fanariote

- Nemultumita, elita politica din Tarile Romane a elaborat memorii si proiecte ce

aveau sa fie adresate Marilor Puteri, in cursul razboaielor ruso-austro-turce

- Principalele idei sustinute in aceste documente erau:

* revenirea la domniile pamantene,

* respectarea Capitulatiilor
* mentinerea autonomiei
* Obtinerea independentei
* Protectoratul Marilor Puteri
* In 1772 cu ocazia tratativelor purtate la Focsani, boierii au prezentat un
memoriu, cerand: domnii pamantene, independenta si unirea Moldovei cu Valahia,
sub un principe pamatean si sub garantia colectiva a Rusiei, Austriei si a Prusiei
* In acelasi an, Ienachita Vacarescu, turcofil, a cerut marelui vizir respectarea
vechilor tratat, revenirea la domniile pamantene

III. Revolutia de la 1821

A. Cauze

* In 1821, Tudor Vladimirescu a declansat lupta pentru recastigarea vechilor

privilegii ale tarii
* Principalele cauze ale revolutiei au fost: regimul fanariot, situatia grea a taranilor,
protectoratul rus, mentinerea privilegiilor boierimii, evolutia prea lenta spre productia
moderna
* La sfarsitului anului 1820, Tudor a incheieat o intelegere cu Eteria, iar in ianuarie
1821 a declansat miscarea revolutionara
* La 23 ianuarie 1821 a lansat Proclamatia de la Pades – aceasta era o chemare la
lupta adresata taranilor

B. Fortele participante

Tabara revolutionara este compusa din trei grupari:

1. Grupul boierilor reformatori (isi spun “Boieri patrioti”), dar din 1822 se
autointituleaza “Partida Nationala” avand ca obiective inlaturarea domnilor fanarioti,
reforme moderate pentru consolidarea puterii si a statutului lor

2. Grupul lui Tudor Vladimirescu este compus din mici boieri, tarani si oraseni iar
obiectivele lor sunt sociale, imbunatatirea situatiei prin reducerea impozitelor si
stimularea afacerilor, nationale, adica reducerea influentei domnitorului fanariot si
reinfiintarea armatei nationale (pandurii, voluntari romani in armata rusa din
perioada 1806 – 1812)

3. Eteria era o organizatie a miscarii nationale a grecilor, secreta, creata in Grecia,

la Odessa, cu sprijinul Rusiei, al carei obiectiv era eliberarea Greciei de sub
stapanirea otomana

Desfasurare:

* In ianuarie 1821 este asasinat domnul Tarii Romanesti

* Boierii formeaza Comitetul de Obladuire
* In momentul in care tarul declara ca nu sustine Eteria, boierii fug in Transilvania
* Grupul lui Tudor Vladimirescu organizeaza armata de panduri si o intituleaza
“Adunarea norodului”, urmand “Proclamatia de la Pades”
* In februarie enunta “Cererile norodului romanesc”, iar in martie intra in Bucuresti
pentru a restabili ordinea
* In mai se retrage in Oltenia, dar este prins si executat de eteristi, iar la randul lor
acestia sunt infranti de turci; Alexandru Ipsilanti, proclamase in Iasi ca Eteria este
sustinuta de Rusia, dar nesprijinit de tar, inainteaza in Tara Romaneasca si este
invins

C. Programul

* Programul revolutiei s-a constituit in “Cererile norodului romanesc”

* Documentul prevedea:
o Limitarea prezentei grecilor in functiile politice si religioase
o Inlaturarea abuzurilor si coruptiei in administratie si justitie
o Reinfiintarea armatei nationale
o Stimularea comertului prin reducerea vamilor
o Modernizarea legislatiei
o Elaborarea unei Constitutii
o Respectarea autonomiei Principatelor

IV. Regulamentele Organice

* Sunt primele acte cu caracter constitutional ce au contribuit la aplicarea in

practica a unora dintre principiile politice moderne, domnitorul bucurandu-se de
prerogative largi
* Prin intermediul Regulamentelor era prevazuta organizarea interna a
Principatelor si se dorea ca reformele sa sustina unitatea celor doua provincii
romanesti
* Au fost puse in aplicare in 1831 in Tara Romaneasca si in 1832 in Moldova

Prevederi:

Ø Se separau puterile in stat in:

* Puterea executiva, detinuta de un domn ales pe viata de o Adunare obsteasca extraordinara

* Puterea legislativa, detinuta de Adunarea Obsteasca formata din boieri; aceasta adopta legile
si prezentqa domnului anaforale (rapoarte despre starea tarii)
* Puterea judecatoreasca, reprezentata de Organele de judecata si Inaltul Divan Domnesc,
instanta suprema de judecata

Ø Erau organizate corpul de avocati si serviciul procuraturii

Ø Se desfiintau vamile interne

Ø Se reorganiza invatamantul

Ø Se reinfiinta armata nationala

Ø Se infiintau Arhivele Statului

Ø Erau pastrate vechile privilegii si scutiri de impozite pentru boieri si cler

Ø Nu se rezolva problema agrara, mentinandu-se claca si nartul

- Au ramas valabile pana la Conferinta de la Paris (1856)

- Primii domni regulamentari au fost: Mihail Sturdza (1834) in Moldova si Alexandru Ghica
(1834) in Tara Romaneasca, urmat de Gheorghe Bibescu in 1842

V. Revolutia de la 1848

A. Cauze

- In 1843 se forma societatea secreta “Fratia” din care faceau parte N. Balcescu, Ion Ghica,
C.A. Rosetti, avand o filiala la Paris – Societatea studentilor romani, iar in 1845 s-a format
Asociatia patriotica – la Iasi, posibil o alta filiala a “Fratiei”

- Revolutia de la 1848 a fost condusa de boierimea liberala si intelectuali

- In revendicarile revolutionarilor se reflectau principalele obiective politice si socio-economice

ale natiunii romane: democratizarea guvernarii, drepturi si libertati cetatenesti, abolirea
privilegiilor, inlaturarea stapanirii straine, a amestecului extern in problemele Tarilor Romane,
rezolvarea problemei taranesti prin emanciparea si improprietarirea taranilor, autonomia reala,
regim politic constitutilonal, unire si independenta

B. Desfasurare

- In Transilvania, la Blaj, a fost formulat documentul Petitia Nationala

- Cuprindea revendicari specifice, mai ales ale romanilor din Transilvania: autonomie
administrativa, participarea romanilor la guvernarea Principatului, institutii reprezentative
romanesti, reforma agrara, drepturi si libertati cetatenesti, respingerea unirii cu Ungaria

- In Moldova, in cadrul adunarii din Iasi, Alecsandri formuleaza Petitia-proclamatie, al carei

program este considerat vag

- Aceasta este respinsa de Mihail Sturdza care ordona arestarea revolutionarilor; o parte
reusesc sa scape astfel incat ei redacteaza in Brasov Printipurile noastre pentru reformarea
patriei in care se propunea unirea Moldovei cu Tara Romaneasca intr-un stat independent

- In Bucovina, Mihail Kogalniceanu redacteaza un proiect de Constitutie care prevedea un

regim liberal, reforma agrara cu despagubire si unirea Tarii Romanesti cu Moldova

- In Tara Romaneasca programul revolutiei este cuprins in Proclamatia de la Islaz

- Cererile cuprindeau: alegerea domnului pe cinci ani, desfiintarea robilor tigani, autonomie
politica in problemele interne.
România în relaţiile internaţionale, în perioada maximei confruntări din
timpul Războiului Rece.

* Deoarece, din 1945, a intrat în sfera de influenţă sovietică, România nu a mai

putut desfăşura legăturile tradiţionale de politică externă avute în perioada
interbelică.
* Prin tratatul de pace, semnat la Conferinţa de la Paris, la 10 decembrie 1947,
recunoştea anularea dictatului de la Viena, din 1940, dar consfiinţea şi juridic
ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa de către U.R.S.S.
România a devenit membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1955.
* După al Doilea Război Mondial, U.R.S.S. a impus României orientarea politicii
sale externe mai cu seamă către Est şi restrângerea relaţiilor cu lumea occidentală
la minimum.
* România avea aceeaşi poziţie faţă de evenimente cu cea a U.R.S.S. şi a
lagărului comunist.
* Statul român a devenit, în 1949, membru fondator al Consiliului de Ajutor
Economic Reciproc (organizaţia economică a ţărilor comuniste, C.A.E.R.), cu sediul la
Moscova, şi a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, creată în 1955, alianţa militară a
statelor comuniste satelite ale Uniunii Sovietice, opusă N.A.T.O.
* Abia la câţiva ani după moartea lui Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej a început
să promoveze o politică de distanţare faţă de U.R.S.S., mai ales după 1958, când
trupele sovietice au fost retrase din România.
* Însă nu s-a pus niciodată problema să fie părăsite C.A.E.R. şi Organizaţia
Tratatului de la Varşovia.
* România s-a pronunţat, în anul 1964, pentru limitarea amestecului sovietic în
treburile interne ale altor ţări comuniste, pe fondul neînţelegerilor dintre sovietici şi
chinezi. Tot în 1964, România a condamnat şi planul Valev, de integrare economică a
ţărilor socialiste, prin care se propunea ca zone din sud-estul României, nord-estul
Bulgariei şi părţi din U.R.S.S. să se specializeze în producţia agricolă .
* Ţara noastră a început, după 1960, să dezvolte relaţii şi cu state democratice
din Occident, pentru a importa tehnologie necesară industrializării.

Politica externă a României în perioada destinderii şi a coexistenţei paşnice.

* Rezolvarea crizei rachetelor sovietice din Cuba (1962), care adusese omenirea
pe marginea conflictului nuclear a fost urmată de o perioadă de destindere în
relaţiile internaţionale şi de coexistenţă paşnică între ţările cu sisteme social-politice
diferite (comunist şi democratic).
* În această etapă, România, după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu în
1965, a continuat politica începută în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de
distanţare de linia sovietică, dar de menţinere în tabăra comunistă.
* Statul român a continuat să-şi extindă colaborarea cu statele occidentale şi a
stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania (1967). Conducătorul
român a efectuat vizite în diferite ţări, precum S.U.A., Franţa, Republica Federală
Germania, Marea Britanie etc., iar mulţi şefi de stat (Charles de Gaulle preşedintele
Franţei, Richard Nixon, preşedintele S.U.A.) au vizitat România.
* Nicolae Ceaşescu a fost apreciat pentru atitudinea sa, mai ales după ce, în
1968, conducerea României a condamnat intervenţia militară a armatelor Tratatului
de la Varşovia în Cehoslovacia, pentru a înlătura conducerea comunistă adeptă a
unor reforme interne.
* România a devenit membră a Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar
Internaţional, din 1972, şi a semnat, în 1975, Actul final al Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, de la Helsinki.
 * În anii ’80, schimbarea climatului politic internaţional (mai ales după 1985,
când Mihail Gorbaciov a preluat conducerea U.R.S.S.), deschiderea dialogului Est-
Vest, dar şi politica internă rigidă şi abuzivă promovată de Nicolae Ceauşescu, au
dus la izolarea României pe plan extern. Abia după 1989, statul român a putut relua
legăturile normale cu statele occidentale.

* ncepând din secolul al XIV-lea, o nouă putere politică şi militară se afirmă în

Europa: statul otoman.
* Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, acesta ajunge în expansiunea sa până la
Dunăre, ameninţând direct Ţările Române.
* În general, acestea au adoptat o atitudine defensivă, evitând transformarea în
paşalâcuri turceşti.
* Statutul lor politico-juridic evoluează de la independenţă la autonomie, relaţiile
cu Imperiul Otoman fiind reglementate prin documentele numite Capitulaţii.
* Totodată, situaţia Ţărilor Române a fost influenţată şi de jocul de interese al
marilor puteri creştine vecine: Ungaria, Polonia şi, din secolul al XVI-lea, Imperiul
Romano-German (Habsburgic).
* Alături de statele creştine europene, Ţările Române au participat la cruciadele
antiotomane, devenind adevărate "Porţi ale creştinătăţii".

* Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, voievodul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân
(1386-1418), a inaugurat politica de alianţă cu Regatul Ungariei împotriva
otomanilor. La 7 martie 1395, la Braşov, acesta semna, cu regele Ungariei,
Sigismund de Luxemburg un tratat cu caracter antiotoman .
* Voievodul Petru I Muşat (1375 – 1391) inaugura, la rândul său, tradiţia bunelor
relaţii ale Moldovei cu Polonia, pentru a contrabalansa pericolul reprezentat de
Ungaria. Această politică a fost continuată şi de alţi voievozi moldoveni, ca
Alexandru cel Bun (1400-1432) sau Ştefan cel Mare (1457-1504).
* De la sfârşitul secolului al XIV-lea, românii au fost implicaţi direct în lupta
antiotomană, participând la susţinerea politicii de „cruciadă târzie”. Astfel, Mircea cel
Bătrân a obţinut victoria, la Rovine (1395), împotriva oştilor conduse de sultanul
Baiazid I şi a participat, alături de Sigismund de Luxemburg, la cruciada de la
Nicopole (1396), unde însă creştinii au fost înfrânţi de otomani.

Românii, între diplomaţie şi conflict în secolele al XV-lea şi al XVI-lea.

* Consolidarea puterii otomane, în secolul al XV-lea, a determinat înlăturarea

unor dispute mai vechi în relaţiile ţărilor noastre cu Polonia sau Ungaria.
* Au fost încheiate noi tratate antiotomane, precum cel semnat de Ştefan cel
Mare cu regele Ungariei, Matei Corvin (1475).
* Însemnate victorii militare antiotomane au fost obţinute de Alexandru cel Bun,
la Cetatea Albă (1420), de voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1441-1456),
în campania cea lungă, din 1443 – 1444 şi în campania de la Belgrad (1456), de
domnitorul Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, în 1461 – 1462, sau de Ştefan cel Mare, la
Vaslui (1475).
* Unii voievozi s-au implicat în susţinerea pe tronul celorlalte ţări româneşti a
unor domnitori favorabili luptei antiotomane. Iancu de Hunedoara i-a susţinut, între
alţii, la tronul Ţării Româneşti, pe Vladislav al II-lea, iar pe cel al Moldovei, pe Bogdan
al II-lea . Ştefan cel Mare a intervenit, la rândul său, susţinându-i, în Ţara
Românească, pe Vlad Ţepeş sau pe Laiotă Basarab. Voievodul moldovean a urmărit
şi obţinerea sprijinului altor puteri europene, fapt demonstrat, de pildă, de trimiterea
solului Ioan Ţamblac la Veneţia, în 1475.
* Ţările Române nu au fost cucerite de otomani, şi-au păstrat autonomia internă,
fără a deveni paşalâcuri, plătind însă un tribut anual către sultan. Din secolul al XV-
lea, relaţiile cu Imperiul Otoman au fost reglementate prin documentele numite
capitulaţii.
* În secolul următor, când statul otoman a ajuns la apogeul extinderii sale
teritoriale, dominaţia otomană asupra Ţărilor Române s-a accentuat, regimul tributar
devenind unul vasalic.
* În 1540, centrul Ungariei a fost transformat în paşalîc.
* Prin urmare, Transilvania a intrat sub suzeranitate otomană, fiind organizată ca
un principat autonom (1541).
* Istoricii moderni consideră că statutul Ţărilor Române în raport cu Poarta a fost
mai degrabă rezultatul unui compromis între clasa politică de la nordul Dunării şi
Imperiul Otoman. Ţările Române îşi păstrau instituţiile proprii, iar marea boierime –
privilegiile. În schimb, Poarta primea, ca recunoaştere a suzeranităţii sale, şi dreptul
de a exercita o anumită supraveghere asupra statelor din spaţiul românesc.
* În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, tributul a înregistrat o creştere fără
precedent, fiind însoţit de instituirea monopolului comercial otoman, de cumpărarea
domniei şi un control tot mai sever al Porţii asupra acesteia. De aceea, se poate
considera că otomanii au avut mai multe avantaje din exploatarea indirectă a
spaţiului românesc, decât dacă l-ar fi cucerit direct.