Relevanta Atasamentului in Terapia prin Joc si Dramaterapie

Joan Moore

Cu totii ne dorim sa fim fericiti. Fie ca este pure elation sau liniste a mintii,

fericirea este o stare la care cei mai multi dintre noi presupunem ca avem

dreptul. Din pacate, copiilor cu care multi dintre noi lucreaza li sse pare ca

fericirea este foarte elusive.

O sa vorbesc despre experientele acestor copii si a parintilor lor substitutivi. In

al doilea rand, in legatura cu a fi in relatie, o sa vorbesc despre cum am

evoluat ca fiinte umane, ceea ce ma va duce la subiectele de atasament si

trauma si cum explic eu aceste lucruri parintilr adoptivi si asistentilor

maternali. De acolo voi ajunge la spunerea de povesti si la moelul pe care eu

l-am dezvoltat si despre care am scris, pe crae l-am numit “Teatrul

Atasamentului” .

In primul rand, lasati-ma sa va spun cum am ajuns aici. Interesul meu in

terapia prin joc a inceput cand eram asistent social si cautam modalitati de a

elicit children’s wishes and feelings fara sa le pun intrebari la care fie nu

vroiau, fie nu puteau sa rapsunda, fiind prea mici sau prea speriati. Doream

sa comunic cu ei intr-un mod care, ca si parinte, stiam ca este semnificativ

pentru copii, adica jucandu-ma cu ei. Am sunat un coleg care mi-a

recomandat o carte numita “Dibs in search of self”, de Virginia Axline (Dibs in

cautarea sinelui), pe care multi probabil ca ati citit-o. Ca stidiu de caz, mi-a

capturat inima si m-a facut sa imi dau seama de semnificatia acestui fel foarte

special de relatie. M-am format in terapie prin joc si apoi in dramaterapie. Intre

1
timp am intalnit-o pe Sue Jennings si am fost foarte prinsa de modelul ei CPR

(Corporalitate – Proiectie – Rol), pe care continui sa il aplic in munca mea.

Am renuntat la asistenta sociala pentru a lucra pe cont propriu ca terapeut,

primind clienti trimisi de echipele de adoptie si cele maternale.

Cadrul legal:

In Marea Britanie, pentru a lua un copil de la parintii sai, trebuie sa

demonstram ca acesta sufera “un rau semnificativ”. In ultimele decenii, the

threshold for proving ‘significant harm’ has risen alongside human rights

legislation which enshrines the right to family life for children in public care.

Ca rezultat, copii cu traume severe care inainte erau plasati in centre

rezidentiale, traiesc acum cu in familii maternale sau adoptive cu oameni

obisnuiti, dintre care putini au formarea specializata necesara de care au

nevoie pentru a-i sprijini.

Experienta traumei de catre copii:

Oricat de necesara si de bine intentionata ar fi practica noastra, pentru copiii

inspaimantati a fi luati de langa parintii lor poate fi resimtit ca o rapire.

Provoaca un soc urias care se adauga la traumele anterioare, deseori mult

mai mare decat vrem sa ne imaginam. Voi mentiona doar cateva exemple de

copii cu care amlulcrat: o fetita de cinci ani is aducea aminte cum tatal ei, in

stare de betie, vomita pe podea, apoi amesteca voma cu sos de salata si o

forta sa manance. Baieti de doi si patru ani carora lise are=deau palmele ca

pedeapsa ca se jucasera cu bricheta. Un baita de 10 ani cu tulburare de

invatare isi amintea ca mama sa adoptiva ii spunea sa stea in picioare pe

2
scari toata noaptea – el nu stia de ce! Trei fete care fusesera abuzate sexual

descriau un joc bizar pe care il jucau atunci cand traiau acasa - “taratul in jurul

lui” - “el” fiind gramajoare pe care ele le defecasera in timp ce erau incuiate

ore in sir. Si desigur strigatele unor copii nu primesc niciodata raspuns.

Perspectivele parintilor

Multi copii din plasamet raspund bine la ingrijire, insa cei care sunt trimis catre

mine sunt de obicei copii traumatizati care au cosmaruri, prezinta agresivitate

sau se ramesc pe ei insisi. Parintilor li se par izbucnirile lor dificil de prevazut,

dar partea cea mai stresanta pentru ei este de a se simti respinsi indiferent

cat de tare incearca sa aiv=ba grija de copiii lor. In incercarea de a-i ajuta pe

acesti parinti am ajuns la a cauta explicatii mai satisfacatoare pentru sursele

de dificultati. In cele din urma, nu poti repara un motor fara sa stii cum este

facut. Toeria atasamentului a lui John Bowlby si modul in care el a incadrat

complexitatile comportamtulu uman mi s-au parut clarificatoare.

In explicatia lui, copiii “se retrag din lume sau se lupta cu ea” iar eu si acum

cred ca acesta este modul cel mai util de a distinge tiparele atasamentului

nesigur. Cu toate acestea, am vazut alti teoriticieni ai atasamentului descriind

acesti copii distressed folosind cuvinte ca ‘manipulativi, coercitivi, cruzi,

solicitanti, plini de resentimente, lipsiti de constiinta’ aratand “sadism,

emotionalitate contrafacuta, cleptomanie, minciuna compulsiva si constiinta

defective’. Aceste fraze pareau mai mult sa se refere la efectul asupra

adultilor, intrucat nu reuseau sa ia in considerare impactul traumei asupra

capacitatilor copiilor neglijati. Acest lucru m-a condus catre neurostiinta

3
dezvoltarii copilului, un domeniu de cunoastere care s-a extins enorm in ultimii

15 ani, multumita the advent of MRI and PET scans care evidentiaza clar

schimbari in structura creierului ca urmare a abuzului. La fel ca si John

Bowlby, oameni de stiinta in neurostiinta, Louis Cozolino, Bruce Perry si Dick

Passingham leaga descoperirile lor de evolutie si de studiile de etologie care

ilummineaza importanta relatiillor pentru supravietuirea umana.

Dezvoltarea umana:

Deci hai sa vedem de unde a inceput totul. Cu mai mult de 2

milioane/miliarde? de ani urma, cand climatul s-a schimbat, acest lucru a

alterat conditiile in care stramosii nostri trebuiau sa supravietuiasca. Au

evoluat ca fiinte umane si au capatat pozitie verticala. Pelvisul s-a ingustat,

ceea ce a insemnat ca progenitura trebuia sa fie nascuta mai devreme.

Supravietuitorii au fost cei care s-au inmultit mai prolific, devenind mai coezivi

din punct de vedere social. Pentru a mari procreatia, natura a ajutat facandu-

ne mai atragatori din punct de vedere vizual, asa ca fetele s-au aplatizat, dintii

au devenit mai mici, etc. Comparativ cu animalele care stau in picioare curand

dupa nastere, noi, fiinetele umane ne dezvoltam mult mai incet, corpurile

noastre continuand sa creasca timp de aproape o treime din viata noastra.

Creierul nostru nu se opreste din crescut niciodata, desi unele celule ale

creierului mor pe masura ce imbatranim sau din cauza lipsei de stimulare,

precum in cazul copiilor neglijati.

4
Desi noi oamenii suntem doar cu 20 de kilograme mai grei decat cimpanzeii,

creierul uman este de 5 ori mai mare decat cel al primatelor echivalente, si nu

doar mai mare, ci si mult mai sofisticat. Cu cat este mai mare cortexul nostru

pre-frontal (partea responsabila pentru relatiile sociale) si cu cat are mai multe

celule, cu atat avem o capacitate mai marita de memorare si intelegere a

trecutului, pentru a planifica viitorul.

Putem sa absorbim mai multa informatie, ceea ce ne face capabili sa invatam

concepte abstracte, sa ne imaginam locuri distante in spatiu si timp fara ca de

fapt sa le vedem.

Mai recent, am dezvoltat constiinta de sine, pe care Richard Passingham o

defineste ca fiind cea care ne da capacitatea de a fi (aproape) simultan

constienti de mintea noastra interioara si de lumea exterioara, datorita vitezei

de procesare a creierului (de ex. putem sa ne plimbam si sa discutam, in timp

ce, in mintea noastra, planificam mental urmatoarea masa )l.

In comunitatile timpurii de vanatori si culegatori, masculii aveau sanse mai

mari sa fie hraniti de catre femelele lor si sa procreeze atunci cand erau

statornici, pentru ca femelele preferau masculii in care puteau sa aiba

incredere si pe care se puteau baza. Astfel cooperarea a ajutat specia sa

supravietuiasca si sa prolifereze.

Clive Broomhall, un zoolog cu anumite vederi controversate, explica cum in

timpul adolescentei, dezvoltam hormoni pentru a promova atractia noastra

catre sexul opus; el vine cu ipoteza ca creierele unor adulti sunt mai putin

receptive la acesti hormoni si, ca rezultat, ei confunda confortul fizic si

5
apropierea nevoilor de procreare cu nevoile lor timpurii de atasament care nu

au fost satisfacute.

El argumenteaza ca apreciereaa sursei acestei probleme poate sa ne ajute sa

intervenim mai eficient pentru a proteja copiii de abuz, furnizand tratament

adecvat agresorilor sexual, cum ar fi terapia care vizeaza istoria lor de

atasament. Oricum, in cautarea noastra de a explica comportamentul si

alegerile de viata, exista un risc de a demoniza oamenii, ceea ce este inutil si

trebuie evitat

Schimbarea tiparelor:

De departe cea mai lunga perioada a existentei umane, comunitatile timpurii

de vanatori si culegatori au avut o proportie de aporximativ patru adulti la

fiecare copil mic. Comparati aceasta cu copiii de azi din clasele de 30 de copii

cu un singur profesor!

Mult mai multi oameni traiesc acum stiluri de viata separate; Bruce Perry a

raportat studii care au aflat ca oamenii neangajati ies rar din casa, iar atunci

cand ies, petrec timpul cu cei de aceeasi varsta si tipologie ca si ei insisi.

Izolarea sociala a dus la cresterea problemelor de sanatate mintala, ce sunt

exacerbate de dependenta de confort obtinut prin stimulente, mai degraba

decat prin oameni. Corpurile si mintile noastre au nevoie de placere si, in

absenta relatiilor satisfacatoare, ne obliga sa cautam confort oriunde il putem

obtine. John Bowlby a vorbit de cercetarea lui Harlow asupra maimutelor

carora lise dadea de ales intre a merge la o papusa din sarma pentru

mancare sau la o papusa moale pentru confort. Puteti ghici ce au ales? A

6
doua, desigur! In cercetarea rezilientei, Robbie Gilligan gaseste relatiile

suportive ca fiind cruciale pentru starea de bine si stima de sine.

Atasament si memorie

Fiind stabilita nevoia umana de confort si ingrijire, ajung la atasament. Cand

copiii s epot baza pe parinti ca raspund, ei invata sa faca fata sentmentelor

lor. Copiii mici cu varste intre 6-18 luni sunt in mod special vulnerabili, fiind in

intregime dependenti de disponibilitatea emotionala a parintelui pentru a

castiga simtul predictibilitatii, care se compromite prin neglijare. Capacitatea

copiilor de a “spravietui si inflori” depinde de calitatea ingrijrii lor timpurii, un

subiect deja dezvoltat de catre Richard Bowlby. Haideti sa luam in

considerare cum se dezvolta memoria: Bruce Perry explica faptul ca se poate

sa fie nevoie de 400 de repetari ale unui tipar, (cum ar fi mama care atinge

nasul ei si al bebelusului in timp ce zice cuvantul “nas”) pentru a forma un

model care creeaza o amintire. Odata formata, amintirea este setata, astfel

incat doar o repetare din 400 este necesara pentru a o intari, ceea ce este

foarte bine, in caz contrar ar trebui sa citim instructiuni ca sa aflam cum sa

facem orice, cum ar fi sa ne spalam pe dinti, sa gasim drumul pana la

magazinul de langa si asa mai departe!

Semnificatia acestui lucru este ca si dupa mutarea intr-un loc sigur, copilul al

carui parinte l-a speriat incontinuu, va continua sa astepte pericolul. Mult

dupa mutarea lui in ingrijire sigura, noul parinte poate sa-i dea copilului 399

de afirmatii blande, insa o singura remonstrration poate intari un tipar pe care

copilul a ajuns sa il astepte.

7
Cand suntem stresati cautam sa controlam, dar traujma “interfereaza cu

abilitatea de a gandi clar, intrucat modalitatile obisnuite ale partilor creierului

de a impartasi informatia se blocheaza. Nivelul inalt de cortizol, stimulat de

catre anxietate si trauma afecteaza de asemenea si copiii nenascuti” (Sue

Johnston 2000) la fel si cocktail-urile de droguri, alcool si tutun, ce sunt in

mod special toxice pentru fat (Rene Phillips 2004).

Consecintele traumei

Mamele sunt pre-programate sa se indragosteasca de copiii lor, cu conditia

sa fi experimentat ele insele suficienta ingrijire. Nils Bergman din Kangaroo

Care, promoveaza contactul piele pe piele a bebelusilor cu mamele lor. Daca

acest lucru are loc in prima ora dupa nastere, copiii cresc mai sanatosi si mai

siguri. Daniel Stern (1990) a observat ca fetele inexpresive ale mamelor cu

depresie severa ii supara foarte tare pe bebelusi, afectand capacitatea lor de

a se calma singuri sau devenind blocati in sentimentul de “alarma” (Colin

Trevarthen 2006). Pentru a recupera insecuritatea, invatam sa pretindem ca

lucrurile nu ne afecteaza prea mult. Totusi Martin Teicher (2006) a studiat

copii cu varsta de 3 ani care au suferit abuz verbal extensiv. El i-a urmarit din

nou la 3 ani. Cu toate ca au fost mutati in ingrijire mai sigura, schimbarile din

structura creierului cauzate de abuz erau inca acolo zece ani mai tarziu!

Neglijarea si trauma cauzeaza subdezvoltarea corpului calos care conecteaza

emisferele stanga si dreapta, iar acest lucru face ca unii copii sa fie “blocati”

intr-o emisfera.

8
Stadii pierdute in dezvoltare

In continuare o sa descriu cum explic parintilor maternali si adoptivi

experientele pe care cel mai probabil copiii le-au pierdut in timpul celor cinci

stadii cheie ale atasamentului. Aceasta ii ajuta sa recunoasca nivelurile la

care copiii lor se presinta si sa suplimenteze stadille de dezvoltare care au

fost pierdute anterior.

Primul stadiu al atasamentului este oglindirea, in care parintii amplifica

afectul copilului. Putem replica aceasta prin contact vizual in timp ce ne

distram, aratand interes profund pentru sentimentele copilului, prin

conversatie si joc.

Al doilea stadiu al ataasamentului este invatarea cauzei si efectului si cere

rabdare din partea parintilor ai caror copii mai mari pot sa fie blocati la un

stadiu emotional corespunzator unei varste mult mai mici, de ex sa arate

fascinatie si sa se prosteasca cu obiecte.

In al treilea stadiu copilul cauta asigurare si incurajare de la parintele sau,

pentru a explora. Copiii care evita contactul fizic pierd bucuria reconectarii.

Jocul ii ajuta sa exploreze separarea si reconectarea.

Al patrulea stadiu priveste invatarea limitelor. Odata ce copiii sunt mobili,

mamele trebuie sa ii sociallizeze si sa ii tina in siguranta. Allan Schore a

observat ca mamele spun “Nu!” in medie de 140 ori pe zi, afundandu-si copiii

in rusine. Pentru catrebuie sa invatam ce este si ce nu este acceptabil social,

acest proces este esential, insa o mama care ofera ingrijire, explica si asigura

copilul, care is corecteaza comportamenul pentru a ii face pe plac. Atunci,

cand nu are loc nici o re-acordare , rusinea devine caustica. Peter Fonagy ii

9
sfatuieste pe parinti sa explice lucrurile cat mai mult posibil pentru a-i ajuta pe

copii sa invete empatia. In joc, folosind marionete, papusi, eo exploreaza

regulile, ce simt fata de ele si moduri in care pot sa castige aprobarea.

Al cincilea stadiu al atasamentului consta in folosirea de catre copil a

experientei sale de ingrijire pentru a pastra in minte pe mama sa atunci cand

ea nu este prezenta fizic. Unii copii folosesc o jucarie sau un material preferat,

ca “obiect tranzitional”, un termen propus de catre Winnicott, Mirosul familiar

al obiectului asigura copilul anxios, pentru care separarea este stresanta. In

joc, copii pot fi incurajati sa incerce roluri variate pentru a-i ajuta sa vada

lumea lor din alte puncte de vedere. Jocul de inggrijire cu materiale murdare,

ca nisipul , apa, lutul, aluatul, spuma de ras, amidonul, este de asemenea

folositor pentru a lucra cu stresul. Un mod de a ajuta copiii sa recunoasca

faptul ca noi toti impartasim aceleasi sentimente este de a cladi un vulcan din

lut si a pune etichete pe pietrele sale cu sentimente cu care toti avem

legatura. Vor fi mai multe idei si explicatii in cartea si pachetul de training

‘Communicating with Children’ pe care le-am scris impreuna cu o colega,

Mary Corrigan, si vor fi publicate primavara viitoare.

In plus, scriu o alta carte : Moore, J. “Stories and Drama with Adoptive and

Foster Families”, care sper ca va fi publicata de catre BAAF (Asociatia

Britanica pentru Adoptii si Asistenta Maternala) anul care vine.

Crearea de povesti:

Scriu povesti care se adreseaza problemelor cu care se lupta copiii. Le fac

scurte, pentru ca anxietatea interfereaza cu concentrarea. Scopul meu este

1
sa prezint copiilor limbajul “sentimentelor” pe care multi il reprima, prin

ilustrarea dilemelor personajelor cu care copilul are sanse sa se identifice,

Copiii absorb mesajele care au rezonanta pentru ei, dar pentru ca este “doar

o poveste” nu pot sa dea la o parte pe cele care nu au. Magia este in mod

special folositoare pentru distractie si invita la expansiunea imaginatiei, pana

in momentul in care ei pot folosi modalitati mai avansate de solutionare.

Actionand ca un erou, copiii descopera puterea de a aduce rezultatele dorite,

fiind incurajati de faptul ca abilitatile sociale folosite pentru solutionarea

problemelor in context fictional sunt transferabile in situatii reale de viata.

Copiii deseori au nevoie de ajutor pentru a distinge fantezia de realitate, realul

de nereal. Eu sunt de parere ca situarea povestilor in fantezie, istorie sau alta

parte a lumii ajuta prin acordarea distantei fictionale, dand distanta atunci

cand viata reala a fost inspaimantatoare. Pentru copiii care au fost tinuti

inchisi in dormitorul lor ore intregi si poate abuzati sexual, cadrul real poate fi

prea direct si poate declansa amintiri traumatice. Cu toate acestea, in contest

fictional, un copil is poate permite sa se lase “salvat”. De la descoperirea

luxului prieteniei suportive, copilul poate deveni eroul, un rol pe care, in alte

conditii, copilul poate sa il perceapa ca nerealist.

Consider ca, in general, copiii ii ghideaza pe adultii receptivi catre contextele

pe care ei le prefera.

Cadre fictionale pentru crearea de povesti

Fantezie:

Castel cu personaje regale, gardieni, sant cu apa, donjon; vrajitori, vrajitoare

1
Ocean, cu sirene, rechini, balene, o caracatita prinsa in coral;

O nava de pirati, navigand prin furtuni, vizitand insule de contraste;

Desert; camile, calatorii pe covorul magic, imblanzitor de serpi, furtuni de

nisip;

Ferma sau padure in care animalele pot vorbi – cine vrea sa conduca?

Basme care duc oamenii in locuri neasteptate;

Avion / elicopter: deturnare; uragan, dificultati ale pasagerilor

Scene de razboi/batalie din trecut sau viitor – razboiul stelelor, superputeri;

Poveste din spatiu / cu extraterestri in care eroul are o serie de misiuni;

Dinozauri – carnivori, vegetariani, soparle – cine supravietuieste?

Jungla, safari, regiuni indepartate, animale salbatice, amenintate de

dezvoltarea urbana

Circ – clovn care nu poate sa rada, animale, accident de trapez

Real:

Spital, operatie chirurgicala, doctor/asistenta medical, veterinar, pacient;

Scoala – incidente in curtea scolii si in clasa

Mutari; camionul de mobila – imapctul schimbarii

Cumparaturi – supermarket, haine, jucarii, clienti diferiti

Gara/aeroport/statie de taxi/statie de autobuz; circa de politie

Pista pentru curse de masini - accident – cum e reparata masina?

Bazin de inot; evenimente sportive – cine ia premiul si de ce

Par c, picnic, mancaruri neobisnuite, cineva se pierde si este speriat

Zile de nastere, Craciun; cadouri

1
studiu de caz: Danielle

In continuare o sa va spun despre Danielle, care avea 11 ani cand lucram cu

ea. Era cea mai mare din trei surori care fusesere neglijate si abuzate sexual

si fizic de catre tatal lor cu dizabilitati de invatare. Danielle se mutase de cel

putin 18 ori, zece sau mai multe ori cu parintii ei si 8 plasamente maternale.

In copilaria mica, Danielle fusese apucata de gat si aruncata de perete. S-a

hranit pe ea si pe surorile ei din resturi din cosurile de gunoi. Dosarul detalia

incidente in care Danielle in varsta de 6 ani era batuta de tata

Dezvoltarea ei era intarziata, probabil afectata de catre abuzul de alcool al

parintilor ei. Cu ceva ani in urma celor de aceeasi varsta cu ea din punct de

vedere emotional si social, acum ea era separata de surorile ei, fiecare fiind in

plasament maternal de lunga durata. Extremele comportamtentului ei indicau

un tipar de atasament dezorganizat.

Danielle aratase foarte multa furie legata de modul in care o tratatse tatal ei.

De asemenea ea refuza sa recunoasca poza mamei ei biologice. Mi s-a cerut

sa o ajut pe Danielle sa inteleaga si sa proceseze evenimentele ei de viata cu

scopul ca ea sa construiasca atasamente mai sanatoase. In prima noastra

sesiune i-am aratat jucariile si materialele creative care umpleau portbagajul

dar ea nu le-a data atentie, alegand in loc sa joace jocuri de carti pentru copii

intre 3 si 5 ani. Obligata sa controleze, ea insela pentru a castiga,

ascunzandu-si insecuritatea profunda si neputinta.

1
In a doua saptamana, Danielleafost de acord sa picteze si sa lucreze cu lut.

Acesta este un exemplu al modului cum folosesc Corporalitatea, Proiectia si

Rolul. Danielle a pictat imaginea unui caine, apoi a sarit prin camera, ca un

caine (acesta era joc corporal caracteristic unui copil mic). Am intrebat daca

acest caine avea nevoie de companie. Ea a adaugat un iepure la desenul sau

si apoi am modelat aceste personaje din lut (joc proiectiv). Danielle a declarat

prieteni pe cele doua creaturi, iar eu am sugerat ca poate ca iepurele si

cainele au trecut prin momente bune si rele impreuna. Danielle a aprobat din

cap cu entuziasm. Aceste doua personaje pareau sa reprezinte parti din

Danielle – era cainele zglobiu pe care uneori il lua valul si iepurele timid,

vigilent si gata sa fuga. Am incurajat-o pe Danielle sa creeze o poveste, dar

invitatia de a dezvolta un joc de rol s-a dovedit prea provocatoare atat de

curand, insa ea a fost de acord sa scriu o poveste pentru ea despre aventurile

Cainelui si ale Iepurelui, care se asemanau cu ale ei.

Povestea lui Rascal si a lui Hunter

A fost odată ca niciodată un câine pe nume Rascal şi un iepure pe nume

Hunter. Rascal şi Hunter erau prieteni buni de o viaţă, ajutându-se când

lucrurile mergeau rău, ca atunci când Hunter a fost urmărită şi muşcată de

tatăl ei, un iepure rău, cu un temperament urât. Sau ca atunci când mama lui

Rascal nu se mai putea opri din plâns – lui Rascal îi era îngrozitor de foame

dar nu era pic de mâncare pe alee, mama lui fiind prea tristă şi bolnavă ca să-

i caute ceva de mâncare. Într-o zi, Rascal şi Hunter au plecat de acasă să

caute ceva bun de mâncare şi un loc mai bun în care să locuiască. Au hoinărit

1
pe străzi şi în unele zile se udau până la piele, dar nimeni nu avea grija să-i

usuce şi nu îi încălzea. Au mers cu barca prin multe furtuni. Barca s-a legănat

şi piraţii au sărit în ea. Piraţii le-au spus câinelui şi iepurelui: “Puteţi fi sclavii

noştri.”

Rascal şi Hunter nu i-au plăcut pe piraţi şi cu siguranţă că nu voiau să fie

scalvii lor. Aşa că Rascal a sărit curajos peste bord şi l-a cărat pe Hunter în

spate până la mal. (Din fericire, piraţii nu ştiau să înoate.)

Când au ajuns la ţărm erau îngheţaţi şi mureau de foame. Un băieţel i-a văzut

şi le.a spus părinţilor. I-au luat pe Rascal şi Hunter la ei acasă şi i-au uscat în

faţa focului, care era ca o binecuvântare. Problema era că, copiii voiau să se

joace cu ei neîncetat. Ţipau mereu, le plăcea să-l tragă pe Rascal de coadă

sau să-i frece blana moale a lui Hunter în sens invers. Supăraţi, Rascal şi

Hunter s-au hotărât să plece şi să găsească altă casă S-au furişat afară în

timpul nopţii. Era frig şi îngheţ. Rascal a alunecat într-o băltoacă de noroi,

când a alergat de-a lungul străzii încercând să evite o maşină, şi a ajuns în

nişte mărăcini. Cu răbdare, Hunter a cules toţi mărăcinii şi spinii din blana lui

Rascal. În apropiere era o casă unde locuia o bătrânică. Fiindcă nu putea să

doarmă, a ieşit la o plimbare. Bătrânica a văzut-o pe Hunter ajutându-l pe

Rascal. O, săracii de voi! a spus şi i-a invitat acasă la ea.I-a hrănit cu tocăniţa

care i-a rămas, în faţa focului. Fericire! Un loc drăguţ unde să se odihnească.

Din nefericire, după câteva săptămâni bătrânica a murit. Rascal şi Hunter au

fost foarte supăraţi. Dar bătrânica făcuse un testament în care îi cerea familiei

fiicei ei să aibă grijă de prietenii ei, căţelul şi iepurele. Rascal şi Hunter s-au

mutat la noua lor familie. Aici aveau un căţeluş şi găini cu care să se joace.

1
Câteodată Rascal se lăsa purtat de val şi fugărea găinile, şi Hunter trebuia să-i

amintească să fie bun cu ele, altfel nu aveau să mai facă ouă. Vedeţi voi, de

acum li se acrise lui Hunter şi Rascal să se mute aşa de des. Voiau să

rămână, findcă erau îngrijiţi atât de bine. Şi-au făcut prieteni şi ajutau ici şi

colo. Rascal îl ajuta pe vecinul cel orb să meargă la magazine şi Hunter îi lăsa

pe copii să o îmbrace în iepuraş de Paşte. Aşa că fiecare era folositor. Au trăit

mulţumiţi împreună in aceasta familie până la sfârşitul zilelor.

Raspunsul lui Danielle

Auzind povestea, Danielle a recunoscut ca iepurele si cainele aratau mult

curaj, ceea ce a incurajat-o pe ea sa vorbeasca despre cum era persecutata

la scoala si cum avea putini prieteni pe care sa se bazeze. A pictat imagini cu

curcubee si a spus o poveste despre soare si ploaie (metafore ale suisurilor si

coborasurilor vietii). In povestea ei au fost gasiti bani intr-o oala in partea

cealalta a curcubeului (un simbol al sperantei). Am desenat o harta a vietii si a

caselor in care Danielle traise de cand se nascuse. A fost descumpanita de

aceasta reprezentare vizuala a atator dati in care se mutase. In selectarea

jucariiilor pentru reprezentarea parintilor si ingrijitorilor ei, a politistilor,

judecatorului si asistentilor social, Danielle a ales un vrajitor pentru tatal ei si

si-a amintit cat de inspaimantata fusese. Auzind descrierea mea despre ce se

intamplase (luata din dosarul ei) a ajutat-o sa ii valideze furia. Desi era

suparata, Danielle s-a simti mai bine realizand cat de curajoasa fusese si,

pentru prima data, a cerut o imbratisare de la mama sa adoptiva. Dupa

aceasta, ca o modalitate de a revizita povestea vietii, am folosit un “joc de

apa” in care apa reprezinta iubirea care curge pana cand este blocata de

1
suferinta (folosesc straturi de banda pe post de “piele care sufera”), ce a

ajutat-o pe Danielle sa vada ca este mai greu sa dai sau sa primesti “iubire”

atunci cand este la propriu inchisa in carafa care reprezinta adultul sau in

cupa care reprezinta copilul.

Danielle isi amintea lupta continua intre frati in plasamentul maternal in care

fusese inainte si cat de nefericita fusese. Acum se simtea razbunata pentru ca

avusese curajul sa ceara sa fie plasata separat. Am facut modele din lut

pentru parintii ei si le-am calcat in picioare, exprimand impreuna cat de

furioasa se simtea pentru modul in care suferise. In urmatoarea sesiune,

Danielle i-a cerut mamei sale maternale sa reciteasca povestea ei de viata.

Intr-o pictura comuna, pe o inima din mai multe straturi, a scris TATA, iar

acum era capabila sa ii priveasca poza fara sa se infioare.

Am adus haine pentru costumat. Danielle, care iubea dansul si gimnastica, a

fost fermecata. Am jucat Vrajitorul din Oz. Ea a luat rolul lui Dorothy si a

distribuit asistenta maternala in rolul Leului si pe mine in cel al Omului de

Tinichea. Ne-a pus sa fugim si sa ne ascundem de vrajitoare, dar apoi ne-am

blocat. Jucand Omul de Tinichea, am protestat spunand ca daca vom

continua sa ne ascundem, nu vom ajunge niciodata in Oz. Asa ca am facut un

plan sa ne strecuram pe langa vrajitoare (papusa) si sa o surprindem strigand

la unison. Danielle, ca Dorothy, a declarat ca planul a functionat! Am ajuns la

palatul Vrajitorului si am stat la coada sa ne spunem cererile: (Dorothy vroia

sa gaseasca drumul spre casa; Omul de Tinichea vroia o inima si

sperietoarea un creier. Danielle s-a oferit voluntar pentru a fi vocea Vrajitorului

si (cu minim de impulsionare) a zis pe rand fiecarui personaj “Ai deja ce ai

1
nevoie (creier, inima, etc.)- ai doar nevoie sa gandesti singur. Viitorul este in

mainile tale!”

Am jucat povestea Albei ca Zapda. Lui Danielle i-a placut sa fie salvata de

catre asistenta samaternala in rolul Printului , fiind de acord ca se vor casatori

si vor trai fericiti poana la adanci batraneti.

Atunci cand joaca aceste povesti, copiii vad potentialul de transformare adus

in viata reala, intrucat jocul este practica, o repetitie pentru viata.

Dupa cateva saptamani de la aceasta interventie un profesor care a observat

cat de diferit se purta Danielle, i-a spus asistentei sale maternale: “Inainte

mergea cu privirea in jos, acum pare mai increzatoare, ca si cum ar fi mandra

de ea!”

Succesul acestei interventii depinde de angajamentul asistetului maternal.

Ingrijitoarea lui Danielle s-a implicat cu energie, caldura si entuziasm,

permitandu-si sa se costumeze, facand jocul pe parcurs si incurajand-o

constant.

De la a-i fi frica de jocul care cerea folosirea imaginatiei, Danielle a inceput sa

isi reconstruiasca identitatea ca un erou care a supravietuit la tot felul de

adversitati. Ea a facut experimente cu o varietate larga de materiale incluzand

jucarii, vopsele, lut, marionete si costumatii. Aceste materiale senzoriale

actioneaza ca stimuli, accesand centrul din creier care declanseaza

raspunsuri emotionale, trecand eficient de cortexul rational care, altfel, ar

putea sa ii blocheze, Danielle a devenit mult mai increzatoare in a cere ajutor

– un indicator al simtului ei de siguranta mai mare in relatiile sale cu familia sa

maternala.

1
Drama: lucru autobiografic:

Am dezvoltat un model “Teatrul Atasamentului” care implica parintii in jucarea

piesei istoriei de viata a copilului – vezi referintele pentru o descriere mai

detaliata. Piesa poate avea un scenariu scris sau poate fi improvizata si este

o experienta senzoriala care implica fizic retrairea unor secvente din trecut,

dcar se petrece intr-o capsula scurta de timp, poate 20 de minute. Copiii sunt

linistiti de realizarea faptului ca va exista un sfarsit fericit al povestii lor, care le

arata ce eroi sunt. In primul rand, copiii trebuie sa stie principalele intamplari

si motivele deciziilor, chiar daca nu le inteleg complet Copiii sunt deseori

curiosi sa afle mai multe detalii atunci cand sunt incurajati sa realizeze ca

piesa este despre cat de curajosi au fost ei in situatii foarte dificile si ii ajute sa

nu se mai invinovateasca din cauza unor evenimente asupra carora ei

descopera ca nu au avut nici o influenta.

Copiii pot fi pregatiti prin crearea de povesti din lucrul cu arta, colaj, lut, etc

In functie de varsta, stadiul si personalitatea lor, exista mai multe moduri in

care ei pot participa, cum ar fi desenarea posterelor si a biletelor, construirea

recuzitei – ca “tigari”, inregistrarea actiunii pe telefoanele lor sau asigurarea

muzicii. Unii copii prefera sa priveasca. Altii sunt nerabdatori sa ia parte “pe

scena” sau se altura pe parcurs, poate pentru a salva copilul (papusa

reprezentandu-i pe ei)

Cele mai multe piese au in jur de zece scene si dureaza aproximativ 20 de

minute.Dupa aceea, in rolul parintelui biologic ii invit pe parinti si copii sa imi

ceara sa explic de ce am facut ce am facut si a condus la mutarea lor in

asistenta. Apoi cer parintilor adoptivi sau asistentilor maternali sa descrie cum

1
ar fi fost viata lor daca copilul se nastea in familia lor si sugerez modalitati de

a suplimenta ingrijirea pierduta. Cu copii mai mici care se conecteaza mai

bine cu moduri fictionale de explorare a istoriei de viata, pot utiliza cadrul unei

scoli sau a unui magazin pentru a le arata cum erau tratati si sa-i ajt sa decida

ce fel de ingrijire prefera

exemplu de caz: Drama ca practica pentru viata

Drama este cu adevarat folositoare pemtru repetitii pentru situatii dificile.

Atunci cand copiii trebuie sa se obisnuiasca permanent cu diferite conditii in

viata lor, ei se lupta sa stie ce se cere de la ei Toate aceste schimbari

afecteaza memoria lor procedurala (sau “pilotul automat”), pe care ne bazam

ca sa nu ne gandim constient la tot ceea ce facem. In scoala copiii neglijati se

lupta sa inteleaga sarcinile si regulilel sociale implicate in sustinerea relatiilor.

Jucarea scenariilor da ocazia pentru a incerca diferite strategii si modalitati de

relationare si astfel de a afla ce este acceptabil si ce nu. Un exemplu este Tia,

in varsta de 6 ani, adoptata, cu un trecut de neglijare si abuz sexual, cu

dificultati la scoala. Sub directionarea ei, am construit “o clasa de scoala”

pentru drama ei, “Punerea la punct”

Punerea la punct

Într-o zi, la şcoală, o fetiţă pe nume May a întrebat-o pe

dna profesoară:

- Domişoara profesoară, noi facem ceva?

Profesoara i-a răspuns supărată:

2
 - Nici măcar nu ai început! şi i-a spus unui alt copil: Poţi să iei o pauză.

Era bună cu fetiţa aceea, despre care spunea că muncea din greu şi merita

ca numele să-i fie scris pe tabla cu feţe zâmbitoare.

Profesoara a crezut că May a început târziu fiindcă ea nu era atentă. Ea

spusese:

- Faceţi ceva de Crăciun.

- Am făcut un ursuleţ de pluş, a raspuns May.

Dar profesoara a spus:

- Asta nu e legat de Craciun. Uite ce bine a făcut fetiţa asta. Poate că o

să-i scriu numele din nou pe table cu feţe zâmbitoare.

Apoi profesoara i-a spus celeilalte fetiţe:

- Poţi face ce vrei tu.

May a observat că nu poate face nimic corect. Profesoara a avertizat-o:

- Dacă nu asculţi şi nu vei face ce-ţi spun vei ajunge din nou în clasa I.

Ea s-a purtat urat cu May şi până la urmă a trimis-o pe May în clasa I.

Profesoara de acolo a pus-o la punct peprofesoara din Anul II:

- May este aici. Plânge, iar tu te-ai purtat groaznic cu ea.

May a fost mulţumită că profesoara de la clasa I era mai drăguţă şi i-a luat

apărarea. May a rămas acolo toată ziua.

Ce a ajutat?

Tia a luat rolull profesoarei si mi-a aratat cum a fost tratata la scoala. Mi-a dat

rolul elevei, May, ceea ce mi-a dat ocazia sa exprim resentimentul pe care

banuiam ca Tia l-a simtit fata de catde dificil era sa le faca pe plac

2
profesorilor. In piesa am fost continuu admonestata pentru ca “nu ascultam”

sau nuimi faceam treaba si am fost in pozitia in care nu eram capabila sa

castig aprobarea. De fapt , comparandu-ma atat de nefavorabil cu o alta

eleva (mama adoptiva), profesoara (Tia) parea sa incerce sa ma faca sa imi

fie rusine. Ea ii spune lui Mia ca merita sa fie pusa la punct pentru ca nu

pricepea instructiunile si pentru ca era inceata in indeplinirea sarcinilor.

Protestele mele ca nici un copil nu ar trebui sa fie tratat asa au fost ignorate,

in timp ce Tia savura sentimentul de putere, tratand-o pe May (eu) la fel cum

ea, Tia, fusese tratata.

Pentru scurt timp am oprit piesa ca sa discutam ce ar trebui sa se intample

cu copiii atunci cand profesorii sunt rai. Tia nu a stiut imediat raspunsul dar a

fost in stare sa reflecteze asupra optiunilor prezentate de mine si de mama sa

adoptiva. Astfel, atunci cand actiunea a fost reluata, ca profesoara a decis ca

eleva va merge in alta clasa, ceea ce i-a dat ocazia sa jace pe “profesoara

buna” care instruieste “profesoara rea” sa isi schimbe felul in care se poarta.

Treptat, prin intermediul jocului si realizand cat de ingrozita era mama sa

adoptiva din discutia ulterioara despre ce se poate intampla in scoala, Tia a

putut sa relizeze ca avea nevoie de mai mult suport si intelegere din partea

profesorilor decta ceea ce primea.

Jocul de-a ceva aduce distractie, permitand copiilor sa experimenteze

confortul pe care il doresc atat de mult, dar pe care nu le este usor sa il ceara.

Incercand alte modalitati de a fi, ii ajuta sa recupereze ingrijirea pe care au

pierdut-o, cu reflectii empaticedin partea adultului, replicand oglindirea intre

2
mama si bebelusii sai in saptamanile timpurii de viata. Apoi am experimentat

si practicat comportament acceptabil social, intr-o piesa numita “Invatand sa

cooperam”.

Invatand sa cooperam

A fost odată ca niciodată un Înger care avea grijă de o

Zână. Văzând un pirat apropiindu-se, Îngerul a strigat:

- Unde-i zâna mea frumoasă?

Piratul a ajuns primul la zână şi i-a spus:

- O să-ţi iau bagheta magică.

Zâna a făcut o vrajă şi i-a spus:

- O să te transform înr-o broască.

Broasca a orăcăit, plângându-se de cât de rece era lacul în care a

aterizat:

- Urăsc frigul! a spus.

Zâna a spus:

- Trebuia să te fi gândit la asta înainte să încerci

să-mi iei bagheta magică. Vei fi bun dacă te voi

transforma din nou în pirat? l-a întrebat frumos.

- Voi încerca, a promis broasca.

Zâna a făcut o vrajă să-l transforme din nou în pirat.

- Dar cum să fiu bun? a întrebat. Care sunt regulile?

Zâna i-a spus să găteacă cina, să ajute la curăţenie şi să fie drăguţ. Piratul

nu ştia să gatească, aşa că Îngerul i-a arătat cum să facă crochete din pui

2
 şi cartofi prăjiţi. Apoi, i-a arătat cum să dea cu aspiratorul. Piratul se tot

plângea că nu-i placea munca asta şi că nu era obişnuit cu ea.

- Tot timpul se plânge, a spus Îngerul.

- Ţi-am spus să fii bun, i-a spus Zâna.

- Dar cum? a întrebat piratul.

- Încearcă să mergi frumos, i-a spus Zâna.

Piratul se tot lovea de Înger, care spunea: Au! Piratul tot spunea:

- N-am fost eu!

Zâna nu ştia pe cine să creadă. Până la urmă, Zâna şi Îngerul

l-au făcut pe pirat să meargă drept şi l-au dus la patinoar,

unde l-au învăţat să patineze. Piratul a început să înveţe cum

să fie bun fiindcă Zâna i-a dat un exemplu atât de bun! Zâna

şi-a răsucit bagheta din nou şi l-a transformat pe pirat într-o

altă zână, ca şi ea. Au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, cel puţin atunci

când nu se certau.

Cum a ajutat-o pe Tia piesa:

In familia ei adoptiva noua, lui Tia I se parea dificil sa stie cum sa “sa fie” si ce

se cerea de la ea. Neglijarea si toate schimbarile din viata ei au facut sa fie

greu sa isi aminteasca toate regulile. Tia a ales rolul “Zanei” si i-a dat mamei

sale rolul “Ingerului”, asa ca eu am luat rolul “Piratului” pentru a demonstra cat

de incurcata poate fi viata pentru cineva care nu stie regulile. In rolul

nefericitului de pirat, eu ma loveam neindemanatic de oameni, m-am purtat

2
nepoliticos si arogant, ca si cum nu as fi fost constienta de politeturile sociale

si nu as fi stiut cum sa fiu “draguta”.

In concordanta, povestea il arata pe “Pirat” cautand sa se protejeze pentru a

nu “fi pus la punct”, de la refuzul de a isi recunoaste greselile pana la a se lovi

de “Inger”. Acest lucru apus-o pe “Zana” intr-o pozitie dificila, asemanatoare

cu cea de care se lovesc in mod tipic parintii care nu stiu care dintre frati este

responsabil atunci cand fiecare il invinovateste pe celalalt. ‘Piratul’ a

continuat sa ii ceara “Zanei” (Tia) sa explice cum ar trebui el sa se “schimbe”,

cerandu-i sa demonstreze moduri de comportament intr-o maniera

acceptabila social. Tia a descoperit ca totusi stia cele mai multe dintre

reguliele sociale si manierele care erau asteptate de la ea. Responsabilizata,

ea a inceput sa fie mai cooperanta in joc cu sara ei

Octombrie 2010, Joan Moore – joanmoore@ntlworld.com

2
Referinte:

Axline, V. (1947) Dibs in search of self

Bergman N., Anderson G., Moore E. and Hepworth J. (2003) ‘Early skin to skin
contact for mothers and their healthy newborn infants’, Cochrane Library, April 03,
Oxford
Bowlby, J. (1988) A Secure Base, London, Routledge

Bowlby J. (1973) Attachment and Loss: Separation anxiety and Anger: Vol II,
London: Hogarth Press

Broomhall, C. (2003) The Eternal Child, London, Penguin

Cozolino, L. (2006) The Neuroscience of Human Relationships: Attachment and the

developing Social Brain, New York/London, Norton

Fonagy, P. and Target, M. (1997) Attachment and Reflective function: Their role in
self organisation. Development and Psychopathology, 9, 679-700

Gilligan, R. (1997) Beyond Permanence? The importance of resilience in child

placement practice and planning, Adoption & Fostering 21:1, pp 12-19

Harlow, HF and Mears (1979) Primate Perspectives, London/New York, John Wiley

Harris-Hendriks, J. Black, D., Kaplan, T.When Father Kills Mother: Guiding Children
Through Trauma and Grief: available from Amazon.co.uk:

Jennings, S. (1992) Dramatherapy with Families Groups and Individuals, London,

Jessica Kingsley

Moore J. (2009) ‘The Theatre of Attachment: Dramatherapy with adoptive and foster
families’, in Jennings S. (ed) Dramatherapy and Social Theatre, London: Routledge

Moore, J. (2006) Theatre of Attachment: using drama to facilitate attachment in

adoption, Journal of Adoption and Fostering, BAAF, Summer 2006

Passingham R. (2008) What is Special about the Human Brain? Oxford: Oxford
University Press

2
Perry B. (2008) The Traumatised Child: Healing brain, mind and body, Conference,
Child Mental Health Centre, London, 14 June 2008

Perry B., Anda R., Felitti V., Bremner D., Walker J., Whitfield C., Dube S. and Giles
W. (2006) The enduring effects of abuse and related adverse experiences in childhood
A convergence of evidence from neurobiology and epidemiology. Eur Arch
Pychiatry, Clinic of Neuroscience 256: 174-186

Perry B. and Szalavitz M. (2005) The Boy who was Raised as a Dog and Other
Stories from a Child Psychiatrist’s Notebook: What traumatized children can teach
us about Loss love and healing, New York, Basic Books

Phillips, R.ed. (2004) Children exposed to Parental Substance Misuse: Implications

for Family Placement. London, BAAF

Schore A. (2006) Affect Dysregulation and Disorders of the Self, London: Norton

Stern, D. (1990) The Interpersonal World of the Infant, New York, Basic Books

Sunderland, M..(2007) Conference on the Impact of Trauma on the developing Brain,

Bedford, March 2007

Teicher, M. et al (2006) Developmental neurobiology of childhood stress and trauma,

Psychiatric Clinic of North America, 25:397-426, vii-viii

Trevarthen, C & Aitken, K.J. (2001) ‘Infant Intersubjectivity: research, theory and
clinical application’ Journal of Child Psychology and Psychiatry vol 42, no 1 pp3-48

Winnicott, D. (1971) Playing and Reality, London, Tavistock Publications