GAVRIIL PREDA

ISTORIA EUROPEI
ŞI
A UNIUNII EUROPENE

1
2
 GAVRIIL PREDA

ISTORIA EUROPEI
ŞI
A UNIUNII EUROPENE

EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PLOIEŞTI

2005

3
Copyright © 2005, Editura Universităţii din Ploieşti
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PREDA, GAVRIIL
Istoria Europei şi a Uniunii Europene/Gavriil Preda. -
Ploieşti: Editura Universităţii din Ploieşti, 2005
Bibliogr.
ISBN 973-713-066-1

94(4/9)
341.217(4)UE

Control ştiinţific:
Prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei
Dr. Aurel Pentelescu

Tehnoredactare computerizată:
Niculina Preda, Violeta Streche
Director editură:
Prof. dr. ing. Iulian Nistor
___________________________________

Editura Universităţii din Ploieşti

Bd. Bucureşti 39, cod 100640
Ploieşti, România
Tel. 0244-57 31 71, Fax. 0244-57 58 47

4
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE.........................................................................................................7
Capitolul 1.........................................................................................................................9
IZVOARELE CIVILIZAŢIEI EUROPENE.....................................................................9
1.1 Europa - mit şi istorie. Coordonate geografice ...........................................................9
1.2 Cultura şi civilizaţia Greciei antice .........................................................................12
1.3 Cultura şi civilizaţia Romei antice ............................................................................23
1.4 Creştinismul ..............................................................................................................28
Capitolul 2.......................................................................................................................33
APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA IDEII DE UNITATE EUROPEANĂ.................................33
2.1 Proiecte privind unitatea europeană până în secolul al XV-lea ................................33
2.2 Ideea unităţii europene în secolele XVI – XVIII ......................................................41
Capitolul 3.......................................................................................................................51
IDEEA UNITĂŢII EUROPENE ÎN SECOLUL AL XIX-lea........................................51
3.1 Ideea unităţii europene în secolul al XIX-lea ...........................................................51
3.2 Idei despre o Europă internaţionalistă.......................................................................59
Capitolul 4......................................................................................................................64
RENAŞTEREA IDEII DE UNITATE EUROPEANĂ...................................................64
4.1 Europa după primul război mondial .........................................................................64
4.2 Proiecte privind unitatea europeană. ........................................................................66
Capitolul 5 ......................................................................................................................77
ISTORIA RĂZBOIULUI RECE ....................................................................................77
5.1 Scurtă privire asupra secolului al XX-lea .................................................................77
5.2 Războiul rece. Definiţie. Etape de evoluţie ..............................................................80
Capitolul 6.......................................................................................................................93
CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ DUPĂ CEL DE AL DOILEA RĂZBOI
MONDIAL .....................................................................................................................93
6.1 Situaţia generală a Europei la sfârşitul celui de al doilea război mondial ................93
6.2 Modele teoretice ale integrării europene ..................................................................94
6.3 Primele organizaţii pentru cooperare europeană (1945 – 1950) ...............................96
6.4 Opţiunea pentru integrarea economică. Comunităţile europene ............................100
6.5 Integrarea politică. Naşterea Uniunii Europene......................................................105
Capitolul 7.....................................................................................................................113
INSTITUŢIILE EUROPENE........................................................................................113
7.1 Comisia Europeană..................................................................................................115
7.2 Parlamentul European ............................................................................................119

5
7.3 Curtea Europeană de Justiţie...................................................................................124
7.4 Consiliul European..................................................................................................126
7.5 Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)................................................128
7.6 Comitetul Economic şi Social (C.E.S.)...................................................................131
7.7 Comitetul Regiunilor (C. R.)...................................................................................133
7.8 Curtea Europeană de Conturi .................................................................................135
7.9 Mediatorul European...............................................................................................137
7.10 Banca Europeană de Investiţii (B.E.I)...................................................................138
7.11 Banca Central Europeană (B.C.E).........................................................................139
7.12 Fondul European de Investiţii (F.E.I) ...................................................................140
7.13 Alte Instituţii şi Organisme Europene ..................................................................140
7.14 Simbolurile Uniunii Europene ..............................................................................143
Capitolul 8.....................................................................................................................146
POLITICI ALE UNIUNII EUROPENE.......................................................................146
Capitolul 9.....................................................................................................................179
ROMÂNIA - PROCESUL DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANĂ...............179
9.1 Asocierea României.................................................................................................179
9.2 Participarea României la viaţa internă a Uniunii Europene ...................................182
9.3 Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană..........................................187
BIBLIOGRAFIE ..........................................................................................................200

6
 CUVÂNT ÎNAINTE

Prezenta lucrare răspunde unei reale nevoi de informare a societăţii

româneşti, mai ales a tinerei generaţii, asupra procesului de integrare
europeană.
Este tot mai evident faptul că integrarea europeană, proces fără
precedent în istoria „bătrânului continent”, necesită un nivel de
cunoaştere şi înţelegere menit să asigure o participare responsabilă a
cetăţenilor la înfăptuirea sa. Complexitatea procesului reclamă o
cunoaşterea temeinică a dimensiunilor sale de manifestare pe diverse
planuri (politic, economic, social, cultural, istoric, ştiinţific, juridic etc.), a
costurilor sociale, a implicaţiilor pentru societatea românească, dar şi
pentru ansamblul comunitar european.
Tânăra generaţie aflată astăzi în sălile de curs este cea care va
participa, uman şi profesional, la procesul de integrare a României în
comunitatea europeană, fiind în egală măsură realizatoarea şi beneficiara
acestuia. Implicarea în deplină cunoştinţă de cauză, presupune înţelegerea
procesului de constituire şi funcţionare a Uniunii Europene. În perspectiva
aderării României la Uniunea Europeană, specialistul român trebuie să
ţină cont în activitatea sa de dificultăţile adaptării societăţii româneşti la
instituţiile europene şi la reglementările care asigură funcţionarea
eficientă a acestora.
În cadrul problematicii cursului, principalele teme se referă la:
izvoarele civilizaţiei europene, apariţia şi evoluţia ideilor referitoare la
unitatea europeană de-a lungul timpului, construcţia europeană realizată
de după cel de al doilea război mondial, instituţiile europene, politicile
europene, precum şi la procesul de aderare a României la Uniunea
Europeană.
După cum era şi firesc, tratarea problematicii începe cu explicarea
izvoarelor civilizaţiei europene, prin intermediul cărora popoarele
continentului au dobândit un mod propriu de a gândi, de a simţi şi de a
acţiona diferit de popoarele aflate pe alte continente.
Un spaţiu larg este acordat în cadrul cursului, abordării unor teme
referitoare la apariţia şi evoluţia ideii de unitate europeană de-a lungul
timpului. În succesiunea lor istorică, fiecare epocă a avut propria
înţelegere asupra continentului, a specificităţii europene, înţelegere care a
întrunit atât elemente de continuitate, cât şi elemente de discontinuitate.

7
Din multitudinea de abordări, atenţia autorului s-a concentrat pe
evidenţierea ideilor care au surprins elementele de unitate ale
continentului din diferite epoci şi evenimente istorice.
O atenţie deosebită s-a acordat analizei evenimentelor şi proceselor
istorice din secolul al XX-lea, secol care a marcat regândirea destinului
european de la confruntare la conlucrare.
Lucrarea se încheie cu analiza instituţiilor care asigură
funcţionarea Uniunii Europene, a politicilor care au demonstrat eficienţa
procesului de integrare, precum şi a drumului parcurs de România într-o
construcţie continentală, căreia, prin destin şi vocaţie, îi aparţine
dintotdeauna.
Abordarea sistematică şi argumentată a aspectelor istorice, politice,
economice, culturale, sociale, juridice etc. privind integrarea europeană
conduce la observaţia că Uniunea Europeană constituie o realitate politică
de necontestat a vremurilor noastre, cu caracter federal, capabilă să
asigure atât conservarea identităţilor naţionale şi culturale, cât şi
bunăstarea şi prosperitatea tuturor locuitorilor Europei. Procesul de
integrare europeană este extrem de complex şi se confruntă cu riscuri care
provin atât din interiorul comunităţii, cât şi din afara acesteia.
Reuşita integrării europene depline necesită timp, imaginaţie,
resurse financiare importante, dar mai ales solidaritate umană şi voinţă
politică. Considerăm ca apariţia acestei lucrări, prin problematica
abordată, analizele şi observaţiile formulate, contribuie la sporirea
cunoaşterii de către studenţi (şi nu numai de către aceştia) a vastului
proces de integrare europeană, cu momentele sale esenţiale de evoluţie.

IOAN CHIPER

8
 Capitolul 1
IZVOARELE CIVILIZAŢIEI EUROPENE
1.1 Europa - mit şi istorie. Coordonate geografice
Antichitatea acoperă o foarte lungă perioadă din istoria omenirii. În
lumea antică, Europa, ca unitate teritorială, nu a avut o individualitate
distinctă, fiind cel mult o expresie geografică care desemna numai o parte
din teritoriul Europei contemporane. Grecii au fost cei care au inventat
cuvântul „Europa”. Conform legendelor greceşti, Europa a fost o frumoasă
prinţesă, fiica regelui Agenor, conducător al oraşului fenician Tyr. Zeus,
îndrăgostit de frumoasa pământeană, s-a preschimbat într-un taur alb care a
răpit-o pe prinţesă. Cei doi au ajuns pe insula Creta unde s-au născut mai
mulţi copii. Unul dintre copii a fost Minos, considerat fondatorul statului
cretan, iar cultura minoică (circa 2600 – 1425 a. Chr.) a constituit primul
leagăn al civilizaţiei europene.
Pentru greci, care erau răspândiţi pe trei continente – Europa, Asia
şi Africa de Nord – cuvântul „Europa” a reprezentat doar o porţiune foarte
restrânsă din teritoriul continentului care poartă astăzi acest nume.
Poetul Hesiod (se presupune că a trăit în a doua jumătate a
secolului al VIII-lea a. Chr.) a folosit prima dată cuvântul Europa pentru a
desemna un teritoriu, probabil, component al Greciei continentale1.
Herodot, în „Istoriile” sale, a descris cele trei părţi ale uscatului
cunoscut de greci în vremea sa: Asia, Libia şi Europa2. Contururile
geografice nu erau clar delimitate de către Herodot, care admitea că Europa
se întinde spre nord dincolo de Dunăre şi spre est până la Don. În general,
s-a vorbit puţin despre Europa în lumea antică greacă şi romană deşi, prin
scrierile lui Strabon, Pliniu ce Bătrân şi ale lui Ptolemeu din Alexandria,
cunoştinţele geografice s-au dezvoltat simţitor. Anticii au creat cuvântul
Europa ce a rezistat de-a lungul timpului, i-au dat un conţinut geografic,
dar nu s-au gândit niciodată la Europa în sensul şi cu cuprinderea pe care i
le atribuim noi astăzi.
Existenţa unor climate diferite, a unor forme de relief diverse
1
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. I, Institutul European, 1997, p. 14.
2
În scrierile antice, prin termenul de „Libia” se înţelegea Africa, din extremitatea de
vest a Egiptului, deşertul saharian şi până la „coloanele lui Hercule” (situate în
strâmtoarea Gibraltar).

9
precum şi lipsa unor limite continentale clar conturate, au contribuit la o
înţelegere relativă, fragmentară şi centrală, în mod deosebit pe dimensiunea
geografică a cuvântului „Europa” de către antici.
Dar conceptul geografic nu a coincis cu aria de extindere a culturii
antice. Grecii s-au răspândit pe trei continente, iar romanii şi-au construit
imperiul în jurul Mării Mediterane. Între conceptul geografic Europa, în
înţelegerea antică şi aria de răspândire a principalelor culturi antice au
existat deosebiri considerabile.

Coordonate geografice
Europa, astăzi, privită din perspectiva imensului bloc terestru
eurasiatic, apare ca un promontoriu al acestuia situat la extremitatea sa
vestică având o formă aproximativ triunghiulară. Europa are o suprafaţa de
10 500 000 km2 şi o populaţie de 720 000 000 locuitori3. Limitele
continentului european sunt: la nord – Oceanul Îngheţat, la sud – Marea
Mediterană, la est Munţii Ural până la Marea Caspică şi la vest Oceanul
Atlantic.
Este un ansamblu terestru de dimensiuni modeste ce reprezintă 7%
din suprafaţa uscatului planetar şi axele sale măsoară 4 000 km de la nord
la sud şi 5 000 de la est la vest (de la munţii Ural la Lisabona). Cu excepţia
zonei polare nordice (6-7% din totalul suprafeţei), continentul european se
află situat în întregime în zona temperată. Datorită faptului că are vecinătăţi
marine la sud, la vest şi la nord, continentul este expus influenţelor
acestora. În sud, Marea Mediterană, Marea Tireniană, Marea Ionică, Marea
Adriatică, Marea Egee şi Marea Neagră scaldă insule şi arhipelaguri şi
despart cele trei spaţii peninsulare: iberic, italic şi grec. La vest, Oceanul
Atlantic înconjoară, cu apele sale, cele mai mari insule ale Europei: Anglia,
Irlanda, Islanda şi Groenlanda, ape ce pătrund prin Marea Nordului, Marea
Baltică, Golful Finic şi Botnic în inima Europei de Nord. În nord, Oceanul
Îngheţat pătrunde prin Marea Barents şi Marea Albă în adâncimea Câmpiei
Ruse. Aceste influenţe determină trei tipuri de climă, de soluri şi de
vegetaţie naturală. Aria influenţei climaterice oceanice cuprinde toate
teritoriile scăldate de Oceanul Atlantic şi prelungirile sale, din nordul
Scandinavei până în Portugalia şi se caracterizează prin precipitaţii
abundente tot timpul anului şi cu mici variaţii de temperatură.
Clima continentală se resimte în Europa centrală şi de Est fiind
caracterizată prin diferenţe mari de temperatură dintre vară (+300 ÷ +350 C)
şi iarna (minus 400 C). Clima mediteraneană cuprinde cea mai mare parte a
Spaniei, Italiei şi Greciei fiind caracterizată prin precipitaţii reduse, veri
călduroase şi ierni blânde.
3
Le Petit Larousse, Nouvelle Edition, 1994, p. 1316.

10
 Diversitatea climaterică, a solurilor şi a formaţiunilor vegetale este
însoţită de o mare varietate a formelor de relief. Continentul european, prin
diversitatea sa de climă, relief şi vegetaţie, reprezintă suportul unui întreg
sistem de relaţii de intercondiţionare care au stat la baza activităţilor
umane, la desfăşurarea evolutivă a vieţii. Teritoriul european a fost scena
pe care s-a desfăşurat, etapă cu etapă, istoria popoarelor sale.
Particularităţile de manifestare ale fiecăruia au rezultat din specificul
naturii locurilor (relief, alcătuirea geologică a substratului, climă,
specificitate hidrografică, vegetaţie, sol, faună etc.), şi din sfera activităţilor
omeneşti (necesitate a amenajării spaţiului în vederea producţiei, realizarea
căilor de comunicaţie, dezvoltarea unor anumite tipuri de activităţi conform
specificului locului etc.).
Grupurile umane, strâns legate de mediu, printr-o profundă
adaptare, nu şi-au părăsit cadrul de viaţă deşi, evident, condiţiile
geografice, climatice, sociale, economice, politice etc. s-au modificat. În
complexa înfrăţire cu natura, omul pământului a găsit mereu infinite
posibilităţi de adaptare, de apărare, de adăpostire, de regrupare şi de reluare
a vieţii. Pentru orice popor vechi teritoriul a devenit o parte integrantă a
existenţei sale. Acesta este sensul adânc al vieţii popoarelor europene, cu
rădăcini comune, cu un fond străvechi de tradiţii rurale, care coboară prin
străbuni până în negura timpului.
Afirmaţia noastră nu doreşte să creeze ideea că aceste caracteristici
se întâlnesc doar la popoarele europene. Legătura organică dintre un
teritoriu şi poporul cale îl locuieşte o lungă perioadă de timp, se manifestă
la toate popoarele vechi de pe orice continent al lumii. Şi în acest sens
facem precizarea că apariţia omului, afirmarea şi dezvoltarea primelor
civilizaţii au avut loc pe alte continente.
Cele mai vechi forme hominide au fost descoperite în Africa, în
ţinutul Afar din Etiopia, fiind cunoscute sub numele de Australopithecus
afarensis şi datează de circa 3 000 000 – 2 000 000 ani.
Homo habilis - reprezintă următoarea verigă în evoluţia
hominizilor şi a apărut cu circa 2 500 000 ani în urmă, urmele sale fiind
descoperite la Oldoway (Tanzania).
În spaţiul european au fost găsite primele forme de hominizi în
Franţa, Spania şi România. Denumit Homo erectus, reprezintă un hominid
mai evoluat, cunoscător al focului şi al unor tehnici diverse de realizare a
uneltelor, fiind atestat în urmă cu circa 1 800 000 de ani în urmă4. Aşadar,
leagănul apariţiei omului nu se găseşte în Europa, ci în Africa. Primii

4
Apud L. Roşu, Treptele antropogenezei. Mic dicţionar al oamenilor fosili, Bucureşti,
1987, p. 6 – 10, 30 – 31, 73 – 76; L. Bârzu, Paradisul pierdut. O istorie a societăţilor
primitive, Bucureşti, 1993, p. 7 – 12.

11
oameni care au venit să se stabilească pe continentul european erau din
Africa sau din Orientul Apropiat. Despre lunga perioadă de timp dintre
apariţia şi evoluţia primilor hominizi de pe continentul european şi omul
modern (Homo sapiens sapiens), nu se ştiu foarte multe. Cunoaşterea
acestor epoci este lacunară, datele furnizând o imagine discontinuă în timp.
Explicaţia o găsim în faptul că majoritatea studiilor s-au axat pe
reminiscenţelor lăsate de Homo erectus şi ale omului de Neanderthal (circa
100 000 de ani în urmă).
Pe parcursul preistoriei, în Europa nu a luat naştere nici una din
formele de civilizaţie deoarece continentul european nu oferă o arie
omogenă de dezvoltare umană pentru că, în timp ce lumea mediteraneană
era puternic influenţată de civilizaţia Orientului Apropiat, zona dunăreană
şi zona coastelor Atlanticului erau total diferite. Primele civilizaţii, trăind în
oraşe mari fortificate, practicând cultivarea cerealelor şi creşterea
animalelor domestice au apărut în Orientul Apropiat, în ţări precum
Palestina, Irak, Iran, Siria, podişul Anatolia.
De asemenea, grupurile umane care au populat spaţiul european
dintre Oceanul Atlantic şi Marea Caspică, pe de o parte şi Marea
Mediterană şi bazinul baltic pe de altă parte, începând cu sfârşitul
mileniului III a. Chr. şi primele două secole din mileniul II a Chr., aparţin
prin modul de viaţă, complexul de tehnici utilizate, practici simbolice,
origine etnică şi limbă marii familiei a popoarelor indo-europene. Ca
strămoş comun al majorităţilor etniilor care s-au dezvoltat în Europa, în
Iran şi pe subcontinentul indian, indo-europenii nu au lăsat posteriorităţii
urme ale evoluţiei lor care să le fie atribuite cu certitudine5. Existenţa lor
este demonstrată cu argumente furnizate de paleontologia lingvistică,
lingvistica comparată, mitologia comparată. Originea şi natura entităţii
indo-europene rămâne în continuare una dintre marile enigme ale istoriei.
Celţii, germanii, balţii, cimbrii, teutonii, sciţii, tracii, cimerienii şi sarmaţii,
alături de marile popoare fondatoare ale civilizaţiei scrisului de pe ţărmul
de nord al mării Mediterane, fac parte din marele trunchi al indo-
europenilor. Aceste popoare au constituit rădăcina etno-lingvistică a
popoarelor din Europa de mai târziu.

1.2 Cultura şi civilizaţia Greciei antice

Prima civilizaţie din istoria continentului s-a dezvoltat pe insula
Creta. Aceasta s-a numit civilizaţia minoică şi a fost influenţată de
civilizaţiile Orientului Mijlociu. Cultura minoică a fost una dintre cele mai
evoluate ale antichităţii pre-elene precum şi leagănul civilizaţiei antice
greceşti. Nivelul de dezvoltare al acestei culturi s-a caracterizat prin
5
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit. p. 51 – 52.

12
cunoaşterea metalurgiei aramei şi a bronzului, civilizaţia scrisului,
construirea de palate impunătoare, vaste locuinţe aristocratice, fiind
superior celui din Grecia continentală. Flota cretană a dominat Mediterana
Orientală având strânse legături comerciale cu Grecia, Siria şi Egiptul.
Cu circa 1 200 – 1 000 de ani a. Chr., lumea mediteraneană a fost
puternic zdruncinată de marile migraţii care s-au produs în acel interval de
timp. Triburile doriene au pătruns în Grecia şi au nimicit civilizaţia
miceniană. Legendarul război al Troiei este un argument ştiinţific în acest
sens.
Începând cu secolul al X-lea, grecii au declanşat un amplu proces de
colonizare provocat de creşterea demografică, de expansiunea economică,
de conflictele sociale şi politice din lumea greacă. Procesul de colonizarea
a cuprins, iniţial, ţărmul de nord – vest al Asiei Mici şi insulele din nordul
Mării Egee, unde au fost întemeiate numeroase oraşe: Mytilene, Milet,
Efes, Halicarnas, Rhodos etc.
Din a doua jumătate a secolului al VIII-lea a. Chr. procesul de
colonizare s-a intensificat. Principali promotori ai procesului de colonizare
au fost oraşele – stat: Corint, Milet, Chalcis, Megara. Colonizarea greacă s-
a desfăşurat pe direcţiile: nord – est (Hellespont şi Pontul Euxin), vest
(Italia şi Sicilia) şi sud (Egipt şi Cineraica)6.
Forma de organizare statală a fost cea a oraşului – stat (polis)
autonom şi autarh, model care, o dată cu colonizarea, a devenit o
caracteristică a întregii lumi antice greceşti. Polisul, ca tip de instituţie
social – politică şi administrativă, a fost o creaţie originală a grecilor, unică
în întreaga lume a Antichităţii. În cadrul acestui tip de comunitate
teritorială cetăţenii participau direct la treburile comunităţii lor, cunoşteau
nemijlocit realităţile, necesităţile, problemele, faptele şi oamenii acesteia.
Polisul a fost creuzetul în care s-au cristalizat viaţa politică, artele, cultura,
ştiinţa şi dreptul grecilor antici. Aceste domenii de activitate şi-au adus un
aport decisiv la formarea şi dezvoltarea umanităţii pentru că au marcat
cultura şi ştiinţa civilizaţiei europene moderne. În acest sens, Herder
afirma: „Ceea ce avem mai de preţ nu este creat de noi, am moştenit de la
greci până şi forma mentală cu care şi în care continuăm să gândim şi
astăzi”7.
În plan politic, două modele politice greceşti – democraţia şi
oligarhia - au influenţat evoluţia ulterioară a Europei. În Grecia antică,
regimul politic a suferit schimbări radicale, prin alternanţa la conducerea
6
Guido A. Monsuelli, Civilizaţiile Europei vechi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1978, p.
122 – 134.
7
Anton Dumitriu, Culturi eleate şi culturi heracleitice, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1987, p. 220.

13
polisurilor a modelului oligarhic – care însemna guvernarea printr-o
minoritate, cu modelul democratic – care presupunea guvernarea prin
participarea tuturor cetăţenilor liberi.
Originile sistemului democratic grecesc se află în formele de
guvernare colectivă ale polisului, forme care s-au consolidat în decursul
secolele VI – VI a. Chr. Solon a dat prima constituţie adevărată a Atenei în
anul 594 a. Chr., constituţie care a rămas în vigoare timp de 86 de ani şi,
care, deşi avea un caracter democratic, conţinea multe concesii pentru clasa
aristocratică.
Clistene, adept convins al democraţiei ateniene, a modificat radical
constituţia lui Solon reducând semnificativ atribuţiile Areopag-ului
(consiliu cu rol hotărâtor în administrarea statului şi a justiţiei, format din
aristocraţi). Totodată a transformat funcţia de arhonte într-o funcţie
onorifică. Ulterior, arhonţii nu au mai fost aleşi numai din rândurile
aristocraţiei, funcţia devenind accesibilă fiecărui cetăţean liber cu condiţia
să fie propus de deme (circumscripţii teritoriale). Ca urmare s-a produs
transferul prerogativelor supreme de conducere către Adunarea Poporului,
instituţia Areopag – ului pierzându-şi astfel autoritatea avută anterior.
Adunarea poporului a devenit autoritatea suverană a statului.
Apogeul democratizării statului atenian a fost atins în timpul lui
Pericle (circa 500 – 429 a. Chr.), care în perioada 461 – 429 a. Chr. a fost
principalul artizan al acestui mod de guvernare. În Adunarea poporului toţi
membrii erau egali, cu drept de vot şi cu libertate de exprimare.
Modelul democratic atenian a fost primul model politic din spaţiul
european care a exprimat ideea că cetăţeanul este cel care trebuie să
participe la dezbaterea legilor şi să îşi manifeste opinia prin vot liber. În
Atena antică, cetăţeanul se simţea legat de problemele comunităţii şi apare
astfel, pentru prima dată, sentimentul public de identitate şi conştiinţa
apartenenţei la o comunitate şi responsabilitatea faţă de destinul acesteia.
Polisul grecesc a transmis ideea libertăţii cuvântului şi a egalităţii
indivizilor liberi în faţa legii. Cetăţenii atenieni aveau aceleaşi drepturi şi
reprezentau un corp civic, care se va regăsi în epoca modernă în formarea
opiniei publice şi a societăţii civile. Pericle a definit democraţia ateniană ca
fiind nu doar „o rânduială politică ce nu are de râvnit legile altora” ci, mai
degrabă poate fi „o pildă pentru unii. Numele său este democraţie fiindcă
orânduirea statului nu se reazemă pe puţini ci pe cât mai mulţi. În afacerile
lor personale, toţi cetăţenii sunt egali în faţa legilor; drumul la onoruri în
viaţa publică este deschis fiecăruia în măsura în care opinia publică îi
apreciază talentele mai mult după merit decât după clasa socială”8.

8
Apud. Călin Vâlsan, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 127.

14
 Democraţia ateniană antică, chiar în forma ei cea mai evoluată, a
avut unele limite. Astfel femeile, străinii stabiliţi în Attica, sclavii şi
cetăţenii ai căror părinţi nu erau de origine ateniană, erau excluşi de la viaţa
politică. Este o realitate faptul că viaţa şi constituţia democratică a Atenei
au realizat pentru prima dată în istoria lumii idealul libertăţii civile a
cetăţeanului, ideal care s-a transmis peste veacuri şi stă la baza concepţiei
moderne a drepturilor fundamentale ale omului.
Spre deosebire de Atena, polisul spartan a fost un stat organizat după
modelul aristocratic, unde cetăţeanul nu era implicat în discutarea şi
aplicarea legilor. Sparta oferă exemplu tipic al unui stat extrem de
conservator. Nici un alt stat grecesc nu a avut un sistem de viaţă atât de
inuman (viaţa personală şi familială fiind complet sacrificate şi subordonate
militarismului dur care a făcut din Sparta cea mai mare putere militară
greacă), nici un alt oraş – stat grec nu a dus o politică de izolare voită
precum Sparta interzicând cetăţenilor săi să călătorească în afara graniţelor
şi supraveghindu-i sever pe străini. Nici un alt stat grec nu a avut un sistem
social atât de rigid cu cele trei clase sociale: „egalii” – aristocraţii, periecii
şi hiloţii, atât de net şi de categoric ierarhizate9.
Constituţia spartană a fost pur oligarhică, deşi formal prevedea ca
organe de conducere trei instituţii: Adunarea Poporului, Consiliul celor 5
efori şi Consiliul bătrânilor (gerusia). Adunarea poporului nu exercita în
mod real o putere suverană având doar rol consultativ. În Adunarea
Poporului aveau dreptul de a lua cuvântul şi de a face propuneri doar eforii
şi membrii consiliului bătrânilor. Rolul adunării era de a ratifica
propunerile, ratificare ce trebuia să fie făcută în unanimitate şi care se
exprima nu prin vot, ci prin aclamaţii şi bătăi de picioare.
Sistemele politice opuse au generat războaie devastatoare între cele
două oraşe – stat etalon: Atena şi Sparta, dar şi modele educaţionale
diferite. Sistemele educaţionale în cele două state erau fundamental opuse
şi corespundeau modului civic promovat de fiecare parte.

9
„egalii” – singurii care aveau drepturi politice, erau în număr de 9 000 şi îşi dedicau
toată viaţa serviciului militar. Educaţi de stat încă din copilărie, trăiau din veniturile
obţinute de pe lotul de pământ lucrat de perieci şi hiloţi şi le era interzisă orice activitate
agricolă, comercială sau meşteşugărească. Clasa periecilor includea proprietarii de teren
sau crescători de vite, pe meşteşugari şi negustori, oameni liberi lipsiţi de drepturi
cetăţeneşti şi obligaţi să contribuie la susţinerea „egalilor”. Hiloţii, numeric erau de 10
ori mai mulţi decât „egalii”, proveneau din străvechii băştinaşii subjugaţi de către
spartani, erau lipsiţi de pământ, lucrau pe terenurile statului plătind dijme echivalente cu
50% din recolta obţinută, nu aveau statut juridic, nu erau apăraţi de nici o lege, trăiau în
mare mizerie şi într-o permanentă teroare. (Vezi pe larg Ovidiu Drâmba, „Istoria
Culturii şi civilizaţiei”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1995, vol. I,
capitolul „Grecia Antică”).

15
 În statul spartan, copilul aparţinea familiei numai până la vârsta de 7
ani după care era total la dispoziţia statului până la vârsta de 60 de ani.
Educaţia spartană consta în exerciţii fizice dure şi antrenament militar
permanent care urmărea să formeze tineri (ulterior cetăţeni) foarte
disciplinaţi, brutali, buni luptători, caracterizaţi printr-o supunere oarbă faţă
de regulamentele militare şi faţă de legile statului. Educaţia fizică era
completată cu o instrucţie intelectuală minimă: scris – citit şi noţiuni
elementare de aritmetică şi de muzică militară.
În Atena (şi aproape în toate celelalte oraşe – stat greceşti) sistemul
educaţional era cu totul altul şi avea ca scop esenţial formarea tinerilor ca
membrii ai comunităţii, cetăţeni implicaţi activ şi dinamic în viaţa cetăţii.
Familia impunea educaţia copiilor până la vârsta de 18 ani. La vârsta de 7
ani copii începeau şcoala care era încurajată de stat sub forma şcolilor
particulare şi era privită ca o problemă civică esenţială, fapt care a făcut ca
la începutul secolului al V-lea a. Chr. puţini ţărani din statul atenian să fie
analfabeţi. În şcoli, tinerilor li se predau noţiuni de: scris, citit, aritmetică şi
muzică, până la vârsta de 14 ani, după care accentul se punea pe educaţia
fizică. Educaţia intelectuală urmărea, în primul rând, formarea morală şi
politică a viitorului cetăţean prin: dezvoltarea autocontrolului şi moderaţiei,
participarea la viaţa colectivităţii, cultivarea sentimentelor cetăţeneşti, dar
şi educaţia estetică, mai ales prin muzică şi poezie.
Educaţia fizică le fortifica corpul pentru a face faţă îndatoririlor
militare şi pentru a combate laşitatea. Copii familiilor bogate îşi continuau
studiile în şcolile sofiştilor şi ale retorilor, aceste şcoli marcând prima
formă de învăţământ superior în spaţiul cultural european. Aceste forme de
învăţământ erau rezervate numai băieţilor. Educaţia fetelor se făcea
exclusiv în familie şi, abia în perioada elenistă, fetele au început să
primească o uşoară educaţie culturală. La vârsta de 18 ani, tânărul era
verificat de adunarea demei sale 10 şi de către Senat dacă aparţinea unei
familii de cetăţeni liberi şi apoi depunea jurământul din care reieşea că va
lupta pentru „zei şi vatra sacră”. Timp de doi ani tânărul urma pregătirea
militară învăţând mânuirea armelor şi studiind legile şi funcţiunile statului.
La sfârşitul stagiului militar, tânărul primea o lance şi un scut şi, din acel
moment, el devenea un cetăţean.
În plan cultural grecii au lăsat o bogată moştenire europenilor.
Ceea ce a diferenţiat într-un mod aparte cultura greacă de cultura
altor popoare antice a fost umanismul, acesta fiind şi marele său titlu de
glorie care a fundamentat şi influenţat în mod decisiv dezvoltarea ulterioară
a culturii europene. „Multe lucruri minunate sunt în lume, dar nimic nu e

10
Demă – formă de organizare echivalentă cu circumscripţiile electorale contemporane.

16
mai minunat decât omul”11 afirmaţie făcută de Sofocle cu mai mult de două
milenii în urmă.
Tema unică a artei a devenit omul. „Omul este măsura tuturor
lucrurilor” a fost dictonul care a sintetizat cel mai complet semnificaţia
artei şi a culturii greceşti. Omul, reflectat de arta elină, realizat artistic în
expresia perfectă a clasicismului grec, era echilibrat şi armonios; nici un
zbucium nu strica unitatea, frumuseţea şi armonia dintre trup şi suflet.
Semnificativ pentru spiritul artei greceşti este faptul că aceasta nu a fost
expresia vanităţii sau a autoglorificării unui suveran, ca în marile monarhii
ale Egiptului, sau ale Asiei. Astfel, în arhitectură, locul central îl ocupă
templul, construcţie a cărei arhitectură nu caută să impună prin dimensiuni
colosale, ci prin armonia proporţiilor, perfecţiunea tehnică sau echilibrul
formelor. Aceste caracteristici ale artei greceşti erau în perfect acord cu
normele societăţii. În acelaşi timp erau şi o consecinţă a regimului
democratic care a dat cetăţeanului o demnitate şi un înalt simţ civic de
responsabilitate atât faţă de sine cât şi faţă de societate.
Grecii antici preţuiau sculptura şi mai ales pictura. Contribuţia adusă
de ei în aceste domenii ale artei a fost deosebită pentru cultura europeană.
Cu toate aceste, domeniile care au avut un impact deosebit asupra
mentalului european au fost reprezentate de filozofia şi gândirea ştiinţifică.
În cadrul filosofiei şi gândirii ştiinţifice greceşti antice au fost formulate
întâi marile întrebări care frământă cugetarea filozofică până astăzi şi au
fost inventate instrumentele logice de bază ale gândirii contemporane.
Pitagora (circa 580 – 500 a. Chr.) a adus contribuţii importante la
dezvoltarea matematicii, medicinii, teoriei muzicii etc. Pentru viitorul
ştiinţei, concepţia lui Pitagora despre matematică a avut o importanţă
excepţională, matematica fiind considerată de acesta ca fundament al
tuturor ştiinţelor, întrucât numărul – în expresie absolută - stă la baza
matematicii, explică şi stă şi la baza lumii, fiind principiul tuturor
lucrurilor12.
Socrate (469 – 399 a. Chr.) a fost cel care a delimitat domeniul
gândirii ştiinţifice de cel al gândirii filosofice. Adept al maximei înscrise pe
frontispiciul templului din Delfi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, Socrate a
afirmat că scopul omului nu este acumularea unui mare număr de
cunoştinţe, ci dragostea de înţelepciune – „filosofia”. Această virtute (de
fapt ştiinţa despre bine şi adevăr) constă în efortul omului de a se studia pe
sine, spre a descoperi în propriu său suflet, în însăşi firea sa, valoarea
universală şi eternă a binelui. Căutarea neîntreruptă a binelui şi a

Sofocle, Antigona, v. 332 – 333.

11

12
Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1995, p. 561.

17
adevărului va da naştere comportamentelor drepte şi virtuoase. „Nimeni nu
face rău voit, ci din neştiinţă, din faptul că ignorează căutarea binelui şi a
adevărului”, a spus Socrate. Prin această afirmaţie, Socrate a pus în
evidenţă o legătură intimă între virtute, ştiinţă, bine şi adevăr, în sensul că
omul îşi poate procura fericirea sufletească printr-un comportament
echilibrat şi corect, prin respectarea aproapelui, a legilor cetăţii şi a zeilor.
Socrate nu numai a afirmat dar a şi demonstrat prin destinul său
tragic concordanţa dintre vorbe şi fapte, fiind considerat cea „mai mare
personalitate a istoriei gândirii greceşti, din care au derivat, direct sau prin
intermediari, toate curentele ulterioare ale filosofiei”13.
Prin Anaxagora, Leucip din Milet, dar mai ales prin Democrit din
Abdera (n. circa 400 a. Chr.) au fost iniţiate începuturile raţionalismului
grec, curent care a avut o contribuţie decisivă la formarea raţionalismului
european. Concepţia atomistă a lui Democrit, expresie a unui sistem de
gândire coerent, unitar, al unei capacităţi de sinteză deosebită, a avut „o
contribuţie extrem de importantă la dezvoltarea ştiinţei europene”14.
Remarcabile au fost progresele făcute de gândirea ştiinţifică greacă antică
în domeniile; matematică, astronomie, optică, medicină, mecanică, fizică,
biologie, istoriografie etc.
Caracteristicile principale ale matematicii greceşti şi care i-a conferit
acesteia o superioritate asupra celei orientale – au fost depăşirea evidenţei
sensibile sau experimentale şi acceptarea exigenţei demonstraţiei raţionale.
Matematicienii greci au urmărit în cercetările lor probleme speciale de
matematică superioară precum: cuadratura cercului15, dublarea cubului,
trisecţiunea unghiului, metode de calcul infinitezimal, dar şi probleme de
geometrie plană şi în spaţiu, teoria generală a proporţiilor şi a numerelor
întregi, clasificarea numerelor iraţionale, bazele algebrei geometrice ş. a.
Printre cei mai importanţi matematicieni s-au numărat Democrit, Hipocrat
din Chios, Platon, Aristotel, Euclid, Arhimede ş. a.
În domeniul astronomiei au fost formulate teorii care susţineau că
Pământul este rotund, că el nu se află în centrul universului şi că se mişcă
în jurul unui Foc Central (Philolaos, sec. V a. Chr.). Teoria geocentrică a
avut mai mulţi adepţi precum: Heracleides din Pont, Platon, Aristotel,
Anaxagora, Eudonox din Cnidos (circa 408 – 355 a. Chr.). Teoria sferelor
concentrice privind mişcarea corpurilor cereşti elaborată de Eudonox din
Cnidos a fost acceptată în astronomie timp de 2 000 de ani.
Medicina grecilor antici a stimulat, influenţat şi îndrumat medicina

13
Ibidem, f. 624.
14
Ibidem, f. 615.
15
Problemă a cărei imposibilitate de soluţionare a fost demonstrată abia la sfârşitul
secolului al XIX-lea.

18
arabă şi europeană fiind caracterizată printr-un remarcabil sentiment de
responsabilitate profesională, socială şi umană care este exprimat perfect
prin „jurământul lui Hipocrat”. Medicii greci au practicat cu succes
trepanaţia, inciziile renale, puncţiile pleurale, ascultaţia pentru depistarea
unei pleurezii, au realizat descrierea foarte exactă a maladiilor, precum şi
folosirea foarte exactă a medicaţiei. Cel mai mare medic al antichităţii,
Hipocrat din Cos (născut în insula Cos către anul 460 a. Chr.) a formulat şi
aplicat principiile medicinii hipocratice care stau şi azi la baza medicinii
moderne. Apariţia istoriografiei în cultura greacă se explică prin spiritul
pozitiv, specific democraţiei ateniene, dar şi prin cercetarea empirică a
trecutului, a legăturii dintre fapte şi cauzele lor. Hecate din Milet (născut
circa 540 a. Chr.), Herodot (circa 485 – 425 a. Chr.) şi Tucidide sunt cei
mai de seamă autori de texte istoriografice.
Herodot, considerat „părintele istoriei”, a susţinut că rolul istoricului
este de a delecta auditoriul prin respectarea adevărului, de a-l informa
corect şi imparţial, iar scrierea istoriografică trebuie să trezească sentimente
de patriotism, de dragoste de libertate, fără a dispreţui alte popoare.
Tucidide a fost primul dintre istoricii antici care, în analiza
evenimentelor a introdus influenţa condiţiilor economice şi sociale şi nu a
admis ideea fatalităţii. Gândirea filosofică şi ştiinţifică greacă (şi a întregii
lumi antice greceşti), a atins apogeul dezvoltării sale prin opera lui Platon,
dar mai ales a lui Aristotel.
Platon (circa 427 – 347 a. Chr.), discipol a lui Socrate, a
fundamentat în anul 387 a. Chr. Academia din Atena – cel mai important
centru de cultură al Greciei antice, care şi-a continuat activitatea până în
anul 529 p. Chr. A predat timp de 30 de ani în mod gratuit lecţii la
Academia pe care a înfiinţat-o şi a avut preocupări ştiinţifice şi artistice
multiple. A studiat pictura, muzica, fizica, astronomia, a scris tragedii şi
poezie, dar a excelat în matematică şi filosofie. Filozofia lui Platon a avut o
influenţă remarcabilă asupra multor concepţii filozofice idealiste europene
din trecut până în zilele noastre (fenomenologie, personalism).
Aristotel (384 – 322 a. Chr.) născut în Stagira - Macedonia ( motiv
pentru care i se mai spunea şi Stagiritul), a fost timp de 20 de ani discipol al
lui Platon şi apoi maestru al lui Alexandru Macedon, căruia i-a trezit
interesul pentru ştiinţă şi cultură16.

16
În scrisoarea pe care Filip al II-lea a trimis-o lui Aristotel în acest scop, regele
macedonean scria, printre altele: „...Destinul m-a învrednicit cu un fiu. Mulţumesc
zeilor, nu atât pentru că mi l-au dăruit, ci mai cu osebire că a văzut lumina zilei în
timpul vieţii tale. Fără îndoială că învăţat şi crescut de tine, va fi vrednic şi de tatăl său
şi de împărăţia pe care, într-o zi, va trebui să o cârmuiască”. (Vladimir Hanga,
Alexandru cel Mare, Editura Albatros, 1974, p. 21).

19
 A fondat cu sprijinul material a lui Filip al II-lea gimnaziul
Lykeion, faimoasa şcoală pe care a condus-o timp de 13 ani şi care
ajunsese să aibă până la 2 000 de discipoli, un adevărat institut de
învăţământ superior, dotat cu o bogată şi bine organizată bibliotecă şi
având un vast program de studii filozofice şi ştiinţifice.
Influenţat, iniţial, de platonism, Aristotel a dezvoltat o operă
impresionantă, circa 400 de lucrări, caracterizate prin originalitatea şi
profunzimea observaţiilor. Opera lui Aristotel constituie o sinteză a tuturor
cunoştinţelor acumulate până la acea dată în toate domeniile ştiinţei şi
filosofiei (fizica, matematica, geometria, astronomia, botanica, biologia,
psihologia, etica, logica, politica, morala, arta etc.) şi a avut o influenţă
excepţională de-a lungul veacurilor. În unele domenii cum au fost: ştiinţele
naturale, teoria cunoaşterii, logica ş.a, autoritatea teoriilor aristotelice s-a
menţinut până în secolul al XIX-lea.
Succinta trecere în revistă a celor mai cunoscute aspecte ale
societăţii antice greceşti, a creaţiei materiale şi spirituale realizată de
aceasta, permite desprinderea unor considerente privind rolul jucat de
această civilizaţie în istoria Europei.
O primă observaţie are în vedere faptul că civilizaţia greacă a fost
predominant o civilizaţie urbană. Cetatea grecească nu a fost doar o simplă
aglomerare de oameni uniţi prin necesităţi comune, ea a avut o structură
complexă, în cadrul căreia viaţa materială şi viaţa spirituală formau o
unitate, un organism viu, susceptibil de a continua dezvoltarea. Modelul de
dezvoltare oferit de polisul grecesc a putut fi atins abia la sfârşitul Evului
Mediu de către oraşele europene. Abia atunci comunităţile urbane europene
au putut îndeplini aceleaşi funcţii din punct de vedere politic, economic,
spiritual şi artistic ca şi cetăţile antice greceşti
În planul vieţii politice, civilizaţia greacă a lăsat posteriorităţii două
modele clasice, opuse ca mod de manifestare: modelul democratic atenian
şi modelul oligarhic spartan. Cele două modele au prefigurat disputa din
Europa modernă dintre democraţie şi autoritarism, cu toate momentele sale
de evoluţie şi de manifestare.
Grecia, dar mai ales Atena antică, au lăsat lumii o moştenire
culturală nepieritoare care nu a putut fi egalată de nici o altă civilizaţie
antică. Din valoroasa moştenire pe care grecii au lăsat-o posterităţii, nimic
nu a marcat atât de puternic şi durabil civilizaţia europeană ca filozofia şi
gândirea ştiinţifică a acestora. Epocile şi generaţiile care au urmat au avut
drept reper esenţial sistemul de valori şi informaţii creat de civilizaţia
antică greacă, civilizaţie care a plasat, în permanenţă, omul în centrul
sistemului său de reprezentare, făcând din el măsura oricărui lucru.

20
 Prin această caracteristică esenţială, cultura şi civilizaţia greacă
antică au influenţat decisiv destinul culturii şi civilizaţiei europene, fiind în
egală măsură izvor şi element de unitate al acesteia.

Elenismul
Aportul Greciei antice la civilizaţia europeană s-a identificat şi prin
intermediul elenismului17. Acesta a reprezentat prima mare sinteză dintre
valorile unei civilizaţii de natură europeană (cea greacă) cu valorile
civilizaţiei asiatice. Alexandru Macedon (336 – 323 a. Chr.) sau Alexandru
cel Mare a iniţiat o nouă filozofie politică. Înaintea sa, filozofia politică era
cantonată fie în cercul strâmt, uniform şi autarhic al cetăţii greceşti (polis),
fie în incertitudinea organizatorică, în lipsa de contur a imperiilor
despotice. Omenirii îi lipsea perspectiva largă a istoriei, totul era local şi
particular. Generalizarea, chiar sub veşmânt empiric, nu era pe deplin
posibilă din cauza dimensiunilor reduse ale arenei pe care se desfăşurau
evenimentele. Alexandru Macedon a proiectat şi, parţial a şi realizat,
conceptul statului universal unitar, cel puţin sub aspect politic şi cultural.
Prin acţiunile sale, Alexandru cel Mare a anulat limitele impuse de
obştile orientale şi polisurile greceşti, de izolarea religioasă şi etnică şi a
deschis contemporanilor săi perspectiva unităţii întregii lumi18.
Pax macedonica instaurată de ilustrul general macedonean a
favorizat circulaţia bunurilor, a ideilor şi a oamenilor şi a obişnuit lumea
din vreme sa cu un nou concept: acela de stat cosmopolit.
Dacă sub aspect etnic statul creat de Alexandru Macedon a fost
extrem de eterogen, sub aspectul civilizaţiei şi a culturii a prezentat
surprinzător de multe aspecte unitare. Ca limbă oficială în întregul imperiu
s-a impus elina comună, cu dialectul său cel mai de seamă – cel atic. În
privinţa civilizaţiei, diferenţele locale s-au estompat semnificativ
înregistrându-se anumite omogenizări.
Cronologic, perioada elenistică a durat de la anul 323 a. Chr. (anul
morţii lui Alexandru Macedon) până în anul 30 a. Chr., (anul sinuciderii
Cleopatrei, ultima regină a Egiptului elenistic). Denumirea perioadei vine
de la numele de „elenişti”, termen dat orientalilor elenizaţi. A fost o
perioadă cu numeroase elemente de cultură şi civilizaţie originale datorate
caracteristicilor de natură politică şi economică mult diferite de ale Greciei
clasice. Lumea elenistică se întinde pe un imens teritoriu, din Sicilia până
în India şi din Egipt până în ţinuturile Mării Negre, acesta fiind spaţiul
supus influenţei greceşti. Marele imperiu a lui Alexandru Macedon s-a

17
Conceptul de elenism a fost elaborat în anul 1836 de către istoricul german Johann
Gustav Droysen (1808 – 1884), autorul unor lucrări reprezentative asupra epocii.
18
Vladimir Hanga, op. cit. p. 5.

21
destrămat în state imense ca teritoriu şi populaţie comparativ cu micile
polis-uri greceşti. În plan politic s-au manifestat preponderent regimurile
monarhice absolutiste. Viaţa politică liber organizată, lipsită de alte
constrângeri în afara celor impuse de lege s-a mărginit la un cadru mult mai
restrictiv. „Supusul” a luat locul cetăţeanului, iar locul Adunării poporului
a fost luat de către sfetnicii din palatul regal. Viaţa economică s-a
intensificat considerabil, legăturile comerciale dintre Asia şi bazinul
oriental al Mării Mediterane devenind frecvente. Urbanismul a cunoscut o
dezvoltare deosebită. Pentru acea vreme au fost întemeiate un număr
impresionant de noi oraşe începând din Macedonia până în delta Nilului şi
până la Indus. Construcţia oraşului s-a făcut, pentru prima dată, pe baza
unor planuri urbanistice unitare şi de o amploare nemaiîntâlnită19. Epoca
elenistică a deschis perspective nelimitate vieţii culturale, ştiinţei, filosofiei,
artei şi literaturii. Au fost create instituţii ştiinţifice de cercetare denumite
„muzee” (locuri dedicate Muzelor20), care dispuneau de biblioteci
importante. De exemplu, biblioteca din Alexandria avea circa 700 000 de
volume (volumina = rulouri de papirus sau de pergament), cea din Pergam
aproximativ 200 000 de volume, dar şi cele din Rhodos, Antiohia, Pella,
Efes şi aveau un mare număr de volume. În asemenea condiţii, cercetarea
ştiinţifică a cunoscut o perioadă de excepţională intensitate şi diversitate.
Progrese tehnice importante s-au realizat în domeniul militar (au fost
construite maşini de asediu gigantice, balestre, catapulte, nave de război de
până la 3 000 de tone care puteau să transporte 600 de marinari şi 300 de
soldaţi), în domeniul amenajărilor portuare (farul din Alexandria şi digul de
1 300 m care leagă insula Pharos de port), dar şi în alte domenii.
În această perioadă, în domeniul productiv, au fost inventate: pedala
de la roata olarului, moara de apă, maşinării de aer comprimat, producerea
pergamentului, tehnica suflatului sticlei etc.
Ctesibios (circa 310 – 240 a. Chr.), fondatorul şcolii de mecanică din
Alexandria, a inventat un ceasornic cu apă, pompa compresoare şi alte
echipamente hidraulice. Arhimede (287 – 212 a. Chr), cea mai
reprezentativă personalitate ştiinţifică a perioadei elenistice, este considerat
inventatorul roţii dinţate, angrenajului, şurubului fără sfârşit, macaralei cu
scripete triplu, al „focului grecesc” etc. În celelalte domenii au fost
înregistrate cuceriri importante. S-a creat geografia ştiinţifică (Pytheas din
Massilia, Hiparcos, Ptolemeu), s-a creat trigonometria şi s-a perfecţionat
algebra (Euclid, Arhimede, Apollonios). Au fost elaborate studii

19
Guido A. Mansuelli, Civilizaţiile Europei vechi, Editura Meridiane, Bucureşti, vol. 1,
p. 220-221.
20
Muzele – au fost fiicele lui Zeus şi ale Mnemosinei – în număr de 9 – şi patronau
artele şi ştiinţele şi pe slujitorii acestora.

22
fundamentale privind anatomia şi fiziologia omului: Herophilos şi
Erasistratos au emis observaţii ştiinţifice care au rezistat 18 secole, s-a
dezvoltat fizica şi astronomia etc. Rezultatele ştiinţei elenistice au fost
transmise Europei prin intermediul romanilor şi apoi al arabilor şi au rămas
modele de investigaţie ştiinţifică acceptate multă vreme, uneori 15 – 18
secole.
Filozofia elenistică şi-a pus o consistentă amprentă asupra multor
aspecte ale doctrinei etice creştine, mai ales asupra doctrinei stoicismului.
Cultura elenistică a contribuit în mod hotărâtor la formarea culturii
latine şi prin aceasta elenismul s-a constituit în element de bază, formativ şi
normativ al culturii europene.
Ideea unităţii lumii, în sensul elenistic al termenului, adică existenţa
statului imperial combinată cu omogenizarea supuşilor a fost preluată pe un
alt plan şi cu mai multă certitudine organizatorică de către Caius Iulius
Caesar, ilustrul om politic roman. Tradiţiile elenistice au fost dezvoltate în
imperiul roman, a cărui capitală – Roma, avea puternice trăsături elenistice.
Ideea imperială a stârnit puternice nostalgii în epocile feudale şi
moderne fiind regăsită în gândirea politică şi faptele unor suverani precum
Carol cel Mare, Carol Quintul sau Napoleon Bonaparte.

1.3 Cultura şi civilizaţia Romei antice

Roma, care va realiza prima unificare a unei importante părţi din
spaţiul european, prinde contur, ca entitate politică statală, în peninsulă
Italică. În secolul al VII-lea aceasta se prezenta ca un adevărat mozaic de
populaţii, unele autohtone, altele venite aici din epoci şi spaţii diferite.
Legenda atribuie naşterea Romei în anul 753 a. Chr., în centrul Câmpiei
Latium, celor doi fraţi gemeni – Romulus şi Remus, hrăniţi de o lupoaică21.
Arheologii şi istoricii moderni au încercat să deosebească adevărul
istoric de legendă. Primele aşezări stabile, atestate arheologic pe colinele
Romei actuale, datează încă din secolul al X-lea a. Chr. Începuturile
Romei, ca oraş – stat ţin esenţialmente de istoria etruşcilor. Însăşi numele
oraşului, al Tibrului şi al colinelor se consideră a fi de origine etruscă.
Regii etruşci care au condus Roma de la fondarea ei până în anul 509 a.
Chr., au înconjurat oraşul cu un zid de 7 km., au creat un sistem de
canalizare şi asanare al mlaştinilor, i-au dat o adevărată structură
urbanistică precum şi o organizare social – politică, religioasă şi militară.
La sfârşitul secolului al VI-lea (anul 509 a. Chr.), ca urmare a
înfrângerii etruscilor de către romani, Roma a înlăturat regimul monarhic al
regilor etrusci şi a instaurat un regim politic republican. În prima perioadă a
21
Această legendă a fost agreată şi încurajată de familia Iulia pentru a-şi etala nobleţea
genealogică, familie din care făcea parte şi Iulius Caesar.

23
Republicii, Roma a fost condusă de o oligarhie a marilor proprietari de
pământuri, care deţinea în mod real puterea politică, legislativă şi
executivă.
Împotriva puterii politice şi economice tot mai evidente a
patricienilor s-au opus plebeii, al căror rol a crescut considerabil datorită
războaielor tot mai dese, întrucât ei constituiau principalul suport al armatei
romane. Roma a fost obligată să stingă acest conflict social prin acordarea
de drepturi politice plebeilor în urma unor dure confruntări, numite
„secesiuni” care s-au derulat aproape două secole. Prima „secesiune22” a
plebeilor a avut loc în anul 494 a. Chr. şi conflictul social s-a încheiat în
anul 287 a. Chr. prin recunoaşterea deplină a egalităţii plebeilor în cadrul
statului roman23.
Plebeii au obţinut rând pe rând drepturi politice în urma cărora s-a
stabilit un echilibru social între patricieni şi plebei, echilibru care a dus la
formarea unei noi aristocraţii – nobilimea (nobilitas). Aceştia din urmă au
obţinut crearea instituţiei magistraţilor plebei, a dreptului de căsătorie între
plebei şi patricieni, accesul la diverse magistraturi (consuli, pretori,
cenzori) ceea ce a dus la ştergerea distincţiilor dintre cele două categorii
sociale. Lupta pentru drepturi politice dusă de către plebei poate fi
considerată, păstrând proporţiile de rigoare, ca prima formă de manifestare
a partidismului. Odată restabilită ordinea socială internă, Roma a trecut la o
politică externă agresivă, caracterizată prin cuceriri succesive de teritorii şi
subjugări de popoare, politică ce a transformat-o într-un timp relativ scurt
(340 – 275 a. Chr.) în cea mai mare putere din peninsula Italică. Odată
cucerită Italia, Roma s-a angajat din anul 264 a. Chr. într-o lungă suită de
operaţiuni războinice, ce au avut ca rezultat cucerirea lumii mediteraneene
şi apoi a unei însemnate parţi din Europa de vest.
Între sfârşitul secolului al III-lea şi prima jumătate a secolului al II-
lea (în urma celor trei războaie punice), Roma a distrus Cartagina,
(teritoriul acesteia devenind provincia romană Africa) şi întreaga Mare
Mediterană occidentală a intrat sub stăpânirea romană. În cursul secolului
al II-lea a. Chr. armatele romane au cucerit Macedonia şi Grecia. În secolul
I a. Chr. Roma a devenit cea mai mare putere mediteraneană, a cucerit Asia
Mică şi Egiptul în paralel Spania şi a Galia (cuceriri desăvârşite de Caesar
între anii 58 şi 51 a. Chr.)
În interior, Roma a cunoscut numeroase crize şi răscoale, mai ales

22
„Secesiune” – a reprezentat o formă de revoltă nonviolentă a plebeilor. Aceştia se
retrăgeau pe o colină în afara Romei ameninţând că vor construi un alt oraş. Acţiunea
lor a paralizat întreaga viaţă economică, politică şi socială a Romei.
23
Istoria lumii în date, coord. Andrei Oţetea, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti,
1969, p. 37.

24
cele din Sicilia şi cea condusă de Spartacus (73 – 71 a. Chr.). Crizele care
au marcat ultimul secol al Republicii au fost provocate pe de o parte de
dezechilibrele şi conflictele sociale generate de afluxul imens de bogăţii
adus la Roma în urma cuceririlor, iar pe de altă parte, de constrângerile
politice care impuneau ca un imperiu atât de întins să fie condus de un
executiv puternic. Fraţii Gracchus au sfârşit prin a fi masacraţi pentru că au
luptat pentru reformarea Republicii romane. Mizând pe tulburările interne,
generalii învingători pe câmpurile de luptă au început să pună mâna pe
puterea politică folosindu-se de diversele grupuri de putere adverse,
existente în societatea romană. În secolul I a. Chr, Roma a cunoscut o
accentuată instabilitate politică din cauza acţiunilor unor generali precum
Marius, Sylla, Crassus, Pompei, Caesar, Marcus Antonius şi Octavian. În
anul 27 a. Chr. odată cu fondarea principatului de către Octavian, a încetat
şi agonia Republicii romane, chiar dacă aparenţele acesteia au fost
menţinute.
În epoca Imperiului, vechile instituţii Senatul şi Adunarea
poporului şi-au pierdut puterea efectivă. Împăraţii romani au concentrat în
mâinile lor prerogativele puterii militare, executive, politice şi religioase,
instituind o autoritate centrală puternică, au reorganizat administraţia,
societatea şi armata.
În secolele I – II p. Chr, sub conducerea unor împăraţi abili,
Imperiul roman a cunoscut o lungă perioadă de pace, iar Roma a atins
apogeul dezvoltării sale. Imperiul, care transformase Marea Mediterană
într-o „mare nostrum”, ale cărui graniţe în Europa ajungeau până în Scoţia,
dincolo de Rin şi de Dunăre (în Dacia), era apărat de legiuni puternice şi de
limes – uri fortificate, era condus de o administraţie eficace, dispunea de o
reţea densă de drumuri care asigurau un comerţ viu şi o economie activă.
În secolul al III-lea p. Chr Imperiul roman a intrat în criză,
popoarele vecine barbare îi atacau tot mai frecvent şi mai puternic graniţele
iar situaţia internă era tot mai instabilă. Anarhia militară din perioada anilor
235 – 284 a adus pe tronul Romei nu mai puţin de 50 de împăraţi, dintre
care 22 au fost asasinaţi, iar în anul 259 p. Chr. la tronul imperial candidau
nu mai puţin de 18 pretendenţi. În anul 271 împăratul Aurelian a retras
trupele şi administraţia din Dacia, iar în anul 286 p. Chr. împăratul
Diocleţian a hotărât scindarea imperiului în două părţi: Orientul şi
Occidentul, menţinând însă principiul unităţii romane. În anul 330 capitala
imperiului s-a mutat de la Roma la Bizanţ, oraş căruia împăratul Constantin
i-a dat numele de Constantinopol.
După un lung şir de războaie şi de dezordini interne, unitatea
imperiului roman s-a destrămat în anul 395; provinciile din Răsărit îl aveau

25
ca împărat pe Arcadius şi capitala la Constantiopol, iar cele din partea
occidentală, ce aveau capitala la Ravenna, era condusă de Honorius.
Imperiul roman de Apus a fost atacat în continuare de popoarele
migratoare (vizigoţi, ostrogoţi, vandali, alani, suevi, huni ş. a). În anul 410,
vizigoţii au cucerit Roma fiind pentru prima dată în opt sute de ani când
„Cetatea Eternă” a fost cucerită şi jefuită de către o armată barbară. În anul
451, pe Câmpiile Catalaunice (lângă Troyes, în Franţa de astăzi), armatele
romane, alături de contingente vizigote, france şi alane, comandate de
Aetius, au înfrânt armatele hunilor conduse de Attila. A fost ultima victorie
a romanilor deoarece în anul 455, Roma a fost pustiită de către vandali.
Câţiva ani mai târziu, în anul 476 Romulus Augustus, ultimul împărat al
Imperiului Roman de Apus, a fost detronat de către Odoacru, căpetenia
herurilor, care a trimis la Constantinopol insignele imperiale, fapt ce a
marcat instaurarea dominaţiei germanice asupra Italiei.
Roma antică, printr-o adevărată epopee militară, desfăşurată
metodic timp de şapte secole, s-a transformat dintr-un mic oraş - stat în cea
mai marea putere a lumii antice, stăpâna celui mai întins imperiu cunoscut
în istoria antică introducând elemente de civilizaţie care au influenţat
benefic şi durabil istoria Europei, Asiei şi Africii de Nord.
O astfel de realizare a fost opera geniului politic şi organizatoric
roman care, preluând valorile şi creaţiile spirituale greceşti, a adus în
spaţiul european şi cel extra – european o perioadă de stabilitate cunoscută
sub numele de „Pax romana”.
Romanitatea, în perioada imperiului, a atins forma şi complexitatea
sa maximă, fiind cea mai fastă din întreaga sa istorie. Perioada cea mai
reprezentativă a „păcii romane” a constituit-o primele două secole ale erei
noastre, percepţie care a rămas în memoria colectivă şi care a inspirat
lumea medievală europeană. Tot în planul ideilor politice, romanii au
dezvoltat conceptul de „cetăţenie” acordându-l succesiv locuitorilor Romei,
apoi locuitorilor Italiei (în anul 89 a. Chr. când Roma din stat – cetate a
devenit stat teritorial) şi în anul 218 p. Chr. a acordat acest titlu tuturor
oamenilor liberi din imperiu. În acel an împăratul Caracalla a dispus, prin
Constituţia Antoniană, ca toţi oamenii liberi să devină „cives romanus”.
Chiar dacă noul statut nu implica drepturi politice esenţiale,
semnificaţia simbolică a fost imensă pentru că a favorizat procesul de
romanizare. Începând din anul 212 p. Chr., Roma a abandonat definitiv
concepţia discriminatorie a statului - cetate şi a recunoscut o realitate deja
existentă: crearea unui imperiu imens ale cărei provincii au fost aşezate pe
picior de egalitate cu metropola24.

24
Ovidiu Drâmba, op cit. p. 715.

26
 Romanizarea a fost un proces complex care a antrenat nu numai
asimilarea în plan politic, ci şi cea în plan cultural. Acest proces a fost
sprijinit şi prin organizarea administrativă a statului, domeniu în care geniul
organizatoric nu a avut echivalent în lumea antică, datorită diferitelor
formule utilizate. Teritoriile cucerite erau anexate imperiului, vechile
structuri administrative, politice religioase, culturale erau distruse,
populaţia era transplantată sau nu la Roma (în situaţiile în care nu era
masacrată sau vândută la târgurile de sclavi), pământul era confiscat pe
jumătate, două treimi sau în totalitate şi devenea bun public. În unele
cazuri, o parte din oraşele – state din teritoriile cucerite erau transformate în
municipii iar locuitorii acestora primeau unele drepturi civile. Limba
romană era limba oficială a întregului imperiu, administraţia instaurată era
după modelul roman şi exercitarea ei se făcea cu funcţionari romani.
O dată cu expansiunea teritorială, Roma a „exportat” un urbanism
care a influenţat considerabil procesul de romanizare. Civilizaţie
esenţialmente urbană, Roma a impus un program urbanistic bazat pe
folosirea planului geometric inspirat de urbanismul elenistic. Oraşele erau
construite după planuri arhitectonice, cu amfiteatre, băi publice, depozite,
apeducte, sisteme de canalizare, temple etc.
Modul de viaţă urban a stârnit admiraţia autohtonilor care au fost şi
pe această cale atraşi spre civilizaţia romană. Acţiunea de romanizare a dat
naştere popoarelor neolatine (francez, portughez, spaniol, român), popoare
care reprezintă cea mai trainică şi vizibilă moştenire a Romei în istoria
Europei, fenomen pe care Iorga l-a numit „sigiliul Romei”. Prin
romanizare, în istoria lumii a apărut ideea de stat universal, ideea unei
lumi dominate de o forţă care s-a impus prin realizarea lui „orbis romanus”
(lumea romană, caracterizată prin uniformizare teritorială şi lingvistică).
Romanii au fost excelenţi organizatori, tehnicieni şi jurişti, înclinaţi
spre austeritate şi disciplină, cu un deosebit simţ al datoriei civice şi al
dragostei faţă de patrie. Aceste calităţi s-au regăsit nu numai în moştenirea
politică şi organizatorică pe care au lăsat-o posterităţii, dar şi în domeniul
normelor juridice. Romanii sunt cei care au inventat noţiunea de drept
privat şi drept public, dreptul penal şi dreptul civil.
Principii juridice formulate încă din antichitate inspiră şi astăzi
procesul de elaborare al legilor, fapt ce constituie încă un argument
convingător privind aportul Romei la continuitatea civilizaţiei şi culturii
europene.
Lipsit de fantezie, de spirit inventiv, de aplicaţie spre speculaţie
teoretică, geniul roman a fost eminamente pozitiv şi organizat, aspru şi
rece, tradiţionalist şi sceptic, lucid şi ordonat, sever şi meticulos, calităţi

27
specifice care şi-au pus amprenta asupra întregii vieţi sociale, politice,
intelectuale artistice şi morale ale romanilor.
În artă, sculptură, literatură, filosofie romanii nu au avut contribuţii
originale, influenţa greacă fiind deosebit de puternică. Începând cu secolul
al II-lea p. Chr. se poate vorbi de o artă romană originală25. Trei au fost
domeniile ştiinţifice în care savanţii romani s-au remarcat: astronomia,
geografia (prin Ptolemeu şi Strabon) şi medicina (prin Galenius, Rufus din
Efes, Discoride şi Celsus).
Ca element fondator al civilizaţiei şi culturii europene, Roma antică
are contribuţii incontestabile la formarea şi afirmarea acestui proces.
Romanii au lăsat ca moştenire o bogată civilizaţie, rod a sintezei culturilor
greacă, etruscă, italică, orientală, celtică iudeo-creştină, la care s-a adăugat
propriu lor geniu creator. Ei au marele merit de a fi transmis generaţiilor
viitoare impresionanta civilizaţie elenistică, care, împreună cu civilizaţia
romană, constituie pentru Europa cultura „greaco – latină”.
Tot romanilor li se datorează faptul că au extins aria culturii greco-
latine, apoi pe cea a creştinătăţii nu numai în spaţiul european ci şi în cel
extra-european, atât în teritoriile cucerite, cât şi în cele din afara imperiului.
Romanii au lăsat posterităţii modelul politic roman, acea ideea de
imperiu unificat, ideea care va străbate secole de-a rândul lumea europeană,
medievală şi modernă.

1.4 Creştinismul
Istoria Europei nu poate fi înţeleasă dacă nu este cunoscută
influenţa religiei creştine şi a bisericii, ca instituţie, asupra acesteia.
Creştinismul primitiv a apărut în Palestina şi a avut ca principale surse
iudaismul, stoicismul grec şi mitologiile semitice. O influenţă substanţială
asupra noii religii a avut-o iudaismul, religie profetică ce susţinea ideea
unui salvator cu nume de Mesia.
Creştinismul26 apare în secolul I p. Chr. şi a fost îmbrăţişat de lumea celor
săraci. Centrul spiritual al creştinismului a fost Ierusalimul. Noul izbăvitor
al lumii propovăduit prin „Noul Testament” era Isus (Hristos în limba
greacă) considerat „unsul lui Dumnezeu”, ale cărui fapte sunt prezentate în
cele patru Evanghelii. Isus s-a născut în Betleem, în timpul împăratului
Augustus şi şi-a petrecut tinereţea în Nazaret. După împlinirea vârstei de
treizeci de ani a început să predice şi să înfăptuiască miracole. Faptele sale
au fost considerate de către romani drept agitaţie, iar de către preoţii evrei

25
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit. p. 319 – 320.
26
Termenul de creştin derivă din forma latină populară (vulgata) de la termenul
chrestianus, astfel erau denumiţi cei care îmbrăţişau noua religie a lui Chrestus
(Mântuitor în latina populată).

28
drept răzvrătire religioasă, mai ales pentru că se declarase „fiul lui
Dumnezeu”. A fost condamnat la moarte şi crucificat, înviind, conform
religiei, după trei zile. S-a arătat celor 12 apostoli, după care s-a înălţat la
cer.
Prima biserică s-a construit la Ierusalim, după care noua religie s-a
răspândit în toată Palestina, Siria, Macedonia, Grecia, zona mediteraneană.
Noua religie a fost propagată prin viu grai de către cei 12 apostoli care au
început să cutreiere lumea şi au început evanghelizarea aşa cum le ceruse
Mântuitorul. Întrucât se adresa celor săraci şi defavorizaţi, creştinismul s-a
răspândit foarte repede în tot Imperiul Roman. Răspândirea noii religii a
întâmpinat de la început greutăţi şi piedici datorită caracterului monoteist,
refuzului de a accepta cultul imperial (conform căruia împăratul era de
origine divină), solidarităţii creştine şi nonviolenţei. Prigoana împotriva
creştinilor a început în timpul domniei împăratului Nero, anul 64 p. Chr şi a
durat până în anul 313 a. Chr. Persecuţiile împotriva creştinilor, fără a fi
continui în aceste două veacuri şi jumătate, au cunoscut momente de mare
intensitate datorită edictelor de urmărire şi de pedepsire date, în timpul
împăraţilor: Nero (54 – 68), Domiţian (81 - 96), Traian (98 – 117), Hadrian
(117 – 138), Antoniu Piul (138 – 161), Marcus Aureliu (161 – 180),
Septimiu Sever (193 – 211), Maximiu Tracul (235 – 238), Deciu (249 –
251), Valerian (253 – 260), Aurelian (270 – 275) şi Diocleţian (284 –
305)27. Creştinismul a încetat să mai fie o religie „nepermisă” (religio
ilicita) în anul 313, când împăratul Constantin cel Mare a emis Edictul de
la Mediolanum (astăzi Milano), prin care s-a proclamat libertatea religiei şi
a cultului pentru toţi cetăţenii imperiului inclusiv pentru creştini.
Bisericii creştine i s-au restituit bunurile luate şi a fost recunoscută
oficial ca instituţie religioasă organizată, devenind în fapt „religia licita”,
fiind chiar favorizată de către noul împărat. A urmat o perioada
caracterizată printr-o dualitate creştinism-păgânism care a generat tulburări
sociale. Împăraţii Lucinius (317 – 324) şi Iulian Apostatul (361 – 363) au
întreprins o serie de persecuţii împotriva creştinilor. Trebuie recunoscut
faptul că, datorită caracterului său monoteist, creştinismul s-a manifestat
intolerant faţă de alte religii. Odată cu creştinismul apare şi se manifestă şi
intoleranţa creştină faţă de alte religii.
După anul 313 religia creştină a cunoscut o stare de înflorire; s-a
extins cu repeziciune în tot imperiul roman, s-au creat scaune episcopale, s-
au convocat sinoade ecumenice sau locale, s-au construit biserici, s-au scris
primele lucrări teologice. Împăratul Teodosiu I (379 – 395) a interzis
păgânismul astfel încât creştinismul a devenit unica religie oficială în

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de

27

Misiune al B. O. R, Bucureşti, 1992, vol. I, p. 83.

29
imperiu. La începutul secolului al V-lea, Biserica Creştină era o instituţie
caracterizată prin disciplină şi organizare ierarhică, corpus-ul de idei
filozofice elaborat, vocaţie universală.
Ierarhia bisericii creştine cuprindea: preoţi, episcopi (aflaţi în
fruntea fiecărui oraş/cetate), mitropoliţi (conduceau biserica din fiecare
provincie) şi patriarhii (lideri spirituali care se aflau în fruntea bisericii din
marile centre politice din parte orientală a imperiului precum: Alexandria,
Ierusalim, Constantinopol, Antiohia). Iniţial, Episcopul de la Roma se afla
pe aceeaşi treaptă ierarhică cu cei din Imperiul Roman de Răsărit.
Primii autori creştini care au elaborat şi explicat esenţa doctrinei
creştine au apărut înainte de secolul al IV-lea, ei fiind numiţi părinţi ai
bisericii, iar scrierile lor numindu-se patristice. Cei mai renumiţi pentru
această perioadă sunt: Atanasie al Alexandriei, Vasile cel Mare, Grigore de
Nissa, Ilarie din Pictovium şi Ambrozie din Milan. În operele lor au
combătut ereziile, au formulat doctrina Trinităţii, au stabilit slujba prin
textele liturghiei. Ereziile28 cele mai importante au fost: arianismul (punea
în discuţie divinitatea lui Isus Hristos) – a fost condamnat de conciliul
ecumenic de la Nicea din anul 325; nestorismul – (susţinea că Isus Hristos
avea două naturi: una divină şi una omenească cea de a doua permiţându-i
să aibă slăbiciuni omeneşti) – a fost condamnat de conciliul de la Efes din
anul 431; monofizismul – (considera că Isus a fost doar Dumnezeu şi nu
om) – combătut de conciliul ecumenic de la Calcedon din anul 451 şi
monothelismul – (care a contestat întruparea reală a lui Isus) – combătut de
conciliul de la Constantinopol din anul 680.
Teologia creştină a cunoscut un moment de afirmare şi consolidare
prin opera teologului, filozofului şi scriitorului Aurelius Augustinus (354 –
430), considerat părinte al bisericii şi canonizat, de biserica romano-
catolică, sub numele de Sfântul Augustin29. Prin lucrările sale:
„Confesiuni”, „Despre cetatea lui Dumnezeu” a pus bazele filosofiei
creştine, care promovează principiul mântuirii individului prin graţia
divină, dragoste şi înţelepciune30 şi a încercat să concilieze creştinismul cu
neoplatonismul. A îmbinat cultura greco-latină cu noul spirit creştin şi a
reuşit să creeze noi fundamente spirituale care au dat profunzime
creştinismului şi au asigurat universalitatea acestei religii. Răspândirea
creştinismului a fost dată de conţinutul şi semnificaţia valorilor sale:
dragostea pentru aproapele tău, înţelegerea, pacea, nonviolenţă, valori care
28
Ereziile – curente religioase care au pus în discuţie principiile fundamentale ale
învăţăturii creştine, au fost considerate dăunătoare pentru unitatea lumii creştine şi
interzise prin hotărârile unor sinoade ecumenice.
29
În Biserica Răsăriteană sub numele de „Preafericitul Augustin”.
30
Marin Voiculescu, Istoria ideilor politice, Editura Hyperion, XXI, Bucureşti, 1992, p.
39 – 39.

30
au fost acceptate rapid de masa oamenilor de pretutindeni. Influenţa
creştinismul nu s-a manifestat doar în cadrul imperiului, devenind un
element de unitate al acestuia, ci şi în afara graniţelor sale. Drept urmare, în
secolele IV - V, creştinismul a contribuit la refacerea unui imperiu având la
bază factorul spiritual şi nu cel politic.
Popoarele barbare31 au fost creştinate, unele înainte de a intra în
imperiu (precum goţii), altele după ce s-au aşezat în imperiu. Semnificaţia
creştinării era mai mult decât o simplă schimbare de religie. În înţelegerea
acelor timpurii, când un popor se creştina, aceasta însemna că a intrat în
civilizaţie, pe calea culturii, depăşind stadiul de popor barbar. Creştinarea
germanilor, slavilor, populaţiilor din insulelor britanice şi a altor popoare
migratoare (ungurii, bulgarii), a avut drept rezultat crearea condiţiilor
pentru făurirea unei Europe unitare din punct de vedere religios. De
remarcat că o serie de popoare care s-au format în mileniul I, s-au născut
popoare creştine (precum poporul român).
Creştinarea s-a realizat prin convertirea făcută de către apostoli în
diferite zone ale Europei. Prin convertire, aceştia au convins atât elitele cât
şi masele aparţinând acelor popoare barbare de faptul că numai îmbrăţişând
religia creştină, poporul respectiv poate fi acceptat şi poate supravieţui în
spaţiul european. După ce unitatea Imperiului Roman a fost definitiv
distrusă, cele două părţi ale imperiului au avut destine politice, sociale şi
culturale tot mai divergente. Romanitatea orientală, dominată de limba şi
cultura greacă, va purta ulterior numele de Imperiul Bizantin, trecând
succesiv, încă un mileniu, prin perioade de expansiune sau de restrângere,
de strălucire sau de decadenţă până în anul 1453, când Constantinopolul a
fost cucerit de către turci. Anul 1453 a însemnat dispariţia Imperiului
Bizantin.
În Apus, imperiul de cultură şi limbă latine, s-a prăbuşit sub
loviturile valurilor succesive de năvălitori, dar limba latină a rămas limbă
oficială a Europei occidentale, biserica fiind cea care a asigurat această
continuitate. Această dualitate lingvistică s-a regăsit şi în geneza
popoarelor medievale. Desemnarea Constantinopolului drept capitală a
Imperiului Roman de Răsărit a consolidat poziţia patriarhului din acest nou
centru de putere politică. Patriarhii de la Constantinopol au căutat să aibă o
autoritate comparabilă cu cea a papei de la Roma. Acesta din urmă, în
calitatea sa de succesor al sfântului Petru, a încercat să-i fie recunoscută
întâietatea în întreaga Biserică creştină, conform hotărârii conciliului
ecumenic de la Nicea din anul 325. Asemenea diferende s-au manifestat cu
intensităţi diferite, cu momente de ruptură urmate de reconcilieri, până la
sfârşitul mileniul I.
31
Erau numiţi „barbari” populaţiile situate în afara imperiului roman.

31
 Aceste divergenţe au fost trecătoare pentru că dincolo de
conflictele dintre persoane şi de revendicările pentru putere, dorinţa de a
restaura unitatea Bisericii a triumfat fiind puse în joc concepţiile şi destinul
acesteia32. În secolul al XI-lea, vanităţile oamenilor şi interesele politice au
fost mai puternice decât virtuţile credinţei. La 16 iulie 1054, delegaţii papei
Leon al IX-lea şi cei ai patriarhului Mihail Kerulorios s-au excomunicat
reciproc, moment în care a avut loc marea schismă. Creştinismul şi-a
pierdut unitatea, Biserica creştină s-a separat în Biserica Răsăriteană sau
Ortodoxă şi în Biserica Apuseană sau Romano – Catolică.
Dincolo de deosebiri, un lucru era evident: Europa se identifica cu
creştinătatea. Este pentru prima dată când toţi locuitorii Europei s-au
închinat aceleaşi divinităţi şi au avut practici religioase, dacă nu identice
cel puţin cu multe elemente comune.
Putem concluziona că biserica a constituit primul element de
construcţie a unităţii europene nu numai prin spirit, ci şi prin ierarhia
bisericească, care s-a situat deasupra comunităţilor locale şi chiar a statelor.
De două mii de ani Europa este şi rămâne un continent cu populaţie
predominant creştină (catolici, ortodocşi, protestanţi). Constituţia Uniunii
Europene, din păcate, nu consfinţeşte acest drept.

Claude Bresolette, Biserica catolică şi Biserica ortodoxă, în Marile religii, Editura

32

Orizonturi, Editura Lider, Bucureşti, 1992, p. 273.

32
 Capitolul 2
APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA IDEII DE UNITATE
EUROPEANĂ
2.1 Proiecte privind unitatea europeană până în secolul al XV-
lea
Imaginea clasică a Europei Evului Mediu timpuriu, adesea întâlnită
în istoriografie, este aceea a unui continent care a trecut de la o civilizaţie
citadină şi strălucitoare, răspândită în lumea apuseană, la timpurile
întunecate ale barbariilor, la moduri arhaice de producţie şi de schimburi
comerciale. Fără îndoială, regresul în plan global a fost evident, dar trebuie
nuanţat. Marile migraţii nu au putut pune capăt, în mod brutal, unui mileniu
şi jumătate de civilizaţie greco-latină. Pe ruinele fostului Imperiu Roman de
Apus s-au constituit regate barbare care au asimilat încetul cu încetul
civilizaţia învinşilor.
Cele mai importante construcţii statale din secolul V şi începutul
secolului al VI-lea au fost reprezentate de regatul ostrogot al lui Teodoric
(481 – 526) şi regatul franc al lui Clovis (481 – 511). În răsărit, Imperiul
Bizantin, s-a considerat continuatorul de drept al Imperiului Roman,
acţiunile sale politice fiind întemeiate pe aceste considerente. Iustinian (527
– 565) s-a declarat urmaşul de drept al Romei şi a iniţiat numeroase
campanii militare pentru a reface ansamblul politico – teritorial al fostului
imperiu.
Europa nu mai prezenta o unitate politică reală consistentă decât în
partea sa răsăriteană, acolo unde Imperiul Bizantin a reuşit să-şi impună
controlul pe o durată mai mare de timp asupra unor teritorii din Mediterana
Orientală, Asia Mică şi până pe cursul inferior al Dunării.
După căderea Romei (anul 476 p. Chr) a fost evident şi pentru
Occident că centrul, prin excelenţă, al lumii civilizate s-a mutat la
Constantinopol. Întreg teritoriul european a reprezentat o imensă arenă pe
care se desfăşurau neîncetate războaie, tulburări politico-statale, şi în care
au apărut sau dispărut state cu frontiere mult schimbătoare. Din acest
amestec confuz de populaţii sedentare şi popoare şi populaţii migratoare s-
au născut statele medievale au dat o anume aşezare viitoarelor state
europene. În această Europă, în care se părea că evoluţia era supusă
fărâmiţării şi împrăştierii, s-au manifestat, în acelaşi timp şi elemente de
unitate şi de identitate. Paradoxal, chiar fărâmiţarea feudală şi modul de
producţie autarhic a constituit un element de unitate. Ar trebui adăugate

33
elemente mai mult sau mai puţin vizibile ale acestei identităţi pe care o
constituie asemănarea evoluţiilor şi înmulţirea schimburilor transnaţionale.
„Europa, în diversele sale componente, cunoaşte în Evul Mediu –
susţin cu deplin temei Serge Berstein şi Pierre Milza – fenomene identice,
care depăşesc frontierele statelor în formare: invaziile barbare, restrângerea
apoi expansiunea schimburilor în funcţie de fluctuaţiile politicii, o viaţă
economică puternic axată pe celula de autosubzistenţă seniorală, intense
defrişări, feudalitate, rol crescut al Bisericii. În toate aceste privinţe, există
o entitate europeană a cărei existenţă pare să scape, în mare măsură, de sub
controlul voinţei deliberate a oamenilor şi care răspunde unor mişcări de
fond ale istoriei”33. Dincolo de războaie şi fărâmiţări, s-a născut în Evul
Mediu o Europă ce constituia o realitate trăită deasupra frontierelor
politice, prezentă în conştiinţe sub forma unei identităţi profund marcată de
moştenirea antică şi de religia creştină, cu un conţinut complex, dar adânc
înrădăcinat în elementele dinamice ale societăţii medievale. În acest sens,
Michael Devèse susţine că europenismul s-a conturat în perioada medievală
şi a însemnat, înainte de orice, apartenenţa la credinţa lui Hristos şi
calitatea de enoriaş al unei congregaţii tutelate de Roma34. Catolicismul –
ca religie şi Biserică – acţionează ca factor de unitate continentală în
Europa de Apus.
Secolele care au urmat prăbuşirii Imperiului Roman de Apus nu au
dus la dispariţia idealului politic de stat imperial ideal. Diferitele regate
barbare care s-au înfiripat şi s-au succedat unele după altele în Franţa, Italia
şi Germania, au asimilat şi şi-au asumat mitul imperial. Acest mit a fost
intangibil regilor barbari capabili de a cuceri o parte din Europa, dar nu şi a
o supune unei organizări şi unei legi comune, precum Roma altădată.
Imperiile barbare create de Carol cel Mare sau de către Otto I au cuprins
teritorii însemnate din vestul continentului, dar prăbuşirea rapidă a acestora
după moartea creatorilor lor, evidenţiază eşecul construcţiilor politice
realizate, limitele tentativelor lor. Astfel, Carol cel Mare (768 – 814) a
reunit prin cuceriri, sub o singură autoritate, foste teritorii germane, france
şi din Ţările de Jos. A zdrobit pe longobarzi, a cucerit Bavaria şi Saxonia, i-
a supus pe avari atingând cursul mijlociu al Dunării, a creat mărci35 care să
apere imperiul la graniţa cu Spania, Normandia şi Bretania. A fost protector
al Papei de la Roma şi la anul 800 a fost încoronat de acesta ca „împărat al
romanilor” şi numit „pater Europae” ceea ce însemna reîntemeierea
Imperiului Roman de Apus. Imperiul lui Carol cel Mare a fost, totuşi, un
regat barbar, slab administrat, în care fiecare popor şi-a păstrat obiceiurile.

33
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., vol. II, p. 8.
34
Ovidiu Pecica, Europa – o idee în mers, Editura Lines, Cluj – Napoca, 1999, p. 68.
35
Zone militarizate, stabile, în apropierea graniţelor.

34
Administraţia centrală nu era decât formală, armata nu era permanentă,
impozitele nu asigurau necesităţile statului. Administraţia comitatelor se
afla în mâinile aristocraţiei locale. După moartea lui Carol cel Mare,
imperiul creat de acesta s-a prăbuşit dând naştere la noi entităţi statale.
Imperiul caroligian a născut mitul imperial în Europa medievală.
Construcţia statală a lui Carol cel Mare a fost fundamentată pe autoritatea
politică a împăratului şi pe autoritatea spirituală a Papei. Despre Carol ce
Mare s-a spus că a scos Europa din noaptea timpurilor barbare printr-o
uşoară revigorare a comerţului internaţional, o anumită înflorire a vieţii
culturale manifestată prin dezvoltarea şcolilor, reforma clerului,
recunoaşterea unei arte oficiale a palatelor şi a bisericilor, mai ales prin
evoluţia limbilor romanice în defavoarea limbii latine. Ceea ce datorează
Europa lui Carol cel Mare este apariţia unui ideal, al unui imperiu care să
ducă spre emancipare creştinătatea latină. Ideea unui imperiu creştin a fost
reluată de Otto I (936 – 973). Acesta a dat o mare strălucire statului german
reunind sub conducerea sa cele mai multe teritorii germane. După ce i-a
înfrânt pe unguri în anul 955 la Lech, a ocupat Lorena, a fost recunoscut ca
protector al Burgundiei dobândind o mare influenţă asupra Franţei şi a
intervenit direct în Italia devenind rege al regatului lombard (în anul 951).
În anul 962, 2 februarie, a fost încoronat de papa Ioan al XII-lea cu titlul de
„împărat Augustus”, punându-se astfel bazele Sfântului Imperiu Roman de
naţiune germană.
Sub conducerea lui Otto I, germanii au cunoscut un moment de
apogeu, pacea şi ordinea restabilită de Otto I au favorizat dezvoltarea
economiei şi înflorirea culturii. Asocierea cu Roma a indus ideea de
imperiu, ideea fiind percepută în acea perioadă ca un simbol al duratei şi al
unităţii. Imperiul german creat de Otto I a perpetuat şi extins influenţa
spirituală a Romei, a avut capacitatea de a uni şi civiliza o parte a Europei,
atribuindu-şi o vocaţie universală de a conduce şi evangheliza popoare.
Puterea imperială creată de Otto I nu a fost suficient consolidată. După
moartea acestuia, imperiul creat de el s-a destrămat pentru că nu se
realizase o unitate politico-spirituală capabilă să reziste presiunilor externe
şi tendinţelor centrifuge.
Ideea de imperiu unic şi roman era un ecou târziu al Romanităţii,
destinele lumii continuând să fie legate de Roma şi de amintirea acesteia.
„Cât va fi Colisseul în picioare, Roma va trăi, când va cădea Colisseul va
cădea şi Roma; când Roma va cădea, va cădea şi lumea”36. În acelaşi timp,
crearea unui imperiu unic şi latin, constituia şi un proces de emancipare a
lumii latine de sub influenţa Bizanţului.

36
Apud Lawrise et Rambaud, Histoire Générale, I, p. 538.

35
 Una din principalele caracteristici ale primei perioade feudale a
constituit-o fărâmiţarea autorităţii publice centrale, consecinţă a destrămării
rapide a diferitelor structuri statale, mai ales în regatele barbare care au
succedat dispariţiei Imperiului Roman de Apus. În acest context, biserica
creştină a început a dobândi un rol social din ce în ce mai important
datorită caracterului său organizat şi devotamentului slujitorilor săi. În
partea răsăriteană a Europei, în Imperiul Bizantin, Biserica a sprijinit şi
consolidat puterea laică fără a încerca să o subordoneze direct întrucât
puterea împăratului era foarte mare. În Apus, Biserica era foarte puternică
datorită puterii morale pe care o exercita în societate. Conform regulilor
ierarhice, toţi episcopii aveau puteri egale, iar regii aveau mari drepturi în
alegerea, de fapt în numirea acestora. Un statut aparte îl avea episcopul de
la Roma, care se bucura de un mare respect şi veneraţie, fapt care i-a
permis să dobândească, în timp, o poziţie superioară în ierarhia ecleziastică
aducându-i titlul de papă – adică de conducător al întregii biserici catolice.
Cel care a creat puterea papală şi a proiectat principiile politicii papale
privind crearea unui imperiu unic creştin a fost papa Grigore cel Mare (590
– 604). Acesta a fost în egală măsură „consul al lui Dumnezeu” şi fondator
al puterii lumeşti a papalităţii. Implicarea papilor în exercitarea şi
influenţarea puterii lumeşti a determinat o interminabilă luptă între puterea
spirituală reprezentată de biserică şi puterea laică a regilor şi împăraţilor
timpului. Fiecare dintre cele două puteri, temporală şi spirituală, şi-au
legitimat acţiunile în ochii contemporanilor, prin aspiraţia la un imperiu
universal, străduindu-se să-şi impună propria concepţie asupra acestuia şi
găsindu-şi aliaţi în principi, episcopi şi chiar oraşe aflate în Italia, Franţa,
Germania, Spania etc.
Mari conducători ai perioadei analizate precum Carol cel Mare şi
Otto I au impus şi înlăturat papi având o poziţie dominantă în raporturile cu
aceştia, în timp ce în alte perioade coroana imperială a trecut din mână în
mână după bunul plac al negocierilor cu papalitatea37. Conflictul dintre
puterea laică şi cea spirituală s-a desfăşurat în Europa occidentală sub
numele de lupta de investitură. Aceasta a cunoscut un episod aparte în
conflictul dintre papa Grigore al VII-lea (1073 – 1085) şi Henric al IV-lea
(1056 – 1106). Papa Grigore al VII-lea a urmărit să redea bisericii
libertatea faţă de orice ameninţare a puterii laice considerând că un papă
este superior împăratului sau regelui deoarece el reprezintă puterea
spirituală – care dăinuie peste timp, în timp ce conducătorul laic (rege sau
împărat) este reprezentatul puterii trecătoare, fiind dovada efemerităţii
lumii fizice. Pentru că Henric al IV-lea a reacţionat cu violenţă la un decret
al papei Grigore al VII-lea, acesta din urmă l-a excomunicat. Henric al IV-
37
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., vol. II, p. 96

36
lea, confruntat, în acelaşi timp, cu posibilitatea unei revolte generale a
feudalilor germani împotriva lui, s-a umilit aşteptând, trei zile şi trei nopţi,
în haine de penitent şi cu picioarele goale în zăpadă, în faţa porţilor
castelului Canossa, iertarea papei. S-a răzbunat peste câţiva ani când l-a
înlocuit pe papa Grigore cu papa Clement al III-lea, papa Grigore al VII-lea
murind în exil în anul următor, la puţin timp după detronare.
În secolele XI – XII lupta dintre împăraţii germani şi papalitate a
înregistrat momente de mare înverşunare, cu multă cruzime de o parte şi de
cealaltă. Punctul culminat a fost atins între anii 1245 – 1250 când papa
Inocenţiu al IV-lea a organizat chiar o cruciadă împotriva împăratului
Germaniei, Teodoric al II-lea. Conflictul prelungit dintre instituţia papală şi
instituţia laică de conducere a societăţii, reprezentată de rege sau împărat, a
subminat autoritatea creştinismului, dar, cu toate acestea, Biserica a rămas
principala instituţie medievală cu un impact deosebit de puternic asupra
societăţii europene.
Victorioasă în conflictul cu împăraţii germani, profitând de
slăbiciunile imperiului Bizantin, de expansiunea spre est a creştinismului
roman, încoronând sau detronând suverani după cum dictau interesele sale,
Biserica catolică s-a comportat, în secolul al XIII-lea ca o adevărată putere
europeană. Sentimentul religios era foarte puternic în timpul Evului Mediu
european, iar biserica a căutat să se folosească în permanenţă de această
credinţă pentru consolidarea ordinii sociale şi a puterii sale decizionale.
Cruciadele38 organizate de biserica catolică pentru eliberarea
Mormântului Sfânt au fost o expresie a avântului economic care s-a
înregistrat în Europa în secolele XI – XIII şi au reprezentat o atitudine
expansionistă a Bisericii. Cruciadele au avut consecinţe importante pentru
Europa; au ajutat ca popoarele europene să iasă din izolarea în care trăiseră
până atunci, au permis schimbul de idei, valori şi tehnică de producţie între
zone diferite, au favorizat comerţul, au permis descoperirea unei civilizaţii
– cea arabă, mult mai evoluată decât cea europeană.
Datorită organizării cruciadelor, a efectuării pelerinajelor, a
acţiunilor de evanghelizare a clericilor, precum şi a înfloririi comerţului
care a căpătat un mare avânt, într-o Europă fărâmiţată politic, au început să
se afirme primele elemente, firave într-adevăr, ale unei identităţi specific
europeană. Acest fenomen a început să se contureze în jurul universităţilor
care au început să iniţieze schimbarea, să determine o reînnoire a gândirii
prin redescoperirea autorilor antici, mai ales a lui Aristotel. Readucerea
marilor filozofi în atenţia gândirii Evului Mediu s-a datorat unor spirite
universale precum Sfântul Augustin (354 – 430) şi Toma d´Aquino (1225 –

Între anii 1096 şi 1270 au fost organizate opt cruciade (1096 – 1101; 1144 – 1184;
38

1190; 1197 – 1204; 1127; 1227; 1249 şi 1270).

37
1274). Deşi a trăit într-o lume extrem de violentă, Toma d´Aquino nu a
întrezărit posibilitatea unei organizări internaţionale conduse de biserică
care să reducă pagubele materiale şi umane produse de starea de
permanentă beligeranţă. Preocuparea lor fundamentală a fost afirmarea
dogmei creştine şi a moralei rezultate din aceasta, deşi idei sociale şi
politice se află din belşug în scrierile acestora.
Primele idei care au proclamat necesitatea unei înţelegeri, a unei
colaborări între naţiuni se găsesc în scrierile lui Dante Alighieri şi ale
procurorului Pierre Dubois.
Dante Alighieri (1265 – 1321), în lucrarea sa De Monarchia –
(1310), a formulat principalele sale teze şi concepţii social politice, dintre
care unele s-au detaşat net de viziunea contemporanilor săi. Adept al
monarhiei, a sesizat posibilităţile reconcilierii între prinţi şi monarhi sub
conducerea unei monarhii universale, care avea menirea de a asigura pacea
universală, liniştea şi bunăstarea fiecărui individ. Monarhia universală în
viziunea lui Dante nu era altceva decât o concepţie de tip federalist, în
accepţia specifică a cuvântului. Monarhia universală prefigurată de Dante
trebuia să fie un stat independent de putere papală. Arbitrajul suprem al
puterii nu trebuia deţinut de către Pontifax Maximum (Papa), ci trebuia
depus în mâinile împăratului. Conceptual, teza sa este remarcabilă dacă
avem în vedere faptul că ea a fost enunţată într-o epocă în care dogma
religioasă subordona gândirea politică şi socială.
Pierre Dubois a susţinut şi elaborat o concepţie cu un înalt caracter
ştiinţific privind organizarea pe baze federale a Europei. În lucrarea
intitulată: De recuperatione Terrae Sanctae, a demonstrat că victoria
creştinătăţii asupra puterii otomane putea fi obţinută numai dacă naţiunile
creştine ale Europei se asociau sub forma unei confederaţii. Proiectele
politice ale lui Dante Alighieri şi Pierre Dubois nu au avut nici o rezonanţă
într-o epocă ce se caracteriza prin calamităţi, dezordini, crize, conflicte,
profunde transformări structurale, politice, economice, sociale şi culturale.
În secolul al XIV-lea, foametea generală din anii 1313 – 1317
determinată de calamităţi naturale, a avut ca efect debilitatea populaţiei şi
scăderea rezistenţei organismului la atacurile diferitelor boli. Numeroase
epidemii au avut consecinţe dramatice asupra situaţiei demografice a
întregului continent. Epidemia de ciumă neagră care a lovit întreaga Europă
în perioada anilor 1437 – 1441, urmată de reveniri catastrofale în anii 1360,
1371, 1377, a ucis aproximativ o treime din populaţia continentului. Se
estimează că numărul victimelor acestor valuri succesive de epidemii s-ar
cifra la aproximativ 26 000 000 de oameni39. În unele regiuni flagelul a

Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., vol. III, p. 12; Vezi pe larg si Ovidiu Drâmba,
39

op. cit, vol. IV.

38
redus numărul locuitorilor la jumătate sau chiar mai mult (de exemplu în
Irlanda aproape toată populaţia a fost decimată). Această situaţie a avut
ample consecinţe în plan demografic, social, economic etc. Lipsa forţei de
muncă a determinat o gravă destructurare economică şi socială.
Agricultura, principala ramură economică şi sursă de venituri a populaţiei,
a cunoscut o mare scădere a productivităţii. Aceasta a fost accentuată şi de
o bruscă schimbare a climei: avansarea progresivă a gheţarilor alpini şi
polari a provocat dispariţia culturii grâului din Irlanda şi din Peninsula
Scandinavă, a culturii viţei de vie din Anglia şi din nordul Germaniei, a
coborât limita septentrională de cultură a secarei. Deteriorarea situaţiei
sociale, mai ales a ţăranilor, a provocat o serie de revolte care au fost dur
reprimate, dintre care amintim: revolta din Anglia condusă de Wat Tyler
sau Jacqueria din Franţa.
Criza generală a societăţii europene din secolul al XIV-lea a avut
consecinţe nu doar economice şi sociale, dar şi în plan politico-militar.
Secolele XIV – XV au rămas în memoria colectivă a europenilor ca fiind
perioada „războiului de 100 de ani”, cel mai îndelungat conflict din epocă.
Dar nu a fost singura manifestare a acestui flagel. Războiul a fost o
permanenţă la sfârşitul Evului Mediu. În Germania puterea imperială a
căzut pradă luptelor dintre prinţi şi ligile oraşelor. În Italia, războaiele
dintre diferitele state, dintre oraşe şi seniorii acestora, au devastat ţara. În
Peninsula Iberică şi în cea Scandinavă conflictele dinastice erau
interminabile. În insulele britanice englezii se luptau cu scoţienii, în timp ce
pe continent expansiunea cavalerilor teutoni spre est a fost oprită de slavi.
În parte de sud-est a continentului, ungurii, sârbii, bulgarii şi românii
încercau să oprească pătrunderea turcilor în regiunile dunărene.
Criza Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană, principala
forţă care aspira la universalitate, a accentuat tendinţele de fărâmiţare a
Europei. „Bula de Aur” din anul 1356 a exclus orice intervenţie a papei în
alegerea împăratului, dar a recunoscut deplina suveranitate a celor 7
electori şi a statelor lor, fapt ce a confirmat fragmentarea imperiului. În
interior autoritatea împăratului era contestată de către oraşele ce făceau
parte din liga Hansei şi de cele 100 de „oraşe imperiale”. În exterior,
imperiul german şi-a încetat acţiunea de colonizare germană spre est
datorită rezistenţei popoarelor scandinave (danezi, suedezi, finlandezi) şi
slave (poloni, lituanieni, slovaci).
După Imperiu, cea de a doua forţă care aspira la universalitate –
papalitatea – a cunoscut una dintre cele mai lungi perioade de criză. Ca
efect al conflictului dintre statul francez şi papalitate, curia papală a fost
mutată, de către regii Franţei în anul 1309, la Avignon, unde a fiinţat până
în anul 1377. După întoarcerea curiei papale la Roma (în anul 1377), s-a

39
declanşat o profundă criză a sistemului papal denumită „marea schismă din
Occident”. Timp de 31 de ani Biserica catolică a avut concomitent câte doi
papi (1378 – 1409), pentru o perioada de 6 ani (1409 – 1415) a avut trei
papi – la Roma, la Avignon şi la Pisa, iar între anii 1415 – 1417 nu a existat
un papă legitim40. Ca urmare, unitatea Bisericii catolice a fost puternic
afectată, fapt care a forţat-o să recunoască diferitelor Biserici naţionale o
anumită autonomie. În anul 1438, Biserica „gallicană” a fost supusă
controlului monarhului francez, proces ce a continuat în imperiul german
(anul 1448) şi în regatele Castiliei şi al Aragonului (anul 1481). Tratatele
încheiate între Franţa, Anglia, Spania şi Imperiul german cu papalitatea au
limitat gradul de intervenţia a acesteia din urmă în administraţia şi viaţă
cotidiană a Bisericilor naţionale. Ca o primă consecinţă a fost recunoaşterea
juridică a noii suveranităţi a statelor şi a marcat renunţarea de către puterea
papală la pretenţia de a mai juca un rol de unificator al creştinătăţii. Din
punct de vedere politic, Europa de la sfârşitul Evului Mediu a dobândit
caracteristici noi, marcate de dispariţia marilor construcţii statale cu vocaţie
universală, pretenţie pe care o aveau Imperiul Roman de naţiune germană
precum şi Imperiul Bizantin.
După mai multe secole de agonie, urmaşul îndepărtat al imperiului
roman – Imperiul Bizantin – s-a prăbuşit în urma cuceririi
Constantinopolului (în anul 1453) de către armatele lui Mohamed al II-lea.
Dispariţia acestui ultim vestigiu al Imperiului Roman de Răsărit, a marcat
sfârşitul unei lumi, a unui Ev Mediu dominat de fantoma măreţiei romane.
Cu toate acestea ideea unităţii europene nu a sucombat.
La sfârşitul secolul al XV-lea, diplomatul francez Antonio Marini a
elaborat un proiect de uniune a statelor europene în scopul opririi
expansiunii otomane. Ideea federaţiei europene elaborată de Marini
prevedea constituirea unui organism cu atribuţii de Curte de Justiţie,
compus din reprezentanţii tuturor statelor membre, indiferent de importanţa
lor politică, menit să judece litigiile dintre federaţi (statele componente ale
acestora ) şi să ia decizii care să fie impuse tuturor 41. Proiectul a fost
prezentat în anul 1464 regelui Boemiei, George Podebrady, care l-a propus
regelui Franţei, Ludovic al XI-lea. Pericolul reprezentat de extinderea
imperiului otoman, cucerirea de către turci a întregii Peninsule Balcanice şi
al ţărmului de nord-vest al Mării Negre a diminuat intensitatea disputelor
politice şi religioase din centrul şi vestul Europei. Geniul militar şi
diplomatic al unor principi români precum Iancu de Hunedoara, Vlad
Ţepeş şi mai ales Ştefan cel Mare, au reuşit să întârzie cu o jumătate de
secol înaintarea turcilor spre centrul Europei.
40
Ovidiu Drâmba, op. cit., p. 28.
41
Faust Bădescu, Europa Unită, Editura Majadahonda, Bucureşti, 2000, p. 15.

40
 Apelurile lui Ştefan cel Mare pentru realizarea unei alianţe de mare
anvergură între prinţii şi monarhii occidentali în scopul opririi ofensivei
Semilunii, nu au fost urmate decât de promisiuni. Occidentul, prea egoist şi
prea preocupat de problemele locale, nu a înţeles semnificaţia profundă a
apelului făcut de principele Moldovei42.
Ca o consecinţă a prăbuşirii marilor edificii imperiale, Europa a
înregistrat un proces de creştere a aspiraţiilor naţionale, naţiunile
afirmându-şi tot mai pregnant identitatea atât în nord cât şi în sud-estul
continentului. Afirmarea statului naţional a triumfat prin instituţii stabile şi
eficiente care asigurau autoritatea suveranului în Franţa, Spania şi Anglia.
O dată cu dispariţia construcţiilor politice care încercau să unifice
continentul în jurul noţiunii de „creştinătate”, termenul respectiv este
înlocuit cu termenul de Europa. Fără îndoială că nu este vorba despre
noţiunea de „Europa geografică” despre care se ştia că se întinde spre est
până la Don, ci numai despre teritoriile în care a rezistat limba latină şi
religia Romei creştine. În înţelegerea papei Pius al II-lea, Europa se
suprapunea peste teritoriul ocupat de „poporul creştin” care trăia în Franţa,
Italia, Spania, Germania, Polonia şi Ungaria43. Este evident că noţiunea de
Europa era o problemă de imagine politică şi culturală, era un concept cu o
consistentă încărcătură politică, în care conotaţiile religioase continuau să
fie prezente44. Criza sistemului feudal din secolele XIV – XV a însemnat o
prăbuşire a vechilor concepţii nu numai din domeniul politic, ci şi cele din
celelalte domenii ale vieţii sociale şi economice. Totodată au fost create
premizele afirmării unui proces generator de înnoiri, Renaşterea.

2.2 Ideea unităţii europene în secolele XVI – XVIII

Secolul al XVI-lea s-a caracterizat printr-un suflu nou manifestat în
viaţa economică, culturală, spirituală şi politică. Secolul a debutat cu o
perioadă de prosperitate care s-a manifestat prin dezvoltarea producţiei,
creşterea populaţiei, înflorirea oraşelor, deschiderea de noi căi comerciale
către Lumea Nouă etc.
Economia europeană a secolului al XVI-lea a rămas, în esenţă, o
economie închisă. Aria dominantă a schimbărilor se derula în limite
regionale, dar treptat a început să ia naştere o economie la nivel
continental. În funcţie de principalele căi comerciale terestre şi pe apă, s-au
putut evidenţia mai multe zone economice.
Cea mai veche era zona mediteraneană care lega sudul
continentului cu Orientul Mijlociu şi nordul Africii şi avea ca centru de

42
Faust Bădescu, Europa Unită, Editura Majadahonda, Bucureşti, 2000, p. 15.
43
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., vol. III, p. 52.
44
Ovidiu Drâmba, op. cit. p. 69.

41
greutate Italia de Nord cu oraşele Genova, Florenţa, Milano, Veneţia. O
altă zonă de comerţ o reprezenta bazinul Mării Negre dominată de
monopolul economic turcesc şi care asigura schimbul de mărfuri între Asia
Mică, zona Caucazului, Constantinopol şi state europene precum: Ţările
Române, Polonia, Germania. A treia zona economică era reprezentată de
zona continentală având ca principale centre oraşele Lyon, Augsburg şi
Nürnberg, zonă care a jucat rolul de placă turnantă între zona Mediteranei
şi Europa de Nord. Marea Baltică reprezintă o altă zonă economică a
Europei, spaţiu în care se întâlneau mărfuri de origine daneză, suedeză,
germană, rusă, polonă etc.
Dezvoltarea cea mai spectaculoasă a cunoscut-o coasta atlantică a
Europei unde, alături de vechi rute care asigurau schimbul de mărfuri dintre
ţările din sudul continentului (Spania, Portugalia) şi cele din nord – vestul
Europei (Franţa, Anglia, Ţările de Jos), s-au deschis noi căi maritime către
Lumea Nouă. Sevilla, Lisabona, Le Havre, Rouen, Londra şi Anvers au
devenit mari poli economici ai epocii. Zonele economice respective au
constituit nu doar punţi de legături comerciale ci şi canale de cunoaştere
reciprocă a diferitelor regiuni, culturi şi popoare.
Intensificarea şi frecvenţa sporită a schimburilor economice a
adâncit şi a diversificat cunoaşterea europenilor între ei. Contactul cu
civilizaţiile altor popoare din Africa, Asia şi America, facilitat de
deschiderea noilor rute maritime peste Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific,
le-a conferit europenilor sentimentul că erau purtătorii unei civilizaţii
distincte faţă de cele existente pe alte continente, modelul cultural şi
economic european fiind puternic marcat de caracteristici naţionale
distincte. Umanismul a pus în discuţie toate valorile pe care s-a bazat
Europa în timpul Evului Mediu, a combătut scolastica rigidă şi formală şi a
redescoperit valorile antichităţii. Umanismul a pus în acord valorile
antichităţii cu mesajul creştin şi a promovat idealul social al omului erudit
şi care era deopotrivă om de acţiune, un artist şi un om de lume. În pofida
diferenţelor lingvistice şi a rivalităţilor politice, umanismul s-a răspândit în
toată Europa. Prin ideile promovate, umanismul a prefigurat mişcarea
iluminismului din secolul al XVIII-lea şi a reprezentat un element esenţial
al civilizaţiei europene. Cu toate că a fost o mişcare europeană, umanismul
nu a fost omogen. Prin glorificarea ideii de patrie preluată din scrierile
antice, umanismul a favorizat afirmarea sentimentului naţional, a limbilor
naţionale, a creat o nouă identitate europeană, fondată pe diversitatea
formelor sale de manifestare. Această unitate în diversitate a fost ilustrată
de avântul artistic al Renaşterii.
Renaşterea a fost un fenomen european care nu a fost circumscris
doar planului cultural, ci a reprezentat o epocă determinantă ce a marcat

42
profund cursul general al istoriei europene. Cronologic, perioada Renaşterii
acoperă intervalul de timp cuprins între sfârşitul secolului al XV-lea şi
prima jumătate a secolului al XVII-lea, iar spiritul său a fost prezent în
toate sferele vieţii. Renaşterea a însemnat descoperirea pământului şi a
cerului, descifrarea tainelor corpului uman, sondarea naturii umane, a
moralităţii şi a spiritului religios, reconcilierea în artă, a spiritului uman cu
natura, într-un cuvânt „descoperirea omului şi descoperirea lumii”45.
Renaşterea a reuşit să refacă doar parţial, prin artă şi cultură,
unitatea pierdută a lumii creştine. Acest fapt a reprezentat o neîmplinire în
plan intelectual - pentru că ştiinţa umanistă s-a limitat doar la cunoaşterea
ştiinţifică a lumii antice. În plan politic, Renaşterea a consemnat apariţia
statelor naţionale, iar ideea de naţiune şi de tradiţie naţională s-a impus în
ciuda proclamaţiilor de universalitate. Renaşterea va da naştere la două
curente opuse: barocul şi clasicismul46.
Reforma a reprezentat o altă formă de manifestare a umanismului,
ea s-a manifestat, în primul rând, în plan religios şi a avut ca principală
zonă de afirmare spaţiul german. Originea reformei protestante s-a aflat în
atmosfera de frământare religioasă de la sfârşitul Evului Mediu şi în
incapacitatea Bisericii de a găsi o rezolvare la progresul tehnic şi ştiinţific
al epocii, la afirmarea practică a industriei şi a pieţei de tip capitalist
(financiară, de mărfuri etc.).
Într-o lume creştină în care credincioşii aşteptau un răspuns la
cerinţele, problemele şi necesitaţile lor spirituale, şi nu numai, neputinţa
Bisericii a provocat o reacţie de contestare. În interiorul Bisericii catolice
au apărut o serie de mişcări reformatoare precum: lutheranismul,
anabaptismul, calvinismul şi anglicanismul. Noile curente au pus în
discuţie autoritatea papală şi au favorizat consolidarea noilor Biserici
naţionale. Apariţia şi afirmarea noilor religii protestante au dat o puternică
lovitură unităţii creştinismului în Europa, dar au afirmat şi mai puternic
spiritul naţional, inclusiv în promovarea economiei de piaţă.
Carol Quintul (1519 – 1556), împărat al Germaniei şi rege al
Spaniei a încercat să refacă prin forţa armelor unitatea lumii creştine
occidentale şi a preconizat o cruciadă împotriva ameninţării otomane.
Acţiunile de forţă ale lui Carol Quintul îndreptate împotriva religiilor
protestante au urmărit refacerea vechiului imperiu german creştin, proiect
politic anacronic comparativ cu dorinţa de independenţă politică şi
spirituală manifestată de către statele europene. Vechea concepţie imperială
a fost înlocuită de ideea de „echilibru european”, concept care prevedea

45
Ovidiu Drâmba, op. cit., vol. 4, p. 5-7.
46
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 143.

43
existenţa unui sistem de state în care nici unul să nu aibă dreptul de a-şi
impune legea celorlalte47.
Idealul unităţii europene a preocupat atât pe reprezentanţii puterii
politice cât şi pe cei ai culturii. Au fost elaborate diferite proiecte privind
materializarea acestui concept, dar toate au căzut de acord asupra unei
probleme şi anume aceea reprezentată de pericolul otoman. În secolul al
XVI-lea, Imperiul Otoman a atins apogeul dezvoltării sale. După ce a
ocupat statele din Peninsula Balcanică, turcii s-au îndreptat spre Europa
centrală. În anul 1521 au cucerit Belgradul şi în 1526 au zdrobit armata
ungară la Mohacs, înfrângere urmată de lichidarea statului maghiar şi
transformarea unei părţi din teritoriul Ungariei în paşalâc (în anul 1541).
Aceste ultime victorii obţinute au deschis drumul armatelor turce spre
inima Europei unde, în anul 1519, au asediat pentru prima oară oraşul
Viena, iar doi ani mai târziu (anul 1521) au ocupat fortăreaţa Güns situată
la circa 90 de km de Viena48. Presiunea exercitată de Imperiul Otoman
asupra Europei în secolele XVI – XVII a avut efecte multiple: a obligat pe
Habsburgi să recunoască protestantismul, a sprijinit lupta francezilor
împotriva Spaniei şi a Casei de Habsburg, a favorizat răspândirea
calvinismului în Ungaria şi în Boemia; toate acestea au slăbit puterea
politică a Europei şi au prevenit o cruciadă antiotomană49. Pericolul otoman
a declanşat în rândul învăţaţilor timpului, a acelei aşa-numite „Republici a
Literelor” gândirea sau iniţierea unei serii de proiecte privind unitatea
europeană50. Erasmus din Rotterdam (1496 – 1536), mentorul acestui cerc
de elite umaniste, a publicat lucrarea Elogiul nebuniei, în care expunea
viziunea sa privind căile de realizare a unităţii europene. Conform ideilor
sale, unitatea europeană se putea realiza pe două căi: prin lupta unită a
ţărilor europene împotriva Imperiului otoman, precum şi prin toleranţa între
state şi fundamentarea relaţiilor interstatale pe baza conceptelor creştine de
iubire, fericire şi pace51.
Discordia dintre suveranii creştini, războaiele civile şi războaiele
religioase au slăbit considerabil unitatea politică a Europei secolului al
XVI-lea, situaţie care a generat o adevărată frenezie federativă în rândul
spiritelor europene52. Dintre proiectele privind reorganizarea europeană, s-
47
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 163.
48
Halil Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca clasică, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1996, p. 82.
49
Ibidem, p. 84 – 85.
50
„Republica Literelor” a fost prima formă de organizare a intelectualităţii europene din
secolul al XVI-lea care a reunit în rândurile sale învăţaţi, prelaţi, negustori nobili,
oameni de stat.
51
Ovidiu Pecica, op. cit., p. 82 – 83.
52
Faust Brădescu, op. cit., p. 16.

44
au detaşat cele elaborate de Francisco de Vitoria53 şi Francisco Suarez54.
Ambele construcţii au încercat să găsească un remediu la grava problemă
care o reprezenta ofensiva otomană în centrul Europei, dar au eşuat în
planuri utopice fiind lipsite de spirit practic, de realism.
Secolul al XVI-lea a consemnat eşecul tentativelor imperiului
Habsburgic de a-şi impune dominaţia asupra Europei, dominaţie bazată pe
supremaţia Bisericii catolice. Războiul de treizeci de ani (1618 – 1648) a
produs mari pierderi economice statelor participante, a afectat dezvoltarea
regiunilor din centrul şi nordul continentului. Finalizat prin înfrângerea
Habsburgilor şi a spaniolilor, conflictul respectiv a creat un alt echilibru
european bazat pe o dublă preponderenţă: franceză în centrul Europei şi
una suedeză în nordul continentului. La jumătatea secolului al XVII-lea o
profunda criză socială a zdruncinat lumea europeană. Criza a fost cauzată
de conflictul dintre diferitele grupuri sociale tot mai dinamice şi mai
novatoare şi monarhia care se manifesta tot mai absolutist. Fronda din
Franţa, războiul civil şi execuţia regelui în Anglia din anul 1649, conflictul
social din Ţările de Jos, au fost expresia violentă a contestării instituţiei
monarhice absolutiste. Sfârşitul secolului a consemnat o altă situaţie
politică pe scena europeană: o supremaţie franceză şi suedeză, o decădere a
puterii spaniole, o putere maritimă engleză din ce în ce mai mare, un
imperiu habsburgic în declin, o Polonie micşorată şi o Rusie care a intrat,
pentru prima dată viguros, în jocurile de putere ale Europei. Toate aceste
state au fost angajate într-un şir continuu de războaie, un adevărat măcel
între fraţi creştini care a diminuat considerabil progresul cultural şi
economic al continentului. Să nu uităm că secolul al XVII-lea a consemnat
naşterea ştiinţei moderne. În mijlocul agitaţiei unui secol baroc în care
războaiele civile şi conflictele europene au ocupat primul plan al scenei, s-a
născut o Europă a savanţilor, o Europă a raţiunii. Johannes Kepler, René
Descartes, Wiliam Gibert, Wiliam Harvey, Jean-Baptiste von Helmont,
Blaise Pascal ş.a. au avut contribuţii importante la formarea spiritului
ştiinţific al epocii. Rafinamentul spiritual şi înflorirea culturală a epocii a
favorizat apariţia unor noi planuri de tip federalist privind unitatea
europeană. Emerico Cruce a combătut în lucrarea sa Noul Cyne
mentalitatea violentă a epocii şi a susţinut necesitatea de a înlocui războiul
cu o armonie generală. Proiectul său preconiza unirea tuturor popoarelor
europene şi nu numai, într-o structură federală denumită Adunarea
Generală. În cadrul nou creat, diferendele dintre state erau soluţionate

53
Francisco de Vitoria, profesor la Universitatea din Salamanca, este considerat unul
dintre fondatorii dreptului internaţional modern.
54
Francisco Suarez (1548 – 1617), teolog spaniol, autor al lucrării Apărarea credinţei în
care a plasat puterea spirituală înaintea puterii temporale (politice).

45
printr-un arbitraj, iar războiul urma să dispară din viaţa social-politică a
lumii. Toate proiectele politice cu privire la unitatea europeană din
perioada secolelor XV - XVII au avut un semnificativ conţinut utopic
întrucât preconizau doar o acţiune antiotomană şi realizarea unei păci
perpetue pe continent.
Ministrul de finanţe a regelui Henric al IV-lea, Maximilian de Sully
(1560 – 1640), a propus un plan de reorganizare europeană pe care, apoi,
posterioritatea l-a atribuit regelui francez. Proiectul politic gândit de Sully
pornea de la constatarea că, pe continentul european exista un profund
dezechilibru între forţele politice, fapt care genera conflicte sângeroase.
Având în vedere dezechilibrul existent, se propunea realizarea unei Europe
echilibrată, construită prin compromis, bazată pe o repartizare judicioasă a
forţelor şi a teritoriilor. Potrivit acestor viziuni, Europa ar fi trebuit
organizată sub forma sub forma unei reuniuni a 15 state (6 regate ereditare,
6 puteri elective şi 3 republici federaliste) şi care să fie condusă de un
consiliu general format din 40 de membri care trebuiau să aplaneze orice
conflict. Deşi la baza construirii celor 15 structuri statale principale se ţinea
cont de cadrul politic şi religios anterior, construcţiile politice respective
erau rodul unui proces arbitrar de realizat, fapt care punea sub semnul
întrebării rezistenţa în timp a acestor state (sau a acestei formaţiuni
politice.). Proiectul lui Maximilian de Sully conţine însă câteva idei
interesante, cu spirit vizionar.
Ideea de echilibru de forţe este remarcabilă şi, de atunci, ea a
devenit unul din principiile de bază ale politicii internaţionale. Apoi
constituirea unui Consiliu Suprem de conducere a uniunii formate şi a unui
Tribunal internaţional care să rezolve litigiile precum şi formarea unei
armate internaţionale aflată sub conducerea Consiliului Suprem. Toate
acestea au determinat ca proiectul lui Sully să fie considerat primul plan
viabil de reorganizare europeană sub raport politic55.
François Fénelon (1651 – 1715), prelat şi scriitor francez, episcop
de Cambrai, perceptor al ducelui de Bourgogne56, s-a remarcat prin scrierile
sale: Traité de l´éducation des filles, Fables, Aventures de Télémaque ş.a.
A criticat războaiele, politica de cuceriri a Franţei care, devenind mult prea
puternică faţă de vecinii săi, se transformase într-o ameninţare pentru
aceştia. Soluţia refacerii echilibrului european preconizată de Fr. Fénelon
era reprezentată de crearea unei federaţii de state la nivel continental.
Aşadar, ideea unităţii europene nu a încetat a se manifesta în epocă

55
Faust Brădescu, op. cit. p. 20.
56
Duce de Bourgogne a fost titlul purtat de Ludovic de Franţa, fiul cel mai mic al lui
Ludovic al XIV-lea, înainte de a deveni Delfin (titlu purtat de moştenitorul coroanei
Franţei)

46
 În anul 1693, Wiliam Penn (1644 – 1718), şeful clanului
imigranţilor englezi, fondatorul şi legiuitorul viitoarei Pennsylvania, a
dezvoltat în lucrarea sa Eseu pentru pacea actuală sau viitoare a Europei,
o concepţie modernă privind reorganizarea Europei. În viziunea lui W.
Penn, situaţia instabilă de pe continent putea fi echilibrată prin înfiinţarea
unei Diete generale, formată din 86 de reprezentanţi, care urmau să
constituie Consiliul Suprem al Statelor Europene. Fiecare stat avea un
anumit număr de reprezentanţi, în funcţie de importanţa politică. Dieta avea
ca principală misiune menţinerea păcii pe continent. Deciziile dietei erau
luate cu o majoritate de trei pătrimi şi ele puteau fi efectiv impuse statului
vinovat, pentru că Dieta dispunea de o forţă militară internaţională. W.
Penn a surprins pe contemporanii săi cu noutatea ideilor şi a măsurilor
practice preconizate, dar spiritul epocii făcea imposibilă aplicarea unor
astfel de proiecte politice.
Sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea a
cunoscut o reaşezare a raporturilor de forţe dintre puterile europene.
Sfârşitul dominaţiei franceze şi suedeze, precum şi înfrângerea Spaniei au
însemnat creşterea puterii Austriei, a Rusiei, a Danemarcei şi a Angliei. S-a
stabilit un alt echilibru de forţe al cărui arbitru a devenit Anglia. Noul
echilibru a avut drept carenţă de bază incapacitatea generală a ţărilor
europene de a domina continentul din punct de vedere politic. Această
caracteristică se va menţine până la sfârşitul secolului al XX-lea. Secolul al
XVIII-lea a permis afirmarea unui forme diferite de regim politic. Modelul
de stat modern reprezentat de Franţa regelui Ludovic al XIV-lea a dominat
filozofia politică din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi şi-a
prelungit influenţa până la sfârşitul acestui secol.
Secolul al XVIII-lea a adus în planul ideilor politice o formă
diferită de regim politic care a apărut şi s-a afirmat în Anglia. Modelul de
stat englez a avut ca izvoare o serie de acte constituţionale elaborate de-a
lungul timpului: Magna Carthum din anul 1215, Petiţia Drepturilor din
anul 1628, care a pus bazele existenţei Parlamentului, Habeas corpus Act
din anul 1679, act ce a legiferat bazele libertăţii individuale, Legea
Drepturilor din anul 1689, prin care s-au stabilit limitele autorităţii regale
şi s-au fundamentat principiile monarhiei constituţionale, precum şi
lucrările filozofilor Adams Hobbs şi John Locke.
Regimul politic apărut în Anglia era total diferit de cele existente
atunci în Europa şi în lume. Noul model politic se baza pe respectare
libertăţilor cetăţenilor, limitarea puterii monarhului şi supremaţia puterii
Parlamentului deoarece era format din reprezentanţii naţiunii care
promovau şi apărau interesele tuturor stărilor sociale. În consecinţă,
modelul politic englez era complet opus modelului oferit de monarhia

47
absolutistă care domina în celelalte ţări europene. În plan economic secolul
al XVIII-lea a adus câteva elemente esenţiale privitoare la viitorul
continentului. Începând din a doua jumătate a secolului, Europa a cunoscut
o mare dezvoltare: sporirea producţiei agricole, creşterea natalităţii,
dezvoltarea comerţului, mai ales cel maritim. Cel mai important fenomen
economic a fost însă revoluţia industrială, care, prin consecinţele sale
economice, social, politice şi culturale a avut o influenţă fundamentală în
istoria continentului şi a lumii.
Declanşată, sub raport tehnic, în anul 1733 prin inventarea suveicii
zburătoare, acest fenomen economic a transformat Anglia în mai puţin de
un secol în „atelierul lumii”, devenind, la începutul secolului al XX-lea
singura putere industrială a lumii57. Ulterior, revoluţia industrială s-a extins
în Ţările de Jos şi în Franţa. Revoluţia industrială a dat naştere unei noi
geografii economice: un nord-vest european dinamic, cu o dezvoltare
economică şi socială modernă, în timp ce restul continentului, dominat încă
de relaţii de tip feudal, era departe de aceste procese.
Specific secolului al XVIII-lea a fost afirmarea deplină a spiritului
ştiinţific. Progresele realizate în acest secol, în toate domeniile, au fost
hotărâtoare pentru dezvoltarea ulterioară a continentului. Datorită
descoperirilor ştiinţifice, Europa a intrat într-o adevărată epocă ştiinţifică
care a dat roade în secolul al XIX-lea prin trecerea de la stadiul de cercetare
fundamentală la cel de utilizare tehnică. Spre exemplu, numărul brevetelor
de invenţie reprezintă o dovadă în acest sens: de la 297 brevete în perioada
anilor 1771-1780, la 653 brevete emise între anii 1780 – 1800. Progresele
obţinute au dat încredere în posibilităţile nebănuite ale raţiunii şi
cunoaşterii umane. Aplicată la societate, religie şi politică, această
concepţie s-a manifestat în mişcarea filozofică a „Luminilor”. Secolul al
XVIII-lea a rămas în istoria Europei şi a lumii ca fiind „secolul Luminilor”.
A fost epoca în care raţiunea umană şi spiritul critic au deschis umanităţii
perspective nebănuite prin critica nemiloasă făcută religiei, monarhiei,
statului şi societăţii în ansamblul ei.
În planul ideilor politice, secolul al XVIII-lea a fost deosebit de
fertil prin contestarea ordinii politice existente şi prin soluţiile novatoare pe
care le propune.
În timpul negocierilor Congresului de la Utrecht (anul 1713),
abatele Charles – Irénée de Saint-Pierre (1658 – 1743) a scris Proiect de
pace perpetuă (Projet de paix perpétuelle), lucrare în care s-a schiţat
imaginea unui Senat european, cu competenţe legislative şi judiciare. Pacea
putea fi durabilă, susţinea Abatele de Saint-Pierre dacă se crea o societate
permanentă, formată din cele 24 de puteri importante ale Europei,
57
Stelian Saon, Istoria Economiei României, 2001, p. 21 - 22.

48
capabilă să menţină statu-quo-ul teritorial şi să interzică orice război. Toate
litigiile urmau să fie soluţionate prin mediere şi arbitraj. Se propunea, de
asemenea, constituirea unei armate internaţionale care să apere frontierele
Europei. Proiectul politic propus nu avut nici un rezultat practic în cadrul
negocierilor de la Utrecht. Se cuvin a fi remarcate o serie de principii
propuse care şi-au păstrat valabilitatea până astăzi, precum: solidaritatea
statelor, principiul egalităţii între state, medierea, arbitrajul, armata
internaţională etc.
Filozoful englez Jeremy Bentham (1784 – 1832) a redactat în anul
1789 un proiect de federaţie europeană în care a introdus o idee nouă, care
va fi confirmată abia în secolul al XX-lea, şi anume ideea influenţei
exercitate de către opinia publică internaţională asupra acţiunilor politice.
Bertham considera că niciuna dintre puterile europene nu putea să ajungă la
dominaţia continentului, ca urmare propunea ca Anglia şi Franţa să se
înţeleagă şi să formeze nucleul unei noi organizări a continentului. În acest
sens el preconiza organizarea unei Societăţi a Naţiunilor, cu două organe:
Curtea de Justiţie şi un Congres al Păcii. Deciziile Congresului Păcii
publicate în presă, urmau a fi aprobate de către popoare împiedicând, în
acest mod, declanşarea războaielor. În viziunea lui J. Bertham, nu suveranii
trebuiau convinşi despre necesitate apărării păcii ci popoarele. Era o
concepţie foarte îndrăzneaţă pentru o epocă dominată de monarhi atât de
puternici precum: George al II-lea al Angliei, Ecaterina Rusiei, Iosif al II-
lea al Austriei, Frederic al II-lea al Prusiei, iar rolul opiniei publice în
probleme de interes comun era aproape inexistent.
În secolul al XVIII-lea s-a conturat ideea unităţii europene, aceasta
fiind pentru prima dată clar formulată, concepută nu dintr-un punct de
vedere hegemonic, ci dintr-o perspectivă mult mai apropiată de înţelegerea
de astăzi. Filozofi, jurişti, economişti au susţinut cu argumente
convingătoare că dincolo de graniţele politice există o unitate profundă a
continentului european. În mediile intelectuale ale secolului al XVIII-lea a
luat naştere o nouă viziune care depăşea cadrele naţionale fixate în epocile
anterioare aşa numita viziune/concepţie cosmopolită, adică universală, care
transcede graniţele naţionale.
În acest sens, filozofii au făcut apel la expresia „uzanţele comune
ale Europei” arătând că respectivele „uzanţe comune” constituiau fondul de
civilizaţie care favoriza unitatea. „Astăzi nu mai există francezi, germani,
spanioli şi nici englezi, nu există decât europeni” afirma Montesquieu.
J. J. Rousseau preconiza o republică europeană formată din mai
multe provincii. Proiectul acesta de confederaţie era aplicabil dacă

49
monarhii îşi abandonau natura lor „lacomă şi belicoasă”, iar popoarele se
emancipau şi deveneau mai înţelepte58.
Voltaire a susţinut că elementele de civilizaţie comune constituie
baza unităţii europene. În acest sens el a afirmat că Europa era „un fel de
Republică imensă, împărţită în mai multe state, unele monarhice, altele
mixte, altele aristocratice, altele populare, dar toate în strânsă legătură
unele cu altele, toate având acelaşi fond religios, toate având aceleaşi
principii de drept public şi politice, necunoscute în alte părţi ale lumii”59.
Unul dintre pionierii dreptului internaţional, Emmerich Vattel, a
scris că Europa constituia un sistem politic, un corp format dintr-o
multitudine de relaţii şi interese şi că toate acestea făceau din statele
continentului „un fel de republică, ale cărei membre, cu toate că sunt
independente, sunt unite” prin intermediul interesului comun „pentru a
menţine ordinea şi libertate”60. Remarcabila idee a lui Kant de a moraliza
politica printr-o moralizare prealabilă a oamenilor politici, este o problemă
de maximă necesitate şi în zilele noastre, din păcate slab aplicată.
Credinţa filosofilor iluminişti conform căreia Europa trebuia să
devină o comunitate politică bine articulată, solidară, a fost sprijinită şi de
evoluţia gândirii economice. Economiştii liberali din secolul al XVIII-lea
au susţinut că legile economice care guvernează producţia şi comerţul
puteau să asigure prosperitatea continentului numai dacă se manifestau
nestingherite, dacă funcţionau normal. Gânditori precum François Quernay,
J. V. Gournoy, dar mai ales britanicul Adam Smith au combătut concepţia
mercantilistă care a dominat gândirea economică europeană încă din
secolul al XVI-lea, susţinând că prosperitatea se bazează pe libertatea de a
produce şi comercializa. Astfel în jurul conceptului imaginar de unitate
europeană a început a se contura o concepţie politică închegată, susţinută
de argumente istorice, politice, juridice şi economice, care se va afirma
puternic, în plan ideatic mai întâi, în secolul al IX-lea, pe măsura formării
şi desăvârşirii statelor naţionale europene.

58
Apud Charles Zorbibe, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei,
Bucureşti, 1998, p. 6.
59
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 144 – 146.
60
Viorel Marcu, Drept constituţional comunitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001,
p. 21 – 26.

50
 Capitolul 3
IDEEA UNITĂŢII EUROPENE ÎN SECOLUL AL XIX-lea
3.1 Ideea unităţii europene în secolul al XIX-lea
Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea a
înregistrat o adevărată cascadă de evenimente care au zguduit din temelie
vechea ordine politică. S-a spus despre secolul al XIX-lea că, pentru
Europa, a fost secolul revoluţionarilor şi al naţiunilor. Acest afirmaţie şi-a
avut premisele în revoluţia americană şi în cea franceză. Revoluţia
americană, prin Declaraţia de Independenţă din 4 iulie 1776, a proclamat
pentru prima dată în istorie drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor şi a popoarelor, dreptul la
o viaţă liberă şi demnă. Totodată Statele Unite ale Americii, care au luat
naştere în anul 1789, au reprezentat un alt model de construcţie politică,
statul federal, condus de un guvern capabil să menţină o putere politică
democratică unitară pe un vast teritoriu, conciliind pe plan instituţional
unitatea cu diversitatea.
Revoluţia franceză a marcat un moment decisiv în această evoluţie
atât prin aspiraţia sa de a fi mondială, cât şi prin consecinţele pe care le-a
avut. Spiritul care a întrupat-o în mod radical a fost Napoleon. El a aşezat
într-o nouă matcă Europa statelor, catalizând transformarea ei într-o Europă
a naţiunilor. Istoria politică a secolului al XIX-lea a oscilat între dorinţa de
unificare şi afirmarea structurilor statale naţionale. Napoleon a cucerit
Europa ca apărător al concepţiilor nou create de către Revoluţia franceză.
După ce s-a afirmat ca un strălucit general în Italia, Napoleon a
înlăturat Directoratul printr-o lovitură de stat şi a pus capăt Revoluţiei. Sub
conducerea lui Napoleon, Franţa a declanşat un amplu proces de cuceriri.
Napoleon a modificat relaţia dintre Franţa şi Europa. În timpul revoluţiei,
conflictul dintre o Franţă revoluţionară şi o Europă a prinţilor era
înfruntarea dintre două concepţii opuse ale societăţii europene. Sub
conducerea lui Napoleon, conflictul s-a manifestat între un imperialism şi o
Europă monarhică61. Între anii 1803 – 1809, după un şir de campanii
victorioase, Napoleon (ajuns împărat în anul 1804), a învins toate marile
puteri din Europa şi a impus propria sa lege. În anul 1811, Napoleon
domina Europa. Exceptând Marea Britanie, Rusia şi Imperiul Otoman,
întreaga Europă a cunoscut dominaţia franceză. În momentul său de

61
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 359.

51
maximă expansiune, Napoleon era împărat al Franţei, în graniţele fostei
Galii romane, adică având alipite Olanda, Belgia, Piemontul, Provinciile
Ilirice, şi părţi din regatul Prusiei, rege al Italiei, Protector al Confederaţiei
Elveţiene, Rhinului, al Marelui Ducat al Varşoviei. Pe tronul Spaniei şi pe
cel al Westfaliei se aflau fraţii săi, iar pe tronul regatului Neapolelui şi pe
cel al Suediei se aflau mareşali ai lui Napoleon. Într-o scrisoare din anul
1807, Napoleon îşi preciza ideea politică care a stat la baza cuceririlor sale,
aceea de succesor al lui Carol cel Mare, împărat pe care l-a avut ca model
în procesul de unificare a Europei. În jurul Franţei se constituise un sistem
continental, în cadrul căruia s-a produs o modernizare care a imitat în mare
măsură experienţa franceză. Această modernizare a avut în vedere
egalitatea cetăţenilor în faţa legilor, libertatea religioasă, înlăturarea
practicilor feudale, dezvoltarea sistemelor moderne de administraţie,
justiţie, învăţământ, cultură, transporturi etc. Modernizarea a fost mai
intensă în Italia, statele germane, Olanda, Portugalia, Spania şi mai puţin
evidentă în Europa de est şi sud care, slab evoluată, se găsea sub influenţa
imperiului ţarist şi a celui otoman, structuri statale în care predominau
relaţiile economice de tip medieval.
Dominaţia napoleoniană s-a bazat pe cuceriri şi pe forţa armată.
Rând pe rând, Napoleon a spulberat coaliţiile create împotriva sa de marile
puteri adverse. A fost suficient un singur eşec militar pentru ca edificiul
politic creat de Napoleon să se prăbuşească. Hegemonia franceză a
însemnat trezirea naţiunilor. Răspândite de Franţa, ideile naţionaliste s-au
întors împotriva ei. Ideea de naţiune izvorâtă din filosofia iluministă se
baza pe o concepţie universalistă despre om şi drepturile sale naturale.
Revoluţia franceză i-a adăugat un nou principiu potrivit căruia, popoarele
au dreptul de a-şi hotărî singure soarta. Acest principiu fundamental,
împreună cu ideea de libertate au însufleţit patriotismul francezilor şi au
făcut posibilă victoria Revoluţiei franceze. Acelaşi tip de patriotism, mai
ales cel din spaţiul german, a trezit popoarele dominate de Franţa
napoleoniană şi a avut un rol esenţial în prăbuşirea imperiului creat de
Napoleon.
Napoleon nu a fost preocupat de zona dunăreană şi implicit de
teritoriile româneşti. El a dorit crearea unor federaţii la Dunărea de Jos doar
pentru a stopa expansiunea rusească spre Balcani. Au fost consemnate două
proiecte: unul viza cedarea Moldovei şi a Ţării Româneşti Imperiului
Habsburgic pentru a constitui o barieră împotriva Rusiei; celălalt preconiza
o „Confederaţie a Dunării” care includea Moldova, Ţara Românească şi
Serbia62.
62
George Ciorănescu, Românii şi ideea federală, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1996, p 2 – 3.

52
 În anii exilului, Napoleon a explicat concepţia sa privind unificarea
Europei, dacă nu intervenea dezastrul din Rusia din iarna anului 1812.
„Pacea de la Moscova desăvârşea şi încheia expediţiile mele
războinice […]. Sistemul european era întemeiat, trebuia doar să fie
organizat”63. Napoleon preconiza unificarea în Europa a 30 de milioane de
francezi, a 30 de milioane de germani şi a 15 milioane de spanioli şi
italieni, popoare care urmau să facă „acelaşi corp naţional”. În viziunea lui
Napoleon, unitatea europeană era realizabilă prin unitate de opinii,
sentimente şi interese ale cetăţenilor continentului. Pentru înfăptuirea
acestei unităţi urmau a fi aplicate o serie de legi şi principii comune
precum: un cod european, o curte de casaţie europeană, o singură monedă,
desfiinţarea vămilor, legislaţie comună. Realizarea acestui sistem european
ar fi permis „să visăm la marea familie europeană”. Într-un timp relativ
scurt, afirma Napoleon, „Europa ar fi format cu adevărat un singur popor şi
fiecare, oriunde ar fi călătorit, s-ar fi găsit tot timpul în patria comună”64.
Este de remarcat faptul că proiectul politic privind unitatea europeană
gândit de Napoleon a depăşit cu mult gândirea contemporanilor săi şi avea
nevoie de timp pentru a se consolida. Soluţiile politice şi administrative
preconizate erau pe măsura geniului său de general şi administrator.
Considerăm că unificarea prin forţă a fost singura soluţie viabilă pe care s-a
putut sprijini Napoleon, pentru înfăptuirea operei sale, în acea epocă. Tot
atât de adevărat este şi că o soluţie de forţă nu rezistă în timp şi însăşi
prăbuşirea imperiului napoleonian este un argument în acest sens.
Prăbuşirea ideii napoleoniene de unificare a Europei a marcat
pentru mult timp sfârşitul tentativelor de integrare. Secolul al XIX-lea,
secolul naţionalismelor, nu era deloc favorabil ideii de unificare65.
La baza Sfintei Alianţe a stat tratatul de la Chaumont din martie
1814, la care Anglia a propus Rusiei şi Prusiei o alianţă pe timp de 20 de
ani îndreptată împotriva Franţei. După Congresul de la Viena (septembrie
1814 – iunie 1815), datorită neînţelegerilor dintre învingători, exploatate cu
abilitate de Talleyrand, hotărârile tratatului de la Chaumont au devenit
caduce. Franţa, tratată la Chaumont ca o naţiune învinsă şi suspectă, a fost,
la Viena, tratată ca o putere şi a aderat la Sfânta Alianţă.
Primele decenii ale Europei post-napoleoniene au suportat
consecinţele Congresului de la Viena (1815). A fost o epocă ce s-a
caracterizat prin puternice presiuni exercitate de forţele monarhice şi
conservatoare (învingătoare ale lui Napoleon), ca reacţie la mişcările
democratice şi sociale. Congresul de la Viena a dat o nouă organizare

63
Las Cases, Memorialul din Sfânta-Elena, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 63.
64
Las Cases, op. cit, , p. 63 – 64.
65
Cristian Hen, Jaques Léonard, Uniunea europeană, Editura Coresi, Bucureşti, 2002, p. 13.

53
Europei66. Bazată pe respectarea statu-quo-ului teritorial creat prin deciziile
Congresului de la Viena, noua organizare a continentului avea drept scop
prevenirea războiului şi a oricăror mişcări sociale care tulburau ordinea
internă a statelor europene. Echilibrul european era asigurat de statele
învingătoare ale Franţei napoleoniene în cadrul cărora Rusia, Prusia şi
Austria deţineau rolurile centrale. Sfânta Alianţă a fost o coaliţie a
monarhilor europeni pentru a apăra pacea şi „spiritul iubirii creştine”. Era o
solidaritate a coroanelor şi nu a naţiunilor, fapt explicabil pentru că acela
era spiritul vremii67.
Modalitatea de lucru a constat în întâlniri periodice în congrese
(Aix la Chapelle – 1818, Trappau – 1820, Verona – 1822) unde se hotăra
intervenţia militară dacă echilibrul european era pus în pericol.
Puterile secundare ale Europei nu au avut nici un rol în această
organizare a Europei. Neimplicarea Angliei în acţiunile militare ale Sfintei
Alianţe a diminuat considerabil influenţa sa continentală. Echilibrul precar
realizat de Sfânta Alianţă n-a durat decât foarte puţin timp, fiind bulversat
de avântul naţionalismului şi al liberalismului. Aportul adus de Sfânta
Alianţă la organizarea europeană a constat în faptul că statele mari ale
continentului şi-au descoperit interese comune şi au simţit nevoia unei
solidarităţi reale, dincolo de rivalităţi.
Apariţia şi afirmarea naţiunilor era un proces care nu mai putea fi
oprit. Statele naţionale se afirmau ca un puternic element de unitate internă
purtătoare a unor trăsături naţionale, culturale, etnice ce nu pot fi
contestate. Existenţa statelor naţionale a conturat tot mai evident o Europă
a echilibrului, în care marile puteri aveau rolul hotărâtor, dar nici una
îndeajuns de puternică pentru a-şi impune hegemonia. În acest nou
echilibru de putere creat în Europa, ideea federalizării europene a devenit o
temă frecventă mediilor culturale. Dar realitatea politică rămâne departe de
construcţiile intelectuale.
Contele de Saint-Simon a susţinut în lucrarea sa „Despre
organizarea societăţii europene sau despre necesitatea şi mijloacele de a
reuni popoarele Europei într-un singur corp politic păstrând fiecăruia
independenţa sa naţională” necesitatea unui „parlament european” format
din reprezentanţii Franţei şi Angliei. În viziunea sa, construcţia europeană
trebuia să se facă în cadrul unei alianţe între Franţa şi Anglia, la care urmau
66
La Congresul de la Viena s-a hotărât: Franţa a fost redusă la graniţele din anul 1792;
Austria obţinea Galiţia, Tirolul, Triestul, Dalmaţia, Styria, Lombardia şi Veneţia şi îşi
consolida autoritatea în Italia; Prusia lua în stăpânire o parte din teritoriile poloneze,
partea de nord a Saxoniei şi provincia Renania-Westfalia; Anglia îşi extindea imperiul
colonial şi lua în stăpânire Malta şi insulele Ionice; Rusia primea Finlanda, Basarabia şi
teritoriile fostului ducat al Varşoviei; Olanda primea Belgia.
67
Faust Brădescu, op. cit., p. 27.

54
să adere şi alte ţări pe măsura eliberării lor şi a accesului la instituţii
reprezentative. În fruntea Europei trebuia să fie un rege, ca „şef politic şi
ştiinţific” şi se prevedea colectarea unui impozit68.
Modelul politic al S.U.A. era tot mai des analizat de către numeroşi
intelectuali. Perioada de timp cuprinsă între Congresul de la Viena şi
revoluţia europeană (mişcările sociale europene) de la 1848, a dus la
apariţia mai multor proiecte de integrare europeană rămase la stadiul
ideatic. În anul 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa „Soirées de Sanct
Petersburg”, a emis ideea unei Societăţi a Naţiunilor. Filozoful francez
Pierre Leroux (1797 – 1871) a publicat în anul 1827 în ziarul Le Globe un
articol-studiu „Despre Uniunea Europeană”. Idei asemănătoare au fost
susţinute şi de către o altă personalitate a timpului, omul politic francez
Alexandru – Auguste Ledru – Rollin (1805 – 1874), care scria „de un
pământ liber, singura republică a Europei”.
Giuseppe Mazzini (1805 – 1872), s-a remarcat ca fiind unul dintre
fondatorii federalismului european. În eseul „De una letteratura europea”
publicat în anul 1829 scria că: „Istoria particulară a naţiunilor e pe sfârşite,
istoria europeană stă să înceapă […]. Din principiu şi considerând larg
mişcarea timpurilor, noi credem că totul tinde în Europa la unitate şi că în
reorganizarea generală ce i se pregăteşte, această regiune a lumii va
reprezenta, ca rezultat ultim al operei epocii noastre, o federaţie (subl. ns.)69.
Fapt revelator pentru „secolul naţionalităţilor” a fost afirmarea
simultană atât a construcţiilor politice statal-naţionale, cât şi a ideilor
federaliste. Conceptele de patrie şi europenism, în sensul de unitate
europeană erau complementare şi nu opuse. Dorinţa de a realiza libertatea
politică, independenţa şi libertatea naţională, era însoţită de aspiraţia de
depăşire a contrastelor, rivalităţilor şi resentimentelor istorice care divizau
statele europene. În acest sens, Mazzini scria, în anul 1831, la Marsilia, în
manifestul „Tânăra Italie”: „Construirea de unităţi naţionale este impulsul
către marea federaţie europeană care trebuie să reunească într-o singură
asociaţie toate familiile lumii vechi. Federaţia de popoare libere va şterge
toate diviziunile dintre state, dorite şi întreţinute de despoţi şi vor dispărea,
astfel, rivalităţile de rasă şi se vor consolida naţionalităţilor conform
drepturilor şi necesităţilor locale”70. Astfel urma să apară, în viziunea lui
Mazzini, o Federaţie europeană, care, nu numai că reunea într-o singură
asociaţie popoarele europene, dar elimina şi diferenţele de ordin cultural şi
economic.

68
Cristian Hen, Jaques Léonard, op. cit., Editura Coresi, Bucureşti, 2002, p. 14.
69
Ştefan Delureanu, Geneza Europei comunitare, Editura Paidea, Bucureşti, 1999, p. 16.
70
Cristian Hen, Jaques Léonard, op. cit., Editura Coresi, Bucureşti, 2002, p. 14.

55
 În anul 1828, François Guizot (1787 – 1874), om politic şi istoric
francez, a scris un studiu despre federalizarea Europei.
Revoluţia europeană din anul 1848 a fost determinată de o
complexă criză economică, socială şi politică ce a afectat lumea europeană.
Ordinea europeană stabilită la Congresul de la Viena din anul 1815 a fost
puternic zdruncinată de valul revoluţionar izbucnit la Paris şi care s-a extins
cu repeziciune şi în Germania, Italia, Cehia, Ungaria, România, Polonia.
Mişcarea revoluţionară a avut obiective şi forme de manifestare distincte în
funcţie de condiţiile sociale, economice şi politice concrete existente în
fiecare ţară. „Primăvara popoarelor”, cum a fost denumită revoluţia
europeană din 1848, a fost înăbuşită de armatele ruse, austriece şi otomane.
Revoluţia de la 1848 a adus în dezbatere, alături de alte teme, şi problema
unităţii europene. Presa a fost elementul care a reflectat cel mai bine aceste
preocupări. În luna februarie 1848, în editorialul „Monitorul parizian”
apărea un articol care susţinea că idealul constituirii Statelor Unite ale
Europei era mai aproape ca oricând.
La jumătatea secolului al XIX-lea au fost elaborate mai multe
proiecte de federalizare la Dunărea de Jos având ca autori pe francezul Bois
– Le – Compte, italianul Cesare Balbo, germanul Friederich List, englezul
David Urquhart, românul Simion Bărnuţiu, sasul Ludovik Roth.
Construcţiile federaliste propuse de aceşti autori slujeau interese diferite
proprii spaţiului politico-cultural din care aceştia proveneau. Revoluţia din
anul 1848 a pus în evidenţă o serie de proiecte politice prin care popoarele
din această zonă puteau convieţui şi progresa. Astfel, au fost elaborate
proiecte privind constituirea unei federaţii danubiene – germane (autor
Ludovik Roth), o federaţie slavă a Dunării (iniţiator David Urquhart), o
federaţie româno – maghiară (Simion Bărnuţiu)71.
La Congresul de pace de la Paris din martie 1859, Victor Hugo
propunea unificarea Europei pe baza votului universal afirmând că: „Va
veni o zi care Franţa, Rusia, Italia, Anglia, Germania, toate naţiunile
continentului, fără a vă pierde calităţile distincte şi individualitatea
glorioasă, vă veţi contopi într-o unitate superioară şi veţi constitui
fraternitatea europeană…. Va veni o zi în care gloanţele vor fi înlocuite cu
voturi, de sufragiu universal al popoarelor, de un adevărat arbitraj al unui
senat suveran, care va fi pentru Europa ceea ce este Parlamentul pentru
Anglia, ceea ce este Dieta pentru Germania şi Adunarea Legislativă pentru
Franţa”72. Victor Hugo aprecia că, în felul acesta, Europa se îndrepta spre
un comerţ liber şi neîngrădit de barierele statale, iar ideile şi valorile se vor
deschide pentru toţi locuitorii continentului. În încheierea expunerii sale, V.
71
George Ciorănescu, op. cit. ,p. 4.
72
Cristian Hen, Jaques Léonard, op. cit., Editura Coresi, Bucureşti, 2002, p. 15.

56
Hugo profetiza: „… va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât
prin muzee şi lumea se va mira că au fost vreodată cu putinţă. Şi va veni
ziua când vom vedea două grupuri uriaşe: Statele Unite ale Europei şi
Statele Unite ale Americii dându-şi mâna prietenească peste ocean”73. Se
constată din proiectul prefigurat de către Victor Hugo privind organizarea
politică a Europei alterna între conceptul federalizării şi cel al unităţii
europene.
Condiţiile politice de pe continent, ce au urmat revoluţiilor de la
1848, au creat situaţii favorabile pentru făurirea statelor naţionale
Războiului Crimeii din anii 1853-1856, a avut consecinţe deosebite asupra
echilibrului european. Congresul de la Paris ( 25 februarie – 8 aprilie
1856), care a urmat acestui conflict, a pus pentru prima dată, oficial,
problema naţionalităţilor. Sprijinit de Franţa, procesul de unificare din
Europa a cunoscut o puternică afirmare. Rând pe rând, statul român sub
conducerea lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866), statul italian prin
geniul lui Cavour (1859 – 1866) şi statul german prin sabia „cancelarului
de fier”, Otto von Bismarck (1864 – 1871), au devenit entităţi naţionale,
adică state naţionale. Războiul franco-prusac (1870 – 1871), încheiat prin
dezastrul de la Sedan, a dus la prăbuşirea imperiului francez.
Germania, sub conducerea lui Bismarck, a dominat centrul Europei
în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Esenţa politicii lui Bismarck a
fost păstrarea echilibrului european şi anihilarea oricărei alianţe care ar fi
putut pune în pericol securitatea Germaniei. Spre deosebire de Napoleon al
III-lea care era adeptul unui sistem de congrese ce aveau menirea de a
rezolva pe cale paşnică litigiile dintre state, Bismarck a fost un adversar
tenace al oricărui proiect federalist sau de integrare europeană. Europa,
pentru Bismarck, a fost o noţiune doar cu conţinut geografic, fără nici o
conotaţie de ordin politic, cancelarul german manifestându-şi, fără rezerve,
scepticismul faţă de orice proiect de uniune europeană. Această atitudine s-
a regăsit în deciziile Congresului de la Berlin (iunie – iulie 1878), ce a
urma războiului ruso-turc dintre anii 1877-1878, congres prezidat de
cancelarul Bismarck.
Congresul de la Berlin a avut consecinţe importante pentru viitorul
politic al Europei. Imperiul otoman a înregistrat un accentuat regres, iar
rivalitatea ruso-austriacă din Balcani nu a fost rezolvată, Franţa era izolată
politic prin crearea Triplei Alianţe (Germania, Austria şi Rusia). Echilibrul
european creat în urma Congresului de la Berlin s-a prăbuşit datorită
intereselor divergente ale marilor puteri. Sistemul de alianţe gândit de
„cancelarul de fier” care asigura Germaniei un rol de arbitru în politica
europeană, s-a năruit după anul 1890.
73
Cristian Hen, Jaques Léonard, op. cit., Editura Coresi, Bucureşti, 2002, p. 16.

57
 Dualismul austro-ungar creat după 1867, a fost un factor de
instabilitate pentru centrul şi estul Europei, care a accentuat criza internă a
Imperiului Austro-ungar incapabil să satisfacă cerinţele legitime de
emancipare naţională, socială, politică şi economică a naţiunilor
încorporate forţat într-o asemenea construcţie statală. Ideea reformării
imperiului prin transformarea acestuia într-o federaţie, a câştigat tot mai
mult teren fiind susţinută de fruntaşii politici ai naţiunilor asuprite şi chiar
de către moştenitorul tronului, arhiducele Franz - Iosif. În acest context, s-
au remarcat oamenii politici români Aurel Popovici şi Alexandru Vaida-
Voievod, care au susţinut autonomia Transilvaniei în cadrul Imperiului
Austro-ungar74.
Reaşezarea echilibrului de forţe în Europa a avut drept rezultat
crearea a două blocuri militare: Tripla Alianţă – formată din Germania,
Italia şi Austro-Ungaria (în anul 1882) şi Antanta sau Tripla Înţelegere –
formată din Rusia, Franţa, Anglia (în anul 1907). Prin constituirea celor
două blocuri militare, Europa s-a îndreptat spre război. De-a lungul
primului deceniul al secolului al XX-lea au avut loc o serie de crize şi
conflicte care au pregătit războiul mondial care va începe în anul 1914.
Criza marocană din anul 1905, criza bosniacă din perioada 1912 –
1913, a doua criza marocană din anul 1911, conflictele balcanice din anii
1912 şi 1913, au transformat războiul într-un element permanent al vieţii
europene. În atmosfera ultimului deceniu al secolului al XIX-lea şi primul
deceniu al secolului al XX-lea orice criză ce afecta pe una dintre marile
puteri avea, în mod inevitabil, repercusiuni şi asupra celorlalte. Politica nu
mai era apanajul doar al diplomaţilor. Mijloacele media aveau un impact
asupra opiniei publice şi aceasta din urmă reacţiona la fiecare decizie
politică europeană majoră. Presiunea opiniei publice era tot mai mult luată
în calcul de către toate cancelariile.
Analiza stării de spirit a opiniei publice din ultimul deceniu al
secolului al XIX-lea şi primul deceniu al secolului al XX-lea, evidenţiază
câteva trăsături specifice. A avut loc o puternică afirmare a ideologiilor
naţionaliste, darwiniste, rasiste, imperialiste care au pătruns în zone largi
ale opiniei publice. Ambiţiile imperialiste şi dorinţa de independenţă a
popoarelor au amplificat înclinaţiile războinice ale acestora. Criza morală şi
culturală care a însoţit sfârşitul secolului al XIX-lea, a transformat
sentimentul naţional în naţionalism care, mai apoi, a degenerat în atitudini
de forţă, purtătoare ale germenilor de război.
Europa era sfâşiată de naţionalisme preocupate de a-şi justifica
poziţiile şi purtătoare, în acelaşi timp, a unor mesaje şovine şi războinice.
Trebuie făcută o delimitare clară între acţiunile popoarelor încorporate cu
74
George Ciorănescu, op. cit., p. 51.

58
forţa în structura unor imperii anacronice precum cel ţarist, austro-ungar
sau otoman şi naţionalismul orgolios şi exclusivist al marilor puteri.
Atmosfera timpului era dominată de o febră patriotică favorabilă
naţionalismului. Efortul de a evita războiul, de a rezolva problemele
litigioase prin confederaţii europene au fost sortite eşecului. În această
atmosferă, ideile care promovau unitatea europeană erau tot mai puţin
acceptate. Juristul elveţian Johann Kaspar Bluntshli a avansat ideea unei
confederaţii a statelor europene, condusă de un consiliu federal, cuprinzând
delegaţi ai tuturor statelor europene şi un Senat. Senatul era format din
delegaţii permanente din parte statelor membre ale confederaţiei. Tot din
aceeaşi perioadă trebuie remarcate proiectul lui Frederich Passy şi Randal
William Cremer (1838 – 1908) privind crearea unei Uniuni
Interparlamentare (anul 1888) şi cele două „conferinţe de pace” de la Haga
(din anii 1899 şi 1907). Aceste manifestări organizate şi susţinute de o elită
restrânsă nu au avut nici o influenţă într-o epocă în care marile puteri –
principalii actori ai vieţii internaţionale – erau preocupate de a-şi justifica
propriile interese şi întreţineau o psihoză a războiului.
Generoasele proiecte de tip federalist privind organizarea Europei,
menite să apere pacea şi să asigure bunăstarea locuitorilor ei au fost
zdrobite de o realitate politică programatică, dominată de interese extrem
de divergente. Atitudinile şovine şi agresive au devenit o mişcare
contagioasă care a dus Europa spre războiul mondial. Începutul războiului a
însemnat sfârşitul tuturor proiectelor de unitate europeană, eşecul acestora.

3.2 Idei despre o Europă internaţionalistă

Secolul al XX-lea a consemnat apariţia mai multor doctrine privind
realizarea unităţii europene. Una dintre doctrinele principale care a
înregistrat o mare influenţă în ultima jumătate a secolului a fost doctrina
socialistă. În perioada 1850 – 1914, Europa a cunoscut o intensă
industrializare care a cuprins treptat noi spaţii continentale. Sectoarele
cheie ale primei revoluţii industriale au fost: industria textilă, industria
siderurgică şi industria cărbunelui şi au creat permisele pentru apariţia şi
dezvoltarea unor noi industrii: chimia industrială, industria electricităţii,
industria petrolului, farmaceutică, de automobile. Transporturile (feroviare,
maritime şi rutiere) şi sistemul bancar au cunoscut o dezvoltare fără
precedent. Industrializarea nu s-a manifestat cu aceeaşi intensitate pe
cuprinsul întregului spaţiu european, având ca primă consecinţă crearea
unui mare decalaj între vestul european puternic industrializat şi centrul şi
estul continentului dominate de trăsăturile arhaice ale unei economii prin
excelenţă rurală. În această perioadă Europa s-a împărţit între „Europa
calului de tracţiune” şi „Europa calului - putere”.

59
 Industrializarea a avut, în acelaşi timp, şi importante efecte sociale.
Prima fază a revoluţiei industriale a accelerat procesul de constituire a
proletariatului industrial. Acesta a fost stimulat de procesele de concentrare
economică şi de ruinare, în acelaşi timp, a meseriaşilor şi a micilor
producători agricoli din cauza productivităţii reduse, a costurilor ridicate şi
a lipsei de performanţe tehnice, specifice micii producţii. Geneza şi
dezvoltarea proletariatului industrial au constituit un proces care s-a derulat
în funcţie de condiţiile social – politice şi economice concrete din fiecare
ţară. În acelaşi timp, procesul de concentrare economică şi de apariţie a
noilor ramuri industriale a influenţat procesul de organizare politică a
proletariatului. Nu întâmplător primele ligi şi asociaţii proletare cu caracter
politic au apărut în Anglia, Franţa şi Germania, în industria textilă, minieră,
metalurgică şi în transportul maritim şi s-a dezvoltat în centre şi oraşe
precum: Londra, Liverpool, Manchester, Paris, Lyon, Nantes, Silezia,
Saxonia, Rhenania etc. Condiţiile de muncă şi de viaţă extrem de precare
au determinat organizarea profesională şi politică a proletariatului.
Accidentele de muncă, lipsa asistenţei sanitare şi a locuinţelor,
lipsa de legi şi norme juridice care să reglementeze relaţiile de muncă,
drepturile economice şi sociale, dublate de o rată înaltă a criminalităţii şi
analfabetismului, de lipsa oricărui proiect de culturalizare au favorizat
erodarea sănătăţii fizice şi morale a muncitorilor. Ziua de muncă de 12-14
ore, alcoolismul, exploatarea nemiloasă şi ilegală a muncii copiilor şi a
femeilor, crizele economice au înrăutăţit tot mai mult situaţia clasei
muncitoare. Noul actor social, clasa muncitoare s-a implicat în lupta
politică din societate prin intermediul organizaţiilor profesionale, sindicate
şi prin intermediul partidelor politice proprii pe care şi le-a creat.
Mişcarea sindicală a cunoscut două modele: un model care îmbina
reformismul cu existenţa unui partid dominat de sindicate (specific
Germaniei şi Angliei) şi un model care consta în dorinţa sindicatelor de a
rămâne independente de orice partid politic (specific Italiei şi Spaniei).
Sindicalismul, după un început dificil, a înregistrat o mare amploare. În
Franţa numărul membrilor de sindicat a crescut de la 420 000 în anul 1885
la peste un milion de membri în anul 1913. În Germania numai sindicatele
de inspiraţie social-democratică care aveau, în total, mai puţin de o
jumătate de milion de membri în anul 1889 au stins în anul 1913 cifra de
2 574 000 membri. În Germania anului 1914 erau, în total, peste 4 000 000
de sindicalişti. Efectivele sindicatelor engleze au crescut de la un milion şi
jumătate în anul 1893 la peste 4 milioane în 191375.
Sindicatele au favorizat integrarea indivizilor în societate, au
constituit instrumente de presiune extrem de puternice, iar prin politizarea
75
Kostas Papaioanu, Les marxistes, Paris, L'Essentiel, 1965, p. 254.

60
imperialistă şi naţionalistă pe care au cunoscut-o la începutul secolului al
XX-lea, şi-au pierdut coeziunea ideologică şi nu au mai avut forţa necesară
de a preveni războiul.
Paralel cu avântul sindicalismului şi în strânsă legătură cu acesta, în
Europa s-a dezvoltat gândirea socialistă care nu a îmbrăcat forma unei
doctrine coerente şi unitare. Gândirea socialistă făcea o analiză critică a
societăţii existente, condamna nedreptatea socială şi propunea un model de
reformă socială prin construirea unei societăţi a oamenilor liberi şi egali,
bazată pe proprietatea comună. În cadrul gândirii socialiste s-au conturat
mai multe curente precum: socialismul utopic, comunismul utopic, social
democraţia, socialismul şi marxismul.
Socialiştii utopici (Charles Fourier, Robert Owen, Contele de Sain-
Simon, Pierre Joseph Proudhomme) au proiectat o societate a egalităţii şi
fraternităţii menită să elibereze nu doar o „anumită clasă socială, ci dintr-o
dată întreaga omenire”76. P. J. Proudhomme s-a remarcat ca un adept
înflăcărat al unificării europene. Pentru el, unificarea Europei presupunea
constituirea unei federaţii care trebuia realizată, în primul rând, în cadru
geografic al statului şi care permitea eliberarea indivizilor de etatism.
Europa trebuia să fie o „federaţie de federaţii”77.
O altă linie de gândire din mişcarea muncitorească a fost
comunismul utopic, prezentă în opera lui E. Cabot, Louis Blanc, A.
Blanqui, Pierre Leroux şi alţii. Aceştia militau pentru instaurarea, prin
revoluţie şi dictatură, a unei societăţi comuniste la nivel planetar, pe care o
vedeau ca un nou creştinism, bazat pe valorile ateismului.
Apariţia marxismului în deceniul cinci al secolului al XIX-lea a dus
la crearea unei noi ideologii. Noua ideologie a atribuit proletariatului un
destin mesianic, având rolul de a înfăptui revoluţia mondială care va duce
la dispariţia statului şi constituirea societăţii fără clase. Tot la jumătatea
secolului al XIX-lea a apărut în Germania conceptul social democrat şi în
acelaşi timp de social-democraţie. Termenul desemna pe democraţii de
stânga, de origine muncitorească sau intelectuală care au adăugat la
revendicările politice ale revoluţiei de la 1848 (dreptul de vot, forma de
guvernământ republică, drepturi politice şi civile) şi revendicările
economice şi sociale (îmbunătăţirea condiţiilor de muncă ale muncitorilor,
transformarea sistemelor de producţie).
Datorită apariţiei şi dezvoltării marxismului, conceptul „social-
democrat” a avut o puternică conotaţie revoluţionară până în 1914. Nu se
poate discuta despre o filiaţie directă marxism - social-democraţie. Cele

76
Fr. Engels, Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă. În: K. Marx, Fr. Engels,
Opere, vol. 19, Editura Politică, Bucureşti p. 197.
77
Cristian Hen, Jaques Léonard, op. cit., Editura Coresi, Bucureşti, 2002, p. 14.

61
două curente au apărut aproape concomitent, au avut o evoluţie paralelă în
stânga europeană şi au dat naştere la două mari familii de partide: partidele
social-democrate şi partidele comuniste.
Social-democraţia germană a apărut într-o cultură politică dominată
de cultura statului şi a preconizat o unitate europeană a muncitorilor cu
păstrarea structurilor sociale. Marxismul a considerat statul drept
principalul obstacol în calea eliberării clasei muncitoare, iar deviza
„Muncitori din toate ţările, uniţi-vă” avea în vedere realizarea unui
continent proletar, al drepturilor egale şi fraternităţii muncitoreşti, fără
existenţa statelor.
În anul 1864 s-a constituit, în mod oficial, la Londra, o Asociaţie
internaţională a Muncitorilor cunoscută sub numele de Internaţionala I.
Aceasta era condusă de un Consiliu General format din 21 de englezi, 9
francezi, 10 germani, 6 italieni, 2 polonezi şi 2 elveţieni. Sediul organizaţiei
se afla la Londra. Internaţionala organiza congrese anuale şi era
reprezentată de birouri naţionale în toate ţările afiliate. Datorită curentelor
antagonice, mai ales dintre discipolii lui Marx şi cei ai lui Bakunin, în anul
1876 Internaţionala I s-a destrămat.
Creşterea efectivelor populaţiei muncitoreşti, efectele depresiunii
economice din anii 1872-1895, democratizarea marilor state industrializate,
recunoaşterea sindicatelor au favorizat dezvoltarea mişcării socialiste. În
perioada 1870-1900 s-au constituit majoritatea partidelor socialiste şi
social-democrate naţionale: Germania (în anul 1875 – partidul social, în
anul 1900 - partidul social-democrat); Franţa (în anul 1882 – partidul
socialist); Belgia (în anul 1889 – partidul social-democrat); România (în
anul 1893 partidul social-democrat); Austria (în anul 1874 partidul social-
democrat); Danemarca (în anul 1880 – partidul social – democrat); Suedia
(în anul 1887 – partidul social-democrat); Italia (în anul 1882 – partidul
social-democrat).
În anul 1889 s-a constituit Internaţionala a II-a. Aceasta a avut o
largă recunoaştere şi s-a bucurat de un mare prestigiu. A promovat spiritul
fraternităţii şi al solidarităţii muncitoreşti şi a jucat un rol important în
dezvoltarea conştiinţei de clasă a muncitorilor.
Mişcarea socialistă europeană a cunoscut dezbinări profunde între
reformişti şi revoluţionari, marxişti şi anarhişti, partizani şi adversari ai
grevei generale în cazul unui război european.
Deşi lipsită de unitate doctrinară, mişcarea socialistă şi sindicatele
au contribuit la ameliorarea condiţiilor de viaţă ale muncitorilor şi au
marcat, în mod inconfundabil, istoria politică a Europei între anii 1870-
1914. Spiritul internaţionalist a fost atenuat de permeabilitatea ideilor
naţionale şi imperialiste în partidele naţionale, ceea ce a diminuat

62
considerabil capacitatea acestei mişcări de a se opune declanşării primului
război mondial.

63
 Capitolul 4
RENAŞTEREA IDEII DE UNITATE EUROPEANĂ
4.1 Europa după primul război mondial
Secolul al XX-lea a început, ca epocă istorică, odată cu primul
război mondial. Când a izbucnit conflictul, diplomatul englez Edward Grey
a spus; „Lămpile s-au stins în întreaga Europă”, iar marele scriitor satiric
Karl Krauss a scris, la Viena, lucrarea „Ultimele zile ale umanităţii”. Toate
minţile luminate ale continentului au refuzat să creadă că o Europă care,
prin puterea industrială şi financiară, prin progresul tehnologic şi ştiinţific,
prin influenţa civilizaţiei intelectuale şi artistice, prin superioritatea
modelelor politice şi culturale şi care deţinea supremaţia lumii, a putut să
dezlănţuie un conflict de o asemenea amploare. Timp de patru ani (1914 –
1918), 28 de state ale lumii cu o populaţie de 1,5 miliarde de locuitori au
mobilizat şi trimis la luptă circa 75 de milioane de soldaţi, dintre care circa
jumătate (aproximativ 37 500 000 de soldaţi) au fost declaraţi morţi, răniţi
sau dispăruţi. Dintre aceştia, ţările europene au plătit un tribut de 8
milioane de morţi şi peste 20 de milioane de răniţi, mutilaţi şi dispăruţi78.
Distrugerile îngrozitoare produse de război au micşorat cu o treime
producţia ţărilor europene, ceea ce a fost echivalent cu o scădere mai mare
decât cea provocată de toate crizele economice, din secolul al XIX-lea,
însumate79.
Tratatul de pace impus de principalele puteri învingătoare (Franţa,
Anglia, Statele Unite, Italia), cunoscut sub numele de Tratatul de la
Versailles, a fost dominat de mari probleme, precum:
a) prăbuşirea imperiilor ţarist, austro-ungar şi otoman;
b) apariţia unui nou sistem politic în Rusia bolşevică, care propaga
exportul de revoluţie comunistă în întreaga lume;
c) exercitarea controlul asupra Germaniei învinse, care a repre-
zentat - de departe - cel mai redutabil adversar al aliaţilor;
d) redesenarea hărţii politice a Europei, atât pentru a reduce
influenţa Germaniei, cât şi pentru a crea structuri statale viabile în locul
fostelor imperii dispărute aproape simultan la sfârşitul războiului;
e) neînţelegerile şi fricţiunile dintre statele învingătoare;
f) preocuparea statelor învingătoare de a elabora un act normativ
european care să împiedice un nou război80.

78
Mircea N. Popa, Primul război mondial. 1914-1918, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 467.
79
Ibidem, p. 472.
80
Eric Hobsbawn, Secolul extremelor, Editura Lider, Bucureşti, 1994, p. 45-47.

64
 Soluţionarea acestor probleme s-a făcut, de regulă, în folosul
marilor puteri învingătoare, care şi-au promovat interesele în dauna
învinşilor, dar şi a statelor mici şi mijlocii aliate. Fără a intra în detalii, se
cuvine subliniat faptul că Tratatul de la Versailles nu putea crea bazele unei
păci reale. Acest fapt era valabil nu numai pentru clauzele economice dar şi
pentru cele politice.
Excluderea învinşilor de la Conferinţa de pace, dar mai ales a
Germaniei şi a Rusiei sovietice, precum şi refuzul Statelor Unite de a
ratifica tratatele de pace şi de a intra în Liga Naţiunilor, state foarte
importanţe ale vieţii politice internaţionale, nu putea să asigure o stabilitate
reală a lumii după primul război mondial.
Tratatele din anii 1919-1920 au schimbat radical harta politică a
Europei. Global, pacea de la Versailles, fondată pe principiul
naţionalităţilor, a dat o nouă coloratură politică continentului, o hartă a
statelor naţionale, care a împlinit numeroasele revendicări de recunoaştere
a identităţilor; numărul europenilor aparţinând unor minorităţi aflate pe
teritoriul altui stat a scăzut de la circa 60 000 000 în anul 1914, la aproape
25 000 000 în anul 192081.
Clauzele Tratatelor de la Versailles (din iunie 1919), Sait-
Germain-en-Laye (din 10 septembrie 1919), Trianon (4 iunie 1920),
Neuilly (27 noiembrie 1919) şi Sèvres (11 august 1920) au creat noua
ordine europeană provocând satisfacţie învingătorilor şi puternice
resentimente celor învinşi. În aceste condiţii toate forţele politice lucide din
Europa au înţeles că refacerea continentului european - puternic marcat de
cataclismul războiului - pacea şi stabilitatea sa economică, necesitau un
efort comun, o concepţie superioară despre responsabilitatea fiecărei
naţiuni în parte şi ale tuturor la un loc.
Oamenii de stat europeni au înţeles că aveau la dispoziţie un timp
scurt pentru a reface unitatea continentului deoarece perioada de după
război a fost una dintre cele mai agitate din punct de vedere social şi
politic. Mişcarea de unitate a reunit numeroşi oameni politici, economişti,
intelectuali de valoare, publicişti influenţi şi s-a manifestat sub forme
diverse: a iniţiativelor guvernamentale sau particulare, oficiale sau
subversive, fapt ce a lipsit-o de coordonare pe fondul unui continent, pe
drept dominat de spiritul de suveranitate naţională şi a independenţei
statale. Predominanţa spiritului naţional era firească pentru naţiuni şi state
care şi-au finalizat efortul istoric de construcţie a statului naţional după
secole de asuprire străină (cazul polonilor, românilor, cehilor, slovenilor,
croaţilor, slovacilor ş. a). Dorinţa firească a popoarelor europene de a trăi
liber, în state naţionale, constituia un drept imprescriptibil ce nu putea fi
81
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., vol. 4, p. 343.

65
pus în discuţie de nici o instanţă internaţională. Din această perspectivă nu
suntem de acord cu unii autori care apreciază că declanşarea celui de al II-
lea război mondial s-a datorat apariţiei şi afirmării noilor state naţionale din
Europa. Mai degrabă se cuvine a fi analizate principiile şi atitudinile
impuse de marile puteri în cadrul raporturilor interstatale, imperialismul
brutal manifestat de acestea, restricţiile artificiale aplicate în comerţul
internaţional care au indus anarhie în relaţiile economice internaţionale,
naţionalismul exacerbat şi violent al statelor învinse şi învingătoare.
Cert este faptul că pe „bătrânul continent” s-au confruntat în
perioada interbelică forţe dintre care, unele, au avut ca suport credinţa în
conştiinţa comună a popoarelor europene, dorinţa acestora de a statua
forme de asociere politico-economică şi pe alte planuri care să salvgardeze
pacea şi civilizaţia Europei de un nou război şi, altele, revanşarde, ostile
oricărei forme de unitate europeană, anchilozate în mentalităţi naţionaliste,
de tip nociv, care au favorizat accesul la putere a tuturor formelor de
totalitarism (fascism , nazism, comunism).
Susţinătorii unificării politice a Europei, adepţi ai democraţiei şi
liberalismului, au considerat că fondul comun de valori, reînnoirea unităţii
culturale a continentului şi crearea unei uniuni politice şi economice a
continentului pot salva pacea şi unitatea lumii europene.
Deşi statele europene deveneau tot mai independente economic şi
îşi deschideau pieţe în toată lumea, ele continuau să formeze
compartimente politice ermetice, pentru că în ansamblu, ideea de Europa
unită era dominată de ideea naţională. Doctrina suveranităţii naţionale a
fost utilizată de o dreaptă politică, virulent naţional - populistă, în scopul
devierii şi anihilării mişcării liberal democratice. Opinia publică europeană
a început, mai ales după afirmarea regimurilor totalitare în Ungaria, Italia şi
Germania, să accepte hipernaţionalismul, care a degenerat rapid în dogma
statului naţional-suveran etern şi absolut, răspunzător în faţa nimănui şi de
nimic altceva decât de vocaţia sa expansionistă şi hegemonică82.
Acest scurt tablou al confruntării dintre forţele care sprijineau ideea
unităţii europene şi forţele imperialiste, totalitare, evidenţiază dificultăţile
pe care le-au avut de întâmpinat ţările europene, în perioada postbelică, în
efortul lor de a-şi asigura pacea şi cooperarea şi explică într-un fel şi
eşecul, pentru o bună bucată de timp a acestui efort.
4.2 Proiecte privind unitatea europeană.
La sfârşitul războiului din anii 1914-1918, opinia publică din
numeroase ţări europene era preocupată de crearea unei organizaţii
internaţionale care să aibă largi competenţe în menţinerea păcii.
82
Ştefan Delureanu, Geneza Europei comunitare. Mesajul democraţiei de inspiraţie
creştină, Editura Paidea, Bucureşti, 1999, p. 21.

66
Organizaţiile pacifiste s-au întâlnit la Londra în zilele de 10-13 martie 1919
şi s-au constituit în Uniunea Internaţională a Asociaţilor pentru Societatea
Naţiunilor. Scopul declarat al acestei asociaţii a fost de a asigura un
consens cât mai larg al statelor asupra principiilor ce urmau a fi aşezate la
baza Societăţii Naţiunilor83, organizaţie internaţională care avea drept scop
sprijinirea colaborării între state şi apărarea păcii.
Începând cu 18 ianuarie 1919 s-a trecut la elaborarea proiectului de
creare a Societăţii Naţiunilor Unite. În timpul discuţiilor s-au conturat două
concepţii opuse referitoare la caracterul sancţiunilor ce trebuiau să fie
aplicate de către Consiliul Naţiunilor Unite. Marea Britanie şi Statele Unite
considerau că opinia publică şi forţa morală erau suficiente pentru
eliminarea conflictelor internaţionale. Franţa a propus aplicarea de măsuri
coercitive împotriva statelor agresoare, ceea ce presupunea şi crearea unei
armate internaţionale. În final s-a adoptat o soluţie de compromis între cele
două concepţii. La 14 februarie Proiectul Societăţii Naţiunilor Unite a fost
înaintat Conferinţei Păcii, iar la 28 aprilie 1919, delegaţiile de la Conferinţa
de Pace au votat Pactul Societăţii Naţiunilor. Societatea Naţiunilor a fost
formată iniţial din 26 de state, 4 dominioane şi India, ulterior au mai fost
admise 13 state neutre. Nu au fost admise statele învinse, Uniunea
Sovietică a fost marginalizată, iar Statele Unite au refuzat să intre.
Principalele organe ale Societăţii Naţiunilor au fost: Adunarea,
Consiliul şi Secretariatul care avea caracter permanent. Pe lângă Societatea
Naţiunilor au mai funcţionat ca instituţii distincte, dar strâns legate de ea,
Organizaţia Internaţională a Muncii, şi Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională.
Adunarea Societăţii Naţiunilor era forul suprem şi se compunea din
reprezentanţii tuturor statelor membre, câte trei reprezentanţi pentru fiecare
stat ce reprezentau un singur vot în adunare. Adunarea era abilitată să se
ocupe de orice problemă care intra în sfera de activitate a societăţii.
Hotărârile se luau prin vot unanim şi sesiunile adunării aveau loc o dată pe
an.
Consiliul reprezenta organul executiv al Societăţii Naţiunilor şi era
alcătuit din membrii permanenţi: Statele Unite ale Americii, Marea
Britanie, Franţa, Italia şi Japonia şi din alţi 4 reprezentanţi aleşi de către
Adunarea europeană.
Secretariatul general al Societăţii Naţiunilor era alcătuit din
secretarul general, numit de către Adunarea europeană şi din personalul
necesar pentru exercitarea atribuţiilor.

Petre Bărbulescu, România la Societatea Naţiunilor Unite, Editura Politică, Bucureşti,

83

1975, p. 19.

67
 Adunarea Naţiunilor Unite îşi desfăşura lucrările sesiunilor anuale
în cadrul comisiilor sale. Acestea erau în număr de 6 după cum urmează:
- comisia nr. 1 pentru chestiuni constituţionale;
- comisia nr. 2 pentru organizarea tehnică;
- comisia nr. 3 Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională;
- comisia nr. 4 pentru organizarea Secretariatului şi finanţarea
Societăţii;
- comisia nr. 5 pentru admiterea noilor membri;
- comisia nr. 6 pentru mandate, armamente, arme economice84
Toate tratatele de pace adoptate la Versailles includeau în prima lor
parte Pactul Societăţii Naţiunilor (art. 1-26), cu anexa membrilor fondatori
ai Societăţilor Naţiunilor semnatare ale Tratatului de Pace, care la 26
aprilie 1919 au aprobat acest Pact. O analiză a principalelor articole ale
Pactului Societăţilor Naţiunilor evidenţiază faptul că respectiva organizaţie
nu putea să aibă o eficienţă reală, ceea ce marca posibilitatea reală redusă
de soluţionare a cazurilor de forţă majoră. Sancţiunile economice
reprezentau în mod concret, riposta minimă pe care Societatea Naţiunilor o
putea lua faţă de statele agresoare. Sancţiunile militare şi politice erau
inoperante. Având în vedere punctele slabe din activitatea Societăţii
Naţiunilor, unii oameni politici precum Eduard Herriot, au propus la cea de
a 5-a sesiune a Adunării Societăţii Naţiunilor din septembrie 1924,
stabilirea unui sistem de reglementări a conflictelor internaţionale prin
arbitrajul Societăţii Naţiunilor. Proiectul nu a fost acceptat deşi a fost
cunoscut sub denumirea de Protocolul de la Geneva din 2 octombrie 1924.
Principiul fundamental al Protocolului postula că nici un stat nu-şi poate
face dreptate singur, războiul fiind considerat şi calificat ca o crima
internaţională, adică era scos în afara legii În esenţă, clauzele Protocolului
precizau ca obligatorie procedura paşnică de rezolvare a conflictelor
internaţionale, calificau agresorul, impuneau sancţiunile şi permiteau
statelor să stabilească un program de reducere a înarmărilor. Abia în anul
1928, aceste idei generoase se vor concretiza în Tratatul de la Paris (28
august 1928) de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale,
România devenind parte la acest tratat la 21 martie 1929.
Societatea Naţiunilor a fost confruntată în tot timpul existenţei sale
cu cele două probleme capitale ale perioadei interbelice: dezarmarea şi
securitatea. În acest sens au fost create grupări regionale precum: Mica
Înţelegere (formată în anul 1922 din: România, Cehoslovacia şi
Iugoslavia), Antanta Balcanică (formată în anul 1934 din: România, Turcia,
Grecia şi Iugoslavia) şi Antanta Baltică (1934 formată din următoarele

Petre Bărbulescu, România la Societatea Naţiunilor Unite, Editura Politică, Bucureşti,

84

p. 33.

68
state: Letonia, Lituania şi Estonia). Formate din state membre ale Societăţii
Naţiunilor, aceste organizaţii regionale reprezentau etape în procesul de
realizare a unităţii politice europene. Societatea Naţiunilor a fost un
instrument prin care statele lumii, dar mai ales cele europene, au încercat să
apere sistemul socio-politic creat în urma păcii de la Versailles. În pofida
limitelor sale, Societatea Naţiunilor a favorizat procesul de unificare
europeană şi a însemnat o mare experienţă pe drumul parcurs de către
statele europene pentru realizarea unui sistem de relaţii interstatale bazate
pe principiul dreptului. La mijlocul deceniului al treilea al secolului trecut,
s-a realizat o uşoară apropiere de foştii adversari. Reconcilierea franco-
germană, urmată de intrarea Germaniei în Societatea Naţiunilor şi de
admiterea sa ca cel de al 5-lea membru al Consiliului, pe picior de egalitate
cu Franţa, Anglia, Italia şi Japonia, prefigura o destindere reală a
atmosferei politice europene. Reconcilierea din domeniul politic a fost
urmată de cea din domeniul economic şi din alte domenii.
În anul 1925 a avut loc Conferinţa de la Lucarno, la care s-au
întâlnit reprezentanţii Franţei, Germaniei, Italiei, Marii Britanii şi Belgiei.
Pactul semnat cu acest prilej, denumit Tratatul de la Lucarno, a stabilit
garantarea reciprocă a frontierelor franco-germane şi germano-belgiene
rezultate prin sistemul de tratate de la Versailles. Refuzul Germaniei de a
recunoaşte hotărârile de la Versailles privitoare şi pentru frontierele sale
estice a provocat o mare nelinişte în cancelariile europene. S-a evidenţiat
cu acest prilej că marile puteri europene utilizau Societatea Naţiunilor ca pe
un instrument menit a promova propriile lor interese în detrimentul ţărilor
mici şi mijlocii85.
În anul 1926 s-a semnat un Acord Internaţional al oţelului, care
reunea principalele ţări producătoare de oţel din Europa continentală. În
acelaşi an s-a întemeiat la Geneva Asociaţia pentru Cooperare Europeană
cu reprezentanţe permanente la Paris, Berlin şi Londra. Această organizaţie
a desfăşurat o intensă activitate pentru dezvoltarea înţelegerii şi cooperării
internaţionale, având ca principale direcţii colaborarea cu Societatea
Naţiunilor şi cu Marea Britanie.
În acei ani de prosperitate (1924-1929) au fost proiectate şi alte
structuri organizaţionale menite să promoveze o mai bună cunoaştere şi
apropiere între foştii adversari. În anul 1926 a fost înfiinţat un „Comitet
franco-german de informaţie şi documentare”86 şi au fost elaborate şi alte
proiecte de unificare europeană. Astfel a luat fiinţă o altă organizaţie,
Uniunea Vamală Europeană care a grupat aderenţii unui proiect ce

85
Emilian Bold, Ion Ciupercă, Europa în derivă, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2001, p.
62-67.
86
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., vol. V, p. 57.

69
considera că o uniune vamală şi economică europeană era proiectul cel mai
urgent şi posibil de realizat87. Acţiunea acestor organizaţii, care aveau un
număr mic de membri, nu a fost lipsită de importanţă. Mesajul pe care l-au
transmis contemporanilor era convingerea că „realizarea Statelor Unite ale
Europei” constituia o necesitate vitală pentru a preveni războiul şi pentru a
salva identitatea Europei de „bolşevism” şi „americanism”. Anii 1927-
1930 au consemnat prima tentativă interbelică de a muta campania pentru
unitate europeană la nivelul negocierilor interguvernamentale. Iniţiativa a
aparţinut ministrului de externe francez, Aristide Briand88.
La 5 septembrie 1929, Aristide Briand a expus în faţa Adunării
Societăţii Naţiunilor un proiect de uniune europeană având acordul
guvernului francez. Argumentele aduse în sprijinul propunerii sale au avut
în vedere numeroasele impasuri în care s-a aflat Societatea Naţiunilor pe
parcursul deceniului 1920-1930. Argumentul hotărâtor adus în analiză de
către diplomatul francez a fost acela că în faţa pericolelor şi a crizelor tot
mai grave care ameninţau Europa, statele acesteia trebuiau să se unească
într-o structură federativă pentru a diminua neînţelegerile. Acordul sovieto-
german din anul 1926 şi colaborarea militară clandestină dintre cele două
state, exportul revoluţiei comuniste hotărâtă de Komintern, izolarea Uniunii
Sovietice, ascensiunea la putere a regimului fascist în Italia, agresivitatea
revizionismului maghiar şi bulgar, criza internă din Iugoslavia, rivalitatea
franco-italiană în Balcani şi în zona danubiană constituiau germenii unor
viitoare crize şi conflicte în Europa. În opinia lui Aristide Briand
„chestiunea Europei federalizate” presupunea o „solidaritate necesară între
europeni, de manieră să împiedice războiul” fără „a încălca principiile
suveranităţii şi independenţei”89. Era nevoie, afirma cu prudenţă A. Briand,
„de o simplă apropiere economică şi politică” care asigura un „fel de
legătură federală”90.
Adunarea Societăţii Naţiunilor nu a respins proiectul lui A. Briand
şi i-a cerut acestuia să-şi clarifice ideile într-un proiect de federalizare care
să fie supus analizei guvernelor naţionale. La 1 mai 1930, A. Briand a
prezentat Memorandum-ul său asupra organizării uniunii federale
europene. Acest Memorandum prevedea constituirea unei Asociaţii
Europene formată prin asocierea statelor continentului. Structura federalistă
creată ar fi trebuit să dispună de următoarele organisme de conducere:
1. Conferinţa Europeană – organism director şi reprezentativ.
87
Ştefan Delureanu, op. cit. p. 21.
88
Aristide Briand (1862-1832). Om politic francez, de 11 ori Preşedinte al Consiliului
de Miniştri, Ministru de externe al Franţei. Partizan al reconcilierii cu Germania,
susţinător al Societăţilor Naţiunilor. Laureat al premiului Nobel pentru pace.
89
Faust Brădescu, op.cit., p. 55.
90
Ibidem.

70
 2. Comitetul Politic permanent – organism de studiu şi de acţiune.
3. Secretariatul
4. Tribunalul
Proiectul Briand încerca să găsească mijloace pentru ameliorarea
crizei economice şi insista asupra necesităţii de a subordona problemele
politice celor economice. Din punct de vedere economic se consideră că
solidaritatea guvernelor ar putea înfăptui o piaţă comună şi o politică
vamală adecvată acestei pieţe. Nu este greu de observat că unele propuneri
de atunci s-au materializat după cel de al doilea război mondial, când s-au
creat Piaţa Comună şi Uniunea Europeană. Aristide Briand a evitat să
includă în principiile de bază ale uniunii federale europene problema
suveranităţii, aceasta fiind cel mai nevralgic aspect al oricărui proiect
federal. El a preconizat o federalizare fondată pe ideea uniunii, dar
respectând independenţa statelor. Reacţiile guvernamentale, după ce au
primit şi analizat Memorandum-ul lui Briand, au demonstrat o anumită
lipsă de înţelegere din parte majorităţii miniştrilor şi diplomaţilor vremii,
dominată de ideea suveranităţii şi obsesia frontierelor. Memorandum-ul
asupra uniunii europene şi proiectul de organizare pe care îl conţinea au
fost respinse de 15 state europene, Anglia şi Spania l-au contestat pentru că
reprezenta o cale de a „îngheţa” statutul internaţional al unor state şi a
frontierelor acestora, scoţând din viitoarea comunitate URSS şi Turcia.
Italia, Portugalia, Norvegia şi Ţările de Jos au apreciat caracterul
proiectului ca fiind „supranaţional”. Doar Iugoslavia a dat un răspuns
favorabil, în timp ce România a dat un răspuns prudent.
Chiar dacă susţinea ideile generoase ale apărării şi menţinerii păcii,
precum şi cea a egalităţii în luarea deciziilor, proiectul a fost atacabil în
instrumentele sale organizatorice şi în unele ţeluri ascunse. Comitetul
politic preconizat a fi conducător leza, totuşi, suveranitatea statelor, iar
intenţia Franţei de a conduce această organizaţie nu a putut fi ascunsă91.
Faptul că nu a fost lipsit de carenţe a constituit unul dintre factorii care au
determinat reacţia de respingere a acestui proiect. În acest sens, Edward
Beneş, preşedintele Cehoslovaciei, spunea: „Această încercare de
federalizare vine prea târziu sau prea devreme. Prea târziu pentru că ne
aflăm la sfârşitul euforiei europene. Dacă propunerea ar fi fost făcută
imediat după Lucarno, am fi putut reuşi punerea bazelor Uniunii
europenilor. Prea devreme, pentru că Europa nu este încă conştientă de
groaznicele consecinţe ale crizei economice mondiale”92.
Nicolae Titulescu, analizând proiectul lui A. Briand, a remarcat
faptul că ideile acestuia au fost interpretate greşit şi tendenţios de către
91
Emilan Bold, Ion Ciupercă, op. cit., p. 106-107.
92
Géneviéve Tabouis, 20 de ani de tensiune diplomatică, Bucureşti, 1966, p. 72.

71
mulţi diplomaţi şi analişti. Diplomatul român a sesizat şi accentuat faptul
că Memorandum-ul Briand urmărea ca obiectiv imediat rezolvarea crizei
economice şi nu a pus niciodată problema ca Europa „să fie contopită într-
un singur stat”93.
Respingerea Memorandum-ului propus de către A. Briand a avut
cauze multiple ce nu trebuie cantonate numai la problema naţionalistă.
Eşecul nu l-a demobilizat pe A. Briand. Acesta a propus şi a reuşit crearea
în cadrul Societăţii Naţiunilor a unei Comisii de studiu pentru uniunea
europeană. Proiectul de uniune europeană elaborat de Aristide Briant a
rămas în arhive. Lumea europeană încă nu era pregătită pentru uniune, dar
ideile sale merită atenţie şi astăzi.
Între anii 1930-1940 au fost elaborate mai multe proiecte care
vizau realizarea unor organizaţii zonale. La 4 martie 1932, André Tardien a
propus crearea Uniunii economice danubiene, din care urmau să facă parte
Austria, Ungaria, Iugoslavia şi România. În opinia autorului, scopul creării
organizaţiei zonale respective a fost atenuarea crizei economice. În
realitate, se urmărea consolidarea influenţei franceze în zonă. Uniunea
economică danubiană nu dădea nici o garanţie în ceea ce privea menţinerea
statu-quo-ului şi păstrarea suveranităţii statelor componente, ceea ce a dus
la o respingere categorică din partea statelor din zonă a acestui proiect94. În
anul 1938, primul ministru ceh, Milan Hodza a lansat aşa-numitul Plan
danubian, care urma să reunească toate ţările riverane Dunării. Autorul
exprima convingerea că statele dunărene aveau capacitatea de a se reface
prin forţe proprii. Planul răspundea unei mai vechi tendinţe de realizare a
unităţii ţărilor dunărene, dar el venea în conflict cu viziunea Germaniei
privind „Mitteleuropa”. Politica externă a Germaniei, expusă de cancelarul
Adolf Hitler în lucrarea Mein Kampf, avea drept obiectiv distrugerea
sistemului de tratate de la Versailles. Prin formularea obiectivelor sale
externe esenţiale – realizarea unei Grossdeutschland (Germania Mare) şi
obţinerea unui Lebensraum (spaţiu vital), Germania a reluat tema
geopolitică clasică germană Mitteleuropa. Grossdeutschland- ul includea
teritoriul Germaniei, a Austriei, parte de vest a Poloniei, Cehia şi Moravia.
În doctrina economică a partidului naţional-socialist, conceptul
Lebensraum avea în vedere un spaţiu economic complementar, practic un
cordon economic format din statele din centru continentului şi din bazinul
Dunării, care urmau a fi dependente economic şi politic de Berlin.
Germania cerea ca dominaţia sa asupra acestui spaţiu să fie considerată ca
fiind „legală” şi excludea intervenţia unei alte mari puteri95. Materializarea
acestor obiective a însemnat anexarea Austriei, destrămarea Cehoslovaciei,
93
Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 361.
94
Eliza Campus, Mica Înţelegere, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 97 şi urm.

72
atacarea şi dezmembrarea Poloniei şi a Iugoslaviei, dominaţia politică şi
economică a Ungariei, României şi Bulgariei, destrămarea organizaţiilor
regionale precum Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, toate acestea
fiind etape care au pregătit cel de al doilea război mondial.
Construcţia politică realizată de Adolf Hitler între anii 1938-1941,
s-a făcut prin forţă şi presiune, în pofida declaraţiilor pacifiste ale
cancelarului german. În realitate a fost un imperiu camuflat, o construcţie
menită eşecului.
Se poate observa că în perioada interbelică au fost lansate diverse
proiecte de unificare europeană, la scară mai mică sau mai mare, având la
bază fie principiul federalismului, fie principiul forţei. Încercarea cea mai
importantă din punct de vedere politic, a constituit-o Memorandum-ul
Briand, după cum s-a arătat. Alături de acesta se pot enumera ca reuşite cu
caracter regional Mica Înţelegere, Înţelegerea Balcanică şi Antanta Baltică.
Amploarea crizei economice şi activarea excesivă a rivalităţilor
politice, slăbiciunile regimurilor democratice, au netezit calea spre putere a
regimurilor totalitare. Elitele politice şi intelectuale au exprimat o
preocupare continuă pentru realizarea ideii de uniune europeană, înţeleasă
ca fiind singura „cale de alungare a experienţei tragice la care a dus ura de
tip naţionalist”96. Aceste preocupări s-au materializat prin înfiinţarea, din
iniţiativa particulară, a numeroase asociaţii şi publicaţii care promovau
concepţia paneuropeană şi difuzau tezele lor federaliste. Astfel de asociaţii
au fiinţat în întreaga perioada interbelică precum şi în timpul celui de al
doilea război mondial.
Luigi Einaudi a publicat în „Corriere della Sera”, în anul 1918, o
serie de articole în care a criticat concepţia politică de asociere care a stat la
baza înfiinţării Societăţilor Naţiunilor. Einaudi considera că o sarcină
imperativă pentru popoarele europene era crearea Statului federal pe
continent, acesta având o armată, guvern şi sistem fiscal propriu. În acelaşi
an a fost publicată cartea Federazione Europea o Lega della nazione? în
care autorii Attila Cabiatti şi Giovanni Agnelli au expus cu precizie şi au
susţinut cu argumente necesitatea unificării europene pe baza principiului
federalist. Securitatea colectivă şi ideea unei federaţii a statelor europene au
găsit în filozoful şi politologul englez, contele de Coudenhove-Kalergi un
pasionat adept.
În anul 1924 a creat organizaţia Uniunea Pan-Europeană în care a
reuşit să atragă un număr impresionant de personalităţi, politicieni, filosofi

95
Gavriil Preda, Importanţa strategică a petrolului românesc. 1939-1947. Editura
Printeuro, Ploieşti, 2001, p. 100.
96
Ion Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană - aprofundare şi extindere – de la
Comunităţile Europene la Comunitatea Europeană, Editura Trei, Bucureşti, 2001, p. 43.

73
şi scriitori. În cele trei congrese internaţionale organizate de Uniunea Pan –
Europeană la Viena, Berlin şi Bâle, participanţii au discutat o serie de
probleme de importanţă continentală. În anul 1923, contele de
Coudenhove-Kalergi a publicat faimoasa carte Pan – Europa care a suscitat
un viu interes prin claritatea ideilor, idealismul susţinut, convingerea
privind necesitate ideii federaliste şi profetismul său. Federalizarea
europeană se impunea, arăta contele Coudenhove-Kalergi, din cauze
multiple. Principalul motiv era însă apariţia a două mari construcţii
politico-economice în apropierea spaţiului european: Statele Unite ale
Americii şi blocul sovietic (Uniunea Sovietică). Europa era supusă unei
duble presiuni: una net economică (cea americană) şi una periculoasă
ideologic (cea sovietică). Salvarea Europei în faţa acestui dublu pericol nu
se găsea decât în încercarea de a realiza o unitate politico-economică,
capabilă să anihileze tendinţele expansioniste atât ale Vestului, cât şi ale
Estului.
Autorul pan – europenismului susţinea că viitorul omenirii va
consemna apariţia a şase gigantice unităţi politico-economice: America de
Nord, America de Sud, Commonwealth-ul britanic, Extremul Orient şi
Europa97. Remarcabila sa forţă de analiză şi de prospecţiune a viitorului,
precum şi subtila capacitate de înţelegere a tendinţelor majore de
transformare a lumii, au fost, în mare măsură, confirmate de evoluţiile
politico-economice şi militare ale secolului al XX-lea.
Ideea federaţiei europene a fost susţinută şi de lucrările altor adepţi
idealişti precum: contele Carlo Sforzza (a publicat în anul 1929 cartea
Statele Unite ale Europei), Bertrand de Jouvenal (cu lucrarea Spre Statele
Unite ale Europei – 1930), Joules Romain, Julien Benda (Discurs către
Naţiunea Europeană – 1933) ş. a. În lucrările publicate au fost elaborate
concepţii economice, politice, principii şi concepte dintre care, o parte, se
vor regăsi după cel de al doilea război mondial în ideile care au stat la baza
reconstrucţiei europene.
În spaţiul politic şi cultural britanic din perioada interbelică au fost
publicate multe lucrări pe teme federalizării Europei. Aceste lucrări, în
general, au considerat suveranitatea naţională drept principală cauză a
războiului şi propuneau realizarea unei uniuni a democraţiilor, dar nu un
plan politic al unei federaţii de state. Există o anumită contradicţie între
ideile enunţate, în sensul că pe de o parte se critica suveranitatea dar
totodată nu se admitea nici o lezare a suveranităţii britanice. Astfel de
concluzii rezultă din lucrările lui Henry Noel Brailsford (A League of
Nation, 1935), Lionell Robins (Economic Planing and International Order

97
Faust Bădescu, op. cit., p. 60-62.

74
şi The Economic Causes of War – 1936) şi Ivor Jennings (The Idea of a
United State of Europa – 1938).
În anul 1939, Charles Kimber, Patric Ransome şi Derek Rawnsley
au înfiinţat Federal Union, organizaţie care şi-a propus studierea şi
promovarea federalismului. Au iniţiat publicarea săptămânalului Federal
Union News şi au creat un departament de cercetare la Oxford, devenit
ulterior Federal Union Research Institute. La activitatea acestei organizaţii
au luat parte multe personalităţi ale vieţii academice şi politice. După
începerea războiului, în 1939, Federal Union Research Institute a difuzat o
serie de cercetări care prefigurau constituirea unei viitoare federaţii
postbelice formate din Marea Britanie, Franţa, Germania şi ţările Benelux-
ului. Viitoarea federaţie trebuia să aibă: un organ legislativ cu două
Camere; un organ executiv responsabil în faţa acestuia; competenţe
federale în domeniile apărării, afacerilor externe şi economic; să organizeze
alegeri federale libere; să garanteze anumite drepturi civile în statele
membre; să aibă o constituţie. Propunerea lui W. Churchill adresată Franţei
de a se uni cu Marea Britanie, în primăvara anului 1940, se consideră că a
fost inspirată de acest tip de gândire federalistă europeană. În anii celui de
al doilea război mondial, au fost publicate o serie de lucrări care au analizat
aspecte privind viitoarea federaţie europeană. Dintre aceste se remarcă
Federal Europe în care Ronald Wiliam Gordon Mackay a elaborat şi
publicat primul proiect al unei constituţii europene; Peace by Federation de
Wiliam Beveridge, Economic Aspect of Federation de Lionell Robins, The
Philosophy of Federalism de C.E.M. Joad, Socialism and Federation de
Barbara Wootman ş.a.
Cu şcoala britanică federalismul a câştigat nu doar un important
suport teoretic prin rigoarea metodelor de analiză a stărilor din Europa, dar
şi un program politic de depăşirea a stadiului de stat – naţiune.
Altiera Spinelli şi Ernesto Rossi au redactat, în anul 1941, un
document intitulat Pentru o Europă liberă şi unită – proiect de manifest,
cunoscut ulterior sub numele de Manifestul de la Ventotene (după numele
insulei unde a fost redactat) şi care reprezintă un moment de schimbare
esenţială a gândirii federaliste europene. Schimbarea majoră pe care a adus-
o Manifestul de la Vantotene faţă de toate proiectele precedente privind
uniunea europeană, a constat în trecerea de la simpla declaraţie de principii
la declaraţia de principii însoţită de un program imediat de acţiune. În
momentul elaborării şi lansării documentului citat, Europa se afla într-o
profundă criză datorată războiului mondial care constituia o tragică
realitate. Alternativa primordială postbelică era eliminarea cauzelor
războiului şi reformarea societăţii printr-o mutaţie radicală instituţională,

75
respectiv prin trecerea de la statul – naţiune suveran la federaţia europeană,
ca instrument de pace şi libertate.
Manifestul de la Vantotene a fost considerat ca cel mai incisiv şi
original document al gândirii politice contemporane, cu un discurs
programatic, lucid, coerent şi ferm privind organizarea Europei
postbelice98.
În prima jumătate a secolului al XX-lea nu a existat, la nivelul
continental, o mişcare coerentă, organizată, care să acţioneze pentru
unificarea europeană. Adepţii ideii de uniune europeană au acţionat izolat,
ei fiind consideraţi nişte himerici a căror gândire a fost percepută ca o
utopie, cu perspectivă irelevantă, în raport cu realitatea politică existentă.
Ceea ce se detaşează în raportul dintre utopicii ideilor pan – europene şi
contemporanii lor, a fost reticenţa, aproape maladivă, a celor din urmă, faţă
de noua formă politică propusă într-o lume cu tendinţe atât de discordante
cum era lumea europeană a vremii, marcată de tradiţie, de mândrie
naţională, de răni necicatrizate, de ambiţii nesăbuite, în care personalitatea
fiecărei naţiuni este mai reliefată şi autonomă ca oriunde în lume,
acceptarea unei formule politice de tip federalist a întâlnit piedici infinite.
Lipsită de soluţii viabile la crizele care o măcinau, Europa s-a îndreptat,
datorită politicii promovate de marile puteri, spre cel de al doilea război
mondial ce va avea consecinţe nebănuite în acel moment. A fost necesară
această cumplită experienţă a omenirii pentru a se accepta modificarea
structurală a gândirii sale politice? Nu credem că a fost necesară, dar
războiul cu efectele sale dezastruoase a avut printre consecinţe: maturizarea
treptată a ideii de reconstrucţie europeană pe principiul unităţii, renaşterea
spiritului federalist şi, mai mult, soluţii concrete pe calea unităţii
continentului – Uniunea Europeană fiind rezultatul acestui proces complex
de evoluţie.

98
Ştefan Delureanu, op. cit. p. 31 – 32.

76
 Capitolul 5
ISTORIA RĂZBOIULUI RECE
5.1 Scurtă privire asupra secolului al XX-lea
Secolul al XX-lea a fost unul dintre cele mai zbuciumate din istoria
omenirii şi, ca delimitare istorică, el a început o dată cu primul război
mondial şi s-a terminat o dată cu încheierea războiului rece, anul 1991.
Caracterizarea acestui secol, evidenţierea trăsăturilor sale esenţiale,
constituie o încercare deosebit de riscantă
Realitatea secolului al XX-lea a îngemănat în egală măsură unele
dintre cele mai cumplite evenimente prin care a trecut umanitatea, dar şi
revoluţii pentru mai bine, iar progresul ştiinţei a fost extraordinar.
Muzicianul Yehudi Menuhin a afirmat că a fost secolul care „a trezit cele
mai mari speranţe concepute vreodată de omenire şi a distrus toate iluziile
şi idealurile”. Scriitorul englez Wiliam Golding, laureat al premiului Nobel,
l-a considerat „cel mai violent secol din istoria omenirii”. Fără îndoială, o
simplă însumare a numărului războaielor şi conflictelor precum şi a
victimelor provocate de acestea, ne arată că niciodată, în evoluţia ei,
societatea omenească nu a cunoscut atâta moarte şi distrugere într-un
singur secol. În acest secol, omenirea a cunoscut trei războaie mondiale:
două războaie calde (primul război mondial 1914 – 1918 şi al doilea război
mondial 1939 – 1945) şi un război rece (care a durat 42 de ani, în perioada
1949 – 1991). Tot în acest secol s-au desfăşurat peste 250 de conflicte
regionale în toate colţurile lumii.
Istoria politică a consemnat prăbuşirea a patru mari imperii în
primele decenii ale secolului, iar după anii ’60, prăbuşirea sistemului
colonial mondial. După primul război mondial s-au prăbuşit imperiile:
ţarist (în anul 1917), austro-ungar (în anul 1918), imperiul german (în anul
1918) şi otoman (în anul 1920). Ca urmare a dispariţiei celor trei construcţii
statale multinaţionale, create prin forţă şi asuprire, s-au format statele
naţionale şi şi-au desăvârşit construcţia statală ţările din centru şi din estul
Europei (Polonia, Estonia, Lituania, Letonia, Finlanda, Austria, România,
Grecia, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia etc.
După cel de al doilea război mondial, mai ales după anii '60, istoria
contemporană a înregistrat apariţia a peste 100 de noi state pe harta politică
a lumii, datorită eliberării popoarelor din Africa, Asia, America de Sud şi
Oceania de sub ocupaţia colonială (engleză, franceză, belgiană, olandeză
portugheză, spaniolă etc.). O altă caracteristică definitorie a secolului al
XX-lea o reprezintă confruntarea dintre două tipuri de regimuri opuse:
regimul politic democratic şi regimul politic dictatorial.

77
 Regimul politic democrat a avut ca principali piloni de rezistenţă:
SUA, Marea Britanie, Franţa, ţările nordice, Canada, Australia etc.
Regimurile politice de tip dictatorial au cunoscut mai multe forme
de manifestare: de orientare comunistă, de orientare fascistă, de orientare
nazistă, dictaturi personale etc.
Regimul politic totalitar de orientare comunistă s-a instalat pentru
prima dată în istoria lumii în Rusia, în urma revoluţiei comuniste condusă
de V. I. Lenin din anul 1917, cunoscută în istorie sub numele de Marea
Revoluţie Socialistă din Octombrie. După crearea Uniunii Sovietice în anul
1922, acest tip de regim politic a fost legiferat şi a dăinuit în această ţară
până în anul 1991, când s-a înregistrat destrămarea Uniunii Republicilor
Sovietice Socialiste. După cel de al doilea război mondial, ca urmare a
intrării în sfera de influenţă sovietică a unor state, precum şi a „exportului
de revoluţie comunistă”99, regimuri politice de orientare comunistă s-au
instalat în centrul şi în estul Europei: Germania de Est, Polonia, Ungaria,
Cehoslovacia, România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania, în Asia: China,
Coreea de Nord, Mongolia şi Vietnam, precum şi în America Centrală:
Cuba.
Regimurile politice totalitare de dreapta s-au instalat la putere în
Ungaria (în anul 1920 regimul hortist, de tip fascist), Italia (în anul 1924,
regimul fascist condus de B. Musollini), Germania (în anul 1933, regimul
nazist condus de Adolf Hitler), Spania (în anul 1939, regimul fascist într-o
primă fază, apoi regim de factură personală).
În confruntarea dintre democraţie şi totalitarism (fie de stânga sau
de dreapta), victoria a aparţinut regimului democratic. Regimurile politice
totalitare de dreapta (hortist, fascist sau nazist) au dispărut de pe scena
istoriei după cel de al doilea război mondial. Regimurile politice totalitare
comuniste din Europa şi-au încetat existenţa în urma imploziei sistemului
comunist din anul 1989 (comunismul s-a prăbuşit succesiv în Polonia,
Cehoslovacia, Germania de Est, Ungaria, Iugoslavia, Albania, Bulgaria şi
România). În anul 1991 sistemul politic comunist s-a prăbuşit şi în Uniunea
Sovietică, ţara fondatoare a acestui tip de regim politic. În prezent, regimuri
politice de tip comunist mai dăinuiesc în China, Coreea de Nord, Mongolia,
Vietnam şi Cuba, fiind supuse unor profunde transformări.
Experienţa istorică a secolului al XX-lea relevă o altă caracteristică
a acestuia şi anume, formarea şi existenţa în anumite etape istorice, a unor
puternice alianţe şi coaliţii politico-militare opuse. Existenţa acestora a avut

99
„Exportul de revoluţie” reprezintă o expresie ce a definit mişcarea subversivă de
orientare comunistă care a fost organizată, condusă şi finanţată de către URSS în alte
ţări ale lumii şi care a avut drept scop aducerea la putere în aceste state a unor regimuri
de orientare comunistă.

78
drept scop realizarea unor interese politice, economice şi militare ale
statelor membre, a întreţinut starea conflictuală dintre ţările lumii şi a făcut
posibilă declanşarea şi desfăşurarea celor două războaie mondiale. Primul
război mondial a fost purtat între Puterile Centrale şi Antanta. Coaliţia
Puterilor centrale (Tripla Alianţă) a luat naştere în anul 1882. fiind formată
din: Germania, Imperiul austro-ungar, Imperiul otoman. Ulterior au intrat
în acest bloc militar: Italia, Bulgaria şi România.
Antanta a luat fiinţă în anul 1907 prin aderarea la această coaliţie
militară a Franţei, Rusiei şi a Marii Britanii. Cele două coaliţii militare au
aruncat Europa, în august 1914, într-un conflict generalizat care va
cuprinde ulterior lumea, cunoscut sub denumirea generică de primul război
mondial. Italia şi România au intrat mai târziu în conflict, prima în 1915,
iar a doua în 1916, ambele aderând la Antanta100. Cel de al doilea război
mondial a fost provocat de polarizarea puterilor lumii în două mari coaliţii
politico-militare. Coaliţia Axei a fost formată în anul 1939 din Germania,
Italia şi Japonia. Aceste state au declanşat cel de al doilea război mondial
prin atacarea Poloniei la 1 septembrie 1939 de către Germania. Alianţa
franco-engleză, adversara Axei, a fost înfrântă în iunie 1940 prin ocuparea
Franţei de către armatele germane.
Marea Britanie a rămas singurul adversar al Axei în perioada iunie
1940 – iunie 1941. La 22 iunie 1941, armatele germane au atacat U.R.S.S.
şi Uniunea Sovietică a devenit aliatul firesc al Marii Britanii. După intrarea
în război a Statelor Unite, la 7 decembrie 1941, s-a constituit Coaliţia
Naţiunilor Unite, formată din Marea Britanie, Uniunea Sovietică şi Statele
Unite.
Sfârşitul celui de al doilea război mondial a consemnat capitularea
puterilor Axei, şi apariţia, între puterile învingătoare, a unor puternice
disensiuni şi stări de suspiciune datorate: deosebirilor de regim politic;
scopurilor particulare urmărite de fiecare putere învingătoare; viziunilor
diferite privind organizarea lumii postbelice şi împărţirii sferelor de
influenţă. La 4 aprilie 1949 a luat naştere Organizaţia Atlanticului de Nord,
prin semnarea actului constitutiv de către miniştri de externe a celor 12
state fondatoare: Anglia, Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda,
Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia şi S.U.A101. Cunoscută sub

100
Acordurile prin care România şi Italia au aderat la Tripla Înţelegere aveau clauze
strict defensive. Austro - Ungaria a atacat Serbia în 1914 şi, întrucât clauzele acordurilor
nu le obligau să intervină în război, ambele state au adoptat o poziţie de neutralitate,
astfel se explică aderarea României şi a Italiei la Antanta în timpul primului război
mondial.
101
Constantin Olteanu, Coaliţii politico-militare. Privire istorică. Editura Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucureşti, 1996, p. 179.

79
numele de N.A.T.O102, această coaliţie politico-militară a reunit iniţial doar
10 ţări din Europa occidentală, Canada şi Statele Unite. Ulterior la
N.A.T.O. au mai aderat: Turcia, Spania, Grecia şi Germania de Vest.
La 14 mai 1955 a luat fiinţă Organizaţia Tratatului de la Varşovia
prin aderarea Albaniei, Bulgariei, Cehoslovaciei, Germaniei de Est,
Poloniei, României, Ungariei şi a Uniunii Sovietice. Crearea Tratatului de
la Varşovia a fost o reacţie de răspuns a Uniunii Sovietice şi a ţărilor
socialiste aflate în sfera sa de influenţă la constituirea N.A.T.O. Existenţa
celor două coaliţii militare pe teritoriul Europei nu a asigurat niciodată
securitatea reală şi încrederea între state, pentru că sporirea permanentă a
arsenalelor militare a amplificat tensiunea şi suspiciunea internaţională,
stări atât de specifice războiului rece.
Experienţa istorică a secolului al XX-lea a demonstrat că
problemele complexe cu care s-au confruntat statele europene în acest
interval de timp nu au putut fi depăşite prin soluţii de forţă, prin crearea
unor coaliţii militare cu un potenţial imens de distrugere. Cooperarea,
colaborare, depăşirea dogmelor din gândirea politică, credinţa sinceră în
valorile progresului şi ale civilizaţiei, au arătat că există şi o altă alternativă
în locul războiului şi a urii.
Secolul al XX-lea a fost scena bombardamentelor atomice de la
Hiroşima şi Nagasaki, a manifestării dictaturilor de extremă dreapta şi de
extremă stânga şi a multor acte de cruzime care au marcat evoluţia omenirii
în acest interval de timp. În acelaşi timp, a fost secolul progresului, al
cunoaşterii şi al educaţiei, al progresului material şi spiritual al popoarelor
lumii, al revoluţiilor din artă şi cultură, din gândirea politică şi activitatea
economică. Toate aceste constituie argumente convingătoare că victoria
democraţiei şi a libertăţii este posibilă prin victoria idealurilor de justiţie şi
respect pentru fiinţa şi demnitatea umană.

5.2 Războiul rece. Definiţie. Etape de evoluţie

Termenul de „război rece” a fost folosit pentru prima dată în istorie
de regentul Castiliei şi Leonului, Don Juan Manuel (1282 – 1349) şi a
desemnat conflictul militar dintre creştinii şi arabii din Peninsula Iberică,
definit drept un conflict început fără declaraţie de război şi încheiat fără un
tratat de pace103.
După cel de al doilea război mondial expresia de „război rece” a
fost pentru prima dată utilizată, în anul 1947, de către A. Barruch, consilier
al fostului preşedinte Roossvelt, pentru a desemna refuzarea planului

Iniţialele provin de denumirea în limba engleză: North Atlantic Treaty Organisation.

102

Florin Constantiniu, România şi originile războiului rece, în Revista de Istorie

103

Militară, nr. 1-2, (69-70)/2002, p. 62.

80
Marschall de către Uniunea Sovietică şi de către ţările din sfera sa de
influenţă104. Walter Lippman a publicat sub acest titlu mai multe articole,
ceea ce a făcut ca expresia să se impună în limbajul curent al opiniei
publice. Raymond Aron (1907-1992), unul dintre marii politologi ai
secolului al XX-lea, membru al Academiei Franceze, a definit războiul rece
ca fiind „un război imposibil şi o pace imposibilă”. Războiul era imposibil
pentru că arsenalele nucleare împiedicau cele două superputeri: Statele
Unite şi Uniunea Sovietică să transforme războiul rece într-un război cald.
Spre exemplu în anul 1986, Statele Unite dispuneau de 14 800 încărcături
nucleare, iar Uniunea Sovietică de peste 10 000 de încărcături nucleare105.
Pacea era imposibilă întrucât scopurile celor două superputeri erau
antagonice: Uniunea Sovietică urmărea ca prin export de revoluţie
comunismul să se extindă la scară planetară, iar Statele Unite şi lumea
occidentală aveau ca obiectiv eliminarea ameninţării comuniste.
Se poate afirma că războiul rece a reprezentat acel tip de război,
purtat între taberele beligerante, fără declaraţie de război, fără tratat de pace
la sfârşit şi fără a se utiliza armele de foc în evoluţia sa. Prin durata sa,
amploarea spaţială, anvergura forţelor şi mijloacele angajate, precum şi
prin scopul urmărit, războiul rece a reprezentat cel mai mare conflict pe
care l-a cunoscut umanitatea.
A durat 42 de ani (din 1949-1991)106, a angajat în desfăşurarea sa
cele mai mari coaliţii politico-militare din istoria lumii (NATO şi OTV –
sigla pentru Organizaţia Tratatului de la Varşovia) conduse de cele două
superputeri: Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică107 şi a avut
drept scop dominaţia întregii planete şi chiar a spaţiului care o înconjoară.
Demn de subliniat este faptul că în perioada războiului rece, în pofida
suspiciunii, a ameninţărilor, a crizelor şi a conflictelor regionale, s-a evitat
conflictul armat, deschis între taberele beligerante.
Războiul rece a avut consecinţe dramatice pentru viaţa lumii şi în
mod deosebit a Europei. Ca efect al dezacordurilor profunde dintre cele
două superputeri, în perioada războiului rece, Europa a cunoscut cea mai
profundă divizare din istoria sa, care a zdruncinat puternic valorile şi

104
André Fontaine, Istoria războiului rece, Editura Militară, Bucureşti, 1992, vol. I, p. 8.
105
vezi pe larg Florian Gârz, NATO: Globalizare sau dispariţie, Casa Editorială Odeon,
Bucureşti, 1995.
106
În istoriografie sunt opinii diferite asupra duratei războiului rece şi, în general, asupra
periodizării istoriei secolului al XX-lea. Spre exemplu, A. Fontaine consideră că
războiul rece a început în anul 1917 şi a durat până în anul 1991, fiind marcat de
existenţa a două sisteme ideologice distincte. Cei mai mulţi istorici apreciază că
războiul rece a durat 42 de ani.
107
Date despre potenţialul material, uman, ştiinţific şi tehnologic alocat de cele două
coaliţii se regăsesc pe larg în Florian Gârz, op. cit.

81
fundamentele sale, a rupt unitatea spirituală, culturală şi economică
construite de-a lungul existenţei sale.
Temându-se de expansionismul sovietic, de mişcarea comunistă
internă sprijinită şi finanţată de Moscova, ţările occidentale au căutat
sprijinul economic şi militar al Statelor Unite. Acesta a fost acordat prin
planul Marschall (sprijinul economic) şi prin crearea NATO (cel militar).
În acelaşi timp, ţările europene ocupate de Armata Roşie au trecut
printr-un „proces revoluţionar, de instaurare a regimurilor de democraţie
populară”. În realitate statele respective au cunoscut un dur proces de
instalare a regimului politic comunist după modelul sovietic. Astfel s-a
realizat o „satelizare” politică şi economică a statelor europene care a
condus la o aliniere aproape totală faţă de Uniunea Sovietică a statelor din
estul Europei şi o dependenţă, mai ales militară şi mai puţin economică,a
celor din vestul continentului faţă de Statele Unite. Profeţia contelui
Kalergi a devenit o realitate în timpul războiului rece.
Un alt aspect al războiului rece l-a reprezentat pericolul de război,
permanenta ameninţare la adresa popoarelor lumii, riscul distrugerii lor
datorită armelor de nimicire în masă (arme nucleare, chimice,
bacteriologice) în cazul degenerării într-un conflict armat de amploare.
Statele Unite şi Uniunea Sovietică erau deţinătoarele unor potenţiale
militare considerabile, în care, alături de armele clasice, armele nucleare
aveau un rol deosebit, fiind considerate girul păcii şi al securităţii mondiale.
Descurajarea nucleară nu a făcut lumea mai sigură, ci, din contra, a antrenat
şi alte state în producerea de arme atomice. Rând pe rând, Franţa, Marea
Britanie, China, India, Pakistan, Israel, Republica Sud-Africană, Coreea de
Nord ş. a. au început derularea de programe destinate producerii de arme
nucleare. Războiul rece a avut ca efect direct accelerarea cursei înarmărilor
(atât cu arme clasice cât şi cu armament nuclear), proces extrem de nociv
pentru progresul general al societăţii umane întrucât s-au utilizat pentru
producerea de arme mari resurse financiare, capacităţi de cercetare şi
producţie, materii prime şi materiale. Deturnarea acestor valori financiare,
materiale şi umane de la producerea de bunuri materiale şi spirituale a
stânjenit dezvoltarea normală a societăţii umane şi a favorizat
subdezvoltarea, foametea, sărăcia, războaiele locale şi alte tare sociale
(drogurile, terorismul etc.). Războiul rece a umplut lumea cu o cantitate
incredibilă de arme. A fost o perioada de patruzeci de ani în care
supraputerile s-au întrecut în a-şi extinde sferele de influenţă împărţind
arme de-a lungul şi de-a latul planetei, patruzeci de ani de război constant,
dar de mică intensitate, care putea degenera oricând într-un conflict major.
Au fost patruzeci de ani în care economiile puternic militarizate şi cu
importante complexe industrial-militare, au avut interesul să vândă mereu

82
arme altor ţări pentru a obţine profit, indiferent de consecinţele socio-
economice şi politice ale comerţului internaţional cu arme.

a) Etapele războiului rece

Războiul rece a avut o evoluţie contradictorie punctată succesiv de
crize şi conflicte care, nu o dată, au pus în joc pacea mondială, dar şi de
perioade de destindere când sistemul clasic al rivalităţilor a trecut pe plan
secund şi lumea a redescoperit virtuţile colaborării şi bucuria păcii lipsite
de ameninţare. Asupra etapizării războiului rece, literatura de specialitate a
înregistrat puncte de vedere diferite. Se admite că războiul rece a cunoscut
mai multe etape şi fiecare dintre acestea se particularizează prin
evenimente care au avut efecte semnificative asupra vieţii internaţionale.
Etapa 1949-1953 – reprezintă etapa în care s-a declanşat Războiul
rece. Evenimentele cele mai importante ale etapei respective au fost:
crearea NATO; decizia înarmării ţărilor socialiste de către Stalin şi războiul
din Coreea (1951-1953). Etapa s-a încheiat o dată cu moartea lui I.V. Stalin
în martie 1953.
Etapa 1953-1969 – s-a caracterizat printr-o încordare a raporturilor
dintre taberele beligerante. În acest interval s-o consemnat înfiinţarea
Tratatului de la Varşovia (în anul 1954), revoluţia anticomunistă din
Ungaria şi criza Suezului (în anul 1956), criza rachetelor din Cuba (în anul
1962), începutul intervenţiei americane în Vietnam (1964) războiul arabo-
israelian din anul 1967, intervenţia militară a Uniunii Sovietice şi a altor
state socialiste în Cehoslovacia (1968).
Etapa 1969-1979 – a fost cunoscută ca o perioadă de destindere
fiind marcată de câteva acţiuni care au condus la o sporire a încrederii şi
intensificarea colaborării în viaţa internaţională. Cele mai importante
evenimente au fost: încetarea războiului din Vietnam (în anul 1973),
războiul Yom-Kippour-ului dintre Israel şi arabi (din anul 1973) şi
Conferinţa Europeană pentru Securitate şi Cooperare de la Helsinki din
anul 1975. Intervenţia militară sovietică în Afganistan a pus capăt perioadei
de destindere din viaţa internaţională.
Etapa 1979-1991 – a marcat o creştere semnificativă a încordării şi
neîncrederii pe plan internaţional. În această perioadă Uniunea Sovietică a
avut sindromul său „vietnamez” - intervenţia militară din Afganistan care a
costat viaţă a 13 300 de militari sovietici. Criza eurorachetelor a relansat
cursa înarmărilor, şi a dus la o însemnată creştere a numărului rachetelor
nucleare sovietice şi americane dislocate în Europa. Venirea la conducerea
Uniunii Sovietice a lui Mihail Gorbaciov a declanşat un amplu proces de
reformă a societăţii sovietice prin intermediul fenomenelor de
„perestroika” (restructurare a sistemului economic prin creşterea

83
autonomiei întreprinderilor) şi „glasnost” (politica de democratizare şi
transparenţă). Pe plan extern a acţionat pentru destinderea şi încetarea
războiului rece punând capăt „doctrinei Brejnev”108.
Eşecul reformei economice, a ideilor de reformare ale societăţii,
declaraţiile de independenţă ale republicilor naţionale ţinute în frâu în jurul
imperiului sovietic precum şi lovitura de stat din august 1991, au dus la
dispariţia prin implozie a conglomeratului numit Uniunea Sovietică.
Personalitatea lui Mihail Gorbaciov a avut o mare influenţă asupra
sfârşitului de secol XX. „În 6 ani şi 9 luni, Mihail Gorbaciov a schimbat
faţa lumii: războiul rece a fost abandonat, cursa înarmărilor terminată,
Europa de Est – eliberată, sistemul sovietic totalitar desfiinţat”109.

b) Criza şi conflictele războiului rece

În perioada războiului rece situaţia internaţională a fost percepută
ca o perioadă de stabilitate. A fost o stabilitate provizorie pentru că nu a
fost echivalată cu o perioadă de pace. Cu excepţia Europei, unde nu s-a
consemnat nici un conflict armat, în perioada 1949-1991 nu a existat un an
în care în diferite regiuni ale globului să nu se desfăşoare un conflict armat
serios. Cu toate acestea, războaiele au fost ţinute sub control de cele două
superputeri din teama de a nu provoca un conflict direct, care ar fi putut
degenera într-un război nuclear între ele. Nici o confruntare nu a avut loc
direct între sovietici şi americani în timpul războiului rece. Războaiele au
avut loc, de regulă, la periferia celor două blocuri militare, de cele mai
multe ori în lumea a treia, fie între aliaţii celor două superputeri, fie între
una dintre superputeri şi o ţară din lumea a treia.

Războiul din Coreea – (1950-1953)

A reprezentat primul conflict limitat după cel de al doilea război
mondial, fiind de fapt primul conflict Est - Vest. A fost cel mai devastator
război al perioadei şi cel mai sângeros, fiind considerat apogeul războiului
rece. În anul 1945, Coreea a fost eliberată de către trupele sovietice
împreună cu cele americane de sub ocupaţia japoneză. Între cele două
armate, cea sovietică şi cea americană, s-a stabilit o linie de demarcaţie de-
a lungul paralelei 380. Coreea a fost astfel împărţită într-o zonă sovietică –
Coreea de Nord în care s-a instaurat un regim comunist şi o zonă americană
– Coreea de Sud, condusă de o dictatură capitalistă. Conflictul a început la
25 iunie 1950, când forţele armate ale Coreii de Nord au invadat Coreea de
Sud. Guvernul american a convocat reuniunea Consiliului de Securitate al

108
Doctrina Brejnev preconiza dreptul Uniunii Sovietice de a interveni în treburile
interne ale statelor socialiste aflate în zona de influenţă sovietică.
109
Pascal Boniface, Relaţiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 67.

84
O.N.U. şi au obţinut condamnarea Coreii de Nord şi intervenţia forţelor
ONU pentru eliberarea Coreii de Sud. S.U.A. au preluat, din însărcinarea
Consiliului de Securitate al O.N.U., comanda trupelor O.N.U. trimise în
Coreea. Forţele americane reprezentau 90% din trupele O.N.U. dislocate în
Coreea. În octombrie 1950 trupele O.N.U au declanşat o contraofensivă
prin care au respins trupele nord-coreene şi au trecut la nord de paralela
380. Succesele trupelor americane a neliniştit China, unde regimul comunist
abia cucerise puterea în anul 1949. Ca urmare, peste un milion de
„voluntari” chinezi au trecut graniţa chino-coreeană şi au intervenit în
sprijinul trupelor nord-coreene. Ofensiva trupelor nord-coreene şi a
voluntarilor chinezi a dus la recuperarea unor importante teritorii din sud,
inclusiv ocuparea capitalei Seul. Generalul MacArthur, comandantul
trupelor americane, umilit de înfrângerea suferită, a cerut preşedintelui
S.U.A, Truman, extinderea conflictului asupra Chinei şi utilizarea armelor
nucleare. La 10 aprilie 1951, generalul MacArthur a fost revocat din funcţie
de către preşedintele Truman, reafirmându-se supremaţia puterii politice
asupra militarismului. După eşecul mai multor ofensive, situaţia s-a
stabilizat de-a lungul paralelei 380 ajungându-se la un impas militar. La 27
iulie 1953 s-a semnat un armistiţiu, la Pan Mun Jon, prin care s-a stabilit o
zonă demilitarizată lată de 4 km. şi care separă, de-a lungul paralelei 380,
cele două ţări. Războiul din Coreea a însemnat moartea a peste 2,5
milioane de oameni, divizarea unei naţiuni sărace în două construcţii statale
opuse, ceea ce a marcat profund destinul poporului coreean.

Criza din Orientul Apropiat

Criza din Orientul Apropiat a avut mai multe planuri de
confruntare simultane şi anume: conflictul dintre ţările arabe şi Israel,
conflictul dintre ţările arabe şi cele două superputeri şi conflictul de
interese între Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Fiecare superputere dorea
să controleze Orientul Apropiat, o zonă aflată la confluenţa a trei
continente: Asia, Africa şi Europa, deţinătoare a celor mai mari rezerve de
petrol, materie primă strategică, vitală pentru toatele statele lumii.
Primul conflict arabo-israelian a avut loc în anul 1948, când ţările
arabe reunite au încercat să împiedice formarea statului Israel. Datorită
puternicului sprijin britanic, Israelul a rezistat. Consecinţele războiului au
fost: divizarea Ierusalimului, ocuparea unor teritorii de către Iordania, iar
Egiptul a ocupat fâşia Gaza.
Al doilea război arabo-israelian a avut loc în anul 1956.
Preşedintele Egiptului Gamal Abdul Nasser, venit la putere în anul 1952, a
apelat la ajutorul U.R.S.S. pentru a achiziţiona armament modern, datorită
refuzului S.U.A de a-i furniza armament. Americanii au sancţionat Egiptul

85
şi au refuzat să mai aloce fonduri pentru construirea barajului de la Assuan,
pe Nil. Această construcţie hidrotehnică era menită să asigure energie
electrică şi să permită irigarea a peste un milion de hectare de teren arabil.
Investiţia ar fi rezolvat într-o însemnată măsură problemele de
aprovizionare cu energie electrică şi alimente a Egiptului. Drept replică la
sancţiunile americane, Nasser a naţionalizat, la 25 aprilie 1956, Canalul de
Suez ce era exploatat de societăţi comerciale franceze şi britanice. Marea
Britanie şi Franţa au stabilit un plan comun cu Israelul de a ataca Egiptul.
La 29 octombrie 1956, Israelul a atacat Egiptul ocupând Peninsula Sinai,
iar aviaţia britanică şi franceză a bombardat oraşele Cairo şi Alexandria. La
5 noiembrie 1956 Uniunea Sovietică a transmis un ultimatum la Londra,
Paris şi Tel-Aviv cerând oprirea atacurilor şi arătând că U.R.S.S. era gata
să „utilizeze toate formele moderne de arme distructive”. Ameninţarea
nucleară sovietică, refuzul Statelor Unite ale Americii de a le garanta
britanicilor şi francezilor securitatea faţă de ameninţarea U.R.S.S., precum
şi hotărârea Consiliului de Securitate al O.N.U. prin care s-a cerut ca
trupele agresoare israeliene să se retragă din teritoriile cucerite, a
transformat o înfrângere militară a Egiptului într-o mare victorie
diplomatică.
Primul război din Orientul Apropiat a avut doi câştigători: Uniunea
Sovietică şi Egiptul. Prin gestul făcut, Moscova a arătat că este aliatul
natural al ţărilor din lumea a treia, capabilă să le apere împotriva puterilor
coloniale. Egiptul, învins militar, dar victorios în plan politico-diplomatic, a
dobândit un mare prestigiu şi a preluat conducerea lumii arabe. Pe de altă
parte, Statele Unite au început să-şi impună propria influenţă asupra lumii
arabe, înlocuind pe cea franceză şi britanică. În Orientul Apropiat,
rivalitatea sovieto-americană a cunoscut noi dimensiuni şi forme de
manifestare. Franţa, care a resimţit dureros şantajul nuclear sovietic şi lipsa
sprijinului american, a trecut la accelerarea propriului program atomic
pentru a-şi asigura o forţă capabilă să descurajeze cele două superputeri.
Marea Britanie a înţeles, că în marile sale decizii de politică externă era
dependentă de ajutorul şi acordul Statelor Unite.
În anul 1967 a avut loc un alt conflict între Israel şi ţările arabe
(Egipt, Siria, Iordania, Libia ş. a) cunoscut sub numele de „Războiul de 6
zile”. Ca urmare a unei ofensive preventive, armata israeliană a obţinut o
victorie fulgerătoare şi a ocupat Fâşia Gaza, înălţimile Golan, peninsula
Sinai şi teritoriul Iordanului de Vest. În urma acestui conflict, tensiunea din
zonă a cunoscut o cotă foarte înaltă. Ostilitatea lumii arabe faţă de Statele
Unite şi Occident a sporit şi a determinat, în acelaşi timp, o creştere a
influenţei Uniunii Sovietice în regiune. În octombrie 1973 a avut loc al
patrulea conflict arabo-israelian, cunoscut sub numele de „războiul Yom-

86
Kippour-ului”. La 6 octombrie 1973 (ziua celebrării sărbătorii evreieşti
Yiom-Kippour), armatele egiptene şi siriene au atacat forţele israeliene din
peninsula Sinai şi de pe înălţimile Golan reuşind să elibereze aceste
teritorii. Trupele israeliene au restabilit echilibrul după data de 16
octombrie 1973. Cele două superputeri, Statele Unite şi Uniunea Sovietică
au făcut presiuni asupra aliaţilor beligeranţi, Israelul, respectiv Egiptul şi
Siria, obligându-i să pună capăt conflictului. Acest conflict a avut
importante consecinţe militare şi economice. În plan militar a însemnat
spulberarea mitului invincibilităţii israeliene. În plan economic,
consecinţele au fost devastatoare pentru economia mondială, mai ales
pentru ţările occidentale. Pentru a sancţiona susţinerea Israelului de către
Statele Unite împreună cu celelalte state occidentale, ţările arabe
exportatoare de petrol au majorat de patru ori preţul petrolului. Creşterea
bruscă a preţului petrolului a provocat o gravă criză economică mondială,
afectând nu numai marile puteri, ci şi statele sărace.

Criza rachetelor din Cuba (august – octombrie 1962)

Criza din Cuba a fost, în opinia multor istorici şi politologi, cea mai
critică perioadă a războiului rece, când s-a luat în calcul chiar posibilitatea
unui război nuclear între Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
Fidel Castro Ruz, fiul unui bogat plantator cubanez, a preluat
puterea în Cuba în anul 1959. De la început s-a afirmat ca un lider
naţionalist şi progresist. Ostilitatea Statelor Unite, care nu a putut suporta
uşor existenţa unui regim care nu le era aliat şi nu putea fi controlat, l-a
obligat pe Castro să caute protecţia sovietică şi, în final, să adere la cauza
comunistă. Existenţa unui regim comunist în emisfera americană a fost
percepută nu numai ca o ameninţare, capabilă de a exporta revoluţia
comunistă în America Centrală şi de Sud, dar şi ca o sfidare adusă Statelor
Unite, un gigant politic, economic şi militar al lumii contemporane110 şi o
gravă încălcare a „doctrinei Monroe”.
La cererea cubanezilor, Uniunea Sovietică a construit rampe de
lansare pentru rachete nucleare şi a trecut la instalarea lor (primăvara – vara
anului 1962). În august 1962 un avion spion american tip U-2 a detectat
prezenţa rachetelor nucleare pe insulă. Desfăşurarea rachetelor sovietice era
inacceptabilă pentru Statele Unite, al căror teritoriu era expus direct
loviturilor nucleare. La 22 octombrie 1962 preşedintele american J. F.
Kennedy a anunţat public existenţa rachetelor nucleare sovietice în Cuba şi
a prezentat riscul unui război nuclear. Totodată, a ordonat o blocadă navală
în jurul Cubei pentru a împiedica navele sovietice să mai aducă noi rachete
pe insulă. La 23 octombrie 1962, liderul sovietic S. N. Hruşciov a calificat
110
Eric Hobsbawn, op. cit., p. 286.

87
blocada navală drept un act de piraterie şi a declarat că în cazul unui
eventual război U.R.S.S va riposta cu armele sale cele mai puternice (cele
nucleare - n. ns.).
Opinia publică mondială, liderii politici, personalităţi ştiinţifice,
religioase şi artistice au făcut apel la raţiune şi au cerut celor doi lideri să
renunţe la ameninţarea nucleară reciprocă. Statele Unite şi Uniunea
Sovietică au angajat negocieri secrete pentru a ieşi din criza nucleară. La 26
octombrie, Hruşciov a propus, ca în schimbul retragerii rachetelor din
Cuba, Statele Unite să-şi retragă rachetele sale nucleare din Turcia şi Marea
Britanie şi să se angajeze că nu va ataca Cuba. Propunerea a fost acceptată
iar criza a încetat. Efectul benefic al acestui moment critic al războiului
rece a fost instalarea „telefonului roşu”, o legătură telefonică directă între
Casa Albă şi Kremlin, legătură care asigura o comunicare rapidă între
liderii celor două superputeri, în situaţie de criză majoră.

Războiul din Vietnam (1964-1973)

În anul 1954, Vietnamul şi-a câştigat independenţa de sub
dominaţia colonială franceză. Ţara a fost împărţită, ca şi Coreea, de-a
lungul paralelei 170 între un regim comunist în nord şi un regim capitalist
în sud. Statele Unite erau preocupate de a împiedica intrarea în sfera de
influenţă comunistă a statelor din lumea a treia care se eliberau de sub
dominaţia colonială. Vecinătatea directă a Vietnamului independent cu
China comunistă crea premize pentru extinderea comunismului în întreaga
peninsula Indochina. În anul 1956 primii consilieri americani au fast trimişi
în Vietnamul de Sud pentru a sprijini regimul anticomunist în lupta dusă cu
rezistenţa comunistă sprijinită de Vietnamul de Nord. În anul 1964,
preşedintele american L.B. Johnson a trimis trupele americane în sprijinul
regimului aflat la putere în Vietnamul de Sud. Forţele americane angajate
în conflict pe teritoriul Vietnamului au crescut de la 275 000 militari în
anul 1965 la 518 000 militari în anul 1969.
Bombardamentele asupra satelor şi a oraşelor vietnameze,
brutalitatea soldaţilor americani faţă de populaţia civilă, utilizarea
napalmului şi a altor arme chimice şi biologice împotriva populaţiei civile
au scandalizat opinia publică internaţională. Percepţia, reală de altfel, a
opiniei publice internaţionale asupra armatei americane a fost aceea că o
armată agresivă, imperialistă încerca să subjuge un popor sărac ce lupta
pentru independenţă sa. Rezistenţa îndârjită a Vietnamului, pierderile
importante în vieţi omeneşti ale armatei americane (peste 56 000 de morţi),
au făcut ca războiul să devină extrem de nepopular în Statele Unite.
Cetăţenii americani nu doreau să suporte şi să ducă un război pe care-l
dezaprobau. Războiul împotriva Vietnamului a produs o severă criză de

88
conştiinţă în America – ţara care are ca valori fundamentale democraţia şi
libertatea. Opinia publică a avut un rol considerabil în angajarea
negocierilor de pace. La 27 ianuarie 1973 s-a semnat la Paris un acord de
pace între Statele Unite şi Vietnamul de Nord. În anul 1975 trupele
americane s-au retras din Vietnamul de Sud. La scurt timp trupele nord-
vietnameze au ocupat Vietnamul de Sud şi au realizat o unificare forţată.

Războiul din Afganistan (1979-1989)

În anul 1978, partidul comunist a preluat puterea în Afganistan
printr-o lovitură de stat. Noua putere s-a confruntat cu rezistenţă dură din
partea din partea unei populaţii profund tradiţionaliste, rurale şi ataşate de
religie. Pentru a ajuta regimul prieten de la Kabul, trupe de paraşutişti
sovietici au ocupat capitala afgană, la 27 decembrie 1979. Efectivele
militare sovietice au crescut de la 5 000 de soldaţi în anul 1979 la 120 000
în anul 1981. Agresiunea sovietică a fost condamnată de Adunarea generală
a O.N.U şi de opinia publică mondială. Deficitul de imagine a U.R.S.S. în
cadrul ţărilor lumii a treia a fost uriaş fiind percepută ca o putere
imperialistă şi nu ca fiind aliatul natural de până atunci. Peste 4 milioane de
afgani au părăsit ţara. Mudjahedinii, puternic sprijiniţi de către Statele
Unite, India, Pakistan şi China au opus o puternică rezistenţă forţelor
sovietice care au pierdut în acest conflict armat peste 13 000 de militari.
Uniunea Sovietică a cunoscut astfel propriile sale limite. Consecinţele
intervenţiei sovietice în Afganistan au fost multiple. A fost reluată teza
pericolului sovietic care a determinat oprirea cursului destinderii sovieto-
americane şi al destinderii, în general, pe plan mondial. Acordurile sovieto-
americane de limitare a armamentelor nucleare SALT II nu au fost
ratificate. Ţările occidentale au refuzat să participe la Jocurile Olimpice de
la Moscova din anul 1980.

Sciziunile din Est

Bipolarismul a funcţionat pe baza acordului dintre cele două
superputeri conform căruia, fiecare a avut dreptul de a interveni în oricare
din ţările aflate în sfera sa de influenţă. Această înţelegere şi-a găsit cea
mai clară formulare în doctrina Brejnev. Impunerea cu forţa a regimului
comunist de tip sovietic în ţările din centrul şi estul Europei a fost
contestată sub diferite forme în perioada războiului rece de popoarele din
Germania, Polonia, Ungaria.
Prima reacţie anticomunistă a avut loc în Germania de Est în anul
1953. Muncitorii germani din Berlinul de Est s-au revoltat împotriva
regimului politic impus de Armata Roşie. Trupele sovietice au intervenit în

89
forţă şi au restabilit ordinea fără ca vest-germanii sau americanii să
reacţioneze111.
Anul 1956 a consemnat revolta din Ungaria împotriva ocupaţiei
sovietice şi a regimului comunist. Liderul reformator comunist Imre Nagy a
format un guvern care, printre alte măsuri politice şi economice, a denunţat
Tratatul de la Varşovia şi a proclamat neutralitatea Ungariei. La Budapesta
au avut loc lupte sângeroase, marcate de multe acte de cruzime între forţele
procomuniste ungare şi cele fidele lui Imre Nagy. Trupele sovietice au
intervenit cu o rară brutalitate şi au zdrobit mişcarea condusă de Imre
Nagy. Statele Unite şi N.A.T.O. nu au avut nici o reacţie, Imre Nagy a fost
executat, iar Ianoş Kadar a devenit noul lider al Ungariei comuniste.
„Primăvara de al Praga” din anul 1968 a reprezentat o încercare de
reformă a regimului comunist iniţiată de liderii Partidului Comunist din
Cehoslovacia. Alexander Dubček a promovat un program curajos de
reforme economice, a suprimat cenzura şi a restabilit libertatea sindicală,
proiectând un „socialism cu faţă umană”, care se deosebea de modelul
sovietic. Punerea în discuţie a modelului comunist de tip sovietic a fost de
neacceptat pentru Moscova pentru că în acest fel se contesta rolul de
hegemon al Uniunii Sovietice în mişcarea comunistă mondială. La 20
august, trupele sovietice împreună cu cele bulgare, ungare şi poloneze au
atacat Cehoslovacia şi au înlăturat conducerea acestei ţări. După 1968,
circa 60 000 de militari sovietici au rămas în Cehoslovacia de unde au fost
retraşi abia în anul 1991.

Mişcarea sindicală din Polonia

În cursul anului 1970, în Polonia s-au declanşat un lanţ de
demonstraţii şi de greve ale muncitorilor datorate creşterii preţurilor la
alimente şi la bunurile de larg consum. Mişcarea sindicală poloneză a
început să aibă o atitudine tot mai ostilă faţă de regimul comunist. În anul
1976 a fost creat Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor, organizaţie de
sindicat independentă. Anul 1980 a marcat o accentuare a confruntării
dintre regimul comunist din Polonia şi muncitori. Scânteia revoltei a pornit
de la Gdansk. Revolta muncitorilor de pe şantierul naval din Gdansk s-a
extins în toate oraşele de pe coasta polonă a Mării Baltice căpătând, în scurt
timp, dimensiuni naţionale. Muncitorii cereau numeroase revendicări
politice şi economice printre care dreptul la grevă, legalizarea sindicatelor
independente, îmbunătăţirea vieţii sociale. La 31 august 1980 guvernul
polonez a acceptat aceste cereri printr-un acord încheiat cu Organizaţia
Solidaritatea Sindicală Independentă - Solidarność.

111
Pascal Boniface, op. cit., p. 52.

90
 În câteva luni, Solidaritatea a primit adeziunea a circa 10 milioane
de membri. Liderul acesteia a fost ales Lech Walesa. În decembrie 1981,
generalul Wojciech Jaruzelski a introdus legea marţială şi l-a arestat pe
Lech Walesa. Eliberat după circa un an, Walesa a primit premiul Nobel
pentru Pace în anul 1983. În anul 1988, sindicatele poloneze şi puterea
comunistă au început să negocieze un Contract Social, care a fost semnat la
5 aprilie 1989. Acest document a pus capăt monopolului puterii deţinute de
comunişti şi a permis organizarea de alegeri libere. A fost prima modificare
majoră, de după al doilea război mondial, în sistemul politic instaurat de
Moscova în ţările europene aflate în sfera sa de influenţă. La alegerile din
luna iunie 1989, Solidaritatea a obţinut o victorie zdrobitoare, fapt care a
dus la pierdere puterii de către comunişti. La 9 decembrie 1990, Lech
Walesa a fost ales preşedintele Poloniei post comuniste.

c) România şi Războiul rece

România a fost implicată politic, economic, diplomatic, militar etc.
în toate etapele războiului rece şi în crizele acestuia.
Această implicare s-a datorat cadrului geopolitic în care s-a aflat
România după cel de al doilea război mondial. Prin efectele aranjamentelor
făcute în cadrul Conferinţei de la Yalta dintre preşedintele S.U.A.,
Roosevelt, premierul britanic W. Churchill şi „ţarul roşu”, Stalin, România
a fost vândută de către puterile occidentale Uniunii Sovietice. Intrarea
României în sfera de influenţă sovietică a însemnat instaurarea regimului
comunist cu consecinţe devastatoare pentru societatea românească.
Declarată ţară învinsă la Tratatul de Pace de la Paris din anul 1947,
România a cunoscut ocupaţia trupelor sovietice până în anul 1958.
Începând din anul 1949 România a devenit membru fondator al
Tratatului de la Varşovia. Situată în sfera de influenţă şi control a
Moscovei, România a dus o politică externă care a evoluat de la o atitudine
de obedienţă (în perioada 1945-1961) la o politică independentă (între anii
1964-1989). România s-a implicat în crizele care au zguduit lumea în anii
războiului rece sprijinind politic, diplomatic şi material ţările aflate în
zonele de criză (Coreea, Ungaria, Vietnam). De remarcat că România nu a
participat cu trupe la nici o acţiune în afara teritoriului naţional. În acelaşi
timp, după anul 1964, România nu a mai permis desfăşurarea de aplicaţii
militare cu trupe străine pe teritoriul său. În cadrul Tratatului de la
Varşovia, România a avut o poziţie echilibrată declarându-se, în
permanenţă, împotriva accelerării cursei înarmărilor, a extinderii Tratatului
de la Varşovia în Asia, prin aderarea Mongoliei. De asemenea nu a fost de
acord cu subordonarea totală a forţelor române comandamentului sovietic.

91
 După anul 1964, România a promovat o politică externă conformă
cu interesele sale, a respins politica de „bloc” promovată de Moscova, fapt
care a dus la tensionarea relaţiilor atât cu Uniunea Sovietică cât şi cu alte
ţări socialiste. În plan economic, România a dezvoltat relaţii de colaborare
şi de cooperare cu toate statele lumii indiferent de regimul politic, de
alianţele militare sau politice ale acestora.

92
 Capitolul 6
CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ DUPĂ CEL DE AL DOILEA
RĂZBOI MONDIAL

6.1 Situaţia generală a Europei la sfârşitul celui de al doilea

război mondial
La sfârşitul celui de al doilea război mondial Europa era ruinată,
devastată. Bilanţul războiului a fost şi rămâne impresionant prin
dimensiunile pierderilor umane şi materiale suferite de popoarele europene.
În plan uman, peste 35 de milioane de morţi şi de răniţi. În plan material,
producţia industrială a continentului a scăzut cu 50% faţă de anul 1939, iar
producţia agricolă a scăzut cu o treime în Europa occidentală şi cu peste
50% în Europa Centrală şi Orientală112. La această ruinare materială se
adăugau efectele financiare catastrofale ale războiului: datoria publică a
crescut de peste trei ori în Marea Britanie, de peste patru ori în Franţa şi de
mai mult de zece ori în Germania. Ţările învingătoare sau învinse au
cunoscut acelaşi dezastru economic. Germania a pierdut peste şase
milioane de oameni, un sfert din teritoriu, având oraşele, căile de
comunicaţie şi industria distruse. Fără armată, fără guvern, împărţită în
patru zone de ocupaţie (sovietică, americană, engleză şi franceză),
economia germană practic nu mai funcţiona, produsul naţional brut
reprezentând abia a treia parte din volumul celui realizat în anul 1938.
Italia, aflată sub ocupaţie militară americană a înregistrat o scădere
a nivelului produsului naţional brut la circa 40 % faţă de nivelul antebelic.
Franţa, situată în tabăra învingătorilor, avea cea mai mare parte a
infrastructurii sale distruse de război, iar produsul naţional brut scăzuse la
jumătate faţă de nivelul realizat înainte de război.
Marea Britanie, ţară care a luptat împotriva Germaniei şi Japoniei
continuu, începând din anul 1939 şi până în anul 1945, a cunoscut o
puternică decădere economică. Lira sterlină a încetat a mai fi moneda de
schimb internaţională, rezervele sale de aur şi valută au fost secătuite din
cauza cheltuielilor efectuate pentru ducerea războiului.
Uniunea Sovietică a plătit cel mai greu tribut celui de al doilea
război mondial: 26 de milioane de oameni morţi şi pierderi economice
evaluate la nivelul sumei produsului intern brut ce s-ar fi realizat în 6 ani
normali. La terminarea războiului a obţinut importante câştiguri teritoriale

112
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit, vol. V, p. 216-221.

93
înglobând suprafeţe aparţinând Finlandei, Germaniei, Poloniei, României,
iar ţările baltice au intrat cu totul în componenţa statului sovietic.
Toate celelalte state din Europa, cu excepţia Suediei, Elveţiei,
Turciei, Portugaliei şi Spaniei au cunoscut importante pierderi umane şi
materiale. Singura mare putere care a obţinut avantaje considerabile în
raport cu pierderile de vieţi omeneşti suferite a fost S.U.A. În cel de al
doilea război mondial, S.U.A a pierdut circa 300 000 de oameni. La
sfârşitul războiului produsul naţional brut al S.U.A. era dublu faţă de anul
1940 şi reprezenta aproape jumătate din producţia mondială. Dolarul a
devenit monedă schimburilor internaţionale în locul lirei sterline. Flota
americană reprezenta 2/3 din flota comercială a lumii.

6.2 Modele teoretice ale integrării europene

Primii ani postbelici au găsit o Europă slăbită, cu economia
destabilizată, cu legături comerciale întrerupte, cu aşezări umane şi
infrastructură distruse, milioane de oameni fără locuinţă şi alte zeci de
milioane dezrădăcinaţi de război, care trebuiau repatriaţi.
În această situaţie confuză şi tensionată, Europa a cunoscut o nouă
fază a relaţiilor internaţionale marcată de rivalitatea sovieto-americană cu
efecte negative pentru bătrânul continent. Dintr-o Europă interbelică
dominată de modelul statelor suverane, după cel de al doilea război
mondial a rezultat Europă profund divizată ideologic, politic şi economic,
situaţie ce a marcat unitatea continentului şi a accentuat dezechilibrele.
În faţa acestor probleme şi provocări, ideea refacerii unităţii
europene a început să câştige tot mai mult teren. Preocupări pentru destinul
comun al tuturor popoarelor au manifestat nu numai guvernele, ci şi
mediile universitare, sindicatele, mari personalităţi ale vieţii intelectuale şi
artistice. Toate aceste conştiinţe au înţeles un adevăr amar, acela că marele
înfrânt al celor două războaie mondiale a fost Europa însăşi, îngenunchiată
economic şi politic de cele două superputreri exterioare continentului:
Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
Printre adepţii refacerii unităţii europene s-au aflat: Henri
Brugman, Denis de Rougemont, Altiero Spinelli, Wiston Churchill, Robert
Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gaspieri, Paul-Henri Spaak, Jean
Monnet ş.a. Dintre organizaţiile europene care au militat pentru unitatea
continentului s-au remarcat: Uniunea Europeană a Federaliştilor (U.E.R) cu
filiale în 12 state şi peste 100 000 de membri, Mişcarea pentru Europa
Unită – iniţiată de Wiston Churchill, Liga Europeană pentru Cooperare
Economică condusă de Paul Van Zeeland, Uniunea Parlamentară
Europeană (U.P.E.) reunită în jurul lui Coudenhove-Kalergi, Consiliul

94
Francez pentru Europa Unită, Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite ale
Europei ş. a.113.
Au fost propuse mai multe modele de abordare ale integrării
europene precum: federalismul, funcţionalismul şi interguver-
namentalismul. Fiecare model a avut o viziune aparte asupra raportului
dintre principiile teoretice ale procesului de unificare şi materializarea lor
practică.
Federalismul – a cunoscut o puternică afirmare în primii ani
postbelici. În anul 1948 a avut loc la Haga primul congres al mişcărilor
federaliste europene. Au participat circa 1 000 de delegaţi din 19 state.
Aceştia au adoptat o rezoluţie politică prin care s-a cerut constituirea unui
organism politic european căruia statele europene trebuiau să îi cedeze o
parte din suveranitate. Noul organism politic european ar fi trebuit să
includă convocarea unei Adunări parlamentare, a unei Curţi de Justiţie, şi
să elaboreze o Cartă a drepturilor omului. Federalismul era înţeles ca o
alternativă pacifistă la statul – naţiune, prin care se urmărea mai buna
gestionare a rivalităţile istorice ce au permis declanşarea celor două
războaie mondiale. Curentele federaliste au comis eroarea de a prefigura
unificarea europeană după modelul statelor federale americane sau
germane, fără a înţelege că trebuia căutat un model diferit care să ia în
calcul realitatea statelor – naţiune din Europa, tradiţiile, instituţiile şi
culturile lor specifice.
Funcţionalismul – a fost un curent ce a susţinut necesitatea unităţii
europene şi care s-a caracterizat prin două şcoli de gândire cu strategii
diferite. Funcţionalismul gradualist al cărui fond de idei a fost creat de
economistul român David Mitromy şi funcţionalismul integrării sectoriale
având ca principal teoretician pe Jean Monnet114. S-a impus şcoala
reprezentată de Jean Monnet. Conform acestei abordări, integrarea era un
proces de interdependenţă cu caracter politic şi funcţional care se baza pe
două condiţii. Prima dintre ele postula că integrarea anumitor sectoare
economice precum cărbunele şi oţelul conducea, în mod firesc, la
integrarea funcţională în sistem a altor sectoare, spre exemplu:
transporturile. Astfel, sectoarele economice integrate exercitau o presiune
pentru extinderea integrării şi asupra altor sectoare. Cea de a doua condiţie
considera că integrarea economică atrăgea după sine şi integrarea politică.
Se considera că gestionarea procesului de integrare economică era eficientă
doar la nivel supranaţional.
Un alt model fost reprezentat de abordarea interguvernamentală.

113
Ştefan Delureanu, op. cit., p. 46.
114
Ştefan Delureanu, op. cit , p. 39

95
Pornind de la observaţia întemeiată că identităţile şi loialităţile naţionale nu
se schimbă cu uşurinţă, acest model a vizat crearea unor organizaţii a
statelor europene, în cadrul cărora statele europene puteau coopera fără a-şi
ştirbi suveranitatea. Procesul de integrare europeană, indiferent de modelul
de abordare a integrării, reclama o viziune pe termen lung. Meritul de a fi
iniţiat acest proces revine mişcărilor federaliste şi paneuropeniste. Ele au
avut un rol important în special pe terenul propagandei şi al sensibilizării
opiniei publice. Presiunea exercitată de acestea precum şi acţiunea unor
personalităţi care s-au identificat cu acest proces (precum Monnet,
Schuman, Adenauer, Spaak, De Gasperi), a unor parlamente şi a unor
guverne a fost decisivă în trecerea de la doctrină la acţiune.
Până la sfârşitul celui de al doilea război mondial, Europa nu a fost
niciodată o entitate economică sau o entitate politică. Ea a fost însă, o
entitate culturală manifestată prin bogata diversitate şi originalitate a
modurilor de viaţă şi de a simţi a popoarelor europene. Ideea unei Europe
unite a început să prindă contur şi a devenit preocupare inter-
guvernamentală datorită situaţiei economice, sociale şi politice grave cu
care se confrunta continentul în primii ani postbelici şi care nu putea fi
depăşită decât prin eforturi comune, menite nu numai să asigure
prosperitatea economică a locuitorilor continentului, dar şi să stingă vechile
rivalităţi istorice.

6.3 Primele organizaţii pentru cooperare europeană (1945 –

1950)
Disponibilitatea opiniei publice şi a guvernelor pentru unificarea
europeană a fost influenţată de motivaţia diferită a ţărilor continentului de a
participa la acest proces.
Franţa, preocupată de refacerea prestigiului internaţional, oscila
între dorinţa de se manifesta în continuare ca mare putere colonială sau
voinţa de a fi principalul motor al unificării europene.
Marea Britanie era mai interesată de o alianţă cu Statele Unite
menită să-i conserve politica insulară, decât de o integrare europeană.
Germania şi Italia urmăreau să iasă din izolarea internaţională
impusă prin statutul de ţări învinse.
Ţările Benelux-ului, organizate deja într-un sistem de liber schimb
comercial, sprijineau proiectele de integrare, pentru că astfel erau mai bine
protejate de presiunea exercitată de marii vecini: Germania şi Franţa.
Curentul de unificare europeană s-a derulat doar în vestul Europei
unde funcţionau regimurile democratice. În ţările din centrul şi estul
Europei astfel de preocupări au fost neutralizate de ocupaţia militară
sovietică, care, începând din anul 1949, a adus la putere guverne

96
prosovietice, ostile oricărei influenţe occidentale. În Estul Europei,
Uniunea Sovietică a iniţiat şi a condus un proces de cooperare, în cadrul
căruia, Moscova şi-a consolidat poziţia de hegemon, având rolul decisiv în
stabilirea obiectivelor şi în îndeplinirea lor. Scopul fundamental al acestui
proces a fost extinderea regimului politic comunist de tip sovietic în ţări
precum: Germania de Est, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România,
Bulgaria etc.
În ansamblul său, economia europeană nu avea resursele materiale
pentru a produce, a exporta şi a pune în mişcare mecanismele economice
din fiecare ţară. Existenţa unei economii europene autarhice, cu puţine
acorduri bilaterale, fără o circulaţie curentă a mărfurilor şi banilor între
statele europene, arată că „Europa nu avea cultura cooperării”115.
Necesitatea reconversiei industriei de război în industrie civilă,
inflaţia sufocantă, lipsa forţei de muncă calificată, distrugerile din
infrastructură reprezentau alte piedici majore în reluarea procesului
economic productiv. Într-o Europă în ruină, devastată de război, în care
segmente importante ale populaţiei cunoşteau mari privaţiuni materiale,
exista riscul real ca ideologia comunistă să canalizeze nemulţumirile şi să
aducă la putere partide comuniste116. Pentru a preîntâmpina această
ameninţare (a extinderii influenţei sovietice în vestul Europei n. ns.),
Statele Unite au iniţiat un program de ajutorare a ţărilor europene menit să
învingă „foamea, disperarea, sărăcia şi haosul”117.
La 5 iulie 1947, generalul Marshall a făcut publică această
iniţiativă într-un discurs ţinut la Haward cerând europenilor să se unească
pentru a depăşi mai uşor dificultăţile. Proiectul economic cunoscut sub
numele de „planul Marshall” soluţiona eficient câteva obiective economice
importante precum: asigura o mare piaţă externă pentru exportul produselor
industriei civile americane, relansa economia europeană şi o transforma
într-un partener necesar economiei americane. În plan politic, planul
Marshall, punea stavilă expansiunii ideologice a Uniunii Sovietice în vestul
continentului.
Planul Marshall a vizat toate ţările Europei şi preconiza acordarea
de credite în sumă de 13 milioane de dolari necesare reconstrucţiei
continentului. Pentru a obţine creditele necesare, ţările europene trebuiau să
îndeplinească două condiţii esenţiale:
- prima – să elaboreze un plan comun de redresare a spaţiului
european (creditele nu se acordau pentru fiecare ţară în parte, ci numai

115
Ion Gh. Bărbulescu, op. cit., p. 48.
116
În Franţa, partidul comunist număra mai mult de 800 000 de membri, iar în Italia
peste 1 800 000 de membri. Aceste partide controlau între 25 30% din corpul electoral.
117
Pascal Bonifaciu, op. cit., p. 14.

97
pentru proiecte comune mai multor ţări.
- a doua – creditele să fie destinate producţiei şi nu consumului.
Condiţiile impuse au determinat ţările europene să îşi reducă
barierele vamale, să elaboreze un plan de ansamblu pentru reconstrucţia
continentului şi să creeze instituţii economice care să repartizeze şi să
gestioneze creditele primite prin „planul Marshall”. Acest proiect de
susţinere financiară a fost refuzat de către U.R.S.S. şi statele aflate sub
controlul acesteia, fiind considerat un amestec american în politica lor
economică. Aplicarea planului Marshall a avut o importantă şi benefică
influenţă asupra Europei occidentale. În plan politic, prin gestionarea în
comun a fondurilor primite, s-a evitat o dependenţă directă a fiecărei ţări
europene faţă de Statele Unite şi a oferit acestora din urmă o primă lecţie
de cooperare politică faţă de o superputere. În plan economic, gestionarea
în comun a ajutorului american a învăţat statele occidentale lecţia unirii, le-
a demonstrat că se poate duce o politică de cooperare în locul celei
beligerante. Cooperarea a permis să se înţeleagă că poate fi organizată o
Europă bazată pe propriile energii118, a consolidat convieţuirea dintre
europeni şi a ajutat la depăşirea amintirilor trecutului, la îngroparea
dezbinării şi a urii.
Construcţia europeană, în primii ani postbelici s-a concretizat prin
trei forme: cooperare economică; cooperare diplomatică şi militară;
cooperare politică şi parlamentară.
Cooperarea economică s-a materializat în plan instituţionalizat prin
crearea Organizaţiei Europene de Cooperare Economică. Aceasta a luat
fiinţă la 16 aprilie 1948 la Paris şi cuprindea un număr de 16 state (Austria,
Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveţia şi Turcia). Au
aderat ulterior Germania, în anul 1949 şi Spania – în anul 1959. Acest
organism a fost creat pentru gestionarea ajutorului financiar american,
coordonând programul de reconstrucţie comună a tuturor statelor membre.
A avut ca obiectiv principal reducerea obstacolelor din calea schimburilor
şi facilitarea plăţilor. În anul 1960 Organizaţia Europeană pentru Cooperare
Economică (O.E.C.E) s-a transformat în Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică. (O.E.C.D.).
Cooperarea diplomatică şi militară a avut în vedere posibile surse
de agresiune asupra ţărilor occidentale. Acestea puteau veni fie din
renaşterea militarismului în Germania, fie din partea Uniunii Sovietice,
care stăpânea partea centrală şi de est a continentului. În anul 1947 Marea
Britanie şi Franţa au semnat la Dunkerque un tratat de alianţă şi asistenţă
mutuală îndreptat împotriva pericolului sovietic, dar şi împotriva unei
118
Ion Gh. Bărbulescu, op. cit., p. 49.

98
eventuale revanşe germane. Două evenimente au grăbit procesul de
cooperare militară: instaurarea regimului comunist în Cehoslovacia în
primăvara anului 1948 şi blocada Berlinului. Evenimente respective au pus
lumea occidentală în faţa unei realităţi dure: incapacitatea de a rezista unei
eventuale agresiuni din parte Uniunii Sovietice.
La 17 martie 1948 a luat fiinţă la Bruxelles Uniunea Occidentală,
în fapt un tratat militar destinat explicit pentru a stăvili expansiunea
comunistă. Tratatul a fost semnat de Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda
şi Luxemburg şi avea o valabilitate de 50 de ani. Blocada Berlinului a
demonstrat că statele occidentale aveau nevoie de sprijinul militar al
Statelor Unite prin crearea unui sistem unic de apărare. În urma
negocierilor purtate, la 4 aprilie 1949 a fost creat Tratatul Atlanticului de
Nord format din cele cinci ţări membre ale Tratatului de la Bruxelles, la
care s-au mai raliat: Italia, Portugalia, Norvegia, Danemarca, Islanda,
Statele Unite şi Canada. Turcia şi Grecia au aderat în anul 1952, iar
Germania de Vest în anul 1955. În cadrul aceloraşi preocupări, Uniunea
Occidentală creată în anul 1948, a cunoscut o extindere importantă în anul
1955 o dată cu aderarea Germaniei şi a Italiei, an în care s-a transformat în
Uniunea Europei Occidentale.
Cooperarea politică şi parlamentară a fost înfăptuită prin crearea
unor structuri interguvernamentale şi prin definirea unor domenii de
acţiune limitată. În urma rezoluţiilor adoptate la congresul de la Haga din 7
– 11 mai 1948 organizat de Comitetul Internaţional de Coordonare a
Mişcărilor pentru Unitate Europeană119 şi în temeiul Tratatului de la Londra
din 5 mai 1949, au fost puse bazele Consiliului Europei. Consiliul Europei
reprezenta o organizaţie de cooperare parlamentară, care a reunit acele state
care promovau pluralismul politic, statul de drept şi respectiv drepturile
omului.
Denumit „conştiinţa democratică a Europei”120 , Consiliul Europei
a reunit, iniţial, cele 10 state semnatare ale Tratatului de la Londra: Belgia,
Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia
şi Marea Britanie. În scurt timp au aderat Islanda, Turcia, Grecia, R.F.
Germania şi Austria121. Sediul Consiliului Europei a fost stabilit la
Strasbourg şi din punct de vedere structural cuprindea:
- Adunarea Parlamentară – formată din delegaţiile parlamentelor
naţionale din ţările membre. Aceste votau rezoluţii (cu o majoritate de două
treimi) pe care le înaintau Consiliului de Miniştri;

119
Ştefan Delureanu, op. cit., p. 42.
120
Gheorghe Prisăcaru, Istoria şi evoluţia Uniunii Europene, Editura Universităţii
Suceava, 2002, p. 24.
121
Adrian Pop, Strategii de Integrare europeană, Editura Sylvi, Bucureşti, 2003, p. 10.

99
 - Consiliul de Miniştri – compus din miniştrii afacerilor externe şi
care adopta hotărâri în unanimitate.
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a fost creată
la 4 noiembrie 1950, ca urmare a adoptării de către toate statele membre a
„Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale”. Deşi în scurt timp luaseră fiinţă structuri instituţionale care
reglementau cooperarea economică, politică, diplomatică, militară,
parlamentară dintre statele europene occidentale, unificarea europeană a
rămas în continuare un deziderat. Toate instituţiile europene nu aduceau
nici o atingere suveranităţii statelor membre, ceea ce limita puterea efectivă
de abordare şi rezolvare a unor probleme dificile. Consiliul Europei era, din
punct de vedere al structurii, o organizaţie internaţională clasică, ce
dispunea, într-o măsură mai mare, de o putere consultativă şi nu putea lua
decizii decât într-un domeniu foarte restrâns, deşi foarte important, cel al
drepturilor omului. De exemplu, Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului semnată la 4 noiembrie 1950 la Roma a fost ratificată de Franţa
abia în anul 1974. Domeniile foarte restrânse de aplicabilitate limitau
competenţele şi capacitatea de acţiune a instituţiilor înfiinţate prin
cooperare. Uniunea Europei Occidentale a avut ca principal domeniu de
acţiune apărarea europeană şi problemele militare. În scurt timp această
organizaţie a devenit marginală deoarece intervenea în aceleaşi probleme
ca şi N.A.T.O., care avea competenţe şi resurse mult mai mari.

6.4 Opţiunea pentru integrarea economică. Comunităţile

europene
Ideea unei integrări mai profunde a statelor europene a fost
motivată pe de o parte, de primele rezultate datorate instituţiilor de
cooperare create, iar pe de altă parte, de evoluţia relaţiilor dintre Est şi
Vest. Anii 1947 – 1948 au marcat ruptura definitivă dintre foştii aliaţi care
au învins ţările care compuneau Axa, Europa s-a divizat în două părţi nu
numai pe plan ideologic, politic şi militar, dar şi în plan economic. După ce
au refuzat să participe la planul Marshall, Uniunea Sovietică şi ţările
satelite din Europa Răsăriteană au creat, în ianuarie 1949, o organizaţie
economică denumită Consiliul de Ajutor Reciproc (C.A.E.R.). Conform
statutului, C.A.E.R. era o organizaţie care îşi propunea integrarea
economică complexă a ţărilor aflate în zona de influenţă a Moscovei.
Evoluţiile politice, militare şi economice din Europa, specifice războiului
rece, au determinat o dezvoltare a tendinţelor de integrare economică,
politică şi militară în diferite ansambluri transnaţionale în Europa
occidentală. Procesul nu era realizabil dacă între popoarele europene nu se
realiza o solidaritate reală. Argumentele credibile pentru solidaritatea

100
europeană erau oferite de derularea unor programe economice comune
capabile să asigure avantaje şi profituri reciproce mai repede decât
proiectele politice.
În aceste condiţii s-a putut afirma planul Schuman. Planul prevedea
plasarea industriei cărbunelui şi oţelului din Franţa şi Germania sub
conducerea unei Înalte Autorităţi, organism supranaţional compus din
membrii independenţi.
Declaraţia Schuman, este declaraţia făcută la 9 mai 1950 de către
ministrul francez de externe Robert Schuman şi a reprezentat un plan pus la
punct împreună cu Jean Monnet ce prevedea punerea sub o autoritate
comună unică a întregii producţii de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania,
domenii cheie pentru evoluţia economică a celor două ţări.
Declaraţia Schuman stă la baza actului de naştere a C.E.C.O. Jean
Monnet (pe atunci comisar al Planului de Dezvoltare a Franţei) şi
colaboratorii săi au redactat în ultimele zile ale lunii aprilie 1950 o notă de
câteva pagini care conţinea expunerea de motive şi dispozitivul acestei
propuneri ce avea să bulverseze toate schemele diplomaţiei clasice.
Principiile enunţate în Declaraţia Schuman reflectă concepţia conform
căreia, o Europă unită nu se poate realiza dintr-o dată, ci printr-o
succesiune de paşi concreţi, stabilindu-se mai întâi o solidaritate de fapt
care să elimine opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania. Planul
Schuman a avut nu numai o importanţă economică deosebită, dar şi o
profundă semnificaţie politică: punea capăt rivalităţii istorice franco-
germane şi stabilea o deplină egalitate în drepturi şi îndatoriri între ţările
învingătoare şi cele învinse. Intenţia s-a materializat la 18 aprilie 1951, prin
semnarea la Paris, de către şase state fondatoare – Franţa, R. F. Germania,
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg – a „Tratatului instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului”.
Noua organizaţie fondată, Organizaţia Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (C.E.C.O.) a intrat în vigoare la 10 august 1952. Ea se baza pe
delegarea de suveranitate liber consimţită a statelor membre şi a reprezentat
punctul de plecare pentru Europa comunitară. Modelul de instituţie
europeană reprezentat de C.E.C.O. a înlocuit relaţiile diplomatice
tradiţionale fondate pe cooperarea interguvernamentală cu un sistem juridic
original, în care apărarea intereselor naţionale se articula cu promovarea
interesului comun în cadrul unor instituţii supranaţionale.
C.E.C.O. cuprindea patru instituţii cu legitimităţi şi roluri diferite:
Înalta Autoritate menită să asigure preeminenţa intereselor Comunităţii în
raport cu cele naţionale, Consiliul de Miniştri, care reprezenta organismul
interguvernamental; Adunarea ce avea ca sarcină fundamentală exercitarea

101
unui control democratic şi Curtea de Justiţie, care trebuia să vegheze asupra
respectării drepturilor omului.
Perioada 1950 – 1954 a fost dominată de proiectele privind crearea
unei Comunităţi Europene de Apărare, proiecte susţinute mai ales de către
Franţa. Crearea N.A.T.O. nu poate fi înscrisă în procesul de realizare a
unităţii europene, această organizaţie fiind mai degrabă un simbol al
divizării şi confruntării care avea loc între Est şi Vest.
Ţările occidentale, mai ales Franţa, doreau să îşi creeze un sistem
de apărare propriu care să reprezinte răspunsul comunitar la ameninţările
războiului rece. Neînţelegerile dintre ţările occidentale asupra reînarmării
Germaniei, presiunile Statelor Unite, priorităţile procesului de refacere
economică au reprezentat tot atâtea obstacole care au dus, în final, la eşecul
proiectului de apărare europeană. Preocuparea prioritară a statelor membre
C.E.C.O. a devenit integrarea economică. În anul 1953, ministrul de
externe olandez, W. Beyer a propus o extindere a cooperării la o uniune
vamală şi la o piaţă comună. În iunie 1955, reprezentanţii celor şase state
fondatoare C.E.C.O. s-au întâlnit la Messina şi au decis elaborarea unui
proiect privind o integrare economică pe baza următoarelor obiective:
dezvoltarea instituţională, fuziunea progresivă a economiilor, crearea unei
pieţe comune şi armonizarea politicilor sociale.
La 6 iunie 1955 a fost creat un comitet condus de Paul Henry
Spaak, care a redactat un raport („Raportul Spaak”) şi un proiect de Tratat
privind integrarea economică a celor şase ţări membre C.E.C.O. Cele două
documente au fost prezentate oficialilor din ţările C.E.C.O. la 21 aprilie şi
au constituit baza negocierilor care au condus la semnarea, la Roma, la 25
martie 1957, a „Tratatului Constitutiv al Comunităţii Economice Europene”
(C.E.E.) şi a „Tratatului Constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (EURATOM sau C.E.E.A.).
Cele două tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 şi
cuprindeau aceleaşi state ca şi C.E.C.O. Comunitatea Economică
Europeană, cunoscută mai mult sub numele de Piaţa Comună sau C.E.E. nu
a substituit C.E.C.O. (care avea competenţe doar asupra gestionării
ajutorului american), ci a constituit o organizaţie europeană care avea
prerogative supranaţionale. Piaţa Comună permitea exprimarea atât a
intereselor naţionale cât şi o viziune comunitară asupra politicilor
economice şi sociale în scopul coordonării şi armonizării acestora.
Obiectivele generale ale C. E. E. au fost:
- promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice pe
teritoriul tuturor statelor membre;
- expansiunea continuă şi echilibrată;
- stabilitatea crescândă a statelor membre şi a Comunităţii Economice

102
Europene pe ansamblul său;
- creşterea nivelului de trai:
- realizarea unor relaţii mai apropiate între statele membre:
Mijloacele care făceau posibilă împlinirea obiectivelor generale
erau: stabilirea unei pieţe şi apropierea progresivă a politicilor lor
economice. Piaţa Comună, nu numai ca noţiune dar şi ca instituţie a avut în
vedere asigurarea celor patru libertăţi fundamentale ale pieţii:
- libera circulaţie a bunurilor în regim de concurenţă liberă şi
loială;
- libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor;
- libera circulaţie a capitalului;
- libertatea cetăţeanului comunităţii de a se stabili în oricare dintre
statele membre al e Comunităţii.
Concretizarea cestor libertăţi fundamentale ale pieţii s-a făcut prin
uniunea vamală, industrială şi agricolă. Eliminarea taxelor vamale
intercomunitare şi suprimarea contingentelor cantitative au fost programate
pe o perioadă de 12 ani. Perioada a fost redusă cu 18 luni, astfel că la 1
iulie 1968, uniunea vamală era realizată. Efectele înlăturării barierelor
vamale au fost spectaculoase: comerţul intercomunitar a crescut de 6 ori,
iar produsul intern brut a crescut, în medie, cu 70%. Uniunea vamală din
cadrul C. E. E., nu a asigurat doar o liberă circulaţie a bunurilor în interior,
dar şi protecţia acestora faţă de „exterior” prin practicarea unor taxe vamale
externe comune. Mai mult, articolele 38 şi 39 din Tratatul de la Roma au
permis formularea unor politici comune în domenii precum agricultura,
transportul şi comerţul, ceea ce a dus la coordonarea altor politici cum au
fost politica socială sau fiscală. C.E.E. a oferit statelor membre capacitatea
de a acţiona unitar pentru depăşirea diferitelor dificultăţi în procesul de
elaborare şi promovare a politicilor economice comune.
Politica Agricolă Comună (P.A.C.) realizată în domeniul producţiei
agricole prin deschiderea frontierelor, a reprezentat principalul instrument
de modernizare a agricultorilor din statele membre. S-a apreciat că P.A.C. a
fost un element esenţial în integrarea europeană, cu o contribuţie foarte
importantă la procesul de unificare europeană.
La rândul său, EURATOM-ul a avut drept obiectiv general
coordonarea eforturilor pentru dezvoltarea rapidă a industriei nucleare.
Politica comună în domeniul nuclear a vizat aspecte referitoare la:
cercetarea ştiinţifică, facilitarea investiţiilor, protecţia populaţiei şi a
mediului înconjurător, garantarea utilizării paşnice a materialelor nucleare,
crearea unei pieţe comune pentru circulaţia echipamentelor şi a materialelor
nucleare, precum şi a capitalului necesar pentru investiţiile nucleare.

103
 Din punct de vedere instituţional, atât C.E.E cât şi EURATOM
aveau structuri independente. Fiecare organizaţie avea propria Comisie,
Consiliu, Adunarea Parlamentară şi Curte de Justiţie. Astfel s-a ajuns ca
fiecare comunitate europeană (C.E.C.O; C.E.E; şi EURATOM) să dispună
de structuri instituţionale identice ca funcţionalitate. În raport cu C.E.C.O.
EURATOM avea un caracter sectorial, în timp ce C.E.E. avea un caracter
economic general şi a dobândit o poziţie predominantă în ansamblul celor
trei Comunităţi. Ca urmare, au rămas în continuare trei Comunităţi, dar cu
o structură instituţională unică: o singură Comisie, un singur Consiliu, o
singură Adunare Parlamentară, o singură Curte de Justiţie, la care s-a
adăugat o Curte de Conturi.
Procesul de integrare economică bazat pe principiul „celor şase” nu
a fost agreat de toate ţările occidentale. Marea Britanie, Austria,
Danemarca, Portugalia, Suedia şi Elveţia au creat în anul 1960 o Asociaţie
a Liberului Comerţ European (E.F.T.A.), o organizaţie care nu promova o
politică vamală externă comună faţă de terţi. Datorită succeselor economice
obţinute de ţările membre C.E.E., o serie de state occidentale precum:
Marea Britanie, Irlanda, Danemarca şi Norvegia, au solicitat integrarea în
Comunitatea Economică Europeană, începând cu anul 1961. Datorită
opoziţiei Franţei, solicitările acestor state au fost respinse până în anul
1969. Cu ocazia întâlnirii dintre şefii de stat şi de guvern de la Haga, din 1-
2 decembrie 1969, s-a decis extinderea Comunităţii Economice Europene şi
realizarea unei Uniuni Economice şi Monetare (U.E.M.). La 22 aprilie
1970 s-a semnat tratatul de la Luxemburg care a decis introducerea
graduală a unui sistem de resurse proprii pentru C.E.E. Resursele financiare
proprii ale Comunităţii Economice Europene proveneau din: toate taxele
vamale asupra produselor importate din ţările nemembre, toate impunerile
din domeniul agriculturii, precum şi din rezultatele obţinute din aplicarea
TVA.
Negocierile privind aderarea Marii Britanii, Danemarcei, Irlandei şi
a Norvegiei au demarat la 39 iulie 1970 şi s-au finalizat în ianuarie 1972,
când au fost semnate tratatele de aderare al acestor state la Comunitatea
Economică Europeană. Deoarece în Norvegia, tratatul de aderare a fost
respins prin referendum, extinderea a cuprins doar trei state, C.E.E.
devenind „Europa celor 9”. Procesul de extindere a continuat. În anul
1979, Grecia a semnat Tratatul de aderare, iar în ianuarie 1981 C.E.E. a
devenit „Europa celor 10”. Prin aderarea Spaniei şi a Portugaliei în anul
1985, (au dobândit statutul de ţări membre în ianuarie 1986), s-a creat
„Europa celor 12” următoarea extindere a avut loc în anul 1994, prin
aderarea Austriei, Finlandei şi a Suediei (statutul de ţări membre l-au

104
obţinut la 1 ianuarie 1996) eveniment în urma căruia C.E.E. a devenit
„Europa celor 15”.
Fiecare lărgire succesivă a adus importante beneficii cetăţenilor
europeni, noi facilităţi economice, a stimulat progresul economic şi social,
a asigurat o extindere a normelor europene în domenii diverse precum:
protecţia consumatorului, a mediului, respectarea drepturilor politice,
prevederile sociale etc.
Procesul de integrare economică şi de extindere geografică nu a
fost liniar, el a fost marcat de multe dificultăţi şi sinuozităţi.
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb - A.E.L.S. a fost
percepută ca o organizaţie rivală a Pieţei Comune. Drept urmare, Franţa a
făcut uz de dreptul său de „veto” pentru a respinge încercările Marii
Britanii, din perioada anilor 1960 – 1968, de a deveni membru al Pieţei
Comune. Preşedintele Franţei din anii ’60, Charles de Gaulle, a fost
neîncrezător în voinţa reală a Marii Britanii de integrare reală în
Comunitatea Economică Europeană. Discuţiile privind Politica Agricolă
comună au generat o serie de dezacorduri între ţările Pieţei Comune. Franţa
a părăsit la 1 iulie 1965 negocierile privind finanţarea Politicii Agricole
Comune (P.A.C.). Situaţia s-a rezolvat prin compromisul de la Luxemburg
(în ianuarie 1966) când Franţa a revenit la lucrările organizaţiei.
Criza energetică declanşată în anul 1973, prin majorarea preţului la
petrol şi oprirea exporturilor de produse petroliere către unele state
occidentale, de către ţările O.P.E.C., a reprezentat un nou impas pentru
ţările membre ale Pieţei Comune. Depăşirea crizei s-a realizat prin luarea
deciziei de a se realiza o convergenţă a politicilor comune, fondată pe
solidaritatea europeană.
În anul 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare
Europeană şi un Comitet pentru Politică Regională. Anul 1979 a marcat
două momente importante în procesul de integrare economică: crearea
Sistemului Monetar European şi alegerea membrilor Parlamentului
European pentru prima dată prin vot universal şi direct.

6.5 Integrarea politică. Naşterea Uniunii Europene

Elementul fondator al construcţiei europene în perioada postbelică,
l-a reprezentat alianţa franco-germană. Motorul acestui proces a fost
cooperarea dintre ţările membre pentru a găsi soluţii unanim acceptabile
diverselor provocări cu care s-au confruntat statele europene în
Comunitatea Economică Europeană. Construcţia europeană, limitată doar
la integrarea economică era incompletă. Se afirma despre C.E.E. că
reprezenta un gigant economic şi un pitic politic. Disproporţia evidentă
dintre forţa economică uriaşă pe care o deţinea C.E.E. pe plan mondial şi

105
capacitatea extrem de redusă a influenţei politice, a impus ca o necesitate
transformarea Europei Occidentale într-un partener politic credibil, care să
aibă o pondere politică în viaţa planetei echivalentă cu ponderea sa
economică122.
Crearea Uniunii Europene a urmărit ca integrarea economică să fie
asociată cu o integrare politică ce se baza pe o reformă a instituţiilor şi
provocarea unei politici noi, comună pentru diferitele domenii. Între 2-4
decembrie 1985 a avut loc la Luxemburg şedinţa Consiliului European care
a decis modificarea unor prevederi din Tratatul de la Roma.
Amendamentele aduse Tratatului de la Roma aveau drept scop revitalizarea
procesului integrării europene prin cooperarea politică şi a fost cunoscută
sub numele de „Act Unic European”.
Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg (la 17 februarie
1986) şi la Haga (la 26 februarie 1986) şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Documentul prevedea: includerea de noi politici în domeniul comunitar
(cum ar fi dezvoltarea regională, transporturile, dezvoltarea ştiinţifică,
dimensiunea socială, protecţia mediului etc.), extinderea votului majoritar
în locul unanimităţii în adoptarea deciziilor în Consiliul de Miniştri (cu
excepţia domeniului fiscal şi al liberei circulaţii a persoanelor), precum şi
promovarea unei politici europene comune. Prin adoptarea a circa 300 de
directive privind Piaţa Internă a Uniunii Europene, s-a reuşit scoaterea
comunităţii occidentale din impas. Prăbuşirea comunismului începând cu
anul 1989 în ţările din estul şi centrul continentului a influenţat procesul de
integrare a ţărilor occidentale. La 29 mai 1991 a fost creată Banca
Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), al cărui scop era
acordarea de sprijin financiar ţărilor din Europa Centrală şi de Est. La 19
iunie 1990 a fost semnat acordul Schengen pentru eliminarea controlului la
graniţă între Franţa, Germania şi ţările Benelux, iar la 27 noiembrie 1990
acelaşi acord a fost semnat şi de către Italia.
Consiliul Europei întrunit la Dublin între 24 – 26 iunie 1990 a
aprobat deschiderea a două conferinţe interguvernamentale: una cu privire
la Uniunea Monetară şi o alta referitoare la Uniunea Politică. La 3
noiembrie 1990 a avut loc reunificarea Germaniei, iar landurile din
Germania de Est au devenit componente ale Comunităţii Europene. La 14 –
15 decembrie 1990 a avut loc un Consiliu European, prilej cu care şi-au
început lucrările cele două Conferinţe Interguvernamentale amintite
anterior. După un an de lucru intens s-a ajuns la un acord cu privire la
proiectul de Tratat asupra Uniunii Europene. Acest proiect a fost acceptat
de şefii de stat şi de guvern cu ocazia întrunirii Consiliului European de la

În anii ’70 H. Kissinger ar fi afirmat sarcastic că: „nu există un telefon direct atunci
122

când vreau să vorbesc cu Europa”.

106
Maastricht din data de 9 - 10 decembrie 1991. Tratatul de la Maastricht
privind constituirea Uniunii Europene a fost semnat de către miniştri de
externe şi de finanţe din ţările Comunităţii Europene, respectiv: Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Irlanda,
Danemarca, Grecia, Spania şi Portugalia la data de 7 februarie 1992 şi a
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Intrarea în vigoare a tratatului de la Maastricht a permis
transformarea Comunităţii Europene într-o Uniune politică, o Uniune
Economică şi una Monetară. Uniunea Europeană a fost organizată pe trei
piloni :
- pilonul unu - cel comunitar reprezentat de către Comunitatea
Europeană şi care avea competenţe sporite în domeniile: piaţa internă,
social, uniunea economică şi monetară, cercetare, politici structurale, relaţii
comerciale externe, transporturi, concurenţă etc.
- pilonul doi – reprezentat de Politica Externă şi de Securitate
Comună (P.E.S.C).
- pilonul trei – reprezentat de cooperarea în domeniile Justiţiei şi a
Afacerilor Interne (J.A.I).
Primul pilon – singurul pe deplin integrat - permitea instituţiilor
Uniunii să coordoneze politicii comune în domeniile arătate anterior.
Pilonul al doilea asigură cadrul de desfăşurare a acţiunilor comune în sfera
politicii externe şi a securităţii. Pilonul al treilea – reprezintă cadrul
cooperării între organele de poliţie şi de justiţie din statele membre pentru
consolidarea securităţii interne. Cooperarea în sfera justiţiei şi a afacerilor
interne făcea referiri la următoarele domenii: politica de azil, trecerea
frontierelor externe şi controlul acestora, politica de imigrare, lupta
împotriva toxicomaniei, fraude de dimensiuni internaţionale, cooperarea
vamală, poliţienească, judiciară etc.
Tratatul privind Uniunea Europeană (T.U.E) – conţinea şapte titluri:
- Titlul I – fixa obiectivele Uniunii Europene, afirma principiul
unicităţii cadrului instituţional şi confirma rolului conducător al Consiliului
European, consiliu ce este format din şefii de stat şi de guvern din ţările
membre.
- Titlul II – a modificat tratatul privind Comunitatea Economică
Europeană (Tratatul de la Roma) prin înlocuirea sintagmei Comunitatea
Economică Europeană cu sintagma Comunitatea Europeană şi a conferit
acesteia noi domenii de competenţă la nivel comunitar, ceea ce a dus la
creşterea rolului global al Uniunii Europene.
- Titlul II şi IV – au integrat modificările făcute în tratatele de
constituire a CECA şi a EURATOM – ului.

107
 - Titlul V – avea în vedere toate aspectele legate de politica
externă.
- Titlul VI – a introdus noi proceduri în materie de cooperare
judiciară şi a poliţiei.
- Titlul VII – cuprindea dispoziţii finale.
Dincolo de toate aceste, TUE are meritul de a fi creat o Uniune
Economică şi Monetară, de a fi pus bazele unei uniuni politice şi de a fi
instituit cetăţenia europeană.
Totodată Tratatul Uniunii Europene a adus importante modificări
Uniunii:
- a sporit rolul Parlamentului European, prin consolidarea puterilor
de codecizie legislativă şi de control a acestuia.
- a transformat Curtea de Conturi în instituţie comunitară.
- a modificat statutul Tribunalului de Primă Instanţă, care nu a mai
funcţionat ca un organism subsidiar.
- a înfiinţat Comitetul Regiunilor şi a instituit noi organisme în
materie monetară. Prin intrarea în vigoare a TUE au fost îndeplinite, în
liniilor lor fundamentale, cele patru categorii de libertăţi prevăzute în
Tratate: libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a capitalului şi a
serviciilor.
La întâlnirea şefilor de stat şi de guvern în cadrul Consiliului
European de la Madrid din 15 – 16 decembrie 1995 s-a stabilit ca, începând
cu data de 1 ianuarie 1999 să fie introdusă moneda unică europeană – Euro
– €. La 1 mai 1999 a intrat în vigoare tratatul de la Amsterdam, care a adus
noi modificări Tratatului de la Maastricht în ceea ce privea Uniunea
Europeană. Noul tratat a fost impus de responsabilităţile politice majore
care reveneau Uniunii Europene, atât în interiorul său, cât şi faţă de restul
lumii. Tratatul de la Amsterdam a fost rezultatul activităţii unui comitet de
experţi, desemnat în acest scop de către Consiliul European. Raportul
comitetului de experţi a fost audiat de şefii de stat şi de guvern ai ţărilor
membre ale Comunităţii Europene, în decembrie 1995 la Madrid.
Negocierile privind noul tratat s-au axat pe trei teme centrale:
- Uniunea Europeană şi cetăţenii;
- identitatea externă;
- instituţiile Uniunii.
La 2 octombrie 1997 s-a semnat Tratatul de la Amsterdam de către
şefii de stat şi de guvern ai statelor membre. Ratificarea acestuia a fost
făcută în ţările membre ale Uniunii europene pe parcursul anilor 1998 –
1999. Tratatul de la Amsterdam insistat asupra următoarelor aspecte:

108
 - obligaţiile Uniunii Europene de a respecta drepturile
fundamentale ale omului (pentru prima dată s-au prevăzut sancţiuni pentru
statele în care nu se respectă drepturile omului).
- dreptul Uniunii Europene de a combate orice formă de
discriminare bazată pe sex, religie rasă, origine etnică, handicap, convingeri
politice etc.
- stabilirea principiilor care ghidează politica externă a Uniunii,
procedurile de luare a deciziilor şi structurile necesare în acest sens.
- sporirea eficacităţii instituţiilor Uniunii Europene în luarea
deciziilor.
Tratatul de la Amsterdam a lăsat deschise câteva probleme precum;
adaptarea instituţiilor europene la procesul lărgirii spre Europa Centrală şi
de Est; dezvoltarea capacităţilor militare ale Uniunii Europene;
consolidarea politicii externe şi de securitate comună etc. În decembrie
1999 a avut loc o întâlnire a şefilor de stat şi de guvern la Helsinki în cadrul
căreia s-a stabilit reformarea instituţiilor europene pentru a fi pregătite să
primească noi ţări candidate. Conferinţa interguvernamentală pe această
temă şi-a început lucrările în februarie 2000. Totodată, Consiliul European
întrunit la Helsinki, a decis deschiderea negocierilor de aderare cu
România, Slovacia, Lituania, Bulgaria şi Malta. La 1 martie 2000 Comisia
Europeană a aprobat un proiect ambiţios privind reforma administraţiei
sale, prin care se urmărea transformarea acesteia în model de influenţă şi de
transparenţă.
Proiectul respectiv, cunoscut sub numele de „Cartea Albă”, a fost
prezentat parlamentului European sub preşedinţia lui Romano Prodi.
Obiectivul următorului Tratat, considerat indispensabil viitoarei
extinderi, era de a asigura o bună activitate instituţională în momentul când
Uniunea Europeană urma să includă în componenţa sa şi alte state din
Europa Centrală şi de Est. Semnarea Tratatului de la Nisa a fost precedată
de Conferinţa interguvernamentală dintre Consiliul Europei, Parlamentul
European şi Comisia Europeană care au proclamat solemn „Carte
drepturilor fundamentale a Uniunii europene”. Lucrările Conferinţei
interguvernamentale au avut loc între 7 – 9 decembrie 2000, prilej cu care
s-au evidenţiat o serie de aspecte privind viitorul Europei precum:
- accelerarea negocierilor de aderare cu statele candidate;
- sprijinirea susţinută a statelor candidate pentru a crea condiţiile
de adoptare şi aplicare a acquis-ului comunitar;
- consolidarea politicii europene de securitate şi apărare;
- aprobarea agendei politicii sociale europene;
- coordonatele politicii economice, sănătatea şi securitatea
consumatorilor;

109
 - inovaţia şi cunoaşterea ştiinţifică în Europa;
- securitatea maritimă;
- mediul;
- serviciile de interes general;
- securitatea aprovizionării cu anumite produse;
- libertatea, securitatea persoanei şi justiţia;
- cultura;
- regiunile ultraperiferice;
- relaţiile externe.
Simpla enumerare a domeniilor comune arată gradul înalt al
integrării economice şi sociale şi complexitatea procesului. Ca urmare,
Conferinţa interguvernamentală s-a încheiat printr-un acord politic care
vizează o reformă instituţională având trei axe principale: componenţa şi
modul de funcţionare al instituţiilor; procedura de decizie din cadrul
Consiliului de Miniştri şi consolidarea cooperării între instituţii. Trei luni
mai târziu, la 25 februarie 2001, miniştri de externe din statele membre ale
Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Nisa care prevedea o reformă a
instituţiilor Uniunii Europene în vederea viitoarei extinderi. Tratatul a intrat
în vigoare la 1 februarie 2003. Tratatul de la Nisa a confirmat hotărârea
Uniunii Europene de a-şi pregăti instituţiile pentru a face faţă extinderii de
la 15 la 27 de state membre, acţiune fără precedent din punct de vedere al
dimensiunii şi complexităţii. Tratatul a modificat componenţa
Parlamentului European (numărul parlamentarilor fiind stabilit la 732), a
simplificat şi extins procedura codeciziei care a devenit procedură
legislativă standard. Totodată a suferit modificări şi Comisia Europeană
care este organul executiv al Uniunii Europene. Cele mai importante
modificări sunt: limitarea la 27 a numărului de comisari europeni,
schimbarea procedurii de numire a Preşedintelui şi a membrilor Comisiei
(s-a trecut de la procedura în unanimitate la cea de majoritate calificată),
s-au sporit atribuţiile preşedintelui (acesta distribuie sarcinile şi respon-
sabilităţile, numeşte vicepreşedinţii, poate cere demisia unui comisar etc.).
Dintre reformele instituţionale operate de Tratatul de la Nisa, cele
mai însemnate pentru viitorul Europei au fost: extinderea votului cu
majoritate calificată în cadrul Consiliului de Miniştri, (măsură menită să
prevină o posibilă blocare a activităţii de luare a deciziilor în cadrul
instituţiilor europene, în condiţiile existenţei unui număr sporit de state
membre) şi realocarea numărului de voturi care să reflecte cât mai fidel
puterea economică şi ponderea demografică a statelor membre. Tratatul de
la Nisa a stipulat faptul că o decizie poate fi adoptată doar dacă în favoarea

110
ei au votat cel puţin 14 state sau dacă statele care au votat reprezintă cel
puţin 62% din populaţia europeană123.
La 7 martie 2002 a fost lansată iniţiativa privind elaborarea unei
constituţii europene, sub denumirea „Convenţia privind viitorul Uniunii
Europene”. Proiectul a fost oficializat încă din decembrie 2001, prin
decizia şefilor de stat şi de guvern întruniţi la Laeken în Belgia. Condusă de
către Valery Giscard d’Estaing, Convenţia Europeană a reprezentat cadrul
instituţional oficial al dezbaterilor privind viitorul Europei, în perspectiva
celei mai ample extinderi din istoria sa. La 13 iunie 2003, proiectul
Constituţiei Europene a fost prezentat şefilor de stat şi de guvern ai statelor
membre ale Uniunii Europene întruniţi la Salonic la 20-21 iunie în acelaşi
an. La 1 ianuarie 2002 s-a încheiat procesul de punere în circulaţie a
monedei unice europene – euro – ceea ce a marcat deplina integrare
monetară la nivelul Uniunii Europene.
La 9 aprilie 2003, Parlamentul European a aprobat aderarea la
Uniunea Europeană a 10 state: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. La 16 aprilie, în acelaşi an,
s-a semnat la Atena Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană a celor 10
state mai sus menţionate. Succinta trecere în revistă a principalelor etape
ale construcţiei europene de după cel de al doilea război mondial, permite o
serie de concluzii precum:
1. Procesul de integrare europeană a fost întemeiat pe baze
economice solide. Cele trei comunităţi care au precedat Uniunea Europeană
(CECO şi EURATOM) au condus la o prosperitate generalizată în statele
membre, ceea ce a făcut ca nici unul dintre aceste state să nu intenţioneze a
părăsi această structură comunitară. Interesul reciproc şi interdependenţa
economică crescândă au dat naştere unei veritabile solidarităţi.
2. Constituţia europeană s-a bazat pe tratate cu putere de lege, pe
care statele membre au fost obligate să le respecte. Litigiile sau conflictele
dintre statele membre şi instituţiile comunitare au fost rezolvate de către
instanţele abilitate, iar legea a prevalat în relaţiile dintre statele membre şi
instituţiile europene.
3. Raportul suveranitate – supra-naţionalitate s-a manifestat printr-
un transfer progresiv de suveranitate de la statele membre către instituţiile
europene, astfel încât s-a asigurat garantarea celor patru libertăţi de
circulaţie: a persoanelor, a bunurilor, a serviciile şi a capitalului, aplicarea
de politici comune: în domeniul agriculturii, pescuitului, transporturilor, a
mediului, comerţului exterior, competiţiei, dezvoltării regionale, energiei,
uniunii vamale precum şi a programelor comune: în cercetare – dezvoltare,
telecomunicaţii, politici sociale uniuni economice şi monetare etc.
123
Adrian Pop, op. cit, p. 17-18.

111
 4. S-a asigurat o pace durabilă între statele membre după secole de
conflicte armate, ceea ce a generat o prosperitate, un nivel de trai şi de
civilizaţie pentru cetăţenii acestora invidiat de toate celelalte ţări europene
(cu excepţia Elveţiei).
5. A asigurat păstrarea/conservarea identităţii naţionale ale statelor
membre. Diversitatea culturală a ţărilor membre reprezintă o mare bogăţie
în multiculturalitatea viitoarei Europe Unite.
6. S-au pus bazele unei politici comune în domeniile securităţii şi al
apărării – unul dintre cele mai dificile obiective de realizat, pentru că vine
în contradicţie cu conceptul de suveranitate al statelor, cu alianţele militare
pre-existente, cu divergenţele de analiză ale fiecărui stat membru în
privinţa apărării naţionale.
7. Strânsa interdependenţă economică a generat, în mod firesc, un
proces de integrare politică, influenţat favorabil de mecanismul democratic
de luare a deciziilor în cadrul instituţiilor comunitare, ceea ce a avut ca
rezultat dezvoltarea coeziunii economice şi sociale între cetăţenii statelor
membre.
8. Construcţia europeană reflectată astăzi prin existenţa Uniunii
Europene este un succes al concepţiei federaliste , un model de cooperare şi
integrare interstatală pe multiple planuri, care ţine cont de specificul
mentalului european.
9. Procesul de consolidare Uniunii Europene este departe de a fi
finalizat, el fiind expus încă unor puternice pericole şi presiuni atât din
interiorul ţărilor membre cât şi din exteriorul Uniunii, datorită vecinătăţii
cu state instabile din punct de vedere politic, social şi economic precum
Rusia, Ucraina, Belarus sau Moldova. Marile decalaje şi disparităţi de
dezvoltare economico-socială existente între statele fondatoare ale Uniunii
Europene şi noile state admise, în domenii sensibile precum: agricultura,
protecţia mediului, justiţia, afacerile interne şi altele, necesită eforturi mari,
imaginaţie şi timp pentru soluţionare.
10. Prin crearea Uniunii Europene, Europa a devenit cea mai
importantă putere comercială a lumii, o mare piaţă (cu circa 500 000 000
de locuitori după anul 2007) care va juca un rol de „actor global” în viaţa
internaţională.
Existenţa şi funcţionarea Uniunii Europene demonstrează că
europenii au mult mai multe lucruri care îi leagă decât cele care îi despart,
că viitorul comun al continentului este opera şi responsabilitatea fiecăruia
în parte.

112
 Capitolul 7
INSTITUŢIILE EUROPENE

Istoria instituţiilor europene este strâns legată de istoria formării şi

consolidării Uniunii Europene. Procesul de construcţie europeană, care a
început după cel de al doilea război mondial, s-a caracterizat în principal
prin stabilirea unor forme de cooperare instituţionalizate între statele vest
europene. Această cooperare s-a derulat cu ajutorul unor structuri stabile,
investite cu atribuţii specifice. Structurile au fost create în urma unor tratate
multilaterale succesive, care le-au fixat obiectivele, resursele financiare şi
caracterul juridic. Instituţiile europene, prin valoarea juridică a deciziilor
adoptate, sunt un indicator al eficacităţii angajamentului colectiv adoptat de
ţările vest europene. Procedura de luare a deciziei la nivel european se
aseamănă foarte mult cu procesul legislativ naţional. Politicile europene
sunt politici normale, cu trăsăturile obişnuite ale politicilor naţionale – şi,
prin extensie, ale proceselor politice – din ţările vest europene124. Procesul
de lărgire al Uniunii Europene a dus la includerea unor state din Europa
Centrala şi de Est ce au o cultură politică şi o organizare instituţională
diferită. De aceea au apărut schimbări în cadrul instituţiilor europene,
nevoite acum să rezolve noi dispute şi probleme, să atenueze diferenţele şi
să construiască o Europă unită.
Uniunea Europeană s-a dezvoltat din trei comunităţi iniţial
separate: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea
Economică Europeană şi Euratom. Aceste comunităţi aveau fiecare
instituţii proprii, separate ca locaţie, dar asemănătoare ca atribuţii. În 1965
prin Tratatul de fuziune acestea au devenit un ansamblu: Comisia
Europeană (ramura executivă), Consiliu de Miniştri (în care intrau
reprezentanţii guvernelor statelor membre), Parlamentul European (numit
iniţial „Adunare” – ce reunea reprezentanţi ai partidelor politice din statele
membre) şi Curtea Europeană de Justiţie (rezolva disputele referitoare la
arbitraj şi interpretare juridică).
Pe măsură ce competenţele Uniunii s-au extins (datorită lărgirii
graniţelor), au fost aprobate o serie de legi şi tratate care au întărit şi
consolidat rolul şi atribuţiile fiecărei instituţii europene.

H. Wallace, W. Wallace, Procesul politic în Uniunea Europeană, Ediţia. a IV-a,

124

Editura Arc, Chişinău, 2004, p. 10.

113
 a) Principalele cinci instituţii implicate în conducerea Uniunii
Europene sunt:
 Comisia Europeană (reprezintă executivul şi are dreptul de a
iniţia legi).
 Parlamentul European (ales de către popoarele
statelor membre).
 Consiliul de Miniştri (reprezintă guvernele statelor membre,
incluzând aici delegaţii oficiali ai acestora).
 Consiliul European (întruneşte şefii de guvern ai tuturor
statelor membre, având un rol cu precădere consultativ).
 Curtea de Justiţie (are competenţe judiciare, de arbitraj şi
interpretare juridică şi asigură compatibilitate cu dreptul comunitar) 125.

b) Pe lângă aceste instituţii funcţionează şi alte organisme ce au

drept scop sprijinirea activităţilor şi o mai bună implementare a deciziilor.
De asemenea, aceste organisme au rolul de a facilita procesul de aderare al
viitorilor membrii şi de integrarea a unor noi state, prin informare continuă
şi acordare de consultanţă. Dintre aceste organisme menţionăm:
 Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor (sunt
organisme consultative care acordă sprijin diferitelor categorii sociale şi
regiuni ale Uniunii Europene),
 Banca Europeană de Investiţii (este instituţia financiară a
Uniunii Europene),
 Banca Centrală Europeană (verifică şi răspunde de politica
monetară în zona euro),
 Mediatorul European („Ombudsman” – investighează
plângerile cetăţenilor Uniunii Europene privind funcţionarea defectuoasă a
instituţiilor şi organismelor din cadrul comunităţii).126.
 Alte Instituţii şi Organisme Europene.

125
*** ABC-ul Integrării în Uniunea Europeană, editat de Agenţia pentru Strategii
Guvernamentale, Bucureşti 2004, p. 17.
126
Ibidem.

114
 Prezentare generală a cadrului instituţional al Uniunii Europene127:
PARLAMENTELE
cazu
CURŢILE EUROPENE
CONSILIUL ri
EUROPEAN
interpre
G U V E R N E L E
t
raporta
ză deci
şi
de judecăt
Influenţează or
Comisia

CONSILIUL DE Decide asupra COMISI

propunerilor A
MINIŞTRI Comisiei

consultare;
conciliere;
codecizie;
Face propuneri
finalizare;
Consiliului de
aprobare Miniştri
Propune legi
Parlamentului

PARLAMENTU
L
Experţi
EUROPEAN Firme
ONG-uri
Grupuri de
interese

7.1 Comisia Europeană

În cadrul Uniunii Europene, Comisia Europeană reprezintă puterea
executivă. În momentul înfiinţării sale, în anul 1951, Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului i-a delegat atât sarcini executive cât şi
de secretariat. Astfel Comisia avea un statut ambiguu, cu competenţe
puternice în anumite domenii (de exemplu politica de concurenţă) şi
diminuate în altele. Această instituţie a fost prima cu caracter
supranaţional, activitatea sa determinând unele guverne membre să-şi
manifeste reţinerea faţă de crearea unei instituţii autonome puternice.
Treptat însă Comisia şi-a câştigat credibilitate şi putere.
Până la 1 mai 2004, erau 20 de Comisari europeni. Lărgirea
Uniunii a determinat creşterea numărului la 25: un preşedinte, 5
vicepreşedinţi si 20 de comisari. Începând cu 1 noiembrie 2004, România
are delegat un comisar pentru Uniunea Europeană. Propunerile şi deciziile

127
H. Wallace, W. Wallace, op. cit, p. 12.

115
luate de membrii Comisiei trebuie sa întrunească votul întregului colectiv
sau al majorităţii simple. Odată avută această majoritate, hotărârea poate fi
înaintată Parlamentului European sau Consiliului. Comisia Europeană se
doreşte a fi instituţia cu cel mai pronunţat caracter unional deoarece,
conform tratatelor, comisarii europeni sunt independenţi de guvernele
ţărilor membre. Aleşii sunt politicieni sau înalte oficialităţi cu experienţă în
probleme juridice, economice, politice sau administrative şi depun un
jurământ de independenţă în momentul preluării mandatului.
Articolul 213, paragraful 2 din Tratatul Întărit al Uniunii Europene
din 1997 explică în mod clar condiţiile de alegere şi statutul comisarilor
europeni:
„Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în deplină independenţă,
în interesul general al Comunităţii. În realizarea îndatoririlor lor, ei nu
solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de la vreun guvern şi nici de la un
alt organism. Ei se abţin de la orice act incompatibil cu îndatoririle lor.
Fiecare stat membru se angajează să respecte acest principiu şi să nu
influenţeze membrii Comisiei în îndeplinirea sarcinilor lor.
Pe durata funcţiei lor membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă
activitate profesională, fie ea remunerată sau neremunerată. La preluarea
funcţiei, ei se angajează solemn că, pe durata exercitării funcţiei şi după
încetarea ei, să îndeplinească obligaţiile care rezultă din funcţie, mai ales
datoria de a manifesta onestitate şi circumspecţie în acceptarea anumitor
poziţii sau avantaje după încetarea funcţiei lor. În cazul încălcării acestor
obligaţii, Curtea de Justiţie, sesizată de Consiliu sau Comisie, poate după
caz, să destituie membrul în cauză, în condiţiile articolului 216, sau să-l
declare decăzut din dreptul la pensie sau alte avantaje care îl
înlocuiesc”128.
Numirea comisarilor este condiţionată de confirmarea lor în funcţie
de către Parlamentul European. Mandatul este prelungit la 5 ani, pentru a
coincide cu durata unui mandat parlamentar. De asemenea, Parlamentul
controlează activitatea Comisiei, aceasta răspunzând direct în faţa lui.
Conform Tratatului de la Amsterdam din anul 1997, Parlamentul are
dreptul de a cenzura Comisia, cu condiţia ca această decizie să întrunească
2/3 din votul membrilor. Un astfel de caz s-a întâmplat în martie 1999,
când Comisia prezidată de Jacques Santer a fost obligată de Parlament să
demisioneze în urma unor acuzaţii de administrare defectuoasă a
fondurilor129.
Instituţia este alcătuită din departamente, subordonate în
Directorate generale şi servicii. Fiecare departament este condus de un
128
Tratatul Întărit al Uniunii Europene, art. 213, paragraful 2.
129
H. Wallace, W. Wallace, op. cit., p. 13.

116
comisar european. Directoratele corespund principalelor domenii de
activitate:
DG I (Directoratul general I) – se ocupă de relaţii externe: politica
comercială şi relaţiile cu majoritatea ţărilor dezvoltate;
DG IA – relaţii externe – Europa şi Comunitatea Statelor
Independente –se ocupă de politica externă şi de securitate comună;
DG IB – relaţii externe: ţările mediteraneene, Orientul Mijlociu,
America Latină
DG II – afaceri economice şi financiare;
DG III – industrie;
DG IV – concurenţă;
DG V – piaţa muncii, relaţii industriale şi probleme sociale;
DG VI – agricultură;
DG VII – transporturi;
DG VIII – dezvoltare (şi servicii mixte pentru ajutorarea
comunităţii);
DG IX – personal şi administraţie;
DG X – informaţii, comunicare, cultură şi audiovizual;
DG XI – mediu, securitate nucleară şi protecţie civilă;
DG XII – ştiinţă, cercetare şi dezvoltare (şi Centrul Mixt de
Cercetare);
DG XIII – telecomunicaţii, piaţa informaţiei şi exploatarea
cercetării;
DG XIV – pescuit;
DG XV – piaţa internă şi servicii financiare;
DG XVI – politica şi coeziunea regională;
DG XVII – energie;
DG XVIII – buget;
DG XIX – controlul financiar;
DG XX – impozitarea şi uniunea vamală;
DG XXI – educaţie, instruire şi tineret;
DG XXII – politica liberei iniţiative, activităţi comerciale
distributive, turism şi cooperare;
DG XXIII – politica consumatorului şi protecţia sănătăţii130.
Aceasta este ordinea cronologică a înfiinţării directoratelor. Pe
parcursul timpului s-au produs schimbări în structura lor, în funcţie de
numărul de membrii noi şi de lărgirea sferei de activitate. Directoratele
generale sunt asemănătoare ministerelor naţionale – fiecare este responsabil
de un domeniu separat – iar în subordinea lor se găsesc directoratele (aşa
cum un minister are în structura sa departamente).
130
H. Wallace, W. Wallace, op. cit., p. 14.

117
 Personalul din subordinea comisarilor formează serviciul civil
european şi este de obicei selectat din rândul cetăţenilor statelor membre
Uniunii. Serviciul înglobează personal permanent, temporar şi experţi
naţionali pe diverse probleme. Principala sa funcţie este de a asigura
diferite tipuri de expertiză: juridică, statistică şi mai ales lingvistică. Se ştie
că toate actele Uniunii Europene sunt traduse în toate limbile oficiale ale
statelor membre. Este deci, absolut necesar ca serviciul de traducere să
funcţioneze impecabil. Comisia este o instituţie cu activitate permanentă,
întrunindu-se o dată pe săptămână în şedinţe nepublice.
Puterile Comisiei Europene au fost consolidate de Tratatul Întărit al
Uniunii Europene din 1997. Competenţele sale includ asigurarea respectării
prevederilor tratatelor comunitare, chemarea în justiţie a celor vinovaţi de
neîndeplinirea normelor comunitare131, stabileşte şi operează cu
reglementări privitoare la politica concurenţei, defineşte, prin consultări cu
guvernele membre, programele de cheltuieli, în domeniul relaţiilor
economice externe poartă negocieri în numele Uniunii Europene cu alte
ţări132. Dar poate cea mai importantă competenţă a Comisiei Europene este
aceea că are drept de iniţiativă legislativă pentru că, în acest mod, Comisia
poate influenţa agenda de lucru a Consiliului şi Parlamentului European.
Nici o iniţiativă a Comisiei nu poate deveni lege sau tratat dacă nu
este mai întâi aprobată în Consiliu şi Parlament. Până la adoptarea Actului
Unic European, puterea executivă şi legislativă erau deţinute de către
Consiliul, Comisia neputând lua măsuri de execuţie decât în urma unei
abilitări dată de acesta din urmă. În practică însă, Consiliul nu mai făcea
faţă tuturor solicitărilor venite din partea statelor, în special în domeniul
agricol. De aceea s-au delegat o serie de puteri din partea Consiliului către
Comisie. Iată de ce unii analişti politici consideră Comisia Europeană ca
fiind cea mai bună ţintă pentru grupurile de lobby sau pentru cei care vor să
influenţeze conţinutul politicii.
Pentru a pune în practică politicile aprobate Comisia are nevoie de
o reţea foarte bună de comunicare şi informare cu guvernele statelor
membre. Şi-a dezvoltat astfel canale specifice de comunicare: comitete
consultative, comitete legislative şi administrative care intermediază
comunicarea între autorităţile naţionale de resort şi Comisie. Pe scurt,
Comisia are drept de iniţiativă legislativă; are puterea de a pune în practică
politica agrară comună şi politica referitoare la concurenţă; negociază
tratate în numele Uniunii Europene şi stabileşte bugetul Comunităţii;
veghează aplicarea tratatelor; controlează şi stabileşte ajutorul economic

131
Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Editura Universităţii Spiru
Haret, Bucureşti, 2001, p. 11.
132
H. Wallace, W. Wallace, op. cit., p. 13.

118
dat de Comunitate precum şi fondurile structurale interne. Autoritatea sa
este mai limitată în ceea ce privesc problemele interguvernamentale. Are
totuşi un cuvânt de spus în subiecte legate de politica externă şi de
securitate comună, de justiţie şi afaceri interne. Preşedintele Comisiei are
un statut echivalent oricărui şef de guvern, iar acestui statut i se acordă o
mare importanţă, întrucât permite statelor mici să limiteze puterea celor
mari. În realitate, puterea Comisiei este de necontestat – deşi Parlamentul
încearcă să găsească modalităţi pentru a o limita – căci are acces imediat la
informaţie şi un rol primordial în procesul de luare a deciziei133.
Privind retrospectiv activitatea Comisiei Europene, din anii `60 şi
până în prezent, putem spune că momentele sale de vârf au fost în timpul
mandatelor lui Walter Hallstein şi Jacques Delors. Walter Hallstein a fost
primul preşedinte al Comisiei şi a condus într-un mod strălucit negocierile
Germaniei de Vest referitoare la Tratatul de la Paris din 1951 şi Tratatul de
la Roma din 1957. Jacques Delors a finalizat semnarea Actului Unic
European din 1986 şi a Tratatului de la Maastricht din 1992. Ambii
preşedinţi au avut convingeri federaliste puternice şi s-au bucurat de
sprijinul guvernelor proprii, fiind realeşi în aceste funcţii. De asemenea au
avut şi adversari pe măsură, pe Charles de Gaulle şi respectiv Margaret
Thatcher. Comisia a înregistrat un declin al autorităţii sale în timpul crizei
luxemburgheze (anii 1965- 1966). Anii ’90 au fost marcaţi de schimbări
importante în structură şi funcţii, schimbări ce au avut ca rezultat o
coordonare internă defectuoasă, suprasolicitarea personalului şi
administrarea slabă. În prezent preşedintele Comisiei Europene este Jose
Manuel Barroso.

7.2 Parlamentul European

Dintre toate instituţiile Uniunii Europene, Parlamentul este singura
aleasă în mod direct de către cetăţenii statelor membre. Totuşi, în ciuda
acestei modalităţi de alegere, statutul său nu se compară cu cel al
parlamentelor naţionale, căci nu are drept de iniţiativă legislativă.
Parlamentul împarte această funcţie cu Comisia Europeană, aşa
cum s-a arătat. Este adevărat însă, că pentru a deveni legi, iniţiativele
Comisiei trebuie să fie discutate şi aprobate de parlamentari. Parlamentul
are rolul de a exercita un control democratic şi de a trage la răspundere
celelalte instituţii europene.
Din punct de vedere istoric, Parlamentul European este succesorul
Adunării Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, care s-a creat în
1952 la Strasbourg. Noii parlamentari erau membrii în parlamentele

133
Rodney Leach, Europe. A Concise Encyclopedia of the European Union from Aachen to
Zollverein, Editura Profile Books, Londra, 1998, p. 85.

119
naţionale şi au primit împuternicire să participe la Adunare. Adunarea avea
rol consultativ, întrucât însăşi „părinţii fondatori” ai Uniunii Europene nu
aveau încredere în puterea şi eficienţa unui astfel de organism. Ei se
gândeau că „Adunarea va fi cutia de rezonanţă a naţionalismelor,
zdruncinate, e adevărat, în urma celui de-al doilea război mondial, dar nu
muribunde”134. Timpul a demonstrat că părerea lor, atât de critică la adresa
parlamentului, s-a dovedit neîntemeiată. Deputaţii europeni nu s-au
considerat niciodată „o reuniune de parlamentari”, ci un adevărat
Parlament, iar datorită componenţei sale eterogene a putut beneficia de
experienţa politică a mai multor ţări. La nivel european s-a creat astfel un
parlamentarism nou, care face o sinteză între sistemul parlamentar de tip
anglo-saxon şi cel de tip continental135.
Părerile sunt şi azi împărţite în ceea ce priveşte eficacitatea sa.
Pentru unii, Parlamentul reprezintă vocea poporului în cadrul procesului
european de luare a deciziei; pentru alţii, însă, nu este altceva decât un loc
costisitor şi în care se vorbeşte mult136. Dacă vrem să comparăm
Parlamentul European cu unul naţional, atunci criticii au dreptate: forul
european este mai slab având o autoritate redusă. Nu are drept de iniţiativă
legislativă şi controlul său asupra celorlalte instituţii europene este restrâns.
Modul de funcţionare este de asemenea plin de stângăcii: de
exemplu europarlamentarii trebuie să călătorească între Bruxelles (unde se
întâlnesc comitetele parlamentare şi se ţin diverse întâlniri) şi Strasbourg
(unde au loc sesiunile plenare). Dar dacă urmărim cu atenţie fiecare tratat
din 1986 şi până în prezent, observăm că rolul Parlamentului în procesul
european de luare a deciziei s-a consolidat. Astăzi el are putere de
codecizie împreună cu Consiliul, în aproape toate problemele legislative.
Este de admirat modul în care a ştiut Parlamentul european să se
transforme dintr-o simplă Adunare, cu rol consultativ şi puteri inexistente,
într-o instituţie de bază a Uniunii Europene. Indiferent însă de numărul
criticilor, Parlamentul european reprezintă fundamentul democratic al
Uniunii Europene. Pentru ca Uniunea să aibă o legitimitate democratică de
necontestat, Parlamentul trebuie să se implice pe deplin în procesul
legislativ şi să exercite controlul politic asupra celorlalte instituţii, el fiind
mandatarul cetăţenilor137.
Parlamentul este format din 626 de membri aleşi o dată la fiecare 5
ani. O dată cu aderarea noilor state, numărul a crescut la 732. Aderarea
134
Jean-Louis Burban, Parlamentul European, Editura. Meridiane, Bucuresti, 1999, p.
65.
135
Ibiem, p. 54.
136
Elizabeth Bomberg, Alexander Stubb, The European Union: How Does It Work?,
Oxford University Press, Oxford, 2003, p. 57.
137
http://www.europarl.eu.int/facts/1_3_4_en.htm

120
României şi Bulgariei va creşte numărul la 786, dar numai temporar,
alegerile din 2009 reducându-l din nou la 732. De altfel proiectul noii
Constituţii Europene prevede un număr maxim de 750 membrii.
Pentru a deveni europarlamentar, un politician trebuie să fie mai
întâi membru în parlamentul naţional. Europarlamentarii se asociază după
gruparea politică şi nu după naţionalitate: astfel cele mai importante grupări
sunt creştin-democraţii şi socialiştii. Asocierea într-un grup parlamentar
aduce acelui partid resurse, prestigiu, putere şi influenţă politică. Liderii
grupărilor, împreună cu preşedintele parlamentului şi vicepreşedinţii
stabilesc agenda de lucru. O mare parte din activitatea parlamentară se
desfăşoară în cadrul comitetelor specializate pe diferite probleme:
transport, agricultură, mediu, educaţie, etc. Rezultatul acestei metode de
lucru este abordarea detaliată a oricărui subiect dezbătut. Deşi alegerile au
loc în fiecare ţară membră separat, totuşi, la nivelul Parlamentului
European, deputaţii sunt grupaţi în funcţie de opţiunea politică şi nu de
naţionalitate.
Grupurile politice din Parlamentul European sunt:
- PPE-DE - Grupul Parlamentar al Partidului Popular European
(Creştini-Democraţi) şi Europenii Democraţi;
- PSE - Grupul Parlamentar al Partidului Socialist European;
- ELDR - Grupul Parlamentar al Democrat Liberalilor;
- Verts/ALE - Verzii/Grupul Alianţei Europene Liberale;
- GUE/NGL - Grupul Stângii Europene Unite/Stânga Verde
Nordică;
- UEN - Grupul European pentru o Europă a Naţiunilor;
- EDD - Grupul pentru Europa democraţiilor şi a diferenţelor
- NI - Independenţi.
Componenţa Parlamentului european după alegerile din 1999 au fost:
- PPE-DE - 37,43% - 24 de mandate;
- PSE - 29,43% - 180 de mandate;
- ELDR - 8,46% - 43 de mandate;
- GUE/NGL - 6,98% - 42 de mandate;
- Verts/ALE - 5,95% - 48 de mandate;
- Alţii - 5,59% - 44 de mandate;
- UEN - 3,82% - 30 de mandate;
- EDD - 2,28%.
Actuala compoziţie a partidelor din Parlamentul European, în
funcţie de rezultatele ultimilor alegeri, se prefigurează a fi:
- PPE-DE - 36,9% - 270 de mandate;
- PSE - 26,1% - 191 de mandate;
- Alţii - 11,5% - 84 de mandate;

121
 ELDR -
- 9,0% - 66 de mandate;
Verts/ALE - 5,4% - 39 de mandate;
-
GUE/NGL - 4,9% - 36 de mandate;
-
UEN -
- 3,5% - 26 de mandate;
EDD -
- 2,7% - 20 de mandate.
În 1965, în urma Tratatului de fuziune, Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO) s-a unit cu Comunitatea Economică
Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(Euroatom). În urma fuziunii au rezultat schimbări în structura şi funcţiile
diferitelor instituţii comunitare, şi implicit în structura parlamentară.
Schimbările au fost legitimate de Tratatul de la Luxemburg din 1970 şi de
la Bruxelles, 1975. Dar procesul era greoi şi încetinit de opoziţia Comisiei
Europene ce îşi vedea astfel ameninţată poziţia. Iniţial, tratatele nu
recunoşteau Parlamentului în integralitate dreptul de a fi consultat în
chestiuni legate de actele legislative ale comunităţii. De fapt, susţineau că
trebuie consultat în probleme de importanţă minoră şi nu în probleme
esenţiale pentru viitorul comunităţii. În timp însă, Consiliul European „a
căpătat totuşi deprinderea de a consulta Adunarea în maximum de cazuri şi,
la rândul său, aceasta din urmă şi-a făcut un obicei din a-şi da avizul în
rarele cazuri care rămân. De altminteri, Curtea de Justiţie Europeană a
condamnat în 1980 Consiliul, anulându-i una din hotărârile luate fără a fi
consultat Adunarea când chiar Tratatul Comunităţii Economice Europene o
impunea, ceea ce va constrânge în viitor Consiliul la mai puţină
dezinvoltură în relaţiile sale cu Parlamentul (este vorba de „afacerea
izoglucozei”, iar hotărârea a fost luată în 29 octombrie 1980 – n. ns)”138.
O altă încercare pe care Parlamentul a depăşit-o cu succes a fost
acordarea dreptului de a gestiona puterea bugetară. El primeşte aceste
atribuţiuni în 1970. Contextul istoric este următorul: mandatul preşedintelui
Charles de Gaulle s-a terminat, iar succesorul său împărtăşeşte alte puncte
de vedere asupra politicii europene. În acel moment preşedintele Comisei
Europene era W. Hallstein. Acesta doreşte ca bugetul Comunităţii să nu fie
finanţat prin contribuţiile statelor membre, ci prin resurse proprii.
Propunerea sa întâmpină opoziţia preşedintelui francez şi nu va fi
acceptată pe toată perioada mandatului său. W. Hallstein se baza pe
succesele obţinute de Piaţa Comună şi avea încredere în faptul că tânăra
comunitate europeană avea suficiente forţe pentru a se dezvolta în acest
mod. În realitate, propunerea preşedintelui Comisiei erau prematură şi a
determinat polemici vii între ţările membre. Hallstein dorea ca o dată cu
adoptarea propunerii sale, controlul bugetar să cadă în sarcina
Parlamentului European, ieşind astfel din zona de influenţă a parlamentelor
138
Jean-Louis Burban, op.cit. p. 67.

122
naţionale. În orice democraţie, bugetul este adoptat de un parlament –
acesta era raţionamentul lui Hallstein – iar organul reprezentativ pentru
Comunitatea Europeană era propriul parlament. Tratatul de la Luxemburg
este un compromis între cele două curente de opinie opuse existente în
epocă:
- cel maximalist (Olanda) – care acorda încredere totală
Parlamentului European şi îi ceda controlul bugetului
- cel minimalist (Franţa) – care nu dorea cedarea controlului.
Este un tratat care instituie mecanisme complicate, o procedură
bugetară greoaie şi o comunicare permanentă între Comisie, Parlament şi
Consiliu. Evident, între aceste instituţii au existat păreri diferite, rezultând
de multe ori conflicte. Iată de ce Parlamentul European a primit controlul
bugetar în mod treptat, lucru de altfel vizibil şi în conţinutul Tratatelor de la
Luxemburg din 1970 şi 1975139.
În anii `80 şi `90, Parlamentul îşi va consolida puterea prin
implicarea tot mai accentuată în procesul legislativ. Actul Unic European
din 1986 este primul semn al câştigării puterii legislative de către
Parlament. Tratatul de la Maastricht îi acordă drept de codecizie împreună
cu Consiliul European.
Participarea la procesul legislativ se face pe baza codeciziei, a
consultanţei, a cooperării, a asentimentului sau prin dreptul de iniţiativă.
Codecizia presupune egalitatea între Parlament şi Consiliu. Propunerile
Comisiei sunt înaintate Parlamentului pentru consultare. Apoi
europarlamentarii decid dacă ea va fi adoptată în acea formă sau va suferi
modificări. În acest ultim caz, se amână adoptarea ei, iar hotărârea poate fi
trimisă la un comitet specializat pe problema respectivă. Deci, dacă cele
două instituţii se pun de acord, atunci hotărârea va fi adoptată de la prima
citire; în cazul unui dezacord, ea nu va fi adoptată decât după ce ambele
instituţii au ajuns la consens. Procedura de consultanţă se aplică în
domeniul agricol, al taxelor, al concurenţei, armonizării legislative, al
politicii sociale şi de mediu (unde este necesară întrunirea majorităţii
voturilor) precum şi în unele aspecte legate de politica externă şi internă.
Cooperarea a fost introdusă de Tratatul de la Maastricht şi obligă
Consiliul să ia în considerare acele puncte dintr-un act, care, într-o
dezbatere parlamentară primesc majoritate absolută a voturilor. Dreptul de
iniţiativă legislativă este conferit de către Tratatul de la Maastricht, dar el
nu poate fi folosit decât dacă, înainte, Parlamentul cere Comisiei Europene
să înainteze o propunere în acest sens140.

139
Ibidem, p. 71.
140
http://www.europarl.eu.int/facts/1_3_2_en.htm

123
 Rezultă că principalele responsabilităţi ale Parlamentului European
sunt:
- are un rol consultativ în procesul elaborării actelor comunitare;
- emite avize conforme referitoare la încheierea acordurilor
internaţionale;
- exercită un control politic asupra Consiliului şi al Comisiei;
- intervine în procedura de desemnare a membrilor Comisiei;
- se bucură de drept de iniţiativă, putând cere Comisiei să prezinte
propuneri;
- are o putere de codecizie legislativă în domeniul bugetar şi în alte
domenii expres prevăzute de tratate;
- are dreptul de a examina petiţiile care îi sunt adresate;
- numeşte şi destituie pe mediatorul european.

7.3 Curtea Europeană de Justiţie

Curtea Europeană de Justiţie este instituţia responsabilă de buna
reglementare, monitorizare şi desfăşurare a sistemului legislativ european.
Rolul şi importanţa sa au fost consfinţite încă de la primele tratate.
De atunci şi până acum au intervenit puţine modificări în structura
Curţii, deşi volumul de muncă şi extinderile ulterioare ale Uniunii i-au
complicat şi îngreunat mult activitatea.
O primă încercare de uşurarea a volumului de muncă a venit în
1986, o dată cu Actul Unic European, care prevedea înfiinţarea Instanţei de
Fond, o instituţie asemănătoare Curţii, ce trebuia să preia o parte din
cazurile înaintate. În acest fel s-a fluidizat procesul legislativ, cele două
organe de drept preluând atât cazuri venite din partea instanţelor naţionale,
cât şi cele înaintate direct lor. Structura legislativă a Uniunii Europene a
dobândit soliditatea şi substanţă: Curtea Europeană este capabilă să
interpreteze textele de legi controversate şi să ducă la îndeplinire procesul
de justiţie. Tratatul Întărit al Uniunii Europene i-a dat dreptul de a aplica
amenzi guvernelor statelor membre în cazul în care acestea nu se
conformează normelor de drept ale Uniunii Europene. Guvernele pot primi
de asemenea sancţiuni în cazul în care nu aplică dreptul european în mod
corect. Instanţele examinează cauzele în mod public, dar sentinţa este
formulată în particular, prin votul judecătorilor141.
Pe scurt, Curtea are rolul de a se asigura că normele tratatelor sunt
îndeplinite, arbitrează disputele dintre instituţiile europene sau dintre
instituţii şi statele membre, şi veghează ca instituţiile comunitare să nu îşi
depăşească puterile acordate de tratate. De asemenea, arbitrează conflictele
apărute între persoanele fizice sau juridice şi Comunitatea Europeană
141
H. Wallace, W. Wallace, op. cit., p. 25.

124
(inclusiv acele cazuri în care este implicat personalul comunitar) şi ia
decizii asupra acordurilor internaţionale. Împotriva unei hotărâri a Curţii
Europene de Justiţie nu se poate face apel142.
Curtea Europeană de Justiţie veghează asupra respectării şi
implementării normelor Uniunii Europene. Acestea sunt:
- reglementări – intră în vigoare imediat ce au fost promulgate de
către instituţiile europene şi sunt aplicabile în cadrul statelor membre
- directive – sunt hotărâri transpuse în dreptul intern al statelor
membre, au o anumită flexibilitate spre deosebire de directive, dar sunt
atent monitorizate de către Curte
- deciziile - sunt hotărâri limitate la anumite circumstanţe; de
exemplu ele pot viza politica concurenţei şi sunt date unui destinatar precis.
Aceste legi sunt elaborate de Comisie, de Consiliu sau de Consiliu şi
Parlament împreună. Aplicarea lor se face atât prin intermediul instanţei
europene cât şi a celor naţionale.
Curtea de Justiţie este formată din 25 de judecători şi 8 avocaţi
generali. Ei sunt numiţi de guvernele statelor membre de comun acord,
pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea reînnoirii sale.
Criteriile de alegere au fost formulate în articolul 167 al Tratatului
de la Roma: „persoane a căror independenţă este mai presus de orice
îndoială şi care au pregătirea necesară pentru numirea în cele mai înalte
funcţii judecătoreşti din ţările lor sau care sunt jurisconsulţi cu o
competenţă recunoscută”143. Judecătorii aleg Preşedintele Curţii pentru o
perioadă de trei ani. Acesta prezidează audierile şi dezbaterile şi conduce
lucrările Curţii. Este ajutat de avocaţii generali – ce nu trebuie confundaţi
cu procurorii – al căror rol este de a da avize imparţiale şi independente
referitoare la speţele judecate de Curte144.
Influenţa Curţii Europene de Justiţie asupra procesului politic nu se
rezumă doar la controlul modului în care guvernele statelor membre aplică
dreptul european. Factorii de decizie politică acordă o mare atenţie sensului
juridic al textelor formulate. Tocmai de aceea, pe lângă instituţiile
europene, funcţionează o serie de departamente, comisii şi comitete
alcătuite din experţi juridici care examinează atent formulările juridice din
acte. Utilizarea corectă a normelor dreptului european determină instituţiile
abilitate să favorizeze un anumit proiect politic. Chiar şi cei ce vor reforma
politică apelează tot la imensa bază de date oferită de sistemul legislativ.
Invocarea argumentului existenţei unui precedent poate avea uneori o

142
Leonard, Dick, Ghidul Uniunii Europene, Editura. Teora, Bucureşti, 2001, p. 56.
143
Leonard, Dick, op. cit., p. 57.
144
*** ABC-ul Integrării în Uniunea Europeană, editat de Agenţia pentru Strategii
Guvernamentale, Bucureşti 2004, p. 22.

125
valoare capitală. Iată de ce „factorii de decizie politică trebuie să aleagă cu
grijă articolele din tratate atunci când determină baza juridică pe care o vor
utiliza şi să reflecteze foarte atent asupra tipului de legislaţie pe care îl vor
elabora”145.
În perioada 1960 - 1970, când procesul de integrare europeană a
cunoscut o perioadă de stagnare, Curtea a jucat un rol decisiv în
continuarea procesului. Cercetătorii care se ghidează după paradigma
neofuncţionalistă, folosesc deseori acest exemplu pentru a contracara
paradigma interguvernamentalistă – şi anume ca ritmul procesului de
integrare este dominat în totalitate de interesul naţional. O serie de decizii
luate în această perioadă au mărit jurisdicţia Curţii şi au dat substanţă
sistemului de drept european. Este vorba de două cazuri celebre: cazul Van
Gend en Loss, din 1963, care a avut ca rezultat apariţia doctrinei „efectului
direct” – cetăţenii Uniunii Europene au dreptul legitim de a se aştepta ca
guvernele lor să adere la obligaţiile europene; al doilea caz, Costa vs. Enel
din 1964, a instituit supremaţia dreptului european asupra celui naţional146.
La prima vedere Curtea Europeană de Justiţie nu este nici
controversată, nici foarte puternică. Totuşi, în anumite sfere ale politicii
europene, instituţiile abilitate au căutat să ţină la distanţă Curtea Europeană
de Justiţie pentru a nu influenţa sistemul european de drept. Atribuţiile sale
vizează în principal aplicarea normelor de drept şi iniţiativa legislativă.
Tratatul Întărit al Uniunii Europene stabileşte foarte exact cei trei piloni ai
politicii europene şi delimitează funcţiile şi puterea Curţii. Tratatul de la
Amsterdam a creat unele controverse în ceea ce priveşte competenţa Curţii
în probleme ce vizează justiţia şi afacerile interne şi spaţiul Schengen.

7.4 Consiliul European

Consiliul este format din şefii de stat sau de guvern ai celor 25 de
state membre şi Preşedintele Comisiei Europene. Întâlnirile bianuale sunt
găzduite de statul membru care asigură preşedinţia Consiliului. Spre
deosebire de Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene (sau
Consiliul de Miniştri), Comisia Europeană, Curtea de Justiţie Europeană
sau Curtea de Conturi, acesta nu este o instituţie a Uniunii Europene, dacă
îl privim din punct de vedere juridic. Cu toate acestea, fiecare dintre cele
două întâlniri anuale constituiau un eveniment pentru oraşul gazdă.
Prezenţa a douăzeci şi cinci de şefi de stat şi guvern, împreună cu
delegaţiile şi miniştrii lor reclama un efort substanţial din partea statului-
gazdă, efort care nu însemna neapărat cheltuieli financiare cât asigurarea

H. Wallace, W. Wallace, op. cit, p.25.

145

Elizabeth Bomberg, Alexander Stubb, The European Union: How Does It Work?,
146

Oxford University Press, Oxford, 2003, p. 60.

126
unui climat de securitate şi confort sporit. De la 1 mai 2004 însă, o dată cu
extinderea Uniunii către Est s-a stabilit ca toate întâlnirile Consiliului
European să se ţină la Bruxelles.
Datorită denumirii sale este frecvent confundat cu Consiliul de
Miniştri (sau Consiliul Uniunii Europene). Dar rolul său în cadrul
instituţiilor europene este deosebit de important. Consiliul European
trasează direcţia strategică generală a Uniunii Europene. În întâlnirile din
ultimul deceniu, şefii de stat şi guverne şi-au asumat responsabilităţi din ce
în ce mai mari în ceea ce priveşte reforma instituţională, bugetul,
extinderea Uniunii, politica externă, de securitate şi de apărare. În cazul în
care subiectele erau prea sensibile şi nu puteau fi rezolvate în Consiliul de
Miniştri, atunci ele erau preluate la aceste întâlnirile de nivel înalt.
Subiectele dezbătute includeau viitoarele contribuţii naţionale la bugetul
Uniunii sau finanţarea unor noi misiuni însărcinate cu probleme legate de
politica externă. Sarcina Consiliului este de a surmonta dezacordul dintre
miniştrii, de a rezolva neînţelegerile, într-un cuvânt de a sparge nodurile şi
barierele care fac ca evoluţia Uniunii să fie atât de întortocheată.
Consiliul a apărut pe la începutul anilor 1970 dar a fost recunoscut
ca parte a sistemului instituţional abia în 1986, o dată cu adoptarea Actului
Unic European. Unii cercetători consideră că este meritul Consiliului faptul
că Uniunea şi-a păstrat integralitatea în timpul perioadelor de criză.
Consiliul European este în continuare separat de celelalte instituţii
comunitare. Va rămâne astfel pentru a evita să deranjeze delicatul echilibru
instituţional al interguvernamentalismului şi supranaţionalismului. El
trebuie să evite orice acuzaţie că ar încerca să controleze politica dusă de
statele membre. Deşi nu există nici o prevedere legală care să interzică asta,
Consiliul European ia rareori decizii asupra unor propuneri specifice.
Totuşi, la sfârşitul fiecărei întâlniri se redactează un document numit
„communiqué”, în care se redau pe scurt poziţiile adoptate în diferite
probleme şi stabileşte setul de priorităţi în politica viitoare a Uniunii
Europene.147
Întâlnirile dintre şefii de stat şi delegaţiile lor au drept scop
încurajarea formulării strategiei Europene şi rezolvarea problemelor
apărute la nivelurile de mai jos, ca de exemplu selecţia ţărilor care vor
adopta moneda euro. Deciziile Consiliului se exprimă în mod normal sub
formă de concluzii, rezoluţii sau declaraţii, şi nu au statut legal, dar creează
cadrul legislaţiei comunitare. Teoretic, toate politicile comunitare
importante sunt lansate şi aprobate mai întâi în Consiliu148. Dar uneori

147
Jeffrrey Lewis, The Council of the European Union, în European Union Politics,
editat de Michelle Cini, Oxford University Press, Londra, 2003, p. 151.
148
Rodney Leach, op. cit. p. 88.

127
aceste întâlniri întârzie procesul de luare a deciziilor, căci se ajunge în
situaţia când pe masa Consiliului ajung probleme puţin importante. Se
ajunge astfel la discutarea unor aspecte tehnice sau puţin relevante pentru
politica de dezvoltare a Uniunii Europene numai pentru că subordonaţii din
guvernele statelor membre nu au vrut să îşi asume responsabilitatea unor
decizii. Consiliul European nu ar trebui să funcţioneze ca o curte supremă
de apel – cu excepţia problemelor foarte importante. Dar se pare că, uneori,
este condamnat să facă exact acest lucru.
În anii ’90 rolul şi atitudinea Consiliului European s-au modificat,
din organ consultativ acesta se transformă în factor cu putere de decizie
foarte mare; se ocupă de chestiunile majore în politica europeană, trasează
noile sarcini fundamentale ale Uniunii Europene, ca de exemplu:
extinderea UE către est, instituirea Uniunii Monetare Europene, etc. De
asemenea are o influenţă hotărâtoare în cadrul politicii de securitate şi
apărare comună şi în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne. Iată de ce
mulţi politicieni din cadrul statelor membre sunt îngrijoraţi de creşterea
influenţei Consiliului, mai ales în ceea ce priveşte controlul orientării
Uniunii Europene. Unul dintre aspectele ce vor trebui rezolvate de
viitoarele tratate va acela al posibilei încadrări a Consiliului în cadrul
„structurilor constituţionale” ale Uniunii Europene149.

7.5 Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)

Consiliul Uniunii Europene este considerat de mulţi cercetători ca
fiind, cea mai puternică dintre instituţiile europene. Alţii cred ca,
dimpotrivă, Comisia Europeană are o influenţă mult mai mare, întrucât
deţine puteri legislative şi executive ce depăşesc cu mult atribuţiile
birocratice convenţionale. Indiferent însă de opiniile specialiştilor,
Consiliul reprezintă interfaţa dintre statele membre şi entităţile suprastatale
pe de o parte, şi instituţiile comunitare de luare a deciziilor la nivel
european150. El reuneşte reprezentanţii ai fiecărui stat membru, comisari şi
personal din structura secretariatului propriu. Agenda întâlnirilor stabileşte
componenţa participanţilor: dacă se discută probleme legate de agricultură,
vor participa miniştrii agriculturii din statele membre, dacă sunt abordate
subiecte legate de industrie vor veni miniştrii de resort, iar la discutarea
bugetului, cei de finanţe. Dintre aceste întâlniri, cea mai importantă este
considerată reuniunea miniştrilor de externe – Consiliul Afacerilor
Generale – ce are loc cel puţin o dată pe lună şi abordează probleme legate
de politica externă, coordonează activitatea celorlalte consilii ministeriale
dar dezbat şi orice alt subiect complex sau presant care nu intră în sfera de
149
Hellen Wallace, William Wallace, op. cit., p. 22.
150
Rodney Leach, op. cit., p. 49.

128
preocupări a colegilor lor specialişti. Alte două întâlniri importante sunt
cele ale Consiliului Miniştrilor Economiei şi Finanţelor (Ecofin) şi cel al
Miniştrilor Agriculturii. Aceste trei reuniuni au loc lunar şi durează două-
trei zile. Există şi perioade foarte aglomerate, de obicei, la sfârşitul
preşedinţiei unei ţări sau pentru a completa calendarul legislativ.
Ultimele decenii au adus o creştere a influenţei Ecofin-ului în
defavoarea Consiliului Afacerilor Externe, datorită re-echilibrării balanţei
puterilor în interiorul Uniunii. Astfel se acordă o atenţie sporită politicii
macroeconomice şi monetare – în special datorită introducerii monedei
unice europene – în detrimentul politicii externe. Ca rezultat, a apărut o
reacţie de rivalitate între miniştrii de externe şi cei de finanţe, cu efecte
negative asupra consolidării procesului de integrare. Un exemplu în acest
sens a fost cazul controversei privind pachetul de asistenţă financiară ce
trebuia acordat Muntenegrului de către Uniunea Europeană, în cadrul
Pactului de Stabilitate în Balcani. Proiectul era intens susţinut de către
miniştrii de externe, dar a fost refuzat de cei de finanţe datorită riscului şi
costurilor ridicate. Problema a fost rezolvată la nivelul Consiliului
European, când şefii de stat şi guvern au respins opoziţia Ecofin-ului151.
Preşedintele Consiliului este ales o dată la fiecare şase luni, fiind
ales prin rotaţie. Până în 1996 rotaţia se făcea în ordine alfabetică; după
această dată s-a ales o nouă modalitate de alegere a Preşedintelui care să
asigure o distanţă rezonabilă între statele mai mari, în loc ca acestea să fie
grupate, aşa cum există tendinţa să se întâmple. Deţinerea Preşedinţiei nu
înseamnă că acea ţară are mai multă putere formală, dar are cu siguranţă
mai multă influenţă152. Rolul său este de a organiza activitatea Consiliului
pe perioada mandatului; totodată este de aşteptat ca el să facă tot posibilul
pentru a de ajunge la un acord în cât mai multe probleme şi să găsească
soluţii de compromis ori de câte ori se ajunge la un impas. De asemenea, în
cazul în care membrii delegaţiei sale sunt cei care împiedică adoptarea unei
decizii, este de datoria lui să îi convingă să îşi schimbe părerea.
Întâlnirile membrilor Consiliului durează, de obicei, o zi şi sunt în
număr de 80-90 pe an. Pentru a facilita schimbul de informaţii şi a scurta
timpul de lucru, uneori se desfăşoară două sau trei întâlniri simultan:
miniştrii de externe într-o încăpere, cei de finanţe în alta şi cei ai
agriculturii la două uşi mai departe153. Orice subiect dezbătut a fost înainte
atent citit şi analizat de personalul din subordinea fiecărui ministru. Acest
personal poartă numele de Delegaţie permanentă şi este compus din
diplomaţi, experţi pe diferite probleme, oficiali din ministerul de resort,

151
Jeffrrey Lewis, , op. cit., p. 155.
152
Elizabeth Bomberg, Alexander Stubb, op. cit., p. 55.
153
Dick Leonard, op. cit., p. 46.

129
personal administrativ, de secretariat şi translatori. Alături de ei lucrează şi
funcţionari ai ţării respective pentru a facilita comunicarea între delegaţie şi
oficialităţile ţării gazdă sau alte instituţii europene.
Şefii delegaţiilor – au de asemenea rang de ambasadori speciali –
se reunesc în cadrul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi, denumit pe
scurt COREPER. Dacă proiectul de pe agenda de zi are aprobarea
guvernelor naţionale şi există acord deplin între participanţi, atunci acesta
primeşte calificativul „A” şi este adoptat imediat. Dacă însă un guvern se
răzgândeşte în ultimul moment, propunerea este amânată pentru şedinţele
ulterioare. Dacă punctele de vedere sunt foarte diferite, propunerea este
dată grupurilor de experţi din cadrul delegaţiilor pentru discuţii ulterioare.
În acelaşi timp delegaţiile se întâlnesc în paralel cu şedinţele COREPER-
ului pentru discuta alte probleme ce nu intră pe agenda de lucru a grupului.
Aceste întâlniri poartă numele de COREPER II, cele mai cunoscute fiind
reuniunile Comitetului Special pentru Agricultură (CAS).
Procesul de luare a deciziei în cadrul Consiliului European a fost
stabilit de Tratatul de la Roma. Conform articolului 148 din Tratat,
deciziile se pot lua cu majoritate simplă, cu majoritate calificată (62 din 87
de voturi) sau în unanimitate. Majoritatea simplă de aplică chestiunilor
minore (de exemplu cele de natură procedurală), majoritatea calificată este
necesară adoptării unui număr foarte mare de decizii, iar unanimitatea
revine cazurilor speciale, de o importanţă mare154.
Tratatul de la Roma a fost amendat de Actul Unic European şi a
redus numărul chestiunilor care cereau întrunirea regulii majorităţii pentru
a fi adoptate.
Tratatul de la Maastricht aduce alte modificări, în sensul că extinde
aria domeniilor care necesită majoritatea calificată: astfel, în această
categorie intră problemele legate de politica de transport şi mediu.
Amânarea propunerilor vreme de câţiva ani nu mai este posibilă pe motivul
că unul sau mai multe state au obiecţii. În realitate, multe decizii sunt luate
în urma unui proces de negociere între reprezentanţii diferitelor guverne, pe
baza schimbului reciproc de servicii şi concesii. În prezent numărul total de
voturi este de 321, iar România va avea, la data aderării, 14 voturi. „Având
în vedere faptul că majoritatea calificată într-o Uniune cu 27 de membrii va
fi de 255 de voturi, România va avea 5,49% din totalul voturilor necesare
adoptării unei decizii şi 15,38% din voturile necesare blocării deciziilor”155.
Consiliul de Miniştri are responsabilităţi legate de puterea legislativă
şi competenţă în aprobarea bugetului (atribuţii pe care le împarte cu

Idem.
154

*** ABC - ul Integrării în Uniunea Europeană, editat de Agenţia pentru Strategii

155

Guvernamentale, Bucureşti 2004, p. 21.

130
Parlamentul European); coordonează politica economică generală a statelor
membre; poate încheia, în numele Comunităţii, tratate şi acorduri cu alte
state sau organizaţii internaţionale. În acelaşi timp el este organul care, pe
baza orientărilor date de Consiliul European, adoptă deciziile necesare
definirii şi aplicării politicii externe şi de securitate comună. Are atribuţii
referitoare la cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală. Poate
înainta propuneri referitoare la numirea membrilor unor alte instituţii:
Curtea Cenzorilor, Comitetul Economic şi Social, etc.
Pe scurt activitatea sa a fost descrisă de un fost reprezentant
permanent britanic, Sir Michael Butler: „Într-un sens, COREPER şi
Consiliu formează un forum care facilitează negocierile permanente şi
simultane între guvernele membre asupra unei game largi de probleme. În
alt sens, ele reprezintă legislaţia Comunităţii. În al treilea sens, ele
constituie comitetul de conducere care ia multe dintre deciziile de zi cu zi
asupra politicilor Comunităţii”156.
S-ar putea crede că atât Consiliul cât şi COREPER- ul sunt
organisme interguvernamentale care sunt interesate în primul rând să îşi
protejeze interesul naţional şi astfel să încetinească procesul de integrare.
Dar întâlnirile ministeriale regulate, contactele formale şi informale şi
rutina negocierilor din timpul reuniunilor au constituit bazele pentru o
cooperare continuă şi strânsă la nivelul membrilor executivului din
diferitele ţări. Ca rezultat, Consiliul şi-a construit o identitate colectivă –
întemeiată pe politici şi puncte e vedere naţionale – care a ajutat la
fundamentarea procesului de integrare europeană.

7.6 Comitetul Economic şi Social (C.E.S.)

Comitetul Economic şi Social este un organism consultativ
european, o grupare non-politică ce oferă o platformă formală de exprimare
a punctelor de vedere despre problematicele Uniunii Europene. Opiniile
sale sunt înaintate unor instituţii precum Consiliul, Comisia şi Parlamentul
European. Are un rol de forum de dezbatere şi reflexie atât pentru nivelul
european cât şi pentru statele membre. Componenţa Comitetul Economic şi
Social: preşedinte, vicepreşedinţi şi membri.
Membri
Membrii în număr de 317 (după aderarea României şi a Bulgariei
numărul acestora va fi de 344 din care România va avea 15) sunt
nominalizaţi de guvernele naţionale şi numiţi de Consiliul Uniunii
Europene pentru un mandat de 4 ani care poate fi reînnoit. Ei aparţin unuia
dintre cele trei grupuri: angajatori, angajaţi şi interese variate (membri ai
patronatului, muncitori, agricultori, reprezentanţi ai întreprinderilor mici şi
156
Dick Leonard, op. cit., p. 48.

131
mijlocii, asociaţii meşteşugăreşti, societăţi de întrajutorare, profesiuni
liberale, organizaţii pentru protecţia mediului, familiei, O.N.G.-uri cu
caracter „social”).
Mandatul membrilor - sarcina membrilor este să prezinte opiniile
pentru interesul Europei Consiliului, Comisiei şi Parlamentului European.
Rolul Comitetul economic şi social.
- Rolul consultativ: să ofere consultanţă celor trei mari instituţii:
Parlamentul European, Consiliului Uniunii Europene şi Comisiei Europene.
Această consultanţă poate fi obligatorie pentru luarea unor decizii, din
partea forurilor competente, în anumite cazuri, în alte cazuri este opţională.
Comitetul Economic şi Social poate adopta opinii din propria iniţiativă.
Actul Unic European şi Tratatul de la Maastricht a extins paleta de
probleme la care trebuie să se pronunţe Comitetul, şi îi asigură posibilitatea
de a fi consultat de Parlamentul European. În medie Comitetul distribuie
170 de documente consultative şi opinii pe an (dintre care 15% sunt puse în
discuţie din proprie iniţiativa). Toate opiniile sunt înaintate organelor de
luare a deciziilor comunitare şi publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene.
- Rolul informaţional şi de integrare: În ultimii ani Comitetul
Economic şi Social şi-a susţinut rolul său în Uniunea Europeană şi a
îndeplinit datoriile directe ce au decurs din Tratate. El acţionează ca un
forum pentru piaţa unică şi găzduieşte, cu suportul organelor Uniunii
Europene, o serie de evenimente care ajuta Uniunea să se apropie de
oameni. Asigură o mai mare implicare/contribuţie din partea societăţii
civile la iniţiativa europeană şi de a edifica o Europă apropiată cetăţenilor
săi. În acelaşi timp are menirea de a spori rolul organizaţiilor şi a
asociaţiilor civile în ţările ne-membre (sau grupuri de ţări), iar în acest scop
promovează dialogul organizat cu reprezentaţii acestora şi ajută la
constituirea de organisme similare în zone vizate: Europa de Est şi
Centrală, Turcia, ţările EUROMED etc.
Organizare internă a Comitetului economic şi social
1. Preşedinţie şi birou - La fiecare doi ani Comitetul economic şi
social alege un birou compus din 24 de membrii, un preşedinte şi doi vice-
preşedinţi aleşi din cele trei grupuri prin rotaţie.
Preşedintele este responsabil pentru conducerea de zi cu zi a
activităţii Comitetului. El este asistat de vicepreşedinţi care îl substituie în
cazul absenţei sale. Preşedintele reprezintă Comitetul în relaţiile cu alte
organe.
Adunările comune (în legătură cu ţările EFTA, CEEC, AMU, ACP,
ţările din America Latina şi alte ţări terţe, şi cetăţenii Europei) sunt în sfera
de activitate a biroului C.E.S. şi a preşedintelui. Sarcina principala a

132
biroului este să organizeze şi să ordoneze lucrările diferitelor organe şi să
prezinte direcţiile politicii lucrărilor sale.
2. Secţiuni - Comitetul Economic şi Social are 6 secţii:
- Agricultura, Dezvoltarea Rurala şi Mediul Înconjurător (NAT).
- Uniunea Economică şi Monetară şi Coeziune Socială (ECO).
- Angajarea de forţe de muncă, Afaceri sociale şi Cetăţenie (SOC),
- Relaţii Externe (REX).
- Piaţa Unică, Producţie şi Consum (INT).
- Transport, Energie, Infrastructura şi Societatea informaţională
(TEN).
Un nou Comitet consultativ pe Schimbul Industrial a fost
încorporat în structura C.E.S. în iulie 2002 (CCIC).
3. Grupuri de studiu: opiniile secţiunii sunt analizate de grupuri de
studiu. Acestea au, de obicei, 12 membri, incluzând şi un raportor. Membrii
grupului de studiu pot fi asistaţi de experţi (de obicei patru).
4. Subcomitetele: Comitetul are dreptul să organizeze subcomitete,
pentru anumite probleme. Aceste subcomisii operează în aceleaşi
coordonate precum secţiunile.
5. Sesiunea plenară: ca regulă, întreg Comitetul se întruneşte în
sesiune plenară de zece ori pe an. La o sesiune plenară, opiniile sunt
adoptate pe bazele opiniilor secţiunii de o majoritate simplă. Se înaintează
instituţiilor şi se publică în Jurnalul Oficial al Comunităţilor europene.
Relaţiile cu consiliile economice şi sociale
Comitetul Economic şi Social păstrează legătura cu consiliile
economice naţionale şi regionale de pe tot cuprinsul Uniunii Europene.
Aceste legături implică schimb de informaţii şi discuţii comune în fiecare
an pe teme specifice. Comitetul Economic şi Social creează legături pe
glob cu alte consilii economice şi sociale şi alte organizaţii similare la
"Întrunirile Internaţionale" ce se ţin la fiecare doi ani.
Secretariatul – general - comitetul este aservit secretariatului-
general condus de către un secretar - general care raportează preşedintelui,
el reprezentând biroul. Din ianuarie 1995, Comitetul Economic şi Social şi
Comitetul Regiunilor ţin în gestiune comună o serie de departamente de
bază.

7.7 Comitetul Regiunilor (C. R.)

Comitetul Regiunilor a fost creat prin Tratatul de la Maastricht.
Constituirea acestui Comitet s-a făcut ca răspuns la cererile
formulate de autorităţile locale şi regionale care o reprezentare concretă în
cadrul instituţional şi de decizie al UE. Instituirea Comitetul Regiunilor a
fost un pas semnificativ în „procesul creării unei Uniuni şi mai apropiate de

133
cetăţenii Europei, în care deciziile sunt luate pe cât posibil de apropiat de
cetăţean în conformitate cu principiul subsidiarităţii”, aşa cum se arată în
preambulul Tratatului U.E. De altfel, încă de la creare şi de la prima
şedinţă, care a avut loc în martie 1994, Comitetul s-a evidenţiat ca un
puternic gardian al principiului subsidiarităţi.
În prezent Comitetul regiunilor este un organism complementar
celor trei instituţii Comunitare (Parlamentul, Comisia şi Consiliul). În
sistemul instituţional comunitar, Comitetul şi-a câştigat un loc bine definit
datorită experienţei politice a membrilor săi la diferite niveluri locale şi a
cunoaşterii aprofundate a problematicii locale şi regionale. Comitetul
Regional joacă un rol important în procesul de integrare europeană. Unul
din principalele sale obiective îl reprezintă consolidarea coeziunii
economice şi sociale a statelor membre.
Comitetul regiunilor are un număr de 314 membri şi un număr egal
de supleanţi, care sunt numiţi pentru un mandat de 4 ani de către Consiliul
Uniunii Europene prin vot unanim la propunerea ţărilor membre UE.
După terminarea mandatului, membrii Comitetului pot fi realeşi.
Numărul locurilor rezervate pentru fiecare ţară în Comitet este următorul:
- Germania, Franţa, Italia si Marea Britanie au câte 24 de membrii;
- Spania are 21 de membrii;
- Belgia, Grecia, Olanda, Austria, Portugalia si Suedia au câte 12
membrii;
- Danemarca, Irlanda si Finlanda au câte 9 membrii;
- Luxemburgul are 6 membrii.
Membrii Comitetului nu pot fi legaţi de un mandat imperativ, ei
trebuind să fie complet independenţi. Comitetul îşi alege Preşedintele şi
Biroul din rândul membrilor săi, pentru un mandat de 2 ani.
Comitetul are în subordine 7 Comisii principale:
- Politică regională, fonduri structurale, coeziune economică şi
socială, cooperare transfrontalieră şi inter-regională;
- Agricultură, dezvoltare rurală şi pescuit;
- Reţelele transeuropene, transport şi societatea informaţională;
- Planificarea spaţială, probleme urbanistice, energie şi mediu;
- Politica socială, sănătatea, protecţia consumatorului, cercetare si
turism;
- Forţa de muncă, politica economică, piaţa unică, industrie şi
întreprinderile mici şi mijlocii;
- Educaţie, pregătire vocaţională, cultură, tineret şi drepturile
cetăţenilor.
Comitetul a instituit şi o Comisie Specială asupra Afacerilor
Instituţionale, cu responsabilitate în aria dezbaterilor privind reforma

134
instituţiilor UE. Comitetul Regiunilor are o funcţie consultativă. El îşi
exercită funcţia de recomandare în arii de importanţă pentru autorităţile
locale şi regionale. Aceste arii sunt:
- politica transporturilor;
- politica forţei de muncă;
- stimularea cooperării statelor membre UE în domeniul forţei de
muncă;
- măsurile sociale;
- implementarea deciziilor privind Fondul Social European;
- suport pentru măsurile din aria educaţiei şi a tineretului;
- educaţia vocaţională;
- cultură;
- sectorul public de sănătate;
- sectorul căilor trans-europene;
- politica structurală în domenii specifice nelegate cu cele ale
Fondului;
- Fondul de Coeziune;
- Fondul de Dezvoltare Regională European;
- politica mediului înconjurător.
În prezent Comitetul regiunilor dezvoltă legături puternice cu
Parlamentul European. Comitetul poate fi consultat de către Parlament,
Consiliu sau Comisie în cazurile în care aceste instituţii consideră necesară
consultarea. Membrii şi succesorii sunt reprezentanţi ai corpurilor regionale
şi locale conform articolului 263 al Tratatului U.E. Ei acţionează complet
independent pentru îndeplinirea obligaţiunilor specifice, urmărind interesul
general al Uniunii Europene. Comitetul Regiunilor reprezintă o „punte” de
legătură între instituţiile europene şi regiunile, oraşele şi comunele statelor
din statele membre. Membrii Comitetul Regiunilor deţin mandate
(administrative) pe plan regional sau local, nu funcţionează permanent la
Bruxelles şi, ca urmare, menţin constant legătura cu cetăţenii. Se reunesc
de cinci ori pe an în sesiune plenară. Ocazie cu care adoptă recomandările
făcute pe baza datelor furnizate de diverse comisii.
România va fi reprezentată de 15 membri din totalul de 344
(conform Tratatului de la Nisa); aceştia vor fi politic responsabili în faţa
electoratului de la nivel regional sau local pe care îl reprezintă.

7.8 Curtea Europeană de Conturi

Curtea europeană de conturi are ca principală atribuţie verificarea
execuţiei bugetului Uniunii Europene, cu dublu scop de a îmbunătăţi
gestionarea resurselor financiare şi de a informa cetăţenii Europei cu
privire la utilizarea fondurilor publice de către autorităţile cu

135
responsabilităţi de gestiune. De asemenea, examinează conturile tuturor
veniturilor şi cheltuielilor oricărui organism creat de Comunitate, în măsura
în care actul fondator nu exclude acest control. Orice document sau orice
informaţie, necesare pentru îndeplinirea misiunii Curţii de Conturi, îi sunt
comunicate, la cerere, de către celelalte instituţii ale Comunităţii şi de către
instituţiile de control naţionale sau, dacă acestea nu dispun de competenţele
necesare, de serviciile naţionale competente. Asistă Parlamentul European
şi Consiliul în exercitarea funcţiei lor de control privind executarea
bugetului.
Conform art. 247 din Tratatul privind Uniunea Europeană:
„(1) Curtea de Conturi este compusă din cincisprezece membri (după
procesul de lărgire din anul 2004 numărul membrilor Curţii Europene de
Conturi este de 25, câte un reprezentant al fiecărui stat membru.).
(2) Membrii Curţii de Conturi sunt aleşi dintre persoanele care fac parte,
sau au făcut parte din instituţiile de control extern din ţările lor, sau care au
o calificare specială pentru această funcţie. Ei trebuie să ofere toate
garanţiile de independenţă.
(3) Membrii Curţii de Conturi sunt numiţi pe o perioadă de şase ani de
către Consiliu, care, hotărăşte în unanimitate, după consultarea
Parlamentului European. Membrii Curţii de Conturi pot fi numiţi din nou.
Membrii Curţii de Conturi aleg dintre ei preşedintele Curţii de Conturi, pe
o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.
(4) Membrii Curţii de Conturi îşi exercită funcţiile în deplină independenţă,
în interesul general al Comunităţii. În realizarea îndatoririlor lor, ei nu
solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de la vreun guvern sau de la un alt
organism. Ei se abţin de la orice act incompatibil cu îndatoririle lor.
(5) Pe durata funcţiei lor, membrii Curţii de Conturi nu pot exercita nici o
altă activitate profesională, fie ea remunerată sau neremunerată. La
preluarea funcţiei, ei se angajează solemn că pe durata exercitării funcţiilor
şi după încetarea ei, să îndeplinească obligaţiile care rezultă din funcţia
respectivă, mai ales datoria de a manifesta onestitate şi circumspecţie în
acceptarea anumitor poziţii sau avantaje după încetarea funcţiei lor.
(6) Cu excepţia reînnoirilor obişnuite sau din cauză de deces, funcţia
membrilor Curţii de Conturi încetează în mod individual prin demisie
voluntară sau din oficiu, declarată de Curtea de Justiţie conform
paragrafului 7. Cel în cauză este înlocuit pentru durata rămasă din mandat.
În afară de cazul demisiei din oficiu, membrii Curţii de Conturi rămân în
funcţie până când sunt înlocuiţi.
(7) Membrii Curţii de Conturi nu pot fi destituiţi din funcţiile lor şi nici nu
pot fi declaraţi decăzuţi din dreptul la pensie sau la alte avantaje când sunt
înlocuiţi, decât, numai dacă Curtea de Justiţie constată, la cererea Curţii de

136
Conturi, că au încetat să corespundă condiţiilor cerute sau să îndeplinească
obligaţiile care decurg din funcţia lor.
(8) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, stabileşte condiţiile de
angajare şi, mai ales, remuneraţiile, indemnizaţiile şi pensiile preşedintelui
şi ale membrilor Curţii de Conturi. De asemenea, Consiliul stabileşte, cu
aceeaşi majoritate, orice indemnizaţie care ţine loc de remuneraţie.
(9) Dispoziţiile protocolului asupra privilegiilor şi imunităţilor
Comunităţilor Europene aplicabile judecătorilor de la Curtea de Justiţie
sunt, de asemenea, aplicabile membrilor Curţii de Conturi.”
Independenţa Curţii Europene de Conturi în raport cu alte instituţii
comunitare şi cu statele membre garantează obiectivitatea activităţii sale de
audit. Curtea de conturi are deplină libertate în ceea ce priveşte organizarea
şi planificarea activităţii sale de audit şi de publicare a rapoartelor.
Curtea de conturi verifică dacă încasările şi cheltuielile s-au făcut
legal şi corect. Se pune accent deosebit pe corectitudinea gestionării
financiare, verificându-se dacă – şi în ce măsură – au fost atinse obiectivele
propuse în materie de gestiune, precum şi costurile aferente. Curtea
Europeană de Conturi garantează astfel cetăţenilor europeni că bugetul
propus Uniunii Europene a fost gestionat şi executat corect şi în modul cel
mai eficient posibil. Curtea nu are prerogative jurisdicţionale. În cazul în
care auditorii descoperă nereguli, inclusiv frauda, organismele comunitare
competente sunt informate imediat pentru a lua măsurile necesare. După
aderarea la Uniunea Europeană, România va avea şi ea un membru în
cadrul Curtea Europeană de Conturi.

7.9 Mediatorul European

Instituţia Mediatorului European (sau Ombudsman) fost înfiinţată
prin Tratatul de la Maastricht în anul 1992. Instituţia are rolul de a
investiga plângerile privind funcţionarea defectuoasă a instituţiilor, a
organizaţiilor şi organismelor din cadrul Uniunii Europene. Nu se ocupă cu
sesizările privind administraţia naţională, regională sau locală din statele
membre. Este ales pentru un mandat pe o perioadă de 5 ani cu posibilitatea
de a fi reales. Primul Mediator European, a fost ales domnului Jacob
Söderman, care a fost avocat al poporului şi ministru al justiţiei în
Finlanda. Actualul mediator european este P. Nikiforos Diamandouros,
fost mediator naţional al Greciei. A fost ales de Parlamentul Europei şi
deţine postul începând cu 1 aprilie 2003.
Atribuţii ale instituţiei Mediatorului European:
Mediatorul European investighează şi sesizează cazurile de proastă
administrare a activităţii instituţiilor sau organismelor Comunităţii
Europene, cum ar fi Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene şi

137
Parlamentul European. Numai activităţile juridice ale Curţii de Justiţie şi
ale Tribunalului de Primă Instanţă nu cad sub incidenţa activităţii sale. De
obicei, Mediatorul European desfăşoară anchete pe baza sesizărilor primite,
dar poate desfăşura şi anchete din propria iniţiativa.
Mediatorul European are vaste puteri de investigare. Instituţiile şi
organismele Comunităţii sunt obligate să-i furnizeze informaţiile solicitate
sau să-i permită accesul la dosarele în cauză. De asemenea, statele membre
sunt obligate să-i furnizeze informaţiile care pot ajuta la clarificarea
cazurilor de proastă administrare a activităţilor instituţiilor sau
organismelor Comunităţii Europene.

7.10 Banca Europeană de Investiţii (B.E.I)

Rolul B.E.I este de a contribui la integrarea, dezvoltarea echilibrată
şi coeziunea economică şi socială a statelor membre. Înfiinţată în baza
Tratatului de la Roma în anul 1958, Banca Europeană de Investiţii este
instituţia financiară a Uniunii Europene. Fondurile sale finanţează proiecte
prin care se materializează obiectivele UE în cadrul Uniunii, precum şi în
alte 120 de ţări din întreaga lume. A fost constituită, la 1 ianuarie 1959 la
Luxemburg, prin Tratatul CEE. În prezent, conform Tratatului asupra
Uniunii Europene, Banca Europeană de Investiţii are o personalitate
juridică şi este o instituţie autonomă a Uniunii.
Banca Europeană de Investiţii are misiunea să contribuie la
dezvoltarea echilibrată şi neîntreruptă a pieţei comune în interesul
Comunităţii, apelând la pieţele de capital şi la resursele sale proprii. Pentru
aceasta, Banca facilitează, prin acordarea de împrumuturi şi garanţii şi fără
a urmării un scop lucrativ, finanţarea proiectelor de mai jos în toate
sectoarele economiei:
- proiecte care vizează dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate;
- proiecte care vizează modernizarea sau conversia întreprinderilor
sau crearea de noi activităţi ca urmare a instituirii progresive a pieţei
comune, care, prin natura sau amploarea lor, nu pot fi finanţate în întregime
prin diferitele mijloace existente în fiecare din statele membre;
- proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin
amploarea sau natura lor, nu pot fi finanţate în întregime prin diferitele
mijloace existente în fiecare din statele membre.
În îndeplinirea misiunii sale, Banca facilitează finanţarea
programelor de investiţii, conjugat cu asistenţa acordată de fondurile
structurale şi de alte instrumente financiare ale Comunităţii.

138
 7.11 Banca Central Europeană (B.C.E)
Sistemul European de Bănci Centrale (S.E.B.C) este compus din
Banca Central Europeană şi toate celelalte bănci centrale naţionale ale
statelor membre.
Obiectivele acestui sistem sunt:
- Definitivarea şi implementarea politicii monetare a zonei euro;
- Derularea operaţiunilor externe;
- Păstrarea şi administrarea rezervelor Statelor Membre;
- Promovarea unui sistem eficient de plăţi.
Rolul Băncii Central Europene este acela de a controla, prin
instrumente şi proceduri financiar-bancare, politica monetară unică a UE,
pentru a asigura stabilitatea preţurilor, supravegherea funcţionării
Sistemului Monetar European şi utilizarea euro.
Organele de conducere ale Băncii sunt:
- Consiliul Guvernatorilor;
- Comitetul Director.
Consiliul guvernatorilor se compune din membrii Comitetului
director şi guvernatorii băncilor centrale naţionale. Reuniunile sunt
confidenţiale. Consiliul poate decide să facă public rezultatul deliberărilor
sale. Se întruneşte de cel puţin 10 ori pe an.
Comitetul director se compune din preşedinte, vicepreşedinte şi alţi
patru membrii. Aceştia sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor
membre la nivelul şefilor de stat şi de guvern, la recomandarea Consiliului
şi după consultarea Parlamentului European şi a Consiliului guvernatorilor,
dintre persoane a căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul
monetar sau bancar sunt recunoscute. Mandatul lor are o durată de 8 ani şi
nu poate fi reînnoit. Doar cetăţenii statelor membre pot fi membrii ai
Comitetului director. Comitetul director este responsabil pentru gestiunea
curentă a B.C.E.
Strategia politicii monetare a B.C.E.
Pentru a putea îndeplini cu succes mandatul clar definit de
stabilitate monetară, Tratatul de creare a Comunităţii Europene racordează
S.E.B.C. la un nivel de independenţă instituţională şi transparenţă. Pe 13
octombrie 1998 Consiliul guvernator al B.C.E. a proclamat strategia de
stabilitate monetară pentru ghidarea deciziilor politicii monetare în Stadiul
al treilea al Uniunii economice şi monetare.
Analiza economică se concentrează pe dezvoltarea economică
curentă şi e asociată cu termene de mici şi medii de risc până la stabilitatea
preţurilor.

139
 Analiza monetară se focalizează pe aprecierea pe termen mediu şi
lung a inflaţiei, tendinţele de ansamblu privind relaţia strânsă între bani din
economie şi preţuri .
Cadrul operaţional constă într-o serie de instrumente. Sistemul
euro conduce operaţiunile pe piaţa deschisă, oferă facilităţi de bază şi
implică folosirea instituţiilor de creditare pentru a păstra rezerve minime în
acord cu Băncile Centrale Naţionale din zona euro.
Sistemul euro se divide în următoarele 3 categorii:
- Operaţiunile principale de refinanţare.
- Operaţiunile pe termen lung de refinanţare.
- Operaţiuni fine-tuning.
- Operaţiuni structurale.

7.12 Fondul European de Investiţii (F.E.I)

Este o instituţie în a cărei competenţă intră sprijinirea apariţiei,
creşterii şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii. Fondul intervine
în principal cu capital de risc şi instrumente de garantare provenind fie din
fonduri proprii, fie de la Banca Europeană de Investiţii sau Uniunea
Europeană, în baza mandatelor acordate. F.EI. este un parteneriat public
privat.

7.13 Alte Instituţii şi Organisme Europene

- EUROPEAID OFICIUL DE COOPERARE - Misiunea
EuropeAid este să pună în practică instrumente de asistenţă externă ale
Comisiei Europene finanţate din bugetul Comunităţii Europene şi Fondul
European de Dezvoltare. Nu este implicat în programele de asistenţă pre-
aderare (PHARE, ISPA şi SAPARD), în activităţile umanitare, de asistenţă
macro-financiară, în Politica externă şi de securitate comună sau Facilitatea
de reacţie rapidă. Oficiul este responsabil pentru toate etapele din circuitul
proiectului (identificarea şi evaluarea proiectelor şi programelor, pregătirea
deciziilor financiare, implementare şi monitorizare, evaluarea proiectelor şi
programelor), care asigură atingerea obiectivelor programelor stabilite de
Direcţia Generală pentru Relaţii Externe, cel pentru Dezvoltare şi aprobate
de Comisie.
- OFICIUL EUROPEAN DE LUPTA CONTRA FRAUDEI
(OLAF) – Oficiul şi-a început activitatea în iunie 1999, preluând
operaţiunile „Grupului de Acţiune pentru Coordonarea Prevenirii Fraudei”
(UCLAF), creat în 1988 în cadrul Secretariatului General al Comisiei. Deşi
are un statut de organism independent în desfăşurarea anchetelor, OLAF
face parte şi din structura organizatorică a Comisiei Europene, fiind
subordonat Comisarului responsabil cu bugetul comunitar. OLAF

140
îndeplineşte sarcinile de investigare conferite Comisiei prin legislaţia
comunitară şi prin acordurile în vigoare încheiate cu ţările terţe, în vederea
promovării luptei contra fraudei, a corupţiei şi a oricăror alte activităţi
ilegale care prejudiciază interesele financiare ale Comunităţii Europene.
- OFICIUL PENTRU PUBLICAŢII OFICIALE ALE
COMUNITĂŢILOR EUROPENE (OPOCE) – OPOCE este editura
instituţiilor Uniunii Europene, responsabilă cu producţia şi distribuţia
publicaţiilor Uniunii Europene: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,
Raportul general de activitate s .a.
- OFICIUL EUROPEAN PENTRU SELECŢIA
PERSONALULUI (EPSO) - Din 2003, EPSO este punct unic de contact
pentru cei care vor să lucreze în instituţiile Uniunii Europene (Parlamentul
European, Consiliul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie,
Curtea Europeană de Conturi, Comitetul Economic şi Social, Comitetul
Regiunilor, Mediatorul European).
- AGENŢIA EUROPEANĂ PENTRU EVALUAREA
MEDICAMENTELOR (EMEA) - Sistemul european de autorizare a
produselor medicale pentru uz uman sau veterinar se bazează pe cooperarea
dintre autorităţile naţionale cu atribuţii în domeniu ale statelor membre şi
EMEA, care se comportă ca centru al acestei reţele, coordonând resursele
pe care autorităţile naţionale le pun la dispoziţie, inclusiv cei 2 300 de
specialişti europeni care lucrează în domeniu.
- AGENTA EUROPEANĂ A MEDIULUI (EEA) - Misiunea
EEA, creată în 1999, este să furnizeze în mod operativ factorilor de decizie,
precum şi publicului, informaţii corecte şi complete privind mediul, care să
permită dezvoltarea şi implementarea de către Uniunea Europeană şi alte
state membre ale EEA a unor politici eficiente de protecţia mediului.
- FUNDAŢIA EUROPEANĂ PENTRU FORMARE
PROFESIONALĂ (ETF) - Înfiinţată în ianuarie 1995, Fundaţia are ca
misiune să contribuie la procesul de formare profesională şi reformă a
activităţilor de formare, proces în plină desfăşurare în statele şi teritoriile
partenere, şi să furnizeze asistenţa tehnică Programului Tempus. Statele şi
teritoriile partenere ale ETF sunt cele eligibile pentru participarea la
programele Tacis şi Meda.
- CENTRUL EUROPEAN PENTRU FORMARE
PROFESIONALĂ (CEDEFOP) - Este agenţia europeană care furnizează
informaţii complete despre politicile de formare profesională factorilor de
decizie şi experţilor Comisiei Europene, ai statelor membre şi ai celorlalte
organizaţii care reprezintă partenerii sociali pe tot cuprinsul Europei.
CEDEFOP a fost înfiinţat ca organism non-profit, independent, de
Comisie, pentru a asista Comisia în elaborarea direcţiilor şi evaluarea

141
necesităţilor de formare profesională, în promovarea şi dezvoltarea acestei
activităţi.
- CENTRUL EUROPEAN DE MONITORIZARE A
DROGURILOR ŞI A DEPENDENŢEI DE DROGURI – (EMCDDA) -
A fost înfiinţat în 1993, ca răspuns la escaladarea acestei probleme în
Europa şi la nevoia de evaluare exactă a dimensiunilor şi particularităţilor
acestui fenomen pe teritoriul Uniunii Europene.
- FUNDAŢIA EUROPEANĂ PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIREA
CONDIŢIILOR DE MUNCĂ ŞI VIAŢĂ - A fost înfiinţată printr-o
Reglementare a Consiliului de Miniştri din 1975. Misiunea Fundaţiei este
de a contribui la planificarea şi aplicarea unor condiţii mai bune de viaţă şi
de muncă, prin activităţi de conştientizare şi diseminare a informaţiilor şi
practicilor susceptibile de a fi de folos în acest domeniu.
- OFICIUL PENTRU ARMONIZARE ÎN PIAŢA INTERNĂ
(OAMI) – Are misiunea de a promova şi administra mărci înregistrate şi
proiecte în cadrul Uniunii Europene. OAMI administrează procedurile de
înregistrare pentru titluri de proprietate industrială comunitară şi ţine
evidenţa publică a acestor titluri. Îndeplineşte, alături de curţile de justiţie
din statele membre ale Uniunii Europene, sarcina de a pronunţa hotărâri
judecătoreşti referitoare la cererile de invalidare a titlurilor înregistrate.
- OFICIUL COMUNITAR PENTRU VARIETĂŢI
VEGETALE (CPVO) - Legislaţia Comunitară a înfiinţat un sistem de
protecţie a drepturilor în domeniul varietăţilor vegetale, care permite
obţinerea de drepturi de proprietate intelectuală pentru varietăţile vegetale,
drepturi valide în Uniunea Europeana. CPVO implementează şi aplică
această schemă. CPVO este o instituţie comunitară cu statut juridic
independent şi este operaţionala din 27 aprilie 1995. În 1996, Conferinţa
Interguvernamentală a hotărât ca sediul CPVO să fie la Angers (Franţa).
- AGENŢIA EUROPEANĂ PENTRU SIGURANŢĂ ŞI
SĂNĂTATE LA LOCUL DE MUNCĂ (OSHA) - A fost creată de
Uniunea Europeană pentru a oferi informaţii celor interesaţi de sănătatea şi
securitatea ocupaţională. Situata în Bilbao (Spania), Agenţia coordonează,
din 1997, o reţea cu Centre de Informare în fiecare stat membru al Uniunii.
- CENTRUL DE TRADUCERI PENTRU INSTITUŢIILE
UNIUNII EUROPENE (C.D.T) - A fost înfiinţat în 1994, pentru a
răspunde nevoilor în domeniul traducerilor a numeroase agenţii şi oficii
europene. Centrul este membru al Comitetului Interinstituţional pentru
Traduceri şi contribuie la activităţi din următoarele domenii: resurse,
administraţie, traduceri externe, metode şi tehnici de lucru.
- CENTRUL EUROPEAN DE MONITORIZARE A
RASISMULUI ŞI XENOFOBIEI (EUMC) - A fost înfiinţat în 1997 de

142
către Uniunea Europeană ca organism independent, cu misiunea de a
evalua proporţiile şi evoluţia fenomenelor rasiste, xenofobe şi antisemite la
nivelul Uniunii Europene şi de a promova „practici corecte” în statele
membre. EUMC colaborează cu Consiliul Europei, ONU şi alte organizaţii
internaţionale. EUMC va pune la punct o Reţea Europeană de Informare
asupra Rasismului şi Xenofobiei (RAXEN), care va fi un instrument de
colectare şi asociere de date şi statistici de la nivel naţional până la nivelul
unei unităţi centrale a EUMC.
- AGENŢIA EUROPEANĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE
(EAR) - Înfiinţată în februarie 2000, EAR administrează Programul de
Reconstrucţie şi Reabilitare în Kosovo, program înfiinţat de Comisia
Europeană şi Banca Mondială pentru a sprijini Misiunea Naţiunilor Unite
din Kosovo. EAR are sediul central la Salonic şi sedii operaţionale în
Belgrad, Priştina, Podgorica şi Skopje.
- EUROPOL - Este organizaţie a Uniunii Europene, înfiinţată prin
Tratatul de la Maastricht, care aplică legea comunitară pentru combaterea
criminalităţii. Obiectivul ei este de a îmbunătăţii eficienţa cooperării între
autorităţile competente ale statelor membre pentru prevenirea şi
combaterea crimei organizate la nivel internaţional.
- INSTITUTUL EUROPEAN PENTRU STUDII DE
SECURITATE (ISS) - creat în 2001, are un statut de agenţie autonomă
care ţine de al doilea pilon al Uniunii Europene - Politica externă şi de
securitate comuna (PESC). Scopurile sale sunt: dezvoltarea unei culturi
comune a securităţii europene, îmbunătăţirea dezbaterilor strategice şi
promovarea sistematică a intereselor Uniunii.
- CENTRUL EUROPEAN PENTRU OBSERVAŢII DIN
SATELIT (EUSC) – a fost înfiinţat în anul 2002, EUSC are misiunea de a
sprijini procesul de luare a deciziilor în Uniunea Europeană, în contextul
Politicii externe şi de securitate comune şi a ESDP, prin îmbunatăţirea
capacităţii Uniunii Europene de a aduna informaţii despre spaţiu, pentru a
preveni conflictele, a sprijini eforturile de menţinere a păcii în caz de
conflict şi de oferire de ajutoare umanitare în timpul dezastrelor.

7.14 Simbolurile Uniunii Europene

Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza,
moneda unică euro şi Ziua Europei - 9 mai157.
Steagul, cu cele 12 stele, aşezate în cerc, pe un fond albastru,
înseamnă unitatea şi identitatea popoarelor Europei. Cercul reprezintă
solidaritatea şi armonia, iar stelele, în număr de 12, reprezintă perfecţiunea
(şi nu numărul statelor membre UE cum s-ar putea crede). Istoria steagului
157
Tratatul de instituire a unei constituţii pentru Europa. Titlul I, Partea I Art. I - 8

143
începe în 1955. Întâi, el a fost folosit de Consiliul Europei, organizaţie
internaţionala apărătoare a drepturilor omului şi a valorilor culturale
europene. În anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al
Comunităţilor Europene (C.E.E.), iar începând cu anul 1986 el este utilizat
de către toate instituţiile Uniunii Europene.
Imnul
Tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, în anul 1972, ca „Oda
bucuriei” (ultima parte a Simfoniei a IX-a de Beethoven) să devină imnul
său, iar în anul 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, şi ele, ca imn oficial
al Uniunii Europene. Uniunea Europeana nu a urmărit, prin aceasta decizie,
să înlocuiască imnurile naţionale ale Statelor Membre. Alegerea acestei
melodii ca imn subliniază aspiraţia spre valorile comune, unitatea în
diversitate şi idealurile de libertate, pace şi solidaritate – principii care stau
la baza Uniunii Europene.
Deviza Uniunii Europene – „Unitate in diversita158”
Deviza Uniunii este enumerată alături de celelalte simboluri, în al
Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Din mai 2000,
Europa are deviza – „Unitate în diversitate” -, aceasta fiind rezultatului
unui concurs la care au participat, cu propuneri peste 80.000 de tineri, cu
vârste cuprinse între 10 şi 20 de ani.
Moneda unica – euro - €
La originea conceptului de moneda unică se afla tratatele care stau
la baza Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declara că piaţa
comună este unul dintre obiectivele Comunităţii Europene şi ea va
contribui la o „uniune mai strânsă între popoarele Europei”. Tratatul
Uniunii Europene (1992 - Maastricht) introduce Uniunea Economică şi
Monetară şi pune bazele monedei unice. În decembrie 1995, Consiliul
European de la Madrid decide ca moneda unică să poarte numele de
„Euro”. Începând cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis în circulaţie
şi în buzunarele cetăţenilor europeni. În acel moment, doar 12 din cele 15
state membre au adoptat-o, ulterior li s-a alăturat Grecia. Euro a devenit un
simbol al Uniunii Europene. Monedele şi bancnotele naţionale ale statelor
din Zona Euro au fost scoase din circulaţie pe 28 februarie 2002.
Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera
grecească epsilon, ea trebuind să facă legătura atât cu leagănul civilizaţiei
şi democraţiei europene, cât şi cu prima literă din cuvântul „Europa”. Cele
două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilităţii euro.
Ziua Europei - 9 mai
Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas către crearea a ceea ce
este astăzi Uniunea Europeană. În acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al
158
Ibidem..

144
Franţei, Robert Schuman, a citit presei internaţionale o declaraţie prin care
chema Franţa, Germania şi celelalte popoare ale Europei să îşi unească
producţiile de oţel şi cărbune, pentru a constitui „prima fundaţie concretă a
unei federaţii europene”. Propunerea lui avea ca scop crearea unei
comunităţi în cadrul căreia membrii să îşi pună sub control comun
producţia de oţel şi cărbune – ca baza a puterii lor militare, - în scopul
evitării izbucnirii unui nou război.
Ţările cărora li se adresa în primul rând aceasta provocare – Franţa
şi Germania – fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al
doilea război mondial aproape ca le distrusese. În 1985, când proiectul
construcţiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre care
formau la acea data Comunitatea Europeană, au hotărât ca ziua de 9 mai să
devină Ziua Europei

145
 Capitolul 8
POLITICI ALE UNIUNII EUROPENE
Uniunea Europeană numără 25 state membre şi 460 milioane
locuitori. În urma procesului de formare, aderare şi extindere, în uniune nu
există o majoritate, ci numai minorităţi. În ciuda diferenţelor dintre acestea,
la baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a lucra împreună, pe
baza unor interese comune, precum şi existenţa unor obiective clar definite
în toate documentele şi tratatele care semnifică fundamentul constituirii şi
consolidării uniunii. Aceste obiective ale Uniunii Europene sunt rezumate
în patru mari domenii:
- promovarea dezvoltării durabile şi a coeziunii economice şi
sociale;
- dezvoltarea bogăţiei culturale europene;
- păstrarea drepturilor şi libertăţilor;
- afirmarea identităţii europene în întreaga lume.
Pentru realizarea acestor obiective, în unele domenii se pot obţine
rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Aşa s-a
ajuns la ideea politicilor comune tuturor statelor membre, elaborate şi
adoptate de instituţiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul
Uniunii. De multe ori, astfel de politici comune răspund şi unui principiu
fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi coeziunii.
Existenţa politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că
demonstrează acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre
către instituţiile europene. Aceste politici vizează domenii multiple şi
variate din sfera vieţii economice, politice şi sociale. Conţinutul capitolelor,
prevederile şi obiectivele lor s-au negociat în baza tratatelor Uniunii
Europene, orice modificare ulterioară a acestora regăsindu-se în aplicarea
politicilor comune.
Politicile Uniunii Europene se grupează după cum urmează
1. Achiziţii publice.
Obiective 1. Aplicarea principiilor pieţei interne (în special
libertatea de a presta servicii şi libera concurenţă) asupra tranzacţiilor este
un obiectiv de importanţă majoră deoarece:
- achiziţiile publice reprezintă circa 11% din PIB al Uniunii
(contracte încheiate de autorităţile publice plus contractele încheiate de
firmele din sectorul public investite cu drepturi exclusive sau speciale);

146
 - au un efect determinant asupra anumitor sectoare: al construcţiilor
şi lucrărilor publice, energetic, al telecomunicaţiilor şi al industriei grele;
- sunt caracterizate, în mod obişnuit, prin favorizarea aproape
generalizată a furnizorilor naţionali, mai ales din cauza unor importante
bariere comerciale de ordin legal sau administrativ în interiorul Comunităţii
(înainte de implementarea legislaţiei comunitare, doar 2 % din contractele
publice erau câştigate de întreprinzători externi).
O mai bună alocare a resurselor economice: - se realizează prin:
- o utilizare mai raţională a fondurilor publice, autorităţile obţinând
produse şi servicii de cea mai bună calitate la cel mai bun preţ;
- prin preferarea celor mai buni întreprinzători de pe piaţa
europeană, încurajând astfel creşterea gradului de competitivitate a
industriei europene în raport cu concurenţii acesteia (dezvoltarea
întreprinderilor prin extinderea activităţilor de desfacere şi intensificarea
concurenţei), prin reducerea riscurilor de fraudă şi corupţie.

2. Agricultura.
Obiective 1. Crearea unei politici agricole comune a fost justificată
prin următoarele motivaţii:
- să ofere, populaţiei în ansamblul ei, o piaţă alimentară stabilă;
- să confirme impactul sectorului agricol al micilor ferme asupra
economiei şi a politicii regionale,
- să stimuleze schimbările structurale esenţiale care urmează să
ofere fermierilor posibilitatea de a beneficia de pe urma dezvoltării
economice şi sociale, deoarece industria agricol era un sector de importanţă
majoră în vederea realizării integrării europene.
2. Tratatul Instituind Comunitatea Economică Europeană a definit
obiectivele politicii agricole comune (PAC) şi a stabilit obiectivele
comerţului intra-comunitar, doză categorii de obiective care afectează atât
producătorii cât şi consumatorii. Aceste obiective se realizează prin:
- creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului
tehnic şi asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei precum şi utilizarea
optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă;
- asigurarea unui nivel de viaţă adecvat pentru populaţie;
- stabilizarea pieţelor;
- asigurarea disponibilităţii ofertei;
- luarea măsurilor pentru ca acestea să ajungă la consumator cu
preţuri rezonabile.
Politica Agricolă Comună (PAC) a oferit rezultate spectaculoase:
Comunitatea a reuşit repede să depăşească lipsurile alimentare manifestate
în anii ’50, atingând un nivel de producţie care să satisfacă nevoile interne

147
şi apoi obţinând surplusuri ciclice structurale. Au existat o serie de raţiuni
tehnice, economice şi politice, în special reducerea treptată a preferinţei
faţă de produsele comunitare şi înlocuirea pe pieţele europene a produselor
autohtone cu altele importate, în condiţii preferenţiale, din alte ţări.
Modificările survenite în agricultură, în cadrul Comunităţii şi la nivel
mondial, în perioada anilor ,’80 au condus la stabilirea unor noi priorităţi.
Ca urmare a orientărilor propuse în 1985 prin Cartea Verde (documentul
informativ al Comisiei cu privire la viitorul PAC), prin măsurile introduse
de Actul Unic European în 1987, prin deciziile adoptate de către Consiliu
în februarie 1988 şi prin reforma PAC, iniţiată în 1992, au fost puse noile
baze pentru viitorul PAC.

3. Ajutorul umanitar
Ajutorul umanitar furnizat de Comunitate va cuprinde asistenţă,
ajutor şi operaţii de protecţie nediscriminatorie, în sprijinul populaţiilor din
ţările terţe, în special cele mai vulnerabile, prioritar pentru populaţia din
ţările în curs de dezvoltare, victime ale dezastrelor naturale, crizelor
provocate de factori umani, precum războaiele şi conflictele sau situaţii
excepţionale, sau circumstanţe comparabile dezastrelor naturale sau celor
cauzate de factori umani.
Obiective Principalele obiective ale operaţiilor de ajutor umanitar
sunt:
- salvarea şi conservarea vieţii în timpul crizelor şi urmărilor lor şi
a dezastrele naturale;
- asigurarea asistenţei şi ajutorului necesare oamenilor afectaţi de
izbucnirea crizelor de durată, în particular, de către ciocnirile armate sau
războaie;
- susţinerea finanţării transportului ajutorului şi efortul asigurării
accesibilităţii celor cărora le este destinat;
- realizarea unor lucrări de reabilitare pe termen scurt şi de
reconstrucţie, în special infrastructura şi livrare de echipament, cu scopul
de a uşura livrarea ajutorului;
- rezolvarea consecinţelor mişcărilor de populaţie (refugiaţi,
strămutaţi şi repatriaţi) cauzate de dezastrele naturale şi cele datorate
factorului uman;
- asigurarea pregătirii pentru riscurile dezastrelor naturale sau
circumstanţelor excepţionale şi folosirea unui sistem potrivit de alertă
timpurie şi intervenţie;
- sprijinirea operaţiilor de protecţie civila, a victimelor luptelor sau
situaţii de urgenţă comparabile, în conformitate cu acordurile internaţionale
în vigoare.

148
 Comunitatea a fost implicată în operaţiunile de ajutor umanitar,
încă de la sfârşitul anilor ’60. Nivelul semnificativ al asistenţei acordate de
la sfârşitul anilor ’80, a devenit un element cheie al politicii internaţionale a
Comunităţii. Uniunea Europeană a devenit cel mai mare furnizor de
asistenţă umanitară, din lume. ECHO (Oficiul European pentru Asistenţă
Umanitară de Urgenţă) a fost instituit în 1992 cu scopul de a coordona
ajutorul umanitar comunitar în scopul organizării sale mai eficiente. A
devenit în ultimii ani, cel mai important donator de ajutor umanitar.

4. Audiovizualul
Politica comună în domeniul audiovizualului are următoarele
obiective:
- constituirea unui spaţiu comun al informaţiei, inclusiv adoptarea
unor standarde comune;
- promovarea programelor televizate cu problematică europeană,
complementare programelor naţionale existente;
- compatibilitatea reglementărilor Statelor Membre în perspectiva
dereglementării (sau reintroducerii reglementării) activităţilor de radio şi
televiziune.

5. Bugetul şi controlul financiar

Obiectivele politicii privind bugetul şi controlul financiar rezultă
din prevederile Tratatului privind Uniunea Europeană159. Comisia are
obligaţia de a executa bugetul conform principiilor de gestiune financiară
sănătoasă. Acest lucru se realizează parţial cu ajutorul mecanismelor de
control financiar intern ale Comisiei şi al auditului efectuat de Curtea
Europeană de Conturi, adesea în colaborare cu organismele naţionale de
control. Etapa finală a controlului o reprezintă procedura de încheiere
bugetară: o dată pe an, la recomandarea Consiliului, Parlamentul trebuie să
aprobe închiderea bugetară pentru Comisie. Comisia este obligată să
respecte observaţiile Parlamentului cu privire la executarea cheltuielilor.
Controlul iniţial, atât al veniturilor cât şi al cheltuielilor, este
exercitat parţial de autorităţile naţionale. Acestea şi-au menţinut drepturile,
în special cele vizând propriile resurse, deoarece dispun de aparatul necesar
pentru colectarea şi controlul acestor sume; 10% din resursele proprii sunt
reţinute de către Statele Membre drept taxă de colectare. Colectarea
fondurilor proprii este, totuşi, o problemă de mare importanţă pentru
instituţiile UE. Acesta a fost motivul pentru care Parlamentul European a
creat un Comitet de Control privind Transferul Fondurilor. Cheltuielile
operaţionale în cadrul FEOGA, Fondul Social şi Fondul Regional sunt de

Tratatul instituind Comunitatea Europeană, Articolul 274 (205).

159

149
asemenea controlate, într-o primă fază, de către autorităţile Statelor
Membre, care, deseori, trebuie să suporte costurile aferente acestor
intervenţii. La nivel comunitar, controlul este exercitat de către directori cu
atribuţii de control şi contabili iar ulterior de către controlorul financiar
intern, în interiorul fiecărei instituţii. Rolul controlului financiar a fost
reevaluat; în cadrul procesului de reformă pe care îl traversează Comisia în
prezent. Este foarte posibil ca Regulamentul Financiar să impună în viitor o
separare a funcţiilor de cenzurat de procesul de aprobare prealabilă a
cheltuielilor.
Controlul extern este efectuat de către Curtea de Conturi, care, în
fiecare an, înaintează autorităţii bugetare rapoarte detaliate. Acestea sunt:
- atestarea corectitudinii contabilităţii, a legalităţii şi corectitudinii
tranzacţiilor (cunoscut sub apelativul DAS);
- raportul anual privind executarea bugetului general, incluzând
bugetele tuturor instituţiilor şi organismelor satelit;
- rapoartele speciale cu privire la probleme specifice. Uneori,
Curtea de Conturi înaintează şi rapoarte privind operaţiunile de
împrumut/credit şi operaţiunile Fondului European de Dezvoltare.
Biroul de Luptă Împotriva Fraudelor (cunoscut sub apelativul
OLAF) este în mod oficial independent de Secretariatul General al
Comisiei Europene. Acesta a fost consolidat la iniţiativa Parlamentului
European şi are un rol important în protejarea intereselor financiare ale
Uniunii, având responsabilitatea de a lupta, în toate instituţiile, împotriva
fraudelor implicând fonduri ale UE şi de a coordona organismele
responsabile în Statele Membre. Problemele de personal i-au redus însă
eficienţă în timpul primului an de funcţionare (1999/2000). Articolul 280
(209 a) din Tratatul Comunităţii Europene (TCE) se referă la fraude şi
interesele financiare ale UE; prevederile sale au fost accentuate prin
Tratatul de la Amsterdam; conform acestui articol, acum se impune o mai
strânsă şi mai constantă cooperare a Statelor Membre cu Comisia precum şi
o cale pentru ca măsurile Consiliului să acorde Statelor Membre protecţie
echivalentă şi eficace în ceea ce priveşte interesele financiare ale UE.
Din nefericire, o convenţie din 1995 laolaltă cu două protocoale
semnate de Statele Membre în scopul aplicării anumitor aspecte ale acestei
cooperări nu au fost însă ratificate de numărul de state prevăzut pentru
intrarea în vigoare.

6. Cercetarea şi tehnologia
Obiective Principalul obiectiv îl constituie dezvoltarea unei politici
comune în domenii importante ale cercetării şi dezvoltării - Research and
Development R&D - (de exemplu: IT, tehnologia telecomunicaţiilor şi

150
biotehnologie). Ar trebui ca politicile naţionale sau activităţile de cercetare
să fie coordonate, respectiv să se desfăşoare, la nivelul Comunităţii, în
scopul:
- eliminării dublării nejustificate a eforturilor în programele
naţionale; aceasta ar implica, în special, o mai bună diseminare a
rezultatelor în rândul întreprinderilor (mai ales în rândul celor mici şi
medii), un raport bun costuri/beneficii şi coordonarea între programele
naţionale (Consiliul European de la Edinburgh, 11 si 12 decembrie 1992);
- îmbunătăţirii eficienţei sau reducerea costurilor proiectelor
naţionale şi comunitare prin împărţirea sarcinilor sau, eventual, utilizarea în
comun a resurselor;
- armonizării treptate a procedurilor de formulare şi implementare a
politicii comunitare privind cercetarea;
- promovării realizării unei pieţe interne comune (de exemplu
formularea unor specificaţii şi standarde comune) şi sprijinirii activităţii
privind depăşirea graniţelor ştiinţifice şi tehnice în Europa;
- promovării proiectelor de cercetare potrivite în ceea ce priveşte
problemele transfrontaliere (privind, de exemplu: protecţia mediului şi
sănătatea publică);
- reducerii diferenţei existente între potenţialul privind cercetarea şi
rezultatele specifice dobândite de ţările Comunităţii şi, mulţumită existenţei
unei strategii comune de cercetare (cu fonduri sporite), menţinerii sau
redobândirii competitivităţii Europei faţă de Statele Unite şi Japonia; drept
rezultat, sprijinirea reducerii şomajului în Comunitate prin inovaţie şi noi
tehnologii.

7. Cetăţenia Uniunii europene

Obiective Inspirată de prevederea stipulată în Tratate privind libera
circulaţie a persoanelor, introducerea cetăţeniei Europene, cu drepturi şi
obligaţii bine definite, a fost luată în discuţie încă din anii '60. În urma
activităţii pregătitoare iniţiate la mijlocul anilor '70, acest proiect a fost
plasat, în 1990, în contextul Uniunii Europene. Ca rezultat al Tratatului
Uniunii Europene, care se referă la noţiunea de „cetăţenie a Uniunii” ca la
un obiectiv de atins, aceasta idee a devenit o nouă parte a Tratatului
Comunităţii Europene. Imitând noţiunea de cetăţenie naţională, cetăţenia
Uniunii descrie relaţia care asociază cetăţeanul cu Uniunea Europeană,
relaţie definită ca reunind drepturile, îndatoririle şi participarea politică a
acestuia. Se urmăreşte aplanarea conflictului rezultat ca urmare a
intensificării impactului acţiunii Comunităţii asupra cetăţenilor ei faţă de
modalitatea aproape exclusiv naţională de garantare a drepturilor şi
datoriilor şi a participării acestora la procesul democratic. Trebuie

151
accentuată identificarea cetăţenilor cu UE şi trebuie urmărită construirea
unei opinii politice europene la nivelul întregii populaţii, a unei conştiinţe
politice europene şi a unei identităţi europene. Mai mult, trebuie asigurate
drepturile şi interesele cetăţenilor Statelor Membre. În plus, cetăţenia
unională poate acţiona şi ca o sursa de legitimitate a UE. Statutul de
Cetăţean al Uniunii înseamnă, pentru orice cetăţean:
- dreptul de liberă circulaţie şi de rezidenţă pe teritoriul Statelor
Membre;
- dreptul de a vota şi de a putea candida pentru Parlamentul
European şi în alegerile municipale ale Statului Membru în care locuieşte,
în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui Stat;
- dreptul de a i se asigura protecţia de către autorităţile diplomatice
sau consulare ale altui Stat Membru atunci când se află pe teritoriul unei
ţări în care ţara sa nu este reprezentată, în aceleaşi condiţii ca şi un cetăţean
al respectivului Stat Membru;
- dreptul de a se adresa cu plângeri Parlamentului European şi
dreptul de a se adresa ombudsman-ului pentru a-i aduce la cunoştinţa
acestuia orice cazuri privind administrarea defectuoasă din partea
instituţiilor şi a organismelor Comunităţii, cu excepţia organismelor
legislative.
- dreptul de adresare către instituţiile europene într-una dintre
limbile oficiale şi de a primi răspuns în acea limbă ;
- dreptul de a avea acces, în anumite condiţii, la documentele
Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei;
Ultimele trei drepturi se aplică şi persoanelor fizice sau juridice cu
reşedinţa sau cu sediul central pe teritoriul unui Stat Membru.

8. Coeziunea economică şi socială

Realizarea coeziunii economice şi sociale în cadrul Uniunii
Europene este o condiţie esenţială a procesului de asociere şi integrare a
statelor în Comunitate. Obiectivele acestei politice rezultă din prevederile
TCE conform căruia: „Comunitatea se va orienta spre reducerea
inegalităţilor dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a
rămânerii în urma a regiunilor celor mai defavorizate”160. Ca mijloace de
atingere a acestui obiectiv sunt menţionate Fondurile Structurale (Fondul
de Dezvoltare Regională Europeană - FDRE; Fondul Social European -
FSE; Secţiunea Orientativa a Fondului European pentru Orientare şi
Garantare in Agricultura - FEOGA) şi Banca Europeană pentru Investiţii
(BEI).

160
Tratatul instituind Comunitatea Europeană, Articolul 158 (130 a).

152
 9. Comerţul
Comunitatea europeană este exclusiv responsabilă pentru politica
comercială comună161. În cadrul acestei politici, a fost instituită o uniune
vamală între statele membre, cu regulamente comune care să guverneze
modificările tarifelor, încheierea acordurilor de comerţ cu statele non-
membre, politica de import şi de export, etc. Deciziile sunt luate de
Consiliu, cu majoritate calificată. Tratatul de la Amsterdam permite
Consiliului, să decidă prin unanimitate lărgirea sferei politicii comune
comerciale la negocieri internaţionale şi acorduri în domeniul serviciilor şi
proprietarii intelectuale. Pentru ca aderarea de noi membri la Uniunea
Europeană să nu blocheze aplicarea acestei prevederi, Comisia a propus la
Conferinţa Interguvernamentală lansată în februarie 2000, ca politica
comercială să cuprindă şi acordurile respective.

10. Concurenţa
Politica concurenţei trebuie să garanteze unitatea pieţei interne şi să
evite monopolizarea pieţei prin împărţirea acesteia de către anumite firme
în urma unor înţelegeri private. Pieţele pot fi monopolizate ca rezultat al
unor înţelegeri cu caracter restrictiv sau al fuziunilor. Prin politica în
domeniul concurenţei se încearcă a se evita ca una sau mai multe firme să-
şi utilizeze în mod impropriu puterea economică în detrimentul firmelor
mai slabe (abuz de poziţie dominantă). De asemenea, trebuie să împiedice
guvernele Statelor Membre să distorsioneze regulile prin acordarea de
discriminări pozitive/subvenţii întreprinderilor de stat sau prin favorizarea
companiilor din sectorul privat.

11. Cultura
Politicele comune în domeniul culturii au ca obiective principale:
- contribuţia la dezvoltarea culturii statelor membre, respectând în
acelaşi timp diversitatea lor naţională şi regională;
- punerea moştenirii culturale a popoarelor şi naţiunilor în centrul
acţiunilor din domeniul cultural.
Acţiunea comunitară s-a concentrat asupra protecţiei moştenirii
culturale care acoperă proiectele pilot de conservare a moştenirii
arhitecturale a Comunităţii. S-au acordat fonduri nerambursabile şi burse
artiştilor, s-a asigurat asistenţă traducerilor literare şi s-a iniţiat finanţarea
evenimentelor culturale. Multe programe cu finanţare comunitară precum
Fondul Social European şi Fondul European de Dezvoltare Regională pot
asigura de asemenea finanţare pentru activităţi şi proiectele culturale în
Uniunea Europeană.

Tratatul de constituire a Comunităţii Europene , Articolul 133.

161

153
 1. Programe culturale
a. Programul Kaleidoscope a fost iniţiat în anul 1996 şi a avut ca
obiectiv încurajarea creaţiei artistice şi promovarea sensibilizării şi
diseminării culturii popoarelor europene, în special în domeniul artelor,
prin schimburi şi cooperare culturală.
b. Programul Ariane a fost adoptat în 1997 pentru o perioada de doi
ani (1997-1998). Programul a avut ca obiectiv creşterea cooperării Statelor
Membre în domeniul cărţilor şi lecturii, şi în promovarea unei cunoaşteri
mai largi a operelor literare şi a istoriei popoarelor europene prin mijloacele
traducerilor şi a îmbunătăţirii performanţelor profesioniştilor din domeniu.
În plus, prin programul Ariane, Uniunea Europeană contribuie la Premiul
Aristerion, un premiu literar european pentru literatură şi traduceri.
c. Programul Raphael a fost adoptat în 1997 pentru perioada 1997-
2000. El avea ca scop încurajarea cooperării Statelor Membre în domeniul
moştenirii culturale cu dimensiune Europeană.
Programul-cadru comunitar Kaleidoscope, Ariane şi Raphael au
marcat primul stadiu în implementarea acţiunii comunitare din domeniul
culturii şi au ajutat la întărirea şi extinderea parteneriatelor transnaţionale,
au îmbunătăţit accesul publicului la cultură şi au promovat activităţile
culturale europene. Obiectivele programului-cadru au fost: promovarea
dialogului şi a cunoaşterii reciproce a culturii europene, promovarea
bunelor practici cu privire la moştenirea culturală Europeană, promovarea
creativităţii şi diseminării transnaţionale a culturii şi mobilitatea artiştilor,
dezvoltarea de noi forme de exprimare culturală, şi adâncirea dialogului
între culturile europene şi ne-europene. Aceste obiective trebuiesc atinse
prin trei tipuri de acţiuni:
- acţiuni inovative şi experimentale;
- acorduri de cooperare culturală;
- evenimente culturale speciale cu dimensiunea europeană şi/sau
internaţională.

2. Alte activităţi
a. „Capitala Europeană a culturii”, „Oraşul european al culturii” a
fost lansat în Atena în 1985 şi a fost un succes real. Menţionăm ca pentru
anul 2007, Sibiul, alături de Luxemburg, a fost nominalizat pentru a fi
„Capitala Europeană a culturii”

b. Bunuri culturale
Având în vedere implicaţiile înlăturării controalelor vamale
determinată de consolidarea pieţii interne, au fost necesare reguli pentru

154
protecţia bunurilor culturale. De aceea Comunitatea a adoptat
Reglementarea Consiliul 3911/92 conform căreia exportul bunurilor
culturale (amendată de Reglementarea 469/96) este permis în baza
prezentării unei licenţe de export, valabilă pe cuprinsul Comunităţii. Scopul
Directivei Consiliului 93/7 din 15 martie 1993 (amendată de Directiva
96/100) este să asigure reîntoarcerea bogăţiilor naţionale de valoare
artistică, istorică şi arheologică, ce au fost îndepărtate ilegal de pe teritoriul
Statelor Membre.

c. Dreptul de autor
Protecţia drepturilor de proprietate intelectuală şi a dreptului de
autor au aspecte economice, sociale şi culturale. Crearea unei pieţe unice
europene şi dezvoltarea rapidă a noilor tehnologii au făcut necesară crearea
de către Comunitate a unei protecţii legale a dreptului de autor.

d. Drepturile conexe ale artiştilor

În anul 1996 Comisia a prezentat o propunere de directivă cu
privire la armonizarea drepturilor de revînzare ale artiştilor în Uniunea
Europeană (COM (96)97), deoarece doar 11 state membre au adoptat
legislaţie cu privire la acest subiect (cu diferenţe, însă) iar patru nu au
legislaţie în domeniu. În 9 aprilie 1997, Parlamentul a susţinut propunerea
cu anumite amendamente. Propunerea modificată a Comisiei a ţinut cont de
modificările cerute, precum: excluderea manuscriselor din categoria
operelor de arta vizate de drepturile conexe, introducerea unei rate minime
(4%) în cazurile în care este prevăzut un prag mai mic decât cel comunitar
(1,000 Euro). Deşi poziţia comună a Consiliului din 19 iunie 2000, preia
multe din amendamentele Comisiei şi ale Parlamentului, Comisia, în
evaluarea sa din 15 septembrie 2000 a poziţiei comune, a declarat ca nu
poate accepta textul, datorită, în special, introducerii unui prag înalt de
aplicare şi a unui plafon, dincolo de care artiştii nu vor mai fi eligibili să-şi
revândă drepturile în corelare cu succesul lor. Parlamentul European, în
octombrie 2000, pregătea a doua lectură a documentului.

12. Dezvoltarea
Politica comunitară va contribui la dezvoltarea şi consolidarea
democraţiei şi statului de drept şi va susţine ţările în curs de dezvoltare. Se
au în vedere următoarele obiective:
- dezvoltarea economică şi socială durabilă;
- integrarea uşoară şi treptată în economia mondială;
- campania împotriva sărăciei”162.

Tratatul de constituire a Comunităţii Europene, Articolul 177.

162

155
 Includerea prevederilor politicii dezvoltării în Tratatul de
constituire a Comunităţii Europene este semnificativ politic, deoarece,
astfel, această politică este ridicată la rangul de politică comunitară. La
obiectivele formulate ale politicii de dezvoltare se adăugă trei obligaţii
impuse Comunităţii şi statelor membre:
- Uniunea Europeană trebuie să ţină cont de obiectivele dezvoltării
în formularea politicilor sale ce pot afecta ţările în curs de dezvoltare.
- se impune Uniunii Europene şi statelor membre, coordonarea
politicilor lor de cooperare în domeniul dezvoltării, precum şi consultarea
reciprocă cu privire la programele de asistenţă.
- Uniunea Europeană şi statele membre, în sfera corespunzătoare
de competenţă, vor coopera cu ţările terţe şi organizaţiile internaţionale
competente.
Implementarea politicii Uniunii Europene de dezvoltare, îmbracă
două forme: prima, acorduri regionale ce creează anumite privilegii
regiunilor cărora li se adresează în funcţie de domeniul vizat şi, a doua,
acţiuni la nivel mondial.

13. Dreptul societăţilor comerciale

Politica Uniunii Europene în domeniul drepturilor societăţilor
comerciale are în vedere următoarele obiective:
- să impună tuturor companiilor aflate sub jurisdicţia statelor
membre respectarea unui set minimal de obiective menite a susţine
instaurarea unui sistem concurenţial nedistorsionat, să acorde persoanelor
aflate în relaţii de afaceri cu companii o anumita protecţie în toate statele
membre şi să sprijine astfel dezvoltarea economică a societarilor.
- să elimine obstacolele legislative care împiedică dezvoltarea
societăţilor comerciale, la scară europeană: piaţa unică implică apariţia
unor companii cu acoperire europeană, care să-şi poată desfăşura
activitatea oriunde în cadrul Comunităţii în condiţii identice celor din
propria ţară; trebuie eliminate obstacolele legislative din cele 25 sisteme
legislative naţionale. Toate acestea oferă speranţa că noţiunea de companie
europeană, adusă în discuţie pentru prima oară acum aproape treizeci de
ani, va deveni în curând o realitate. Progresul decisiv care s-a realizat
constă în aceea că se vorbeşte tot mai mult despre căutarea unei formule
flexibile, capabile a păstra intacte trăsăturile esenţiale ale diferitelor sisteme
naţionale.

14. Drepturile fundamentale

156
 Respectarea drepturilor fundamentale este unul dintre principiile de
baza ale Uniunii Europene şi reprezintă condiţia esenţială pe care se
bazează legitimitatea acesteia. În primul paragraf din Tratatul Uniunii
Europene se menţionează că „Uniunea are la baza principiile libertăţii,
democraţiei, respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
şi statului de drept, principii comune statelor membre”163. Al doilea
paragraf al articolului subliniază că: „Uniunea va respecta drepturile
fundamentale garantate de Convenţia Europeană pentru Protecţia
Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, semnată la Roma pe 4
noiembrie 1950, drepturi stabilite de tradiţiile constituţionale comune
Statelor Membre ca principii generale ale legislaţiei comunitare”164.
Curtea de Justiţie a reafirmat în repetate rânduri aceasta obligaţie a
Uniunii Europene.

14.1 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Carta Drepturilor Fundamentale acoperă drepturile în trei domenii:
- drepturi civile: drepturile omului şi dreptul la justiţie, garantate de
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului adoptată de Consiliul Europei;
- drepturi politice care derivă din cetăţenia europeană stabilită prin
Tratate;
- drepturi economice şi sociale care includ drepturile stabilite de
Carta Comunitară a Drepturilor Sociale ale Muncitorilor, adoptată pe 9
decembrie 1989 la summit-ul de la Strasbourg al şefilor de stat şi guvern
din Statele Membre, sub forma unei Declaraţii. Carta enumera aceste
drepturi în şase capitole: Demnitate, Libertate, Egalitate, Solidaritate,
Cetăţenie şi Justiţie. Capitolul şapte acoperă prevederile generale. Astfel,
Carta consolidează toate drepturile personale într-un singur text,
implementând principiul indivizibilităţii drepturilor fundamentale.
Demnitate - demnitatea umană, dreptul la viaţă, dreptul la
integritatea persoanei, interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate.
Libertate - dreptul la libertate şi siguranţă, respectarea vieţii private
şi de familie, protejarea datelor cu caracter personal, dreptul la căsătorie şi
dreptul de a întemeia o familie, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de
religie, libertatea de exprimare şi informare, libertatea de întrunire paşnică
şi de asociere, libertatea artelor şi ştiinţelor, dreptul la educaţie , libertatea
profesională şi dreptul la muncă, libertatea acţiunilor, dreptul la proprietate,
azil, protecţie în caz de expulzare şi extrădare.

163
Tratatul Uniunii Europene, Articolul 6 (F).
164
Ibidem

157
 Egalitate - egalitate în drepturi, interzicerea discriminării,
diversitate culturală, religioasă şi lingvistică, egalitatea în drepturi între
bărbaţi şi femei, dreptul copilului, dreptul persoanelor în vârstă, integrarea
persoanelor cu handicap.
Solidaritate - dreptul la informarea şi consultare a muncitorilor din
întreprinderi, dreptul la negociere şi acţiune colectivă, dreptul de acces la
serviciile de plasament, dreptul la protecţie în caz de concediere
nejustificată, condiţii de muncă juste şi echitabile, interzicerea muncii
pentru copii, protecţia tinerilor la muncă, viaţă familială şi profesională,
securitate socială şi ajutor social, protecţia sănătăţii, acces la serviciile de
interes economic general, protecţia mediului, protecţia consumatorilor
Cetăţenie - dreptul la vot şi dreptul de candida la alegerile pentru
Parlamentul European, şi alegerile locale, dreptul la o bună administraţie,
dreptul de acces la documente, dreptul la Ombudsman, dreptul de petiţie,
libertatea circulaţiei şi de şedere, protecţie diplomatică şi consulară.
Justiţie - dreptul la un recurs efectiv şi la un tribunal imparţial,
prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, principii ale legalităţii şi ale
proporţionalităţii delictelor şi pedepselor, dreptul de a nu fi judecat de două
ori pentru aceeaşi infracţiune.
Aceasta Cartă stabileşte o distincţie, pe care textele europene şi
internaţionale o evidenţiaseră deja, între drepturile civile şi politice, pe de o
parte şi drepturile economice şi sociale pe de alta parte. În cadrul
principiului universalităţii, majoritatea drepturilor enumerate sunt conferite
tuturor oamenilor, indiferent de naţionalitatea lor sau de locul de rezidenţă.
Cu toate acestea, de drepturile legate direct de cetăţenia Uniunii beneficiază
numai cetăţenii (precum dreptul de a lua parte la alegeri pentru Parlamentul
European sau la alegerile municipale) iar o altă serie de drepturi se referă la
anumite categorii (ca de exemplu drepturile copiilor sau anumite drepturi
sociale ale muncitorilor).
Acest document îşi propune să răspundă la problemele generate de
actualele şi viitoarele evoluţii din domeniul tehnologiei informaţiei sau
ingineriei genetice, stabilind o serie de drepturi precum protecţia datelor
personale sau drepturi legate de biotică. Documentul este, în acelaşi timp,
un răspuns la cererea legitimă de transparenţă şi imparţialitate în
funcţionarea administrativă a Comunităţii, incluzând dreptul de a avea
acces la documentele administrative ale Comunităţii şi dreptul la o bună
administrare, care însumează cazuistica Curţii de Justiţie în domeniu.

15. Educaţia, formarea profesională şi tineretul

Cetăţenii Comunităţii vor deveni mai conştienţi de rolul pe care
învăţământul şi educaţia îl au în viaţa de zi cu zi şi în promovarea

158
înţelegerii între popoare. Învăţământul, pregătirea elevilor şi a profesorilor
vor dobândi o dimensiune europeană, iar Comunitatea va avea posibilitatea
de a se implica activ în toate domeniile cercetării, tehnologiei şi
învăţământului superior.

16. Energia
Politica energetică a UE are la bază obiectivele pe termen lung
definite în 1995 în: „Cartea albă a politicii energetice pentru Uniunea
Europeană”. Conform acestui document - idee accentuată continuu de toţi
factorii de decizie în domeniul politicii energetice la nivelul UE (Comisia,
Parlamentul şi Consiliul), politica energetică trebuie să constituie o parte
integrantă a obiectivelor generale ale politicii economice Comunitare, care
se bazează pe integrarea pieţei, de reglementare, limitare a intervenţiei
publice la ceea ce este strict necesar în scopul apărării interesului public şi
al bunăstării, dezvoltării viabilă, protecţia consumatorului şi coeziunea
economică şi socială.
Cu toate acestea, politica energetică trebuie să urmărească, dincolo
de aceste obiective generale, şi obiective specifice sectorului energetic
privind atât competitivitatea şi siguranţa furnizării cât şi protecţia mediului.
În afara obiectivelor energetice generale, Comunitatea a prevăzut
diverse obiective sectoriale ce au delimitat cadrul politicii energetice a UE:
- menţinerea procentului de combustibil solid (cărbune) în valoarea
totală a consumului energetic, în special prin creşterea competitivităţii
acestui sector.
- creşterea ponderii consumului de gaz natural;
- stabilirea condiţiilor de maximă siguranţă ca o premisă pentru
planificarea, construirea şi utilizarea centralelor electrice nucleare;
- creşterea ponderii surselor reînnoibile de energie.
În timp ce Comunitatea a obţinut succese de necontestat în
realizarea obiectivelor mai sus menţionate, Statele Membre au însă
performante inegale. Toţi factorii politici (Comisia, Parlamentul şi
Consiliul) au fost de acord, în această perioadă, că trebuie făcut un efort, în
ceea ce priveşte obiectivele sectoriale, pentru a creşte ponderea surselor
reînnoibile de energie: obiectivul (minimal) este de a dubla ponderea
acestora în consumul total de energie, astfel încât în 2010 să atingă nivelul
de 15% (principiul substituţiei).

17. Extinderea Uniunii Europene

Extinderea Uniunii Europene nu este un scop în sine, deşi se poate
afirma că, pentru a-şi îndeplini misiunea de a realiza unitatea Europeană, de

159
a menţine pacea pe continent şi de a avea un rol mai activ în lume, scopul
Uniunii este acela de a aduna la un loc toate popoarele Europei.
În vederea extinderii Uniunii Europene se au în vedere mai multe
obiective:
1. Crearea unui cadru juridic aplicabil
a. Proceduri
Statul solicitant adresează solicitarea către Consiliu. După
consultarea Comisiei şi obţinerea aprobării din partea Parlamentului
European, care acţionează printr-o majoritate alcătuită din membrii săi,
Consiliul ia o hotărâre unanimă. Condiţiile de aderare şi adaptarea la
tratatele pe care le implica acest proces sunt menţionate în cadrul unui
acord dintre Uniune şi statul solicitant, acord care trebuie ratificat de către
fiecare stat membru.
b. Condiţii care trebuie îndeplinite
Dintre aceste condiţii putem enumera: situarea geografică a ţărilor
candidate la aderare pe continentul european, respectarea principiile care
stau la baza Uniunii: democraţie, respect pentru drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului, stat de drept etc.
2. Probleme ridicate de viitoarele extinderi
a. Acordul de principiu al UE
UE se declară, în principiu, în favoarea extinderii, care implică în
primul rând ţările Europei Centrale şi de Est. Uniunea consideră că este de
datoria sa să ajute aceste ţări să adere la organismul european, după decenii
de regim totalitar, declin economic şi izolare de familia Europeană.
Aderarea acestora este considerată necesară pentru a întări noile democraţii
şi, în consecinţă, pentru a contribui la menţinerea păcii în Europa.
Extinderea în continuare a Uniunii Europene va avea impact deosebit
asupra uniformităţii din cadrul UE şi asupra modului de funcţionare a
Uniunii.
b. Eforturi aşteptate din partea statelor solicitante
În 1993, la Copenhaga, Consiliul European a stabilit criteriile pe
care trebuie să le îndeplinească candidaţii la aderare (în plus faţă de
condiţiile stabilite în cadrul Tratatului): o economie de piaţa funcţională,
capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi pieţei din cadrul
Uniunii, adoptarea acquis-ului comunitar, care presupune capacitatea de a
efectua modificări substanţiale ale legilor, reglementarilor şi prevederilor
administrative, adoptarea obiectivelor fundamentale ale Uniunii, şi anume
integrarea politică, economică şi monetară.
Diferenţele dintre statele solicitante în ceea ce priveşte îndeplinirea
condiţiilor şi criteriilor constau în faptul ca situaţiile lor sunt diferite, iar
procesul de aderare trebuie să ţină cont de acest lucru.

160
 3. Necesitatea adaptării Uniunii la procesul extinderii
Pentru a se asigura că o extindere de asemenea proporţii nu se
realizează în detrimentul procesului de integrare, Uniunea trebuie mai întâi
să se adapteze. Aceasta semnifică:
- Organizarea instituţională trebuie să fie regândită în condiţiile în
care Uniunea trebuie să continue să funcţioneze eficient cu peste 25 de
membri. Într-un „Protocol privind extinderea Uniunii Europene”, Tratatul
de la Nisa include prevederi instituţionale referitoare la sistemul de votare
în cadrul Consiliului (care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005), la
alocarea locurilor in Parlamentul European începând cu mandatul 2004-
2009 şi la reorganizarea Comisiei, astfel încât să se garanteze includerea a
câte unui membru din fiecare Stat Membru începând cu anul 2005.
- Având în vedere caracteristicile economice ale ţărilor candidate
(stadiul relativ de dezvoltare, importanţa agriculturii, etc.), extinderea va
avea în mod inevitabil consecinţe asupra anumitor politici comune (ex.
politica agricolă, politica regională) şi asupra cheltuielilor comunitare
aferente.
4. Strategia de extindere elaborată de Uniune
Strategia a fost elaborată în mare parte de Consiliul European la
Luxemburg, din 12 şi 13 decembrie 1997.
a. Principii adoptate pentru realizarea acestui proces.
Extinderea este privită ca un proces general, deci trebuie să fie
realizată în cadrul unui proces de negociere unitar. Cu toate acestea,
extinderea este un proces progresiv, având în vedere situaţiile diferite ale
statelor candidate. Cadrul comun trebuie aşadar să permită negocieri
separate pentru fiecare ţară, care să înceapă în fiecare caz la momentul
potrivit, în funcţie de nivelul de pregătire al ţării candidate şi în funcţie de
propriul ritm.
b. Strategia de pre-aderare
Consiliul European a decis să adopte o strategie accelerată de pre-
aderare pentru ţările central şi est-europene. Strategia completează
acordurile europene, care vor continua să constituie baza relaţiilor Uniunii
cu aceste ţări, şi îşi propune să ajute Ţările Central şi est-europene să
realizeze cât mai rapid şi mai curând posibil acquis-ul comunitar,
facilitându-le astfel procesul aderării.
Strategia include două instrumente:
- parteneriate de aderare, care aduc toate formele de asistenţă ale
Uniunii în ţările candidate, în cadrul unei singure structuri, pentru a
implementa programe naţionale menite să pregătească ţările respective
pentru aderare, ceea ce reprezintă un instrument-cheie al acestei strategii.
Programele pentru fiecare ţara acoperă priorităţile pe termen scurt şi mediu

161
care trebuie să fie respectate în adoptarea acquis-ului, mobilizând resursele
financiare disponibile pentru acest scop, în special în cadrul programului
PHARE.
- asistenţa comunitară: Consiliul European de la Berlin din martie
1999 a decis să mărească substanţial ajutorul pentru pre-aderare, să creeze
două instrumente specifice: instrumentul structural de pre-aderare (ISPA) şi
instrumentul de pre-aderare pentru agricultura (SAPARD), să menţină
accentul programului PHARE pe două obiective prioritare: întărirea
sistemului administrativ şi judiciar (reprezentând până la 30% din
finanţare) şi investiţii legate de adoptarea acquis-ului comunitar (până la 70
%), să iniţieze o serie de programe comunitare (în domeniul educaţiei şi al
cercetării) pentru ţările solicitante.
c. Conferinţa Europeană
Consiliul European convoacă Conferinţa Europeană propusă de
Comisie. Conferinţa este un forum multilateral de consultare care reuneşte
Statele Membre şi statele candidate pentru a aborda probleme de interes
comun în domeniile politicii externe şi de securitate, justiţie şi afaceri
interne, cooperare regională şi politica economică.
5. Implementarea strategiei: progresul concret înregistrat de ţările
candidate
- a. La Madrid în decembrie 1995 s-a solicitat Comisiei exprimarea
opiniei în legătura cu o serie de candidaturi, în conformitate cu rezultatele
Conferinţei Interguvernamentale asupra revizuirii tratatelor (care a luat în
final forma Tratatului de la Amsterdam). Comisia şi-a exprimat opinia într-
o informare datată iulie 1997 denumita „Agenda 2000”.
- b. Începerea negocierilor de aderare
Consiliul European de la Madrid a stabilit ca deciziile necesare
începerii negocierilor de aderare să fie luate în maxim şase luni de la
încheierea Conferinţei Interguvernamentale referitoare la revizuirea
tratatelor.
- c. Situaţia Elveţiei
Ca urmare a rezultatelor negative ale referendumului din 1992
referitor la aderarea acestei ţări la Spaţiul Economic European, guvernul
elveţian nu a solicitat aderarea la UE, dar nici nu a respins-o. UE a încheiat
o serie de acorduri sectoriale cu Elveţia la sfârşitul anului 1998. Aceste
acorduri, care includ aspecte privind libera circulaţie a persoanelor şi
transporturile, au intrat în vigoare în anul 2001.

18. Impozitarea
Atât crearea Pieţei Unice cât şi finalizarea Uniunii Monetare şi
Economice au condus, în ultima perioada, la noi iniţiative comunitare în

162
ceea ce priveşte domeniul general al impozitelor şi taxelor. Eliminarea
restricţiilor privind circulaţia capitalului a provocat temeri în sensul că
bazele de impozitare naţionale ar putea fi erodate de competiţia în materie
fiscală, aceasta conducând la o deplasare a sarcinii fiscale de la capital către
forţa de muncă, cu consecinţe nefaste asupra ocupării forţei de munca. Din
aceste motive, Comunitatea urmăreşte o serie de obiective atunci când
construieşte politică generală de impozitare:
- prevenirea distorsionării concurenţei în interiorul Pieţei Unice
prin existenţa diferenţelor dintre cotele impozitelor indirecte şi dintre
sistemele de impozitare propriu-zise. Aceasta a fost motivaţia legislativă
privind TVA şi accizele.
- In domeniul impozitării directe, obiectivul primar al Comunităţii
a fost acela de a „elimina ambiguităţile legislative” care permiteau
evaziunea fiscală; un al doilea obiectiv l-a constituit evitarea dublei
impuneri.
- prevenirea efectelor negative ale concurenţei fiscale, fiind vorba
în special de „migrarea” bazelor de impozitare naţionale pe măsură ce
firmele îţi părăsesc sediile iniţiale din Statele Membre în căutarea celui mai
favorabil regim fiscal în alte ţări comunitare.
- Prevederile Tratatului de la Maastricht cu privire la Uniunea
Monetară şi Economică dau o nouă dimensiune politicii de impozitare
generală prin limitarea strictă a posibilităţii guvernelor de a finanţa
cheltuielile publice prin împrumuturi. Pactul pentru Stabilitate şi
Dezvoltare prevede ca Statele Membre cu deficit bugetar de peste 3% să
constituie depozite nepurtătoare de dobândă care se transformă în amenzi
nerambursabile în cazul în care nu se reuşeşte reducerea deficitului.
Obiectivul general al Pactului este ca bugetele Statelor Membre să se
menţină într-un anumit echilibru de-a lungul ciclului economic. Din cauza
aceasta, Statele Membre vor trebui să finanţeze orice creştere a cheltuielilor
publice prin creşterea impozitelor.

19. Industria
În sens larg, politica industrială constă în:
- măsuri generale pentru dezvoltarea în continuare a pieţei interne
şi pentru consolidarea uniunii economice şi monetare în Europa (în acest
sens, politica industrială face parte din politica economică generală);
- politica comercială externă (politica anti-dumping, acordurile
comerciale bilaterale şi multilaterale cu implicaţii în anumite sectoare
industriale);
- politica socială şi regională (când procesul de reconversie
industrială are consecinţe sociale şi regionale imposibil de acceptat);

163
 - politica concurenţială (instrumente juridice destinate intervenţiei
asupra mecanismelor de piaţa care nu funcţionează corect şi monitorizării
sprijinului acordat de stat);
- politica de cercetare şi dezvoltare;
- consolidarea cooperării între întreprinderile europene.
În sens restrâns, politica industrială a Comunităţii face referinţă la
măsuri specifice pentru anumite sectoare industriale şi la resursele acordate
în acest scop. Comunitatea s-a implicat în anumite sectoare industriale ale
Europei din pricina performantelor lor relativ slabe la nivelul pieţei
mondiale. Dificultăţile cauzate de concurenţa tot mai acerba, atât în
ramurile industriale de înalta tehnologie, cât şi în cele tradiţionale nu mai
pot fi rezolvate de politicile industriale naţionale. Astfel, procesul de
restructurare industriala este strâns legat de fenomenul interdependenţei
economice.

20. Întreprinderile
Criteriile de definire a Întreprinderilor Mici şi Mijlocii (IMM)
diferă considerabil de la un stat membru la altul şi nu exista nici o
înţelegere oficială privind o definiţie comunitară. Uniunea însăşi foloseşte
criteriile operaţionale: în contextul BEI şi al creditelor acordate în baza
„Noului Instrument Comunita”" (NIC), o întreprindere poate fi clasificată
drept IMM dacă are cel mult 500 de angajaţi, mijloace fixe în valoare neta
de mai puţin de 75 mil. EURO, şi nu are mai mult de o treime din capital în
posesia unei firme mai mari. Conform acestei definiţii, mai mult de 99%
din firmele existente în cadrul Uniunii precum şi o mare parte a populaţiei
aflată în câmpul muncii aparţin IMM. Se face distincţia între micro-
întreprinderi (0-10 angajaţi) şi micile întreprinderi (10-50 angajaţi), pe de o
parte, şi întreprinderile de mărime medie (50-250 angajaţi), pe de alta.
Existenţa IMM este necesară pentru funcţionarea armonioasă a
economiei moderne, acestea fiind prezente în toate sectoarele industriei şi
serviciilor, şi adaptându-se mult mai uşor schimbărilor survenite în
condiţiile economice şi sociale. Ele operează în special la nivel naţional,
însă sunt afectate de legislaţia comunitară privind taxele şi impozitele,
concurenţa, legislaţia societăţilor comerciale, politicile sociale şi regionale
şi formalităţile vamale. Ca urmare, politica Comunităţii în acest domeniu
consta în măsuri menite să promoveze interesele IMM şi să elimine
discriminările care le pot bloca accesul pe piaţa. Din 1986, Uniunea are un
Comisar însărcinat cu politica privind IMM.

21. Justiţia şi afacerile interne

1. Prevederile sunt incluse în Tratatului de la Maastricht:

164
 a. Domeniu de aplicare
În cadrul Tratatului de la Maastricht, cooperarea în domeniul
justiţiei şi al afacerilor interne, cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene,
se aplica în noua zone de „interes comun”:
1) Politica de azil;
2) Reguli care guvernează traversarea de către persoane a graniţelor
externe ale statelor membre şi exercitarea controlului la aceste graniţe;
3) Politica de imigrare şi politica referitoare la persoanele
provenind din terţe state:
- condiţii de intrare şi circulaţie pentru persoanele provenind din
terţe state pe teritoriul statelor membre;
- condiţii de rezidenţă pentru persoanele provenind din terţe state
pe teritoriul statelor membre, inclusiv reîntregirea familiei şi accesul la
muncă;
- combaterea imigraţiei ilegale, a rezidenţei ilegale şi a muncii
neautorizate în cazul persoanelor provenind din terţe state pe teritoriul
statelor membre;
4) Combaterea dependenţei de droguri în măsura în care aceasta
problemă nu este prevăzută de (7) până la (9);
5) Combaterea fraudei la scara internaţională în măsura în care
această problemă nu este prevăzută de (7) până la (9);
6) Cooperare judiciară în probleme civile;
7) Cooperare judiciară în probleme legate de infracţionalitate;
8) Cooperare vamală;
9) Cooperare la nivelul poliţiei pentru a preveni şi combate traficul
de droguri şi alte forme grave de infracţionalitate la nivel internaţional,
inclusiv, acolo unde este necesar, anumite aspecte ale cooperării vamale, în
legătură cu organizarea unui sistem de schimb de informaţii la nivelul
Uniunii, în cadrul unui birou european de poliţie (Europo).
b. Sistem de luare a deciziilor
Organismul însărcinat cu luarea deciziilor era Consiliul, alcătuit din
miniştrii afacerilor interne şi ai justiţiei. Consiliul acţiona în unanimitate.
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi şi un Comitet de Coordonare al
înalţilor funcţionari publici, „Comitetul K 4”, pregătea deciziile acestuia.
Dreptul la iniţiativă aparţinea, în funcţie de sector, fie statelor membre, fie
Comisiei, care trebuiau să se implice total în asemenea acţiuni. Aceştia
informau şi consultau Parlamentul în anumite domenii.
2. Schimbări produse prin Tratatul de la Amsterdam.
Pentru a crea o nouă „zonă de libertate, securitate şi justiţie”,
Tratatul de la Amsterdam a transferat o mare parte a celui de-al treilea
pilon din Tratatul de la Maastricht în sfera comunitară, deşi procedurile de

165
luare a deciziilor şi prerogativele Curţii de Justiţie nu sunt neapărat în acord
cu regulile comunitare. Acea parte a celui de-al treilea pilon rămasă în sfera
interguvernamentală, limitată acum la cooperare judiciară şi la nivel de
poliţie în legătură cu probleme legate de infracţionalitate, încorporează
câteva aspecte comunitare.
În final, subiectul include trei tipuri de clauze de flexibilitate, şapte
protocoale suplimentare, 17 declaraţii semnate de către statele membre,
câteva calendare de implementare şi opţiunea de a dezvolta în continuare
procesul de cooperare. Planul adoptat în decembrie 1998 stabileşte un
calendar de prioritatea pentru perioade de doi şi cinci ani şi subliniază
necesitatea de a încorpora sistemul Schengen în cadrul juridic al Uniunii,
libertatea de mişcare a persoanelor, combaterea traficului de persoane,
dezvoltarea Europo şi cooperarea mai strânsă în domeniul judiciar. Acest
plan acordă prioritate maxima luptei împotriva crimei organizate.

22. Libera circulaţie a bunurilor

Libera circulaţie se aplică produselor provenind din statele membre
şi produselor provenind din terţe ţări, care se află în circulaţie pe teritoriul
statelor membre. La început, libera circulaţie a bunurilor era considerată a
face parte dintr-o uniune vamală a statelor membre, constând în eliminarea
taxelor vamale, a restricţiilor cantitative asupra schimburilor comerciale şi
a măsurilor cu caracter echivalent, precum şi stabilirea unui tarif vamal
extern unic pentru întreaga Comunitate. Mai târziu, accentul a fost pus pe
eliminarea tuturor obstacolelor privind libera circulaţie, în scopul realizării
pieţei interne - un teritoriu fără frontiere interne, unde bunurile (printre
altele) să poată circula la fel de liber ca şi în interiorul unei pieţe naţionale.

23. Libera circulaţie a capitalului

- eliminarea tuturor restricţiilor asupra circulaţiei capitalului între
statele membre şi apoi a restricţiilor asupra circulaţiei capitalului între
statele membre şi ţările terţe (în ultimul caz, cu luarea în considerare a
măsurilor de protecţie în situaţii excepţionale) ;
- liberalizarea trebuie să ducă la crearea pieţei unice prin
încurajarea celorlalte libertăţi: (de circulaţie a persoanelor, a bunurilor şi a
serviciilor) ;
- de asemenea, trebuie să încurajeze progresul economic prin
facilitarea investiţiilor eficiente de capital.

24. Libera circulaţie a persoanelor

Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la
frontierele interne fac parte dintr-un concept mai larg, acela al pieţei interne

166
în care nu este posibilă existenţa frontierelor interne sau restrângerea
libertăţii de circulaţie a persoanelor. De la apariţia sa, conceptul de liberă
circulaţie a persoanelor şi-a schimbat sensul. Primele prevederi referitoare
la acest subiect se refereau numai la libera circulaţie a persoanelor asimilate
agenţilor economici, fie angajatori, fie prestatori de servicii. Conceptul
economic originar a câştigat treptat un interes mai general, acoperind şi
noţiunea de cetăţean al Uniunii, independent de orice activitate economică
sau distincţii privind naţionalitatea. Aceasta se aplică şi cetăţenilor unor
terţe ţări, căci odată cu eliminarea controalelor la frontierele interne nici o
persoană nu mai putea fi supusă controlului privind naţionalitatea. Trebuie
remarcat ca Regatul Unit şi Republica Irlandei au optat pentru neaplicarea
noilor măsuri privind libera circulaţie a persoanelor, prevăzute prin Tratatul
de la Amsterdam. Danemarca, deşi semnatară a Acordurilor Schengen, are
reţineri în ceea ce priveşte aplicarea Metodei Comunitare în domeniul
liberei circulaţii a persoanelor şi nu va aplica toate deciziile adoptate în
acest domeniu.

25. Libera circulaţie a serviciilor

Se urmăreşte ca persoanele care prestează activităţi independente
(în domeniul comercial, industrie, activităţi meşteşugăreşti sau profesii
liberale) să fie libere să-şi exercite profesia în cadrul Comunităţii, cu luarea
în considerare atât a libertăţii de stabilire a reşedinţei cât şi a libertăţii de a
presta servicii, în special în ceea ce priveşte cea mai bună localizare din
punct de vedere economic. Aceasta implică eliminarea discriminării pe
baza naţionalităţii şi, atunci când aceste libertăţi urmează sa fie puse efectiv
în practică, aplicarea de măsuri pentru a facilita exercitarea lor, mai ales
prin armonizarea regulilor naţionale privind accesul sau recunoaşterea lor
reciproca.

26. Mediul înconjurător

Modificarea Tratatului Uniunii Europene subliniază principiul
dezvoltării durabile, ce constituie în prezent unul din obiectivele principale
ale UE. În Tratat se menţionează explicit necesitatea ca problematica
protecţiei mediului să fie integrată în toate politicile sectoriale ale
Comunităţii. Aceasta nouă clauză are aplicabilitate extinsă, liderii UE şi-au
subliniat angajamentul faţă de obiectivul dezvoltării durabile. Comisia se
angajează să realizeze studii de evaluare a impactului, în cazul propunerilor
ce pot avea grave repercusiuni asupra mediului. Politica de mediu a
Comunităţii se bazează pe următoarele principii: precauţie, prevenire,
îndepărtarea sursei de poluare şi „cel care poluează, plăteşte”. Tratatul CE
prevede, în mod expres, că „sănătatea, siguranţa, protecţia mediului"

167
trebuie să se bazeze pe „un grad ridicat de protecţie, având în vedere, în
special, ultimele evoluţii susţinute de descoperiri ştiinţifice. Parlamentul
European şi Consiliul vor urmări atingerea acestui obiectiv, în limitele
puterilor cu care sunt investite”165. Uniunea este astfel angrenată în
implementarea unei politici active privind protecţia solului, a apei, climei,
aerului, a florei şi faunei. În conformitate însă cu principiul subsidiarităţii,
Uniunea se va ocupa de probleme de mediu doar atunci când ar putea
acţiona mai eficient decât o pot face autorităţile naţionale sau regionale.

27. Noile tehnologii industriale

Termenul „tehnologii noi” desemnează întreg domeniul
tehnologiilor moderne, de înaltă tehnicitate, care acoperă, între altele,
Telecomunicaţiile şi Tehnologia Informaţiei (TTI). TTI include toate
tehnologiile folosite pentru colectarea, stocarea, procesarea şi transmisia
informaţiilor - sunet, date şi imagini. Exista numai câteva sectoare în care
UE deţine o puternică specializare a cercetării şi un clar avantaj tehnologic.
Domeniile în care deţinea, în mod tradiţional, o poziţie puternică sunt din
ce în ce mai mult ameninţate; poziţia UE apare a fi din ce în ce mai slabă în
domenii cum sunt IT (Information Tehnology - Tehnologie Informatică) şi
electronică. Sectoarele în care se regăseşte concentrată cercetarea sunt
deseori cele ce implică tehnologiile de nivel mediu. Priorităţile de acţiune
sunt: dezvoltarea pieţei interne; evaluarea mai bună a necesitaţilor
industriei în ceea ce priveşte politica de cercetare ştiinţifică; realizarea
Societăţii Informaţionale şi promovarea cooperării industriale.

28. Ocuparea forţei de muncă şi politica socială

Promovarea ocupării forţei de munca, un nivel mai ridicat de viaţă
şi condiţii de muncă mai bune, protecţie socială adecvată, asigurarea unui
dialog între conducerea întreprinderii şi sindicat, dezvoltarea resurselor
umane pentru obţinerea unei rate înalte de ocupare şi păstrare a forţei de
muncă şi combaterea situaţiilor de excludere, constituie obiective clare ale
politicii Uniunii Europene în domeniul ocupării forţei de muncă şi a
politicilor sociale. Printre principiile, obiectivele şi activităţile importante
menţionate în Tratat se numără: promovarea în interiorul Comunităţii a
unui înalt nivel de ocupare a forţei de muncă prin elaborarea unei strategii
concertate în acest sens şi, în special, menită a promova forţa de muncă
bine pregătită, calificată şi adaptabilă şi pieţele de munca receptive la
schimbările economice. Deşi Tratatul de la Amsterdam a introdus acţiuni
coordonate în acest sens, trebuie subliniat ca responsabilitatea combaterii
şomajului revine Statelor Membre.
165
Tratatul de constituire a Comunităţii Europene Art. 174 (130 r), Art. 95 [100 a] (3)

168
 29. Pescuitul
Politicile economice în ceea ce priveşte pescuitul au în vedere
următoarele direcţii:
- creşterea productivităţii în activităţile legate de industria
pescuitului;
- stabilizarea pieţelor;
- asigurarea livrării de produse la preţuri rezonabile pentru
consumator.
Tratatul de la Roma include prevederi referitoare la politica în
domeniul pescuitului: se precizează obiectivele Politicii Agricole
Comunitare (PAC), care sunt şi obiective ale Politicii Comunitare în
domeniul Pescuitului (PCP), întrucât aceasta defineşte produsele agricole
ca fiind „produse ale solului, ale fermelor zootehnice şi ale activităţii de
pescuit, sau produse ale prelucrării primare care au o legătură directă cu
aceste produse166”.

30. Piaţa internă

Funcţionarea eficientă şi deplină a pieţei unice prin indicarea
detaliată a măsurilor care trebuie luate în vederea îmbunătăţirii funcţionarii
pieţei unice a constituit, încă de la începuturi, una din preocupările
fundamentale ale Uniunii Europene. Planul de acţiune indica patru
obiective strategice de egală importanţă şi care trebuie urmate în paralel:
- eficientizarea reglementarilor pieţei unice (asigurarea respectării
acestora şi simplificarea lor la nivel Comunitar şi naţional);
- rezolvarea celor mai importante distorsiuni ale pieţei (barierele
vamale şi atitudinea anti-concurenta/protecţionistă);
- eliminarea obstacolelor sectoriale din calea integrării pieţei (noi
măsuri legislative şi modificarea atitudinii administraţiilor locale);
- realizarea unei pieţe unice, în beneficiul tuturor cetăţenilor.

31. Politica externa şi de securitate comună

Cele cinci obiective specifice ale PESC167, aşa cum sunt definite în
Tratatul CE sunt următoarele:
- salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a
independenţei Uniunii.
- consolidarea securităţii Uniunii şi a Statelor Membre, sub toate
formele;
- menţinerea păcii şi consolidarea securităţii internaţionale, în
conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite, precum şi cu principiile
166
Tratatului de constituire a Uniunii Europene Articolele 32-37 (38-43)
167
Tratatului privind Uniunea Europeană, Art. 11(1) (J. 1 (2).

169
Actului final de la Helsinki şi obiectivele Cartei de la Paris. În Tratatul de
la Amsterdam se precizează ca acest obiectiv se referă şi la graniţele
externe;
- promovarea cooperării internaţionale;
- dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept,
precum şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

32. Politica regională

Între regiunile Uniunii Europene precum şi între oamenii care
trăiesc acolo există inegalitatea din punct de vedere economic şi social.
Diferenţele dintre regiuni în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare şi nivelul
de trai au fost mult timp un fapt obişnuit în fiecare dintre statele membre.
Privite la nivelul Uniunii, ca întreg, dezechilibrele sunt şi mai evidente.
În vederea stimulării activităţii economice în regiunile mai puţin
favorizate, investiţiile sectorului privat trebuie suplimentate de sprijinul
public. O mare parte a acestui sprijin este asigurată de statele membre, în
baza schemelor naţionale de asistenţă regională. În acelaşi timp, problemele
sunt destul de mari pentru a fi necesară alocarea unui sprijin comunitar,
într-un efort combinat de solidaritate care va face ca toate regiunile şi
locuitorii lor să beneficieze integral de avantajele Pieţii unice şi de Uniunea
economică şi monetară.

33. Proprietatea intelectuală

Fiind drepturi exclusive, drepturile de proprietate intelectuală,
industrială şi comercială depind însă de legislaţiile naţionale. Perspectiva
unei unificări totale şi absolute a acestor legislaţii nu a fost niciodată
preconizată în mod serios de către statele membre. Compromisul obţinut
consta în instituirea, la nivel Comunitar, a unor drepturi de care societăţile
comerciale pot uza în completarea sau ca o alternativa la drepturile
acordate de legislaţiile naţionale.

34. Protecţia consumatorului

Uniunea Europeană recunoaşte un număr de cinci drepturi de baza
ale consumatorului, acceptate la nivel internaţional:
- dreptul la protecţia sănătăţii şi securităţii;
- dreptul la protejarea intereselor financiare;
- dreptul la protejarea intereselor legale;
- dreptul la reprezentare şi participare;
- dreptul la informaţie şi educaţie.
Aplicarea în practica a acestor drepturi teoretice are în vedere, în
principal, doua domenii:

170
 1. Informarea - Capacitatea consumatorului de a se autoproteja
depinde direct de nivelul de cunoştinţe. De aceea este imperativă
îmbunătăţirea standardelor de informare în legătura cu produsele de larg
consum Printre liniile generale ale acestei politici se numără: transparenţa
informaţiei privind produsul, dezvoltarea serviciilor de informare a
consumatorului precum şi extinderea testării comparative a produselor.
2. Achiziţionarea - Pentru elaborarea acestei politici s-a pornit de la
ideea conform căreia cumpărătorul ar trebui să fie capabil:
- să evalueze caracteristicile de bază (felul, calitatea, cantitatea,
preţul) bunurilor şi serviciilor ce i se oferă, pentru a putea face o alegere
avizată dintre produsele şi serviciile aflate în competiţie;
- să folosească bunurile şi serviciile în siguranţă şi în mod
satisfăcător;
- să solicite reparaţii pentru orice vătămare fizică sau pagubă
cauzată de produsul sau serviciile achiziţionate.

35. Relaţii externe

Extinderea Uniunii Europene nu este un obiectiv în sine, chiar dacă
se poate susţine că, în scopul de a construi Europa unită, de a păstra pacea
pe continent şi de a-şi spori importanţa la nivel mondial, Uniunea are
sarcina de a reuni sub aceeaşi umbrela toate popoarele Europei. Extinderea
reprezintă una dintre cele mai mari deschideri ale Uniunii Europene acum,
la începutul secolului al XXI-lea. Sarcina asumată, de a continua integrarea
continentului prin mijloace paşnice, de a extinde zona de stabilitate şi
prosperitate pentru a include noi membri, este unica şi are o importanta
istorica.

36. Relaţii transeuropene

1. Obiective: Tratatul de la Maastricht a trasat Comunităţii sarcina
de a sprijini formarea şi dezvoltarea infrastructurilor destinate unor reţele
trans-europene de transporturi, telecomunicaţii şi distribuţie a energiei.
Scopul acestor reţele se regăseşte în obiectivul general privind coeziunea
economică şi socială. Una dintre orientările principale în acest sens o
reprezintă legarea insulelor, a zonelor izolate şi a regiunilor periferice cu
regiunile centrale ale Comunităţii, dat fiind că ele depind în primul rând de
interconectarea şi interoperabilitatea reţelelor naţionale.
2. Instrumente: Utilizând procedura de codecizie, Comunitatea
adoptă orientări care
- identifica proiecte de interes comun;
- se refera la obiectivele, priorităţile şi liniile generale ale măsurilor
preconizate.

171
 37. Sănătate publică
Tratatul de la Maastricht (TUE) a promovat, pentru prima dată,
sănătatea publică la rangul de competenţă oficială a UE, chiar dacă
subordonată principiului subsidiarităţii. Tratatul preciză că „... UE va
contribui la asigurarea unui nivel ridicat de ocrotire a sănătăţii prin
încurajarea cooperării între Statele Membre iar dacă este necesar le va oferi
sprijin în acţiunile lor. Se vor lua măsuri pentru prevenirea bolilor, în
special a celor extrem de grave, inclusiv dependenţa de droguri, prin
promovarea cercetării cauzelor şi a modului de transmitere a acestora,
precum şi prin intermediul educaţiei şi al transmiterii de informaţii
medicale. Cerinţele de ocrotire a sănătăţii vor face parte din ... alte
politici”.Tratatul de la Amsterdam, deşi nu prevede o politică specifică la
nivelul UE, face totuşi unii paşi în aceasta direcţie. În el se stipulează că,
prin definirea şi implementarea tuturor politicilor şi activităţilor
Comunităţii se va asigura un înalt nivel de ocrotire a sănătăţii populaţiei,
precum şi faptul că, prin prevederile PAC se vor include şi măsuri luate în
domeniile veterinar şi fitosanitar, al căror obiectiv direct îl constituie
ocrotirea sănătăţii populaţiei. Aceste măsuri, împreună cu cele privind
calitatea sângelui uman şi a organelor destinate transplantului, precum şi
măsurile cu caracter stimulativ menite a proteja şi îmbunătăţi starea de
sănătate a populaţiei vor fi supuse aprobării de către Consiliu cu majoritate
calificată, conform Tratatului de la Amsterdam.

38. Şanse egale

Asigurarea unor şanselor egale şi a unui tratamentului egal pentru
bărbaţi si femei constituie, de asemenea, unul dintre obiectivele
fundamentale ale politicilor Uniunii Europene. În acest domeniu se au în
vedere următoarele direcţii de acţiune: .
1. Directivele referitoare la egalitate din Tratatul de la Roma
include principii potrivit cărora bărbaţii şi femeile ar trebui retribuiţi în
mod egal pentru acelaşi volum de muncă depus. statele membre nu au
primit cu entuziasm ideea implementării acestei prevederi, dar, pe parcursul
timpului au fost adoptate o serie de documente care, o dată prevăzute în
tratatele oficiale capătă un caracter de obligativitate.
Aceste prevederi se referă la:
- principiului retribuirii egale a bărbaţilor si femeilor,
- tratamentul egal pentru bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul
la locurile de muncă, pregătirea şi promovarea profesională şi condiţii egale
de muncă,
- implementarea progresivă a principiului tratamentului egal pentru
bărbaţi şi femei în probleme de securitate socială,

172
 - principiul tratamentului egal pentru bărbaţi şi femei în cadrul
schemelor ocupaţionale de securitate socială,
- principiului tratamentului egal între bărbaţi şi femei angajaţi în
activităţi legate de agricultură, care lucrează pe cont propriu, precum şi
pentru protecţia femeilor liber profesioniste pe durata sarcinii şi
maternităţii,
- introducerea de măsuri menite să îmbunătăţească siguranţa şi
protecţia sănătăţii la locul de muncă a femeilor însărcinate, care au născut
de curând sau care alăptează,
- Acord cadru referitor la concediul de maternitate/paternitate
încheiat de UNICE (Uniunea Industriilor din Comunitatea Europeană),
CEEP (Centrul European pentru Întreprinderile Publice) şi ETUC
(Confederaţia Europeană a Sindicatelor).
- Dovezi credibile în cazuri de discriminare sexuală.

39. Servicii financiare

Elaborarea unei strategii pentru îmbunătăţirea funcţionării pieţei
unice în ceea ce priveşte serviciile financiare, pe baza aplicării eficiente a
legislaţiei existente şi a modificării sau completării legislaţiei acolo unde
este ineficientă sau incompletă reprezintă fundamentul pentru o politică
financiară eficientă. .
Adoptarea monedei unice stimulează modernizarea pe scara largă a
pieţelor financiare în cadrul UE. Din punctul de vedere al cererii, emitenţii
de titluri ar trebui să se bucure de accesul facil şi în termeni competitivi la
pieţe de capital, în special prin:
- Adoptarea unor reguli noi, mai flexibile, cu privire la prospectele
de emisiune (în special pentru cele care trebuie publicate, când ofertele
publice sunt realizate prin intermediul hârtiilor de valoare);
- Acţiuni eficiente pentru a sprijini demararea activităţii
companiilor necotate a căror activitate se desfăşoară în domenii inovative;
- Armonizarea, într-o oarecare măsură, a cadrului reglementarilor
privind conducerea corporaţiilor (printre propunerile de armonizare
necesare, prioritar în cadrul planului de acţiune pentru o piaţă unică este
statutul companiei europene).

40. Societatea informaţională

Unul dintre obiectivele UE este garantarea faptului că firmele,
guvernele şi cetăţenii continuă să joace un rol de frunte în economia
globală, bazată pe cunoaştere şi informaţie. Aceasta se poate realiza prin:
- stimularea cercetării în domeniul dezvoltării şi aplicării de noi
tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiei;

173
 - crearea şi menţinerea unui cadru de reglementari şi standarde
generatoare de concurenţă;
- stimularea dezvoltării de aplicaţii şi conţinut în paralel cu
sprijinirea iniţiativelor care încurajează şi permit participarea benefică a
tuturor cetăţenilor Europei la societatea informaţională.
Internetul este principalul promotor al societăţii informaţionale. De
aceea, Comisia a schiţat o strategie cuprinzând trei mari obiective, menită
să încurajeze şi să mărească gradul de utilizare a Internetului:
- conectarea on-line a tuturor cetăţenilor, şcolilor, firmelor şi
administraţiilor prin creşterea vitezei, ieftinirea accesului şi sporirea
securităţii accesului la Internet;
- crearea unei Europe digitale educaţionale şi antreprenoriale prin
intermediul Internetului;
- construirea unei societatea informaţionale care să includă toate
categoriile sociale.
O alta parte importantă a strategiei privind Societatea
Informaţională este încurajarea dezvoltării de noi tehnologii şi aplicaţii care
vin în sprijinul cetăţenilor, stimulează munca şi comerţul în context
electronic, măresc gradul de utilizare a conţinutului şi instrumentelor
multimedia şi asigura crearea tehnologiilor şi a infrastructurilor esenţiale.
Implementarea se realizează printr-o iniţiativa majoră de finanţare care
reuneşte UE, firmele cu activitate în diverse domenii ale tehnologiei şi
instituţiile academice într-o serie de programe de Cercetare si Dezvoltare
Tehnologica (CDT) în efortul de a promova dezvoltarea tehnologică.

41. Spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei

Statele membre UE şi-au lărgit cooperarea la diverse niveluri în
domeniul justiţiei şi a afacerilor interne: bilateral, regional (în cadrul
Consiliului Europei, de exemplu) şi global (mulţumită Interpol-ului şi
Naţiunilor Unite). Cooperarea în interiorul Uniunii Europene constituie o
realizare mai recentă. Deşi Tratatul din 1957 instituind Comunitatea
Europeana (Tratatul CE) include printre obiectivele sale libera circulaţie a
persoanelor pe teritoriul Comunităţii, el nu reglementează problemele
privind trecerea frontierelor, imigraţia sau politica de vize. Libera circulaţie
era considerată din punct de vedere strict economic şi privea doar forţa de
muncă. Începând din anii '70, dorinţa de extindere a acestei libertăţi asupra
tuturor persoanelor şi importanţa crescândă a anumitor probleme, cum ar fi
crima organizată trans-frontalieră, traficul de droguri, imigraţia ilegală şi
terorismul, au încurajat statele membre ale Uniunii Europene să intensifice
cooperarea ad-hoc în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

174
 42. Transporturile
1. Politica de transporturi trebuie să îndeplinească în primul rând
obiectivele prevăzute de tratat şi care se referă, în linii mari, la completarea
pieţei interne.
2. Realizarea unui sistem „viabil prin flexibilitate”. Aceasta
înseamnă organizarea transporturilor astfel încât să se optimizeze
consumurile de energie, condiţiile şi timpii de transport, ceea ce implică, în
schimb, asumarea costurilor infrastructurii la nivel comunitar. Se va ajunge
astfel la următoarele rezultate: se va elimina distorsionarea concurenţei
dintre diferitele tipuri de transport, distorsionare provocată de transferarea
costurilor în mod greşit către transportatori; transporturi combinate;
interoperabilitate.
Transporturile reprezintă una din cheile succesului pentru Piaţa
Unică deoarece contribuie la concretizarea a două din obiectivele
fundamentale ale acesteia: libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie
a bunurilor. Ele constituie un sector important al activităţii, reprezentând
aproximativ 7% din PNB şi care, atât în amonte cât şi în aval, este strâns
legat de alte politici fundamentale, cum ar fi cea economică, energetică, a
mediului, socială şi regională.
Crearea Pieţei Interne a serviciilor de transport s-a bazat pe măsuri
de liberalizare şi de armonizare:
- Politica Comună a Transporturilor a eliminat progresiv din fiecare
tip de transport (politica modală) obstacolele artificiale ridicate între Statele
Membre, eliminând distorsiunile tehnice, fiscale şi sociale ale liberei
concurente şi permiţând operatorilor comunitari să furnizeze, fără
discriminare, servicii într-un alt stat membru decât cel în care îşi au sediul;
- în cadrul liberalizării pieţei comunitare, Politica Comună a
Transporturilor a garantat condiţii de funcţionare armonioase, definind
regulile care trebuiesc respectate de către transportatorii comunitari în ceea
ce priveşte aptitudinile profesionale, securitatea, dispoziţiile sociale şi
obligaţiile ce revin serviciului public. Eficacitatea sistemului comunitar
astfel creat nu va deveni evidentă decât treptat. Domeniile care prezintă
probleme însă de la început pot fi identificate, ca şi cele care progresează
într-un mod armonios. Dar, este clar că întocmirea unor reguli trebuie să
meargă în paralel cu implementarea lor efectivă de către autorităţile
chemate să exercite un nivel satisfăcător de control.

43. Turism
Importanţa economică a turismului a determinat instituţiile
europene să se concentreze asupra acestui sector în ciuda absenţei unei
baze legale. Deţinând 53% din piaţă, Uniunea este cea mai mare regiune

175
turistică din lume. Aceasta industrie reprezintă 5,5% din PIB-ul Uniunii şi
oferă 6% din totalul locurilor de muncă.
Pentru ca acest domeniu să poată fi exploatat la adevărata sa
valoare, în cadrul politicilor economice ale Uniunii s-au stabilit o serie de
măsuri menite a stimula activităţile turistice atât în ceea ce pricesc agenţii
economici promotori ai turismului cât şi vizând siguranţa turiştilor.
1. Măsuri generale
Prima rezoluţie a Consiliului în legătură cu acest subiect, datând
din 10 aprilie 1984, a recunoscut importanţa turismului pentru integrarea
Europeană şi a invitat Comisia să facă propuneri. O Decizie ulterioară din
22 decembrie 1986 a stabilit un comitet de consiliere pe probleme de
turism şi a cerut statelor membre să ia legătura cu acesta. În acelaşi an a
fost instituită o linie de buget pentru finanţarea contribuţiei comunitare
menită să sprijine eforturile statelor membre de promovare pe pieţele din
afara CE.
2. Măsuri speciale
a. Pentru turişti: includ măsuri care facilitează traversarea
frontierelor şi protejarea sănătăţii, siguranţei şi a intereselor directe ale
turiştilor.
b. Pentru afaceri şi profesionişti: includ măsuri referitoare la
accesul pe piaţa, concurentă şi afaceri de mici proporţii. Aceste măsuri au
acordat o atenţie speciala profesiei de ghid turistic, care este supusă unor
reguli stricte în ţările mediteraneene ale Comunităţii şi mai puţin stricte în
alte state membre. Dezbaterile au stabilit principiul ca ghizii turistici să-şi
poată desfăşura activităţile în alte state decât ţara de origine atunci când
însoţesc un grup în străinătate, cu condiţia ca ei să nu opereze în locuri
unde este necesară prezenta unui ghid specializat, cum ar fi muzeele, situri
de interes istoric sau arhitectural deosebit, etc.
c. Pentru ţări şi regiuni: - Având în vedere contribuţia turismului la
dezvoltarea regională, acest domeniu a beneficiat de sprijin prin Fondurile
Structurale, în special ERDF si EAGGF - Secţiunea ghidare.
- O atenţie deosebita a fost acordată creării unui sistem statistic
comunitar în acest sector.
- Comunitatea a mai iniţiat acţiuni menite se dezvolte industria
turismului, în special după declararea anului 1990 ca an european al
turismului. Primul plan de acţiune a avut drept scop stimularea calităţii şi
competitivităţii turismului european, pentru a genera creştere economică si
locuri de munca.
d. Campania împotriva turismului sexual în care erau implicaţi
copii a constituit subiectul unui comunicat al Comisiei din 1996, referitor la
comportamentul turiştilor în ţările aflate în curs de dezvoltare.

176
 44. Uniunea economică şi monetară
Succesul Pieţei Comune se bazează pe convergenţa politicilor
monetare ale statelor membre, iar o Piaţa Internă în deplinul interes al
cuvântului include uniunea monetară. Integrarea monetară este un factor al
coeziunii economice şi al solidarităţii dintre statele membre; pentru o
Europa unită, aceasta este un atu în relaţiile cu restul lumii.
1. Obiectivele majore ale uniunii monetare sunt:
- finalizarea construcţiei pieţei unice prin eliminarea sentimentului
de nesiguranţă şi a costurilor inerente operaţiunilor de schimb valutar, dar
şi a costurilor protecţiei împotriva riscurilor fluctuaţiilor valutare, precum
şi prin asigurarea comparabilităţii totale a costurilor şi a preţurilor în cadrul
Uniunii. Prin facilitarea derulării afacerilor şi venind în sprijinul cetăţeni-
lor, aceasta trebuia să stimuleze comerţul intra-comunitar;
- creşterea activităţii economice, din aceleaşi motive;
- consolidarea stabilităţii monetare a Europei şi sporirea puterii sale
financiare prin:
a) eliminarea, prin definiţie, a oricărei posibilitatea de speculaţie
implicând monedele comunitare,
b) asigurarea, prin dimensiunea economică şi financiară a uniunii
monetare astfel formate, a unei anumite invulnerabilităţi a noii monede la
speculaţiile de pe plan internaţional,
c) crearea posibilităţii pentru moneda euro de a deveni o moneda
principala de rezervă şi o monedă de plata.

45. Uniunea Vamală

Definiţia şi instrumentele politicii vamale
Politica vamală este unul dintre fundamentele Uniunii şi este
esenţială pentru existenţa pieţei unice, care nu poate funcţiona corect fără
reguli comune aplicate uniform la toate graniţele externe ale Comunităţii.
Acest set de reguli formează politica vamală şi reprezintă motivul pentru
care cele 25 de autorităţi vamale ale statelor membre lucrează ca o singura
entitate.
Instrumentele politicii vamale
Dacă principiul liberei circulaţii a bunurilor este faţa interioară a
uniunii vamale, sistemul taxelor vamale comune (TVC) constituie aspectul
sau exterior, întrucât face posibilă aplicarea uniformă a taxelor vamale
asupra produselor importate din ţări terţe, indiferent de statul membru de
destinaţie. La început, TVC a reprezentat media aritmetică a tarifelor
vamale aplicate în 1957 de către statele membre. Consiliul a adoptat cu
majoritate calificată o propunere a Comisiei, introducând o serie de
amendamente, atât în mod autonom cât şi în cadrul negocierilor tarifare (de

177
exemplu, în cadrul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ – GATT).
Nomenclatura TVC este un instrument foarte important, nu numai pentru
colectarea taxelor vamale ci şi în elaborarea statisticilor privind comerţul
exterior şi aplicarea măsurilor aferente politicilor comercială, agricole,
fiscală sau monetară. Este cunoscută sub denumirea de „Nomenclatura
Combinată”, datorită utilizării sale atât în scopuri tarifare cât şi statistice, şi
are la baza Sistemul Armonizat, un instrument internaţional de clasificare
administrat de către Organizaţia Mondiala a Vămilor. În paralel cu
introducerea Nomenclaturii Combinate a fost creată baza de date
computerizată Taric (tariful integrat al Comunităţilor Europene), cu scopul
de a identifica prevederile comunitare aplicabile fiecărui bun. Începând cu
anul 2000, aceasta baza de date este disponibilă gratuit pe serverul Europa
sub denumirea „DDS database” (Sistemul de difuzare a datelor tarifare). O
alta baza de date, disponibilă la aceeaşi adresa, este QUOTA (contingente
şi plafoane tarifare).
Un alt instrument al politicii vamale este Documentul
Administrativ Unic (DAU), creat în 1988, care a simplificat substanţial
procedurile, înlocuind 150 de documente vamale. Eliminarea formalităţilor
vamale în 1993 a dus la introducerea sistemului Intrastat pentru colectarea
direct de la comercianţi a informaţiilor statistice privind comerţul cu bunuri
dintre Statele Membre. Crearea unor sisteme informatice ca SIV (Sistemul
de Informare Vamală) a îmbunătăţit cooperarea dintre autorităţile
administraţiei din statele membre şi dintre aceste autorităţi şi Comisia
Europeană în vederea sporirii eficienţei luptei împotriva fraudei şi a
asigurării aplicării corecte a reglementarilor vamale.
Alt instrument de cooperare şi asistenţă reciproca, Convenţia de la
Neapole II, a îmbunătăţit eficienţa luptei împotriva încălcării reglementă-
rilor vamale naţionale şi comunitare.

Uniunea Europeană, prin însuşi sensul conceptului, presupune

unitate şi coerenţă în interiorul sau. De aceea obiectivul major al acestor
politici ale Uniunii Europene este egalizarea standardelor de viaţă, a
drepturilor şi a obligaţiilor, a nivelului economic şi a dezvoltării în toate
zonele Uniunii. De aceea toate aceste probleme nu sunt abordate geografic,
ci tematic, indiferent de apartenenţa statală a regiunilor afectate.

178
 Capitolul 9
ROMÂNIA - PROCESUL DE ADERARE LA UNIUNEA
EUROPEANĂ
9.1 Asocierea României
Primele relaţii oficiale între România şi, pe atunci, Comunitatea
Economică Europeană, au fost instituite în anul 1967, prin iniţierea
negocierilor pentru încheierea unei serii de acorduri tehnico-sectoriale
privind anumite produse agroalimentare, respectiv, brânzeturi, ouă, carne
de porc. Aceste acorduri au urmărit, pe de o parte, scutirea de taxe
suplimentare a produselor româneşti, iar pe de alta parte, obligarea părţii
române să respecte un anumit nivel al preţurilor pentru a nu crea dificultăţi
pe piaţa statelor membre. Între Comunitatea Europeană şi România a fost
încheiat un Acord comercial încă din 1980, ulterior fiind suspendat de către
Comunitate din cauza încălcării drepturilor omului în perioada regimului
comunist. După evenimentele din decembrie 1989, guvernele care s-au
succedat la conducerea României au iniţiat o serie de tratative menite a
avea ca obiectiv final aderarea României la Uniunea europeană.
Astfel la 1 februarie 1993, România, şi Uniunea Europeană, au
semnat Acordul de asociere a României la Uniunea Europeana (Acordul
European), intrat în vigoare la 1 februarie 1995, care a perfectat cadrul
juridic şi instituţional al raporturilor româno-comunitare. Acordul avea, în
acelaşi timp, ca obiectiv fundamental, pregătirea aderării României la
Uniunea Europeană. La 1 august 1996 a intrat în vigoare Protocolul
Adiţional la Acordul european de asociere, semnat la 30 iunie 1995, privind
deschiderea programului Uniunii europene către România.
Acordul European a instituit o asociere între România, pe de o
parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă
parte. În acelaşi timp, acordul releva importanţa legăturilor tradiţionale
existente între România şi statele europene, membre ale Comunităţii,
precum şi setul de valori istorice, culturale şi de altă natură pe care
România le aducea ca aport la valorile europene. Se arăta, în acelaşi acord,
necesitatea României de a primi din partea Uniunii europene asistenţă
pentru a continua şi finaliza procesul de tranziţie al României spre un nou
sistem politic şi economic care să respecte regulile statului de drept şi
drepturile omului, inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor,
să practice un sistem pluripartid bazat pe alegeri libere şi democratice si să

179
asigure liberalizarea economică, în scopul instituirii unei economii de piaţă
funcţionale. Asocierea între România şi Uniunea Europeană a urmărit:
- să asigure un cadru adecvat pentru dialogul politic între părţi,
- să permită dezvoltarea unor legături politice strânse;
- să promoveze dezvoltarea comerţului, relaţii economice avanta-
joase;
- să asigure o baza pentru cooperare economică socială, financiară
şi culturală;
- să sprijine eforturile României de dezvoltare a economiei, de
desăvârşire a tranziţiei spre o economie de piaţa funcţională şi de consoli-
dare a democraţiei;
- să stabilească un cadru pentru integrarea graduală a României în
Comunitate,
Acordul cuprindea o largă gamă de prevederi de ordin economic,
politic, printre care dispoziţii legate de libera circulaţie a mărfurilor, a
produselor industriale, a produselor agricole, piscicole, circulaţia
lucrătorilor, dreptul de stabilire, furnizarea de servicii, plăţi, capital,
concurenţă, armonizarea legislaţiei, cooperarea economica s.a.
La 22 iunie 1995, România a depus, împreună cu cererea oficială
de aderare la Uniunea Europeană, şi Strategia Naţionala de Pregătire a
Aderării României la UE. Documentul prezenta o serie de soluţii privitoare
la modul de ridicare la nivelul standardelor europene a diferitelor sectoare.
La 25 iulie 1996, a fost depus la Bruxelles răspunsul României la
chestionarul Comisiei europene privind pregătirea avizului asupra cererii
de aderare la UE. Aşa cum prevede Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2
octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, toate ţările europene pot
depune o cerere de aderare, cu condiţia să îndeplinească cinci criterii
esenţiale, mai riguroase decât cele bazate anterior pe aşa-zisele criterii „de
la Copenhaga” (fixate cu ocazia Summit-ului din capitala daneză, care a
avut loc la 21-22 iunie 1993). Criteriile pe care trebuie să le îndeplinească
sunt:
- apartenenţa geografică, economică sau culturală la bătrânul
continent;
- apărarea valorilor democratice, a drepturilor omului şi ale
minorităţilor, abolirea pedepsei cu moartea;
- respectarea mecanismelor de piaţă cu o economie deschisă şi
bazata pe concurenţă;
- acceptarea ansamblului de principii, decizii, reguli şi obiective
care intra în structura Uniunii;
- aplicarea politicii comerciale, a unui tarif extern comun şi a
codului vamal.

180
 După ce a evaluat gradul respectării criteriilor de aderare atins la
acea dată de către ţările candidate, Comisia europeană a recomandat, în
avizele sale din 1997, ca negocierile de aderare să se deschidă cu Republica
Ceha, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia şi Cipru. Pe baza rapoartelor din
1999, Comisia a recomandat deschiderea negocierilor de aderare cu
Letonia, Lituania, Malta, Republica Slovacia şi, sub rezerva anumitor
condiţii specifice, cu Bulgaria şi România.
Negocierile de aderare a României la UE au fost lansate oficial în
15 februarie 2000. Pe 12-13 decembrie 2002 Consiliul European s-a întâlnit
în Copenhaga. Cu această ocazie a fost salutată încheierea negocierilor de
aderare cu Cipru, Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Republica Slovacia şi Slovenia. O dată cu acest Consiliu au
fost prezentate aşa-numite „foi de parcurs” care furnizau României şi
Bulgariei obiective identificate clar şi dădeau fiecărei ţări posibilitatea de a
stabili ritmul procesului de aderare. La Copenhaga, Uniunea Europeană a
încurajat Turcia să continue energic procesul său de reformă. S-a arătat, în
Concluziile Consiliului European că, dacă la Consiliul European din
decembrie 2004, pe baza unui raport şi a unei recomandări din partea
Comisiei, se decide că Turcia îndeplineşte criteriile politice de la
Copenhaga, Uniunea Europeana va deschide fără întârziere negocierile cu
Turcia. Tot la acelaşi Summit, Uniunea Europeană şi ţările aderente au
căzut de acord asupra unei declaraţii comune intitulate „O Singură Europă"
asupra naturii continue, incluzive şi ireversibile a procesului de lărgire.
Şefii de stat şi de guvern ai Celor 15 şi cei ai celor zece ţări candidate
nominalizate pentru aderare în 2004 au semnat pe 16 aprilie 2003 un tratat
istoric de extindere în clădirea numită „Coloanele lui Atalos” de la poalele
colinei Acropole din Atena, leagăn al democraţiei.
La 1 mai 2004 cele zece ţări citate mai sus au intrat oficial în UE.
România are ca dată ţinta a aderării anul 2007.
Aderarea României la Uniunea Europeană constituie pentru
societatea românească un obiectiv strategic fundamental. Această
opţiune are la bază sprijinul tuturor forţelor politice şi sociale, vizând
ancorarea solidă a ţării în sistemul de valori europene, dezvoltarea societăţii
româneşti pe principiile democraţiei, statului de drept şi economiei de
piaţă, în măsură să asigure stabilitatea socială şi prosperitatea cetăţenilor şi
a naţiunii. Textul Tratatului de Aderare a fost finalizat la începutul lunii
februarie. La 22 februarie 2005 Comisia Europeană a adoptat opinia
favorabilă privind aderarea României şi Bulgariei la UE. La 13 aprilie
2005, Parlamentul European a votat avizul conform privind Tratatul de
Aderare al României şi Bulgariei la UE.

181
 La 17 februarie 2005, Comisia Europeană a lansat procesul de
monitorizare a îndeplinirii angajamentelor asumate de către România în
procesul de negociere a aderării la UE. Aceste evoluţii au loc pe fondul
deciziei Consiliului European din 16-17 decembrie 2004, ce a confirmat
încheierea negocierilor de aderare cu România, în urma formalizării
acestora, la nivel tehnic, în cadrul Conferinţei de Aderare la nivel
ministerial din 14 decembrie 2004. Procesul de aderare se află în etapa
avansată a definitivării procedurilor la nivel comunitar, care au culminat cu
semnarea Tratatului de Aderare la 25 aprilie 2005, la Luxemburg. Urmează
ratificarea Tratatului de către cele 25 de state membre şi de către România.

9.2 Participarea României la viaţa internă a Uniunii Europene

România consideră că, încă din acest moment, poate să aibă o
contribuţie consistentă la Politica Externă şi de Securitate Comună a
Uniunii Europene, nu doar prin asocierea şi, implicit, susţinerea poziţiilor
şi declaraţiilor comune ale Uniunii, ci şi prin implicarea sa în misiunile
militare şi de poliţie europene şi împărtăşirea experienţei sale în sfera
politicii externe, pe diferite relaţii. În contextul în care, la momentul
aderării, frontiera de nord şi de est a României va deveni frontieră externă a
UE, aceasta va trebui să asigure un management eficient al graniţelor
sale externe, contribuind astfel la consolidarea ariei de libertate, securitate
şi justiţie
Aria de libertate, securitate şi justiţie - concept
Integrarea europeană are la bază conceptul de libertate, bazat pe
drepturile omului, pe instituţii democratice şi pe aplicarea legii. Aceste
valori comune s-au dovedit a fi necesare pentru asigurarea păcii şi
prosperităţii în Uniunea Europeană, constituind criterii ferme pentru
extinderea Uniunii Europene.
Conceptul Uniunii Europene, văzută ca o arie de libertate,
securitate şi justiţie, a fost introdus de Tratatul de la Amsterdam şi a intrat
în vigoare la 1 mai 1999. Acesta menţionează că Uniunea Europeană
trebuie să fie păstrată şi dezvoltată ca o arie de libertate, securitate şi
justiţie, ca o arie în care libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de
rezidenţă pe întreg teritoriul Uniunii sunt asigurate. De altfel, acestea
reprezintă elemente esenţiale ale cetăţeniei europene. Obiectivele sunt
susţinute de mecanisme legislative şi instituţionale care să determine
funcţionarea acestei arii fără a aduce prejudicii drepturilor şi intereselor
cetăţenilor statelor membre.
Aria de libertate, securitate şi justiţie, subsumează un număr de
politici menite să asigure că, pentru cetăţenii Uniunii, libertatea este
garantată, în condiţiile în care fiecare cetăţean se bucură de acces la justiţie

182
şi beneficiază de securitate. Din politicile aplicate rezultă extrem de clar că
Uniunea Europeană promovează în întreaga lume aplicarea drepturilor şi
libertăţilor de care se bucură proprii cetăţeni. Politicile aplicate nu neagă
dreptul celor a căror libertate şi securitate nu este garantată în ţările de
origine, dreptul de a accede în Uniunea Europeană. În acest sens, se
dezvoltă politici comune în materie de azil şi migraţie, dublate de o
constantă preocupare pentru managementul frontierelor externe şi de
eforturi de a combate migraţia ilegală şi criminalitatea transfrontalieră
conexă. Unul dintre obiectivele pe care se bazează aceste politici este de a
asigura o Europă deschisă şi sigură, care să respecte în totalitate prevederile
Convenţiei de la Geneva privind statutul refugiaţilor şi altor instrumente
relevante privind respectarea drepturilor omului, capabilă de a răspunde
nevoilor umanitare, în spiritul solidarităţii.
Politicile care contribuie la consolidarea ariei de securitate, libertate
şi justiţie sunt:
- Libera circulaţie a persoanelor
- Politica de vize
- Managementul frontierelor externe
- Spaţiul Schengen
- Migraţia
- Azilul
- Cooperarea judiciară în materie civilă şi penală
- Prevenirea şi combaterea traficului şi consumului de droguri
- Cetăţenia UE
- Drepturile omului
- Combaterea rasismului şi a xenofobiei
- Cooperarea poliţienească şi vamală
- Prevenirea criminalităţii
- Combaterea crimei organizate
- Combaterea terorismului
- Managementul crizelor transfrontaliere în cadrul Uniunii
Europene
- Relaţii externe
- Extinderea UE din perspectiva domeniului Justiţie şi Afaceri
Interne
Contribuţia României la consolidarea ariei de libertate,
securitate şi justiţie
România, în calitate de stat în curs de aderare la Uniunea
Europeană, face parte dintre ţările ce contribuie la consolidarea acestei arii.
Progresele realizate şi măsurile preconizate au în vedere în principal
armonizarea legislaţiei, instituţiilor şi practicilor din ţara noastră cu cele

183
europene în materie de Justiţie şi Afaceri Interne. Alături de reforma
sistemului judiciar, asigurarea unui management eficient al frontierei este
un domeniu prioritar, mai ales în contextul în care, la momentul aderării,
frontiera de nord şi de est a României va deveni frontieră externă a Uniunii
Europene. România este, de asemenea, preocupată de promovarea
principiilor şi a practicilor utilizate de Uniunea Europeană în regiune,
derulând iniţiative proprii care să asigure consistenţă combaterii migraţiei
ilegale, a traficului cu fiinţe umane, combaterii criminalităţii
transfrontaliere în general
Participarea României la reflecţie pe marginea viitorului
Europei
România participă la dezbaterile pe marginea viitorului Europei,
analize desfăşurate în cadrul procesului constituţional European, fiind
chemată să contribuie la elaborarea unei viziuni coerente asupra Uniunii
din care va face parte după aderarea sa la Uniunea Europeană. Dezbaterile
naţionale au condus la conturarea poziţiei României faţă de proiectul de
Constituţie europeană, care a constituit şi fundamentul mandatului pe care
reprezentanţii români l-au susţinut la negocierile din cadrul Conferinţei
Interguvernamentale, la care ţara noastră a participat cu statut de
observator activ.
. Participarea României la procesul constituţional european
Uniunea Europeană are, începând cu 29 octombrie 2004, un Tratat
instituind o Constituţie pentru Europa, semnat de către şefii de stat sau de
guvern ai statelor membre şi candidate care, pentru a putea intra în vigoare,
urmează a fi supus procedurii de ratificare în toate statele membre.
Impulsul hotărâtor pentru dezbaterea asupra viitorului Europei şi,
inclusiv, pentru procesul constituţional european, a fost dat prin adoptarea
Declaraţiei de la Laeken, prin care s-a subliniat necesitatea reformării
substanţiale a modului în care funcţionează Uniunea, astfel încât aceasta să
fie pregătită pentru desăvârşirea procesului de extindere şi să devină mai
eficientă, transparentă şi mai aproape de cetăţeni. Procesul constituţional
european cuprinde trei faze majore:
- pregătirea proiectului de Tratat Constituţional de către
Convenţia privind viitorul Europei,
- Conferinţa Interguvernamentală (CIG) şi
- ratificarea Tratatului de către statele membre ale Uniunii
Europene.
După prezentarea propunerii Convenţiei de către Valery Giscard
d’Estaing, cu ocazia întâlnirii şefilor de stat sau de guvern de la Salonic (20
iunie 2003), procesul constituţional a trecut la faza de negociere
interguvernamentală, în forma Conferinţei Interguvernamentale. Lucrările

184
acestui for s-au desfăşurat sub mandatul Preşedinţiilor italiene şi irlandeze
ale Uniunii, aceştia din urmă reuşind, în iunie 2004, obţinerea unui acord
asupra formei finale a textului constituţional.
Noul Tratat instituind o Constituţie pentru Europa constituie cel
mai important pas în direcţia aprofundării integrării europene din istoria
Uniunii Europene, după semnarea Tratatelor de la Roma.
Încă de la crearea Comunităţii Economice Europene în 1958,
construcţia europeană a suferit o serie de modificări, cea mai amplă fiind
aderarea celor 10 noi state central-europene la UE la 1 mai 2004, crescând,
astfel, numărul statelor membre la 25. Anterior acestei extinderi fără
precedent, au fost adoptate o serie de tratate în scopul reformării modului
de funcţionare a Uniunii, care, în loc să simplifice procedurile de luare a
deciziilor, au dus la crearea unui sistem deosebit de complex şi confuz
pentru cetăţeanul de rând. Miza imensă a elaborării Tratatului
Constituţional a fost aceea de a crea un cadru clar, simplu şi eficient pentru
funcţionarea viitoarei Uniuni. Rezultatul negocierilor din cadrul
Conferinţei Interguvernamentale este un text elaborat într-un cerc larg, care
cuprinde nu numai voinţa politică a guvernelor europene, dar şi viziunea de
viitor a reprezentanţilor aleşi, parlamentari europeni sau parlamentari
naţionali, care au participat la Convenţia privind viitorul Europei. Este un
exemplu fără precedent pentru angajamentul liderilor europeni în ceea ce
priveşte viitorul profil al Uniunii Europene.
Prin întărirea metodei comunitare şi extinderea domeniului
codeciziei, s-au creat premisele necesare pentru ca Uniunea să-şi poată
îndeplini angajamentele economice şi sociale asumate în plan intern,
precum şi responsabilităţile politice în context global.
România, împreună cu Bulgaria şi Turcia, a fost prezentă, în
calitate de observator activ, la întregul proces de regândire a Uniunii, din
care va face parte după aderare.
Pentru România, activitatea Convenţiei a reprezentat un succes şi o
bază bună pentru negocierile la nivel interguvernamental. Pornind de la
această apreciere şi prin prisma interesului prioritar legat de încheierea
negocierilor în 2004, delegaţia română şi-a propus să contribuie la
clarificarea unor formulări ambigue înscrise în proiectul de Tratat, nedorind
redeschiderea negocierilor pe un număr mare de subiecte ale textului.
Participarea la lucrările Conferinţei Interguvernamentale (CIG), din
luna octombrie 2003 până în iunie 2004, a reprezentat, în primul rând, un
util exerciţiu de contribuţie la marile decizii europene. În al doilea rând,
prezenţa la CIG a făcut posibilă transmiterea unui mesaj direct partenerilor
europeni asupra viitorului profil european al României.

185
 În cadrul Conferinţei Interguvernamentale, delegaţia României a
promovat o conduită constructivă. Ca principii de bază ale mandatului
naţional au fost identificate şi reprezentate următoarele :
- întărirea metodei comunitare,
- asigurarea echilibrului instituţional al Uniunii,
- egalitatea statelor membre,
- claritate, legitimitate şi eficacitate în redefinirea procedurilor
comunitare.
Forma finală a Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa
răspunde în cea mai mare măsură acestor principii:
- întărirea metodei comunitare (sporirea rolului Parlamentului
European, co-decizia devine regulă, o Comisie eficientă),
- extinderea sferei de aplicare a votului cu majoritate calificată,
- un sistem flexibil de adoptare a deciziilor în Consiliul Uniunii
Europene,
- respectarea strictă a dublei egalităţi, între statele membre şi între
cetăţenii Uniunii,
- o mai clară departajare a competenţelor între Uniune şi statele
membre.
În ceea ce priveşte viitorul său loc în arhitectura instituţională a
Uniunii, interesele şi aşteptările României sunt reflectate în următoarele
soluţii:
- România va beneficia de un comisar la momentul aderării până în
2014, urmând ca apoi să deţină la fiecare ciclu de trei mandate ale Comisiei
câte un comisar în două din cele trei mandate. Acest sistem are la bază
principiul rotaţiei egale şi este aplicabil tuturor statelor membre.
- În Consiliu, România va avea o poziţie de influenţă similară celei
prevăzute în Tratatul de la Nisa. La momentul aderării vom beneficia de 14
voturi în Consiliu, până la intrarea în vigoare a prevederilor instituţionale
(2009). Atât în perioada tranzitorie, cât şi după aplicarea sistemului dublei
majorităţi, România se menţine pe locul 7, ca putere de influenţă a
deciziilor în Consiliu (după Spania şi Polonia şi înainte de Olanda).
- Declaraţia Conferinţei, care specifică prevederile tranzitorii cu
privire la reprezentarea României şi a Bulgariei în instituţiile europene în
perioada 2007-2009 (de la aderare până la intrarea în vigoare a prevederilor
instituţionale), prevede că, într-o Uniune cu 27 de membri, României îi
sunt atribuite 35 de locuri de europarlamentari.
- Beneficiul direct al Tratatului Constituţional pentru România este
că, în 2007 ea va adera la o Uniune mai unită, mai eficientă, mai solidară şi
mai aproape de cetăţenii săi.

186
 9.3 Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană
În perioada imediat următoare, Ministerului Afacerilor Externe îi revine un
rol cheie în informarea opiniei publice din actualele şi viitoarele state
membre ale Uniunii Europene asupra profilului şi aspiraţiilor
României de viitor membru. De asemenea, Ministerul Afacerilor Externe
va contribui la comunicarea privind aderarea la Uniunea Europeană, prin
intermediul strategiilor naţionale de informare/comunicare, în legătură cu
beneficiile şi obligaţiile. pe care le implică statutul de membru deplin al
Uniunii Europene.

I. Elemente generale
Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană este comun
cu cel de aderare a Bulgariei şi reprezintă rezultatul integral al procesului
de negociere a celor 31 de capitole. Acest tratatul a fost elaborat pe baza
aceloraşi principii şi după aceeaşi metodă de lucru utilizate la redactarea
Tratatului de aderare a celor zece noi state membre.
Spre deosebire de cele zece state membre care au aderat la 1 mai 2004,
România şi Bulgaria vor adera prin Tratatul de aderare şi la Tratatul de
instituire a Constituţiei pentru Europa, dacă acesta va fi ratificat de toate
statele membre până la data aderării efective a României şi Bulgariei. În
acest context, Tratatul de aderare a României şi a Bulgariei trebuie să
conţină adaptările necesare aduse Tratatului de instituire a Constituţiei
pentru Europa. Astfel, s-au redactat în paralel un Act de aderare şi un
Protocol de aderare.
Actul de aderare - cuprinde modificările tratatelor constitutive în
vigoare în prezent: Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene şi Tratatul instituind Comunitatea
Europeana a Energie Atomice (EURATOM), aduse prin aderarea României
şi Bulgariei la Uniunea Europeană.
Protocolul de aderare - adaptează Tratatul Constituţional pentru a
face posibilă aderarea României şi Bulgariei la acest document. Actul şi
Protocolul au, în principiu, conţinut identic (diferă doar referirea la textele
din Constituţia Europeană, respectiv Tratatul instituind Comunitatea
Europeană şi Tratatul privind Uniunea Europeană). Actul şi Protocolul vor
intra în vigoare alternativ, în funcţie de intrarea în vigoare a Tratatului de
instituire a Constituţiei pentru Europa. În cazul în care Tratatul de instituire
a Constituţiei pentru Europa va intra în vigoare înaintea aderării României
şi Bulgariei (1 ianuarie 2007), Protocolul de aderare va intra direct în
vigoare. Dacă, însă, Tratatul Constituţional va intra în vigoare după
aderarea României şi Bulgariei, la momentul aderării acestora, va intra în
vigoare Actul de aderare, iar odată cu intrarea în vigoare a Tratatului

187
Constituţional, Actul de aderare va fi abrogat şi Protocolul va începe să
producă efecte juridice.

II. Structura Tratatului de aderare

Tratatul de aderare a României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană
cuprinde mai părţi.
Părţile generale - formate din:
- Tratatul propriu-zis;
- Actul de aderare / Protocolul de aderare;
- Anexele: măsurile convenite în cadrul negocierilor - măsuri per-
manente şi măsuri temporare
- Declaraţiile.
Spre deosebire de Tratatul celor zece noi state membre, Tratatul
României şi Bulgariei nu conţine în anexă adaptările tehnice aduse acquis-
ului comunitar, având în vedere perioada mare între momentul semnării
Tratatului şi momentul aderării efective. Adaptările tehnice au fost
redactate în paralel cu Tratatul şi au fost convenite la nivel politic în 11
februarie 2005 (odată cu acordul politic asupra textului în limba engleză) şi
vor fi adoptate prin acte ale instituţiilor comunitare, respectiv Consiliul şi
Comisia.
Părţile generale
1. Tratatul de aderare propriu-zis (care cuprinde şase articole)
consacră aderarea României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană, precum
şi faptul că prin aderare cele două state devin parte la Tratatul de instituire
a Constituţiei pentru Europa, în condiţiile reglementate prin Protocolul
anexat la acest Tratat. Tratatul conţine o clauză privind intrarea în vigoare
alternativă a Actului de aderare şi a Protocolului de aderare. De asemenea,
se precizează data la care Tratatul de aderare va intra în vigoare, precum şi
faptul că acesta va fi ratificat de părţile contractante conform procedurilor
interne. Instrumentele de ratificare vor fi depuse până la 31 decembrie
2006. Conform clauzei finale, dacă unul dintre cele două state care aderă
nu depune instrumentul de ratificare până la această dată, Tratatul va intra
în vigoare pentru celălalt stat, Consiliul urmând să adopte ajustările
necesare Protocolului de aderare sau, după caz, Actului de aderare.
Actul de aderare / Protocolul de aderare conţine
Partea I - Principiile
Partea a II-a - Prevederi generale: elemente privind ajustarea Tratatelor/
Constituţiei
Partea a III-a - Prevederile permanente (în principal adaptarea acquis-ului)
Partea a IV-a - Prevederile temporare (perioadele de tranziţie)
Partea a V-a - Prevederi legate de implementarea Actului

188
 2. Partea I (Principiile) conţine definiţii şi prevederi privind
caracterul obligatoriu pentru România şi Bulgaria al tratatelor
fundamentale şi al actelor adoptate de instituţiile comunitare şi de Banca
Centrală Europeană anterior aderării acestora la Uniunea Europeană.
Aplicarea dispoziţiilor tratatelor originare şi ale actelor instituţiilor sunt
supuse derogărilor convenite în cursul negocierilor de aderare cu fiecare
stat candidat. Este statuată obligaţia celor două noi state membre de a adera
la convenţiile şi acordurile încheiate de Uniune cu terţe state, convenţiile
încheiate între statele membre, precum şi însuşirea acquis-ului Schengen.
Lista convenţiilor încheiate între statele membre este anexată
Actului/Protocolului. România şi Bulgaria au obligaţia de a modifica, până
la data aderării, tratatele încheiate cu state terţe, care sunt incompatibile cu
dreptul comunitar. În caz contrar, aceste tratate vor fi denunţate.
Se prevede faptul că Uniunea va adapta restricţiile cantitative la
oţel şi produse din oţel în relaţia cu statele terţe, în raport cu importurile
României şi Bulgariei. De asemenea, restricţiile cantitative aplicate de
Uniune importurilor de produse textile şi de îmbrăcăminte vor fi adaptate
pentru a ţine cont de aderarea Bulgariei şi a României la Uniune. În ceea ce
priveşte acordurile bilaterale privind pescuitul încheiate de România şi
Bulgaria înainte de aderare, se prevede că acestea vor fi administrate de
Uniune.
România şi Bulgaria vor participa în cadrul Uniunii Economice şi
monetare, de la data aderării, fiind considerate state cu derogare de la
adoptarea monedei unice conform articolului 122 al Tratatului de instituire
a Comunităţii Economice Europene.

- 3. Partea a II-a conţine prevederile instituţionale, respectiv

participarea României şi Bulgariei la instituţiile Uniunii Europene:
România va avea :
- 35 de locuri în Parlamentul European, pentru perioada 2007 -
2009. După această dată, numărul locurilor în Parlamentul European va fi
stabilit prin Decizie a Consiliului European.
- 14 voturi în Consiliul Uniunii.
- judecător la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi unul la
Tribunalul de Primă Instanţă. Mandatul este de şase ani. La fiecare trei ani,
se vor schimba, alternativ, treisprezece sau paisprezece judecători.
- 15 membri în Comitetul Economic şi Social şi 15 membri în
Comitetul Regiunilor.

189
 - România are dreptul de a numi membri în Comitetul Director al
Băncii Europene de Investiţii, precum şi în Comitetul Ştiinţific şi Tehnic
prevăzut de Tratatul EURATOM.
Se stipulează că limba română şi limba bulgară devin limbi oficiale ale
Uniunii.

4. Partea a III-a (Prevederile permanente) stipulează acceptarea

măsurilor negociate permanente (prevăzute într-o anexă), precum şi
referirea la mecanismul efectuării adaptărilor tehnice ale acquis-ului
adoptat până la 1 octombrie 2004 („cut-off date”). Este vorba despre actele
adoptate de instituţiile Uniunii Europene în diferite domenii care vor fi
adaptate în vederea aplicării acestora la România şi Bulgaria
Dintre adaptările tehnice, pot fi menţionate: etichetarea produselor
electrice şi electronice; lista de specii de plante şi animale protejate în
România; calificări, lista profesiunilor liberale şi a instituţiilor de
învăţământ care au eliberat diplomele în acest sens; lista punctelor de
frontieră; lista aeroporturilor internaţionale; lista produselor chimice
periculoase; traducerea în limba română a tuturor termenilor de specialitate
în diverse domenii (ex. societate pe acţiuni, societăţi în nume colectiv,
societăţi în comandită simplă, societăţi pe acţiuni, societăţi în comandită pe
acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, taxă de drum, autostrăzi, drumuri
naţionale, drumuri judeţene, drumuri comunale etc.); lista statelor cărora
România le solicită viză şi diferitele categorii de viză; lista instituţiilor din
România participante la procesul de achiziţii publice.

5. Partea a IV-a (Prevederile temporare) se referă la măsurile

tranzitorii convenite în cadrul negocierilor (conţinute în anexă), prevederile
instituţionale şi prevederile financiare cu caracter temporar.
Potrivit prevederilor instituţionale cu caracter temporar:
- România va avea 35 de locuri în Parlamentul European în
perioada cuprinsă între data aderării efective la Uniune şi data la care se vor
desfăşura noi alegeri pentru Parlamentul European (2009). România are
obligaţia de a desfăşura alegeri pentru Parlamentul European „nu mai târziu
de 31 decembrie 2007”. Acestea înseamnă că România poate organiza
oricând înainte de 31 decembrie 2007 aceste alegeri, inclusiv în intervalul
dintre semnarea Tratatului de aderare, care va avea loc la 25 aprilie 2005 şi
data aderării.
- În ipoteza în care Constituţia Europeană va intra în vigoare în
2007, până în 2009 se va menţine sistemul de vot „Nisa”, România având
14 voturi, precum şi numărul de 15 locuri în Comitetul Economic şi Social
şi Comitetul Regiunilor.

190
 Conform prevederilor financiare cu caracter temporar,
România va contribui la capitalul subscris Băncii Europene de Investiţii cu
42,3 milioane Euro. Contribuţia României la Fondul de Cercetare pentru
Cărbune şi Oţel este de 29,88 milioane Euro.
De asemenea, în perioada de tranziţie, România va beneficia de
Facilitatea Schengen având ca scop finanţarea acţiunilor desfăşurate la
frontiera externă în vederea implementării acquis-ului Schengen, precum şi
de Facilitatea pentru fluxuri monetare (Cash-flow Facility), având ca scop
îmbunătăţirea acestora. Alocările pentru România vor fi de:
- 297,2 milioane Euro în 2007
- 131,8 milioane Euro în 2008
- 130,8 milioane Euro în 2009.
Se stipulează gestionarea de către agenţiile de implementare a fondurilor
din cadrul asistenţei de pre-aderare, acordată prin programul PHARE,
programul PHARE - CBC (Cross-border cooperation), programul ISPA,
programul SAPARD şi Facilitatea pentru perioada de tranziţie.
Suma totală a alocărilor pentru acţiuni structurale pentru România
în perioada 2007-2009 va fi de:
- 1 399 milioane Euro în 2007
- 1 972 milioane Euro în 2008
- 2 603 milioane Euro în 2009.
Partea a IV-a cuprinde şi clauzele de salvgardare.
Ca şi în cazul celor zece noi state membre, Tratatul conţine trei clauze
generale de salvgardare:
a) Clauza de salvgardare generală
Dacă, până la sfârşitul a trei ani de la aderare, vor apărea dificultăţi
grave şi persistente într-un anumit sector economic sau care ar putea
deteriora situaţia economică într-un anumit domeniu, România sau
Bulgaria pot solicita Comisiei autorizaţia de a lua măsuri de protecţie
pentru a ameliora situaţia creată şi a ajusta respectivul sector economic al
Pieţei Comune. În aceleaşi circumstanţe, orice stat membru actual poate
solicita autorizaţia de a lua măsuri protecţioniste cu privire la unul sau
ambele noi state membre.
b) Clauza de salvgardare privind Piaţa Internă
Dacă în primii trei ani de la aderare, România şi Bulgaria nu îşi
îndeplinesc angajamentele asumate în cadrul negocierilor periclitând astfel
funcţionarea Pieţei Interne, Comisia Europeană, din proprie iniţiativă sau la
solicitarea unui stat membru, poate să ia măsurile necesare pentru
remedierea acestei situaţii. Această clauză poate fi invocată şi înainte de
data aderării celor două state.
c) Clauza de salvgardare justiţie şi afaceri interne

191
 Dacă în România şi Bulgaria există întârzieri cu privire la
transpunerea sau implementarea prevederilor comunitare referitoare la
recunoaşterea mutuală în domeniul civil şi penal, Comisia, din proprie
iniţiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate, până la sfârşitul a trei
ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, să ia măsurile necesare şi să
specifice condiţiile de aplicare a acestora. Aceste măsuri trebuie să fie
justificate şi menţinute nu mai mult decât este strict necesar pentru
remedierea situaţiei.
Faţa de Tratatul celor zece noi state candidate, în cazul României şi
al Bulgariei se poate aplica o clauză de amânare a aderării.
- d) Clauză de amânare a aderării: Consiliul, prin vot în
unanimitate, la recomandarea Comisiei, poate lua decizia de a amâna data
aderării cu un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă în urma monitorizării
Comisiei se constată că stadiul pregătirii şi implementării acquis-ului de
către cele două state demonstrează pregătirea insuficientă a acestora pentru
a deveni membre ale Uniunii.
În plus, în ceea ce priveşte România, Consiliul poate decide, prin
vot cu majoritate calificată, amânarea aderării cu un an, până la 1
ianuarie 2008, dacă se constată o pregătire insuficientă în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne şi în domeniul concurenţei (există 11
obligaţii menţionate într-o anexă).
În cadrul prevederilor temporare, se stipulează posibilitatea pentru
România şi Bulgaria de a adopta măsuri tranzitorii pentru a facilita
trecerea la noua politică agricolă comună, precum şi în ceea ce priveşte
aplicarea regulilor comunitare în domeniul veterinar, fito-sanitar şi al
siguranţei alimentelor.

6. Partea a V-a (Prevederi referitoare la adaptările instituţionale)

cuprinde dispoziţii privind adaptările instituţionale care sunt necesare în
urma aderării României şi Bulgariei (Titlul I), modalităţile de aplicare a
actelor instituţiilor comunitare faţă de Bulgaria şi România (Titlul II) şi
prevederile finale (Titlul III).
- Titlul I conţine dispoziţii referitoare la necesitatea adaptării de
către instituţiile comunitare (Consiliul, Comisia şi Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene) a regulilor de procedură. România şi Bulgaria vor
numi câte un membru al Comisiei Europene, la data aderării, al cărui
mandat va expira o dată cu expirarea mandatelor celorlalţi membri ai
Comisiei. Comisarii român şi bulgar vor fi numiţi de Consiliu, cu
majoritate calificată, în acord cu Preşedintele Comisiei şi cu avizul
Parlamentului European. Astfel, spre deosebire de Tratatul celor zece, în

192
cazul numirii noilor comisari se va cere şi avizul Parlamentului European,
pentru a se asigura o mai mare transparenţă a deciziei.
Totodată, România şi Bulgaria vor numi câte un judecător la Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene şi la Tribunalul de primă instanţă. Mandatul
unuia dintre cei doi judecători va expira în 2006, iar a celuilalt în 2012,
decizia fiind luată prin tragere la sorţi.
România şi Bulgaria vor numi membri la Curtea Europeană de
Conturi, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor.
Titlul II prevede obligaţia României şi Bulgariei de a adopta toate
măsurile necesare pentru a se conforma, de la data aderării, directivelor şi
deciziilor adoptate de instituţii şi comunicate statelor membre. Aceste
măsuri includ şi obligaţia de a opera modificările legislative interne
necesare. De asemenea, se prevede comunicarea către România şi Bulgaria
a unei serii de măsuri (cum ar fi cele referitoare la protecţia lucrătorilor
împotriva radiaţiilor). Este stipulat, totodată, mecanismul realizării
adaptărilor tehnice pentru acquis-ul adoptat după „cut-off date” (1
octombrie 2004), adaptări care nu au fost redactate odată cu Tratatul de
aderare. Mecanismul presupune adoptarea modificărilor necesare de către
Consiliu sau Comisie (în funcţie de instituţia care a emis actul), la
solicitarea României sau Bulgariei, realizată cel târziu la data aderării. Faţă
de Tratatul celor zece, s-a introdus obligaţia vechilor state membre de a lua
măsurile necesare pentru a modifica legislaţia lor internă, acolo unde aceste
modificări au fost generate de adaptările actelor comunitare ca urmare
aderării Bulgariei şi României.
- Titlul III prevede transmiterea României şi Bulgariei a unei copii
certificate a unor instrumente juridice: Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene şi Tratatul Uniunii Europene, precum şi tratatele internaţionale
deţinute în arhivele Secretariatului General al Consiliului.
- Declaraţii
La Tratatul de aderare a fost anexată o serie de declaraţii cu
caracter politic, care nu produc efecte juridice:
- Declaraţia comună a statelor membre (UE 25) privind libera
circulaţie a persoanelor; -
- Declaraţia comună a UE 25 şi a Comisiei Europene privind
pregătirile pentru aderare ale Bulgariei şi ale României;
- Declaraţia comună a Germaniei şi Austriei privind libera
circulaţie a persoanelor;
- Declaraţia Bulgariei privind alfabetul chirilic.
- Prin Declaraţia privind libera circulaţie a persoanelor, statele
membre îşi exprimă angajamentul de a spori accesul cetăţenilor români la
piaţa muncii, în vederea accelerării armonizării cu acquis-ul comunitar.

193
 - Declaraţia privind pregătirea României şi Bulgariei pentru aderare
afirmă faptul că UE va continua monitorizarea strictă a aplicării
angajamentelor convenite în negocieri, acordând o atenţie deosebită asupra
domeniilor justiţiei şi afacerilor interne, concurenţei şi mediului. Declaraţia
cuprinde aceleaşi elementele exprimate în Concluziile Consiliului
European din 17 decembrie 2004.
- In Declaraţia privind dezvoltarea rurală sunt estimate posibilele
alocări bugetare pentru România în acest sector (2 308 milioane Euro).
România a acceptat declaraţiile propuse de statele membre şi nu a solicitat
introducerea unor declaraţii după modelul celor zece noi state membre,
respectiv referitoare la libera circulaţie a persoanelor şi la clauza de
salvgardare, deoarece prevederile Tratatului în aceste domenii sunt clare şi
lipsite de echivoc.

Anexa 1
PERIOADE DE TRANZIŢIE ŞI DEROGĂRI OBŢINUTE DE
ROMÂNIA

Capitolul 3 - Libera circulaţie a serviciilor

România a obţinut o perioadă de tranziţie de cinci ani, până la 1
ianuarie 2012, pentru transpunerea Directivei nr. 97/9/CE, privind
schemele de compensare a investitorilor. Nivelul minim al compensărilor
va ajunge la minim 20.000 euro la finalul perioadei de tranziţie (dacă
investiţia a depăşit această sumă)
Capitolul 4 - Libera circulaţie a capitalurilor
România a obţinut o perioadă de tranziţie de 7 ani pentru
achiziţionarea de teren agricol, păduri şi teren forestier de către cetăţenii
UE şi SEE (Spaţiul Economic European);
România a obţinut o perioadă de tranziţie de 5 pentru dreptul de
achiziţie asupra terenului pentru reşedinţa secundară.
Capitolul 6 – Concurenţa
România a obţinut o perioadă de tranziţie pentru aplicarea scutirilor
de taxe în zonele defavorizate. Pentru investitorii care au dobândit
certificatul de investitori în zonele defavorizate înainte de 1 iulie 2003,
scutirea de la plata taxelor pentru investiţii noi va fi aplicată pe durata
existenţei zonelor defavorizate:
- Pentru 3 zone defavorizate (Brad, Valea Jiului, Bălan) până la 31
decembrie 2008;
- Pentru 22 de zone defavorizate (Comăneşti, Bucovina, Altân Tepe,
Filipeşti, Ceptura, Albeni, Schela, Motru Rovinari, Rusca Montană, Bocşa,
Moldova Nouă-Anina, Baraolt, Apuseni, Ştei-Nucet, Borod Şuncuiuş-

194
Dobreşti-Vadu Crişului, Popeşti-Derna-Aleşd, Ip, Hida-Surduc- Jibou-
Bălan, Şărmăşag-Chiejd-Bobota, Baia Mare, Borşa Vişeu, Rodna) până la
31 decembrie 2009;
- Pentru 3 zone defavorizate (Cugir, Zimnicea, Copşa Mică) până la 31
decembrie 2010
Perioadă de tranziţie până la 31 decembrie 2011 pentru aplicarea unor
scutiri de la plata redevenţei pentru zonele libere, pentru firmele care au
semnat contracte comerciale cu Administraţiile Zonelor Libere înainte de 1
iulie 2002. şi perioadă de tranziţie pentru restructurarea sistemului
siderurgic
Capitolul 7 - Agricultura
1. România a obţinut o perioadă de tranziţie de 3 ani, până la 31.12.2009,
pentru modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de tăiere şi alinierea la
cerinţele europene a unităţilor de procesare a cărnii (26 unităţi);
2. România a obţinut o perioadă de tranziţie de 3 ani, până la 31.12.2009,
pentru modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de procesare a cărnii de
pasăre (2 unităţi;)
3. România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de 3 ani, până la
31.12.2009, pentru modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de procesare
a laptelui (28 unităţi), precum şi pentru organizarea centrelor de colectare şi
a celor de standardizare lapte;
4. România a obţinut o perioadă de tranziţie de 3 ani, până la 31.12.2009,
pentru conformarea la cerinţele comunitare a fermelor de animale de lapte
şi la calitatea laptelui crud obţinut;
5 .România a obţinut încadrarea în categorii a zonelor viti-vinicole;
6. România a obţinut o perioadă de tranziţie de 8 ani, până la 31.12.2014
pentru defrişarea suprafeţelor de 30.000 ha ocupate cu hibrizi interzişi şi
replantarea acestora cu soiuri din specia Vitis vinifera, cu recunoaşterea
dreptului de replantare,
7 .România a obţinut drepturi suplimentare de plantare a viţei de vie pentru
vinuri de calitate cu denumire de origine controlată şi struguri de masă, de
1,5% din suprafaţa totală cultivată cu viţă de vie;
8. România a obţinut dreptul de adăugare a zaharozei pentru îmbogăţirea
musturilor în zahăr în vederea ridicării potenţialului alcoolic al vinurilor;
9. România a obţinut recunoaşterea şi protecţia denumirilor de origine şi
geografice pentru: 13 băuturi spirtoase din prune, respectiv „ţuică”,
„horincă” şi „turţ” şi 5 băuturi spirtoase din distilat de vin, respectiv
„vinars”;.
10. România a obţinut recunoaşterea şi protecţia denumirii de origine
pentru băutura spirtoasă „palincă”;

195
11 .România a obţinut posibilitatea utilizării a 20% din fondurile destinate
dezvoltării rurale pentru suplimentarea plaţilor directe. (top-up);
12 .România a obţinut 3 ani, până la data de 31.12.2009 - pentru utilizarea
produselor de protecţie a plantelor omologate în prezent în România şi care
conţin următoarele substanţe active incluse În Anexa I a Directivei
91/414/CEE: sulf, acetoclor, dimetoat şi respectiv 2 ani pentru substanţa
activa 2,4 D, cupru (sub forma de sulfat, oxiclorura sau hidroxid).
Capitolul 9 - Politica în domeniul transporturilor
România a obţinut o perioadă de tranziţie de 4 ani, respectiv până
la 31 decembrie 2010, pentru aplicarea, în ceea ce priveşte vehiculele
româneşti care desfăşoară exclusiv activităţi de transport intern, a
impozitelor minime prevăzute în anexa I la Directiva 1999/62;
România a obţinut o perioadă de tranziţie pentru aplicarea integrală
a prevederilor referitoare la greutăţile maxime ale Directivei 96/53, care
stabileşte dimensiunile maxime admise în traficul naţional şi internaţional
şi greutăţile maxime admise în traficul internaţional de 7 ani, până la 31
decembrie 2013. Perioada de tranziţie este acordată pentru depăşirea
greutăţii maxime pe axa motoare (nu şi pentru depăşirea greutăţii totale) şi
se aplică pentru reţeaua de drumuri secundare nereabilitată. Sunt prevăzute
următoarele suprataxe pentru vehiculele cu suspensie mecanică:
- între 10 şi 10,5 tone: 0.11 euro/km
- între 10,5 şi 11 tone: 0.30 euro/km
- între 11 şi 11,5 tone: 0.44 euro/km
Pentru vehiculele cu suspensie pneumatică taxele vor fi cu cel puţin
25% mai reduse. Pentru reţeaua de tranzit principală nu a fost acordată
perioadă de tranziţie întrucât cea mai mare parte a reţelei respective va fi
reabilitată până la data aderării. Uniunea Europeană a solicitat o perioadă
de tranziţie pentru Regulamentul EEC 3118/93 privind cabotajul rutier.
Perioada de tranziţie la cabotajul rutier este solicitată în aceeaşi formulă
(3+2 ani) negociată cu Bulgaria, Polonia, Ungaria şi Cehia, ţari care au
cerut la rândul lor tranziţii în domeniul transportului rutier. Statele care nu
au solicitat tranziţii au primit formula 2+2, cu excepţia Maltei, Ciprului şi
Sloveniei care, datorită pieţei de transport de dimensiuni reduse, nu li s-a
solicitat perioadă de tranziţie Perioada de tranziţie presupune faptul că, în
primii trei ani după aderare, transportatorii români nu vor avea acces la
piaţa de transport rutier de marfă în actualele şi viitoarele state membre,
care la rândul lor nu vor avea acces pe piaţa din România. Statele membre
au posibilitatea de a prelungi interdicţia accesului la cabotaj cu încă doi ani
pe baza adresării unei notificări către Comisie. În lipsa notificării, piaţa se
deschide automat. Pe durata perioadei de tranziţie statele membre, pe baza
acordurilor bilaterale, pot schimba autorizaţii de cabotaj, inclusiv

196
liberalizarea integrală a cabotajului rutier. În cazuri urgente şi excepţionale
de puternică distorsiune pe piaţa internă de transport, un stat membru care a
solicitat perioadă de tranziţie poate invoca o clauză de salvgardare şi, cu
notificarea Comisiei, poate suspenda aplicarea acquis-ului pe o perioadă
determinată.
Capitolul 10 - Impozitarea
România a obţinut o perioadă de tranziţie de 3 ani, până la 31
decembrie 2009, în vederea atingerii nivelului minim al accizelor la ţigarete
prevăzut de noul acquis prin Directiva Consiliului 2002/10/CE privind
ţigaretele.
România a obţinut o derogare de la aplicarea art. 24(2) din
Directiva 77/388/EEC privind regimul special aplicabil micilor
întreprinzători în ceea ce priveşte aplicarea pragului de impozitare de
35.000 Euro cifră de afaceri anuală pentru plătitorii de TVA.
România a obţinut o derogare - potrivit art. 28 alin. 3 (b) şi Anexei
F pct. 17 - pentru aplicarea scutirii cu drept de deducere a transportului
internaţional de persoane.
România a obţinut o derogare pentru acordarea unui regim special
pentru accizarea băuturilor alcoolice distilate din fructe, obţinute de
fermieri şi destinate autoconsumului, echivalent a 50 litri băuturi
spirtoase /gospodărie/an, cu concentraţie de 40% în volum, prin aplicarea
unei cote de 50% din acciza standard aplicată în România.
Pentru transpunerea prevederilor directivei 96/2003/CE privind
restructurarea cadrului comunitar pentru impozitarea produselor energetice
şi a electricităţii, România solicită următoarele perioade de tranziţie:
pentru benzină fără plumb: o perioadă de tranziţie de 4 ani de la
data aderării, respectiv până la data de 1.01.2011, de la aplicarea art. 7(1) în
ceea ce priveşte aplicarea nivelului minim de accizare stabilit in Anexa I -
Tabelul A din directivă;
pentru motorină folosită drept carburant pentru maşini: o
perioadă de tranziţie de 6 ani de la data aderării, respectiv până la data de
1.01.2013, de la aplicarea art. 7(1) în ceea ce priveşte aplicarea nivelului
minim de accizare stabilit in Anexa I - Tabelul A din directivă;
pentru gaz natural utilizat în scopuri necomerciale: o perioadă
de tranziţie de 3 ani de la data aderării, respectiv până la data de 1.01.2010,
de la aplicarea art. 9(1) în ceea ce priveşte aplicarea nivelului minim de
accizare stabilit în Anexa I - Tabelul C din directivă;
pentru păcură: o perioada de tranziţie de 2 ani de la data aderării,
respectiv până la data de 1.01.2009, de la aplicarea art. 9(1) în ceea ce
priveşte aplicarea nivelului minim de accizare stabilit in Anexa I - Tabelul
C din directivă, pentru păcura care nu e utilizată în reţeaua de termoficare

197
 pentru păcură: o perioada de tranziţie de 3 ani de la data aderării,
respectiv până la data de 1.01.2010, de la aplicarea art. 9(1) în ceea ce
priveşte aplicarea nivelului minim de accizare stabilit in Anexa I - Tabelul
C din directivă, pentru păcura utilizată pentru furnizarea energiei termice
livrate populaţiei prin sisteme centralizate de încălzire urbană
(termoficare);
pentru electricitate folosită în scopuri comerciale şi
necomerciale: o perioadă de tranziţie de 3 ani de la data aderării, respectiv
până la data de 1.01.2010, de la aplicarea art. 9(1) în ceea ce priveşte
aplicarea nivelului minim de accizare stabilit în Anexa I - Tabelul C din
directivă; În ceea ce priveşte directiva nr. 49/2003/CE, privind un sistem
comun de impozitare aplicabil plăţilor de dobândă şi de redevenţe efectuate
între companii asociate din diferite State Membre, România solicită o
perioadă de tranziţie de 4 ani, de la aplicarea art. 1 din directivă, respectiv
până la data de 31.12.2010.
Capitolul 14 - Energia
România a obţinut o derogare şi o perioadă de tranziţie referitoare
la obligaţia menţinerii unor stocuri minime de ţiţei şi produse petroliere
pentru 90 de zile, astfel:
- O derogare de 25% din nivelul stocului minim de petrol, întrucât
România este ţară producătoare de petrol şi, în prezent, consumul este
acoperit în proporţie de cca. 50% din producţia internă. Astfel, România va
asigura un stoc minim corespunzător consumului pe 67,5 zile, faţă de 90 de
zile, cât prevede acquis-ul.
- O perioadă de tranziţie de 5 ani de la momentul aderării, pentru
constituirea stocului minim, respectiv până la 31 decembrie 2011, dată la
care România va atinge un nivel de stocare de 67,5 zile.
Capitolul 22 - Protecţia mediului înconjurător
România a obţinut perioade de tranziţie pentru:
Directiva 94/63/EC privind controlul emisiilor de compuşi organici
volatili (COV) rezultaţi din depozitarea benzinei şi distribuţia sa de la
terminale la staţiile service;
- între 1-3 ani perioadă de tranziţie, până la 31 decembrie 2007,
pentru mai multe sute de instalaţii;
Directiva 94/62/EC privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje,
amendată de Directiva 2004/12/EC;
- 5 ani perioadă de tranziţie, până la 31 decembrie 2011, pentru
atingerea unui nivel de 50% recuperare şi 15% pentru reciclarea plasticului;

198
 - 5 ani perioadă de tranziţie, considerând 2008 ca an de referinţă,
până în 31 decembrie 2013, pentru atingerea unui nivel de 60% recuperare
globală şi 55% pentru reciclarea sticlei, conform directivei 94/62/EC;
- 3 ani perioadă de tranziţie, până la 31 decembrie 2011, pentru
atingerea unui nivel de 15% de reciclare a lemnului;
Directiva 2000/76/EC privind incinerarea deşeurilor între 1-2 ani
perioadă de tranziţie pentru mai multe zeci de instalaţii pentru incinerarea
resturilor şi deşeurilor rezultate din activităţi medicale;
Directiva 2002/96/EC privind deşeurile de echipamente electrice şi
electronice
- 2 ani perioadă de tranziţie, până la 31 decembrie 2008, pentru
atingerea nivelului de colectare de 4 kg deşeuri electrice şi
electronice/locuitor/an (art. 5.5);
- 2 ani perioadă de tranziţie, până la 31 decembrie 2008, pentru
atingerea ţintelor de reciclare şi recuperare (art. 7.2);
Directiva 76/464/EEC privind poluarea cauzată de anumite substanţe
periculoase deversate în mediul acvatic al Comunităţii:
- perioadă de tranziţie de 3 ani (până la 31 decembrie 2009), pentru
aplicarea integrală a prevederilor directivei, pentru substanţele periculoase -
hexaclorbenzen (HCB), hexaclorbutadienă (HCBD), 1,2 - dichloretan,
tricloretilenă, triclorbenzen, cadmiu şi mercur, Lindan - pentru mai multe
zeci de combinate.
Directiva 99/31/EC referitoare la depozitarea deşeurilor - până la 16
iulie 2017 .
Regulamentul nr. 259/93 privind controlul transportului deşeurilor
în, dinspre şi înspre Comunitatea Europeana - până la 31 Decembrie 2015.
Directiva nr. 91/271/EEC privind epurarea apelor uzate urbane -
până la 31 decembrie 2020.
Directiva nr. 98/83/EC privind calitatea apei destinate consumului
uman - până la 31 Decembrie 2015.
Directiva nr. 96/61/EC privind prevenirea si controlul integrat al
poluării (IPPC) - până la 31 Decembrie 2015.
Directiva Consiliului nr. 88/609/EEC privind limitarea emisiilor
anumitor poluanţi în atmosfera de la instalaţii mari de ardere (LCP)
(amendata de Directiva 2001/80/EC) - până la 31 Decembrie 2013.

199
 BIBLIOGRAFIE

1. *** - ABC - ul Integrării în Uniunea Europeană, editat de

Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, Bucureşti 2004
2. *** - Istoria lumii în date, coord. Andrei Oţetea, Editura
Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969
3. *** - Le Petit Larousse, Nouvelle Edition, 1994
4. *** - Tratatului privind Uniunea Europeană
5. *** - Tratatul instituind Comunitatea European
6. Bârzu, L. - Paradisul pierdut. O istorie a societăţilor primitive,
Bucureşti, 1993
7. Bădescu, Faust - Europa Unită, Editura Majadahonda,
Bucureşti, 2000
8. Bărbulescu, Ion Gheorghe, - Uniunea Europeană - aprofundare
şi extindere – de la Comunităţile Europene la Comunitatea Europeană,
Editura Trei, Bucureşti, 2001
9. Bărbulescu, Petre - România la Societatea Naţiunilor Unite,
Editura Politică, Bucureşti, 1975
10. Berstein, Serge, Milza, Pierre, - Istoria Europei, Institutul
European, 1997
11. Bold, Emilian, Ciupercă, Ion, - Europa în derivă, Casa
Editorială Demiurg, Iaşi, 2001
12. Bomberg, Elizabeth, Stubb, Alexander - The European Union:
How Does It Work?, - Oxford University Press, Oxford, 2003
13. Boniface, Pascal.- Relaţiile Est-Vest 1945-1991, Institutul
European, Iaşi, 1998
14. Bresolette, Claude - Biserica catolică şi Biserica ortodoxă, în
Marile religii, Editura Orizonturi, Editura Lider, Bucureşti, 1992
15. Burban, Jean-Louis Parlamentul European, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1999
16. Campus, Eliza - Mica Înţelegere, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1968

200
 17. Ciorănescu, George - Românii şi ideea federală, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1996
18. Constantiniu, Florin România şi originile războiului rece, în
„Revista de Istorie Militară”, nr. 1-2, (69-70)/2002
19. Delureanu, Ştefan Geneza Europei comunitare. Mesajul
democraţiei de inspiraţie creştină, Editura Paidea, Bucureşti, 1999
20. Dick, Leonard Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora,
Bucureşti, 2001
21. Drâmba, Ovidiu Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1995
22. Dumitriu, Anton - Culturi eleate şi culturi heracleitice, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 1987
23. Engels, Fr. Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă. În:
K. Marx, Fr. Engels, Opere, vol. 19, Editura Politică, Bucureşti
24. Fontaine, André - Istoria războiului rece, Editura Militară,
Bucureşti, 1992
25. Fuerea, Augustin - Drept instituţional comunitar european,
Editura Universităţii „Spiru Haret”, Bucureşti, 2001
26. Gârz, Florian - NATO: Globalizare sau dispariţie, Casa
Editorială Odeon, Bucureşti, 1995
27. Hanga, Vladimir - Alexandru cel Mare, Editura Albatros, 1974
28. Hen, Cristian, Léonard, Jacques - Uniunea europeană, Editura
Coresi, Bucureşti, 2002
29. Hobsbawn, Eric - Secolul extremelor, Editura Lider, Bucureşti,
1994
30. Inalcik, Halil - Imperiul Otoman. Epoca clasică, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1996
31. Las Cases - Memorialul din Sfânta-Elena, Editura Minerva,
Bucureşti, 1975
32. Lawrise et Rambaud, Histoire Génèrale, Paris, f.a.
33. Leach, Rodney Europe. A Concise Encyclopedia of the
European Union from Aachen to Zollverein, Editura Profile Books, Londra,
2002
34. Lewis, Jeffrrey The Council of the European Union, în
European Union Politics, Oxford University Press, Londra, 2003
35. Mansuelli, Guido A. Civilizaţiile Europei vechi, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1975

201
 36. Marcu, Viorel - Drept constituţional comunitar, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001
37. Olteanu, Constantin - Coaliţii politico-militare. Privire istorică.
Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1996
38. Papaioanu, Kostas - Les marxistes, Paris, L'Essentiel, 1965
39. Păcurariu, Mircea - Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R, Bucureşti, 1992
40. Pecica, Ovidiu - Europa – o idee în mers, Editura Lines, Cluj –
Napoca, 1999
41. Pop, Adrian - Strategii de Integrare europeană, Editura Sylvi,
Bucureşti, 2003
42. Popa, Mircea N. - Primul război mondial. 1914-1918, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
43. Preda, Gavriil - Importanţa strategică a petrolului românesc.
1939-1947. Editura Printeuro, Ploieşti, 2001
44. Prisăcaru, Gheorghe - Istoria şi evoluţia Uniunii Europene,
Editura Universităţii Suceava, 2002
45. Roşu, L. - Treptele antropogenezei. Mic dicţionar al oamenilor
fosili, Bucureşti, 1987
46. Saon, Stelian - Istoria Economiei României, Editura
Universităţii „Sextil Puşcariu”, Braşov, 2001
47. Sofocle - Antigona, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972
48. Tabouis, Géneviéve - 20 de ani de tensiune diplomatică, Editura
Politică, Bucureşti, 1966
49. Titulescu, Nicolae - Discursuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1967
50. Vâlsan, Călin - Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997
51. Voiculescu, Marin - Istoria ideilor politice, Editura Hyperion
XXI, Bucureşti, 1992
52. Wallace, H. Wallace, W. - Procesul politic în Uniunea
Europeană, Ediţia. a IV-a, Editura Arc, Chişinău, 2004
53. Zorbibe, Charles - Construcţia europeană. Trecut, prezent,
viitor, Editura Trei, Bucureşti, 1998

202