MUZA

ISSN 2069-9204
Nr 1 An 2011 Luna aprilie
 Dragii noştri cititori,

Clipele trec şi pătrund în altă lume, file, cuvinte şi zile toate zboară odată cu timpul, dar ceea ce
rămâne viu este în suflet, iar el merită purificat cu lucruri bune care te fac să trăieşti mai frumos. Apusul
soarelui este sfârşitul unui moment, dar timpul continuă şi tu exişti.
Credinţa, lectura, muzica toate se împletesc armonios şi ne poartă pe fiecare pe un drum pornit
parcă dintr-o carte, drumul te urcă dar te şi coboară iar măiestria de a te şerpui până pe cele mai înalte
culmi îti aparţine.
Literatura este totul, este mama învăţăturii, este sacrificiul de a pătrunde într-o altă lume, în
fiecare poveste din care nu ai vrea să mai pleci, atunci la sfârşitul fiecărei întâmplări tu vei şti că e finalul
iar punctul culminat eşti chiar tu, tu preamărite cititor. Fiecare vers, fiecare amănunt ţi-e adresat ţie, tu,
criticul şi înălţătorul fiecărei creaţii, doar tu luminezi ale noastre suflete pierdute printre gânduri, uitări şi
dezamăgiri.
Miracolul unei zile este mulţumirea de a exista iar noi toţi trăim spre a învăţa lucruri noi. Iar noi
vă închinăm fiecare cuvânt şi fiecare vers celor care ne ascultă sau citesc micile noastre creaţii.
Ceea ce a lăsat Dumnezeu pe pământ este darul lui pentru omenire, iar noi diversificăm darul
lăsat pentru a trăi prin fiecare cuvânt. Noi, oamenii, suntem creaturi pierdute prin timp dar ne găsim
drumul spre cea mai bună cale. Iar calea noastră, a tuturor, este învăţătura, prin ea putem fi mult mai
fericiţi în această lume.
Viaţa e universul prin care trăieşti iar măiestria de a naşte frumosul se ascunde în adâncul
sufletului acolo unde găseşti iubire, credinţă şi pace, unde binele străluceşte în întuneric.
Noi toţi trăim prin taine, de unde izvorăsc idei şi gânduri pe care le împărtăşim unii altora. Le
mulţumim celor care ne-au lăsat mândria de a fi români, le mulţumim că ne-au lăsat o comoară fără preţ.
Vă mulţumim, dragii noştri cititori.
Cu respect şi stimă,
Geanina Iovănescu
Nr.1 Aprilie 2011 MUZA
Geanina Iovănescu
80 de ani
Nu o să cred vreodată că pot călători
Nu o să cred vreodată că pot zâmbi
Viaţa mi-e condeiul şi-o filă albă
Îmbătrânite de chinul ce le-a ieşit în cale.
80 de ani am visat că zburăm ca păsările
80 de ani am visat că pot să fiu ce vreau
Dar numai condeiul şi fila aceea albă
Se cred îmbătrânite, legându-mă mereu...
Nicicând nu voi pricepe
Al anilor mister
Cu tinereţea-n grabă
S-ajungă-n bătrâneţe.
Stingher mă trec prin casă
Stingher îmi sunt mereu
Doar vântu-mi aminteşte
Că sunt şi-i drumu’i greu.
pagina 2
Călător
În noapte mă plimb hoinară
Savurând un sentiment profund
Un sentiment ce de multe ori înseamnă uitare
Sau...chiar fericire
Pătrund printre stele şi zbor prin sentimente
Visez la lumina eternă a lumii de pe Lună
Ajung acolo, cunosc o altă lume
Un sentiment profund ce mă uimeşte.
Călătoresc noaptea prin vis, printre stele
Privesc etern la Luna cu goluri mari, profunde
Stau şi visez o lume curată, pură, fermecată...
Călătoresc cu gândul pe meleagul uitării
Şi mă gândesc profund la o scăpare veşnică
A nemuririi viselor pe o lume a stelelor.
Hoinăresc cu gândul prin lumea noastră tristă
Şi realizez deodată că e o lume uitată
Pătrund în ea ca apa în pământ
Şi sper că voi ieşi din ea curată.
 În zadar
În zadar privesc la stele
În zadar visez la lucruri mute
În zadar trăiesc în tăcere
Şi uit deodată totul.
Mă simt hoinară pe străzi pustii
Când oamenii par a fi morţi
În zadar mai trăiesc pe-o lume hoinară
Simt o trădare şi uit că trăiesc
Pe un pământ blestemat pe veci
Unde doar spiritele pot supravieţui
Şi oamenii pot muri...
În zadar pătrunzi în acestă lume
În zadar trăiesti într-o lume pustie
E o mândrie să trăieşti printre stele
E o mândrie să mori printre ele.
Tinereţe, cal sprinten - parodie
Dintre toate vietăţile pământului
Caii mi-au plăcut cel mai mult
Sub dezlegarea tainică a valului
În fruntea amurgului
Printre toate vietăţile pământului
Omul a devenit cel mai iubit.
În străbuna abatere din drum
Sub copita clipelor nebune
Doar în tinereţe poţi citi
Amurgul unei clipe nedormite
Sub călcâiul străpuns de durere
Sub cerul plin de iubire
Doar aici poţi întâlni
Cerul ţesut de fericire...

Tablou
ninge grozav pe-un câmp de-argint
pe-o vale uşor mişcătoare
ascult atent privind o adiere
sihastre şoapte aud într-un vânt
prin întuneric caut o cale
ce mă poate duce înapoi
prin liniştea câmpului
prin ceasul târziu
zăresc un alb aprins
o lume fără sens
dar caut acelaşi destin
o imagine alături de tine.
Prefacere
Cunoşti ispita zilelor topite
În farmecul amurgului când pleci
Pe alte drumuri să cunoşti alte vise
În ciuda unor infernale ploi...
Rugina toamnei îţi atacă glezna
Şi păsări de-ntuneric se ivesc
Şi te scufunzi în valuri de minute
Numit fiind copil, adolescent...
Deschizi geamul oval de la mansardă
În vântul rece al nopţii şi priveşti
Cum îţi pluteşte bezna în apele cu ochi
Cum te transformi în fluture şi-n nadă.
 Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 3
De la comuniune la ecumenicitate

Odată cu „plinirea vremii” şi venirea lui Iisus Hristos în lume, ca Mântuitor şi Răscumpărător al
neamului omenesc, a avut loc întemeierea unei noi accepţiuni a existenţei omului pe pământ, în sensul că
„discipolii lui Hristos”, care pentru prima dată în Antiohia s-au numit creştini, au fost martorii edificării
„împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ”, având la bază iubirea lui Dumnezeu faţă de lume, „aşa de mult, încât
a trimis pe Fiul Său în lume”, iubire care să se manifeste şi în noua comunitate creştină, prin adorarea lui
Dumnezeu şi prin iubirea aproapelui[1]. Comunitatea creştină primară stăruia în frângerea pâinii, în
rugăciune şi în ajutorarea celor în nevoi (a se vedea în special Faptele Apostolilor). Pe acest temei bineplăcut
lui Dumnezeu, cei „nou aleşi ostaşi ai lui Hristos”[2], se diferenţiau de restul lumii prin faptele lor de viaţă,
trăind în comuniune de dragoste frăţească, de credinţă, de rugăciune şi de întrajutorare[3]. Având această
temelie a dragostei prin comuniune, Biserica lui Hristos, numită cu numele Său, Biserica creştină, în primul
mileniu a continuat împlinirea poruncilor Întemeietorului şi Capului ei, cu toate că a trecut prin diferite crize,
generate mai ales de ereziile apărute în sânul Bisericii, şi câteodată şi de diferenţele de tradiţii locale,
statornicite pe calea obiceiului, care n-au afectat credinţa, dar cursul Bisericii, celei Una, a fost continuat în
condiţii fireşti. Începutul mileniului al doilea a adus cu el şi ruptura în două a Bisericii, cunoscută în istorie ca
„Schisma de la 1054”, împărţind astfel Biserica în „de Apus şi de Răsărit”, care de atunci s-au numit Biserica
Catolică (universală) şi Biserica Ortodoxă (a dreptei credinţe). Încercări de revenire la unitate au fost în multe
rânduri, dorite de ambele părţi, dar concepţia despre universalism şi centralism papal a episcopului de la
Roma s-a lovit tot timpul de opoziţia fermă a Bisericilor autocefale răsăritene, care nu acceptau pretenţiile
papale de jurisdicţie universală peste toată Biserica, considerându-l cel mult primul dintre egali, în ordine
onorifică. Secolul al XV-lea aduce o altă ruptură, de astădată în sânul Bisericii Catolice, când a avut loc
Reforma şi pe plan religios, ruptură care a dat naştere la apariţia altor Biserici creştine numite protestante,
din care prin secolele XVIII – XIX apar Bisericile neoprotestante. Iată, urmărind pe scurt firul istoric al
evenimentelor din Biserică, vedem că unitatea creştină a primelor secole, bazată pe legătura dragostei, baza
fiind iubirea lui Dumnezeu, dată oamenilor, s-a rupt mai întâi în două, apoi dintr-una din părţi s-a rupt în
mai multe părţi, tocmai pentru că omenescul a suprapus divinul în viaţa Bisericii lui Hristos, iar poate de cele
mai multe ori, orgoliul dreptăţii uneia sau alteia din părţi, în loc să fie îndreptat spre unitate în diversitate, a
luat drumul dezbinării definitive şi aproape imposibil de reparat. Secolul al XX-lea a adus o iniţiativă fermă
în favoarea reconcilierii părţilor, chiar dacă au mai existat şi înainte asemenea iniţiative.
 Iniţiativa nu aparţine unei singure Biserici creştine, ci poate fi asimilată tuturor Bisericilor care
au manifestat predispoziţie pentru a căuta similitudini şi căi viabile de comunicare şi găsirea mijloacelor
necesare de dialog între diferite confesiuni creştine. Această iniţiativă poartă numele de Ecumenicitate
sau Ecumenism, şi are ca for suprem de coordonare şi comunicare Consiliul Ecumenic al Bisericilor
Creştine (CEBC sau CEB), sub patronajul căruia se încearcă refacerea unităţii ecumenice creştine din
primul mileniu. Mişcarea Ecumenică cum mai este numit Ecumenismul, reprezintă lucrarea Bisericilor
creştine pentru „unitatea creştină”, care se strânge şi se întăreşte din ce în ce mai mult în ultimul timp.
Se pretinde a fi un pas important spre unitatea Bisericilor creştine, ecumenicitatea vizând refacerea
unităţii ecumenice de altă dată, a întregii creştinătăţi. În vremea de astăzi se vorbeşte tot mai mult şi mai
intens de ecumenicitate, ca reflex al unităţii creştine, ca atribut al Bisericii, care are datoria de a lucra nu
spre dispersare, ci spre unitate de credinţă, în mediul romano-catolic, vorbindu-se tot mai mult despre
„unitate în diversitate”, concept acceptat mai mult sau mai puţin de unele Biserici creştine. Biserica
Ortodoxă Română întreţine strânse legături, în primul rând, cu Bisericile Vechi orientale, care se
consideră a fi cele mai apropiate de Ortodoxie. Astfel, pe lângă relaţiile din trecut cu diferite Biserici
necalcedoniene, în ultimul timp Biserica Ortodoxă Română are relaţii cu Biserica Armeană, Biserica
Etiopiei, Patriarhia Coptă din Egipt, şi Biserica Siro-Iacobită din Malahar. Încercări de apropiere între
Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe se produc abia după Conciliul II Vatican (1962-1965), şi mai ales
după anul 1967, când au avut loc ridicarea Anatemelor (blestemelor) aruncate reciproc de cele două
Biserici la anul Schismei (1054). Contactele ecumeniste dintre cele două Biserici – Ortodoxă şi Cato-lică-
au contribuit la crearea climatului favorabil pentru întreţinerea dialogului în plină desfăşurare. De
asemenea s-au stabilit contacte viabile între Biserica Ortodoxă Română şi Bisericile Anglicană, Vetero-
Catolică şi Protestante, iar în general cu toate cultele din România. În acest sens Săptămâna de
Rugăciune pentru Unitatea Creştină este una dintre cele mai de seamă acţiuni pe tărâm ecumenic, este
parte integrantă din Mişcarea Ecumenică, încă de dinaintea înfiinţării Consiliului Mondial al Bisericilor
în 1948. Biserica Ortodoxă Română şi-a manifestat vocaţia ecumenică răspunzând, încă din 196l, printr-
o hotărâre a Sfântului Sinod, la propunerea Consiliului Mondial al Bisericilor de a se alătura eforturilor
de refacere a unităţii văzute a tuturor creştinilor. Din motive independente de voinţa Bisericii noastre,
abia în 1993 această hotărâre sinodală a fost pusă în practică. Din anul 1993, Biserica noastră participă
efectiv la desfăşurarea, în România, a acestei Săptămâni de Rugăciune, în strânsă cooperare cu Asociaţia
Ecumenică a Bisericilor din România - AIDRom.
 Tema din acest an ne reaminteşte de începuturile Bisericii. Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea
Creştină, are ca temă de reflecţie în acest an „Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea
pâinii şi în rugăciuni” .A devenit deja o tradiţie ca, la începutul fiecărui an, în perioada 18-25 ianuarie,
credincioşii diferitelor Biserici din România să se regăsească unii cu alţii, în aceste zile ale Săptămânii de
Rugăciune pentru Unitatea Creştină, pentru ca, împreună, să dea slavă lui Dumnezeu Celui în Treime lăudat.
Protopop Onea Crinel – Ioan

[1] „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot
cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 27).
[2] „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui
Dumnezeu” (Efeseni 2, 19).
[3] „Iar peste toate…, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Coloseni 3, 14).
Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 4
Nataşa Valentina Roman

Încă mai cred

Atâta timp cât iubesc şi sunt iubită îmi permit luxul să cred într-o lume mai bună, lipsită de minciuni,
de ipocrizie, de ură, de discriminări, de gelozii absurde, de invidie, de atâta răutate care pur şi simplu nu îşi
are rostul. Atâta timp cât cred în iubire (şi prin iubire nu mă refer la dragoste care înseamnă pasiune) mai
sunt posibile minuni, mai pot spera în schimbări pozitive, în adevăr, bine şi frumos. Am uitat să mai fim
buni, să iertăm, să ne acceptăm, pur şi simplu să fim noi fără a ne fi teamă că vom fi judecaţi de restul lumii
care de multe ori se consideră superioară şi îndrăzneşte să arunce prima piatra. Am uitat să fim oameni...
Poate că avem impresia greşită că datorită faptului că suntem oameni avem dreptul la a 3-a, a 4-a, a 5-a, a nu
ştiu câta şansă, că viaţa e lungă şi că avem tot timpul din lume să ne revizuim comportamentul deci ni se
permite absolut orice. De aceea, cumva, valorile morale dispar încet-încet din viaţa noastră... Trist dar
adevărat. Uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte din viaţa noastră, lucruri simple dar care ne aduc
fericirea: razele blânde ale soarelui, florile mici şi parfumate pe care adesea nu le observăm pentru că suntem
prea ocupaţi să suferim din cauza unor fapte mai mult sau mai puţin importante, zâmbetul dulce şi inocent
al unui copil, cerul senin care simbolizează speranţa şi acel fascinant apus pe care doar un pictor extrem de
talentat îl poate reda în toată splendoarea lui. Lumea e imperfectă, e rea, e absurdă, e inacceptabilă şi tocmai
de aceea avem DATORIA de a o face mai bună, de a schimba ceva! Dacă lumea nu este aşa cum am vrea noi
să fie trebuie să încercăm noi să o facem minunată, atât cât putem. Deci, încă mai cred în iubire, în minuni
pentru că fără ele viaţa nu ar avea niciun sens...
 ***
Te caut la capătul pământului Compromis
De la începutul lumii Îţi vând sufletul
Dincolo de timp În rate
Aşteaptă-mă Cu dobândă
Mai am Sânge, cuvinte
Încă Perfecţiune trunchiată.
Timp Ascultă, îţi închiriez inima
Să mă ascund Şi visele
Să mă găseşti Pentru diamante false
Tot ce ai vrut să uiţi Îmi amanetez trupul
Zi de zi Negociabil
Îţi amintesc eu Şi tu, şi eu
Stai... Şi noi, şi voi
*** Umanitate.
Lumea
a uitat Zero
minunile Întoarcerea la cuvinte
pe străzi pustii Mă obligă
departe Să tolerez absurdul
speranţele Să-ţi accept prezenţa
aşteaptă Să-ţi simt mirosul
graţierea La nesfârşit
şi tu Chiar dacă...
înveţi Probabil amuzantă e
decalogul iubirii... Părerea ta
Rugăciune Despre limita
Priveşte-mi ochii cerşindu-ţi iertare Bunului simţ...
Sau buzele şoptind îndurare.
Caută în suflet un strop de lumină,
Purifică-mi calea şi ia-mă de mână.
 Obsesie indecentă Utopie
Lucrurile corecte Poveştile perfecte se spun
Devin după ora 25
Obsesii indecente cu lumina aprinsă
Pe măsura ce pentru Ashley Wilkes
Simţul datoriei şi ceilalţi...
Sufocă gândurile Lucrurile perfecte se nasc
Sentimentele. din
Întotdeauna există iluzii vitale
Un TREBUIE ţinute sub cheie.
Care nu îţi permite Oamenii perfecţi
Să uiţi spun
De propria poveşti perfecte
Obsesie indecentă. despre
lucruri perfecte
într-o lume perfectă.
În concluzie,
perfecţiunea există
pentru cei
care
îşi permit…
 Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 5

GÂNDURI, REFLECŢII……

De când ne naştem şi până murim ne frământă o întrebare: există sau nu fericirea? Şi dacă da, ce
reprezintă ea?
Dacă urmăm filonul religios, răspunsul nu poate să fie decât unul afirmativ. Biserica afirmă prin
vocea Sfinţilor Părinţi că fericirea există şi că ea ar fi răsplata pentru faptele noastre cele bune săvârşite aici,
pe pământ. Cu alte cuvinte, există fericire, însă ea nu poate fi atinsă aici, ci doar în viaţa de dincolo.
Dacă mergem pe latura filosofică, părerile sunt extrem de variate, pornind de la considerarea fericirii
ca singur scop în viaţă şi ajungând la negarea atingerii acesteia. Din prima categorie fac parte hedonişii, care
considerau că fericirea este eliberarea de orice fel de durere şi procurarea unei stări plăcute. Cu alte cuvinte,
aceştia puneau semnul egal între fericire şi plăcere. Însă, aceasta din urmă era împărţită în trei trepte în
funcţie de importanţa pe care i-o acordau. Astfel, pe treapta cea mai de jos se aflau plăcerile trupeşti, apoi
cele materiale, iar pe treapta de sus – plăcerile spirituale.
Acest mod de a privi fericirea a fost oarecum preluat de către epicureici, care aveau ca unică deviză:
„Carpe diem!”, plasând pe primul loc trăirea intensă, deci procurarea plăcerilor de orice fel. De aceea în
antichitate oamenii erau atât de debusolaţi, neştiind cărui curent filosofic să-i dea crezare sau cărui cult să i
„se închine”. Doar cei ce se îndeletniceau cu exerciţiul minţii reuşeau să-şi găsească împăcarea sau să se
adâncească într-un labirint şi mai mare, ceilalţi conducându-se după instincte, fiind trecuţi în rândul
animalelor…Iar lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici în zilele noastre, rămânând aceeaşi împărţire…
Acum să revenim la încercarea de a defini fericirea. Aşa după cum Cicero spunea despre prietenie că
este „acordul deplin al tuturor lucrurilor divine şi umane realizate cu bunăvoinţă şi caritate” şi eu consider
că fericirea este un acord deplin între toate funcţiile organismului uman, între om şi ceilalţi (societate) şi între
om şi natură (univers). Din primul acord rezultă sănătatea fizică şi mentală, din cel de-al doilea reiese
bunaînţelegere, progresul, bunăstarea, iar din ultimul rezultă revărsarea darurilor naturii asupra omului.
 Veţi zice că am exclus acordul dintre om şi divinitate. Nu l-am exclus căci el este subînţeles în cel
dintre om şi univers deoarece, dacă omul se află în armonie cu natura şi o priveşte ca pe o operă desăvârşită
a unui Creator, înseamnă că trăieşte în armonie cu Însuşi Creatorul ei.
Şi oare nu se poate numi fericit un om care se bucură de sănătate, de înţelegere cu cei din jurul său şi
de trăirea în concordanţă cu natura? Ba da, însă, cu siguranţă că cei ce vor afla un astfel de om îl vor urî atât
de mult încât vor încerca prin orice mijloace să-i tulbure starea de fericire, să-l facă să fie nefericit ca şi ei.Ce
altceva poate să fie fericirea dacă nu starea de împăcare cu tine însuşi, cu cei din jurul tău şi cu natura? Iar,
dacă ai împăcare cu tine însuţi, înseamnă că ai şi cu Dumnezeu pentru că El se află înlăuntrul tău.
Cu toate că oamenii definesc în mod diferit fericirea, cu toţii o consideră un ideal tangibil. Însă, unii
filosofi, printre care şi Freud, consideră fericirea un ideal intangibil, imposibil de realizat. Astfel el spunea că
evitarea durerii şi trăirea unor plăceri intense duce la fericire, dar aceasta se realizează doar episodic, cu
scopul de a îndeplini acele nevoi. Tot Freud mai spunea că suferinţa îl atacă pe om din trei părţi: din partea
propriului corp, din exterior şi din raporturile cu ceilalţi oameni.Majoritatea oamenilor privesc suferinţa şi
bucuria ca pe ceva implacabil, venit de sus, un destin căruia nu i se pot sustrage şi devin nişte resemnaţi. În
timp ce unii luptă pentru a ieşi din starea de suferinţă, alţii renunţă şi chiar îşi pun capăt zilelor.
Biserica trâmbiţează că omul a fost creat cu scopul de a fi fericit, însă noi vedem pe pământ din ce în
ce mai multă suferinţă…Şi atunci?...Poate că am fost creaţi pentru a fi fericiţi, însă la fel de probabil ar fi ca
această fericire să nu o găsim aici, în această viaţă – considerată de mulţi ca o trecere, o călătorie - , ci în cea
veşnică – dacă ea există.
Oricum ar sta lucrurile şi oricât de credincioşi sau necredincioşi am fi, fericirea nu trebuie s-o căutăm
în afară, ci înlăuntrul nostru pentru că, la urma urmei, ea este o stare „adamică” de pace, bucurie, împlinire –
pe care am pierdut-o, probabil, o dată cu căderea în păcatul strămoşesc. Şi nu ne este îngăduit să trăim
această stare decât pentru fracţiuni de secundă deoarece ne-am obişnui cu ea şi am crede că ni se cuvine. Ea
ne este arătată ca să vedem că este bună şi să tânjim după ea toată viaţa. Vom reveni la această stare abia
după ce vom birui toate încercările vieţii.
Aşa după cum Mântuitorul a trebuit să treacă prin moarte pentru a ne izbăvi de păcatul strămoşesc, şi
noi va trebui să trecem prin moarte pentru a atinge starea de fericire…

Prof. Lavinia Aritica Flueraş

Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 6

Nicoleta Dumitrache Herţ

Întâlnirea
Aşteaptă-mă
La ceai cu Dumnezeu
pe lângă veşnicii
Astăzi stau la ceai cu Dumnezeu
pe câmpul nesfârşit
îmi pune întrebări
prin care doarme
şi eu răspund
timpul.
– aştept să primesc jobul vieţii –
Aşteaptă-mă
încerc să stau dreaptă
la capăt de lume
picior peste picior
unde din nori
să-mi controlez mişcările
curg izvoare
– limbajul trupului e foarte important
de flori.
în astfel de împrejurări –
Dumnezeu îşi bea ceaiul liniştit
Maktub
nemărginirea stă în braţele lui
În această seară
un înger face fotografii
de iarnă
cine ştie
dansăm cu trupuri
poate le va publica la vreo revistă
de ceaţă
într-o bună zi
agăţate de suflet.
îmi spun că dacă îmi joc cărţile bine
Timpul nu mai contează.
jobul vieţii ar putea fi al meu
mă trec fiori pe spate
dar zâmbesc
iar Dumnezeu îşi bea ceaiul liniştit.
 Când porcii zboară
Sunt zile
când nedreptatea
coboară rapid din calendar
Te priveşte cu superioritate
îţi zâmbeşte chiar –
laşi ochii în jos
şi suspini încă o dată
„Aşa e viaţa”, îţi spui,
întorci spatele
şi sub povara unei lacrimi
părăseşti încăperea.
Să joci teatru
nu mai are sens
doar joci de-o viaţă
în aceeaşi piesă
iar uneori mai primeşti
şi aplauze.
Dar nu astăzi.
Astăzi e ziua altcuiva.
E ziua când porcii zboară
iar tu eşti în concediu.
De-ar putea să mă viseze un vis
De-ar putea
să mă viseze un vis
în care să mă descompun
petală cu petală
să fug prin lume goală
s-ating din veşnicie
o singură fâşie
şi-apoi cu o aripă
să mă agăţ de-o clipă
să mă sărute vântul
şi să răstorn pământul
să fiu chiar eu un vis
ce nu a mai fost scris.
 Frunza Ceasul static
Plouă cu frunze Nu ştiu ceasul acesta static
peste lume ce-a-ngheţat la mine-n gând
tăcerea toamnei dacă vine, dacă pleacă
azi mă doare ca şi omul pe pământ.
şi-atunci fug Nu ştiu ce e scris în stele,
în lună azi nici în palmă, nici în vis,
şi mâine în soare. nici în gândurile mele
Ţara mea nu mai ştiu ce este scris.
e-o frunză fără sens Doar zăpada bate-n geamuri
bătută de vânturi iarna a venit de mult,
purtată de valuri ochii lumii nasc abise
pe tristele maluri ce în suflet le ascund.
sfâşiată de dor Ceasul bate-ncet şi vremea
şi de gânduri. se preschimbă-n fulgi de nea.
Plouă tot mai des Nu ştiu dacă eu sunt lumea
mai aiurea sau de lumea e a mea.
peste inima mea
şi-atunci mă rog
să nu vină toamna
atât de devreme
şi frunza să-mi ia.
Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 7
Un om, un destin eroic – 60 de ani de la moartea lui Sever Bocu

Sever Bocu s-a născut la 19 noiembrie 1874 în satul arădean Şiştarovăţ. După terminarea şcolii
primare în satul natal, Sever Bocu urmează şcoala medie la Lipova şi liceul la Arad, însă în preajma
examenului de bacalaureat a fost exmatriculat pentru că a refuzat să poarte panglica cu culorile drapelului
maghiar. Îşi va continua mai târziu studiile la Academia Comercială din Viena, apoi la Şcoala de Înalte Studii
din Paris.
Caracter de luptător
În 1892 tânărul Sever Bocu lucrează ca redactor la ziarul „Tribuna” din Sibiu unde ia legătura cu
fruntaşii memorandişti. Puternic impresionat de lupta lor, entuziastul Bocu se întoarce la Lipova unde
organizează pe dealul denumit ulterior „La crucea lui Bocu” o manifestaţie publică în favoarea
memorandiştilor închişi la Viena.
Persecutat de autorităţile austro-ungare, Sever Bocu ia calea Parisului pentru a-şi desăvârşi
pregătirea intelectuală. Se reîntoarce la Lipova şi se angajează contabil la banca „Lipovana”. Din 1899 se
mută la Arad ca redactor al ziarului „Tribuna poporului” (mai târziu „Tribuna”). În această calitate începe o
campanie susţinută de promovare a intereselor românilor. Articolele lui au iritat autorităţile şi i-au adus
numeroase procese de presă precum şi trei condamnări la închisoare. Atitudinea sa virulentă a dus la
suspendarea apariţiei ziarului „Tribuna”, de aceea Sever Bocu se mută în România, la Constanţa. Va
construi, cu mari dificultăţi, un hotel la Techirghiol, care va deveni un punct de atracţie pentru personalităţile
politice de prim rang din Regat, de la familia regală şi până la diplomaţii străini.
Primului Război Mondial şi Marea Unire
Cu toate că avea 42 de ani la intrarea României în război, se oferă să se înroleze voluntar în Armata
Română, ocupându-se cu interogarea prizonierilor germani şi îndeplinind diferite misiuni de comandă şi
organizare. În 1917 este însărcinat de Guvernul României să se ocupe de organizarea legiunilor formate din
foşti prizonieri ardeleni din lagărele ruseşti. Redactează la Kiev revista „România Mare”, în care
militează pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat. După terminarea războiului, Sever Bocu vine
în ajutorul delegaţiei României de la Conferinţa de pace de la Paris, concentrându-se pe problematica
Banatului şi în special pe combaterea propagandei naţionaliştilor sârbi care încearcă să rupă din Banat cât
mai mult posibil în favoarea Serbiei.
 Marile realizări din perioada interbelică
Reîntors în ţară, în 1921 este ales pentru prima dată deputat, în circumscripţia Buziaş, timp de peste
două decenii va fi liderul ţărăniştilor bănăţeni. În 1928 ţărăniştii ajung la guvernare iar Sever Bocu primeşte
funcţia de Ministru al Banatului. Din această postură se implică în numeroase acţiuni cu caracter
administrativ, cultural şi naţional care şi azi sunt apreciate. Un exemplu grăitor au fost eforturile depuse
pentru înfiinţarea Universităţii de Vest din Timişoara, „un far intelectual menit să străbată peste graniţe în toate
sufletele româneşti”. În a doua guvernare ţărănistă a fost primar de Lipova, mandat în care a pavat străzile, a
introdus curentul electric şi a reconstruit aproape 200 de case afectate de inundaţii.
În vara anului 1940 ia atitudine publică faţă de cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ardealului fără
luptă, iar în perioada 1940 – 1944 va susţine numeroase conferinţe legate de drepturile românilor în teritoriile
pierdute.
Calvarul comunist
Odată cu instaurarea regimului comunist, viaţa lui Sever Bocu ia o întorsătură tragică. Presa
comunistă îl torpilează cu o avalanşă de injurii şi etichetări menite să denigreze o personalitate puternică şi
un veritabil simbol al Banatului. La alegerile din 1946, în ciuda abuzurilor comuniste, Sever Bocu este ales
deputat în circumscripţia Lipova, fiind singurul ţărănist din Timiş care intră în Parlament. La scurt timp însă
refuză să ia parte la spectacolul cinic regizat de comunişti şi se retrage din viaţa politică la Lipova, unde se
dedică scrierii memoriilor.
În noaptea de 5 spre 6 mai 1950 este arestat de Securitate, dus mai întâi la Timişoara, apoi la
închisoarea de la Sighet. Nu a fost niciodată judecat de o instanţă judecătorească. Va deceda în închisoare, în
condiţii care nu au fost pe deplin elucidate. Din relatările unor foşti deţinuţi politici se pare că un temnicer l-a
lovit cu bocancul în faţă şi i-a rupt maxilarul. Neputându-se hrăni, bătrân şi fără asistenţă medicală, în data
de 21 ianuarie 1951a decedat, fiind îngropat în cimitirul săracilor din Sighet. Familia nu a ştiut nimic de el,
actul său de deces fiind întocmit abia în 1957. O urnă cu pământ din groapa sa fost adusă în 1999 şi depusă
în biserica ortodoxă din Lipova.
Martiriul lui Sever Bocu, precum şi viaţa sa dedicată în întregime propăşirii neamului românesc,
rămân ca exemplu pentru toţi cei care simt şi trăiesc româneşte. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Dorin Ocneriu
 Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 8 Zenovia-
Lascu Broncz

Printre ruinele templului ***

Printre ruinele templului Când zorii se revarsă
De undeva dintr-un ungher Şi luna bate-n geam
Priveşte stingher Tu mă cuprinzi cu braţul
O fărâmă din falnicul Buda Şi flori cum cad din ram
Iţi porţi paşii printre pietre şi ciulini Se aude focu-n vatră
Lui să te închini Un câine latră lung
În semn de respect pentru credinţa Şi somnu închide pleoapa
Altora, nu a ta. Iar gândul îl alung
O dulce toropeală
*** Cuprinde întregul trup
A murit speranţa
Zilei de mâine ***
Uitarea se aşterne Cuvintele-ţi crude doboară
Peste trecut Rănind ca pumnale
Prezentul e cumplit Ce nu e-n tiparele
De crud Frumuseţii tale

*** ***
Jocul cuvintelor
N-am fost decât umbra Aşternute pe hârtie
Celei ce sunt Dezlegând
Mi-am suprimat trăirea Misterul intim
Şi-am ajutat pe alţii Al sufletului
Ce aripi şi-au frânt Desluşind poetul
 *** ***
Cuprinde-mă cu braţul
Apa ca o rugăciune curge Dragul meu
Peste pietre ape repezi În somnul dulce
Printre dealuri Care vine
Ape line Prin pori să simt
Iar vâltoarea vieţii Căldura ta
Vine peste Vântul prin sălcii
Noi S-adie
Raze de lună-n
ferestre
*** tandre lumina-şi reversă
Cuvinte puţine peste noi
Care spun mult
Prin tăcere ***
Trecutul te atinge Linistea şi singurătatea
Cu aripa sa Îmi tulbură sufletul nemângâiat
Răvăşind sentimente Şi întristat
Curcubeu ce vine Durerea nu dispare
Din viitor Tot mai tare
Presărând culori
Peste prezent ***
Când sunt lângă tine
Mă simt foarte bine
*** Sufletul meu bate cu putere
Nu te pot uita, am în gând privire ta Oare ce se-ntâmplă cu mine?
Sufletul tău va fi lângă mine mereu Sufletul meu e lângă al tau
Vei fi în gândul meu Şi nu e de rău
Te voi iubi
 Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 9
Interviu cu Delia Cărăbaş – o pictoriţă desăvârşită

N.R.: De la ce vârstă pictezi şi ce te-a determinat să te apuci de pictură?

D.C.: De la grădiniţă numai că nu pictam în ulei, doar cu creioane colorate. Mai târziu m-am
perfecţionat. Pur şi simplu mi-a plăcut. La mama mea am văzut primele desene căci îi plăcea să deseneze cai.
N.R.: Ce simţi atunci când pictezi şi ce doreşti să transmiţi prin picturile tale?
D.C.: În primul rând mă relaxez când pictez şi mă simt mai bună şi asta doresc să le transmit şi celor
din jur. Pot spune că îmi încarcă bateriile.
N.R.: Care sunt temele predominante în lucrările tale?
D.C.: Peisajele şi florile sunt temele predominante în lucrările mele.
N.R.: Dacă ai putea să alegi dintre toate lucrările tale una singură, despre care ai putea spune tu că te
reprezintă? De ce?
D.C.: De exemplu Tablou de toamnă. Îmi place enorm de mult pădurea în anotimpul toamna. Parcă e
înflorită pădurea toamna datorită multitudinii de culori.
N.R.: Ce te inspiră atunci când pictezi?
D.C.: Natura.
N.R.: În cât timp reuşeşti să termini o pictură?
D.C.: În cel mai scurt timp într-o zi dacă pictez ceva ce îmi place şi dacă trebuie să pictez ceva ce nu
îmi place durează chiar şi trei ani, amân cât de mult pot terminarea lucrării.
N.R.: Ce preferi să pictezi: portrete, peisaje, acuarele?
D.C.: Peisajele – pădurea în toate anotimpurile.
N.R.: Ai vândut multe lucrări?
D.C.: Am vândut foarte multe picturi. Am avut foarte multe comenzi pentru picturi religioase, flori şi
peisaje.
 N.R.: Ai avut multe expoziţii?
D.C.: Am avut 2 expoziţii personale la Lipova (1988 - 1989), la Vişeul de Sus (1985), la Arad – Sala
Forum- expoziţie cu clasa de pictură (1988) şi cu diverse ocazii la Consiliul Local Lipova.
N.R.: Ce personalităţi te influenţează?
D.C.: Cel mai mult Grigorescu şi mai târziu l-am descoperit pe Schischin Ivan – are numai peisaje,
păduri inclusiv muşchii, buburuza în iarbă sau chiar firul de iarbă în detalii. Pictează atât de bine încât ai
impresia că e o poză ceea ce vezi. Grigorescu îmi place pentru că pictează viaţa la ţară: flori, ţărănci, car cu
boi, ciobănaşi cu oi. El avea o pictură foarte frumoasă cu peisaj: Luminişul.
N.R.: Îţi mulţumesc mult pentru interviu. Îţi doresc mult succes în activitatea ta profesionala! La
revedere.
D.C.: Şi eu îţi mulţumesc. La revedere!

Cetatea Şoimoş
Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 10
Ileana Mărculescu
(mama lui Alin Mărculescu)

DESTINUL UNEI FAMILII

Era o familie fericită, Şi nici ZHETZ (ZAIŢ), a rămas doar o poveste

La un bloc, într-un oraş: Inconştienţa şi incompetenţa şoferilor
L-au trimis fulgerător
Tata, mama, o fetiţă şi un dulce copilaş
Sus în lumea stelelor.
Erau fericiţi părinţii În postul Crăciunului,
Mândrii de copiii lor Pe drumul Aradului,
Nu ştiau ce îi aşteaptă, Curba Sâmbăteniului.
Care va fi soarta lor. El, s-a dus şi nu mai vine
După ce trecură anii Bătrâneţea să ne-aline
Doar în vis ne întâlnim
Fata se căsători,
De toate ne povestim,
Şi nu după multă vreme Dar ce este în a lui lume
Alin în accident muri. Niciodată nu îmi spune,
Acum casa e pustie Eu l-ascult tot ce îmi spune!
Tata, mama, suflet gol Să nu-l plâng în astă lume,
Din când în când mai vine fata Să n-am lacrimi pe obraz
Că numai necaz îi fac.
Dar nu şi ALINUL lor.
Dar, mă bucur că-n vis vine
El din ceruri îi veghează Şi cu drag mă strigă ILE!!! IN MEMORIAM
Ca să nu le fie rău Mămicuţă, să n-ai teamă prof. Alin – Dorin Mărculescu
Iar când îngerii îl lasă „SOARELE” tău te veghează LIPOVA 25.10. 1980
Se coboară în vis mereu El şi cu D-zeu Sfânt SĂMBĂTENI 21.11. 2007
Doar în poze puişoru Te veghează pe pământ.
Acum le alină doru'.
Alin – Dorin nu mai este
 Nr.1 APRILIE 2011 MUZA pagina 11
Mănăstirea Maria Radna – loc de pelerinaj şi de har

„Adevăratele capitale ale Europei nu sunt marile centre politice sau administrative, ci locurile de
pelerinaj” (Johann Wolfgang v. Goethe)
În toate ţările creştine există numeroase biserici dedicate cinstirii Maicii Domnului, dovadă că credincioşii
sunt conştienţi de importanţa Sfintei Fecioare nu numai în planul mântuirii, dar şi ca exemplu de viaţă demn
de urmat. Fără Sf.Maria credinţa noastră ar fi mult mai săracă.
Aceste biserici relativ puţine ajung să devină şi loc de pelerinaj, datorită unei întâmplări miraculoase
sau prin păstrarea unui obiect religios de mare importanţă. Analiza acestor locuri arată că nu locuitorii au
avut iniţiativa de a crea aceste locuri de har, ci însăşi Sf.Fecioara şi a ales locurile unde a dorit şi doreşte în
continuare să-şi arate bunătatea de mamă şi apropierea faţă de nevoile omului.
Maria Radna se înscrie în lista acestor „izvoare de har” de mai multe secole. Mii de persoane au trăit
aici pe propria lor piele experienţa unui ajutor supranatural. Miracolele nu le putem înţelege sau explica, le
putem doar accepta cu umilinţă şi recunoştinţă. Clipele de rugăciune în faţa Icoanei făcătoare de minuni pot
schimba viaţa unui om.
Viaţa există doar acolo unde există mişcare. Numai omul, care se află în mişcare, adică în căutarea
adevărului, va reuşi să găsească sensul vieţii. Această insulă de linişte ne poate ajuta să acceptăm pe de o
parte realitatea vieţii noastre cu toate clipele de împlinire sau de suferinţă, pe de altă parte ne ajută să
descoperim în noi rezerve de puteri nebănuite şi încredere optimistă privind viitorul. „Rugăciunea nu
schimbă lumea, însă îl schimbă pe om, şi oamenii pot schimba lumea”, afirmă Albert Schweitzer. Pelerinajul
reprezintă un element important din viaţa creştinului, contribuind la autocunoaştere şi autodisciplină, la
curăţirea şi libertatea sufletului, la învingerea sentimentului de frică şi de îndoială. Lucrări despre acest loc
există din jurul anului 1750, când Maria Radna a fost recunoscut oficial de către Biserică ca loc de pelerinaj. În
secolele XVIII, XIX şi XX au apărut mai multe cărţi despre această mănăstire franciscană, conţinând nu numai
date istorice, dar şi descrierea primelor zeci de minuni, care au avut loc aici, cărţi speciale pentru pelerini cu
rugăciuni şi cântece în diferite limbi: germană, maghiară, croată, bulgară. De ce vin anual zeci de mii de
persoane la Maria Radna, ce îi atrage, ce caută şi ce găsesc aici? Dacă în trecut mulţi veneau la Radna
deoarece făceau parte dintr-o comunitate religioasă, în zilele noastre motivaţia este de cele mai multe ori
personală. Asemenea unei pietre preţioase, care devine tot mai valoroasă prin prelucrare, şlefuire şi poliere,
tot aşa pelerinul care vine la Radna câştigă valoare. Oamenii găsesc la Radna un loc în care îşi pot depune
greutatea sufletească în faţa Maicii Domnului. Radna le oferă posibilitatea ca ei să apară în faţa lui
Dumnezeu aşa cum sunt ei.
 Dacă mă prezint în faţa lui Dumnezeu cu viaţa mea, înseamnă că mă rog, iar cine se roagă încetează să fugă şi
să se ascundă de el însuşi (Ioan Bours). Probabil sunt mulţi şi cei care vin pentru că aici se simt bine. Aceştia
simt ceea ce a exprimat papa Ioan al XXIII-lea „Dumnezeu ştie că sunt aici, şi aceasta îmi ajunge”.
Oamenii simt aici binecuvântarea rugăciunii, găsesc mângâiere şi putere pentru viaţa de fiecare zi. Ştiu că
rugăciunile lor au ajuns să fie ascultate. Fără această încredere nu s-ar întoarce de fiecare dată la Radna. În
acest sens, Conciliul Vatican II defineşte rolul Sf. Fecioare Maria: „Mama lui Isus... străluceşte ca un semn de
speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin... (LG 68)”.
Preot Andreas Reinholz
Muzica şi importanţa ei
„Doar muzica cu farmecul ei spontan, poate potoli sufletul rătăcitor şi poate domoli mintea zbuciumată”.
(William Congreve)
Din multitudinea genurilor de artă existente, muzica este una dintre cele mai apropiate sufletului omenesc, ea
însoţindu-ne pe parcursul întregii vieţi. De la momentul apariţiei, şi până astăzi, cale de milenii, muzica se
include ca element inerent în viaţa societăţii, în  conştiinţa şi natura omului. Alături de alte descoperiri ea a
devenit un mare fenomen al lumii, acompaniind istoria civilizaţiei umane în perioadele de mari avânturi.
Melodia este elementul de baza al muzicii. Ea poate fi foarte simplă, sau complexă, dar este întotdeauna
expresivă şi emoţionanlă. De aceea l-a însoţit pe om de la începuturile existenţei sale şi a evoluat odată cu
aspiraţiile sale spirituale. Muzica este o artă care ne ajută să ne exprimăm, să simţim că suntem liberi şi prin
ea reuşim să atingem o stare de spirit mai greu de exprimat prin cuvinte. “Muzica trebuie să fie scânteia ce
aprinde focul în spiritul omenesc" spunea Beethoven. Într-adevar, muzica trebuie să trezească în fiinţa umană
sentimente care poate, altfel, ar rămâne acoperite de cenuşa timpului si ar dispărea atunci când sunt necesare
mai mult, atunci când spiritul rătăceşte pe cărări pustii. Muzica este un dar divin care există prin îngemănarea
ritmului cu melodia sub forme armonice sau polifonice, de timbru diferit, la diferite înălţimi şi intensităţi .
Muzica este un limbaj universal, ea este un sistem informaţional ce transmite trăiri, sentimente, stări sufleteşti,
declanşează gânduri, dorinţe, plăceri, amintiri.
Muzica este o unealtă, o armă, un limbaj ce modelează, transformă, ce poartă un mesaj. Depinde de la ce izvor
de muzică ne adăpăm inima. Dumnezeu ne-a făcut astfel încât să avem nevoie de muzică. Adevărata muzică
religioasă dă omului curaj, speranţă, statornicie, îi întăreşte tonusul moral, îi trezeşte conştiinţa, îi aduce
Divinitatea în prim plan.
„Un cântec frumos este un bun educator“, zice muzicologul Aurel Ivăşcanu. Efectul muzicii asupra sufletului
omenesc este direct proporţional cu valoarea moral - educativă şi artistică a acestuia. O muzică bună este ca
un izvor curat din munte, care, pe unde trece, face să rodească pământul şi, cu timpul, modelează până şi
piatra, cu atât mai mult sufletul omului.

Andreea Iliuţă
 Nr.1 Aprilie 2011 MUZA
Ralisa Mihali
Eu croitoreasă, tu papucar
Ne-am întâlnit într-un parc acoperit de
castani,
Câteva frunze pe jos, era acum câţiva ani,
Mi-ai strâns mâna călduros, m-ai privit pe
furiş,
Erai atât de frumos, puteai fi cap de afiş,
M-ai fermecat cu zâmbetul, m-ai descusut
cu privirea,
Habar n-aveam că m-ai putea iubi, asta mi-e
firea.
Ne-am iubit nebuneşte, ne-am dăruit
giuvaere,
Ne-am declarat fericirea prin multe
unghere,
Ne-am plimbat prin trecut, prin viitor, şi-
napoi,
Dar parcă peste tot a fost plăcut în doi.
Şi ne-am făcut şi planuri şi le-am mâzgălit
pe perete,
Eu voi fi o actriţă, tu vei vinde bilete,
Eu voi purta pălării, tu vei face berete,
Eu voi fi editoare, tu vei compune poezii,
Eu voi lucra pe timp de noapte, tu vei lucra
pe timp de zi;
Eu voi fi un model, tu vei fi fotograf,
Voi pune pozele-n albume, tu le vei şterge
de praf,
Eu voi învăţa să servesc, tu vei fi bucătar,
pagina 12
Eu voi merge la piaţă, tu la aprozar;
Eu voi fi cunoscută, tu vei sta-n dreapta mea,
Eu voi fi scriitoare, tu vei fi muza mea,
Eu voi fi o păpuşă, tu vei fi păpuşar,
Eu voi fi croitoreasă, tu vei fi papucar..
Eu nu voi uita că te iubesc, tu nu vei uita că
mi aparţii,
Eu mă voi scuza când greşesc, tu vei
împărţi amnistii,
Eu voi plânge de tristeţe, tu mă vei
face să zâmbesc,
Eu îţi voi spune că eşti fraier, dar ai un chip
îngeresc,
Eu voi sacrifica orice dorinţă personală,
Tu vei sacrifica orice dorinţă
trivială,
Şi vom zâmbi cândva, într-o căsuţă cu nepoţi
Aducându-ne aminte de când eram tineri
necopţi,
Şi eu voi zâmbi, rugându-te să mă
alinţi,
Şi-n secret mă voi ruga să ai un loc printre
sfinţi..
 Sincopă

Dacă mi-ai cere să orbesc într-o secundă, De când ţi-am auzit întâia oară glasul,
să mă afund într-o obscuritate sumbră,
să îmi întorc pe veci privirea
trăiesc într-o tăcere-adâncă...
şi să rămân doar cu-amintirea se sparg de mine alte voci precum se sparg
a ceea ce-am văzut cândva... undele mării de o stâncă;
n-am să ezit. şi dacă pân-acum nu am ştiut de sentimentul
N-am să întreb de-al tău motiv, are-un sunet,
n-am să plutesc în neştire mărturisesc c-acum mi-e cunoscut...
şi n-am să las cu nici un chip,
incertitudinea, e vocea ta spunându-mi pe nume.
să pună stăpânire,
ci-am să clipesc afirmativ
şi-am să te rog cu-o ultimă privire,
să te asiguri că-nainte de-a clipi,
tu vei fi ultima imagine ce-o voi sorbi.
Te voi privi din creştet până-n tălpi
şi-ţi voi sorbi cu toată fiinţa chipul,
căci tu eşti totul...
şi dacă tu eşti totul, eu voi fi nimicul.
şi când întregul viitor îmi va fi plin de tine,
atunci îmi voi închide ochii şi voi păşi spre-ntunecime.
Dacă mi-ai cere să mă las pradă unei tăceri adânci,
ţi-aş spune că e inutil...
oricum n-aud nimic decât ecoul sufletului tău bătând febril.
 Complice
Furtuni violente încep să fugă, să alerge pe întreg Pământul,
din zare-n zare întreaga natură... o mătură vântul;
păduri întregi se pleacă-n faţa lui, se zbat neputincioase-n faţa
răului;
tot ce-a fost verde în trecut,
tot ce era între pământ şi cer e-acum căzut,
pentru viitor pierdut.
Apele lumii se umflă şi-nvăluie uscatul,
primejduiesc tot ce înseamnă viaţă şi îşi extind regatul
năvălesc furioase şi îndurerate,
în pântecul lor închid oamenii plini de păcate;
şterg totul în cale, toate sufletele murdare sunt captive pentru
eternitate.
şi cerul îşi deschide pântecul rănit, lasă să curgă din el toată
jalea...
picuri imenşi se rostogolesc, în cădere crescând,
tot ce-i amărăciune şi regret e-acum în drum spre pământ;
şi din nimic, de nicăieri, cerul
e-acoperit de săgeţi pline de foc,
ce-i zgârie trupul şi-l ard înainte de-a se-ntoarce la loc.
Natura e-nfuriată şi se dezlănţuie,
vuiete şi tunete se-nlănţuie în sinistrul joc al morţii.
Lumea se-ntreabă de unde-a venit decăderea...
dar tu ştii că Pământul îmi simte şi exprimă durerea...
 Nr. 1 Aprilie 2011 MUZA pagina 13

“Iubirea si jocul meu e- nţelepciune” ( Lucian Blaga “Trei feţe”)

Literatura

Iubirea este flacăra aprinsă pentru plăcere, este singura modalitate de a înţelege altă fiinţă şi de a te
înţelege pe tine însuţi iar jocul este singurul lucru pe care îl facem cu drag, nu suntem obligaţi să ne jucăm
ci o facem din plăcere.
Iubirea şi viaţa formează învăţătura, din fiecare luăm câte o părticică şi formăm un întreg iar la
final vom vedea că nu putem trăi fără a învăţa. Iar pentru a umple golurile sufleteşti în care răsună ecoul
cea mai bună hrană este povestea care a fost transmisă din generaţie în generaţie, care a zburat lin pe la
urechile fiecăruia.
Precum limba este mama învăţăturii la fel şi literatura este punctul de a descoperi frumosul, iar cel
mai bun crainic al vieţii este lectura. Ea este sclavul cu arma în mână, ea este bucuria prin care găsim alinarea
sufletească. Sufletul, la fel ca trupul trebuie îngrijit iar cea mai bună cale este de a-l alina cu lucruri
frumoase. Literatura a fost şi va rămâne un drum lung, presărat cu flori parfumate dar nu toată lumea îi
simte mirosul. Un miros ce întăreşte mintea şi inima iar de acolo preţul succesului începe să fie o realitate.
Viaţa noastră este încărcată de drumuri, iar genurile literare fac parte din noi, începem liric,
continuăm epic şi vom sfârşi dramatic. Literatura este biblioteca vieţii: cu cât adaugi mai multe cărţi cu atât
creşti mai mult. Literatura este oglinda vieţii noastre
( Garabet Ibrăileanu), ea este portretul fidel al fiecăruia dintre noi.
De multe ori ne întrebăm ce este literatura, dar fiecare dintre noi are o definiţie completă la această
întrebare, literatura este o artă, este o modalitate de a picta prin cuvinte, de a cânta prin versuri ceea ce
simţi, ceea ce trăieşti...
Literatura... este un teatru de păpuşi, unde eroul principal este de fiecare dată scriitorul cel care
întăreşte finalul melodiei şi cel care ridică pe fiecare treaptă creaţia. Literatura ne este închinată nouă,
celor care iubim să citim, să scriem şi să trăim în lumea noastră, într-o lume plină de poveste al cărui capăt
este infinitul. Ea este adevărul născut din imaginaţie...
Geanina Iovănescu
Nr.1 Aprilie 2011
Oana Flora Călin
Caut…
Caut o iubire sinceră,
O iubire care să nu doară,
care să nu fie supărată,
O iubire care să nu mă rănească.
Caut o iubire frumoasă,
O iubire care să nu ceară,
care să nu aştepte ,,ceva” în schimb,
O iubire care să-mi fie împărtăşită.
Caut o iubire ca a ta,
O iubire care mă învaţă să iubesc,
care mă ajută să merg mai departe,
O iubire care mă ascultă mereu.
Caut... Te caut pe TINE.
MUZA pagina 14
Mi-e dor
Mi-e dor de o vagă speranţă,
Mi-e dor de o nouă dorinţă,
Mi-e dor de căzătoare stea,
Mi-e dor de un fulg de nea.
Mi-e dor de un zâmbet,
Mi-e dor de un strop de ploaie,
Mi-e dor de trandafiri adunaţi într-un buchet,
Mi-e dor de o rază de soare.
Mi-e dor de privirea ta,
Mi-e dor de vocea ta,
Mi-e dor să îţi şoptesc,
Mi-e dor să te iubesc.
 Tu, eu şi ea TU
Cu aceeaşi gură Eşti dorinţa mea ascunsă,
îţi spun ,,te iubesc”, Eşti enigma nepătrunsă,
dar şi ,,te urăsc!”. Eşti soarele din zori,
Cu aceleaşi buze Eşti ploaia ce cade din nori.
te sărut Eşti cel ce mereu mă ascultă,
si tot cu ele Eşti cel ce mereu
te blestem. mă linişteşte cu o singură vorbă,
Cu aceiaşi ochi Eşti cel ce mereu mă ia de mână,
te privesc pe tine Eşti cel ce mereu mă face să zâmbesc,
şi tot cu ei TU eşti cel care mă face mai departe să privesc.
o văd pe ea,
cea care acum Când pleci
te ia de mână De ce atunci când pleci
şi împreună nori negri acoperă cerul?
fugiţi spre niciunde De ce atunci când pleci
departe de lume, devine irespirabil aerul?
departe de noi, De ce atunci când pleci
departe de mine totul înmărmureşte?
şi de tot ce-a fost... De ce atunci când pleci
timpul în loc se opreşte?
 Doare…
Stropii de ploaie cad încet
Şi eu stau şi... doare,
Mă doare atât de tare
încât parcă mă prăbuşesc
şi eu pe asfaltul încins
împreună cu ei.
Mă doare gândul
că te-am lăsat să pleci.
De fapt, nu te-am avut
niciodată
pentru că mi-a fost frică să
Ce n-aş da să o fi făcut!
Şi acum, poate ai fi fost lângă mine,
sau poate nu,
Dar măcar aş fi încercat
Şi nu aş fi regretat azi atât...
Eu...
sunt o petală de trandafir ce te mângâie la
început de primăvară,
sunt o rază a Soarelui ce te încălzeşte vara,
sunt un strop din ploaia ce cade toamna, un
strop pe care tu îl priveşti de la fereastră,
târziu, în noapte,
sunt un fulg de nea ce iarna cade pe fularul
de la gâtul tău şi care se topeşte fericit
pentru că te-a atins.
risc.
Nr.1 Aprilie 2011
Cristian Fazekaş
Apus
Apusul unei nopţi de toamnă
Se-apleacă peste crengi lăsate
Tăcerea, văzduhul îl bate
Iar noaptea-i sălbatica doamnă.
Şi luna-mbrăcată în sânge
Se plimbă, pe nimeni aşteaptă
Privirea spre lac îşi îndreaptă
Şi-ncepe nostalgic a plânge.
Mirosul vestit, ca de trunchi
Prin ceaţa-i, călău al tăcerii
Odraslă a gustului mierii
Apusul ajunge-n genunchi.
. Şi-n cearta fascinantă, cu zâmbetul pe
MUZA pagina 15
Dedublarea
Privirea-i cenuşie e dornică de plâns
Ca un cărbune aspru, de sânge-n braţe
strâns
În mintea mea acum, e un cavou roşiatic
Înăbuşit în crimă şi-n imn urât, sălbatic.
Un cimitir de gânduri, lipsit de cruci şi
flori
În care viaţa neagră, te-ndeamnă ca să
mori
Mă face să devin, un om croit din plumb
Pierdut în dedublare, cu eul muribund...
Cădere interioară, privirea îi îngheaţă
Mă lepăd de putere, se schimbă grav la
faţă
buze
Mă sinucid din nou, ca el să se amuze.
 O umbră
Se-apropie un pas tăcut, solitar
O umbră ce-n umbră se pierde
Cu ochi prăfuiţi şi albi ca de var
Iar negrul ar vrea să-i dezmierde.
Un clopot ce bate, sunând învechit
La poarta închisă, al morţii simbol
Îşi caută păcatul pe-un drum ocolit
Când urletu-i tace şi plânge domol.
Un bocet urât, ce râde-n ecou
Se zbate să fugă de entitate
Rămâne pierdut în vechiul cavou,
Sinistre fantome, în lemn îngropate.
In camera goală, sicriul întins,
Năluca se-ascunde de moarte
Aşteaptă să-nvie ce-odată s-a stins
Dar mortul o prinde deoparte.
Blesteme se-abat, în tainice gânduri
Spurcate de umbre trezite
Fantome blocate în negre mormânturi ,
Rămân cimitire golite .
Te văd atunci
Te văd atunci, în lan de grâu
Iar soarele-l îmbrăţişezi
Cu mâna te ating pe brâu
În ochi, tu ochii mi-i aşezi...
Te văd atunci, îmi faci un semn
Te-mpiedici şi te-ntinzi pe jos
Eu mă confrunt cu-al tău îndemn
Dar sunt învins şi-ntors pe dos.
Te văd atunci, mă chemi şoptind
Şi nu-ţi văd mâna coborând
Mă vezi acum, iar eu mă prind
Deschide-mi ochii, lăcrimând.
Goana
O noapte albastră, cu luna de var
Mă poartă pe aripi, de bronz îmbrăcate
Cum vântul îmi pare străin şi avar
Aşa insomnia pe pleoape îmi bate.
Un tulbure gând ce-l văd nevăzut
În faţă plângând îmi apare
Refugiul nebun, din zare-l salut
Orientu-l străbate călare.
Şi ceaţa se lasă, bătută în cuie
Arhaica noapte, mă-ndeamnă sa fug
Şi-n goana înceată, o voce albuie
Picioarele-mi prinde, iar eu cad sub plug.
 Leagă
Leagă-mi gândurile-n noduri
Du-le unde-ţi poartă mintea
Lasă-mă-n singurătate
Să îmi lepăd rugămintea .
Leagă-mi mâinile-ntre ele
Ca să nu te mai atingă
Să fii prada blestemată
Făr' de prădător, să-nvingă.
Leagă-mi gura cu batistă
Ca să nu îţi mai şoptească
Vorbe care-au ars odată
Vorba care-i sufletească.
Leagă-mi sufletu' de trupul,
Ce zbătut se-ncătuşează
Lasă-mă rămas cu gândul :
'Moartea te eliberează!'
Leagă tot ce-i de legat
Ca să poţi scăpa de mine
Iar când duhu-mi se înalţă
Mă dezleg şi eu de tine.
 Nr.1 Aprilie 2011 MUZA pagina 16
Maxime, cugetări…

Vita brevis, ars longa= Viaţa este scurtă, arta dăinuie

Amicitiae immortales, inimicitae mortales esse debent= Prieteniile trebuie să fie nemuritoare, duşmăniile
trecătoare
Aurora musis amica= Aurora este prietena muzelor
Verae amicitae semipiterme sunt= Adevăratele prietenii sunt veşnice
Nihil dulcius menti hominis luce veritatis= Nimic nu este mai plăcut pentru mintea omului decât lumina
adevărului
Historia magistra vitae et vita memoriae= Istoria este îndrumătoare vieţii şi viaţa memoriei
Petite, et dabitur vorbis, quaerite et invenietis, pulsate, et aperietur volis= Cereţi şi vi se va da, c ăutaţi şi veţi
găsi, bateţi şi vi se va deschide (Luca 10, 11, 9)
Omnia tempus habent= Toate îşi au vremea lor ( Eclesiastul 3,1)
Sfânta Sărbătoare a Paştelui este cea mai importantă sărbătoare creştină din întreg anul, iar odată cu Învierea
Domnului creştinii aşteaptă cu braţele deschise sosirea primăverii care aduce armonie, speranţă şi toleranţă.
Bucuria Învierii şi parfumul primăvăratic să ne lumineze sufletele şi casa, iar ouăle roşii si salutul sfânt:
« Hristos a înviat !» să ne reamintească să fim mai buni, mai calzi şi plini de dragoste iar sufletul să fie
deschis spre creştinătate. Un Paşte presărat cu flori să coboare peste toţi !
ŞTIAŢI CĂ…
… postul este hrana sufletului şi după cum hrana trupescă întăreşte trupul, la fel şi postul întăreşte sufletul?
… legendele creştine leagă simbolul ouălor roşii de patimile lui Iisus?
… Răstignirea şi Învierea reprezintă reînvierea naturii?
… oul este purtător de viaţă, devenind simbolul veşniciei şi purificării?
… cuvântul „Paşti” este derivat din „pesah” din ebraică care înseamnă trecere?
…copiii din Banat se spală pe faţă cu apă în care au fost puse un ou roşu, o monedă şi o urzică pentru a fi
sănătoşi, pentru a avea bani şi pentru a fi plini de viaţă?
…pentru a acea noroc tot anul fetele din Ardeal sunt udate cu parfum?
… în Ţara Moţilor, în noaptea de Înviere băieţii trebuie sa meargă cu toaca de la biserică în cimitir şi dacă toaca
este furată atunci ei trebuie să cinstească sătenii în ziua de Paşti?
Geanina Iovănescu
Tehnoredactare si culegere text: Geanina Jecalo- Iovănescu, Nataşa Roman
Desene: Ralisa Mihali; Prezentare realizată de Pani Ioana; Coordonator Iovănescu Geanina
 Înapoi
Înapoilalaprima
prima

pagină
pagină