MAYA ROTARU

•
PSIHODUH

Deşi tristă, o moarte anunţată e de dorit uneia năprasnice; în timp ce spectacolul

propriei naşteri e aprioric pierdut, spectacolul propriei morţi anunţate poate fi gustat diferit.
Dacă te pregăteşti potrivit, din angoasantă moartea poate să devină plăcută; chiar
fascinantă; poate să se petreacă cu pace şi bucurie.

Pe când demult stăteam cu Dumnezeu pe balcon, la o ţigară, am deschis un jurnal. A

rămas într-o fază morulă. Ţigara nu mai este obiect de sărut al buzelor mele, iar la Dumnezeu
îndrăznesc acum mai altfel.
Am început o carte după o ceartă-ntre soţi; mi-am simţit lipsa imediat ce am smuls
pereţilor pe care atârnau, tablourile pictate de mine, pe care am vrut să le arunc; m-am agăţat
rapid de cuvânt expunându-mă astfel altfel; scriam către iubitul meu: “... pereţii noştri nu mai
arată ca acum un ceas. Sper să suferi, căci va dispare acea parte din mine care era atârnată
înafara mea. Vreau să te fac să cauţi dureros în amintire după ce odată era sub ochii tăi dar
nu priveai!“ Imaginar însă nu m-am putut hotărâ ce fac cu tablourile: le las pe toate jos, la
gunoi, cu faţa în jos sau în sus? care să stea deasupra pentru un impact dramatic desăvârşit?
dar cum le car? sub braţ sau le arunc direct de pe balcon. Am încercat scenarii, scenarii.
Histrionismul meu, atât de florid mental, s-a curmat: cum reprezentări despre cele sfinte
printre resturi menajere? Ar fi arătat ca şi chipul Maicii imprimat de turci pe chiloţii vânduţi
la tarabe, printre papuci de casă de vinilin prost lipiţi, şi jeci de nepiele cusute strâmb.
De atunci mi-am privit lucrările cu ochi de mamă; iar cum pentru copiii mei am fost
doar prima locuinţă pământească, pentru tablouri mintea mea a fost doar pântec; am început
să le preţuiesc; sporit înţelegând că au şi un tată, pe care m-au îndemnat să li-l caut.
...
Ce ne mai place să ne revendicăm cele ce practic nu ne aparţin: părinţii îşi revendică
oarecum copiii, deşi sunt faptele tainicei fecundităţi, faptele vieţii. Tainicei şi binecuvântatei.
Pictorii îşi revendică practic proprietăţile culorilor primare de a se amesteca, de a striga una
mai tare ca alta, de a da contraste şi complementarităţi, de a da senzaţii de cald sau rece; îşi
atribuie punctul şi linia ca sumă de puncte şi apoi formele pe care le cuprind acestea pentru a
spune ceva. Pe când astea toate sunt faptele lor, ale punctelor, ale culorilor, ale liniilor şi
formelor. Artistul e doar cel ce îngăduie sau nu aceste posibilităţi ale lor şi de cele mai multe
ori nici măcar nu ştie de ce. Bun! Dar ce este culoarea? materie? Atunci pune roşul în braţele
unui orb să-l pipăie. Energie? atunci descrie orbului verdele, ca energie cu lungime de undă x.
Mai degrabă culoarea e ca sufletul; lipeşte duhul de materie. E un lipici de duh de humă.
Lipici de transcendent cu imanent. Şi punctul e la fel. Un punct pare ceva mărunt, şi totuşi nu-
l poţi puncta, sa zici „asta este punctul“. Dacă te uiţi adânc în el, se tot retrage, transcende.
Dar cuvântul? Scriitorul îşi revendică cuvântul şi puterea lui deplasatoare în diferite
sfere, când de fapt asta e fapta lui, a cuvântului, a gândului, care zboară prin văzduh şi agaţă
scriitorul, rostitorul. Şi cu toate că noi suntem decât doar peştii pe care cuvintele şi gândurile
îi agaţă din văzduh, noi ne asumăm cuvintele şi gândurile cu puterile lor, de parcă voit le-am
fi născut şi potrivit astfel. Culoarea, punctul, cuvântul, sunt de aceeaşi natură cu sufletul şi
miscibile în el, fiind expresii ale duhului, şi impresii pe materie. Iar ea materia căpătând
impresiile duhului, oarecum se înduhovniceşte, precum nemtreialnicul suflet care se exprimă
prin materie oarecumva se „în-materializează“. Duhul e în şi înafara. Materia e între. Între
duh şi duh. O articulaţie între „ieşirea“ din pururi şi „intrarea“ în vecii veciilor. Trebuie că
materia e la fel de importantă pentru Dumnezeu ca şi duhul, pentru că de fapt nu poţi şti unde
se termină una şi unde începe cealaltă...

Eu am să spun că nu sunt decât un instrument prin care cuvintele, ca şi tablourile, s-au

materializat. Sunt doar un între între văzduhul care vrea să spună ceva şi tuşul sau pasta de
culoare care lasă urme.
Dar cine stă în spatele faptelor din pântec când sunt lăsate să se întâmple? cine îi spune
unui artist cum să îngăduie culorile şi liniile? cine îi spune unui scriitor să înghită momeala
cuvântului care umblă la pescuit? ai cui sunt copiii, ale cui sunt tablourile, ale cui înscrisurile?
ce este al meu? eu? sunt eu a mea? Atunci cum explic că trăgeam de timp în tablouri, în
aşteptarea bărbatului, iar ele s-au aşezat după câţiva ani de nebănuială într-o teologhisire.
Rupe vreo 50 de pagini dintr-o carte descriptivă, la întâmplare, şi şterge numerotarea
din josul lor. Schimbă textura, nuanţele şi dimensiunile paginilor. Apoi dă-le cuiva să le
citească. Sunt curioasă dacă ar înţelege ceva. Asta aveam eu după câţiva ani de amatorism în
pictură: pagini descriptive de dimensiuni forme şi culori diferite care, după ce m-au chemat
un timp să le aduc cum s-au vrut ele, m-au chemat într-o zi să le aşez cum se cuvine. Aşa am
înţeles că lucrările mele intitulate iniţial cumva, şi aşezate după o potriveală cromatică, s-au
botezat apoi, reaşezându-se firesc, după una narativă. Paginile pictate aparţineau aceleaşi
cărţi. Erau ca piesele de puzzle, pe care le ridici rând pe rând, dar ele nu sunt unu, doi…
Ordinea apariţiei lor, o căutare aparent concretă, nu avea să se păstreze în „panotarea“ din
„galeria „ mea de azi. Revelaţia potrivirii lor într-un fel unic una după alta, nu din punct de
vedere estetic, ci narativ, s-a petrecut la timpul în care deja uitasem parcă de ele.Mâna mea a
fost ani de zile executantul inconştient al inconştientului (meu?), care ca să îşi poată face
treaba liniştit, mă păcălea cu faptul că aş avea aptitudini.
Mi-amintesc primele tuşe.Multe mărturisesc că au apărut din obiceiul de a-mi şterge
cuţitul de o „foaie „ curată, ca şi copiii stiloul de sugativă. Şi această ştersătură care teoretic
era „mizerie „ mi se adresa închipuirii şi de fapt era pretextul următoarei imagini. Astfel
ciorna devenea curatul şi mai aducea cu ea o ciornă care urma acelaşi traseu. S-au născut
lucrări, puţine cu premeditare; nimic ieşit din comun. La câţiva ani însă, în locul unde
majoritatea femeilor pufăie de nervi –chiuveta plină – am încremenit. Am închis robinetul, şi
în timp ce făceam paşi timizi spre pereţii locuiţi, îmi frământam cu o absenţă de care azi mi-
aduc aminte, mâinile cu ştergura, exclamând cu voce tare: extraordinar! incredibil! cum e cu
puţinţă?! Pagini de Scriptură!.
Aşa din doctor şi psihoterapeut calificat, devin încet încet, pe lângă pictor amator şi
scriitor „neacreditat“. Lăsându-mi la o parte diplomele spre dezamăgirea celor dragi, mă
arunc ca neiniţiat într-o lume critic ascuţită. Sănătoasă sunt la minte? De ce m-am apucat de
pictat? să zicem de kiki! dar de ce m-am apucat de scris? tocmai pentru surpriza pe care mi-a
făcut-o kiki – inconştientul meu exprimat în pictare.
Dubla expunere, faţă de maeştri de culoare şi de cuvânt, n-ar fi o problemă. De altă
judecată mă tem, căci vrând – nevrând teologhisesc; în imagini şi cuvinte. Pentru că de fapt
necăutând mare lucru am dat de mine. Iar când te cauţi pe tine, nu ai cum să nu dai de
Dumnezeu. Iar când îl cauţi pe Dumnezeu, nu-i chip să nu te caute dracii.

căutarea celor sfinte ……

… nu mi-e clar cine pe cine caută. De fapt acum le caut eu pe ele cu ştiinţă, după ce
inconştientul meu şi-a trimis „cogniţiile“ sale în acte nonverbale de pete colorate între linii ca
sumă de puncte. Cogniţiile ne-conştientizate s-au exprimat în altceva decât în cuvânt, într-o
faptă a materialului colorat, să-i zicem aşa, care s-a lăsat pus nu oriunde şi nu oricum.
Interesant că în urmă cu câţiva ani, nici nu mirosisem vreun tub de ulei; nu înţelegeam rostul
culorii decât în limbajul hainelor de pe mine, sau al vopselei de păr. Aceste imagini de
inconştientă teologhisire, acum la modul conştient se cheamă lămurite, îşi caută concepţiunea,
nidaţia, dezvoltarea şi naşterea. Încerc să urmăresc cum s-au culcat împreună în mine
cunoştinţele ce le am din lume cu cele împinse înafară din abisuri; ale cui sunt abisurile?
La nivel conştient am acceptat până la urmă ce din inconştient şoptea; iar pentru că nu
am avut urechi de auzit, mi-a sărit în ochi! şi pentru că am fost oarbă, mi s-a prelins de-a
lungul degetelor care au vorbit cotrobăind printre puncte, linii, pete, până au găsit o cale să
mă lumineze.
Naşterea nedureroasă a copiilor mei bidimensionali, m-a adus în zona în care a trebuit
să admit conflictul: iubesc dar trădez, cred dar răstignesc. Aceeaşi minte încape cuget şi
simţire scumpă lângă una parazită, tradusă în fapte grosiere, de doi bani. Am înţeles că sunt
un om psihologic pe care îl atinge tangenţial un om duhovnicesc, pe care tare l-aş vrea aşezat
în tronul „mine-lui“; şi tocmai de aceea sunt duşmănită de al treilea om din mine, de omul
nefiresc, itruzivul. Întâlnirea psihologicului cu duhovnicescul ar putea deveni din tangenţială,
„secanţială“, şi în cele din urmă s-ar putea suprapune, întorcându-mă din nefire, prin fire în
suprafire. Dar pentru asta ar trebui să ridic fortăreţe la toate porţile de intrare ale potrivnicului.
Şi interesant că deşi sunt un bun constructor de fortăreţe, pentru că am ridicat deja câteva,
sunt încă întotdeauna mai multe cu măcar una. E ca şi când aş încerca să astup cu două palme
mai mult de două găuri cât palma.
N-ar trebui să teologhisesc! Dar aşa sunt eu, mă bag unde nu-i de nasul meu şi-mi las
treburile pentru care am calificare nefăcute. Mă iau cu Sfinţii la întrecere şi îndrăznesc să
privesc în Ceruri. Ce voi putea eu vedea sau înţelege faţă de cei cărora simţirea, trăirea,
judecata şi fapta s-au copt în acelaşi fruct legat deTatăl-pom? Îndrăznesc să privesc Sus
alături de cei care s-au dezumanizat spre îndumnezeire, care din aceasta viaţă au vomat
fructul cunoştinţei răului şi au mâncat fructul veşniciei. L-au mâncat pe Dumnezeu adică, şi
L-au asimilat, şi îndumnezeindu-se L-au văzut şi ne-au vorbit ca martori. Ce mă aştept eu să
văd, decât poate închipuirile mele sau înşelăciunea potrivnicului, proiectate pe plafonul de
gips-carton al minţii?
Sfinţii care şi-au recăpătat vederea, ne învaţă să nu îndrăznim către Dumnezeu, decât
doar prin rugăciuni şi slavă.Şi cu toate astea, în aceeaşi minte a noastră: „Dumnezeii mă-sii“,
„Slăvit să fii Tu Doamne“! „Dă-mi Doamne!“, Fă-mi Doamne!“, „Doamne feri“ amestecate
cu închipuiri despre acelaşi Unul Doamne. Îl hulim, Îl slăvim, Îl deformăm, Îl cerşim, Îl
implorăm, Îl înjurăm, Îi atribuim „calităţi“ şi „merite“ atunci când furăm, minţim, şi câştigăm
în detrimentul altuia, numind asta drept voinţa divină. Minciuna şi hoţia o numim Ajutorul
Lui, pierderile I le pasăm tot Lui. Totuşi prin toate astea Îl mărturisim. Strâmb sau nepotrivit,
sau nevrednic, Îl aducem în „aici şi acum“. E mai mult decât indiferentismul sau negarea.
Poate că indiferentismul e mai grav decât negarea, care conţine în ea ideea negată.
„Dumnezeu nu există“ egal cu „Îl ştiu eu pe ăla care nu există“. Ideile nu pot fi negate. Dacă
ceva nu există, nici măcar nu poţi ştii că nu există. „Spui paznic, spui somn“ (Ioan Mureşan).
Dumnezeu zâmbeşte. Genială lucrătura!
Ce grozăvie! Dumnezeu – Mintea a avut ideea ideii şi s-a aşezat în minţile noastre
cugetătoare în formă de idee iar în sufletele noastre, adică în minţile noastre simţitoare ca duh,
dar a dat minţii cugetătoare şi ideea de duh, căci mintea fără cuvânt ar fi ca Tatăl fără Fiul.
Ideea negării ideii vine din acelaşi „loc“ cu ideea negată. „Obiectul“ de referinţă e
acelaşi şi Este din moment ce se vorbeşte. Dumnezeu e în toate minţile pentru a fi crezut sau
negat, hulit sau slăvit, cercetat sau ignorat. Indestructibil legat Dumnezeu de om, cum
indestructibil legat omul de Dumnezeu indiferent cum apreciază omul această legătură. Între
cele vii, doar omul şi Dumnezeu are ideea condiţiei de om. Între cele vii, doar Dumnezeu şi
omul are ideea condiţiei de Dumnezeu, spre care omul tânjeşte. Ce trebuinţe ridicole nu ne-or
fi fost satisfăcute, de ce obligaţii fugim, cine o fi participat la crearea rezistenţelor noastre,
cine e răspunzător de îndepărtarea noastră sau de infantila noastră apropiere, ce experienţe l-
or fi întărit pe „nu există“ dar pe „există“?
Dar cum ateii lucrează involuntar pentru Dumnezeu, mă tem ca eu să nu fac contrariul
ca rostitor şi referitor la Dumnezeu. Sunt în capcana cuvântului despre Dumnezeu care
niciodată nu ştii dacă nu cumva e hulă, sau dacă nu cumva e poarta spre ateism. Ce să mă fac?
să mă opresc? Sfinţii înţelepţi zic că da! Dar sunt înţelepţi şi pricep ei de ce nu pot. Aşa că Îi
pun în rol; Îi determin să îşi actualizeze capacităţile de buni şi iubitori, de intermediatori ai
iertării. Dacă asta e treaba Sfinţilor, să ne intermedieze iertarea, treaba mea în acest moment e
să îi provoc la iubire şi iertare. Ei sunt preafericiţi oricum. Ar fi culmea, maya rotaru, îi face
nefericiţi pe Preafericiţii Părinţi cu îndrăzneala ei, cu cotrobăiala ei printre cele tainice şi
sfinte...
Nu ascult de Părinţi, dar încă înainte de a fi conceput pruncul meu al doilea se numea
Grigorie şi îl doream teolog. Acum micuţul Grigorie e născut şi oarecumva spre suprafiresc.
Mă gândesc: un semn de iertare a Sfântului Grigorie. Cum tata mi-a lăsat după moarte din
duhurile lui bune, oricum le avea pe multe şi nu-i mai erau de trebuinţă, aşa cumva, în acelaşi
tainic mod, Sfântul a pus ceva în acest prunc. Unde mai are şi mâinile şi zâmbetul lui tata..
Sunt liniştită că Raiul e locuit măcar de Sfinţi. Gândul că sunt alţii care s-au mântuit şi
se dezmiardă în Dumnezeu mă linişteşte, chiar de nu voi ajunge în acelaşi „spaţiu“. Încerc
identificarea cu ei pentru o clipă şi parcă trăiesc cu ei veşnicia. Îndrăznesc să risc mântuirea
prin neascultare. Mă ajunge pregustarea veşniciei prin ei. Îmi ajunge veşnicia Lui Dumnezeu
şi a Sfinţilor! Mă bucur de ei şi de El, deşi nu ascult nici de ei, nici de El.
Neascultarea nu înseamnă lipsă de iubire, vreau să cred. Poate însemna iubire
nebunească. Neascultarea însă vreau să sper că provoacă la iubire. Dumnezeu m-a provocat
să-L iubesc. Eu Îl iubesc nebuneşte neascultându-L, slăvindu-L, hulindu-L, minţindu-L,
închipuindu-L … şi Îl provoc să mă iubească Dumnezeieşte, iubindu-mi neascultarea, slava,
hula, minciuna, închipuirea. Să mă iubească cu dumnezeiască nebunie.

Schimb de priviri cu Iisus

Înţeleg pe Părinţii Sfinţi în ce priveşte teologhisirea; la fel e cu pictura înafara

canonului, teologhisirea în imagini. Înafara canonului, am trăit nepuţinţa de a atribui o faţă lui
Iisus. Petele de culoare n-au vrut să-L atingă. Nu am putut să-I reprezint ochii; culorile
posibile au refuzat rând pe rând să se ridice dintre celelalte. Oare cum erau Acei ochi, cum
întâlneau ei priviri, cum întâlneau cerul, cum plângeau ei oare? Au fost oameni care chiar au
privit în acei ochi. Dă-ţi seama, un schimb de priviri cu Iisus Hristos! Să te întâlneşti cu tine
însuţi în ochii Lui Dumnezeu Însuşi!
Hristosul „meu“ nu are ochi, nu are nici măcar locusul pentru ochi. Hristosul meu nu
are nici gură; cum era oare, cum I-o fi fost glasul? Imaginează-ţi, o împreunăvorbire cu Iisus
Hristos! Să te întâlneşti pe tine însuţi în vorbele Lui Dumnezeu Însuşi!
Cum I-o fi fost Faţa? Adevărata, nu cea în atâtea milioane de moduri atribuită de
milioane de proiectanţi sau constructori ai feţei lui Dumnezeu!

Iadul ce-o fi?

(Tre’ să mă întreb şi asta! dacă voi fi osândită pentru această scriptă şi nu numai?!)
Iadul? – o fi paralizarea pleoapelor în nepuţinţa de a privi Acei ochi când ei ne vor
căuta privirea.
Iadul? – o fi gura încleştată de hulă şi minciună ce nu se va putea deschide să înalţe
slavă
Iadul? – o fi gura puturoasă de ghiftuiri pământeşti, ce se va ruşina de halena-i în
cântarea osanalelor
Iadul? – o fi scurgerea în faţa imaculaţilor a secreţiilor altele decât lacrimi, pe care le-
am îngăduit stimulate cu prea multe şi de prea multe ori
Iadul? –o fi inima strâmtă în care nu va încăpea Iubirea, o fi mintea strâmbă în care nu
va încăpea dreptul Adevăr. Ar fi mai puţin iad decât smoala în clocot? Cum să nu ajung în
acest iad? cum să deschid ochii pentru cele de dincolo de timp, înainte să ajung în anticamera
unde Petru Sfântul mă va întreba „ce doreşti?“ Cum să îmi spăl ochii, gura, inima,cum să
inhib secreţii chiar de aş vrea, când comercianţii se întrec în stimularea lor pe toate căile. Azi
nu mai gândesc căci sângele e redirecţionat spre carne. Nu gândesc, deci nu exist? Sau să fiu
în erecţie şi sătul înseamnă azi să exist? „Moliile şi rugina“ lucrurilor lumii acesteia au fost
stârpite şi frumos cosmetizate de savanţii în chimie, încât ne-au anihilat sentimentul
deşertăciunii lucrurilor; suntem aruncaţi într-o trudă cronofagă, nerămânându-ne nici cât să
ne-amintim că „ Pătru „Sfântul nu ne va îngădui nici după situaţia matricolă, nici după cea
bancară. Chimia a venit de hac moliilor şi ruginii; şi nouă odată cu ele.
Mă gândesc la „pământul „ din Cer, şi îmi scapă unde începe Cerul. Dacă m-aş uita la
orizont, aş vedea că Cerul începe chiar de pe pământ. Dar cum orizontul îl rup eu,
continuitatea cer-pământ e greu de înţeles.
Am citit un anunţ de un posibil schimb imobiliar, în Evanghelii: „ Ofer Împărăţie
superbă, indestructibilă, ultrafinisată, cu căldura şi lumina achitate pe veşnicie, cu o
inepuizabilă rezervă de hrană sănătoasă, care nu lasă reziduuri, cu pază asigurată, cu
comunicare uşoară, fără consum energetic, cu vedere la infinit, cu deschidere în veşnicie,
locuită de fiinţe excepţionale. Primesc în schimb orice fel de casă; cer diferenţă în puţină
atenţie. Persoană de contact -Dumnezeu.“ Intrarea – chiar în nasul meu, chiar aici, pe
pământul atins de cerul de la picioarele mele.

Se apropie Crăciunul

… să fie Crăciunul doar tradiţie? să fie Hristos personaj? să fie vorba doar de o gândire
magică? cum au putut evolua maimuţele la o atare gândire?
De unde puterea de seducţie a acestui personaj atunci, încât chiar ne numărăm anii după
El şi gânditorii magici şi raţionalii. O fi cu povestea asta ceva mai mult decât cu a Scufiei
Roşii, căci altfel am putea fi în anul o sută şi ceva după Scufiţa.
Dacă e personaj, scriitorii celor două cărţi, una a pregătirii şi cealaltă a venirii lui Iisus,
ne-au aburit; au făcut miscibil mitul însăşi cu realitatea însăşi. Dacă le distilezi, poţi bea ori
din apa pură a realităţii – apă ca H2O, care oricum ai lua-o e puţin amară, ori din licoarea pură
a mitului –şi să trăieşti extazul cu misticii. Se prea poate că dintre cei ce beau din H2O să fie
mai mulţi consumatori de spirtoase decât dintre cei care le lasă nedistilate. Misticii se
„îmbată“ substanţial cu taine. Oricum se înţelege că există o trebuinţă a omului de beţie,de
„derealizare“. Dacă unicul adevăr ar fi că apa e numai şi numai H2O, ceea ce e egal cu a privi
că totul se desfăşoară în chmie şi nimic înafara ei, de unde trebuinţa poeziei, a beţiei sau a lui
Dumnezeu? De unde receptori pentru ele?!
Alcoolul pur ar putea sta bine mersi în sticlă dacă nu ar avea receptorii care să saliveze
după el, şi apoi la rândul lor receptorii din creier care să declanşeze pe lângă tot felul de
reacţii fizice şi unele de ordin mental. Cei care nu gustă alcoolul, ar putea zice că nu există,
pentru că în mintea lor nu se întâmplă nimic în legătură cu el. Deşi au şi ei receptori pentru
molecula de etanol.
Poezia există pentru că are receptorii ei. Ea nu e scrisă, ea zboară prin văzduh, şi poetul
îi îngăduie fecundarea, după care o naşte pentru alţii care o vor consuma şi se vor îmbăta cu
ea. Omul nu scrie poezie, o transcrie. Aşa şi cu pictura. Imaginile zboară prin văzduh şi
curtează pictorul care se lasă însărcinat cu ele; şi nu se consumă fapta artistică până când
imaginea nu s-a născut aşa cum zbura prin văzduh, când la sfârşitul travaliului se linişteşte şi
pictorul „lăuzul¨. Şi muzica, şi dansul fecundează. Omul nu se exprimă prin artă. Arta se
exprimă de către om. Dar şi cei care n-o gustă, deşi ar putea foarte bine să nege poezia, au şi
ei receptorii lor nefolosiţi la ea.
Aşa şi Dumnezeu are receptori în toate minţile, dar cum există indiferenţi la alcool sau
la poezie, îi are şi El pe ai Lui. Dacă cerescul Tată însă curtează pământescul uter – mintea,
omul devine fecund, roditor; după ce mănâncă şi bea pe bune din Dumnezeu, renaşte
îndumnezeit.

Dumnezeu ar putea fi numai „ poezie „? Bine şi aşa. Oricum e o trebuinţă care înalţă
omul dintre celelalte vieţuitoare.

O trebuinţă înseamnă un receptor care se vrea cuplat cu „particula „ care îl saturează.

Faptul că există receptorul pentru endorfină, înseamnă că există endorfina. Faptul că există
receptor pentru particula de lumină, înseamnă că există lumina. Pentru buricul degetului meu
poate să existe lumină cât o vrea, căci dacă între timp orbesc, buricul degetului meu nu se va
transforma niciodată în receptor de lumină ci eventual îşi va ascuţi simţul său tactil, ca un
altfel de „vedere“.
În orice om există receptori pentru „poezia „ Dumnezeu, numai că la unii nu s-au
desigilat; la alţii au fost desigilaţi, dar receptorii pentru alte trebuinţe sunt mai des stimulaţi;
sunt şi unii, puţini ce-i drept, la care „receptorii de Dumnezeu“ sunt singurii ce mai
funcţionează, restul atrofiindu-se prin inutilizare; puţinii ăştia se umplu de Dumnezeu, fapt
care, chiar dacă e poezie, e cel mai bun lucru ce i se poate întâmpla unui om.
Dacă Iisus e mit, cu unul sau mai mulţi autori inspiraţi de aceeaşi sursă, mai există şi
alţi autori, ai altor mari poveşti care au consumatorii lor. Efectul pare acelaşi. Totuşi
substanţele pure obţinute la celelalte distilerii nu au aceeaşi „compoziţie“; încălzesc la fel, dar
efectele la trezire sunt diferite. Dacă ai băut ceva bun, de calitate, a doua zi nu te doare capul,
nu ai greţuri, eşti fresh, te simţi chiar mai bine ca ieri. Te simţi împăcat cu lumea şi cu tine,
beţia ta nu a cauzat nimănui. Din contră, din beţia ta ai revenit mai bun. E o beţie în care
propria-ţi nevastă te-ar împinge! În cazul beţiei cu licori mai puţin scumpe, beţia e una poate
mai adâncă, dar dimineaţa te cam strânge casca, şi nu prea ai poftă de implicare. Dacă ai ajuns
dependent, în momentele de trezie vezi mizeria şi sărăcia la care te-a adus beţia şi te ceri
înapoi în „derealizare“. Şi îi tragi pe copii după tine, soarta lor pasând-o becurilor călcate în
alte vieţi – e karma lor. E uşor aşa, responsabilitate zero. Bun, e licoarea credinţei, dar unde e
iubirea? unde e speranţa? Sună a neimplicare, deresponsabilizare, pasare, negare, amăgire. E
simplu ca nemobilizarea mea pentru aproapele cel mai aproape să o pasez unui dumnezeu, ca
şi plată pentru o culpă dintr-o viaţă anterioară. Adică Dumnezeu stă la socotitoare şi la urmă
scrie socoteala. Nu are nimic de spus în iconomia mântuirii. E doar contabilul, neimplicatul în
politica firmei mântuitoare. Dacă vieţile ce vor să fie sunt în mâinile omului, ar fi suficient un
copilaş ce se descurcă la socotitoare să ţie socoteli de tip numeric. Ce rost mai are Dumnezeu?
…
Dumnezeu la facerea omului a semănat credinţă, speranţă şi iubire în toţi. Şi credinţa
potrivită în „dumnezeul potrivit“, le face se rodească. „Recolta“ afectivă, cognitivă şi
comportamentală îmi arată ce fel de religie am, dreaptă sau pe lângă. Religia ne face să
recoltăm diferit. Aplatizare afectivă şi nu iubire, amăgire şi nu speranţă.
Poţi să spui că un Dumnezeu e mai bun decât altul comparând efectele „consumului“.
Măcar modul în care iţi tratezi propriul copil, cel mai aproapele, poate să arate diferita
dispoziţie pentru iubire între consumatorii diferitelor licori. Dacă foamea şi boala e o plată
pentru vieţile anterioare, înseamnă că tare mulţi dintre cei ce cred asta, nu au fost cuminţi,
ceea ce egal cu faptul că au un învăţător îndoielnic, cu o învăţătură nu prea sănătoasă, care nu
prea a dat rezultate în viaţa anterioară.
Dacă Iisus şi ceilalţi sunt doar înţelepţi sau mituri moralizatoare, care şi-a modelat mai
bine admiratorii? comparând sentimentul bazal –iubire, unde e concentrată mai multă? în
zona de răspândire a cărui învăţător?
Mai nou, new-age-ul încearcă să ne împace pe toţi. „Există un singur Dumnezeu“. Aşa
e! Dumnezeul Cel Treimic –Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Nu putem face din Dumnezeu o ciorbă
de Iisus cu alţi dumnezei şi mai rămâne şi loc pentru orice Dumnezeu ar mai inventa omul.
Dacă îi bag în aceeaşi oală pe Dumnezeul meu cu ceilalţi dumnezei, zicând că amestecul e de
fapt Dumnezeu, unde apa e Hristos, zarzavatul e Allah, sarea e Buda şi piperul e Shiva, etc.,
iar focul de sub oală e dumnezeul închinătorilor la foc, observ cum Dumnezeul meu se
împuţinează şi se schimbă, capătă culoare şi gust şi miros de la celelalte ingrediente şi devine
o zeamă, comestibilă ce-i drept. Ai zice „şi ce-i cu asta, e mai mult o zeamă decât apa“. Da, e
adevărat, dacă ţi-e foame. Dar dacă tocmai nu mi-e foame, sau nu-mi place ciorba de
zarzavat? Dar dacă mi-e sete şi toată apa a fost făcută ciorbă? Cum te-ai simţi să fii însetat şi
cineva să te convingă să bei un blid de ciorbă? Dar dacă tocmai caut să mă curăţ dar toată apa
a fost făcută ciorbă? Cum te-ai simţi să te vrei curat şi cineva să te convingă să te speli cu
ciorbă? Nu pot să accept un asemenea Dumnezeu doar aşa treacă-meargă, în numele
toleranţei şi al păcii mondiale. Dar nu mă întreabă nimeni pe mine dacă accept.
Dacă religiile se bazează pe poveşti, povestitorii sunt grozavi. Ai spune că şi-au
presărat filele cu un praf de credinţă cocain-like, iar când au fost răsfoite, praful cu perioada
de înjumătăţire de ordinul miilor de ani, s-a înfipt bine în aer; şi azi e încă neîmpuţinat.
Traficanţii de pe a căror file am prizat noi creştinii, ne dau substanţă pură pe mărunţiş şi
ne aşteaptă cu plata fără nerv. Ei l-au născocit pe Personajul central Iisus care cică s-ar fi
născut iarna …
 ... Zice că Iisus s-ar fi născut iarna dintr-un părinte om – creat şi un părinte – Însuşi
Creatorul.
Cu teama copilului de a-şi surprinde părinţii făcând dragoste dar şi cu fiorul unei
curiozităţi posibil să se satisfacă, mă duc cu gândul la genele ce ar fi trebuit să facă pereche cu
cele ale Mariei. Concepţiunea lui Hristos se sărbătoreşte cu pudoare,iar eu impudica mă întreb
despre cromozomi. Ca om de ştiinţă îmi trece prin cap asocierea Dumnezeu –
cromozomi pentru ca pruncul să fie viabil. Dumnezeu însămânţează Însuşi, se materializează;
cum de se potrivesc perechile de cromozomi? Poate pentru că omul e făcut după Chipul Lui
Dumnezeu – Hristos Cuvântul întrupat – şi astfel Îl găsesc pe Bătrânul şi Bunul şi cu barbă
Dumnezeul copiilor. Adio, las în urmă maturitatea conform căreia Dumnezeu poate fi oricum
numai ca un bătrân bun şi cu barbă nu, şi mă lipesc ca un copil de Bătrânul care a părăsit
lumea la vârsta florii, dar la care copiii mici te văd bătrân. Şi mă simt atât de bine aşa copil.
Întreabă-mă: „cum crezi că e Dumnezeu – ca un om sau mai degrabă o energie, sau mintea nu
poate să-L cuprindă şi gura să-L vorbească?“. Dacă ar fi numai o energie ar fi limitat la a fi
energie; dacă ar transcende orice închipuire şi orice cuvânt –nu s-ar mai putea vorbi nici
măcar despre faptul că nu se poate vorbi despre El. De ce se fâstâcesc teologii şi fac rapid
precizarea că Dumnezeu nu e antropomorf. A crede asta ce înseamnă? copilărie? blasfemie?
erezie?
Nu vreau să spun că Dumnezeu e ca un om, dar nici nu vreau să spun că Dumnezeu nu
E ca un om, nu vreau să spun că E energie, dar nu pot să spun că nu E şi energie şi nici nu
vreau să spun că Dumnezeu ar putea avea vreo legătură cu închipuirea omului. Dar vreau să
întreb:
E limitat de a fi cumva Dumnezeu? Îi e cumva Lui Dumnezeu inadmisibil a FI? e finită
puterea Lui de a fi cum s-ar vrea El a fi? e într-o stare rigidă? energie şi nimic altceva?
lumină şi nimic altceva? Transcendent şi nimic altceva? numai materie nu, orice altceva? EL
e Cel Ce Este! ce include asta? ce exclude asta?
(şi de aici: Îi e limitat cumva Lui Dumnezeu a ierta ceva sau pe cineva?)
Admit cu toată inima ce spun teologii că Este, dar îi întreb, dacă cumva ar vrea
Dumnezeu Tatăl să fie material antropomorf (a se înţelege de fapt că omul e deomorf) iar noi
Îi refuzam asta în numele maturităţii noastre? „Doamne nu fii materie, că ne dezamăgeşti!“
Ce e aşa rău cu trupul, cu materia care s-a stricat la cădere? Oare nu mintea s-a stricat,
de unde abia apoi materia? dacă s-a stricat mintea, atunci prin analogie înseamnă că
Dumnezeu nu este nici Minte? ori dacă duhul s-a împuţinat în om şi a fost înghesuit de duhuri
rele, înseamnă că Dumnezeu nu e nici Duh? de ce ne legăm de biata materie doar pentru că e
supusă stricăciunii vizibile, când de fapt e o consecinţă a stricării minţii ca“spaţiu“
transcendent al lucrării duhurilor? De ce proiectăm asupra materiei vinovăţia stricăciunii
minţii? ce vină are materia? celulele secretoare de endorfine ce vină au? de ce trebuie să ne
scăpăm de ea? Hristos o fi avut şi El celule secretoare de endorfine, şi mitocondrii şi cicluri
Krebs, cel puţin în materialul provenit genetic de la mamă. Îi ceva în neregulă cu asta?
De ce avem un cult pentru moaşte? de ce nu se strică materia desăvârşiţilor cum se
strică cea a celor nedesăvârşiţi? din contră împrăştie bună mireasmă şi mai fac şi minuni.
De ce S-a înălţat Hristos în trup la cer, dacă trupul e de dispreţuit? e tot o metaforă?
după Înviere Hristos S-a arătat în trup, a mâncat şi a băut la modul propriu, cu martori, şi S-a
înălţat la cer tot cu martori.Sigur că trup de slavă, dar prin restaurarea materiei. Trup de slavă
dar substanţial, care mânca şi bea, trup substanţial care levita, care şi-a pierdut greutatea
pentru că forţa de atracţie gravitaţională nu mai acţiona asupra sa. Pământul nu-L mai putea
ţine, pentru că celălalt „pământ „ al Împărăţiei Cerurilor are o „forţă G“ mai mare.
Nu spun că este, dar de ce nu poate fi Împărăţia şi în spaţiu? Nu zic că este, dar de ce nu
poate fi? că nu au găsit-o astronauţii? sau că îi de neadmis în mintea noastră ca Dumnezeu să
locuiască spaţiul pe care tot El l-a făcut? Putem să-I spunem „Doamne, nu Ai ce căuta aici, că
noi Te aşezăm dincolo de aici ca să nu părem copii „ sau „Doamne, nu ne dezamăgi locuind
acelaşi spaţiu cu noi!“
Nu mă miră dezamăgirea copilului din noi; când creştem nu-I mai dăm în mintea
noastră Lui Dumnezeu libertatea de a Fi oricum şi oriunde ar putea, pe măsura puterii Sale de
a Fi. Dacă suntem mistici, nu putem fi raţionali, nu încăpem amândoi laolaltă. Dar de fapt
dăm apă la moara potrivnicului. Căci afirmăm transcendenţa şi numai transcendenţa Lui
Dumnezeu dintr-o oarecare teamă de ridicol în faţa indivizilor raţionali, logici, care caută
concretisme. Unii care Îi dădeau în copilărie liberate Lui Dumnezeu de a fi şi ca un bătrân
frumos şi bun şi cu barbă, şi de a locui sus în cer, scapă de sentimentul de ridiculizare
schimbându-şi optica, dar nu renunţă la El sub presiunea ştiinţelor exacte. Dar alţi copiii care
cresc, trebuie să aleagă între două voci, una a chemării, care nu mai seamănă cu povestea
copilăriei sale, care e acum povestită în alt mod, de cei care înaintea lor au fost copii chemaţi
şi de teama de ridicol au învăluit totul în mister şi cealaltă voce care a prins gust pentru
concrete, iar cel care acum îi vorbeşte despre Domnul, de teama ridicolului, nu I le poate
oferi. Şi copilul crescut ori nu Îl mai caută pe Domnul care l-a dezamăgit că nu este aşa cum
era în copilăria lui, ori îl aşează pe Domnul înafara timpului, a spaţiului, a materiei,
ruşinându-se parcă de timp, spaţiu şi materie, pe care Însuşi Domnul le-a creat, şi ar putea
beneficia după bunul Lui plac de ele. Când spui ori –ori, nu eşti liber, înseamnă că te aşezi ori
într-una, ori într-alta. Şi ca să te simţi confortabil cu toate că a trebuit să renunţi la ceva,
începi să desfiinţezi acel ceva, să-l negi ca să nu mai tânjeşti după el. Nu poţi fi şi mistic şi
adeptul adevărurilor concrete în acelaşi timp. Sau poţi?
Nu ştiu cine a tras cu ochiul în dormitorul Imaculatei –copilul din mine? sau, cu toate
că cred şi cu raţiunea şi cu inima, o fi în inconştientul meu un Toma care încă mai cere să
pună degetul? Interdicţia spre cercetare –foarte bună dealtfel – nu e pentru că dogma ar fi în
pericol, ci pentru ca să nu arunc privirea murdară în Dormitorul Imaculatei, pentru că în
mintea mea, obligatoriu zămislirea vine după (puncte, puncte),înaintea zămislirii obligatoriu
în mintea mea se întâmplă încălzirea zonelor acoperite cu frunze de viţă; eu nu cunosc altfel
de zămislire, şi dacă cercetez pângăresc.
Aşa că sar direct la copilaşul sărbătorit de Crăciunul care se apropie, copilaşul de la
care am pornit povestea, căruia, ca să fie viabil pentru mine ca om de ştiinţă, îi trebuiau 46 de
cromozomi, din care ştim că jumate vin de la preacurata mamăş iar cealaltă? ca om cu
pregătire ştiinţifică trebuie s-o atribui unui material genetic, şi cui dacă nu Lui Dumnezeu
Tatăl, şi …iată-mă ajunsă pe spirala ADN-ului lui Hristos. Văd cum se leagă cărămizile de
gene omeneşti cu cărămizile de gene dumnezeieşti, într-o îmbinare elicoidală ameţitoare.
Gene umane şi gene divine se cuplează, cărămizile se leagă şi zidesc Fiul Ziditorului. Lutul
neîntinat al cărămizii omeneşti se înnobilează aşezându-se ireversibil, unindu-se dar
neamestecându-se cu materialul dumnezeiesc al cărămizilor de gene cu telomer* etern. Astfel
prin „ link-ul „de lanţul divin, lanţul uman din supus muririi devine nemuritor, din supus
legilor de atracţie ale pământului devine liber, imponderabil. Se obţine pământul nou din care
se modelează noi cărămizi cu care se ridică noua cetate, noul trup. Trupul care îşi năpârleşte
moartea şi greutatea printr-un somn de trei zile din care se trezeşte, pentru ca apoi să se ducă
la pământul din Cer.
Ziditorul omului de lut Se zideşte pe Sine între cărămizi de lut; Se sacrifică între
cărămizile „manufacturate“ de El, pentru ca zidirea să dăinuie veşnic. Manole a sacrificat-o
pe Ana. Dumnezeu a Fost boier. Astfel ţărâna nu se va mai putea nărui şi întoarce în ţărână,
căci şi-a schimbat caracterul. Ţărâna veche nu o va mai recunoaşte şi nu o va mai înghiţi; o va
scuipa într-o altă lume.
Vă iubesc născocitorii lui Iisus. Frumoasă „ poveste“. Iar răspunsul meu emoţional,
cognitiv şi comportamental la această poveste, e cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla
într-o viaţă de om, vremelnic să fiu.
...
Zic unii oameni mari din diverse timpuri că ar fi mai mare minune ca omul să putu fi
inventa această poveste decât ca ea să se fi petrecut cu adevărat. Ar fi mai incredibil ca Iisus
să fi fost născocit de mintea umană decât Viu, mort, înviat şi înălţat la Cer.

E întîi noiembrie –ziua morţilor

 (A trecut aproape un an de când nu mai scriu). E întâi noiembrie 2003 dimineaţa.

Întâi noiembrie – o comemorare în grupuri mici, a celor ce s-au dus. Adică ne amintim
împreună cei ce am rămas de cei ce au plecat. E bine şi rău că e aşa. Ca şi orice om în faţa
unei datorii, a instanţei lui trebuie, nu am sentimentul acela măcar căldicel, ci mai degrabă mă
preocup să îmi programez ziua din timp, să stabilesc ora pe care mi-o răpesc într-un fel zilei
pentru a-mi îndeplini şi această îndatorire printre altele atâtea. Devine un fel de apăsare de
care mi-e ruşine, dar nu pot scăpa să o simt aşa. Când am stabilit intervalul de timp, mă
preocup de târguit flori şi de cumpărat lumânări. Căci dacă lumânările oricum au un preţ fix,
la flori pot să încerc o târguială. Mă chircesc când aud preţul de anul ăsta al florilor. Nu sunt
singura. Îmi bag mâna în buzunar cu grijă şi de data asta, când ar trebui să-mi aduc aminte că
la intrarea în lumea cealaltă nu trebuie să arăt portofelul, ci „portofoliul“ sufletesc. Lipsă de
largheţe sau altfel spus meschinărie. Ar trebui să nu mai cumpăr flori. Să mă duc la tata la
mormânt cu mâna goală, căci oricum florile pe care le-ar merita ar umple faţa pământului. Iar
eu, după ce că merg cu câteva flori care abia picură cromatic lespedea, sunt şi târguite.
Meschin.
Nu-mi iau de la gură nici când dau bani la câte un moşuleţ de sufletul lui tata, deşi ce
mi s-a întâmplat odată ar fi trebuit să mă bage în datorii ca să hrănesc moşuleţi. Am cumpărat
odată o plăcintă, am pus-o într-o punguţă „străină“ ce o aveam în poşetă şi am dat-o unui
bătrânel care stătea smerit lângă plăcintărie. A două zi, la multe străzi distanţă de plăcintărie,
în exact clipa în care am trecut pe lângă acelaşi moşuleţ, şi-a scos din punguţa pe care am
recunoscut-o, plăcinta care se răcise de o zi. M-am cutremurat, şi am înţeles cum că pomenile
sunt primite dar nici de-atunci încoace nu am dat fără să ştie stânga.
Nu mi-am luat de la gură nici măcar pentru copii, înafară de ai mei cei născuţi. Cei pe
care i-am dorit. Şi aşa mi-aduc aminte că azi, de întâi noiembrie – ziua morţilor, aş mai avea
de dus flori la trei copii fără morminte; poate undeva la fundul gropii de gunoi a oraşului
peste care au fost în atâţia ani îngropaţi alţii şi alţii în fiecare zi; sau să arunc flori pe Someş,
nu ştiu exact, căci nu ştiu unde ajung copiii din găleata spitalicească. Chipurile copiilor mei
după care i-ar fi recunoscut lumea dacă apucau la viaţă, au rămas nemărturisite de genele
clocotind de dorinţa de exprimare. Ochii pentru lume, nasul pentru mirosul de tămâie, gura
pentru gustul anafurei şi pentru pâinea cea de toate zilele, urechile pentru Sfânta Liturghie nu
au apucat să se modeleze. Mânuţe în care să se bucure jucării, picioruşe care să mângâie
pantofiori pe dinăuntru, toate au fost sfâşiate de instrumentele tăioase. Aşa am întristat
anafura şi pâinea cea de toate zilele, Liturghia şi tămâia, jucăriile şi pantofiorii, şi Lumea,
Lumea care îi aştepta. Cum poate fi iertat de pâinea de toate zilele, şi anafură, de tămâie şi
Sfânta Liturghie, de jucării şi pantofiori, şi de Lumea întreagă? Cum poate fi răscumpărat?
Oasele lor nu s-au format încât să pot gândi că stau în siguranţă până la Învierea din morţi. Nu
îi pot urmări cu gândul nici în prezent, nici în viitor. Mă mângâi trist că Dumnezeu se
îngrijeşte de toate, şi că ei nu s-au pierdut decât pentru lumea asta; lume în care eu nu mai pot
decât să mă fac mai atentă la ochii, nasul, guriţa, urechile, mânuţele şi picioruşele copiilor mei
pe care i-am dorit mai apoi la câţiva ani, copii care bucură jucăriile şi pantofiorii, anafura şi
pâinea de toate zilele, tămâia şi Sfânta Liturghie. Bucură Lumea. Dă Doamne să fie aşa, copiii
mei să bucure Lumea, să fie sărbătoare pentru iarbă când ei o calcă şi sărbătoare pentru Tine
când ei calcă pragul casei Tale. Dă-ne Doamne nouă, celor care suntem răspunzători pentru
asta, minte luminată; să ştim îngriji cele puse în minţile lor ca să fie aşa bineplăcuţi Ţie. Nu
lăsa Doamne să facem din ei ceea ce noi suntem – târguitori de flori de ziua morţilor.

E seara zilei morţilor ….

La cimitir m-au mişcat doi tineri de la un mormânt învecinat de al tatei; mi-a atras
atenţia o surdină ţipătoare; cu greu am priceput Qeen, „Show must go on“, dintr-un walkman
dat la maxim aşezat pe mormântul la care veniseră. De-acum am fost mult mai atentă la ei
decât la cele ce aş fi avut să-i spun tatei. Erau destul de sărăcăcioşi, cu unghii neîngrijite,
aşezaţi deoparte şi de alta a mormântului, aşezaţi astfel încât să nu se privească unul pe altul.
Nu se priveau decât în momentul când îşi cereau sticla de vodcă ieftină sau câte o ţigară. Nu
aduseseră bunicii lor, căci pe ea o plângeau, nici o floare. Continuau starea de micime
asumată în care fusesem eu acasă. Tinerii aceia de vârsta mea bătrână au reuşit însă să-şi
asume micimea în fapt, s-o arate lumii şi lui Dumnezeu, şi bunicii lor pe care evident o jeleau,
venind la ea cu vodcă ieftină în loc de flori şi ascultând „ Show must go on“.
Mi-a plăcut că Horea le-a înţeles mişcarea lăuntrică şi i-a fotografiat discret. Şi poate,
dacă copiii noştri nu ar fi fost cu noi, ne-am fi aşezat mut lângă ei şi ne-am fi întors potrivit
gândurile către tata. Sau către moarte. Sau către micime. Sau către mărimea din micime...

Liturghia din 2 noiembrie

Cele scrise de ziua morţilor le-am împachetat prin apăsări de taste şi le-am expediat
câtorva prieteni. Eram fericită de lacrimile mele şi de asumarea micimii mele şi am dorit să-i
provoc şi pe ei la un insight; să se simtă un mare mic. Dar e ceva ce nu prea îşi doreşte nimeni
– să se simtă mic, înafara celor câtorva care o pornesc în după Dumnezeu. Smerenia e spaima
omului de azi, pentru care s-au inventat terapeuţii, meserie care ar fi trebuit să mă aranjeze
financiar, dar de care nu sunt sigură şi mă feresc. Şi uite tocmai de asta mă feresc, să nu dau
răspunsuri psihologice care să ridice stima de sine celor cărora prin smerenie s-ar putea întâlni
cu Dumnezeu. Prietenii mei, drăguţii, îmi dădeau răspunsuri psihologice şi inconştient îmi
furau bunăstarea din micime. Când eu de fapt voiam să îi trag în jos ca să se-nalţe; să îi fac să
se simtă nişte mari mici. Conştient încercam să-i aduc într-o stare duhovnicească, unde mic se
simte mare, unde jos înseamnă sus,cu inima.
E duminică – am pornit la Liturghie.
Am primit acest canon, de a participa duminical la Sfânta Liturghie, de la un duhovnic
de care m-am îndoit. M-am simţit frustrată că eu încercam să îl cobor în mine şi să-i cer
răspunsuri grele iar el era mai mult atent la el şi la ce avea să-mi spună. Simţeam că nu e cu
mine, şi totuşi mi-a dat un canon pentru care astăzi i-aş săruta mâna. Să particip la Sfânta
Liturghie. Oameni buni, nu ştiţi ce rataţi dacă nu participaţi duminică de duminică la Sfânta
Liturghie! Din canon, Liturghia a devenit sărbătoarea mea săptămânală.
În adolescenţă uram duminicile, mă plictiseam îngrozitor, înafara celor câtorva ore de
metronom ale lui Radu Teodoru; abia aşteptam lunea, să îmi reiau forfotul. Mai apoi uram
duminicile şi mai mult pentru că urma lunea, şi mă consumam atât de mult cu faptul că luni
încep zoala, încât duminica era mai grea ca lunea (binecunoscutul sindrom).
Astăzi aştept duminica.
Azi e duminica de după ziua morţilor şi aproape că alerg sfădindu-mă că iar nu ajung la
timp. Şi asta invariabil de când am citit despre cum trebuie să se pregătească şi să participe
omul la aceasta sărbătoare. Ştiu că e lucrarea întunecatului din mine, şi aştept să-i treacă
revolta pentru faptul că eu aştept duminicile şi nu-mi mai mănânc duminica cu sindromul zilei
de luni. Îi dau şi lui atâta satisfacţie, să mă întârzie la toate Liturghiile.
Ajung într-un suflet. Îmi acopăr capul la intrare şi mă gândesc zâmbind că mi l-aş
acoperi şi pe stradă dacă nu şi-ar pierde mama şi Horea minţile. Găsesc lucrurile schimbate.
Nu mai e rând la sărutat icoane. Chiar mă gândeam pe drum că ar trebui să renunţ la ruj
duminica la Liturghie, ca să nu ştampilez picioare sfinte. În locul şirului de mireni, e un
culoar de clerici tineri, care păzesc cumva trecerea înspre icoane, şi te îndeamnă mut să îţi
cauţi un loc în spaţiul sacru. Am priceput de ce, e şi Regele Mihai prezent. Mă încurcă să nu
îmi regăsesc locul unde m-am obişnuit să stau, în spatele unei femei care vindea pe vremuri la
Fondul Plastic. Era tare apatică şi ţin minte că o dată am făcut o remarcă usturătoare la modul
în care servea. O regăsisem aici, întotdeauna ajungeam după ea, şi cumva devenise un reper al
locului; chiar mi-am propus să intru odată în vorbă cu tristeţea ei. Dar astăzi nu puteam
ajunge la ea, era prea mare aglomeraţie. Norocul meu, căci în felul acesta mi-am găsit în
sfârşit locul meu, nu locul din spatele ei, în spatele unui stâlp la care doar s-a început o lucrare
de restaurare. Mă pot identifica cu el, eu cea la care s-a început restaurarea. Un stâlp urâţel, cu
tencuiala căzută pe alocuri până la cărămidă, de unde nu se vede altarul, de unde nu se vede
mare lucru. Porţiunea bazală s-a restaurat deja pe o înălţime cam cât de un metru şi ceva. Mi-
o asemăn cu picioarele care mă aduc la biserică. De la piept în sus până la capitel e cât calea
mea la Dumnezeu, unde capitelul ar fi ochii ce gândesc că se restaurează ultimii. Puţini ajung
acolo. Eu mă mulţumesc să mă identific cu ceea ce este stâlpul acum, urâţel, murdar şi cu
tencuiala căzută pe alocuri până la cărămidă; dar stâlp de biserică şi nu stâlp la vreo bancă
comercială. Mă regăsesc perfect şi plâng. Plâng cel mai dulce plâns, jalnic şi fericit, agonic şi
extaziant; plâng plânsul din fericiri. Plâng – m-a iertat Liturghia?
…
Sfânta Evanghelie de azi vorbeşte despre săracul flămând şi plin de bube, de care până
şi câinii se miluiesc şi-i ling rănile; sărac care s-ar mulţumi cu firimiturile de la masa
bogatului, cu care mă identific (cu bogatul, nu cu firimiturile). Mai departe zice Evanghelia că
săracul ajunge după moarte în sânul lui Avraam, iar bogatul în binemeritatul iad. Preotul cere
mare şi multă milă. Mie îmi vine să cer palme; palme sau mai bine lovituri dure, zdrobitoare
care să mă trezească; dintre cele mai zdrobitoare de care îndată mă sperii, şi încep să baleiez
între dorinţa de a fi miluită şi de a fi plesnită crunt. Milă! Milă! Cer în cele din urmă mare şi
multă milă. Nu sunt pregătită să plătesc nemila mea faţă de oropsiţi. Aud şi înţeleg tot dar ştiu
că nu voi schimba mare lucru. Cu ocazia unei mari trageri Loto, am încercat să-L fentez pe
Doamne şi în felul ăsta să rezolv problema milosteniei. În schimbul a 54 din cele 56 de
miliarde, mai în glumă mai în serios I-am cerut numerele câştigătoare. Mi se părea rezonabil –
să rămân eu cu 2 miliarde, să mă asigur de un trai bun, şi cu restul 54 să-mi cumpăr şi un loc
în Rai, hrănind copii şi moşuleţi. Dar n-a ţinut. Normal! Jalnic!
Mai îmi şi zboară gândul de la Liturghie. Acum către Regele Mihai. Oare el ce aude din
Sfânta Evanghelie şi ce va schimba în milostenie? Îmi amintesc de originea mea parţial
nobilă (am o străstrăbunică comună cu regina Elisabeta I), şi de acum pentru mine penibilul
fapt că i-am scris, urmărind nişte fonduri pentru un centru de artterapie pentru disabili. Ca
răspuns, foarte rapid, am primit temă să trimit documente. Le-am trimis; următorul răspuns
întârzie puţin de câţiva ani. O prietenă mă sfătuia să mai încerc. La ce bun? Pentru copiii mei
îmi zice ea! Să le aducă ce? poate o parte din aroganţă, poate o parte din atitudinea faţă de
săraci, poate atâtea pretinse drepturi? Ce-i rău în simplitatea lui tata? Tata a fost cel mai mare
domn după Domnul Nostru Iisus Hristos, căci era bun şi blând şi smerit cu inima. Dar asta
înţeleg abia acum, la atâta timp de când „ show goes on „!
Mă surprind mângâind cărămizile dezgolite de tencuială de parcă mi-aş mângâia
cărămizile de gene din care câteva se exprimă rău. Şi chiar nu vorbesc tâmpenii căci am aflat
că la Institutul de Studii Genetice din Anglia s-a descoperit că altruismul este codificat în
gene. Adică milostenia o ai în sânge dar se exprimă sau nu. Probabil omul are tot codul
genetic al calităţilor dumnezeieşti după Chipul după care a fost făcut. Iar genele
îndumnezeitoare latente se activează, se trezesc la trecerea prin ele a energiilor necreate, a
duhurilor bune, a Duhului Sfânt. Pentru că ceea ce oamenii de ştiinţă vor să spună, că
altruismul îl ai sau nu ca şi dat genetic şi cu asta basta, e neadevărat; şi asta pot să o
mărturisească oamenii care au început o viaţă duhovnicească, o căutare de înălţare spiriuală,
în care se surprind a fi în stare a da întotdeauna cu sentimentul de prea puţin. Se surprind a fi
în stare a da cât înainte li se părea de neconceput.
Mi-e milă de nemila mea. Cărămizile din stâlp, pot fi imperfecte: un start de adeplast şi
un vopsit şi e ca nou. Dar restaurarea la om? Nu te poţi baza pe cărămizi defecte; se prăbuşesc
pe tine. Casă pe nisip. Pare inginereşte imposibil să schimbi calitatea cărămizii de sub
tencuială. Si totuşi „Megainginerul genetician“ are o soluţie simplă. Euharistia. Trupul şi
sângele Lui Hristos, schimbă cărămizile fără să te demoleze. Activează genele, împietreşte,
înstânceşte nisipul de sub casă. E tainic felul în care pâinea şi vinul s-au transformat, dar ce
mănânci la Împărtăşanie e trup şi sânge deabinelea, nu doar o metaforă cum o scuză unii, de
parcă s-ar ruşina de lipsa ei de credibilitate. Da domnilor, e trup şi sânge în carne şi oase dacă
vreţi. E cărămida genetică dumnezeiască ce trimite braţe către cea omenească stricată la
începutul vremurilor prin păcat.
Deocamdată nu sunt prgătită de aşa o cină. Şi e bine acum aşa; e cea mai frumoasă
Liturghie din viaţa mea de om duhovnicesc. Nu mănânc şi plâng.
...
În plâns aud o bufnitură şi forfotă în spatele meu. O femeie a leşinat, şi altele se grăbesc
să-i dea ajutor. Aş vrea să nu fiu medic! Aş vrea să continui să plâng lângă stâlpul meu. Mi-e
ciudă pe femeie că mă cheamă din marea mea micime. După un schimb de două trei vorbe
şoptite în timp ce-i iau pulsul, răsfoiesc mental paginile cam şterse de pe vremea când
medicina era îndeletnicirea mea justificată, şi pe care spre întristarea alor mei am abandonat-o
pentru pictură, cum am abandonat pictura pentru scris, şi cum voi abandona probabil scrisul,
dacă Va vrea Domnul, pentru teologie. Dar cum îmi aduc aminte să pictez, îmi aduc aminte şi
de cele din medicină încât să îmi dau seama că femeia are nevoie de targă. Deşi şi-a revenit,
faptul că e cardiacă nu-mi permite să-i las pe ceilalţi s-o conducă afară, şi eu să-mi reiau locul
lângă stâlp. A şi urmat rapid o a două cădere mult mai lungă şi mai dramatică decât prima, în
care o prind în braţe la modul cum se ţin indrăgostiţii. Cutremurător. Sunt conştientă că e
inconştientă şi se duce. Sunt conştientă că ar trebui să fie grea încât să n-o pot ţine, şi totuşi
parcă ea mă ţine pe mine; e o aripă. Inexplicabil. Ceva în felul în care descrie Simon din
Cirene levitaţia pe care o simţise când Îl ajuta pe Iisus să-Şi ducă Crucea. Femeia nu mai
suflă. Mă rog intens să-şi revină.
(Am mai făcut o dată aşa la mare în Turcia, când un bătrân alcoolic, cirotic şi cu două
infarcturi la activ, s-a înnecat. Primul impuls a fost şi atunci de fugă, dar am fugit totuşi către
cel ce trebuia resuscitat. Am făcut manevre, dar degeaba; deja îmi luasem mâinile de pe el, şi
nepuţincioasă mă rugam cu un altfel de putere să facă Dumnezeu ceva. Ţintuiam cerul la
orizontul care îşi schimbă simţitor culoarea în timp ce mulţimea, mută până atunci, a început
să murmure parcă a bucurie. Îşi revenise. L-am însoţit la spital. Pe un coridor liniştit, ca de
gardă duminicală, a ieşit un personal medical surprinzător de mare ca număr, şi se uita la
mine ca la o făcătoare de minuni; să resuscitezi un bătrân (72) cirotic, înnecat în apă sărată
din pricina celui de-al treilea infarct, nu poţi nici în reanimare. Când m-au văzut au fost mai
mult dezamăgiţi. Cine? pisi aia în costum de baie? fugi nene, arată mai mult a curviştină!
Eram un soi, nu neg. (Sunt şi acum un soi.) Când m-am întors pe plajă, toată lumea mă privea
cu altă admiraţie. Aveau şi de ce. Dumnezeu mă auzise, dar eu am păstrat ascuns, lăsându-i să
creadă că sunt un bun medic. A doua zi am aflat de la familia care m-a căutat să-şi exprime
admiraţia, că bătrânul murise în spital. Oare de ce mă ascultase Dumnezeu? Nu pentru bătrân,
mi-e clar acum. Ci pentru mine, pentru ca, la câţiva ani mai încolo, cu toate că eram departe
de a duce o viaţă duhovnicească, să îmi mărturisesc credinţa întărită de acest eveniment, la
prima participare într-un grup de psihoterapie; prima şedinţă, exerciţiu de întărirea eu-lui;
prima ieşire la foc deschis, eticheta pe mine. Acum sunt mândră de curajul meu mărturisitor
în faţa unui megaterapeut, îmbrăcat în manta de aură de către asistenţă, care îmi ridiculiza
credinţa ca să îmi întărească eu-l. Dar ce să-i faci, era un exerciţiu de întărire al eu-lui, asta
era treaba lui. Eu am fost la locul nepotrivit atâţia ani la grupuri, unde ceream terapeuţilor
antropocentrişti să-mi slăbească eu-l, şi să-mi întărească sufletul. După mine ar fi trebuit să-
mi ofere asta dacă asta ceream eu ca şi client. Şi poate că ar fi făcut-o dacă s-ar fi priceput.)
Mă rog şi acum, în timp ce îmbrăţişez femeia a cărei tâmplă se sprijină pe tâmpla mea,
al cărei obraz e lipit de al meu. Parcă ne ştim şi ne iubim de când lumea. Nu mă părăseşte nici
o clipă mirarea uşurimii ei; nu sunt în clar cine ţine pe cine în braţe. O simt începând să
respire uşor. Îmi suflă aer cald pe gât cum o face Anton-Grigorie când adoarme cu nasul în
acelaşi loc şi cum o făcea şi Ana-Crista în urmă cu câţiva ani. Simt aceeaşi plăcere în timp ce
mă neliniştesc că nu mai vine targa. Hristosul e şi El euharistic prezent. Ce mi-e dat să trăiesc
şi totuşi eu am regrete că nu sunt lângă stâlpul meu să-mi plâng micimea. Soseşte medicul şi
un asistent. Fără targă. Îmi vine să-i dobor! Biata femeie nu poate înfrunta mulţimea. Un
bărbat puternic o ia singur de genunchi ca pe un covor făcut sul, şi o ridică atât de mult încât
femeia se vede de la genunchi în sus peste mulţime. Oare să fie forţa bărbatului sau uşurimea
femeii contrar lucrului binecunoscut că un om hipoton e mai greu; e moale şi greu ca un sac.
O urmez afară, cu un ochi regretând spre stâlpul meu …şi tocmai se rosteşte Crezul. Ajungem
pe culoarul format de clerici, şi unde până acum eu auzisem Crezul doar din poziţie fixă, doar
din gurile rostitoare din jurul meu, acum treceam pe sub o boltă de voci,fiecare alta
mărturisind la fel. Afară în Salvare, cu toate că îmi cer politicos permisiunea să rămân şi sunt
acceptată, doctoriţa se poartă cu o răceala care mă îngheaţă. Poate o deranjez. Îmi propun să
nu zic nimic, să răspund doar la întrebările care totuşi nu mi se pun mie ci bătrânei, întrebări
de tipul “cât timp aţi fost leşinată?“ sau „v-aţi lovit la cap când aţi leşinat? „ de parcă timpul
hipnotic sau anestezia din leşin ar putea da răspunsuri. Dar femeia dă răspunsuri care să o
scutească de internare. Se teme sau cel puţin îi e groază de o cheltuială neprevăzută. Vrea să
scape, să se ducă acasă! Asta vrea şi doctoriţa să audă, că a mai rezolvat un caz, că lucrurile
sunt sub control. Asta vreau şi eu: să scap, să o ducă la spital pe bătrânica ce în îmbrăţişarea
noastră îmi fusese la fel de dragă ca Horea, sau ca Ana sau ca Anton, dar acum nu vreau s-o
duc acasă. Vreau să mă întorc în biserică măcar pe când se cântă Tatăl Nostru. Şi ca să scap,
intervin spunând doctoriţei că a fost o cădere, urmată de o recădere, şi că nu ar trebui să
mizeze pe faptul că poate a treia nu se mai întâmplă. Nu mă priveşte doctoriţa. E de vârsta
mea. Ori că se preţuieşte peste măsură, ori poate felul cum arăt o incomodează, cum simt
uneori şi eu în faţa celor mai înalte şi mai frumoase ca mine. Te poţi aştepta de la femei la
orice fel de reacţii. Pe toată durata şederii în ambulanţă, căci acolo se desfăşura consultaţia,
bătrânica nici ea nu mă privise măcar odată în ochi, deşi eu o primisem înăuntru în toată fiinţa
mea. Eram cu atât mai grăbită să scap. S-a ajuns în final la o înţelegere: să i se pună o
perfuzie la spital. Mă simt eliberată, mă pot întoarce să cânt „Tatăl nostru“. Salut cu un
„Doamne Ajută!“. Bătrânica îmi surâde şi îmi mulţumeşte în surdină, iar asistentul îmi
răspunde cu „Sărutmâinile!“
Se duce însă vraja! Nu îmi pot face loc printre oameni, mai mulţi ca de obicei, poate din
pricina regelui, deşi n-ar trebui să fie aşa. Nu mă pot întoarce la stâlpul meu. Rămân înafara
zidurilor. Rămân cu gustul că mi-am trădat aproapele, am judecat doctoriţa şi mi-am pierdut
şi locul. Începe să cânte lumea în Biserică. Aici afară, aud doar o voce în spatele meu. O voce
în spatele meu şi o voce a mea care se aude mai tare decât de obicei. Acoperită pe cap, cu
câteva plete roşcate rămase din cochetărie pedinafară, legănate de un vânt însorit, cu gura
rujată, cânt destul de tare încât să mărturisesc „ Tatăl Nostru“.

M-am întrebat în Salvare, mă întreb şi acum, de ce nu m-a privit bătrânica.Poate dorinţa

de a stabili un contact vizual cu ea la fel de adânc ca şi cel fizic o presa prea tare. Sau poate
simţea ostilitatea doctoriţei în ale cărei mâini era acum, şi inconştient a preluat aceeaşi
atitudine, ca să o mulţumească, ca s-o-nduplece să n-o interneze. Sau poate simţea că sunt
grăbită s-o abandonez. Sau, mai degrabă pentru că i-am răpit cea mai frumoasa posibilă
trecere la Viaţă, la o Sfântă Liturghie, într-o catedrală plină de oameni, în prezenţa Hristosului
euharistic, şi de ce nu, şi a unui rege. Categoric! Asta trebuie să fie, am fost la fel de crudă ca
şi cu bătrânul căruia i-am răpit o moarte pe malul mării şi i-am oferit una pe patul de spital,
într-o plasă de tuburi. Dar atunci eram inconştientă. Acum chiar nu meritam o privire. Poate
că şi doctoriţa ştia asta în inconştientul care ştie atâtea. Nici eu n-aş ierta pe cineva să îmi fure
o asemenea moarte. Doamne de data asta de ce m-ai ascultat? Atunci mi-ai întărit credinţa.
Acum mi-ai arătat necredinţa? „Cred Doamne!! Iartă necredinţei mele!“
Dispreţuiţi-mă Ceruri şi Maică Sfânta, Iisuse şi toţi Sfinţii. Dumnezeule dispreţuieşte-
mă! Fii Bun şi dispreţuieşte-mă prin mine însămi!

Adam şi Eva

Găsesc asemănare între felul cum am părăsit bătrânica în salvare, şi felul cum mă port
cu Horea. Stau tâmplă în tâmplă cu el, dar când nu mă mai priveşte, fug după Dumnezeu. În
cazul cel mai fericit. Deşi de cele mai multe ori îi bag degetele în ochi să-i scurm o privire, pe
care în felul ăsta îl forţez să nu mi-o arunce. Sunt din două părţi încercată: Horea încearcă să-
şi păstreze locul de idol, Dumnezeu se vrea iubit întâi; o altă iubire mai mare e idolatrie. Şi
Dumnezeu mă încearcă prin cel iubit. Romanţa spune „greu e Doamne doi deodată să iubeşti
„ …. Trebuie să fie uşor să iubeşti doi deodată, decât pe Hristos şi pe Horea deodată eu.
Nouă fiicelor Evei de la cădere ne e dat să suferim, să ne neâmplinim prin bărbaţii
noştri, aşa cum lor le e dat să trudească, să asude pentru pâine. Adam a fost creat pentru
contemplare, căci dacă Dumnezeu l-ar fi făcut pentru muncă i-ar fi modelat mai multe perechi
de mâini. Şi cu toate că azi omul îşi modelează mai multe mâini tehnologice sau îşi
prelungeşte mâinile şi mintea cu roboţi, el tot trudeşte. Pentru că aşa e dat după cădere ca
bărbaţii să simtă pâinea trudită, obosită, iar noi să trudim, să obosim după bărbat. În mare aşa
stau lucrurile. Excepţie pătimaşii cu munca şi femeile hotărâte să-şi schimbe sexul psihologic.
Tot excepţie cei ce trăiesc în Noul Testament, în Hristos, care au găsit Împărăţia Cerurilor, şi
le au pe toate pe deasupra, odihnindu-se în toate, împlinindu-se în puţin. Dacă m-aş putea
strecura cumva în Hristos, n-ar mai trebui să scurm în frumoşii ochi ai lui Horea după priviri.
Mi-ar ajunge doar faptul că Horea există. Unde mai pui că e sănătos şi frumos. Unde mai pui
că mă iubeşte, că mi-a făcut copii de care se miră lumea, că ne hrăneşte şi ne îngrijeşte prea
destul, că ne dă motive de mândrie, şi poate mai important, că nu ne ruşinăm cu el. Dacă aş
reuşi cumva să mă strecor în Hristos, nu mi-ar mai trebui să mă privească, să "stăm de vorbă“,
să nu se mai uite la televizor, să nu se mai răstească la mine, să nu se mai răstească la copii, să
stea mai mult acasă cu mine şi copiii, să fie altul măcar sâmbăta şi duminica, să îşi dorească
mai mult să stea cu noi în weekend decât să meargă la pescuit, să îl văd mai fericit, să se
roage Lui Dumnezeu, să fie evlavios, să nu înjure la volan, să nu fie nedrept nici măcar
accidental, să nu-l deranjeze copiii când îi ţipă în urechi la ştirile din sport, să mulţumească
tot timpul cu voce tare Lui Dumnezeu pentru bunăstarea lui, pentru viaţa lui, pentru copiii lui
(si pentru mine, mai în glumă, mai în serios), pentru puterea lui de muncă, pentru pâinea de pe
masă, să nu-şi mai asume toate ca merite personale, să împartă la săraci, să nu critice, să-i
placă Garbarek sau Philip Glaas, să citească ce am scris, să înghită supa fierbinte, să-i placă
spagetti cu peşte, să nu mănânce cartofi prăjiţi că-s toxici, să danseze la chefuri şi să plece
acasă când simt eu că e timpul, să nu-şi dorească o maşină mai bună, să-i placă la casa noastră
de la ţară, să nu fie pătimaş cu munca, să fie ca mine. Ce fel de iubire e asta? să–i ceri cuiva
să fie tu pentru ca să-l accepţi, pentru ca să fie pace.
(„ Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!“.)
Dar cum să mă strecor în Hristos când există un locus de intrare de o anumită formă.
Dacă eu sunt cubică nu pot trece printr-o formă sferică de acelaşi diametru cu latura cubului.
Dacă sunt pătrată, nu pot să intru printr-un cerc cu diametrul cât latura mea. Nu pot să lărgesc
sfera căci ar fi echivalent cu a-L schimba pe Hristos. Hm! Ce pot să fac este să mai decupez
din pătrat, să şlefuiesc colţurile cubului, dar materialul meu e dur şi sunt săracă în
instrumente. Poate că aici greşesc, că vreau să fac ceva eu. Eu, eu trebuie să mă schimb! Eu
să-l schimb pe Horea!. Eu, eu trebuie să mă mântuiesc! Eu să-l mântuiesc chiar pe Horea! Eu
mântuitorul! Mântuitorul scos din rol. Îl am de scop, nu şi de mijloc. Când E scop şi mijloc (şi
nu trebuie să se scuze). „ Eu sunt Calea“ spune Hristos. Dar eu o iau pe punte; nefiind făcător
de pace de exemplu. Dacă lumea nu e ca mine, încerc să schimb lumea, dacă Horea nu e ca
mine încerc să-l schimb, cu toate că-mi doresc să încap în Hristos! Sunt pătrăţoasă iar unul
din colţurile pătratului ar putea fi tocmai dorinţa de a-l schimba pe H. Eva are probleme.
Venind din coasta lui Adam, încerc să mă culcuşesc înapoi în pieptul lui. Doar că Adam nu
mai e cel dinainte, pentru că eu Eva nu mai sunt ca la început. Trupul lui nu mă mai
recunoaşte. Ca şi coastă vreau înapoi, acasă în Adam, dar nu mă mulţumesc cu locul printre
celelalte, ci vreau să schimb organismul acceptor, încât acesta să-mi preia caracterul, ca şi
cum o inimă transplantată ar încerca să schimbe şi să conducă pe cel căruia i-a fost donată. Ca
şi grefă iacă-tă sunt respinsă, iar colţuroasă în Hristos nu încap; rămân o biată femeie vechi
testamentară, blestemată cu tânjirea, cu frustrarea, cu neîmpăcarea; cu neîmplinirea în al ei
bărbat, cu neîncăperea în Dumnezeul ei.
...
Cel mai tare ne împătrăţim amândoi atunci când încerc să-l împing pe H în Hr.De ce fac
asta? Poate pentru că nu prea am cu ce să-i bucur pe niciunul şi încerc să-l ofer pe unul altuia.
O fac însă cum aş duce pe cineva la o prezentare de oale Zepter.
Vreau să i-l duc pe Horea să mi-L bucure, sau completare la puţinul care sunt? sau
poate că mi-e milă de Hristos, şi n-aş vrea ca H să fie din cei ce-I desconsideră jertfa de
sânge.
Sau vrea Eva să-l împace pe Adam cu Dumnezeu? Adam nu se mai lasă clintit din ale
lui după cele pătimite; nici nu mai vrea să audă nimic din gura Evei. Şi pentru că vreau eu să-l
duc, el se face greu ca un munte, se neclinteşte. Şi pentru că nu am credinţă destulă, nu pot să
„ ridic muntele să-l arunc în mare“. Şi muntele rămâne nemângâiat de mare, şi marea rămâne
nebucurată de munte, şi eu rămân între ele, întristând muntele şi nemângâindu-mă cu marea.
Nebunie să mă tem că or rămâne oameni nemângâiaţi de mare, când de fapt un om-munte e
un bob de nisip atunci când Marea-mare se aruncă peste el. Uneori munţii-bob de nisip sunt
luaţi cu mare forţă şi duşi în adânc. Mă tem de asta, de ce anume ar putea fi valul. Şi eu am
fost un munte-bob la mare distanţă de mare. M-a luat valul şi m-a lăsat la ţărm încât am
devenit unul din acele bob- de- nisip-uri când în mare când afară. Când în mare, când afară,
când în credinţă când afară. Dar totuşi zilnic simt că mă atinge marea...

Eu cu alţii

...nu numai cu H; încerc să ridic şi să arunc în mare din poziţia mea de bob-de-nisip la
malul mării şi alţi munţi-bob-de-nisip mai îndepărtaţi de mare. Fizic nu se poate, nici
metafizic! Nu înţeleg încă cum, dar aş vrea să duc pe toată lumea Lui Hristos. Ceva nu fac
bine. Decât să-i uşurez ca să-i pot ridica, parcă îi împietresc pe loc şi mai mult. Le comut
rezistenţele psihologice. Spunea părintele Cleopa: cică merge un preot tânăr la părinte şi-l
întreabă "Părinte, nu ştiu ce să mă mai fac, că-mi pleacă credincioşii la "pocăiţi". Am făcut şi
aia şi ailaltă, si-aşa şi pe dincolo...Ce să mai fac? La care Cleopa: păi, fiule, eu zic că deja ai
făcut prea multe. Poate c-ar fi timpul să-i dai şi lui Dumnezeu voie să mai facă una -alta:))).
Adevărat, doar că eu, cu nasul meu lung, aş răspunde chiar unuia ca părintele Cleopa. I-aş
zice că scriu prescripţii pentru mireasa Lui Hristos cea bolnavă de teamă ca Hristos să nu
rămână văduv. Sau, dacă noi om fi mădularele Lui Hristos, prin noi Hristos Însuşi e bolnav,
si-apoi nu-mi permite formarea de medic să nu scriu reţete, mai ales de când mi-au fost mie
leac. Oricum încercarea de-a-mpinge pe alţii în credinţă e şi din dorinţa de împărtăşire a unei
bucurii de a trăi, punctată de momente de extaz religios în care i-aş vrea pe toţi. Sunt un soi de
drog-dealer fără succes, care deşi convins de puritatea „mărfii „ ori că nu-i ştie face reclamă,
ori că n-are cui s-o vândă. De ce trebuie să fac ceva cu „marfa“? Nu am destulă pentru mine,
şi eu încerc s-o „pasez“. Sper s-o-nmulţesc în felul ăsta? sporeşte Hristos dându-l mai
departe? sau poate o fi sminteală?

Vic

Când îmi pun problema smintelii încercând să aduc mesaje de pace şi fericire celor
cărora nu caută pacea şi fericirea, îmi aduc aminte de Vic. Minunat smintit. Îl ştiu de mult. Eu
în liceu şi el student la medicină. Apoi el medic, şi eu studentă la medicină. Dar deja se
smintise. Într-o zi însorită de Paşte catolic, eram în parc cu copiii. Pe o bancă, un om care
aducea a cerşetor în straie de duminică, îşi bucura gura fără dinţi cu un corn probabil primit
de pomană. Nu l-am recunoscut pe Vic. Mă gândeam la condiţia de cerşetor. Are dulceaţă
tristeţea milogilor! Bucuria e mai deasă cu fiecare monedă aşezată în palmă, cu fiecare privire
milostivă. Hristos spune că dacă dai nevoiaşilor, Lui Îi dai. Măcar că o singură dată n-am dat
cum se cuvine să-I fi dat Lui Hristos. Am dat dar niciodată destul; ca şi bătrânului cu alură de
domn, care în faţa mea cerşea cu umilinţă măcelarului nişte oase de pomană. Probabil era tare
flămând căci era nepotrivit de insistent în raport cu înfăţişarea, sub privirea alternativ miloasă
şi nepăsătoare a tînarului măcelar cu degete de caltaboş, căruia i se adresa în surdină. Am
apărut eu în urma lui şi i-am cumpărat un kil de oase. Îl judecam tăcut pe măcelar. Apoi mi-
am făcut cumpărătura şi am ieşit din magazin. Bătrânul domn, mă aştepta afară şi mi-a întins
mâna. I-am dat-o pe a mea şi mi-a sărutat-o. M-a răsplătit cu o privire umedă, s-a întors şi a
dispărut în mulţimea din piaţă. M-am îndreptat în direcţie opusă mulţumită de mine. Ce
neghiobie! I-am dat un kil de oase unui bătrân şi mă bucuram! M-am întors imediat să îl caut.
Dar era dus.
I-am dat un kil de oase lui Hristos şi El mi-a sărutat mâna.
Pomenile pe care le fac vor putea să-mi fie spre osândă. Ce treabă serioasă este să dai
pomană. Dai ceva infim sau de netrebuinţă, iar în altul nimicul pentru tine se petrece cu
emoţie şi bucurie. Un lucru mort cum e banul sau o haină demodată prinde viaţă în cel ce are
cu adevărat nevoie de ele. Sunt înconjurată de lucruri moarte de care nu mă pot desprinde. Uit
că ele pot deveni vii prin sentimentele pe care le nasc în cei ale cărora ar putea deveni, şi
rămân ale mele, moarte şi de netrebuinţă. Toţi fugim de sărăcie. Dar este şi sărăcia răsplătită
cu ceva; cu capacitatea de a te bucura de puţin, care e mult mai scumpă decât a avea mult şi a
nu te putea bucura de ce ai. Bogăţia materială de fapt e o stare spirituală. Bogăţia materială e
starea de îndestulare, care vine de la Dumnezeu. Spune şi rugăciunea: „…şi le dăruieşte lor
pacea Ta, îndestulându-i cu bunătăţile cele pământeşti, şi cu cele mai presus de lume“. Iar
îndestularea se vede că aduce pacea.
Îndestulare …, totul se petrece la nivel interior. Toate cele cu care venim în contact se
petrec în noi, precum oameni şi lucruri, şi fapte. O colecţie de Rollce-uri poate să-l
îndestuleze (să-l bucure) mai puţin pe proprietar, decât cornul care bucură gura celui pe care îl
zăresc pe bancă, sau decât kilul de oase ajuns probabil între cel mult doi morcovi şi o ceapă
cîrcălită în foarte puţin ulei. Şi totuşi cine ar da o colecţie de Rollce-uri pe un corn sau pe un
kil de oase. N-a dat-o nici tânărul bogat,la chemarea Lui Hristos. Şi n-ar fi dat-o nici
molfăitorul de cornuri care îmi face o poftă metafizică de pâine; şi nici bătrânul meu domn,
dacă ar fi avut o asemenea colecţie vreodată. Numai Hristos a dat-o. Şi-a dat „Rollce-urile
“cereşti şi pământeşti pentru scuipat şi bici; pentru pişatul meu pe El cu un kil de oase.
Mi-e mai uşor să îmi suport neghiobia când mă raportez la neghiobii care au avut
schimburi de priviri sau împreunăvorbiri de la om la Om-Dumnezeul Hristos. Tânărul nu şi-a
dat averea. Petru L-a vândut de trei ori. Ce aştept eu de la mine, să fiu mai puţin neghioabă?
De fapt nu suntem neghiobi, ci faptele noastre sunt neghioabe. Petru n-a fost un neghiob, ci s-
a prostit temporar, până a cântat cocoşul de trei ori căci mai apoi şi-a revenit, şi a plâns
amarnic şi lung până la urechile mele. Uit şi îmi fac permanentă autocritică: n-ai dat cum
trebuie pomană! mai bine nu da pomană decât aşa! nu te rogi cum trebuie! nu posteşti cum
trebuie, aşa că nu te spovedi! nu te poţi împărtăşi, eşti nevrednică! n-are rost să te spovedeşti
dacă nu te împărtăşeşti! Mă tem că pe Dumnezeu Îl plictisesc. Mă tem că sunt ispite diavoleşti
şi critica şi autocritica. Şi cu toate astea am mai mare încredere în iertare şi mântuire decât un
prietenul meu Ioniţă, mai avansat în cele duhovniceşti, care nu critică pe nimeni decât poate
pe el însuşi, dar e foarte sceptic în ce priveşte mântuirea. Poate a fi exigent cu tine îţi permite
să fii aşa şi cu alţii, dar nu e de loc bine. Nu-mi pot iubi aproapele dacă nu mă iubesc pe mine,
căci nu am exerciţiul iubirii. Dar nu mă pot iubi când mă raportez la modelul meu, deşi e
Iubirea Însăşi. Şi de ce? pentru că dracul îmi şopteşte mereu; încă din Rai mă ispiteşte cu¨poţi
fi ca Dumnezeu „ dar n-ai dat cum trebuie pomană! mai bine nu da pomană decât s-o dai aşa!
nu te rogi cum trebuie! nu posteşti cum trebuie, aşa că nu te spovedi!eşti nevrednică de
împărtăşanie şi n-are rost să te spovedeşti dacă nu te împărtăşeşti! Folosindu-se de cele din
predică, le întoarce împotriva mea în autocritică şi în critica altora. Hristos a povăţuit nu a
criticat. (Tare mă tem că nu din gura Lui au ieşit „puii de năpârcă¨!) A mângâiat păcătosul, nu
l-a plesnit. Chiar s-a înconjurat de păcătoşi, a mâncat şi a băut cu ei. Nu l-a trăznit nici pe
tânărul bogat şi nici pe Petru. Pe Petru l-a pus temelia bisericii înainte ca acesta să-L fi trădat
de trei ori, şi aşa l-a lăsat, temelie, nu i-a retras menirea după un binemeritat şut în dos. Cu
atât mai puţin cred că îmi va bate mie obrazul că nu i-am dat bătrânului măcar un kil de carne.
Îmi reproşez însă eu câte zile oi avea în timp ce mă mângâi şi eu cu ce pot: cu neghiobia
altora, cu capra vecinului dar şi cu zisa Sfântului Augustin „ iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă ce
vrei!“. Dacă elaborez eu, sau dracul, gânduri de tipul: eşti bun de nimic, eşti nevrednic, nu
faci nimic bineplăcut Lui Dumnezeu, nu am să ajung să mă iubesc vreodată ca să-mi pot iubi
aproapele. Ştim de la un alt Sfânt că „Dumnezeu îl iubeşte pe cel mai mare păcătos mult mai
mult decât îl iubeşte cel mai mare Sfânt pe Dumnezeu“. Adică dacă vrei, Dumnezeu L-a iubit
mult mai mult de exemplu pe Hitler decât L-a iubit Ioan Botezătorul pe Hristos; sau decât L-a
iubit Maica Sfântă pe Hristos, ca fiu şi Dumnezeu laolaltă. Inimaginabil şi totuşi aşa e! Aşa că
ar fi o condiţie suficientă să mă iubesc din perspectiva divină, nu din cea umană din care
poate n-ar fi prea multe de iubit. Aş putea să îmi spun „dacă Dumnezeu mă iubeşte, cum
îndrăznesc eu să nu mă iubesc?!
…
Dau să plec din parc. Trec pe lângă cerşetorul ce savura cornul în straie de sărbătoare.
Are o floricică prinsă în rever pe care o observ doar de aproape. De la distanţă vedeam doar
batista decorativă ieşită din buzunarul de la piept.Omul meu sărac are chef şi de batistă
decorativă şi de floricele la piept. Omul meu sărac e Vic, şi îmi zâmbeşte când încerc,
privindu-l lung, să-l recunosc. Mă tem să nu-l stânjenesc, dar timid îşi exprimă dorinţa de a
povesti cu mine. Ar povesti cu oricine, doar e gătit ca un mire. Mă bucur când îmi arată un loc
pe bancă. Sunt bucuroasă să intru în vorbă cu săracii. Să fie un soi de ticăloşie ascunsă prin
care îmi autoevoc bunăstarea? sau poate nu e asta, ci ceva nobil moştenit de la tata, cu toate
că mama e de sânge albastru. Sunt bucuroasă să intru în vorbă cu săracul Vic de data asta.
Povestind cu el îmi dau seama că din fericire e sărac cu duhul. Nu în sensul că e nebun, cum
unii înţeleg sărăcia în duh, cu toate că e pe lista de nebuni ai Clinicii. Nu! Vic e săracul cu
duhul din fericirea întâia a lui Hristos pentru că a lui este Împărăţia Cerurilor; adică are tot
pentru că nu-i trebuie nimic decât pe Dumnezeu, adică Tot. Poate că o condiţie a sărăciei cu
duhul e sărăcia propriu – zisă, d’aia spunea Iisus că mai greu va intra un bogat în Împărăţie
decât va trece o cămilă prin urechile acului. (Unde una din cocoaşele mele o fi bogăţia mea,
iar cealaltă eu însămi). De fapt ce e bogăţia şi ce e bogatul. Bogat poate fi oricine rezonează
pozitiv la ceea ce are; oricine se simte îndestulat cu ceea ce are, încât poate să dea măcar puţin
altuia, să bucure pe altul, indiferent că bogăţia sa este un corn, sau un kil de oase, sau o
colecţie de Rollce-uri. Aceşti bogaţi vor intra în Împărăţie, nu de ei vorbeşte Iisus. Ci de
bogaţii care simt că pe lângă bogăţia lor mai trebuie musai ceva: un cremvuşti înfipt în corn,
sau carne pe oase, sau şi o colecţie de Rollex-uri, astfel încât nu pot fi darnici din cele pe care
le au: din corn, din supa de oase sau din Rollce-uri..
Vic îmi povesteşte de anii în care nu l-am mai văzut, în care a fost pe rând, doctor prin
Moldova, multiplu internat la psihiatrie, boschetar în Bucureşti, cerşetor în Europa de Vest.
Acum şade la ţară şi e zilier. Sapă şanţuri şi ogoare oricui pentru o sută de mii pe zi. Ce siguri
suntem noi pe achiziţiile noastre, şi dorinţele noastre cele mai multe sunt de sporire a lor.
Doctorul Vic, azi zilierul Vic din Rediu, rând pe rând nebunul Vic, boschetarul Vic,
cerşetorul în vest-Europa Vic, are soarta lui Iov, de care nici unul din noi nu suntem cu
certitudine scutiţi. Dar Vic are şi atitudinea lui Iov de unde zisei eu că e sărac cu duhul. Iar eu
în continuare îmi doresc casă, nu trei camere la bloc în centru, care în mintea mea sunt sigure
ca un bunker. În continuare îmi doresc al treilea copil, căci cei doi de care se miră lumea, sunt
în mintea mea ai mei oricând, invulnerabili şi nepieritori. În continuare îmi doresc pe Horea
aşa şi pe dincolo când de fapt este aşa şi pe dincolo doar că eu nu văd asta. În continuare îmi
doresc să las un semn în lumea prin care trec de parcă ar însemna ceva ceva din cele
pământeşti. De parcă ar însemna ceva că voi picta vreodată tablouri mai frumoase decât cele
pe care le-am pictat, sau de parcă ar însemna ceva cartea pe care o scriu, chiar dacă va fi
publicată, chiar dacă va fi de succes, chiar dacă ar fi premiată Nobel. Bine zice Ţuţea că
„ între un laureat Nobel şi o babă murdară pe picioare care se sincronizează cu clopotele
bisericii, baba e mai mare.“ Aşa cum eu dacă nu mi-aş mai îngriji imaginea, picioarele,
tablourile, scrisul ci mai degrabă sufletul aş fi mai mare. Aşa cum Vic decât să fi ajuns doctor
de renume mondial, e mai mare acum când e murdar pe picioare săpând şanturi pentru suta de
mii pe zi, pentru că clopotele bisericii îi bat neîncetat. E de fapt un clopot el. Şi cu fiecare
cruce pe care şi-o face sărbătoreşte Învierea. Şi aşa îşi face cruce încât îmi face o poftă
nebună după ea …
Vic îmi face poftă metafizică de pâine, Vic îmi face poftă nebună după cruce şi Iisus,
Vic e o comoară şi ar trebui s-o duc acasă. Dar cum aş apărea cu el acasă? Şi aşa sunt voci că
nu-s în toate minţile!
Află bucuros că am lucrat şi eu puţin la psihiatrie. Mă ruşinez că ascult un om care mi-e
gata drag cu interes profesional, şi că în loc să-i vorbesc din inimă, îmi biciuiesc sinapsele
fără rost, aşa că încep să tac. Îmi povesteşte un delir în care el era Dumnezeu. E foarte
expresiv, nu-i trebuie multe vorbe ca să mă ducă într-un soi de trăire proprie a experienţelor
lui. Securizată de aşezarea într-un loc frumos, în parc, cu realitatea copiilor mei sub ochi,
intru practic în transele pe care descriindu-le, mi le induce într-un fel. Devin astfel rând pe
rând, pentru un timp hipnotic, Vic psihoticul, Vic boschetarul, Vic cerşetorul vest european,
doar cu sentimentele de nesiguranţă, de teamă, de groază, stinse dintr-un colţ al minţii care
îmi toarnă în infernul lui Vic, apa vieţii mele sigure, împlinite şi bogate. Încât experienţele lui
Vic care cu siguranţă pentru el au o rezonanţă cumplită, pe mine mă fascinează; îmi vine să
exclam „ ce fain!“. În secunda următoare îmi vine să-mi trag o palmă, că la spectacolul unei
vieţi atât de chinuite aplaud în picioare. Rezonanţe idioate. Nu e prima dată că minimalizând
suferinţa invidiez suferinzii. Şi mă aştept ca urmare să mi se întâmple mai curând sau mai
târziu lucruri cutremurătoare; voi primi cât voi putea duce, ca să mă învăţ minte. Şi când mă
sperii că s-ar putea întâmplă asta, zic „ Doamne fereşte! sau Doamne nu mă părăsi dacă va fi
să fie!“ Dar deocamdată nu sunt în stare să duc nici o ceartă conjugală banală fără să îmi vină
să-mi arunc tablourile pe geam; fără să mă defenestrez măcar simbolic. Ce mică sunt, pe
lângă marele Vic …
...care scrie ca şi mine o carte! Ce-o mai fi şi asta? nu-mi vine să cred, că după ce
împărtăşim convingeri despre boala psihică, după ce ne revedem după ani în care fiecare a
fost prăpădit în felul lui, ne întâlnim doi îndrăgostiţi de Hristos; diletanţi în scris dar animaţi
de acelaşi impuls de a scrie, de a vinde fără bani aceasta „marfă „ pură a credinţei, ca stare de
fericire continuă, punctată de agonie feerică şi de extaz mistuitor.
Impuls de împărtăşire sau datorie? Suntem datori când primim să dăm mai departe?
dăm înapoi dând mai departe? Amândoi credem că e şi bucurie şi datorie şi dăm mai departe,
dar totuşi cu temere. Îl sporim oare aşa pe Hristos? sau Îi dăm sărutarea lui Iuda? sau doar ne
mărturisim ca şi tâlharul din dreapta? E ca şi cum am juca telefonul fără fir între Dumnezeu şi
alţii. Poate Dumnezeu îmi spune ceva, dar eu aud împuţinat, transmit greoi, şi receptorul
deformează şi el cuvântul, pentru că între urechea mea şi Dumnezeu e dracul, şi pentru că
între gura mea şi urechea receptorului e din nou dracul care e expert în deformări. Îmi revine
teama de a teologhisi, şi totuşi impulsul e irezistibil. Vic are scuza bolii sale de care e
conştient. Are mereu de ales: „ asta poate fi în cadrul bolii, aialaltă nu ştiu unde s-o aşez, dar
pot s-o spun în scris şi dacă greşesc nimeni nu se poate supăra pe un nebun“. Dar pe mine
neluata în observaţii clinice, cum m-or auzi receptorii sau cum nu s-or supăra teologii de
drept? căci pentru cei necuraţi cu inima îndrăzneala teologhisirii e rudenie cu sminteala. Pot fi
verişoare de-a treilea, dar pot fi şi mamă şi fiică, adică teologhisirea mea să nască sminteala,
sau sminteala mea să nască falsa teologhisire. Merg totuşi pe mâna unui verset care îmi sună
în urechi, deşi nu-l pot formula, privitor la îndrăzneală, cu care Hristos ne îmbie.
Cei curaţi cu inima, Sfinţii, s-au jucat telefonul fără fir în Împărăţia Cerurilor, întrucât
între gura Lui Dumnezeu şi urechea lor, nu avea loc satana. Eu mă joc aici pe Pământ unde
între fiecare doi oameni, unde între fiecare om şi faptă, unde între fiecare om şi lucru, unde
între fiecare om şi el însuşi sunt deopotrivă Dumnezeu şi satana, în proporţii variate. De fapt
nu exist decât eu între Dumnezeu şi Diavol; sau, între mine şi cele care mi se adresează mie:
oameni, fapte, lucruri, se întâmplă Dumnezeu sau Diavol.

În paranteză la Vic, eu cine sunt?

Toate se întâmplă în noi, care suntem între Dumnezeu şi diavol. Horea al meu se
întâmplă în mine. Nu e Horea însuşi, ci e cât pricep sau iubesc eu din el, pe măsura capacităţii
mele de a pricepe şi de a iubi. Şi mai este cât pricep şi iubesc eu din felul în care cred eu că
mă pricepe şi mă iubeşte el, adică din felul în care cred eu că mă întâmplu eu în el. Horea
meu, care se internalizează în mine, nu e Horea însuşi, nici el ca eu şi nu e Horea în sine, ci o
părticică din el, imprecisă şi ea, căci depinde de felul cum percep şi prelucrez eu datele în
funcţie de eu-l meu, care e funcţie de sinele meu, care sine e funcţie de Dumnezeu (sau din
îngăduinţa Lui e funcţie de Diavol, căci Diavolul nu poate ajunge la mine fără să-i fie îngăduit
de Dumnezeu; iar Dumnezeu nu îl îngăduie decât ca să mă încerce, ca pe Iov.) Cu „sinele“
meu pot lua contacte punctuale, pot să îl cunosc fragmentar; poate să se descopere şi atunci
să-i spun deja eu. Cu toate că am conştiinţa eu-lui, ştiu mai nimic despre eu pentru că ştiu mai
puţin decât mai nimic despre „mine în sine“.
Eu sunt piese de puzzle pe care le ridic rând pe rând şi pot vedea imaginea cu conţinut
propriu pe care mi-o oferă fiecare piesă, dar care este un crâmpei dintr-o imagine de ansamblu
pe care nu o ştiu, căci piesele le-am primit în pungă, fără cutia copertă. Piesele sunt de multe
ordine de mărime şi pot cu mult noroc, să dau peste câteva care se potrivesc, iar grupul lor îmi
poate da o bănuială cam la ce se referă ansamblul. Dealungul vieţii pot să îmi propun să
rezolv acest puzzle, dar pe măsură ce suprafaţa rezolvată deja creşte şi grămada de piese încă
neaşezate se micşorează, îmi dau seama că vecinătăţile rezolvate se schimbă în funcţie de
fiecare alt grup rezolvat. Îmi dau seama că de fapt puzzle-ul meu nu e unul plan, ce se
desfaşoară în bidimensional, ci e unul spaţial, tridimensional, chiar tetra- dacă pui şi timpul,
dar deopotrivă extradimensional şi extratemporal – transcendent. Şi când îmi dau seama de
acest lucru pot să întind mâna dincolo de timp şi spaţiu şi să mai cer piese. Doar că de
frumuseţea jocului, sunt doi furnizori de piese. Unul cu piesele originale, altul cu piese false,
aproape de multe ori de original, turcisme sau chinezisme, pe care bineînţeles comerciantul
falsificator se înghesuie să mi le vândă. Mai mare iscusinţă trebuie în recunoaşterea falsului
transcendent decât la tarabe.
Pare o treabă prea pretenţioasă să îţi propui să rezolvi un asemenea puzzle. E puţin
tentant, pentru că e prea consumptiv, dar şi de te apuci, nu te mai poţi ridica de la joc. Poate
faptul că fiecare piesă are un conţinut propriu e suficient încât unora să nu le mai pese de
imaginea de ansamblu, şi să nu aibă impulsul de căutare. E mai puţin riscant pentru cel ce
face aşa decât pentru mine care bag mâna în necunoscut.
Deci Horea meu e funcţie de mine, unde „mine în sine“ se reflectă în eu. Eu-l Horea e
funcţie de el în sinele lui Horea, dar e şi funcţie de felul în care se răsfrânge din mine unde,
unde mine în sine se răsfrânge în eu, aşa încât suntem şiruri de funcţii de eu-ri şi noi în sine –
uri. Felul în care ne oglindim în cei de care ne pasă, şi nu numai, contribuie la definirea eu-lui
nostru. Practic ne creştem, sau ne descreştem unii pe alţii. Matematic nu ştiu ce este şi cum se
scrie un şir de funcţii spre ruşinea mea de fată de prof. de mate, şi nici măcar nu ştiu dacă
şirul de funcţii de mai sus are înţeles matematic dar mie îmi sună bine.
Suntem tot timpul f(ceva), suntem şiruri de funcţii, până la urmă sau în primul rând
f (Dumnezeu), pentru că Dumnezeu, cu o variabilă pe care El o stabileşte, ne îngăduie
la capacităţile bazale definitorii: de a şti şi de a iubi, de a ne şti şi de a ne iubi. (ptiu da’
isteaţă mai sunt, parcă nu sunt eu; şi aşa mă leg de problema conflictelor bazale care mă
interesează şi vreau s-o caut într-un capitol special, pe care mi-l propun în primul rând ca
autocunoaştere.)
A spune că oamenii, faptele, lucrurile se întâmplă în mintea noastră, ar putea fi o minge
la fileul existenţialiştilor care spun printre altele că Dumnezeu e o plăsmuire a minţii
omeneşti. De acord, cu menţiunea că mintea omenească este după Mintea Tatălui Ceresc.
Mintea mea care îl întâmplă în mine pe soţul meu, care înafara minţii mele e alt Horea, ea
însăşi mintea mea se întâmplă între Dumnezeu şi Diavol, sau mai degrabă în Dumnezeu sau
Diavol. Căci Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute Este în văzute şi nevăzute, iar unde nu
Este, este Diavolul.

Între paranteze la cine sunt, cine este Diavolul?

(care cu toate că nu este, este!)

Îmi bag nasul într-un puzzle foarte complicat: cine o fi ăsta, Dracul? Cumva e o „figură
„ mai greu de surprins decât Dumnezeu, cu toate că Dumnezeu e incognoscibil. Deşi entitate,
e un fel de entitate- nimic, o anti-entitate, o absenţă, o lipsă devoratoare asubstanţială care
înghite substanţa. Dacă matematic Dumnezeu e +1 (sau +infinit), pe verticala OY unde Y
tinde către infinit, Diavolul e –1, sub punctul O.Şi cum Dumnezeu se plimbă pe axa OY de la
O în sus şi ridică lucrurile de pe orizontală, din „ţărână“, Diavolul lucrează în zona minus, loc
golit de Dumnezeu, trage lucrurile înapoi „în ţărână“. Dracul este minus Dumnezeu, o lipsă,
adică nu este, căci minus nu este. Dumnezeu este un măr, Diavolul nu este nimic căci nu
poate fi un minus măr, şi cu toate astea se simte ca şi cum ar fi un minus măr pentru că mărul
nu mai este. Şi Dumnezeu nu este numai un măr, de unde Diavolul nu este numai un minus
măr ci este nu este Dumnezeu! Dumnezeu este lumina albă, adică amestecul culorilor, pe când
Diavolul e negru, lipsa culorilor. Spunem culoarea neagră, pe când negrul n-are nici o
legătură cu culoarea ci cu lipsa culorii. Aşa cum ochiul orb nu vede negru, ci vede nimic. Aşa
o fi şi cu dracu, ca lipsă a Lui Dumnezeu. Şi cu toate că nu este, este. Ptiu Drace! Dumnezeu e
real, Dracul o fi virtual? Dumnezeu este Duh Viu, Diavolul e duh mort ca lipsă a vietăţii
duhului. Duh ca „locus“ rămas neviu prin retragerea vieţii. O gaură neagră, un triunghi al
Bermudelor care ar înghiţi viaţa, cum minusul ar devora plusul. Plus cu minus nu pot sta de
aceeaşi parte, se pot influenţa spre împuţinare sau adăugare. Dar ce bine că ştim că plus unu e
mai mare cu doi ca minus unu, iar minus unu nu-l poate devora pe plus unu, căci minus unu
nu este.E chiar mai absent cu doi decât unu pentru că din unu trebuie să iei doi ca să ajungi la
el.Şi cum poate ceva ce nu este să se atingă de ceva ce este? Întunericul nu poate cuprinde
lumina, pentru că doar lumina este, iar întunericul e lipsa ei, iar ce nu este nu poate cuprinde
ceea ce este. Nu poţi să faci întuneric decât atingându-te de lumină, întrerupând lumina,
suflând lumânarea, trăgând draperiile, intervenind asupra luminii, care e cea care este.
Minus Dumnezeu egal Diavol. Dumnezeu nu există ci Este, şi să-I zicem P. Dracul este
nonP, nonEste. Dumnezeu Este, imanent şi transcendent, în lucrare şi dincolo de ea. El însuşi
Materie (prin Hristos) şi Duh viu şi lucrător prin Persoana Duhului Sfânt. Dracul e
antimaterie, duh mort, distrugător. Cât de cât imaginea Lui Dumnezeu o putem îndrăzni la
întrezărire şi asta pentru că ne avem pe noi înşine după chipul Chipului, iar Chipul Lui
Dumnezeu S-a întrupat. Dar greu ne-ar fi să îndrăznim la închipuirea diavolului, cu toate că
ne avem pe noi în formele cele mai hidoase; şi asta pentru că în fond în orice om stă o
particulă divină, pe care întunericul nu o poate curpinde. Greu ne-ar fi să spunem cum am fi
fost dacă n-am fi fost după Chip. Imaginea a ceea ce nu este e mai greu de surprins, e
înşelătoare. A fost un măr, nu mai este mărul.În locul mărului poate fi nimic sau orice altceva,
dar măr nu. Dar dacă n-ai văzut niciodată un măr nu ştii ce nu este. Diavolul e nimicul sau
orice altceva înafară de Dumnezeu. De aici ce nu este în Hristos e anticrist. Cu A mare dacă e
împotriva Lui sau cu a mic dacă e în locul Lui (încât anti- e prepoziţia ce defineşte
„împotriva“ sau „ în locul „). Dar a fi în locul a ceva înseamnă a dezlocui acel ceva, deci a fi
împotriva lui. De asta nu e exagerat când biserica o dă cu Satana.
Oamenii dacă sunt dispuşi să creadă în Dumnezeu, pe Satana îl acceptă mai greu. Mai
degrabă nu-l acceptă pentru că scapă, fuge printre degete, e alunecos şi nu-l poţi fixa, odată
pentru că e ne-duh, şi apoi pentru că e mort şi apoi pentru că se adresează logicii care îl
respinge. Logica accepta greu nonP-ul. Dar dacă lui nonP îi spui Q, deja devine mai simplu.
Q e mort pentru că ştim că numai P e Viu! Q – şi aşa să-i rămână numele în cele de faţă – e
mort altfel decât morţii la care să le zicem adormiţi, care nu sunt morţi pentru că ar fi pătrunşi
de duhul mort al lui Q. Oamenii pot fi vii dar morţi fără conştiinţa lui P; adormiţii sunt altfel
morţi decât cele atinse de Q. Adormitul mort rămâne ca materie printre cele create, trupul
mort e lipsit de viaţa în desfăşurare; dar e plin de viaţă ca potenţial de înviere. Noi, tehnicienii
vieţii prin clonare nu mai trebuie să credem asta fără să vedem, ci ştim asta. Deci trupul mort
nu e mort nici pentru genetician, care îl poate readuce la viaţă; darmite pentru creştin; pentru
creştin trupul mort aşteaptă, ca o sămânţă în pământ, condiţiile de rodire, anotimpul celei de-a
doua veniri (a lui Hristos pentru cei care n-au auzit de ea). Aşa cum sămânţa tace până
primăvara, trupul mort tace până se va auzi strigat ca Lazăr. Iar lui Dumnezeu nu-I vor trebui
laboratoare speciale de clonare, va chema morţii cum l-a chemat pe Lazăr, şi încă îi va fi şi
mai uşor căci Lazăr nu era Împărtăşit. Îmi place să mă gândesc, când mă gândesc la morţi, că
trupul stă îngropat în pământ şi aşteaptă încolţirea, în timp ce sufletul e îngropat în cer şi
aşteaptă ca cerul să înglobeze pământul; şi aşteaptă la poveşti cu alte suflete, care şi ele
aşteaptă anotimpul prielnic înveşnicirii cerului nou în pământu nou. Mortul e plecatul cu
treburi printre Cele de Sus; de trupul său mort viabil – înviabil, se ocupă Dumnezeu, pentru că
în trupul mort este lucrare a Lui Dumnezeu, trupul viu sau mort fiind materie, iar materia cu
toate caracteristicile sale e a Făcătorului celor văzute şi nevăzute.
Q nu e nimic nici din cele văzute nici din cele nevăzute, ci este din cele văzute şi
nevăzute în care Dumnezeu nu E; din cele în care Însuşi Dumnezeu precizează explicit că
lipseşte, care duc la moarte sufeltească. Cred că există adormire sufletească şi moarte
sufletească. Şi încă nimeni din istorie nu poate fi declarat mort sufleteşte căci asta numai
Dumnezeu o va declara la Judecata de Apoi. Mort mort e numai Satana, numai Q ca Non P,
unde P e viaţa. Mort e numai Q şi felii din mine, q, care alungându-L pe P, spunând NonP,
pactizează cu Q. Dar acea parte din mine e lăsată în plata Domnului de Domnul care mă
recheamă la cele vii. Din mare şi multă milă, închide ochii şi îmi mai vine cu o felie prospătă
din mine. Sunt de fapt o pâine, tăiată felii, unele unse cu ceva stricăcios, unele neunse încă.
Am şi felii unse cu miere, ba unele unse cu pâine şi vin. Fiecare om vine pe lume o pâine
proaspătă, dar perisabilă. Minunat că prin muiere în cristelniţă devine neperisabilă. Până
când? până când începe drojdia să îşi facă de cap, sau până când apa pleacă din ea, sau până
când cele ce o ung o strică. Dar când s-a stricat vreo felie, minunat este că se poate lipi de
pâinea nestricacioasă, se poate muia în vin şi să se împrospăteze. La judecată vom analiza
împreună cu Dumnezeu ce am făcut cu pâinea noastră. Felie cu felie, ca la tomograf. În orice
om trebuie că sunt felii,măcar firimituri, unse cu miere, sau unse cu vin, pe care să le
recunoască Dumnezeu ca aparţinându-I şi să le primească, chiar şi cu rezerve. Nu-L văd pe
Dumnezeu,(şi dacă nu-L văd, nu-L văd!) în alb imaculat zicând „ băiete I’m sorry, te duci la
Dracu „ căci aşa ar trimite şi dintru ale Sale. Doar n-O vrea să dea „ ale Sale dintru ale Sale“
dracului, iar dacă cumva ar da, dracul n-ar mai fi drac şi infernul n-ar mai fi infern ci s-ar
picura cu miere, cu vin, cu viaţă. Si-ar schimba semnul; n-ar mai fi Non P, ci ar fi Q cu
firimituri de P, deci n-ar mai fi Q. Am mai spus, o susţine şi ideea nu ştiu cărui Sfânt care
spunea că Dumnezeu îl iubeşte pe cel mai mare păcătos mult mai mult decât îl iubeşte cel mai
mare Sfânt pe Dumnezeu. Adică Dumnezeu îl iubeşte pe Hitler mult mai mult decât îl iubea
Ioan sau Maica pe Hristos. Şi cum ne-am putea închipui că Maica ar fi putut să-L dea pe
Hristos în iad, chiar de ar fi păcătuit cât Hitler? Din iubire n-ar fi putut, cum nici o maică
netulburată la minte nu ar putea aprinde rugul sau activa ghilotina, sau comuta pe curent
scaunul electric, sau injecta letal fiul, chiar dacă ar fi criminal în serie. Şi dacă Maica sau alte
maici iubesc şi iartă, cum n-ar ierta Tatăl? decât dacă ar avea mai puţină iubire decât Maica
sau alte maici, ceea ce nici teoretic nici practic nu e posibil, căci altminteri ar însemna că un
om ar putea iubi şi ierta mai mult decât Dumnezeu; adică măsura iubirii divine să fie mai
mică.
Pasul în infern, în moarte a fost făcut deja, moartea a fost anulată, iadul s-a picurat cu
lumină. În beznă un singur lux de lumină de la flacăra unei lumânări, e suficient s-o umple,
iar bezna – nimicul în materie de lumină, să devină lumina unei lumânări.
Infernul va fi doar ruşine. Cu cât mai multe felii stricate, mai departe de intimitate; iar
lipsa intimităţii va arde. Când îţi put picioarele sau puţi a transpiraţie şi ştii asta, nu te arunci
tocmai asupra celui pe care vrei să-l cucereşti, deşi inima îţi arde de dorinţa de apropiere.
Cum nu va fi iad să nu sărut un locus al piciorului Lui Hristos, pe care mi s-a pus pata, unde
se încrucişa sandala pe care Ioan se simţea nevrednic s-o dezlege. Eu îndrăznesc să doresc
mai mult decât cel mai vrednic născut din femeie, cum L-a numit Iisus pe Ioan. Sunt un şir
nebun de funcţii. Nu cred în iad, iartă-mă Iisuse Hristoase, decât în stare de infern-like ca
tânjire, ca nepuţinţă de a fi cu Tine.
…
“ Sunt Cel ce Sunt“. Dumnezeu nu există ci Este. Dumnezeu Este, diavolul e lipsa lui
Este, a lui Dumnezeu. Împărăţia este, iadul e înafara Împărăţiei. Virtuţile sunt, păcatele sunt
lipsa virtuţilor. Adevărul şi Iubirea sunt, lipsa lor e dracul gol.

Da’tare mai e dracu’, ăla care e dar nu e, cum i-a luat lui Adam minţile prin biata Eva!
Prin femeie s-a smintit bărbatul; dar s-a rezolvat o problema psihologică; cea a culpabilizării.
Fiecare aruncă vina pe altul, ceea ce-i foarte important pentru omul psihologic: bărbatul pe
femeie, şi azi, ca şi atunci; femeia pe drac, pe care îl vede ori în văzduh, ori în bărbat; îl
proiectează oriunde înafara ei. Şi dracul pe Dumnezeu. Când de fapt toate sunt jucăriile lui
Dumnezeu, păpuşile Lui dragi cu care doarme sub perna spaţiului şi timpului. Bărbatul
săracul, încearcă atâtea rezistenţe faţă de femeie până în zilele noastre, încât după ce încheie
taina cununiei, până ce mai înainte îi sorbea femeii din gură toate cuvintele şi buzele odată cu
ele, după cununie îl smintesc aceleaşi cuvinte din aceleaşi buze. Probabil că aşa, în
inconştientul lui Horea îşi aduce Adam aminte de neascultarea iniţială, şi se comportă ca şi
cum tocmai ar fi fost proaspăt alungat din Eden din cauza ei, a Evei din mine. Nu-mi aruncă
privirea pe care i-o cer. Iar privirea mea care caută după a lui, îl întâmplă în mine, în funcţie
de aşezarea mea duhovnicească. Sunt aşezată în Hristos, iubesc orice şi iert orice pentru că
totul e de iubit şi nimic nu e de iertat, pentru că receptorii pentru bine făcând sinapse în bine
şi iubire relaxează toată fiinţa, o destind, o înalţă încât nu-i mai pasă de cele de jos. Stare greu
de atins. Căci cum o să stau tot timpul în Hristos, când aleg atâtea care Îl alungă … De ce le
aleg? Frecvent din împrăştiere. Întorc piesele de puzzle şi le aşez distrată ca şi cum toate ar fi
bune, şi se nasc astfel situaţii care mi-L „suflă „ pe Hristos. De asta trezvia e o cheie a
fericirii. Doar că fericirea e o împreună lucrare a omului cu Dumnezeu, pentru că pot eu să am
toate acţiunile îndreptate înspre scopul de mântuire ca obiectiv al vieţii, dacă Dumnezeu are
un alt plan de mânutire pentru mine. Ca şi pentru hoţul din dreapta, care a intrat în Împărăţie
înaintea Sfinţilor. Un prieten, şi ăla fost doctor, azi scriitor şi filosof, un zbuciumat ca mine,
îmi scria într-o scrisoare: „ tâlharul de-a dreapta – măi ce s-a scos ăsta! Fuţi tu buha toată
viaţa şi intri primu-n rai (înaintea sfinţilor!) "mulţămită unei conjuncturi favorabile"??? păi
să nu dea sfinţii ne-sfinţi cu căciula de pământ de ciudă? Vezi, de aia mă bucură pe mine
creştinismul ăsta, ortodox – că e, vorba lui Noica, boier, nu stă să-ţi numere mătăniile şi
rugăciunile din gură:)) – de aia mi se pare şi uman/omenesc mai bine zis şi supra-omenesc în
acelaşi timp...
Fumi“
Ce îmi păsa şi mie de mântuire?! şi iacătă-mă cum stau şi mă căznesc să dau mai
departe bucuria chemării. Unii zic că trebuie să fii chemat, Iisus zice că suntem mulţi chemaţi,
depinde însă cum stăm cu „ urechile de auzit“. Toţi avem urechi de auzit, nu de ornament,
doar că ochii noştii ornamentali nu văd asta. Toţi avem urechi de auzit răsăritul şi apusul,
verdele copacilor, laptele de mamă, ciclul Krebs, distanţa dintre stelele nepreocupate de
aşezarea lor în galaxii. Toţi avem urechi de auzit spirala ADN, pietrele de temelie, răsturnarea
imaginii pe retină. Toţi avem urechi de auzit mămăruţele şi pâinea, vinul şi jucăria preferată
pe care părinţii noştri n-au păstrat-o. Toţi avem urechi de auzit strănepoţii şi sinapsele, şi
dintre toate sinapsa binelui cu răul.Sinapsa binelui cu răul e posibilă dacă nu suntem atenţi.
Atenţia noastră –trezvia, ce importantă e: ……“Mintea neîncercată în iscusinţa trezviei
devine prizoniera patimilor“. Ea „indată se amestecă în chip patimaş cu chipul ce I s-a
nălucit, oricare ar fi (acesta) şi stă de vorba cu el, primind întrebări necuvenite şi dând
răspunsuri. Şi atunci gândurile noastre se amestecă cu nălucirea drăcească, aceasta
crescând şi sporind şi mai mult, ca să pară minţii, care a primit-o şi pe care a prădat-o,
vrednică de iubit, frumoasă şi plăcută“.

Să închidem parantezele,
(să revenim la Vic)

Trezvia e cea care îl ţine pe Vic în sărăcia cu duhul. Om mai atent la gânduri şi la
rezonanţa lor cerească n-am cunoscut. Nici o vorbă în deşert. Gânduri îngrijite la un
schizofren, unde în foaia de observaţie scrie dezintegrare cognitivă. Cuvintele plecate de la
Vic cunosc felul în care pot fi primite de Sus. Se vede de cât colo că poartă o discuţie în trei,
mai timid cu mine, relaxat cu Dumnezeu, căruia dacă îi mai scăpa câte o glumă, pentru că e
„ pehlibar „ vorba lui, I se închină cu o cruce care încălzeşte aceleaşi patru puncte ale mele de
la piele la os. Înţeleg de la Vic că şi Dumnezeu are simţul umorului; şi eu de multe ori mă port
ca şi cum ar Fi un funcţionar acru la primărie, căruia îi întind o cerere, pregătită să mi-o
respingă. Relaţia lui Vic cu Dumnezeu, care se desfasoară câteva clipe sub ochii mei, aici şi
acum, e ceea ce poate însemna „ intimă“. Realizez tot mai cu minunare la ce am participat; ce
întâlnire specială în viaţa mea a fost cea cu Vic. Îmi scuz invidia pentru suferinţa lui Vic:
suferinţa ca o poartă deschisă spre Cer, pe unde Vic circulă fără permis. E „ de-al casei“.
Îmi dă un citat din Biblie pe care îl uit, dar care m-a liniştit în ce priveşte motivaţia de a
juca telefonul fără fir, în cazul nostru de a scrie. Aşa încât, când îmi revine teama de
sminteală, mă gândesc la Vic şi la rezonanţa citatului Biblic uitat, dar liniştitor prin memoria
afectivă pe care mi-a lăsat-o.
Vic se spovedeşte de cele scrise la mulţi duhovnici, ca şi mine, ceea ce numai
Dumnezeu poate îngădui, căci Biserica instituţie nu acceptă mai mult de unul odată. Nici el
nu se încrede în întregime. Îmi pun problema, oare preoţii n-or fi cu har, sau oi fi eu care nu
merit să se pogoare harul. Cu ce rămân din căutările de duhovnici e că: una e una şi alta e alta,
sau ca“ vara nu-i ca iarna“. În zilele noastre nu mai sunt duhovnici buni, pentru că de atâta
libertate ne permitem să-i privim astfel. Dacă cineva te ia de prost te comporţi prosteşte, în
psihologie îi zice „împlinirea profeţiei“. Dacă te adresezi unui copil şi cum ar fi superdeştept,
te va uimi cu răspunsurile sale, pe când dacă îl vezi incapabil să ducă un pahar, cu siguranţa
va scăpa siropul de coacăze pe zona cea mai deschisă de pe covor. Aşa fac eu cu duhovnicii,
îi tratez cu neîncredere deşi primul meu duhovnic, grecocatolic, mi-a intermediat o întâlnire
cu Hristos, care m-a vindecat în acea întâlnire de o tulburare cu care mai puteam umbla mult
şi bine la cabinete de psihologie. Ar fi urmat cele de psihiatrie sau „eliberarea“ cioranistă. Dar
apoi a spus ceva prin care m-a ispitit dracul la neîncredere. L-am pierdut.
Fost ortodox, acum Vic e la greco-catolici, spre întristarea mea, care am devenit mai
ortodoxă decât e Papa catolic. Mă bucur că a devenit ascet, mă bucur de bucuria lui, mă bucur
că l-am întâlnit pe Iov. Vic e Iov 2003.
Plec, fără să-l duc acasă ca pe o comoară. Îi las doar „ un capăt de aţă“, numărul meu de
telefon. Îi dau o sută – iar un nimic mort care devine viu. Râde, cică ar trebui el să plătească o
oră de terapie care cam atâta face; din asta înţeleg că şederea cu mine i-a fost de ceva. Cineva
l-a ascultat fără zâmbet pe sub mustaţă. Cineva l-a urmărit cu un soi de invidie sfântă.O sută
face şi ziua lui de săpat. El nu ştie în schimb cât a săpat pentru mine în ora aia şi că l-am
păcălit cu o sutică.

Who the f… is maya?

Vic s-a întâmplat în mine cu bine, pentru că amândoi vrem să ne întâmplăm în Hristos.
Ce fac însă cu întâmplarea lui Horea al meu în mine? Urechile mele ornamentale aud
doar cuvintele nepotrivite, provocate de multe ori de mine; urechile mele sunt surde la
cuvintele lui pe gustul oricărei femei; ochii mei ornamentali, nu se mai încânta măcar de
frumuseţea ochilor lui, ci scurmă după priviri nemeritate. Ce mă fac cu felul în care întâmplu
totul în mine: pe Horea, copiii, pe alţii, lucrurile, faptele. Ce mă fac cu mine care îl întâmplu
atât de împuţinat pe Dumnezeu în mine? Ce fac eu de fapt?! Ce ştiu eu de fapt? Ce cred eu de
fapt? Ce spun eu de fapt? Ce sper eu de fapt? Unde îndrăznesc eu de fapt? Cine sunt eu de
fapt?! (who the f..k is Maya?)

Casa sentimentelor amestecate

Sunt casă cu multe încăperi. În fundal de la un dulce altar mă domneşte Domnul. Simt
pace şi-I cânt Slavă.
Dar până la altar sunt multe încăperi.
Într-una mă torurez pe mine – apăsare în ceafă şi pe umeri.
În alta torturez pe alţii trântind cuvinte metalice care îşi ţipă ecoul din piatra rece – mi-e
un frig ascuţit.
Vin camerele orgiilor – semnale de la brâu în jos.
Într-o altă încăpere trebăluiesc pentru ai mei şi mă opresc din când în când să îi sărut,
mi-e călduţ pieptul.
În alta sunt eu cu mine în oglinda moştenită de la Narcis şi mi-e mare ficatul.
În alta sunt eu cu mine în ciobul ce mi-a intrat în ochi când şi-a spart Crăiasa oglinda şi
mi-e înnodat gâtlejul.
Toate încăperile minţii îşi au rezonanţa în corpul meu, toate îşi recunosc locusurile în
carne.
Toate încăperile sunt uneori larg deschise – muzică atonală pe fundal de cânt de leagăn.
Sunt simultan în agonie şi extaz, carnea geme şi tot ea se bucură.
Alteori mă închid în câte una de unde greu mai scap. Carnea mă anunţă că sunt acolo, şi
se vrea şi ea eliberată.
Aş vrea să zăvorăsc toate încăperile, mai puţin una, unde să mă adăpostesc cu cei dragi.
Uşile celorlalte însă se trântesc nervoase de pereţi, şi mă strig din ele cu forţă. Ar trebui să
zidesc dar nici măcar n-am idenifica-o pe Ana să ştiu ce să zidesc. Şi până când uşile
încăperilor agonice nu se zidesc, Hristos nu poate închide ochii pe Golgota mea, pe căpăţîna
mea. Nu poate spune „Săvârşitu-sa!“. Mă doare să-L ştiu pe cruce, neodihnindu-se încă prin
mine. Neştiind ce să fac tot strig: Anaaa! Aaaanaaaa!.
Poate e doar chestiune de timp. Eu vreau să termin zidul azi! E posibil să ridici o chilie
într-o zi? Să zidesc nerăbdarea, şi chiar dacă nu e doar chestiune de timp, e sigur şi o
chestiune de timp şi zidind nerăbdarea aş putea răsfoi măcar Cartea care mă învaţă cum să
zidesc cetatea. Dar cine mai stă azi la citit? Mă îndrept spre cei ce au citit şi ar trebui să ştie.
Dar ei mi se adresează de parcă aş fi puternică, vânjoasă ca un zidar. Mi se adresează mie de
parcă eu trebuie să zidesc, de parcă cineva zideşte ceva fără sfinţire – înainte! Adică fără
Hristos. Dar cum cu Hristos, căci încă nu S-a săvârşit pe muntele căpăţânii mele. Dar cum să
Se săvârşească până când eu mai păcătuiesc? dar cum să nu mai păcătuiesc dacă nu mă
întăreşte El în lupta cu păcatul? dar cum să o facă dacă eu nu mă împărtăşesc cu El? dar cum
să mă împărtăşesc când sunt păcătoasă? dar cum să nu fiu păcătoasă când sunt neâmpărtăşită,
neîntărită? ceva îmi scăpa! ceva îi scăpa şi celui ce mă îndrumă spiritual! (e îndrumătorul de
la parohie la care m-am pornit). Cred că nici unul nu avem treabă cu Hristos! cred că eu vreau
să mă mântuiesc prin mine, şi părintele spiritual prin el. Amândoi avem orgolii de mântuitor,
şi uităm de Hristos, care L-a mântuit pe tâlharul din dreapta.
Să zidesc nerăbdarea? cum cu nerăbdare de zidit nerăbdări? Cred că nu ştiu cum să mă
rog! nu ştiu ce să cer! Îmi aduc aminte cum spune Iisus că trebuie să o facem: „aşa să vă
rugaţi ca şi cum aţi fi primit deja!“.(asta, dacă n-o ştiai, s-o ţii minte!)Cu asta parcă ştiu ce să
cer:“Hristoase, vino după Tine în mine!“… Aşa parcă Te-am şi primit deja. Şi îţi mai cer ca şi
cum aş fi primit deja: „Dă-mă la o parte din căpăţâna mea, să poţi săvârşi lucrarea Ta în ea, ca
să Te poţi săvârşi în mine spre odihna Ta şi a mea”… aşa măcar parcă mă odihnesc deja.

Călătorii abisale şi cugetări

De multe ori stau în nepuţinţă şi privesc cum baleiez de colo colo fără înţeles şi timpul
trece. Şi-atunci, neputând să zbor după mine, mă cufund într-o călătorie abisală, călare pe
culoare sau cuvânt, punând întrebări grele, sau pur şi simplu lăsându-le să se pună.
Îmi sedez conştientul; îi smulg insigna de controlor zelos din piept şi îl pun să-şi ia
liber; sau dacă vrea, să asiste şezând tăcut inconştientul meu în care trebuie negreşit să
plonjez ca să fiu mai aproape de răspunsul „ cine sunt“.
Aşa au scăpat controlului şi au intrat tablourile mele, şi fură gândurile în căutări.
Tablourile din undeva au despachetat forme şi culori şi s-au aşezat ca şi la casa lor. Cum au
recunoscut casa lor, sau cum le-a recunoscut casa? „De unde?“ şi „cum?“ rămân spânzurate şi
ţipă după ajutor la mine, să le tai eu funia. Mi-e frică, dar îmi aduc aminte de curaj, ca fiind
frica ce şi-a spus rugăciunea; îmi spun rugăciunea şi ajung la curajul de a scăpa total de sub
control şi de a cădea într-un inconştient colectiv ce merge nesigur prin abis să-şi caute
originile, şi nu se opreşte până la Adam şi Eva. Aici se trezeşte speriat privindu-i pe ei şi
copiii lor deja mari, în relaţii incestuase; se linişteşte căci scopul e procreativ, doar că în
facerea de prunci s-a amestecat şi senzualul. Iată cine l-a pus în pita pe Freud. Mai şezând
acolo pitit după pomul cunoştinţei, inconştientul meu aude bârfe cum că Eva ar fi avut măcar
o dată o relaţie total necurată, cu chipeşul şarpe. Biata femeie, poţi iar să–i bagi de vină că din
relaţia asta blestemată s-au născut monştrii. Există crenguţe în arborele omenirii, unde gene
monstruoase se exprimă în mod necontrolabil. Poate că Satan e şi el undeva un protopărinte
nelegitim, măcar pe o rămurică genealogică a omenirii, şi-şi trimite altoiuri nefireşti pe
neamuri după fire. Poate aşadar că Satan este nu numai nonP. Poate că este un mutant fiinţial,
de care mă voi ocupa altă dată, dacă voi fi suficient de puternică şi dacă îmi va asigura
Dumnezeu asistenţa, pentru că pe moment curajul a pălit şi vreau să mă întorc spre mine.
Dar pe drum găsesc că tensiunea scade pentru că vin înapoi alături de seminţia cea mai
curată genetic posibil a lui Eva cu Adam, din care a fost aleasă o preacurată prin care de data
asta Dumnezeu Însuşi se întrupează. De unde până atunci Pământul era locuit doar de urmaşi
ai Evei cu Adam, urmaşi ai ei cu necuratul, şi urmaşi ai copiilor cu părinţii, şi tot felul de
combinaţii între aceştia, acum se pogoară pe Pământ Însuşi Dumnezeu care I-a îngăduit pe
toţi. Se trimite pe Sine la condiţia de om, prin Fiul Cel ce era dinainte de început.
Iisus era mai înainte de toţi vecii, născut din Tatăl; cum asta, dacă s-a născut pe Pământ
din Fecioara şi Dumnezeu Tatăl? Cum e unul cu Tatăl? şi totuşi e Fiul? cum unime în treime?
cum unite dar neamestecate? reiau gândurile din apropiere de Crăciun; mă duc iar pe spirala
ADN-ului lui
Iisus Hristos şi ajung la Iisus ca sămânţa Tatălui, ca materializarea Tatălui, exprimarea
materială codificată a Tatălui, ce se va lipi de cea a omului, se va uni dar neamesteca cu omul
îndumnezeindu-l, restaurându-l, veşnicindu-l. Seminţele, ADN-ul tuturor vietăţilor sunt făcute
de Tatăl („Le-a făcut pe fiecare după feliul lor „). Să se fi făcut gestaţia în El, şi să le fi aşezat
gata exprimate, maturate, pe Pământ, unde vor rodi şi vor face seminţe după feliul lor? sau
seminţelele să fi gestat pe „drumul“ dinspre înafara timpului înspre istorie; maturare la
„ interfaţa „ „înafarei timpului „ cu timpul. Sau seminţele dinainte de toţi vecii au nidat şi s-au
maturat în istorie? mai degrabă, căci Adam a fost făcut din ţărână! ori mai degrabă ideea
seminţelor e transcendentă şi sămânţa se întâmplă după idee în materie?
Cum, necum, aşa cumva Iisus e „conţinutul „ Tatălui, expresie a Lui, dinainte de veci şi
trimis în timp de Duhul Sfânt, în pântecul Fecioarei. Doar că Iisus zice „ M-aţi văzut pe Mine,
L-aţi văzut pe Tatăl“. Şi nu alta, chiar face din ţărână ochii orbului din naştere – tot geneză.
Iisus e materia Lui Dumnezeu, unde Tatăl este Mintea lui Iisus, şi unde Duhul Sfânt este
viaţa, energia necreată, făptuitoare, lucrătoare a Lui? Cum face Duhul Sfânt legătura cu
materia, lipitura între transcendent şi imanent? La fel de tainic cum acţionează şi pe om, pe
mintea omului care e un „ shake „ de transcendenţă şi imanenţă, de idei şi materializări ale lor
în cogniţii,senzaţii, sentimente; or fi astea la rândul lor materiale, sau doar gâdilă materia şi
obţin un râset al ei în diferite substanţe, numite mediatori chimici de cei cărora le place ideea
că Dumnezeu e o trebuinţă a eu-lui, unde eu-l este un produs chimic al creierului (ceea ce încă
nu s-a reuşit a se demonstra ştiinţific, cu toată strădania).
Nici nu ştii unde începe omul şi unde se termină Dumnezeu, mai ales că Dumnezeu nu
se termină, iar omul poate că nici nu începe, ci doar are impresia că e, are impresia
conştiinţei sale.
...
Năroadă încercare de înţelegere. La ce e nevoie de înţelegere? îmi schimbă credinţa în
vreun fel? nicidecum! poate mai degrabă să mă smintească! Cercetarea e o ispită libidinoasă,
neruşinata, cu toate că e oprită, se uită pe gaura cheii şi salivează după cele ce sunt tainice şi
sfinte. Dar poate că şi pentru „voyeurişti“ de tipul ăsta Şi-a sacrificat Dumnezeu propriul Fiu.
(Avraam şi-ar fi ucis fiul din dragoste de Dumnezeu, dar cui i-ar fi folosit? Dumnezeu îl
opreşte, şi se sacrifică pe Sine prin Fiul pentru omenire. O jertfă pentru omenire pentru că
omenirea o merita prin Avraam şi alţii. Avraam răspunde încercării Lui Dumnezeu,
obligindu-L la un gest similar, dar pe care nimeni n-avea să-l mai oprească. Suferinţa lui
Avraam a oprit-o Dumnezeu, dar Inima Lui Dumnezeu se mângâie de cineva?)
Revenind la seminţii, Hristos nu va mai procrea, născând o nouă seminţie Dumnezeu-
om cu care noi să împărţim Pământul. Se va înfrăţi însă cu toţi, deschizându-Şi venele în
cruce pe cruce, şi astfel ne va da spre înfiere Lui Dumnezeu. Tainic Îşi va turna sângele în
vin; Îşi va fărâmiţa trupul şi tainic îl va aşeza în pâine, frământându-l în pâinea noastră ca să o
crească. Astfel spre deosebire de orice model de gândire şi comportament agreat în alte
religii, cu Acest „model“ te poţi identifica nu doar psihologic, ci la modul propriu,
îndumnezeindu-te prin taine cu vrednicie.
Aici e splendida minune a creştinismului; prin admiraţie şi împărtăşire eşti primit în
trupul mistic şi participi la Viaţă. Dacă o admiri pe Madona sau pe Papa de la Roma îi poţi
urma ca model dar mai mult de o identificare psihologică (si patologică în acelaşi timp) nu
poţi să faci; nu poţi să trăieşti în Madona sau în Papa de la Roma. Dacă îl admiri pe Hristos
însă, şi Îl urmezi ca model, poţi trăi în Hristos la modul propriu, prin Împărtăşanie. Îl poţi
locui căci prin primeşti sânge divin şi devii compatibil în „Arborele circulator“ al Lui Hristos;
devii hematie ce se plimbă liber în Hristos, recunoscută, acceptată de „antigenele de
histocompatibilitate¨; iar dacă Hristos se plimbă prin Împărăţia cerurilor, eşti şi tu acolo. Dacă
Madona sau Papa de la Roma donează sânge pentru tine şi pleacă la Malibu sau slujesc la
Vatican, tu rămâi frumos acăsucă. Ce e aşa de greu de crezut? Avem moaştele, trupurile
moarte ce emană bună mireasmă anulând toate datele conform căruia un corp mort se
descompune cu miros urât. Sfinţii au locuit la modul propriu în Hristos, au vizitat Împărăţia
Cerurilor, l-au contemplat pe Dumnezeu; toate astea încă în viaţa terestră, în care erau locuiţi
de Hristos prin Împărtăşania de care erau vrednici. Cine ştie câţi din neamurile noastre
îngropate nu aşteaptă în morminte a doua venire, parfumând încăperea micuţă dar suficientă
până atunci.
Aproape că îţi vine să clonezi un Sfânt şi să bagi sub nas dovada celor pentru care
istoria din Evanghelii nu e ştiinţă. Aşa este, dracul întotdeauna se adresează logicii, părţii
raţionale şi iată-l în cartea de istorie. Se uită însă că Dumnezeu îngăduie libertatea neglijării
istoriei Învierii şi Înălţării Sale în trup. Dumnezeu îngăduie lăsarea pedinafară din cartea de
istorie a celui mai important, al unicului moment istoric important cu adevărat, Învierea
Domnului şi Înălţarea în trup la Cer. Istoria nemuririi noastre prin Hristos.

Cancerul – moarte sau nemurire?

Avem şi noi muritorii dovadă de nemurire în materie. Temutul cancer. Celula

canceroasă nu e altceva decât o celulă care se divide la infinit; nu moare niciodată; e materie
nemuritoare dacă îi dai condiţii de viaţă şi nu o agresezi. S-ar putea înmulţi la nesfârşit; ar
putea umple Pământul. E morbid, dar totuşi e ceva fascinant să ştii că poate trăi etern. Dacă
priveşti în microscop o astfel de celulă după ce ai depăşit teama morţii, ţi-ar putea veni să
înalţi slavă, ca şi pentru moartea însăşi care îţi deschide poarta nemuririi. Majoritatea
bolnavilor de cancer fac cu ocazia îmbolnăvirii paşi mari spre nemurire. Din frica de moarte
şi nu pentru că sunt locuiţi sau dezlocuiţi de celule nemuritoare, se apropie de Dumnezeu, sau
mai degrabă Dumnezeu li Se descoperă şi îi ajută să preguste nemurirea.
Pe mine teama de cancer şi de moarte m-a adus la forma mea de azi. Trebuie să spun că
sunt în formă, căci de unde aveam o fobie teribilă de cancer şi alergam la tomograf pentru
orice zgrăbunţă, mi s-a schimbat atât de mult perspectiva încât, la ultimul control efectuat o
parte din mine a fost dezamăgită când nu mi s-a confirmat diagnosticul; începusem să cîştig o
curiozitate pentru moarte şi un astfel de diagnostic ar fi fost mobilizator încât să mă pregătesc
potrivit pentru ea. Altcum risipesc clipe şi ocazii preţioase, ratând esenţialul sens al vieţii:
pregătirea pentru moarte, mântuirea.
Am citit o cutremurătoare poveste a unei tinere pe patul de moarte în urma unui grav
accident, care şi-a adunat puterile să-i spună mamei sale cât a greşit învăţând-o cum să facă
faţă vieţii, cum să facă una şi alta, cum să ajungă aşa şi pe dincolo, cum să ţină ţigara elegant,
cum să facă sex protejat, cum să fie „deşteaptă“ în alegerea partenerului,etc., singurul lucru
important pe care n-o învăţase însă, era să moară. Şi-i cerea mamei sale lucrul ăsta acum, în
chiar clipele dinaintea morţii! Iată cît e important ar fi să ne pregătim copiii şi pentru unicul
eveniment sigur din viaţă. Dar pentru asta trebuie să fim înainte pregătiţi noi.
Deşi foarte dureroasă, o moarte anunţată e o şansă; în timp ce spectacolul propriei
naşteri e aprioric pierdut, spectacolul propriei morţi poate fi privit diferit. Dacă te pregăteşti
potrivit, din angoasantă moartea poate să devină plăcută; chiar fascinantă; moartea poate să se
petreacă cu pace şi bucurie.
Nu, nu sunt nebună! nu e tâmpenie cartea asta! n-o arunca după mine scumpa mea
prietenă mistuită de această boală. Crede-mă că te-am invidiat cu o intensitate cutremurătoare
la spital; cu un ochi priveam iconiţa Maicii Sfinte de la capul patului tău, mirându-mă de unde
o ai şi cum de-ai înfipt-o în colţul prizei. Cu urechea stângă auzeam farfuriile de tablă ce
urmau indiferente calea lor zilnică spre paturile suferinzilor, în timp ce cu urechea dreaptă
ascultam clopotniţa de la sfânta şi scumpa bisericuţă din curtea spitalului, unde o specială
prietenă a mea slujeşte ca soră. Toate aceste percepţii erau în umbra priveliştii din ochiul meu
drept care se uita în ochii tăi, care de asta data erau ai Lui Hristos. Mi-am adus aminte de cele
două locuri unde ne anunţă că-L putem afla oricând. Unul din ele, e inima zdrobită. Unul din
„birourile“ Lui e în cei suferinzi. Hristos era la lucru; I-am văzut ochii prin ochii tăi atât de
frumoşi, dar atunci mai frumoşi ca niciodată. Aş fi schimbat bucuroasă cu tine, asigurată şi de
punctele de lucru pe care şi le-ar fi deschis Hristos în inimile lui Ana şi Anton, şi a lui Horea
în final. Şi asta în timp ce în ochiul meu stâng se uita Maica Sfântă dintr-o iconiţă înfiptă la
colţul prizei de la capul patului, în acelaşi timp în care farfuriile indiferente făceau zgomotul
lor de supă insipidă, luptându-se să acopere zgomotul clopotelor de la bisericuţa unde speciala
mea prietenă îi slujeşte atât de frumos lui Hristos, deşi Eva din ea îi sună clopoţele de şcoală,
care o cheamă din şcoala Vieţii la şcoala vieţii cu v mic.
 Nu ştiu încotro s-o iau, ce să urmăresc, momentul următor din spital sau aşezarea
omului, în general, în suferinţă.
Îţi scriu ţie femeie dragă, în ochii căreia l-am văzut pe Hristos. Acolo în spital am avut
un schimb de priviri cu El, şi dacă mi-ai fi pozat, aş fi putut să fac după tine o icoană
autentică. Dar nemurirea ai risipit-o repede când te-ai arătat deranjată de zgomot, dar nu de
zgomotul de tablă al farfuriilor plictisite de atâta suferinţă. Te-ai răstit la clopote să tacă. Nu
direct, ci spunundu-mi, mai mult ţie de fapt cu voce tare, că toată ziua bat bat şi-i deranjează
pe cei din spital. Am întristat atunci că nu tu ai înfipt iconiţa la colţul prizei; că n-ai folosit
şansa de reaşezare. Într-atât te încurcă explicaţiile psihologice şi neurofiziologia încât încă
negi tot ce i se poate întâmpla mai frumos unui om. Vezi ce înseamnă ispita cunoaşterii? Vezi
de ce omul cu mai puţină carte e mai fericit pentru că atunci când îi bat clopotele la patul
suferinţei el înalţă slavă, şi nu se lasă ispitit de o raţiune conform căreia credinţa ar fi o
trebuinţă a eu-lui.Toţi suntem muribunzi de când ne naştem, eu poate voi muri mult înaintea
ta; poate copiii mei sau ai tăi vor muri înaintea noastră. Însă pe mine m-a ispitit cunoaşterea
dar mi-a întărit credinţa. Căci spune tu, scumpa mea, care îmi vorbeşti de celule secreoare de
endorfine şi serotonine, etc… Cine a făcut materia? Cine a făcut celulele secretoare de
serotonine? Cine a învăţat celulele secretoare de serotonine că trebuie să prepare doar
serotonine, nu şi histamină sau cafeină din când în când? Cine a învăţat celulele secretoare de
serotonine când să secrete serotonină? De unde au ştiut ce ingrediente să aleagă din vasta
ofertă de substanţe pe care le-o aduce ca un poştaş sângele care le scaldă? De unde au ştiut
reţeta de preparare? Cine a învăţat celulele care reacţionează la serotonine, cum să se
comporte sub acţiunea lor? Cine ţine în viaţă celulele secretoare de serotonine? Ce este viaţa
în celulele secretoare de serotonine? Ce este viaţa, viaţa ca vieţuire? mitocondriile care îi dau
energia? cine a făcut mitocondriile? de unde a ştiut prima mitocondrie cum să facă energie?
de unde a ştiut din ce se face energie din marea ofertă din citoplasma în care se bălăceşte? De
unde a ştiut mitocondria că energia este bună la ceva? ce este energia? ai să poţi să-mi spui că
toate astea sunt fericita întâmplare a evoluţiei? Pentru că toate cele ce sunt şi cum sunt, nu pot
fi atribuite decât ori Creaţiei, ori evoluţiei, te întreb: când pe scara evoluţiei au apărut celulele
secretoare de serotonine şi de ce? cine a bănuit că ar fi bună la ceva serotonina şi să înceapă s-
o producă devenind un mutant evoluat? Bun, hai să presupunem că verigile din lanţul evolutiv
ar fi avut intuiţie, au mirosit ele că le lipseşte ceva, ceva, ceva …aha, serotoninele! Dar cum
s-au putut „gândi „ un organism unicel sau o maimuţă sau intermdiarele lor să nu facă celule
secretoare de serotonină aşa de-moaca, ci să facă şi receptori pentru ea, ca să nu stea degeaba,
ci să acţioneze determinând răspunsuri. Numai că răspunsurile astea pot fi şi aiurea,
dezadaptative, creându-le probleme în viitor, de unde înseamnă că „ideea“ cu serotoninele n-a
fost grozavă.
Mai greu adaptabil săracul omul de azi, poate să invidieze viaţa protopărţinilor săi,
organismele unicelulare sau maimuţele, care nici măcar nu au avut bunul simţ să dispară,
încât să nu le mai vedem nepăsarea şi lipsa de griji cu care se bălăcesc te miri pe unde sau sar
din creangă-n creangă. Înseamnă că organismele unicelulare sau maimuţele cu tot lanţul
evolutiv cuprins între ele, sunt de fapt mai adaptate ca noi. Deşi evoluţia avea ca scop
adaptarea, ne-a aruncat în dezadaptare psihologică, de unde se ştie că işi are originea marea
majoritate a bolilor somatice, deci pe undeva evoluţia ne-a jucat o festă.
În primul rând nu m-am putut lămuri, pentru că nu sunt nici evoluţioniştii lămuriţi, dacă
să atribuie evoluţia unei pure şi fericite întâmlpări, sau unui scop totuşi, spre modele din ce în
ce mai performante. Dacă se vorbeşte de performanţă, de scop evolutiv, înseamnă că totuşi
exista o pre-ştiinţă înspre ce să se evolueze, un model spre care să se tindă, sau dacă doar
mediul impune evoluţia, înseamnă că omul e o maimuţă involuată, întrucât e mai dezadaptat
la mediu decât maimuţele în junglă, şi din punct de vedere pragmatic şi mental.
Prin evoluţie se înţelege că ceva se dezvoltă şi se renunţă la modelul vechi, care rămâne
în exemplare mult mai reduse şi încet încet se stinge, în cazul fericit rămânând ca exponate de
muzeu. În schimb văd peste tot pisici şi câini şi unicelulare care trăiesc printre noi, şi nici prin
cap nu le trece să se stingă. De ce ar fi trebuit să evolueze pisica spre câine, dar pisica apoi să
rămână în mediul care se presupune că i-ar fi fost ostil din moment ce s-a apucat de adaptare?
şi în plus săraca pisică mai e şi agresată de mutantul ei în bine câinele. Şi nici nu mi-e prea
clar maimuţa din cine a evoluat din cămila sau din struţ căci n-am văzut nici un exemplar de
struţocămilă, şi nici verigi intermediare de struţomaimuţă sau maimuţocămilă,iar dacă acestea
ar fi fost mai evoluate decât struţul, sau cămila, dacă pasul de la struţ la maimuţă ar fi fost
struţomaimuţa, sau dacă pasul de la cămila la maimuţă ar fi fost cămilomaimuţa, unde sunt ele
din moment ce încă struţii şi cămilele nu acuză neputinţa de mai face faţă vieţii'..
Conform legilor fizicii, lucrurile nu au cum să se aranjeze de la sine la mai bine.
Tendinţa naturală
e spre dezordine. Rata apariţiei unei mutaţii bune este extrem de redusă faţă de tendinţa
naturală spre dezordine, spre mutaţia rea, unde mai pui câte nenumărabile mutaţii bune
trebuie să fi avut loc pentru ca maimuţa să devină rând pe rând toţi Homo…(care să admitem
că nu ar fi un amestec de fraude cu false explicaţii) până la homo-ul de azi. Şi apoi numără
mutaţiile bune înapoi în timp până la organismele unicelulare.
Să admitem fericita diferenţiere celulară întâmplătoare. Cum se face că atât de
diferenţiate prin mutaţii, celulele se grupează în ţesuturi şi îşi găsesc un scop comun,
îndeplinirea unei funcţii. Participă toate de parcă s-ar fi cununat una cu alta.Priveşte-ţi o mână
şi vezi cum oasele, muşchii, tendoanele, pielea, nervii, vasele de sânge, fasciile şi
aponevrozele se potrivesc una cu alta încât să poţi face mişcări atât de variate de la grosiere la
cele mai fine. Dacă pielea ar fi crescut exagerat ai fi avut o mână pieloasă ca un bot de
mastino, dacă ţi-ar fi crescut oasele exagerat, ţi-ar fi străpuns pielea şi ai fi umblat cu oasele
dezgolite, dacă muşchii ar fi crescut prea mult faţă de celelalte, ai fi avut o mână ca un
jambon, dacă vasele de sânge ar fi crescut prea mult ai fi avut o mână hemangiomatoasă, dacă
tendoanele ar fi crescut aiurea ai fi avut o mână zgârcioasă, fără supleţe. Dar toate dragile de
ele s-au înţeles cum şi cât să crească, care nerv să treacă şi să se termine pe unde, care muşchi
să se fixeze pe care os, care tendon să fie cât de lung, nici prea lung, nici prea scurt. Care vas
de sânge s-o ia pe lângă care nerv şi să formeze împreună un „pachet vasculonervos“, încât
să-ţi slujească. S-au înţeles cele trei tipuri de celule ecto-, mezo- şi endodermale şi au elaborat
frumoasa ta mână dreaptă, şi pedeasupra în mod spectaculos, şi imaginea ei în oglindă, mâna
ta stânga, cu care să se împreuneze dreapta şi să participe la lucru, sau la rugăciune; rugăciune
de mulţumire către fericita întâmplare a mutaţiilor care le-au construit atât de perfect. Cum de
s-au gândit şi la asta mutantele celule ecto-, mezo- şi endodermale, să-şi elaboreze un model
de mână, şi modelul său în oglindă, încât să nu umblăm cu o palmă în supinaţie şi una în
pronaţie, adică dacă ţinem mâinile întinse în faţă, o palmă să privească spre cer şi alta spre
pământ? aşa şi cu picioarele, făcute în oglindă. Ne încurcau la mers două picioare stângi.
Toată omenirea cu picioare de un singur fel, doi pantofi de un fel, greu de ţinut ordine în
dulap, şi greu de încheiat cu două mâini stângi. Interesantă secţiunea longitudinală prin om,
cum stânga şi dreapta se suprapun în oglindă. Dacă celulele alea deştepte n-ar fi avut ideea cu
dezvoltarea spre stânga şi spre dreapta, rămâneam jumătăţi sau două jumătăţi de un fel lipite
(cum?). Dar s-au înţeles între ele să îşi facă fiecare treaba, una de la stânga la dreapta, alta de
la dreapta la stânga şi să se potrivească perfect la mijloc. Elaborate planuri pentru căpşoarele
lor microscopice apărute dintr-o întâmplare a soarelui cu luna, cu apa şi cu aerul.
Să fi făcut soarele cu luna, cu stelele, cu aerul, cu pământul şi cu apele dragoste în grup
şi să fi apărut prima vietate? Lipsitele de viaţă elemente cosmice au făcut dragoste şi au
născut vietatea? Trebuie că evoluţia să fi avut un scop final la care părţile implicate să se fi
„gândit“. Omul neexistând încă, nu putea să se gândească cum să se tragă din maimuţă. Au
trebuit să se „gândească“ maimuţele cum să devină om. Şi asta fără măcar să aibă imaginaţie.
Natura fără minte şi-a făcut un stăpân cu minte, un stăpân peste ea, care să o pericliteze mai
apoi.
Factorii de mediu au determinat mutaţiile? În fundul unei mări există nişte animale
camuflate care se confundă perfect cu mediul. Nu sunt singurele. Cum mediul e cromatic
schimbător sub acţiunea soarelui, aşa şi ele îşi schimbă culoarea. Pe lângă că arata exact ca
fundul mării, unde dintr-un fundal de nisip, răsar nişte plante verzi suple, printre care se
găsesc nişte tulpini lemnoase de plante moarte. De la cine a împrumutat camuflatul nostru
decorul? Cum putea animalul imediat dinaintea lui din care se presupune că se trage, şi prin
câte mutaţii, să îşi schimbe aspectul şi să arate ca decupat dintr-un decor cu mai multe
elemente, din care unul stabil în timp –nisipul, dar altele atât de trecătoare cum sunt plantele.
Plantele alea ar fi trebuit să stea zeci de mii de ani pe fundul mării şi să-i pozeze camuflatului
nostru, încât acesta să se poată automasca identic. Sau cum de au putut două elemente, unul
stabil în timp, altul trecător, să îşi imprime caracteristicile în proporţii exacte. Numai dacă
cumva n-a făcut dragoste nisipul cu plantele şi a rezultat ciudăţenia de camuflat. Din
împerecherea dintre două regnuri, unul mineral şi unul vegetal, s-a obţinut un mutant
superior, regnul animal! E de aceeaşi probabilitate ca şi vlăstarul elementelor cosmice,
unicelularul. Totul e posibil în fericitul accident numit evoluţie a cărei fericită încununare e
mintea umană în care să încapă asemenea idei.
Suratele noastre maimuţe, lipsite de imaginaţie, au visat imaginaţia. Şi chiar de ar fi
avut-o, chiar de şi-ar fi putut imagina imaginaţia, cum au şi dobândit-o? Şi eu mă tot gândesc
ce bine mi s-ar potrivi măcar încă patru perechi de mâini, care în timp ce eu stau aici şi scriu,
una să o trimit la bucătărie unde mi-ar fi tare de folos, alta la şevalet, unde tare mi-ar place în
acest moment să fiu, şi câte o pereche pentru fiecare copil pe care cu drag i-aş îmbrătişa la ora
asta când dorm în câte o cameră. Poate miliarde de ani vor rezolva şi problema mea, cum au
rezolvat-o pe cea a maimuţelor. Căci, conform evolutionsimului, timpul le rezolvă pe toate.
Numai că la timpul împlinirii, planul meu de om cu cinci perechi de mâini poate va fi total
nemulţumitor şi generator de disconfort pentru urmaşii omenirii. Şi cum visul meu de
maimuţă visătoare poate fi rezonabil, poate fi şi visul unui gurmand de avea două stomace,
sau al unui iubitor de femei de a avea mai multe organe, sau al unei coafeze căreia i s-ar
potrivi „mânile foarfecă“, vise adaptative.
Visul împlinit al maimuţei fără de vise – omul, echipat în plus cu imaginaţia ar putea
ajusta mai bine modelul urmaşului nostru, pe baza frustrărilor noastre, a mea ca om cu prea
puţine perechi de mâini, a altuia cu prea puţine guri, a altuia cu prea puţine falusuri, etc.; iar
când le va avea poate va visa să redevină maimuţă, să redevină „leneşul“, simpatica specie la
care i s-au lungit mâinile de atâta somn agăţat.
Visul împlinit al maimuţei fără vise –omul, spre deosebire de maimuţă însă, poate avea
frunte încruntată, palme frământate, priviri duse, capul în pământ, mers târşîit, atitudini
înfrânte, lacrimi în ochi (în lumea animală numai căprioara are lacrimi – ale lui Labiş), şi îşi
smulge uneori blăniţa. A luat ţeapă de la Evoluţie?
Poate că omul e mai degrabă dispus să accepte o ţeapă evoluţionistă, decât să-şi
recunoască inferioritatea în faţa unui Creator. Mai bine e fruntaş la ţară! Mai bine mă declar
de neam prost şi, iată m-am emancipat, decât să îmi recunosc nobleţa pătată. Ştim şi de ce!
Nobleţea obligă, pe când emanciprea dă mult mai confortabila autosuficienţă.
Valorizez animalele, dar nu le recunosc ca strămoşi. Mi-ar place să fiu somon, dar îmi
place să ştiu de ce se întoarce somonul cu orice sacrificii în apa din care s-a născut pentru ca
să îşi depună ouăle, pentru ca apoi să moară. Se întoarce să moară acasă, e foarte important
pentru el. Pentru mine e poezie şi dacă aş fi somon n-aş auzi-o. Mi-ar place să fiu fluture
monarh, care zboară mii de kilometri, pentru ca să se întâlnească cu toţi fluturii monarh din
întreaga lume, în aceeaşi pădure pe unul şi acelaşi uriaş copac de unde progeniturile vor pleca
iar departe ca să aibă de unde să vină să se reîntîlnească. Să te desparţi ca se te poţi
reîntâlni… e minunat… decât să stai pe loc şi să nu mai ştii de celălalt sau să nu te mai poţi
vedea cu el în ochi. Învaţă de la fluturi!
Instinctele sunt sublime atât pentru cel legat de ele şi numai de ele, cât mai ales pentru
cel care le înţelege poezia – omul. La care specie din lanţul evoluţionist apare tulburarea de
instincte? Pardon? La om? Păi de ce să se tulbure omul când e aşa de bine pus la punct şi
evoluat? De ce nu sunt maimuţele bulimice, sau obsedate, sau perverse, angajându-se în
partide tari de sex cu struţul sau în grup cu struţul şi cămila, sau de ce nu se aruncă din copaci
în scop suicidal, sau de ce nu mănâncă mătrăgună sau de ce nu-şi omoară puii? Cum e cu
instinctul de conservare al speciei? Hermafroditismul în cazul ăsta era cel care ar fi asigurat
100% problema. Era modelul ideal. O problemă mai puţin, alergatul după partener, lupta cu
rivalii, convinsul prin dans de împerechere, dusul la cofetărie, consum de timp şi energie. De
ce diferenţiere sexuală atunci? să zicem că de kiki. Dar cum diferenţiere sexuală? Cum de s-
au diferenţiat cele două sexe pentru ca apoi să se repotrivească, şi încă atât de bine, încât să se
mai caute? sau care e negativul căruia? Mi-e greu să îmi închipui că au apărut în urma unui
„brainstorming“ al hermafroditelor. Dacă evoluţia este un proces adaptativ, în care obligatoriu
fiecare salt trebuie conservat, fiecare specie nou apărută trebuie multiplicată prin instinctul de
conservare. Pe când la hermafrodit lucrul asta se întâmpla cel mai sigur, planul diferenţierii
sexuale pare riscant, deşi plăcut. Purtătorilor organelor li s-a dat prin diferenţiere drept de
decizie în problema conservării speciei, nemaifiind 100% asigurată. Modelul e dezavantajos
pentru natură. Natura nu a luat în calcul homosexualitatea, onania, pilula antibaby care o vor
îndepărta de la scopul său proceativ şi prin asta conservativ. Pentru că dacă iei actul sexual ca
instinc de conservare a speciei, specia umană e cea mai periclitată prin tulburarea instinctului
sexual, unde specia umană ar trebui să fie conform planului iniţial cea mai perfectată.
Comportamentul sexual diferit ar fi suficient să ne întoarcă gândul de la evoluţie. Dar din
tulburările omului ne străduim să facem o modă, şi să punem semnul egal între emanciparea
sexuală şi evoluţie. (Circula o vorbă, care tare bine sună în ungureşte: „aki nem szopik, nem
varosi“ – cine nu face sex oral, nu e de la oraş!)
În caz că omul e din animal, mă tem că dintre animale omul are instictele cele mai
fragile. De conservare, alimentar, sexual, sunt atât de vulnerabile, şi măcar unul din ele uşurel
tulburate aproape la orice om. Unde la animalele rămase animale pare totul să funcţioneze.
Mintea a evoluat! Adevărat, dar la ce i-a folosit să se despartă de condiţia de animal?
La ce i-a folosit unei maimuţe să-şi tulbure viaţa liniştită din junglă, pentru ca să ajungă să
mănânce compulsiv şi să aibă apoi probleme cu imaginea; să facă homosex şi să se lupte să-şi
creeze o imagine; să se refugieze în muncă, în alcool, în drog, la bibliotecă, la magazine, la
şevalet, în moarte? sau la Dumnezeu! Pentru că dacă e adevărat că omul e un animal evoluat,
e adevărat că Dumnezeu se scrie cu d mic şi e o trebuinţa a eu-lui. Dar de ce a trebuit eu-l, ca
să aibă trebuinţe? Şi dacă tot au apărut eu-l şi trebuinţele eu-lui, de ce această trebuinţă de
Dumnezeu e mai ridiculizată ca altele? Sau natura n-a prevăzut că se va produce o asemena
mutaţie în gândirea şi simţirea primitivă a animalului, prin care acesta îşi va inventa pe
Dumnezeu.
Dacă sunt un mutant de maimuţă la care i s-a năzărit deasupra-fiinţa sa, în care să se
încreadă, spre care să tindă, în care să se refugieze mai degrabă decât în alcool, potol,
muncă, drog, şevalet, cumpărături sau moarte negăsind sensul vieţii, e cel mai bun lucru
care unei maimuţe i s-ar fi putut întâmpla. Dacă urmare a mutaţiei am primit pe lângă
moarte şi măcar ideea nemuririi, e o mutaţie pe care o laud şi o cânt.
Oricum evoluţionismul e tot o dogmă şi se adresează tot credinţei, atâta vreme cât
matematica, o ştiinţă, infirmă posibilitatea evoluţiei de la unicelular la om în timp; nu o
infirmă ca posibilitate ci doar ca posibilitate de desfăşurare în timp, fiindu-i necesară veşnicia.
Apariţia vieţii pe Pământ din marea explozie e la fel de probabilă matematic ca şi rearanjarea
într-un dicţionar, a tuturor cuvintelor spulberate din toate cărţile unei biblioteci de un milion
de exemplare, în care explodează o bombă.
Evoluţionismul este tot o dogmă, dar pentru că e dogma obiectelor palpabile e declarat
ştiinţă. Criteriile ca ceva să fie ştiinţific, sunt două: să fie cuantificabil şi să fie repetitiv. Dar
mai nou s-a descoperit că mezonii din jurul nucleului atomilor efectuează o singură mişcare
circulară în jurul lui, astfel încât se poate spune că atomul nu mai e ştiinţă… Ce să mai
spunem, că de fapt din perspectiva repetabilităţii, omul ca fiinţă unică şi irepetabilă… nu e
ştiinţă. Omul e taină.
Darwin, marele prieten a lui Marx, îi scria acestuia despre vulnerabilitatea teoriei sale
în punctul verigilor intermediare a speciilor. Şi cu toate că nu s-a găsit nici o verigă
intermediară, şi s-au demonstrat ştiinţific fraudele în descrierea diferiţilor Homo, fraude
despre care s-au scris tomuri, cu toate astea omul îngăduie minciuna în el şi în educaţia
copiilor săi. De fapt nu e nici măcar dogmă, e minciună de-a-dreptul din moment ce
apartenenţa sa la ştiinţe este ştiinţific (matematic) demonstrată ca imposibilă; pe lângă că e
iraţională macroscopic. Şi cu toate astea e obligatorie; toată învăţătura din şcoli îl are la bază.
Chiar evoluţiuniştii sinceri cu ei înşişi şi cu restul lumii, spun că atât de departe s-a mers cu el
încât nu se mai poate da înapoi pentru că s-ar bulversa întregul mers al omenirii; şi nu e
încotro decât să se păstreze deschisă linia de cercetare… Mă sufoc de nepuţinţă şi de nervi!
Dar mă liniştesc repede şi zâmbesc. Omul prin şcoală e forţat să-şi asimileze false origini. Cu
toate că mintea omului a fost violată de minciuna evoluţionistă, omul nu se revoltă. Se pare că
mintea omului e o mare curvă, chiar îi place. Şi îşi desface picioarele de câte ori i se confirmă
că e centrul universului.
Mintea în caz că nu e a nimănui (a ploii), e mai bine amanta lui Darwin decât fiica lui
Dumnezeu sau mireasa lui Hristos. Nebunul ia la Rege: şah-mat. Rezultatul pe scară largă,
mulţi bastarzi ai lui darwin: anxioşi, compulsivi, obsedaţi, isterici, anancaşti, schizoizi,
psihopaţi, panicaţi, depresivi, dependenţi. Care nici măcar nu ştiu de unde li se trage.
Maslow observă că aşezarea trebuinţelor spirituale e în vârful piramidei trebuinţelor,
după cele alimentare, de adăpost, sociale, şi de autoafirmare, adică sunt cele mai înalte (e
adevărat) dar şi „pentru pretenţioşi” (fals).
Trebuinţa de Dumnezeu e bazală, e înscrisă. Dar de mici suntem învăţaţi să o luăm de
jos în sus după descrierea lui Maslow. Şi astfel de multe ori rămânem fără vârf; poate de cele
mai multe ori ne oprim pe undeva pe la nivele bazale, ale instinctelor, care atât de uşor se
tulbură; şi ne luptăm apoi cu tulburările toată viaţa, şi ce sorţi de izbândă avem, când de fapt
ne luptăm tulburaţi cu tulburările; cerc vicios; cerc fără vârf. Plan! sau cel mult trunchi de
cerc! Acceptăm viaţa la nivele ei bazale; şi o transmitem copiilor noştri ca mod de viaţă.
Nemainteresându-ne de unde venim şi încotro ne îndreptăm, devenim cu toţii apatici fii ai
ploii.
La ce îmi foloseşte să mă duc cu Darwin spre moarte, pentru care moartea înseamnă
finalul, descompunerea, când mă pot duce cu Dumnezeu spre veşnicie? Chiar cu un
Dumnezeu cu d mic, pe care fericita mutaţie mi l-ar fi creat? să excludem tot ceea ce Este
Dumnezeu, şi să presupunem că nu exista un Dumnezeu Cel Adevărat, ci numai Dumnezeu
cu d mic, cel din mintea mea, apărut ca urmare a unei trebuinţe a eu-lui. Dacă aşa a vrut
natura să apară prin mutaţia în mintea animală trebuinţa de Dumnezeu! Dacă aşa este, de ce
nu mă folosesc de această mutaţie sau şir de mutaţii cum mă folosesc de mersul biped sau de
vorbire. De ce profit de lanţul de mutaţii ce au dus la mersul biped şi nu continui să umblu în
patru labe? de ce profit de cuvânt şi de poezia lui ca să mă exprim, de ce nu revin la grohăit.
(De ce s-au stabilit legăturile între partea vorbitoare şi partea afectivă a creierului şi cum s-au
stabilit? Cuvântul moarte pentru celulele din sectorul vorbirii înseamnă cât carton, tot şase
litere, din care patru identice; şi totuşi cuvântul moarte ajunge într-un spaţiu unde celulele o
iau razna şi ţipă panicate de se aude în tot creierul care se cutremură şi activitatea lui se
tulbură. Iar dacă tot ne folosim de mutaţii, de ce nu şi de cea din care s-a născut cuvântul
„dumnezeu“, care reuşeşte să înmoaie cuvântul moarte?)
De ce mintea nu se foloseşte de cele ce le-a zămislit că să-i fie de folos? Numai dacă nu
cumva omul îl respinge pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu obligă în felul în care obliga
nobleţea. Adică o obligaţie liberă pe care omul o simte ca păguboasă. Căci relaţia cu
Dumnezeu e una păguboasă: trebuie să dai la săraci, să înveţi înfrânarea, să-ţi mai ştergi în
post bărbia de untură, să nu răspunzi la orice senzaţie de la brâu în jos, să nu stai la bârfă, să
nu ucizi, pe cei vii sau pe cei nenăscuţi încă, să încerci să te porţi pe stradă şi acasă de parcă
strada şi casa ar fi o prelungire a unui spaţiu sacru (în caz că ai vreo emoţie mai specială în
astfel de spaţii şi nu-ţi vine să fluieri). Păguboasă relaţia asta, căci dacă nu de pagubă, de ce
nu o relaţie cu Dumnezeu dacă acesta s-a născut dintr-o trebuinţă a mea de animal evoluat.
Probabil în acelaşi fel în care vorbirea ar fi apărut din trebuinţa de exprimare, Dumnezeu ştie
cum; sau în acelaşi fel în care mâinile s-au eliberat de funcţia de sprijin, din trebuinţa de
utilizare în alte scopuri, Dumnezeu ştie cum; sau aşa cum au apărut celulele secretoare de
serotonine din trebuinţa de serotonină, Dumnezeu ştie cum. Cum omul a evoluat de la
maimuţă, Dumnezeu ştie cum!
Toate rezultatele mutaţiilor de pe parcursul evoluţiei le numim adaptative, inclusiv
ideea de Dumnezeu e privită de psihologi ca adaptativă. Dacă Dumnezeu e un răspuns
psihologic de ce nu-l folosim? dacă e o trebuinţă psihologică de o anumită formă de ce o
umplem cu alte forme? dacă e sferic de un anumit diametru, de ce încerc să-l umplu cu un cub
cu latura egală cu diametrul sferei. Sau cu formă de maşină cel mai nou model sau de casă cât
casa sau de sticlă sau de ţigară sau cu hârtii de euroi. Pot să le aşez pe toate astea cu grijă, cât
mai geometric posibil încât să lase cât mai puţine spaţii goale între ele, dar întotdeauna va
rămâne un gol, trebuinţa care îşi cheamă născutul din ea. Mai devreme sau mai târziu acest
gol se va simţi. Cu cât trebuinţa de Dumnezeu e umplută cu fragmente de Dumnezeu,
celelalte trebuinţe încep să pălească, încât bine se potriveşte ce zicea Iisus, (un alt mutant de
maimuţă), care a propus (nu a impus) ideea „căutaţi întâi Împărăţia Cerurilor, şi toate
celelalte le veţi avea pe deasupra“. Nici măcar n-a zis „găsiţi întâi!” Dacă natura a fost atât de
deşteaptă încât să dea o soluţie psihologică la toate celelalte trebuinţe, prin umplerea
trebuinţei de Dumnezeu, de ce omul se opune naturii? Şi chiar dacă omul încearcă să-şi
înnăbuşe trebuinţa de Dumnezeu, de multe ori fără să o identifice ca trebuinţă măcar, noroc că
natura încă mai lucrează în favoarea omului, a copilaşilor, în care gena celulelor secretoare de
Dumnezeu se mai replică. Cât mai avem aceste celule, şi ele mai secretă, nu e nimic pierdut.
Scumpă dragă prietenă, psihologul din tine care ştie atâtea, nu crede în soluţiile
psihicului? a evoluţiei care a găsit o soluţie teribilă la problematica în care a aruncat omul –
problematica conştientizării suferinţei, a deşertăciunii şi nu în ultimul rând al morţii? Evoluţia
îşi cere iertare de la om prin binecuvântata genă a născocirii de dumnezeu. Îşi cere iertare că
l-a „înzestrat“ pe om cu cunoştinţa binelui şi a răului, cu moartea, şi îi inventează nişte celule
secretoare şi receptoare de dumnezeu, care linişteşte această cunoştinţă. De ce nu stimulezi
celulele secretoare de dumnezeu ca să întăreşti ideea psihicului atât de isteţ? Cu cât o faci mai
des cu atât se vărsa mai mult dumnezeu în fluxul vieţii, în folosul celorlalte secreţii benefice
sănătăţii trupului şi minţii. Dumnezeu e ca secreţia laptelui, cu cât îşi apropie gingaşa făptură
guriţa de sân, cu atât se bucură sânul s-o hrănească cu belşug. Atât aşteaptă în tine dumnezeul
creat de mintea ta plăpândă acum, să te hrănească cu ce şi cum trebuie. Şi ai putea avea
surpriza să chiar dai de Dumnezeu!
(Am rămas la scris pentru tine prietenă dragă, azi, în zi de duminică, în loc să
sărbătoresc Liturghia. Şi bine am făcut. Am simţit asta până în măduva sufeltului dupămasa,
când am auzit la reluarea radiofonică a predicii, că la Liturghia de azi a fost pilda femeii
îndelung sângerânde, care a furat o atingere de Iisus şi s-a vindecat. Ce mai poţi să spui? unde
mai poţi să găseşti să rămâi raţional? psiholog şi psihologic? Aştept ziua în care vei fi
chemată să furi asemenea ei, şi asemenea ei să păţeşti!)

A şti sau a nu şti (that’s the question)

Capitol pentru psihologi şi teologi, pe înţelesul tuturor (sau al niciunora... terapeutică

confuzivă?)

E o obligaţie a mea de psiholog acest capitol. E o obligaţie de credincios acest capitol.

Obligaţie faţă de nimeni altul decât de mine însumi, care încerc să împac omul religios cu
omul ştiinţific pregătit. Şi nu în ultimul rând e o plăcere să-l scriu.
Greoi şi dur în acelaşi timp, pentru că este în primul rând născut din revoltă. Vreau să-i
cert pe acei psihologi care fac din psihologie o meserie după ureche, în stilul românesc
(simpatic de altfel când repari o maşină străină după memoria sunetului de motor al Daciei).
Nu e o condiţie de „curriculă”ca psihologii să fie credincioşi. Dar e o obligaţie să ai habar de
originea şi dinamica gândirii magico-mistice şi de rezonanţa sa afectivă. E o condiţie de
reuşită a terapiei să empatizezi cu omul religios „ca şi cum ai fi religios“. Şi asta înseamnă
cultură generală, lectură de specialitate, mediaţie, dacă nu din dragoste şi teamă pentru
sufletul „propriu“, măcar din respect pentru clienţii care declară că au suflet, şi dacă nu,
măcar din dorinţa de câştig. Pentru că pe mine m-au pierdut ca şi client, încercând să-mi
întărească psihicul ridiculizându-mi spiritul (duhul), ca şi cum cele două n-ar avea nimic una
cu alta. În mulţii ani, în multele grupuri în care m-am format ca psihoterapeut, am văzut cum
spiritul omului (duhul, pentru ortodocşi) e desconsiderat psihoterapeutic. Asta pentru că
aparent îl încurcă pe psiholog, în faţa lui pierzându-şi firul ideilor antropocentriste, conform
căreia mintea omului este fiica ploii sau ibovnica lui Darwin. Ce „suflet“, ce „mântuire” şi
„viaţă de apoi“, cu toate că atunci când se discută în grupuri tema morţii, şi se prelucrează
teama de moarte, susţin direct sau indirect, ideea morţii ca trecere, ideea de suflet nemuritor.
Adică zic ce zice cartea, dar cred ce zice popa (în timp ce popa zice, dar face şi el cum poate).
Şi mai apoi, vreau să îmi împărtăşesc şi propria experienţă ca şi client în psihoterapie. Dacă o
fi de vreun folos acest capitol, numai Dumnezeu ştie, dar îl înăgduie scris oricum cu un scop.
 Găsisem că dacă nu putem accepta raţional sau afectiv că am fi evoluaţi din animale,
sau dacă nu putem accepta că am fi fiii ploii, nu ne rămâne decât să credem că suntem creaţii
ale Lui Dumnezeu, care ne-a înzestrat după propriu-i Chip cu capacităţile de a cunoaşte şi iubi
– capacităţi mentale umane recunoscute deopotrivă de psihologi şi teologi. Să încercam să
vedem şi cum ne-ar putea îngădui Dumnezeu la cele ce pot fi cunoscute şi iubite?
Pentru că frica mea şi-a spus rugăciunea şi am adâncit săpătura prin abisuri am
întrezărit că inconştientul colectiv (unde pui că psihologii cognitivişti nici măcar nu admit
ideea de inconştient, pe care intuitiv îl acceptă şi un om needucat în direţia asta), ar putea avea
perioadele sale biblice de dinainte şi de după Hristos. Ştiinţific (să rămânem totuşi la acest
termen deşi oare ce mai e ştiinţa) se admite că avem memorie genetică.Există memorie
genetică, atât instinctuală, cât şi afectivă. După mine, şi sigur nu numai, putem specula (ce
altceva putem face noi oamenii decât să speculăm, acum că nici atomul nu se mai poate
înţelege ştiinţific) că trebuie să existe şi o memorie genetică cognitivă; feomenele deja-vue,
conţinuturile regresiei temporale pe care unii le atribuie unor vieţi anterioare, unele deliruri,
genialitatea artistică sau ştiinţifică de la vârsta copilăriei, ar putea întări această idee. Viaţa
strămoşilor noştri, de la protopărinţi la părinţi, ar putea sta în memoria noastră. Azi ştim că
informaţiile substanţiale, alcătuite din imagini, sunete, mirosuri, gusturi, substanţă palpabilă –
care vor deveni amintiri în absenţa obiectului – locuiesc în nişte celule frumoase, în formă de
stele, (care nu se divid-atenţie!, poate tocmai de aceea) şi ajung acolo prin sinapse care conţin
materie mediatoare, astfel încât materia naşte o amintire a ei materială. Materia ce se
transmite spre vedere,spre auz, spre mirosire, spre gustare, spre pipăire redevine altfel de
materie, cerebrală în văzătorul ei, în ascultătorul ei, mirositorul ei, în degustătorul ei, în
pipăitorul ei. Cartea ce o ţin în mână e materie – o ating, o văd, o aud o miros, pot muşca din
ea s-o gust. Datele despre ea ajung în mintea mea. Cartea din mâna mea e redevenită carte
materială în materia minţii mele. Aceeaşi carte şi totuşi o alta în funcţie de cum o prelucrez şi
de cum o reprezint. Cât cuprind din materia ei se rematerializează în mintea mea materială.
Pot oricând s-o scot de pe raftul minţii. Prin memoria ancestrală, transmisă genetic probabil în
acelaşi mod prin care se transmite memoria afectivă, cartea din mâna mea o aşez în biblioteca
minţii copilului meu. Cum cartea pe care o ţin în mână se transformă într-o altă materie în
mintea mea, aşa toate cu care vin în contact, toate cele pe care le trăiesc, se decodifică şi se
recodifică în materialul minţii mele ca amintire; iar pe aceeaşi cale pe care e transmisă
memoria instinctuală sau afectivă,de ce nu s-ar transmite şi conţinutul cărţii, precum şi
istoricul personal şi familial. De aici s-ar înţelege cum e cu păcatul asupra urmaşilor, nu în
sensul culpabilităţii copilului pentru faptele strămoşilor, ci ca încărcare cu un bagaj afectiv şi
cognitiv legat de faptele strămoşilor, dar rămase în inconştient, de unde tulbură sau mângîie
(mai rar) copilul. Ce bine ar fi să creştem întîi şi apoi să ne înmulţim. Să creştem întîi spiritual
adică, pentru ca să înţelegem ce importantă e curăţia, să încercă s-odobândim, şi abia apoi să
procreem.
Dar dacă cumva?! În Eden omul locuieşte acelaşi spaţiu cu Tatăl. Stau faţă în Faţă,
Realitatea Creatorului îi şade în ochi, sub nas, e palpabilă iar prin simţuri omul ia cunoştinţă
de Creator.
Aşadar, cum e internalizată cartea din mâna mea, e „internalizat” Dumnezeu de Adam.
Iar El e Viu, aşa devenind şi Adam viu. Iar El E veşnic, aşa devenind şi Adam veşnic, prin
„internalizarea Lui Dumnezeu“.
Dumnezeu la prima vedere Este „Obiect“ Pur, Pură şi Vie materie palpabilă,care emite
imagine pură, sunet pur, miros pur,gust pur. Redevine materie în mintiuca lui Adam, şi de la
el, din generaţie în alta, genetic se vărsa „conţinutul Lui” în minţile urmaşilor. Si cum cartea
din mâna o las în biblioteca minţii copilului meu, şi va zace în inconştientul lui colectiv, şi nu
se ştie cum îşi va aminti de ea şi sub ce formă se va exprima această amintire… tot aşa,
Dumnezeu ştiutul de Adam, se aşează în inconştientul urmaşilor săi, şi nu se ştie de îşi vor
aminti de El, şi sub ce formă se va exprima această amintire, şi dacă se vor folosi de ea sau
nu, şi de ce da, şi de ce nu, şi dacă da cum. Prelucrarea şi reprezentarea datelor de către
mintea adamică e capacitatea ce o atribuie Dumnezeu în ziua a şasea. Materia, lutul, omul
după Chipul unui alt fel de Materie, e chemat la ceva special, la spectacolul special al mirării
asemănării. E chemat la uimirea înţelegerii sensului celor existente. Mintea e după chip – ca
să poată înţelege existenţa Chipului şi a chipului din oglindă. Ca şi cartea, Obiectul, Materia
Pură perceptibilă prin simţuri a lui Dumnezeu, îşi face drum printre stelele minţii adamice şi
se adună într-o constelaţie a „celulelor credincioase în Dumnezeu“. Doar că ceea ce s-a aşezat
nu e Dumnezeu întreg şi Pur ci cât încape din întregimea şi Puritatea lui Dumnezeu în
capacitatea omului de a percepe, prelucra şi reprezenta din „Obiectul divinităţii“. Uimitoare
creaţie mintea omului: într-o constelaţie de celule invizibile cu ochiul liber se cuibăreşte
amintirea unei dimensiuni de necuprins. Dumnezeu atinge materia cu nesfârşitul şi cu
nemurirea prin capacitatea minţii omului de a conştientiza (şti) existenţa Lui Dumnezeu şi
asemănarea cu El.
Conştiinţa prim creată, nealterată încă prin cădere, ia la cunoştinţă toate cele ce sunt
dintr-u începuturi. Se înfruptă cît poate din tot ce poate fi cunoscut, inclusiv din Dumnezeu
care pentru Adam era cognoscibil.
Adam a văzut primul calul, de unde prin percepţia, prelucrarea şi reprezentarea datelor,
calul primeşte o valoare semantică, devine cabalitatea pe care o înţeleg eu azi privind calul.
De fapt eu doar îmi reamintesc calbalitatea şi calul. Mama îmi arată „uite calul“, iar eu prin el
pricep mai mult decât calul, pricep cabalitatea. Calul respectiv îmi evocă (,)cabalitatea pe care
mi-a transmis-o Adam la vederea calului şi în felul ideal în care a priceput el calul. Eu nu
pricep o formă cvasicilindrică, maro, proţăpită în patru formaţiuni cvasicilindrice care se
cheamă picioare, şi cu o prelungire lungă mobilă acoperită cu mult păr, care se cheamă coada
calului, în partea opusă căreia se găseşte o altă formaţiune cvasicilindirică cu un diametru mai
gros decît al picioarelor care se cheamă botul calului, prin care iarna ies aburi, pentru că aerul
care iese pe acolo vine încălzit din bojocii pe care îi irigă sângele cald pe care eu nici nu-l văd
când trece prin bojoci, în treaba lui de a schimba dioxidul de carbon cu oxigenul din aerul, pe
care tocmai forma aceea maro ce stă în patru formaţiuni cvasicilindrice o trage prin
formaţiunea numită bot pentru, căci dacă nu ar fi aşa, nu ar fi cine să şadă în faţa mea şi a
mamei care îmi spune „uite calul“. Mama îmi spune uite calul şi eu înţeleg calul, ca şi orice
alt copil care vede prima oară un cal.Îl înţeleg, e calul nostru al tuturor, e şi calul la care te
gândeşti tu acum. Nu îl învăţ ca şi cum aş fi Adam care a avut prima oară surpriza calului,
pentru care calul era o formă maro, în patru formaţiuni cvasicilindrice care se cheamă
picioare, şi cu o prelungire lungă mobilă acoperită cu mult păr, care se cheamă coada calului,
în partea opusă căreia se găseşte o altă formaţiune cvasicilindirică cu un diametru mai gros
decît al picioarelor care se cheamă botul calului pe care ies aburi pentru că aerul care iese pe
acolo vine încălzit din bojocii pe care îi irigă sângele cald care trece pe acolo în treaba lui de a
schimba dioxidul de carbon cu oxigenul din aerul, pe care tocmai forma aceea maro ce stă în
patru picioare o trage prin bot, căci dacă nu ar fi fost aşa nu ar fi avut cine să şăda în faţa lui.
Şi totuşi cu calul e la fel şi puţin altfel decât cu Dumnezeu. Şi calul şi Dumnezeu au avut o
substanţă, respectiv „Substanţă“, de un fel şi de Altfel încât să poată să se înscrie în suportul
materiei minţii lui Adam, şi să redevină materie care să se transmită material prin gene, şi să
ajungă la mine. Am în gene ideea şi de cal, şi de Dumnezeu. Doar că ideea de cal nu mi se
evocă dacă nu îmi arată mama vreodată măcar „uite calul“, pe când cuvântul „Dumnezeu“ e
suficient să evoce aceeaşi „Entitate“ care va însemna sau nu ceva pentru mine. Nu trebuie să
mă uit cu mama pe geam în exact clipa în care trece Dumnezeu, şi ea să îmi spună „uite-l pe
Dumnezeu“. Cuvântul Dumnezeu are un potenţial evocator încât e recunoscut fără descripţii,
fără să înceapă mama cu „A fost odată ca niciodată un bătrân bun şi cu barbă, puternic,care a
făcut lumea …“ –pur şi simplu fără să îţi dai seama de unde şi cum, şti despre cine vorbeşte
mama. Doar că spre deosebire de cal la a cărui idee nu pot schimba nimic, la ideea de
Dumnezeu fiecare mai mâzgăleşte ceva, atribuie „ plusuri“ şi minusuri după mintea fiecăruia.
La cabalitate lucrurile sunt clare, la Divinitate lucrează imaginaţia; pentru că dacă percepţia
pentru cal a fost păstrată şi după cădere, percepţia pentru Dumnezeu s-a stricat. Iar pe baza
amintirii adamice, prelucrează şi Îl reprezintă mintea mea pe Dumnezeu (în funcţie de planul
Lui Dumnezeu cu mine). Memoria de multe ori înşeală, pentru că participă memoria afectivă
care redă lucrurile puţin altfel. Dacă încerc să îmi reamintesc un eveniment din viaţa mea, voi
revedea filmul evenimentului dar memoria afectivă legată de el, îmi va reaminti cu o claritate
mai mare lucrurile care pentru mine sunt mai importante, lăsându-le pe celelalte mai în
umbră. Dacă încerc să-mi reamintesc o fotografie, mi-o voi reda cu elementele care m-au
impresionat pe mine mai mult, acelea fiind mai vii şi mai colorate. Aşa şi cu Dumnezeu
Văzutul de către Adam, încerc să mi-L reprezint, dar în reprezentarea mea apare subiectivul,
proiectez „lucruri“ care îmi aparţin, aşa că pe Chipul său, eu pun prin proiecţie „plusurile
„(care în raport cu Dumnezeu nu există) şi minusurile mele, deformând astfel Chipul. Aici e
problema mea şi teama cu care m-am agăţat de cuvânt, de scotocire după Dumnezeu. Căci
chiar dacă EL este în mintea mea (unde mintea este inima şi sufletul e mintea) eu urmăresc
să-l „demasc“, căci felul în care mi-l imaginez e un Dumnezeu mascat de pe vremea când
Dumnezeu nu mai era la locul de întâlnire cu Adam. Şi s-a transmis amintirea generaţie după
generaţie, unde fiecare pe baza amintirii celor nevăzute, moştenite ancestral, L-a zugrăvit în
fel şi chip. Şi aici stă înşelătoria teologhisirii, a filosofării, a raţionării şi argumentării, pentru
că imaginaţia stă la pândă şi cum poate pune aripi calului, fircăleşte şi pe Chipul Lui
Dumnezeu. Adam a văzut calul iar eu îmi amintesc cabalitatea, şi merg mai departe punându-i
aripi. Adam L-a văzut pe Dumnezeu, iar eu îmi amintesc de El, îmi amintesc Dumnezeirea
dar „umblu“ la ea şi cînd o redau, mint.

Prin păcat se pierde capacitatea mentală de a-L vedea pe Dumnezeu deşi E sub ochi. E
valabilă şi reciproca, atunci când mintea, respectiv inima se curăţă de păcat, omul e fericit
căci Îl vede pe Dumnezeu (la modul propriu, pentru că i se restaurează mintea la nivelul
suportului ei material şi începe din nou să vadă ce a văzut adam edenianul). Poate că în
Schimbarea la Faţă, aceasta capacitate a minţii s-a restaurat pentru o clipă, prin lucrarea
Duhului Sfânt, în minţile celor trei care L-au văzut pe Hristos aşa cum Era. Perceptia,
prelucrarea şi reprezentarea, s-au restaurat pentru o fracţiune care i-a aruncat la pamânt de
uimire. Au vazut Slava, care nu se vede cu ochiul anatomic, nu că el nu ar fi capabil, ci pentru
că percepţia vizuală la nivel cortical e tulburată, întrucât la nivelul „cortexului vizual
lăuntric“, pe „faţa dinspre dincolo, dinspre văzduh, a materiei minţii „ nu se mai transmite
informaţia celor nevăzute pentru noi ale văzduhului. Această percepţie la nivel cortical s-a
restaurat şi la Sfinţi, a căror minte a devenit din nou după asemănare. Lucruri plauzibile
raţional dacă ne gândim că tocmai s-a descoperit acea subtilă legătură între materia şi funcţiile
cerebrale şi energie; în cazul Lui Dumnezeu –energia necreată, Duhul Sfânt, Harul, prin care
se pot explica vindecări miraculoase, capacităţi suprafireşti ale unora, dar şi probleme de
patologia minţii şi a trupului. Ochiul anatomic al orbului din naştere a fost uns de Hristos cu
ţărâna din care provenise Adam, şi sub mâna Doctorului s-a refăcut morfologic, şi apoi
funcţional. Orbul din naştere nu a căpătat doar o vedere metaforică, ci una în „carne şi oase“
ca să zic aşa.
Credinţa e în carne şi oase. De unde ştii că crezi –pur şi simplu ştii. De unde ştii că nu
crezi? Poate mai degrabă crezi că nu crezi, dar nu poţi ştii că nu crezi pentru că ştii în cine sau
ce nu crezi, pentru că particula divină din tine se evocă atunci când te referi la ea chiar pentru
a o nega. Aşadar capacitatea de a şti e înscrisă pe hârtia minţii numită creier, ca memorie, dar
de ştiut ştii cu inima care e mintea inconştientă. Creierul e ca un cer înstelat, stele între care
locuieşte o Stea a cărei Lumină le face pe toate celelalte din jurul ei să pălească. Celelalte
nenumărabile stele cuprind înţelesul tuturor celorlalte văzute şi nevăzute cu care ne întâlnim
în viaţa de sub cerul înstelat. Celelalte stele sunt suportul ideilor tuturor celorlalte lucruri şi
sentimente, care sunt atât de unitare în peste 6 miliarde de minţi. Cum s-ar putea altfel ca
atâtea miliarde de minţi, cu posibilităţile de 100.000 de miliarde de legături pe care le poate
stabili o singură minte, să opereze cu atât de puţine cuvinte prin care oamenii se înţeleg unii
pe alţii, decât prin idei preexistente, fiecare locuitoare a unei stele, care sunt la locul lor de
când ne naştem. Cu ideea de cal vin pe lume, iar când va trece calul şi mama îmi va spune
„uite calul“ îl voi recunoaşte. Toţi copiii ştim de calul lui Adam, pentru toţi calul înseamnă
cabalitatea. Înţelesul de mai târziu al calului pentru fiecare va fi în funcţie de interesele sale
ulterioare, încât la cuvântul cal, copilul crescut va rezona în fel diferit. Pentru unul va
însemna prieten, pentru altul eleganţă, pentru altul va fi sursa de câştig la curse, pentru altul
animal de povară, iar altuia îi va fi indiferent.
Ideile preexistente pe care ni le reamintim doar, sunt ideile „ Făcătorului tuturor celor
văzute şi nevăzute“. Ideile servesc oamenilor pentru ca toate cele existente să fie înţelese; sunt
transcendente. În Mintea Tatăl ideile se materializează „ instantaneu“, şi fac lumea prin Duhul
Sfânt; o lume de văzute şi nevăzute, care fără de ideile lor proprii nu ar fi înţelese. Şi pentru
asta sunt aşezate ideile în mintea lui Adam şi de aici în ale noastre, ca să le înţelegem şi cele
văzute şi cele nevăzute.
Şi între toate ideile, şi mai presus de toate Ideea de Dumnezeu pe a cărei baza Adam să-
L poată pricepe. Ideea a avut un suport Material, Substanţial,Trupesc, a fost Realitatea prima
cu care omul primordial s-a întâlnit, a fixat-o în materie şi a transmis-o că amintire minţii
mele. Dumnezeu Tatăl este Mintea cu M mare care conţine Ideea cu I mare, a lui Însuşi. Pare
că Mintea e înainte cu o „milisecundă“ din înafara timpului pentru ca să genereze Ideea după
care va fi Chipul. Sau poate că Ideea minţii, Ideea Tatălui e totuşi mai înainte cu o
milisecundă din înafara timpului pentru ca Tatăl-Mintea să-şi genereze propriul Chip după
Idee, prin energia Duhului Sfânt. Nici asta nu poate fi sigur. Nu, Tatăl Mintea şi Ideea, în
acelaşi timp, împreună cu Duhul Sfânt de dinainte de toţi vecii, nasc Chipul, pe Fiul –
Cuvântul, care e „Substanţial“, după care se face omul, pentru ca apoi El, Fiul să fie trimis din
Ceruri pe Pământ de Tatăl – Mintea care plăniueşte şi înfăptuieşte prin Duhul Sfânt.
Pogorându-se El Însuşi Mintea în Fiul – Cuvântul prin Energia, viaţa Duhului Sfânt, Treimea
Sfântă se uneşte dar se neamstecă în Fiul. Se „împachetează într-o genă” care face pereche cu
gena Mariei, intrând în dimensiune şi în timp ca să ne redea veşniciei, legând dar
neamestecând omul cu Dumnezeu; dar dându-i îndumnezeitoarea posibilitate a întoarcerii
minţii la asemănare cu Mintea care a creat-o; posibilitatea întoarcerii minţii conştiente în
inimă, în omul duhovnicesc, un „terminal“ al Lui Dumnezeu. Mintea e şi nu e astfel materie,
materia în sine e şi cumva nu e materie, timpul e şi nu e timp, sar din a fi în a fi dincolo, pîlpîi
cumva ca un stroboscop, când aici când transcend, ameţesc şi nu pricep ce vreau eu de fapt,
unde mă bag şi către ce sfere mintea mea neputincioasă îndrăzneşte. În ce încerc eu limitata
să-L încadrez pe Dumnezeu?! Unde încerc eu să-L cuprind pe Necuprinsul?!
Omul iniţial primeşte ideea de Dumnezeu şi primeşte şi receptori pentru a fi recunosută
acesta idee, aşa cum se recunoaşte prin cal cabalitatea. Amintirea „fizică“ de Dumnezeu,
ţinută în cufărul din podul minţii mele unde nu pot opţional să „cobor” să-mi caut zestrea,
decât prin tehnici abisale – îndoielnic, sau prin har, amintirea fizică deci trimite o mireasmă,
ce mă îmbată cu miros de Dumnezeu de pe vremea când şi-a trăit viaţa Adam alături de El.
După mirosul de cozonaci, crezi (ştii) că s-au făcut cozonaci, deşi nu-i neapărat să-i vezi.
Dumnezeu e cozonacul care a fost văzut. Inelele fermecate, focul, zeii,soarele, pisica neagră,
Visnu, Shiva, Allah and so on sunt alte produse de patiserie cu aromă sintetică de cozonaci.
Încercări de a obţine un produs pe baza memoriei olfactive.
Memoria cunoaşterii şi emoţia legate de cunoaştrerea Lui Dumnezeu, memoria
cognitivă şi afectivă adică, se transmit genetic la urmaşi ca şi capacitate spirituală, ca şi
potenţial spiritual, care dacă va fi activat de Dumnezeu ca şi chemare, se va manifesta în viaţă
spirituală, în credinţă. Adam se desparte fizic de Dumnezeu. Unii urmaşi rămân în legătura
nevăzută. Alţii pleacă în lumea largă (după cozonaci), cu memoria afectivă legată de El, pe
baza căreia încep imaginarea Lui, atribiuindu-I diferite chipuri, făcând idoli. Ataşamentul de
idoli e la fel de puternic pentru că are aceeaşi origine în memoria afectivă primară – în
dragostea lui Adam pentru Dumnezeu, mirosul de cozonaci.
Aş îndrăzni să împart inconştientul colectiv în cel al perioadei edenice şi postedenice
precreştine şi creştine. Inconştientul postcreştin al neopăgânilor, este o de fapt o revenire la
păgânism printr-o lepădare de Hristos (cu toate că e folosit în scop propagandistic), dar asta la
capitolul new-age.
Astfel inconştientul creştinului, pe lângă conţinuturile sale de la naştere, are şi un
conţinut inconştient colectiv (nimic nou). Dar acesta din urmă ar fi al celor trei perioade
biblice: paradisiacă,, de după cădere sau precreştin, şi de după Hristos sau creştin. Păgânii au
comun cu noi inconştientul edenian. Adulmecă după cozonac pe baza aceleiaşi emoţii
adamice, imaginarul lor însă a făcut loc la idoli. Au făcut „transfer“ pe alte produse de
patiserie.

...şi astfel judecatei criticilor de artă, ai clericilor, ai profanilor şi a Sfinţilor Părinţi, am

mai câştigat o judecată, nu mai puţin aspră –cea a colegilor mei psihoterapeuţi. Mă amuz.
 În cărţile de psihologie totul se întâmplă în mintea omului, adică sufletul e mintea şi
nimic altceva, unde mintea este în creier şi nicăieri altundeva, adică sufletul e mintea şi e în
creier. Psihologic se admit două capacitaţi mentale bazale: de a şti şi de a iubi.
Patristic mintea e ochiul sufletului şi are trei capacităţi: credinţa, iubirea, şi speranţa (în
mântuire, în viaţa de apoi). Iar credinţa de unde poate veni dacă nu dintr-o preştiinţă.
Inconştientul precreştin edenian e cel care ştie de Dumnezeu. Acolo omul crede în
Dumnezeu. Faptul că azi cred în Dumnezeu e posibil şi pentru că Adam şi Eva au ştiut de
Dumnezeu, iar aceasta informaţie a ceva antecunoscut mi s-a transmis genetic. Ştiinţa lor e
credinţa mea, dar o credinţă cu valoare de ştiinţă. „ Receptorii „mei de Dumnezeu, „stimulaţi“
de El, declanşează intimul şi sublimul vieţii spirituale.
Urmaşii lui Adam şi Eva care vor crede în alţi dumnezei, păgânii, păstrează de la
protopărinţi aceeaşi emoţie a credinţei, dar îndepărtându-se de familie, fac un tranfer
emoţional pe alţi dumnezei plăsmuiţi de mintea lor, sau pe „iluminaţi“, adică pe plăsmuitori.
Acest lucru e posibil exact în modul în care se face orice transfer afectiv, încât emoţiile,
trăirile dintr-o situaţie din copilărie, pot însoţi în prezent un evenimet de un tip asemănător,
uneori rezonanţa afectivă la situaţia nouă putând fi chiar exacerbată.(Mai clar, dacă urlă
barbatu’ la tine şi în copilăria ta cei din jurul tău urlau şi ei, ţie îţi crăpa capul şi inima şi poate
chiar să-ţi vină să-l dobori cu o vază. Pe când dacă ai tăi ar fi fost blânzi, l-ai putea privi altfel
pe bietul bărbat, dacă între timp n-ai capătat cumva convingeri feministe exacerbate, ce au
pornit în timp probabil, de la nişte mai puţin zâne rămase fără Feţi Frumoşi, ca mecanisme
psihologice de adaptare. L-ai putea privi pe bărbat chiar cu compasiune pentru starea de
iritare pe care o are, şi să înţelegi că e un om care pe moment e într-o suferinţă (indiferent de
cauză), că de aia urlă, nu de bine ce îi e).
„Pachetul“ cognitiv şi emoţional al lui Adam despre Dumnezeu, s-ar putea transmite
genetic, ca memorie afectivă şi cognitivă; „ Obiectul „ credinţei la iudeocreştini rămâne
pentru că sunt poporul ales de Dumnezeu, care „desface“ acest pachet; la pagâni „obiectul” se
schimbă, se plăsmuieşte de mintea păgână, şi ia diferite forme: inel fermecat, zei, foc, soare,
Allah etc sau se abstractizează total. Dreptcredinciosul rămâne lucid în cele ştiute odată de
protopărinţi şi transmise oral şi scris, (şi posibil genetic), întărite de profeţi, care prevestesc
diferite evenimente ce se adeveresc la un timp. Păgânul, deşi emoţional e la fel încărcat de
Ideea de Dumnezeu, o distorsionează pe baza imaginaţiei, şi transmite ditorsiunea din neam în
neam, pe aceeaşi cale a inconştientului colectiv.
Iudeocreştinul e Scufiţa Roşie ascultătoare, care e în drumul drept spre bunica. Păgânul
rătăceşte prin pădure şi merge la casa bunicii, dar ciudat că deşi o găseşte dismorfă, crede în
ea până în ultima clipă. Pentru că se bazează pe imaginaţie, crede cum că bunicii i-ar fi putut
creşte urechile şi mâinile şi ochii şi gura aşa de mari peste noapte. În capcana imaginaţiei cad
şi creştini, nu-i vorbă, încât proiectează şi ţes fel de fel de ce ştii pe „chipul bunicii”, dar totuşi
rămân în limitele „omenescului“, al personalului. Păgânii sar peste limite, merg prin
deformare spre „lupesc“(grotesc) sau spre impersonal.
Dpdv psihologic, Dumnezeu este o trebuinţă a eu-lui, un produs cerebral, o plăsmuire
fizico-chimică a unor mediatori intercelulari, secretaţi prin membranele unor celule al căror
potenţial de acţiune este variabil. Adică este un soi de supă celulară la plic, făcută cu
termoplonjorul, băgat în priză sau de educaţie, sau de o grea încercare.
Un pic de teorie pentru nespecialişti despre cum e privită mintea dpdv psihologic:
Psihologic, mintea omului e un produs cerebral, substanţial adică şi are trei nivele:
conştient (ego) sub instanţa lui „ POT! “, subconştient (id)- sub instanţa lui „VREAU!” şi
supraconştient (superego) – sub instanţa lui „TREBUIE!”
Conştientul este partea raţională, logică, argumentativă, explicativă.
Supraconştientul-superego-ul este partea etică, morală, a normelor, religioasă – adică
supunerea.
Inconştientul este partea iraţională, ilogică, imaginativă, instinctivă, afectivă sumând
emoţii, sentimente, afecte, impulsiuni (mai e utilizat incorec termenul de subconştient, care de
fapt e responsabil de procesele ce se declanşează conştient şi apoi se fac automat: masticaţie,
mers, etc).
 Întrebarea se pune de ce vreau? Sub al cui patronaj e inconştientul?
Deci: ştiu că pot – conştient (pe baza modelelor, şi totodată a experienţei personale), că
rezolvându-l pe trebuie – supraconştient (prin supunere), să ajung unde vreau – inconştient.
Cel mai aproape de mine e ceea ce vreau, apoi ceea ce pot şi la urma ceea ce trebuie. Aici
lucrurile se complică atunci când există doi vreau deodată, care se contrazic. Alegerea liberă,
cea mai grea. Liberul arbitru, deşi aduce cu el un cuvânt preţios, libertatea, e paralizant.
Aproape ca o regulă, în mod paradoxal, ca să evoluez indiferent cum, personal, social,
profesional, spiritual, ceea ce e cel mai departe de mine, ceea ce trebuie, care se obţine cu
greutate, cu frustrare, e de fapt ceea ce mă aduce cel mai aproape de mine, de ceea ce vreau.
Deşi voinţa pare că e sub puterea de control a omului, de supunere pe sine în cazul
ambivalenţelor, de fapt e o forţă interioară, inconştientă, care ajuată la realizările lui trebuie.
De fapt nu există voinţă înafara inconştientului, care te face să vrei şi una şi alta; sunt doar
resimţite la nivel conştient ca luptă cu sinele, unde izbândeşte partea din tine care voieşte mai
tare. Dacă vreau să beau şi vreau să nu mai beau alcool, dacă nu mai beau nu înseamnă că am
voinţă, ci că dorinţa de a nu mai bea este mai puternică decât dorinţa de a bea. Lipsa de voinţă
nu este blamabilă întrucât ţine de inconştient şi este iraţională, ilogică.
După cartea de psihologie, religiozitatea omului e în superego, ca şi ceva impus
dinafară, ca şi orice altă normă. A afirma asta egal cu a spune că omul a aţipit în
inchiziţie.Chemarea la cele de sus (la viaţă spirituală) o face Cel de Sus prin inconştient, prin
iraţional, prin sentimentele de dor, dorinţă, ardere, iubire, acţionând pe „receptorii „ de care
vorbeam. Stimulează capacitatea spirituală înnăscută şi cuibărită în inconştient. Înainte de
toate simt că vreau în viaţa spirituală; Îl vreau pe Dumnezeu, şi ştiind raţional că pot (prin
modele şi experienţă personală) dorinţa e motivaţia pentru care încerc să mă supun tuturor
„trebuie“ pe care Dumnezeu le propune. EL propune nu impune. Face un soi de cerere în
căsătorie. Dacă acceptăm propunerea, căsătoria se face, după o perioadă de logodnă; dacă
mergem pe calea pe care ne-o descrie până la altar, până la sfârşitul zilelor, acolo, de la
moarte, începe căsătoria, începem viaţa cu El „ în carne şi oase“ ca să zic aşa. Dacă mergem
pe modelul actual prenupţial, cu abateri, şmecherii, înşelătorii, nu putem fi siguri că ne va mai
lua în căsăstorie. Mergem la risc. Dacă înşelăm Mirele dar Îl iubim, vreau să cred că EL ne
iartă. De la El ştim că o căsătorie sigură se petrece după perioadă de logodnă petrecută în
biserică.Chiar dacă astăzi lumea îşi permite să hulească (psihologic uneori justificat) biserica.
Dacă eu îmi ascult o reacţie, chiar firească psihologic, faţă de reprezentanţii bisericii, şi o evit,
mergând pe calea negocierii personale, gen piaţă, nu mai am certitudinea destinaţiei. Dacă
merg la Sibiu pe autostradă şi la un moment dat indicatorul Sibiu la dreapta îmi descoperă o
porţiune de şosea, (atât cât pot eu să văd la momentul acela din ea), cu gropi şi bălţi, ce pot să
fac? să merg înainte şi să nu mai ajung la Sibiu (deşi s-ar putea să mai fie pe undeva
intersecţii spre Sibiu, poate mai bune, sau poate mai proaste, dar s-ar putea să nu mai fie
deloc)? sau s-o iau chiar acum spre dreapta spre Sibiu, unde pot să constat că drumul până la
Sibiu e plin de gropi, aşa cum l-am văzut de la început, şi să mă hurduc până la Sibiu, dar să
ajung! dar la fel de bine s-ar putea să constat că porţiunea de drum de care m-am speriat când
am virat dreapta era foarte scurtă, şi că de fapt drumul e minunat. E ceea ce mi s-a întâmplat
mie când am făcut dreapta. Şi de fapt ce se întâmplă? Se întâmplă că noi nu ducem omul
psihologic la biserică, ci omul duhovnicesc.Cine e omul duhovnicesc? E o haină suprafirească
în care e îmbrăcat omul psihologic – firesc. „Sunt duh învelit în nălucă de humă“. Omul,
mintea omului – căci acolo se întâmplă tot omul, e trup (creier), suflet şi duh. Materie
însufleţită şi duh. Sufletul are un capăt duhovnicesc, de sus, inima, şi un capăt lumesc, înspre
materie, care se termină în materie subtil, făcând-o conştinetă de vietatea sa, întrucât fiind
legat de duh, sufletul e un „transportor“ de viaţă. Privit dinspre duh, materia e năluca,
impresia, iluzia. Şi totuşi e foarte importantă, întrucât prin ea se vede Slava Domnului în
lume. Prin exprimarea materiei e vizibilă în lume natura suprafirească. Prin materie se poate
bucura şi carnea de pe noi de Dumnezeu. Prin materie se stabilesc legături între suflete,
comunică sufletele, sau îşi comunică sufletele; sau cel puţin un suflet se exprimă, chiar dacă
celalalt rămâne surd; sau nu vrea să răspundă chiar dacă a auzit, în felul ăsta comunicând
totuşi ceva. Omul duhovnicesc e omul ce se mişcă prin văzduh şi se amestecă pe nesimţite în
viaţa omului psihologic, firesc, lumesc. Omul duhovnicesc e o modalitate a Lui Dumnezeu în
omul psihologic; e inconştientul suprafiresc luminos (intuiţie, inspiraţie, înger), accesul la
cunoaştere şi iubire; un „buton terminal“ a lui Dumnezeu, ce face sinapsa cu psihologicul, cu
natura firească, cu „terminaţia“ din lut. Într-un fel omul duhovnicesc e „starea cea mai de jos“
a Lui Dumnezeu, e smerirea Sa în om, şi în acelaşi timp e starea cea mai de sus a omului,
asemănarea sa cu Dumnezeu. Icoana. Când omul lumesc îşi descoperă capătul de sus al
sufletului, inima, terminaţia dinspre Dumnezeu, deja se cheamă fericit pentru că e chemat la
conştientizarea asemănării cu Dumnezeu. La dubla sa natură, firească şi suprafirească. Şi
implicit e chemat la îndumnezeire. Unde dacă e sincer şi îşi recunoaşte cea de-a treia stare,
cea nefirească, poate ajunge la smerenie. La cea mai de jos cea mai de sus stare, cu care dacă
nu se mândreşte, dacă nici nu suflă ca să nu deranjeze nimic, se cheamă că şade smerit în
Dumnezeu care S-a smerit în el. Şi astfel prin el devine vizibil în lume Dumnezeu, pentru că
el s-a îndumnezeit, fiind un purtător de har, de Duh Sfânt. Când omul duhovnicesc, acest om
nematerial şi atemporal, ocupă tot mai mult spaţiu şi timp în mintea dinspre lume, în omul
psihologic,când carnea se dezlocuie de către duh, omul revine la asemănarea după care a fost
făcut Adam. Devine icoană smerită. Moartea o aşteptată cu pace şi bucurie, pentru că moartea
e altarul care-l duce la căsătoria cu Hristos până în vecii vecilor.

Mintea lui Adam în Paradis, după chip şi asemănare fiind, nu avea nici inconştient, nici
supraconştient căci Dumnezeu nu are nici inconştient (drăguţ de imaginat că ar putea Fi
inconştient de ceva, sau să facă ceva fără voia Lui), nici supraconştient (si mai drăguţ de
imaginat).
Adam şi Eva în starea iniţială aveau doar conştient, adevărul, despre creaţie şi despre
Dumnezeu. Trăiau în Adevăr şi Iubire. Nu se punea problema vreunor trebuinţe. Inconştientul
ca lada de zestre era gol, neavând strămoşi, iar ca lada de gunoi, cum mai e numit
inconştientul ca urmare a refulărilor, era inutil, pentru că gândurile, emoţiile şi faptele lor
puteau sta toate la vedere, nu aveau nevoie de „chiloţi“. Priveau, gustau, ascultau, miroseau şi
pipăiau creaţia şi Creatorul, şi cu asta ştiau. Totul era logic, explicativ, argumentativ, totul era
cunoscut.Ce nu era cunoscut era faptul că erau bune. Căci încă mintea nu se înfruptase din
fructul cunoştintei binelui şi răului.
Prin capacitatea bazală de a şti sădită în om, Dumnezeu se face cognoscibil pe cât Îi
convine să Se lase „cognoscut“ în mintea creată. Ulterior credinţa se adresează capacităţii de a
şti. Rămâne ştiinţa omului duhovnicesc, inconştient. Falsa credinţă nu e falsă ca emoţie ci ca
„obiect „ prin aportul imaginaţiei, apărută după cădere. Mintea iniţială după asemănare fiind,
nu avea imaginaţie precum nici Dumnezeu nu are imaginaţie, căci la ce I-ar folosi? El
„verifică“ în Geneză după ce Face şi vede că „sunt bune” – asta aşa, ca să ne liniştească pe
noi, ca figură de stil; prin apariţia imginaţiei se plăsmuieşte „alt Dumnezeu“, se închipuie
Dumnezeu. Adam nu se putea înşela în ce-L priveşte pe Dumnezeu şi creaţia. Adam doar ştia.
Capacitatea bazală de a şti, unde cunoaşterea e transcendentă, are un traductor material
–creierul. Creierul e doar materia minţii, unde sufletul o impresionează traductibil; iar sufletul
o impresionează după cum e aşezat, către lume sau către cele de sus.
Creierul e o uimitoare structură (atribuită întâmplării). Capacitatea creierului e de
necuprins pentru însuşi purtătorul său –omul; chiar s-ar putea înregistra în undele creierului
emoţia şi mirarea minţii la admirabila sa structură. De la percepţia unui lucru până la
comportamentul pe care îl declanşează, trecând prin gândire şi simţire se stabilesc în jur de
câteva milioane de legături între celulele nervoase. Eu, acum, scriind în semintuneric, la 6
dimineaţa aceste rânduri, angajez o multitudine de celule nervoase încă somnoroase, iar
acestea vor stabili milioane de legături între ele ca să exprime o propoziţie pe care i-o dictează
de fapt sufletul meu, inconştientul meu, din „cogniţiile” sale. Dar ce exprimă creierul meu, nu
e un amestec de substanţe chimice prin care trece un curent, ci imaterialnicul, transcendentul
gând face astfel încât substanţele şi legăturile din creier să se stabilească, pentru ca ceea ce
sufletul meu are de exprimat, să poată fi materializat pentru ca să poată amprenta în cuvânt
undeva, în eventulitatea că un alt suflet va prelua exprimarea, expresia sufletului meu, şi o va
reţine sau o va respinge. Creierul meu e o morişcă ce exprimă vântul, pentru că, cuvântul,
gândul sufletului meu e un vânt, un duh, transcende ca şi sufletul.
Într-un singur creier, reţeaua dintre stele e mai complicată decât suma tuturor reţelelor
tuturor computerelor de pe Pământ –sunt stabilite 100.000 de miliarde de legături. Şi doar atât
de puţine pentru că noi operăm doar cu o mică capacitate a creierului nostru. Ca să încarci cu
informaţie un creier uman, la capacitatea sa maximă, ar fi nevoie de un timp fizic de trei
milioane de ani! Mintea psihologică,după fire, e şi materială, pe suportul creierului (care nici
el nu e tocmai exclusiv chimie, întrucât celulele sale sunt „învieţoşate“ de Duh) dar e şi
transcendentă, prin idei, prin cuvânt. Cu toate că există un centru al vorbirii la nivelul
creierului (care mai degrabă e un centru motor, de unde pleacă comenzi la muşchii feţei, la
limbă, la maxilare, etc., la părţile implicate în actul motor al vorbirii), nu există un centru al
Cuvântului, al Ideilor, pentru că ele sunt transcendente, şi nu există nici un centru al
transcendentului la nivelul creierului, deşi dacă s-ar descoperi ar fi şi mai grozav, pentru că
atunci transcendenţa ar fi demonstrabilă şi ar deveni ştiinţă.

(!!!!!!!!! Rândurile de mai sus, au fost scrise în urmă cu câtva timp. Acum, recitindu-le
în scop de corectură a cărţii, parcă nu-mi vine să cred! Între timp am aflat „absolut
întâmplător” că oamenii de ştiinţă de la Institutul de cercetare al creierului din New-York, au
găsit că stimularea lobului temporal cu un curent electric de o anumită intensitate determină
un răspuns inconştient, fiind o tehnică abisală; generează o stare de transă, halucinaţii, un soi
de vis indus ca şi o transă hipnotică sau una chimică, doar că în loc de cuvânt inductor sau de
substanţă halucinogenă, se foloseşte curentul electric. Extraordinar este că la o anumită
intensitate a curentului aplicat, apare o stare asemănător mistică! Simpaticii cercetători s-au şi
grăbit să concluzioneze ceva de genul: „gata, am scăpat de Dumnezeu! în mod ştiintific am
demonstrat că Dumnezeu este doar o lucrare a creierului uman!“, întărind astfel idei
psihologice de acelaşi tip. Dar i-aş întreba: cine ne pune electrozi pe creier în viaţa de zi cu zi,
şi ne conectează la curentul electric? Le-aş mulţumi că nici nu s-ar fi putut face o paralelă mai
potrivită între starea mistică autentică, ca lucrare a energiilor necreate (Duhul Sfânt) şi starea
numinoasă indusă electric. Trăirile mistice nu le are omul numai dacă bagă degetele în priză.
Ba chiar cele mai adânci trăiri le au cei ce din pustia „neelectrificată“. Îmi explic acum prin
această veste ştiinţifică, felul în care prin credinţă se întâmplă vindecări miraculoase; dacă
energiile necreate, Duhul Sfânt, acţionează în mentalul fizic, de aici mai departe se antrenează
capacităţile de autovindecare care stau în om tot ca şi dar al creaţiei: imunitatea, hormoni,
factori tisulari, mediatori chimici,etc. Mai tare mi se clarifică şi patologiile mentale, care
merită o privire mai lungă în alt capitol. Această mirifică descoperire ştiinţifică ce spera să
mi-L ia definitiv pe Dumnezeu, mă duce şi mai aproape. Noi credincioşii, deşi nu e deloc de
vreo importanţă să ne explicăm cum lucrează Dumnezeu, trebuie doar să fim atenţi la
capcanele raţiunii pe care poate tot EL ni le întinde prin oamenii de ştiinţă. Cu toate că în
suflet ar fi suficient să-L preamăresc pe Dumnezeu, nu mă pot stăpâni la o mirare prin raţiune
şi să înalţ slavă şi raţional, întărită fiind emoţia de cogniţie!)
…
3 milioane de ani! Ameţitor gândul la mintea urmaşilor de peste trei milioane de ani.
Cum trufaşii de azi râd de mintea medievală, urmaşii din 3.002.003 după Hristos se vor referi
la noi ca la un unicelular. Omul post medieval a schimbat universul teocentric, pe unul
antropocentric, schimb care îl costă criza de azi, declarată de sociologi, nu de mine sau de
teologi. Dacă omul actual îşi consideră mintea pe culmi ce împung cerul, dacă mintea omului
azi locuieşte spaţiul, şi din păcate dezlocuieşte Cerul, ce sentimente de stimă de sine va fi
având stră…nepotul meu din anul 3.002.003. Sau poate că strănepotul 3.002.003 va fi mai
umil şi mai recunoscător Celui după a cărui Minte a fost creat. Poate va reveni într-un univers
teocentric având mai puţine îndoieli; raţiunea sa va cuprinde mai clar Raţiunea Supremă, şi îşi
va recunoaşte puţina ştiinţă faţă de Atotştiinţa Tatălui. În caz că lumea va mai dura trei
milioane de ani până când omului să i se poată satura toată capacitatea de cunoaştere, omul de
ştiinţă de azi va fi ca studentul care a învăţat puţin şi are impresia că ştie tot, pe când el, omul
anului 3.002.003 va fi ca studentul care ştie mult şi e speriat de neştiinţa sa. Şi cu toată
aceasta puţină ştiinţă afirmăm adevăruri care ne aruncă pe tărâmul deznădejdii. Prea puţin ne
plecăm urechea la mirarea unor oameni de ştiinţă. Folosim de la Einstein sau Rutherford
aplicaţiile practice ale gândirii lor. Ignorăm împărtăşirea emoţiilor lor. Dezbrăcăm
descoperirile lor de toată frumuseţea şi mirarea. Ştiinţa, deşi e atât de frumoasă şi de
suculentă, o centrifugăm şi frumuseţea ei o aruncăm; rămânem cu concretul sec, pastilat, pe
care îl înghiţim cu apa distilată a realităţii. Ştiinţa e ştiinţă, ora de religie e altceva. Profesorul
de fizică predă sec, profesorul de religie se focusează pe universul lui, nu cheamă harul
deschizător al minţilor ce se află în grija sa, ci spune o poveste uşor ridiculizabilă de o minte
nepregătită cum s-asculte şi poate astfel deveni o lucrare potrivnică. Între universul ştiinţei şi
universul credinţei stau doi pereţi ridicaţi artificial, de fiecare parte câte unul. Tatăl – ştiinţa şi
duhul –credinţa, în cazul ăsta îşi lasă fiul pe dinafară. Pentru că ştiinţa nu îşi recunoaşte doar
rolul de redescoperitor al celor existente, al cabalităţii, ci se trufeşte de parcă ar fi creatorul
calului. Descoperitorul nu se miră de descoperire, iar cel ce se miră şi predă cuvântul de duh,
nu invocă Duhul ci spune doar cuvinte despre Cuvânt. Astfel mintea fiului care asistă la lecţii
iniţial poate dispusă să înveţe şi să suprapună, se află în faţa a două universuri hotărâte să
rămână despărţite, vorbind două limbi diferite ce nu îşi recunosc originea comună. Ce poate
pricepe fiul dinafară, dacă de multe ori din păcate, în universul familiei e familiarizat doar cu
limbajul domestic? Încăperea ştiinţei e seacă şi neinteresantă, greu de înghiţit, decât de musai,
pentru note; universul credinţei pare necredibil. Educaţia e derutantă şi devine potrivnică;
familii obosite şi nepregătite le lasă în seama şcolii pe amândouă. Comportamentul ce se naşte
din lipsa coerenţei educatorilor părinţi, profesori şi preoţi-duhovnici i se aruncă fiului în spate
cînd acesta începe să-şi caute adevărurile sale ca să iasă din confuzie şi să se caute pe sine;
asta de când copiii crescuţi din părinţii crescuţi de ştiinţă versus credinţă au găsit să schimbe
Chipul pe chipul de azi; alt dumnezeul de azi are într-o mână un hamburger, în cealaltă o
Cola, un Nokia la brăcinare, Nike în picioare şi se sprijină de un BMW decapotabil în care
şed nişte frumoase, al căror sex nu-l ştim precis, la care ca să facă faţă îi ghicim în buzunar o
pastilă albastră. Şi a prins şi pe la noi acest chip, postdecembrist. Hamburgeri, Cola, Sugus,
Nike, Nokia, BMW sunt „la vedere“ şi în vitrinele noastre. Sunt cele pe care credem că le-am
fi dorit ca şi copii iar acum le punem în gura copilului nostru, condiţionându-l cu ele; crezând
că-l facem mai fericit cu ele decât cu răbdarea şi căldura noastră; ştim că avem copii, dar ştim
foarte puţine despre copiii noştri, ştim mai nimic despre copiii noştri pentru că ne aruncăm
într-o goană nebună ca să le oferim cele pe care noi credem că l-ar face fericit, sau cele pe
care noi l-am condiţionat să-l fericească, pentru că nu i-am arătat un alt fel de fericire; nu-l
întrebăm de mic, copile ce te-ar face fericit? să fiu lângă tine, să am răbdare cu tine, să te
strâng în braţe, să îţi dau siguranţă, să îţi dau direct dragostea ce o am pentru tine sau să
lipsesc de lângă tine ca să-ţi aduc cele pe care te-am învăţat tot eu să-ţi placă? Ne angajăm
într-o trudă cronofagă care ne lasă timp de odihnă doar în faţa butonului telecomenzii care e
compulsiv apăsat, cu o frecvenţă crescândă pe măsura golului ce se măreşte între noi şi copii.
Asta în cazul fericit al părintelui grijuliu şi responsabil. Căci neputinţa te poate târâ la birt şi
adio Hamburgeri, Cola, Suguş, Nike, Nokia, BMW. E păcat nu în sensul că e un păcat, ci că e
păcat …, aşa … că e trist. Nu pentru că ar fi ceva rău în a produce şi a consuma. Rău este a ne
lăsa „produşi şi consumaţi” de cele produse şi consumabile de noi; nu trebuie să trăim ca
pustnicii; şi Iosif a avut, şi David a avut, şi Iov a avut şi mulţi bineplăcuţi au avut şi „Nokia”
şi „BMW“,că le-a dat Dumnezeu. Dar să verificăm în inimile noastre dacă suntem mai fericiţi
cu ele decât când ne lipseau. Şi mai mult, să verificăm dacă am fi nefericiţi pierzându-le (sau
dăruind din ele), sau am rămâne pur şi simplu fericiţi ca Iov că le-am avut (sau am bucurat pe
alţii). Să verificăm adică, dacă suntem liberi.
Păcat că nu ne mirăm şi de mirarea, nu numai de ştiinţa unor oameni de ştiinţă. Mai ales
că azi, cercetători laureaţi s-au adunat şi s-au mirat împreună descriind ştiinţific
creaţionismul.
Mintea noastră respinge misticul-am înţeles, dar mintea noastră respinge raţionalul – nu
mai înţeleg nimic. S-ar putea să nu avem minte. Gândesc deci exist, nu gândesc deci nu exist?
într-un fel s-ar putea spune că da! Nu exist cum aş putea să exist, deci nu exist. Potenţial exist
dar nu aduc la existenţă acest potenţial, poate că nici nu ştiu de el sau poate nu vreau să ştiu
de el. Exist cum m-am învăţat să exist, şi chiar suferind continui să gândesc la fel, deci să
exist negândind altfel deci neexistând altfel. Deşi liber să exist şi cum nu ştiu că aş putea
exista, aleg neexistenţa altfel. Sunt mai mult inexistent pentru că sunt mai mult inconştient de
mine. S-ar putea că în spatele acestei inexistenţe, de fapt nici să nu fiu eu, pentru că nici
măcar nu ştiu cine sunt, iar aceasta existenţă e mai degrabă ignoranţa mea faţă de mine,
făcându-mă să cred că sunt eu, şi că e decizia mea de a exista.
Asta mi se întâmplă de când sunt mic. Cel mai atent la mine sunt când încep să aflu de
mine, când încep să explorez lumea prin mine însămi. Dar puţin sunt lăsat în această stare şi
în direcţia în care aş putea exista, căci iată-că vine potrivnicia pe care mic fiind nu o bănuiesc
şi nu mă pot apăra. Şi devin ceea ce sunt fără măcar să ştiu când şi cum, fără măcar să ştiu
cine sunt. Mă trezesc la viaţa, mi se pune la mânuţă un însemn ca să fiu recunoscut – o
brăţărică cu două nume –unul care îmi identifică linia, creanga, altul pe care îl voi purta şi va
contribui împreună cu mutriţa la identificarea mea. Nimeni nu vede că la cealaltă mânuţă mai
am o brăţărică, cu care am plecat în viaţă ca suflet, şi pe care mi se înscrie ce îmi cere viaţa;
pe care mi-o va da jos Dumnezeu când mă voi naşte din nou acasă, în maternitatea de Sus.
Inel de porumbel poştaş care a venit pe Pământ să aducă ceva, şi se va întoarce ducând ceva
de unde a venit.
În maternitatea de jos, toţi se înghesuie să mă primească şi să mă atingă, să îmi ureze
bun venit alături de tot soiul de sfaturi de viaţă, şi de aici încep să port amprentele tuturor, mai
puternice sau mai şterse. Nimeni nu umblă cu mine cu mânuşi. Deşi cu grijă, cel mai des mă
ating părinţii, sărmanii şi ei plini de amprente. De mic cad şi în atenţia celor care îmi vor
binele, vor să mă facă fericit începând cu Sugus, Mc’, Cola, Barbie şi apoi dă-i şi dă-i înspre
iureş... îmbătrânesc fără să-mi privesc încheietura de la mânuţa care a crescut devenind mâna
cu care dau eu însumi în mine! şi mai trist, voi da în copilul meu; îl voi prinde şi îl voi închide
pe copilul meu care vine porumbel poştaş să se aducă lumii, şi să plece din lume cu ceva.
Încât şi copilul meu va uita că e porumbel, şi că ar fi trebuit să aducă ceva, şi nu se va mai
dărui lumii, ci va prinde şi va lega alţi porumbei. Încât Pământul arată mai degrabă ca o mare
capcană pentru porumbei. Unora mai norocoşi li se arată Porumbelul Alb; şi îşi aduc aminte
că vor zbura acasă.

Mintea acceptă propria sa dezvoltare în scop adaptativ şi refuză misticul –am înţeles!
dar ce e raţional la teoria sa? O evoluţie bruscă la nişte capacitaţi care i-ar ajunge încă trei
milioane de ani cu toate că nici capacităţile actuale nu le foloseşte decât în micuţă măsură (în
medie 15-25 %)? să fi fost trecerea de la mintea animală la cea umană, adaptativă sau
accidentală, de o generozitate bezmetică? Iar în această generoasă cascadă de mutaţii, să se fi
strecurat şi un altfel de mutaţie care aduce ideea de transcendenţă, de Dumnezeu şi de
nemurire? Bravo ei natura, era necesar!
Dpdv creaţionist originea capacitaţii bazale de a şti e după Chipul minţii Atotştiutoare.
Omul în mod minunat pe lângă suflul vieţii, primeşte şi conştiinţa acestuia; creierul e
însufleţit (animat) de duh, cum însufleţită e şi inima şi fiecare celulă. Aceasta parte
însufleţitoare face parte din suflet dar nu e sufletul în întregime, căci e partea însufleţitoare pe
care o are tot ce e viu. E partea de suflet care „învieţoşează“ orice fiinţă. Ea nu se poate
explica prin carboni, azoţi, oxigeni, etc. deşi laboratoarele chiar au reuşit să facă materie vie
dintr-un coktail de substanţe în anumite condiţii speciale; moleculele vii obţinute au luat
forme levogire, neviabile, „s-au sinucis” instantaneu. Şi unde pui că astea sunt doar nişte
molecule la mii de ani lumină de o moleculă de ADN a unui organism unicelular, vie,
funcţională şi replicabilă, care deţine în bagajul său genetic o biblioteca de date. Şi apoi unde
e omul? Şi unde să mai pui că molecula ADN dacă omul aşa zis moare, ea nu moare, rămâne
în stand-by. Până când? Până la înviere (în laborator prin clonare, sau la cea de-a doua
venire). Căci dacă nu ar fi aşa, la ce ar mai fi de folos să aştepte în pământ, doar pentru
criminologi? (În ideea asta, un singur fir de păr de a copiilor mei, e o avere de nepreţuit, şi
când mă gândesc că n-am asta şi ailaltă, mă uit la părul lor blonduţ plin de astfel de molecule
şi îmi trece). De partea însufleţitoare, „învieţoşătoare“, de viaţa în sine omul e conştient. Se
ştie viu doar că, dacă urmăreşte de unde începe acest „viu” chiar până la nivel molecular, nu-l
pricepe, e o taină. Ştiinţific se spune că viaţa e o chestiune fizico-chimică, asigurată la nivel
celular de către sânge care vine prin inima pentru că inima are un automatism propriu; că
sângele ca să poată asigura viaţa la nivelul fiecărei celule trebuie primenit cu oxigen, lucru
care se întâmplă la nivelul plămânilor, unde respiraţia are şi ea un mecanism inconştient,
reglat de sistemul nervos, care şi el la rândul lui ca să poată funcţiona inconştient şi să
menţină viaţa are nevoie de oxigen care vine prin sângele pompat de cord şi primenit în
plămâni.Mai degrabă aş zice că viaţa în sine asigură fizico-chimia; că fizico-chimia e o
rezultantă a vieţii; că viaţa se evidenţiază şi la nivel material, fizico-chimic. O celulă cardiacă
scoasă din ţesutul cardiac şi lăsată independent, bate de una singură ca o inimioară mică mică
mică, în ritmul ei propriu, are viaţa ei proprie şi „ personală“. Şi mai mult decât atât, dacă pui
mai multe celule dinastea mirifice aproape una de alta, ele se unesc şi vor bate toate în acelaşi
ritm; nu că e curată poezie? Micuţele tobe renunţă fiecare la ritmul ei, ca să bată sincron. Cine
o fi dirijorul? potenţialele de membrană? de unde acest potenţial? sunt ele nişte baterii legate
în paralel? Cine încarcă bateriile respective? Varta sau Elba? Inima e o baterie, o chimie-
fizică? Şi cine a făcut chimia-fizica, biofizica, biochimia, materiile alea groaznic de plate de
care fugeam toţi mediciniştii? Îmi dau seama după atâţia ani că puteau fi atât de preţioase,
puteam să-L cunosc acolo pe Dumnezeu în activitatea Lui la nivel microscopic, biofizic,
biochimic, biocelular. Dar eu la vremea aceea nu mă miram de nimic, nici de ciclul Krebs,
nici de potenţiale de membrană, nici de genetică, nici de embriologie (unde distinsele noastre
profesoare ne dădeau nouă fetelor, note invers proporţionale cu lungimea picioarelor, iar lor
băieţilor, note direct proporţionale cu lăţimea umerilor … şi asta pentru că nici ele însele nu
se mirau de nimic. Sau dacă se mirau, o făceau în mod egoist, fără să împărtăşească. Şi când
profesorul nu se miră, unde să se dezlănţuie capacitatea de a se mira a studentului atât de
dispus de chiul, de ţigară şi cafele… şi aşa, o faţă a mirificei şi tainicei vieţi, a rămas de mine
în laboratoare. Alt păcat.
Şi totuşi, de unde acest viu, dacă inima nu e o baterie încărcată de Varta. Ce este viaţa
în sine? Cum se transmite ea? Prin două celule vii, de la oul meu viu şi sămânţa vie a lui
Horea, prima suflare de viaţă de pe Pământ din primul organism viu, încă aceeaşi, ajunge la
Ana şi Anton. Dar cum se potriveşte acelaşi suflu şi pentru unicelular şi pentru om dacă e
numai un proces fizico chimic, când organismul unicelular şi omul desfăşoară procese fizico-
chimice atât de diferite? şi dacă e un proces fizico-chimic de ce se dă acest suflu înapoi? de ce
se transformă fizico-chimicul viu, în fizico-chimic mort? dacă a apărut întâmplător viaţa, a
apărut întâmplător şi moartea? dacă s-a pornit natura pe făcut viaţă, de ce o cere înapoi, când
e un proces fizico-chimic evolutiv? cum poate fi involuţia proces evolutiv?
Dacă viaţa în sine nu e un proces fizico-chimic, e ploaie sau e duh!
Duh de la Dumnezeu suflat în nările lui Adam, făcut după chipul Chipului. După
Chipul lui Hristos cel „născut iar nu făcut, care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii“.
Am ce am cu materia şi cu ADN-ul care trebuie să puşte ca să nu îmi râdă oamenii de
ştiinţă în nas. Nu că pentru mine ar mai fi de vreo importanţă să-mi liniştesc raţiunea.
Credinţa ca ştiinţă transraţională o linişteşte. Conflictul raţiune-credinţă e stins de când
raţional pot pune degetul lui Toma, căci că dacă mă gândesc bine, în orice punct pun degetul,
e Dumnezeu până în cele din urmă. Un punct pare ceva mărunt, şi totuşi nu-l poţi puncta, să
zici „ăsta este punctul“. Dacă te uiţi adânc în el, se tot retrage, transcende.

Raţiunea mea poate însă respinge evoluţia, care atâta vreme cât e negată ştiinţific,
matematic, pe limba ştiinţei devine tot o dogmă. Între a fi amanta unei dogme, sau mireasa
alteia prefer statusul de mireasă. Dacă din poziţie de amantă eşti tratată mai cu atenţie şi cu
mici daruri, măcar ca şi mireasă ai parte de sărbători în familie, ca şi de îngropăciune în
familie. (Când mă ispiteşte despărţirea de Horea – care femeie nu se gândeşte cum să-şi facă
bagajele şi să-şi părăsească soţul cu gândul că el va fugi după ea, ceea ce de cele mai multe
ori nu se întâmplă – mi se pare foarte important, pe lângă copii, rămânerea împreună pentru
slujba îngropăciunii. Nu-mi pot imagina să mă îngroape alt bărbat; sau să-i facă lui prohodul
alta.Până când moartea ne va despărţi e bine rânduit! Îl ascultai pe marele nostru Cristian
Tudor Popescu, un tip raţional nu încape îndoială, care spunea că pentru el Biblia sau basmele
lui Ispirescu sunt tot aia, că nici una nici alta nu-l conving raţional. L-aş întreba pe domnia sa,
dacă i-ar muri mămica sau soţia sau copilul, ce le-ar citi la prohod – „Din basmele lui
Ispirescu“ sau „Din basmele lui Dumnezeu“?.)
Ca om de ştiinţă nu poţi nega nişte evidenţe, din credinţă, căci atunci se cheamă
credinţă oarbă, şi să fii orb lumeşte la lucruri care sar în ochi şi văzător duhovniceşte tot nu-i
o deplină vedere, o pace deplină, căci undeva în ascuns stă la pândă îndoiala pe care
psihologic te lupţi s-o refulezi. Poate că undeva în inconştientul meu stătea ascuns un conflict
cu raţiunea. Acum raţiunea s-a liniştit văzând că oriunde pune degetul E acolo; acum
inconştientul şi conştientul se miră şi se înminunează împreună despre Dumnezeu. Inima
învaţă raţiunea să ştie şi raţiunea cere inimii să iubească şi mai mult, pentru că e îndreptăţită
s-o facă. Cele două vorbesc despre Hristos, şi unde doi vorbesc despre Hristos, e biserică, e şi
Hristos prezent.
Acum pentru mine Dumnezeu poate fi „oricum“, din duh sau din aer; din carne sau pură
energie, din lumina albă necreată; sau chiar apă de ploaie. Mă bucur de El, de lucrarea Sa în
mine. Pot să-L trăiesc bucuroasă fără să-L mai cercetez sau la fel de bine pot să-L caut cu
creionul în mână. Sfinţii şi unii teologi nu îngăduie joaca de a trasa portrete lui Dumnezeu.
Dar eu fără joaca asta, cum altceva aproape nu fac, ar trebui să învăţ din nou lumea dinafară:
că ceasul arată tîrziu, stradă, ciment, blocuri; maşină, tramvai, vîrf de bocanc, uşă de magazin,
coş, alimente, casă de marcat, bani din hârtie, bani din tablă, bonuri de valoare, uşa de
magazin, asfalt, maşini, tramvai, o tufă verde, chei, uşă, haine aruncate, vase nespălate,
alimente nepregătite, ceas care arată târziu, soţ care vine devreme, supă care arde, soţ obosit,
masa pusă, soţ mulţumit, copii murdari, copii curaţi, copii flămânzi, copii sătui, soţ şi copii
aşezaţi la odihnă, stare de bine, copii în parc, frunze, pomi, cer printre frunze, hinta, veselie,
asfalt, bloc, chei, uşă, ceas care arată mult, copii murdari şi flămânzi,copii flămânzi, copii
culcaţi; televizor, telecomandă mental aruncată în Someşul ce-mi trece nepăsător pe sub
geam, Noapte bună! Lipseşte ceva … Ştim ce. E bun, e foarte bun, dar nu ţine mult, nici
măcar până dimineaţa, darmite o veşnicie. Aşa cât poţi să mergi?
Mă gândesc la Dumnezeu şi chiar dacă Îl trec prin tot felul de măscări, nu fac afirmaţii
cu valoare absolută; doar caut cât mă ţine câmpul. Dacă m-a aruncat într-o astfel de ispită,
cum pot să-i rezist. Când Blaga spunea: „Sapă, sapă, sapă, sapă/ sapă până dai de apă“ am
săpat în omul psihologic, am dat de apă dar am ramas însetată. Blaga a forţat: „Sapă,sapă,
sapă,sapă /până dai de stele-n apă” (Băi ce poet!); am săpat şi dincolo de omul psihologic, şi
iată că am dat de un crâmpei de cer în adâncul fântânii. Şi-apoi cum să mă mai opresc să
scurm tot pământul de sub mine, chiar de ar fi să şubrezesc casa şi să se surpe peste mine,
când ştiu că unde sunt două-trei stele, e toată bolta. Cum să las cerul acolo, sub pământ. În
fond e cerul meu de sub pământul meu. În fond e Împărăţia Cerurilor din mine. Şidacă e o
cursă, e sublim de subtilă şi mai bucuros cad în ea decât în cursa fricii de a săpa. Dacă săpând
ajung în iad, cel puţin am trecut în iad prin cerul înstelat din adâncul din mine; şi duc cu mine
în iad iubirea de stele şi urme de apă din fântâna mea stelară; iar bolta din apă se va răvăşi
puţin de trecerea mea pe acolo. Căci nu se poate să nu se tulbure stelele pe care le-am iubit, că
am trecut printre ele ca o stea căzătoare. Nu se poate să nu se tulbure sfinţii că i-am iubit şi
îngerii că i-am iubit şi am căzut. Dacă Dumnezeu mă va trimite în iad pentru că am îndrăznit
prea mult, voi duce în iad o dâră de cer. Nu fac decât să răspund unei chemări care a pus scara
spre Cer prin rugăciune şi frânghia coborârii spre Cer prin fântână, prin săpătură. Teologii
spun că: „aceste căutări nu înlătură greutăţile cunoaşterii omeneşti, adică nu pot explica
misterul dogmei, ci dimpotrivă, pot să ducă în unele minţi şi suflete, la alterarea adevăratului
înţeles al dogmei, cu consecinţele ce rezultă din acestea” şi mai spun că: „…..n-au altă
valoare decât acea de evidenţiere a neputinţei omeneşti de a pătrunde taina inefabilă,de
negrăit a Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu“. Cu neputinţa şi valoarea de negrăit sunt de acod
dar cu responsabilizarea pentru consecinţe mă întreb dacă să mi-o asum. Ar însemna că
Dumnezeu e slab în puterea Sa convingătoare, dacă pot eu sufla cuiva din faţă argumentele
Sale.
Şi poate că Dumnezeu are nevoie şi de eretici şi de atei, şi de indiferenţi religios şi de
blasfematori şi de sceptici în planurile Sale, în tainicele Sale căi încurcate.
Pentru mine cea mai mare taină sunt eu şi planurile Sale cu mine. Aproape că îmi sunt
mai străină eu decât Dumnezeu. Dumnezeu e simplu, frumos şi bun; oarecumva previzibil. Eu
nu ştiu cum sunt. Tainic e şi felul în care m-a adus în faţa ogorului minţii, şi mi-a pus unelte
în mână. Săpă! şi am săpat cu culoare, cu cuvânt, cu transe, cu rugăciune, cu poveştile altora,
cu ajutor duhovnicesc, cu împotrivire duhovnicească, cu mâini goale, cu păcate, cu virtuţi, cu
acte de nebunie; chiar cu sapa am săpat; am schimbat unelte, le-am reluat, şi tot sap încât nici
măcar Blaga nu m-ar mai putea opri cu vreun vers; teologii nici ei. Numai Dumnezeu mă
poate opri, sau ieşirea pe cealaltă faţă a pământului din care sunt făcută.Cărţile sunt la
Dumnezeu! El le face, chiar dacă îl lasă pe drac să le împartă uneori. Păi cum să nu te pui la
masa de joc cu mai marii jocului. Speri măcar în norocul începătorului. Şi iată o ispită mare:
„feliul şi asemănarea“…
… şi pe bune dacă Adam nu ar putea fi şi o copie, o replică de ADN divin împachetată
în hârtie de lut. Uşor modificabilă, supusă încercării succesive în laboratorul Eden, apoi în
laboratorul de la răsărit de Eden, pentru ca să se întoarcă cu rezultatul încercărilor acasă.
Dumnezeu se hotărăşte dinainte de toţi vecii la o lucrare de în-chipuire, la autoportretul
său, doar că în timp ce un pictor îşi începe autoportretul cu ovalul feţei, Dumnezeu îşi începe
autoportretul cu timpul şi spaţiul ca fundal, ştiind dinainte cum şi unde se va sfârşi povestea
portretului Său.Şi pictorul şi Dumnezeu când se pun pe făcut autoportrete, au ca tema în-
chipuirea în alt material, dar în timp ce ideea de închipuire, omului îi vine prima în timp şi îi
prima şi în tuşă, Lui Dumnezu ideea închipuirii Sale Îi vine mai înainte de toţi vecii, şi îi
ultima în lucrare. Iar în timp ce autoportretul pictorului rămâne fix şi neputincios, un chip
mort, un chip, dar o neasemănare de un preţ oarecare, autoportretul Domnului e un chip viu şi
asemănător Lui; şi e de nepreţuit. Tatăl Ideea îşi spune Sieşi atotputernicului Duh Sfânt, prin
Cuvântul Fiu: „să Facem om după chipul şi asemănarea Noastră“. Şi omul după chip e o trei-
persoană: minte, cu sinapsa în Minte, „sediul“ Atotcunoaşterii (Luminii) şi Iubirii – de unde
capacitatea bazală transcendentă de a şti şi de a iubi; cuvânt – tot transcendent care ajunge la
nivelul creierului cognitiv şi afectiv, să zicem aşa cel mai îndepărtat ca „topografie“ faţă de
Dumnezeu; şi duh, viaţă, energie, suflare. Cuvântul e înţeles, întrupat, scanabil tomografic
doar ca efect al atingerii materiei. Sentimentele înroşesc filme şi impulsurile nervoase care
trec prin axoni sunt filmate astăzi cu încetinitorul. Dar înregistrăile nu sunt decât nişte
evidenţe energetice, nişte traduceri în energie ale stimulării prin cuvânt de cunoaştere (sau
necunoaştere) sau de iubire (sau ură). Ideea, cuvântul, gândul, sunt transcendenţe care abia
când ating receptorii materialnici ai cuvântului, devin traductibile pentru mintea materială, de
unde se declanşează o serie de procese fizico-chimice în materie.
Iată spre exemplu ce zic psihologii despre mecanismul îmbolnăvirii. Faţă de o
întâmplare, experienţă, fenomen neplăcut, să zicem un conflict deschis sau mocnit cu şefu’,
(sau cu soţu’), avem senzaţii de nelinişte, emoţie. Acestea ajung la SNC (scoarţa cerebrală),
adică sunt decriptate în cuvinte, în gânduri, imagini, unde în funcţie de concepte şi experienţă,
declanşează secreţia unor neurotransmiţători, pe calea cărora, emoţia se concretizează în
sentimente negative de tipul anxietate, agresiune, depresie,…, de unde pe cale hormonală a
SNV (sistemului nervos vegetativ, periferic) apar acuze funcţionale la diferite niveluri:
tulburări de somn, dureri de cap, simptome cardiace, dureri gastrice, dureri abdominale,
genitale, alergii, şamd, care prin transmitere neuroimunologică duc la sindrom de organ, la
îmbolnăvirea propriu-zisă adică. Aşa este, ăsta e traseul îmbolnăvirii, dar…să îmi explice
psihologii cum se decriptează pur şi simplu materialnic, chimic, nişte senzaţii în cuvinte. Aş
vrea să îmi explice şi cum se declanşează secreţia specifică a anumitor substanţe în funcţie de
concepte şi experienţă. Înseamnă că dacă eu am anumite concepte şi experienţe declanşez
serotonina şi altul cu alte concepte, la aceeaşi problemă declanşează de adrenalină. Adică
serotonina sau adrenalina ar avea imprimate concepte, şi ar recunoaşte încălcarea lor, după
care s-ar putea înfuria şi şi-ar putea vărsa năduful în sânge. Ar fi uşor de contestat asta prin
dozări hormonale dar cine vrea să le conteste. Pe de altă parte, ar înseamna că şi conceptele şi
experienţele sociale sunt chimie. Dacă vrem să credem neapărat asta, putem, dar se cheamă
tot dogmă.
Sau dacă chiar aşa o fi, vindecările prin credinţă nu mai sunt de domeniul minunilor; se
poate înţelege de ce Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus e cea mai favorabilă rezolvare a
conflictului pentru că se petrece la nivelul SNC şi se întrerupe lanţul devastator pentru
sănătate. Se înţelege cum că având învăţăturile de credinţă în Dumnezeu, evenimentele,
experienţele, fenomenele neplăcute, rele pentru noi, pot fi prelucrate la nivel cognitiv. Cea
mai uşoară rezolvare este iertarea, prin rugăciune pentru agresor; dacă nu de altceva, măcar
din interes personal, căci din rugăciunea Domnească „Tatăl nostru“, pe care o ştie orice om
(vreau să cred), înţelegi că eşti iertat în funcţie de cât ierţi, adică eşti eliberat de chinul
conflictului cu atât mai repede cu cât ierţi mai rapid; Şi unde există imposibilităţi de a ierta
din punct de vedere psihologic, din punct de vedere duhovnicesc se poate ierta orice. Pe
măsură ce omul urcă spiritual, pe măsura ce se apropie tot mai mult de cunoaştere şi iubire,
rezolvă tot mai uşor şi mai rapid conflictele. Când omul se întoarce de la firesc sau nefiresc,
spre suprafiresc, spre îndumnezeire, când mănâncă din Hristos Iubirea, deja vede cum că
nimic nu este de iertat şi totul este de iubit. Înţelege de ce Hristos iubeşte pe cel mai mare
păcătos mult mai mult decât Îl iubeşte cel mai mare sfânt pe El. Când omul se umple prin
viaţa duhovnicească de Hristos, Hristos Însuşi e în om; omul e îndumnezeit, suprafiresc, din
ce în ce mai nestricăcios, mai sănătos şi trupeşte, până la nestricăciune (moaştele sfinţilor
cunoscuţi stau dovadă, dar or mai fi şi din cei ce au murit sfinţi în anonimat). Iată de ce când
sapi şi dai de apă, şi iar sapi şi dai de stele în apă, începi să pari anormal pentru cei din jur,
pentru omul psihologic, pentru care conflictul cu soţul sau cu şeful nu se poate rezolva decât
cu soţul sau cu şeful sau prin îmbolnăvire, şi ştim bine sorţii de izbândă într-un conflict unde
la rezolvare nu pune iubirea umărul.

Creierul – moară de cuvânt

Cuvântul e ca un vânt care mişcă o morişcă. Dacă te uiţi din casă, nu vezi vântul, dar
ştii că este vânt, pentru că morişca se învârte. Vântul se „întrupează“ pe aripile moriştii, dar
este „întrupabil“ pentru că morişca este sensibilă la el, astfel construită încât să întrupeze
vântul, să-l facă vizibil din casă. Morişca nu stă în aer, se leagă prin postamentul său greoi de
pământ. Altminteri vântul ar lua-o pe sus. Tot omul materialnic e postamentul, de la schelet la
creier, făcut tocmai pentru a semnaliza cuvântul. Omul materialnic e diferit de animal tocmai
prin aceasta capacitate de a codifica în cuvânt lumea, şi de a semnaliza cuvântul. Omul fizic
este creat pentru a fi locusul de evidenţiere al întrupării ideii în cuvânt în creier, ca şi trup al
minţii. Materia e binecuvântată, iar când mintea stinge celelalte cuvinte şi rămâne doar
Cuvântul, mintea îşi reia asemănarea cu Dumnezeu; omul se îndumnezeieşte.
Dialogul interior este o întretăiere de vânturi, care ating pe la răscruci morile creierului.
Noi nu gândim în materie, gândim în cuvinte, transcendenţe care se ating de materie şi dau
răspunsuri înregistrabile în constatele fizico-chimice. Aş zice că homeostazia e asigurată
transcendent, iar modificările constantelor sunt tot cu determinism transcendent. Creier,
inimă, ficat, rinichi, limbă, muşchi, sânge, ţesuturi, celule, toate stau de suport, îşi au rost de
picior pentru morişca creier, iar aceasta îşi are rostul doar pentru a materializa, a evidenţia
transcendentul. Picior pentru creierul cognitiv şi afectiv, unde ce e cel mai important: că
transcendentul cuvânt se face vizibil, cuantificabil, cum vântul e vizibil din casă prin morişcă.
Omul după Darwin e un animal, un postament de moară. Nu anunţă nimic, nu
avertizează nimic, nu promite nimic. N-are rost decât ca să-şi ducă viaţa în sacul de oase
amestecate cu ficat, creier, limbă, rinichi, muşchi – carne de tochitură. (De asta îmi trimit eu
copiii la şcoală, să înveţe obligatoriu că suntem carne de tochitură, doar că e indigest să ne
mâncăm între noi carnal; e recomandată competiţia, „ canibalismul mental „; e mai subtil, mai
subţire, de bon ton. Sau de molton?). Aş zice mai degrabă că omul necredincios în Dumnezeu
(indiferent cum îi pune numele) e ca o morişcă înţepenită; dar se speră din experienţa afectivă
a omenirii că la un vânt mai puternic îşi va da drumul chiar dacă la ceasul tîlharului din
dreapta. Şi lui Darwin vreau să cred că i s-a pornit morişca, poate când i-a murit fetiţa la 11
ani; ce ironie a sorţii, să înalţi slavă exemplarelor puternice care se adaptează, şi să-ţi moară
progenitura, pe care astfel trebuie s-o priveşti, ca pe un exemplar de rebut al evoluţiei; şi dacă
n-a avut puterea să mărturisească asta ca să preîntâmpine cele ce vor urma datorita aruncării
în vânt a vorbelor sale care au înţepenit morişti, vreau să cred că a făcut-o în momentul
propriei morţi. Doar că nu mai privea nimeni pe geam moara Darwin. Cuvintele rămase de la
el n-au fost vânt plăcut, cu bună mireasmă, prielnic pentru omenire, ci mai degrabă o
mireasmă grea, dinspre canal, un contravânt care a întors multe morişti din mişcarea naturală.
Unele au înţepenit, iar altele au început a se mişca bezmetic contra naturii, făcând la rândul
lor un vânt puternic care a ajuns la copiii noştri din băncile şcolilor, care încep încet încet să
înţepenească sau să o ia invers. E evident că învăţătura e importantă, dar şcoala nu e firească,
sau cel puţin învăţătura ştiinţifică nu e predată în mod firesc. Dacă ar fi, copiii ar fi topiţi după
ea; li s-ar potrivi şi le-ar stimula pofta de cunoaştere, şi în primul rând de autocunoaştere; şi
nu pentru că ştiinţa omului e o mutaţie de neştiinţă animală; mutaţie prin care neştiinţa
devenită ştiinţă ia asemenea dimensiuni, încât îndrăzneşte spre nesfârşit, spre nemurire şi şi-l
inventează pe dumnezeu. Şi iar ajungem acolo, că dacă un dumnezeu oarecare ar fi inventat
ca rezultat al conştientizării morţii, dacă teama de moarte naşte cu sine mutaţia adaptativă a
inventării nemuririi, de ce nu ne-am folosi de ea? Dacă dintr-un animal adaptat din neştiinţă,
s-a născut omul neadaptat prin cunoştinţă, pentru ca apoi să trebuiască se adapteze acestei
cunoştinţe nou dobândite dezechilibrante, dezadaptante (deşi mutaţia s-a făcut chipurile
evolutiv, spre adaptare) înseamnă că natura a elaborat un model mai puţin funcţional. Natura
şi-a dat de lucru, să caute soluţii. Şi se pare că a şi reuşit prin ideea de dumnezeu (cum i-o fi
venit întâmplării mutante ideea asta n-am idee, dar totuşi există ideea că s-ar fi putut); dar a
mai venit ideea omului de a refuza ideea (alegând?) să refuleze gândul morţii, al vremelniciei,
care dacă te uiţi atent, îşi cam face simţită prezenţa în toate comportamentele omului, chiar
dacă el se crede fiul ploii. Evoluţie sau creaţie, sau ploaie, tot acolo ajungem, la pertinenta
Idee de Dumnezeu sau idee de dumnezeu (cu litere mici,de la micuţul şi neputinciosul om
evoluat spre involuţie).
Spun „ Dar dacă?”: mintea mea este nematerială, după Chipul Minţii, al Tatălui-
Atotştiinţa şi al Fiului Iubirea, de unde îmi pot recunoaşte capacitatea bazală de a şti şi de a
iubi. Dacă?: mintea mea operează cu idei şi cu cuvinte nemateriale, transcendente, care se
materializează şi se petrec şi în materia minţii mele, în creier. Aici se petrece conversia de la
nematerie la materie; se articulează transcendentul cu imanentul. Ideile şi cuvintele iniţiale,
care au atins prima minte a lui Adam, s-au stocat ca memorie instincitvă şi cognitivă, pentru
că creierul a fost astfel zidit încât să poată face această conversie şi stocare; şi s-au transmis
pe cale genetică, aşa cum dealtfel s-a transmis şi memoria afectivă. Ceea ce credem că
descoperim, poate erau în mintea noastră prin memoria colectivă dinainte de timp, de când
Adam le avea sub ochi şi le-a învăţat ca pe cal şi cu el cabalitatea. Pentru că am căzut în
clepsidra timpului, le vom redescoperi în istorie rând pe rând, pe toate la timpul potrivit, după
îngăduinţa Lui Dumnezeu, pe care n-ar trebui să avem impresia că Îl putem surprinde cu ceva
ce Mintea Lui n-ar fi gândit dinainte de toţi vecii …
…Şi mai dacă cumva? mintea mea nematerialnică simte: emoţii, sentimente, poezie,
care de asemenea sunt ele însele şi nemateriale dar se petrec şi în materia minţii mele, în
creier, care le recunoaşte printr-o a două capacitate bazală a sa, de a simţi – iniţial de a iubi?
… Şi gândurile şi sentimentele sunt înafara mea materială ca duhuri, ca energii şi se întâmplă
în omul meu duhovnicesc, pe „ partea cealaltă a mea de către cer „ de unde activează doar
materia minţii mele pe baza capacităţii sale de a se activa la gânduri şi sentimente; de unde
apoi se dezlănţuie o serie de întâmplări fizico chimice, o serie de comportamente inconştiente,
unde le includ şi pe cele organice, „organismice” aş zice, precum şi comportamentele
conştiente de a şti şi de a iubi, de unde acţionez cum ac'ţionez. Fac şi eu ce pot. Poate că doar
internalizez din văzduh cunoaştere şi iubire, sau rămân fără să le cunosc. Trebuie că materia e
la fel de importantă pentru Dumnezeu ca şi duhul, pentru că de fapt nu poţi şti unde se
termină una şi unde începe cealaltă; materia minţii e totodată învieţoşată de duhul vieţii şi
modelată, remodelată, frământată de duhuri, astfel chiar ea materia e oarecumva materie şi
duh, pentru ca e inseparabilă de duh, chiar dacă sunt neamestecate.
Cum ajunge omul să i se întâmple a şti şi a iubi? Tot „metafizic“. Prin omul
duhovnicesc, care e o felie de văzduh, cu o faţă spre Trinitatea Cunoaştere, Iubire şi Duh
Sfânt (Energie necreată, Putere, Viaţă), şi cu una întoarsă de la ele. Protejat de îngerul păzitor,
ca instrument dumnezeiesc, ca „prelungire“ a Lui Dumnezeu, pe faţa dinspre El, şi tulburat de
demoni, „prelungiri“ ale potrivnicului ca entitate aparte sau poate doar ca NonP, pe faţa
întoarsă.
Omului duhovnicesc psihologul îi spune intuiţie, inspiraţie şi îl localizează în materia
minţii. Adică câteva celule nervoase, stau liniştite la un cocktail de substanţe chimice, şi când
trece un mic curent prin ele, pac! le pică o fisă, şi descoperă penicilina; sau
inconştientul (cool!). O altă grupare de celule, conştiente de data aceasta, se folosesc de
inspiraţie, de intuiţie şi o atribuie „din senin-ului” cuibărit în adâncul materiei, care bea prin
tavernele inconştientului shake-uri bine sau prost preparate de barmanul Dinsenin în funcţie
de cum e acesta, treaz, euforic sau mahmur.
Teologic, omul duhovnicesc, şi prin el Dumnezeu sau dracul, (unde chiar dacă mă repet
a suta oară, dracul ar putea fi doar lipsa lui Dumnezeu, NonP-ul) participă la întreaga noastră
viaţă. El e conştient de noi în permanenţă şi totalitate, în timp ce noi cei aşa zişii conştienţi de
noi prin conştiinţa eu-lui, suntem modelaţi de el şi în cea mai mare parte inconştienţi de el.
Vorbim despre el de parcă ar fi o altă persoană, când de fapt e treime din persoana noastră, pe
lângă suflet şi trup.

Omul-măr

Dacă un om e un măr, omul duhovnicesc e sămânţa din măr; deţine taina vieţii noastre,
a legăturii noastre cu Dumnezeu şi cu urmaşii. Pe când conştiinţa eu-lui ca om psihologic, e
doar coaja fructului, prima ce e văzută dinafară, prima ce întâmpină lumea materială, fudulă
de parcă ea ar fi făcut-o. Omul, ca orice măr nestropit, e vulnerabil. Şerpişorul de viermişor ar
mânca şi el ceva.
Pentru orice coajă de măr, om psihologic adică, sunt două lumi. Lumea dinafara cojii
care se desfăşoară pe faţa dinafară. Şi lumea dinăuntrul cojii, care se desfăşoară pe faţa
dinăuntru. Aşa-i copii? Daaaaa! Coaja întâmpină lumea din două sensuri: dinafara înăuntru
prin receptorii potriviţi ai fiecărui analizator, ai fiecărui simţ fizic; lumea dinăuntru prin alţi
receptori, tot potriviţi. După cognitivişti nu suntem nici măcar fructe, ci coji de fructe
aruncate peste umărul întâmplării, unele aruncate recent, încă zemoase, altele uscate. Pentru
abisalişti suntem fructe necoapte, rupte de pe creangă, şi desâmburite, pe care dacă le decojim
parţial, am putea obţine o maturizare a resturilor de coajă necurăţate. Pentru experienţialişti
suntem mere rupte din pom, pe care se încearcă soluţii de îndepărtare a petelor şi prevenirea
altora. Pentru duhovnici suntem pomi în toată regula, înfipţi în ţărână şi în cer, rodiţi sau nu
încă.
Pentru lumea dinfara noastră există ochii anatomici şi analizatorul vizual, ochii
fructului, care prin simţul văzului, aduc în conştiinţă lumea materială. Ochii anatomici sunt
prima poartă prin care se internalizează lumea exterioară. Dacă ochii sunt lezaţi sever, se
cheamă că suntem orbi. Dacă sunt lezaţi mai puţin sever, se cheamă că suntem miopi, sau
hipermetropi, sau astigmaţi, şi vedem tulbure.
Pe faţa dinăuntrul cojii, există alţi ochi, ochii lăuntrici, aparţinând de suflet ca analizator
al simţului transcendenţei, suflet care aduce în conştiinţă lumea transcendentă. Dacă aceşti
ochi lăuntrici împreună cu analizatorul de care ţin, sunt grav lezaţi, se cheamă că suntem orbi
duhovniceşte. Dar asta nu înseamnă că omul duhovnicesc, sămânţa, nu îşi desfăşoară viaţa
independent de recunoaşterea lui sau nu. Dacă ochii lăuntrici sunt mai puţin sever lezaţi, se
cheamă că suntem miopi sau hipermetropi sau astigmaţi duhovniceşte, adică la nivelul
conştiinţei ajung stimuli din lumea transcendentă, pe care îi recunoaştem ca aparţinând unei
alte lumi, doar că vederea e tulbure, înţelegerea celor văzute a neclară, şi gândirea e magică,
copilărească.
„Gândirea magică e copilul misticii“ – mi-a spus destul de răspicat dar totuşi
mângîietor o voce tulburătoare, de neuitat, care m-a trezit din somn în capul oaselor în urmă
cu câţiva ani, când eu inconştientă de omul duhovnicesc din mine, căutam în alte sfere; se
pare că mă pregătea pe nesimţite pentru căutările de azi.
Pentru un psiholog orb duhovnicesc gândirea mistico-magică e un soi oarecum de
nebunie, în timp ce pentru omul cu o conştiinţă duhovnicească, misticul e cel mai aproape de
adevăr. Gândirea magico-mistică e privită dpdv evoluţionist, raţionalist, poate ca o mutaţie
bezmetică, ridicolă, un fel de rateu al evoluţiei în mintea animală. Dar binecuvântat să fie
acest rateu al ideii transcendenţei, care inspiră atâţia smintiţi de artişti, teologi, filosofi sau
babe nespălate pe picioare; binecuvântat fie acest rateu care mângâie atâţia suferinzi...
Cum ochiul orb lumesc nu vede negru, nu vede nimic (ca şi un buric de deget), ochiul
orb duhovnicesc nu vede nimic dincolo de ce vede ochiul anatomic. În timp ce un orb
duhovnicesc poate trăi liniştit în lumea materială, un orb lumesc nu poate trăi nicidecum
liniştit dacă e şi orb duhovnicesc. Un dublu orb e cel mai sărac om. Mă cutremur. Dar tot aşa,
un dublu văzător e un om bogat. Cu atât mai bogat cu cât vede mai clar dincolo. Cu atât mai
bogat cu cât copilul s-a maturizat şi a devenit mistic. Şi înţelege că de fapt vederea din
dincolo traduce sensul şi simţirea vederii celor lumeşti (cum am spus despre bogăţia materială
care e o stare spirituală). Îşi dă seama că eu e cu totul altul decât crezuse când era orb, sau
când era copil; deşi ca eu se simţise acelaşi.
Când eram copil eram eu care credeam că pe copii îi aduce barza. Şi eram tot eu care
m-am supărat pe bunicul că nu mi-a dat şi mie o barză dintr-un stol care trecea deasupra casei
lui. Căci în mintea mea cerul de deasupra casei era al bunicului şi bunicul putea ajunge până
la berze şi să oprească pentru mine una. Pentru mine bunicul era mai înalt ca mine exact cu
diferenţa de înălţime suficientă încât să ajungă la berze şi nu pricepeam de ce nu vroia să îmi
folosească de prelungitor, să am şi eu o barză. Cu toate că mi-a tăiat rănindu-şi degetele una
din carton gros, n-am preţuit-o ca pe una din cele de pe cer, deşi acum aş da un stol de berze
vii de aş avea, pe barza din carton pe care mi-o făcuse bunicul. Şi eram tot eu când Dumnezeu
era un bătrân bun şi blând cu barbă care locuia deasupra casei bunicului, şi acum cu toate că
sunt eu cu o altă înţelepciune despre Dumnezeu, eu cea care mă bucur de El şi care nu L-aş da
pe o lume aşa cum nu ştiu cum E, L-aş da să fie Dumnezeul meu din copilărie; şi poate de
asta oi fi căutând să-L pun pe o spirală de ADN, să găsesc că Dumnezeu e antropomorf pentru
că omul e deomorf. Deşi eu m-am maturizat, tot eu vreau să cred ca şi copiii. Eu vreau şi pot
să cred ca şi copiii, că Dumnezeu e un bătrân – bătrânul Hristos pentru un copil de câţiva ani,
bun şi blând şi cu barbă, deşi m-ar încălzi şi transcendenţa şi nematerialitatea Sa; în mintea
mea transcendentă,care nu se vede nici cu ochiul liber nici la microscopul electronic, în care
n-ar avea cum încăpea fizic dacă ar fi Bătrânul meu drag, încape un Dumnezeu oricum ar vrea
El să fie: antropomorf, o moleculă de ADN care se replică în Adam, şi după regula burghiului
se înşurubează în pământ, sfredeleşte după cunoaştere, şi prin cunoaşterea binelui şi răului
scoate pământul din necunoscutul animalic la viaţa conştientă; pentru ca apoi, de aceasta
replică de ADN-adamic să îşi alipească ADN-ul propriu perfect şi veşnic în Hristos, Adamul
cel Nou, întărind burghiul adamic, cu care ridică pământul la Cer, conştiinţa la veşnicia sa, la
puterea de a ridica munţi; sau în mintea mea poate fi şi un uriaş în care încape tot Universul,
unde fiecare om e o celulă cu conştiinţă proprie, care se divide şi când moare e înghiţită de
„fagocitele „cereşti, din care va învia la a două venire; sau lumină albă necreată, lumina albă
antropomorfă, ca amestec de culori ale curcubeului, sau lumina albă în sine, nescindabilă în
benzi de energie colorată. Faptul că mă pot simţi şi spiritual e o minunăţie, e divinul din mine
şi începe să-mi ajungă.
Ca şi cu ochii, aşa şi cu celelalte simţuri, auz, miros, gust, pipăit, mişcare şi echilibru.
Poţi fi dublu surd, dublu inodor şi insipid, dublu nemişcat, dublu dezechilibrat şi să te
respingă lumea. Sau poţi auzi, mirosi, gusta, pipăi, două lumi; te poţi mişca în două lumi şi
poţi echilibra două lumi în tine, şi să te vrea şi lumea şi veşnicia. De ce să fiu (să mă simt)
prost şi urât şi sărac, în loc de frumos şi deştept şi bogat când pot să aleg! e singura libertate
care mi s-a dat. Libertatea de a mă simţi liber. Feel free! Libertatea cugetului de a se simţi
liber de a servi conştient ideile albe sau negre indiferent de ce zice sufletul alb sau negru.
Libertatea de a crede că din voinţa mea de barman conştient servesc negrii care prin inima
mulatră îmi spun să fiu un barman raţional, că nu există alb şi negru că nu există taverna,
clienţii, că nu exist decât eu, barmanul şi cele pe care pot să pun mâna, pahare, farfurii,
bacşişuri, fundul bun de pişcat al cheneriţei, and so on, iar restul sunt închipuiri. Şi aşa ajung
să simt că nu sunt mai mult decât un barman care transpiră şi se afumă, frustrat şi prost plătit.
Prost şi urât şi sărac. Sau pot să profit de libertatea de a crede că din voinţa mea de barman
conştient servesc albii, care îmi spun că sunt liber în taverna mea să mă simt totaldependent
de Dumnezeu; că există alb şi negru, şi că dacă sunt rasist şi servesc doar albii, pot să beau şi
să mănânc cu ei din Hristos şi să mă veselesc; aşa sunt liber să mă simt deştept şi frumos şi
bogat. E mintea celui care caută Împărăţia Cerurilor, pe care deşi nu a găsit-o încă, deja le are
pe toate pe deasupra. Aşa şi pune Hristos, să o cauţi şi le primeşti toate pe deasupra, nu să o
găseşti şi abia apoi începi să ai şi tu ceva...
Dar asta e doar o libertate de a te simţi liber. Căci cei care caută Împărăţia, nu sunt de
capul lor, sau cei care n-o caută nu sunt din cei care nu şi-ar dori-o, deşi se poartă ca şi cum ar
fi aşa. Sunt tot mai convinsă: chemarea Dumnezeu o face. Pentru viaţa aceasta e o
binecuvântare, mai mare dar nu se poate. Dar ia ghici ce vine împachetat în hârtie de cadou cu
semne mari de întrebare, care pentru cei nechemaţi n-au nici un sens? Mântuirea! Cred că
doar cei binecuvântaţi cu bucuria credinţei şi cu apropierea de Dumnezeu, „pot s-o pună de
mântuire“ încă din viaţa asta, dar sunt şi singurii care, dacă n-ar fi totuşi oameni, ar putea-o
rata. Pentru ceilalţi încep să cred că e de la Sine şi mi se pare corect. Din Biblie – dintr-unul
din puţinele versete pe care le-am citit, căci şi eu ca mai toţi ortodocşii, nu citesc Biblia, ci o
sărut – am înţeles cum e cu chematul, din faptul că Dumnezeu I-a ţinut închise minţile lui
Faraon. Ce grozăvie, câtă minunăţie mintea omului, care cu toate că este absolutamente
teonomă, pare să aibă o autonomie perfectă. Ce dar mai mare decât sentimentul liberului
arbitru. Puternicul Faraon are impresia libertăţii şi puterii absolute, în timp ce Dumnezeu e în
spatele tuturor deciziilor lui, ca să se arate Slava Sa.
…
Aşa dară, omul duhovnicesc e asemănarea cu Dumnezeu, e sămânţa „după feliul Lui“.
E un duh.
Sufletul, prin care omul duhovnicesc imaterial şi atemporal se leagă de materie, e de
fapt omul psihologic, firesc, istoric. Dar nu omul psihologic descris de psihologi, unde mintea
sau sufletul e un produs fizico-chimic. Ci e un amestec al transcendentului în materie.
Cerul îşi bagă nasul în materie, prin suflete. Omul psihologic e omul ce căuta logica
psyche-lui, a sufletului. Când omul moare, sufletul se desprinde de trup, de creier, cu logica
sa, cu conştientul său, care este faţa cea mai dinspre lumea materială a sufletului. În felul ăsta,
sufletul care a venit în lume, a imprimat toată viaţa conştientă şi inconştientă a omului, şi
pleacă la judecată, la aprecierea lui Dumnezeu. Şi judecata cred că se face în funcţie de cât a
ajuns omul să cunoască, şi cum s-a raportat la această cunoaştere. Dar aceasta cunoaştere a
ajuns la un nivel sau altul şi a determinat o faptă sau alta în funcţie de aşezarea sufletului şi de
întocmirea văzduhului; dacă omul e sus cu inima, adică e la capătul de sus, duhovnicesc al
sufletului, în contact prin acesta cu Dumnezeu, binele se materializează. Oamenii se comportă
bine, sunt îngeri pentru alţii. Dar poziţionarea acolo sus e Har Domnului. Oamenii nu sunt răi
sau buni, ei sunt; atât; binele sau răul se face cunoscut în lume prin intermediul lor. Ei sunt
doar fericiţii chemaţi la cele de sus, sau nefericiţii nechemaţi la cele de sus. Ei doar se bucură
de bine sau se întristează de rău, dar nu le inventează, acestea aparţinând văzduhului. Faptele
omului sunt doar o expresie a întocmirii văzduhului, doar tuşe de lumină şi culoare spre Slava
Lui Dumnezeu sau tuşe de întuneric ca lipsă, ca nimic. Răul e lipsa binelui, cum întunericul e
lipsa luminii, şi nimicul e lipsa culorii şi diavolul e lipsa lui Dumnezeu, şi păcatele sunt lipsa
virtuţilor, ura e lipsa dragostei, şi mândria e lipsa smereniei, grija de multe e lipsa păcii,
iubirea de arginţi e lipsa îndestulării, mânia e lipsa răbdării, toate duhuri: şi ura, şi mândria, şi
grija de multe, şi mânia, şi iubirea de arginţi şi dragostea,şi gândul smerit, şi îndestularea, şi
pacea şi răbdarea şi multe altele. Prin omul care face bine se face cunoscut în lume
Dumnezeu, dar binele îl face pentru că văzduhul îi este favorabil sufletului său, adică
cunoaşterii gândirii şi simţirii sale, pe care le primeşte din văzduh.
Sufletul e transcendent şi ajunge să fie conştientizat sau nu ca transcendent, unde
conştiinţa este tot transcendentă, şi ajunge să fie conştientizată sau nu ca atare; conştiinţa este
de fapt capătul dinspre materie al sufletului, o expresie a simţirii şi gândirii sufletului; sufletul
atinge materia pentru a putea să se evindenţieze şi să opereze vizibil în lume, ca vântul pe
morişcă. Sufletul poate să opereze în lume şi prin fapte inconştiente şi prin fapte
conştientizate. Când sunt conştientizate aduc problema dacă sunt liber alese. Dar de fapt
răspunsul e deja hotărât în inimă, în capătul dinspre văzduh al sufletului şi conştientizarea,
gândirea, simţirea şi faptele, sunt doar o expresie a hotărârii inimii. Astfel se pare că păcate nu
au decât fericiţii chemaţi la conştientizarea transcendenţei conştiinţei ca şi capăt dinspre lume
al sufletului. La cei chemaţi la conştientizarea naturii transcendente a psihicului.
Hristos se ruga pe cruce pentru osânditorii Săi „Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac!“. Nu
ştiau, căci nu aveau de unde, nefiind în contact cu capătul de sus, cu inima, cu iubirea, care nu
le-ar fi îngăduit să facă asta unui om. Darmite omului-Dumnezeu. Oare se ruga doar pentru
osânditorii de atunci, sau pentru toţi inconştienţii? Pentru nefericiţii nechemaţi din toate
timpurile şi din toate locurile?
Eu cred că păcate nu au decât cei ce ştiu de inimă ca şi capăt duhovnicesc, ceresc al
sufletului; cei care se vor în contact cu Dumnezeu, pentru că au fost chemaţi şi au îndrăznit la
îndumnezeire. Doar că nu au îndrăznit de capul lor, din senin, ci li s-a dat pe la nas cu miros
irezistibil de cozonac. Un tâlhar e un smerit, el nu vrea să ajungă în Împărăţia cerurilor, el se
mulţumeşte să ciordească. Pe când un îndrăzneţ la cele de sus, poate fi un ciorditor din cele de
sus, pretinzând că face binele de la el însuşi. Când de fapt, cât de neputincioşi suntem să
facem vreun bine de la noi înşine. Nu avem cum să facem ceva bun fără Dumnezeu. Pentru
că nu putem face ceva bun dacă nu iubim. Şi nu avem cum să iubim fără Dumnezeu. Pentru
că Dumnezeu e Iubirea; răspunsul prin iubire e o capacitate sufletească, mentală care
răspunde dumnezeirii din noi, izvorâtă din Dumnezeu însuşi. „Iubeşte! Iubeşte!“.Nu ne putem
iubi duşmanul, aşa de capul nostru, să dăm o comandă inimii de tipul: iubeşte-l pe ucigaşul
copilului tău. Numai prin divinul din noi putem face aşa ceva. Divinul din om, prelingerea
Lui Dumnezeu în om. Pare enervant, invalidant să ştii că nu tu de la tine faci de fapt bine, că
nu tu de la tine iubeşti de fapt; dar e plăcut de ştiut cât de mari suntem pentru Dumnezeu; cât
de mult Se apropie de noi,încât chiar Se desfăşoară prin noi. Dacă eşti ispitit să crezi că ai
făcut binele de la tine, fără de Dumnezeu, ai să înţelegi cândva odată că întotdeauna l-ai făcut
din interes. Niciodată nu va ajunge să dea stânga fără să ştie dreapta în omul care îndrăzneşte
la Dumnezeu, ceea ce la ignorant sau la ateu sau la tâlhar sau chiar la satanist i se poate
întâmpla. Şi atunci ce mai poţi spune. Că eşti mai bun ca tâlharul din stânga? că tu o să te
mântui şi el nu? mai bine te apuci de tâlhărit, poate ai norocul să-I pici în dreapta! Dar îţi va fi
greu să tîlhăreşti fără un tratament de „desacralizare“.

Oriunde îmi miroase a Dumnezeu.

Atât şi nimic mai mult, unde mai multul nu poate fi

Fructul cunoştinţei

… dacă sunt orb duhovniceşte, văd un pom. Un pom şi punct. Dacă sunt văzător
duhovnicesc, văd un pom, virgulă, cu rădăcina cu tot, şi prin rădăcina îl văd cum se înfige în
globul pământesc, şi prin coroană îl vad cum se înfige în globul ceresc care îmbracă globul
pământesc. Şi înţeleg că pomul, nefiind altul decât sufletul, are o viaţă pământească, care îi
aduce hrana, şi una cerească ce îi aduce aerul şi lumina, cealaltă hrană. Mintea omului căzut
prin păcatul original, prin înfruptarea din „fructul cunoştinţei binelui şi răului“, e ca un
sistem: pom cu cerul din coroană cu tot şi cu pământul dintre rădăcini cu tot. În unul şi acelaşi
om sunt doi: omul duhovnicesc (duhul) şi omul firesc, psihologic(sufletul); vieţuitorul veşnic,
şi cel vremelnic-veşnic, ce pare adică vremelnic, dar dacă ajunge să simpatizeze cu omul
duhovnicesc, şi să se lase „dezlocuit“ de el, va capăta conştiinţa şi emoţia veşniciei sale.
Mintea omului e materie, suflet şi spirit (duh); materie, adică minte materială
substanţială, creier, susţinut de tot organismul, prin care cuvântul aduce transcendentul în
imanent, în vizibil ca efect, în înregistrabil; suflet ca minte asubstanţială, cuget şi inimă, minte
cu însuşire cognitivă şi afectivă, ale cărei conţinuturi se fac cunoscute prin cuvânt altor minţi;
duh, spiritul, icoana, asemănarea cu Dumnezeu, vieţuitorul veşnic.
Omul duhovnicesc e văzduhul dintre frunzele pomului suflet; e din „materia“ sau mai
bine zis „nemateria“ Tatălui, icoană ce ţine omul în legătură cu Cerul. E zona de contact între
divin şi uman; aici se „termină“ imprecis Dumnezeu şi începe imprecis omul; aici se
articulează sufletul, omul psihologic, de Dumnezeu, prin capătul de sus, duhovnicesc, al
sufletului. La aceasta frontieră nefixă între duh şi suflet, între cer şi frunze, între omul
duhovnicesc şi cel psihologic se întâmplă conflictele dintre Dumnezeu şi Diavol, dintre bine
şi rău, dintre duhuri bune şi rele, dintre păcate şi virtuţi. Se întâmplă sau se strică echilibrul.
Unii trăiesc o viaţă exclusiv duhovnicească, focusează numai în acest „teritoriu“; e
locul de îndumnezeire, de vedere a lui Dumnezeu, de aureolă; aici devin un fel de
materializări ale Lui Dumnezeu. Sataniştii, care trăiesc tot o viaţă spirituală, dar în lumea
spiritelor malefice pe care le sprijină în mod coştient, pot deveni materializări ale satanei sau
ale lui Q ca nonP.
Pământul în care se insinuează pomul suflet, mintea materialnică, creierul, e sediu de
întrupare, de impresionare a materiei de către cunoaştere şi iubire care sunt transcendente;
creierul e astfel făcut încât să preia cuvântul de cunoaştere sau de iubire din suflet, şi să
declanşeze reacţii materialnice la el, înregistrabile fizic, ceea ce de fapt face pe neurofiziologi
să chimizeze sufletul, ca şi viaţa, ca şi moartea, cu toate că rezonanţa la cuvântul carton e alta
decât la cuvântul moarte, deşi tot 6 litere din care 4 aceleaşi. În acest pământ se înfige capătul
de jos al pomului suflet, conştientul, capătul lumesc al omului psihologic, al omului firesc.
Aici se face cunoaşterea simţirii şi simţirea cunoaşterii.
Prin separarea conştiinţei omului psihologic de Dumnezeu, prin nerecunoaşterea
coroanei sale, omul psihologic câştigă doar sentimentul autonomiei, al libertăţii lumeşti. E
liber să se simtă liber. Dar cunoaşterea şi simţirea, respectiv capacitatea de a şti şi de a iubi
fiind din izvorul lor Dumnezeu Iubire şi Dumnezeu Aotştiinţă sunt transcendente. Dacă omul
ar fi cu adevărat fără coroană, ar fi fără cunoaşterea simţirii şi simţirea cunoaşterii, fără cuget
şi simţire conştinetizate; ar rămâne doar cu partea „învieţoşătoare“ a sufletului, adică animal.
Cu toate că în conştientul său e liber să se simtă autonom, raţional, logic, explicativ,
omul firesc este remaniat, e într-o continuă remodelare de către omul suprafiresc, omul
duhovnicesc. Frământarea omului materialnic se produce dinafara materiei, în capătul ceresc
al sufletului, în inimă.
Prin pomul suflet pătrunde cerul în pământ, transcendentul în imanent, omul
duhovnicesc în cel psihologic. În coroană, la capătul ceresc al omului, cerul din om înţelege
pământul din om. În rădăcină, la capătul lumesc al sufletului, pământul din om poate ajunge
să înţeleagă cerul din om. Poate da de stele în apă.
În pomul suflet se dezbate ce vine din văzduh şi din pământ. Ochii şi urechile agăţate
de coaja creierului, aduc informaţie seacă despre lumea celorlalte lucruri, şi despre lumea
celorlalţi pomi. Informaţia prinde culoare abia după ce cerul şi pământul s-au înţeles ori s-au
certat în suflet. Aşadar coaja fructului ia doar la cunoştinţă înţelegerea colorată dintre pământ
şi cer care se face în pomul suflet. Treaba care îi rămâne este să transmită materiei (şi
aparatelor de măsura) deciziile ce s-au luat în suflet. Materia traduce deciziile de mişcare a
sufletului: mişcarea omului în lume prin cuvânt sau prin faptă (sau prin necuvânt sau nefaptă).
Materia mai e şi tipograful generaţiei următoare, căci în seminţele din pământ se înscrie pe
calea memoriei genetice, cunoaşterea şi simţirea părintelui, cu care copilul se va reîntâlni în
inconştientul său colectiv.
Omul duhovnicesc, mintea transcendentă, ştie tot, şi de cele transcendente, şi de cele
imanente. Ştie şi de cele de care e conştient omul materialnic prin cele 5 simţuri, şi de cele
care nu îi sunt accesibile acestuia şi îi rămân inconştiente. Omul fizic prin scoarţa să ochioasă,
decodifică lumea sec şi o trimite către materia creierului şi către suflet. Omul duhovnicesc
însă decodifică lumea materială în alt fel, el fiind cel mai aproape de adevărata cunoaştere a
lumii, prin legătura cu Dumnezeu. Prelucrarea informaţiilor din cele două lumi se face la
frontiera duhului cu sufletul, în funcţie de aşezarea duhovnicească a omului, în funcţie de cum
stă cu inima. Conştiinţa omului e doar capătul lumesc al sufletului ca staţie terminus a
transcendentului, unde se cunoaşte simţirea (binele şi răul, logica sufletului) şi se simte
cunoaşterea. În conştientul psihologic suntem încă în sfera trascendentului. Aici se face
atingerea transcendentului de materie; aici vântul atinge morişca şi se vede din casă. Se vede
în constantele fizico-chimice, se vede tomografic, se vede în starea organismului, se vede în
mişcarea omului, în fapte, în interacţiunea socială. Dar se poate vedea şi ca atare, ca şi
conştiinţă a transcendenţei proprii. Ca şi conştiinţă a propriei transcendenţe a conştiinţei.
Conştiinţa imaterialităţii, a spiritualităţii conştiinţei. Nu avem cuvânt numai ca să ne servim
de el, îl avem şi ca să ne mirăm de el. Nu operăm doar cu transcendenţe, le şi conştientizăm
(atât cât putem) şi ne mirăm de ele. Creierul astfel are şi o funcţie religioasă, ceea ce nu
înseamnă de loc că religia e un produs al creierului, ci că e o capacitate a creierului de a
(re)cunoaşte şi simţi o lume transcendentă. Sistemul de semnalizare prin cuvânt nu e un
produs al creierului, ci creierul e astfel făcut încât să funcţioneze prin el. Ca şi un aparat de
radio. Undele sonore nu le produce aparatul de radio, ci e capabil să le recepteze şi să le
transmită. Cuvântul transmis se aude sau nu, ziditor sau dărâmător pentru un alt receptor; sau
rămâne nerostit de om, mut înafară dar lucrător înăuntru, ziditor sau ruinător. Prin acestă
funcţie religioasă a creierului, admisă de unii psihologi, transcendentul lucrează în materie; o
strică sau o zidesc.
Practic, omul psihologic în conştientul său e ultimul care află de lumea obiectivă,
materială, şi anume află din perspectiva sufletului care cunoaşte simţirea şi simte cunoaşterea
lumii obiective. Percepţia, prelucrarea şi reprezentarea lumii e funcţie de starea inimii. Dacă
inima ca şi capăt duhovnicesc al sufletului, e în relaţii bune cu duhul sau nu. E foarte simplu
de înţeles dacă ne gândim că unul şi acelaşi pahar al lumii obiective, poate fi privit pe
jumătate plin sau pe jumătate gol, în una şi aceeaşi minte, în funcţie de aşezarea sufletului.
Creierul conştient, dacă l-ai putea deconecta de la inimă, el singur nu ar putea să îţi spună
cum este paharul, jumate plin sau jumate gol. El ar spune pahar cu apă şi cu aer. Dar pe tine
nu te interesează aerul, nici nu-l iei în calcul, deşi aerul e şi el ceva, pe care dacă te-ai sufoca
l-ai aprecia altfel şi ai zice că apa din pahar a dezlocuit din nefericire aerul; dar cu toată setea
ta de aer, pentru conştientul tău decuplat de inimă ar însemna acelaşi lucru, aerul din paharul
cu apă şi cu aer. Pentru tine lumea se întâmplă în tine în funcţie de aşezarea ta duhovnicească,
de dispoziţia ta sufletească. Lumea e funcţie de tine, unde tu eşti funcţie de cum te aşezi către
Dumnezeu. (Unde tu te aşezi către Dumnezeu în funcţie de cum îi convine lui Dumnezeu să te
aşeze pentru a împlini un plan, şi oricum te-ai aşeza, până în final va fi spre binele tău şi spre
slava Sa; grozăvia constă în faptul că dacă nu îţi convine postura de înfăptuitor al unui plan
prestabilit îţi este dăruită libertatea de a gândi că nu e aşa, că tu te aşezi unde, cum şi când
vrei, şi dacă nu vrei, nu te aşezi niciunde, nicicând, nicicum. Îţi e dăruita cunoaşterea simţirii
şi simţirea cunoaşterii ca şi cum ar fi ale tale iar tu ai fii fiul ploii. Îţi e îngăduită simţirea
trăirii ca şi cum ar fi a ta, când de fapt Dumnezeu prin noi experiază, simte miliarde de simţiri
ale cunoaşterii şi cunoaşte miliarde de cunoaşteri ale simţirii).
Practic inima, sufletul, omul psihologic, ştie tot sau nimic în funcţie de aşezare, iubeşte
tot sau nimic în funcţie de aşezare; ştiinţa şi iubirea pare că se bat în conştientul omului
psihologic sub forma conflictului conştient –inconştient. Dar de fapt conştientul e doar
informat de lupta şi biruinţa binelui, sau a răului ca lipsă a binelui, şi face cunoscut
învingătorul de moment prin comportament verbal sau nonverbal.
Iată ce spune un studiu prezentat la Discovery, unde un psiholog cercetător al
inconştientului de peste 25 de ani, ajunsese la concluzia ştiinţifică (ca rezultat al unui studiu
neurofiziologic într-un laborator de cercetare), conform căreia toată viaţa noastră se
desfăşoară în inconştient şi deciziile noastre sunt luate acolo; momentul când ajung la
conştient, sunt deja istorie pentru inconştientul nostru care deja se ocupă de următoarea
problemă, care va ajunge la conştient gata rezolvată, iar în timp ce acestuia i se va părea că ia
o decizie în problemă, inconştientul se va ocupa de următoarea decizie. Q.e.d. Adică, omul
conştient trăieşte în trecut, şi cu toate că se uită la ceas şi poate jura că desfăşoară o acţiune în
prezent, de fapt o desfăşurase în inconştient înainte ca ceasul să arate atâta. Omul conştient
calcă cumva pe urma omului inconştient care nu are ceas căci fiind transcendent, nu are timp.
Inconştientul e şeful, eu-l conştient doar îi cară poşeta. În cazul ăsta, avem noi liber arbitru?
repet: în cazul ăsta, avem noi liber arbitru?
Aş zice eu, omul duhovnicesc e şeful omului psihologic, care doar îi cară poşeta, dar se
poate simţi liber să creadă că e poşeta lui. Viaţa omului se hotărăşte între omul duhovnicesc şi
capătul duhovnicesc al sufletului-psihoduh să-i zicem. Eu-l ca şi capăt lumesc, doar cunoaşte
simţirea şi simte cunoaşterea, nefiind decât un executant, deşi îi este lăsată impresia
autonomiei, a alegerii libere. Chiar şi a alegerii libere a totaldependenţei de Dumnezeu,
tocmai înspre Slava Sa.
Dacă am interpreta mintea omului ca pom, ceea ce se şi face în teste proiective
pihologice, dpdv psihologic omul psihologic ar fi un pom fără coroană, ambalat în vid,
întrucât psihologii nu recunosc transcendenţa inconştientului.

Prin pământ ca şi prin văzduh, pomii se leagă între ei. Prin văzduh se leagă prin
Dumnezeu (pentru noi creştinii Hristos Cuvântul) aflat în mintea omului din toate timpurile şi
locurile. Prin pământ se leagă prin Adam, primul părinte de ţărână. Prin Adam ca prim creier,
matriţa creierelor urmaşe, făcută astfel încât să recepteze şi să rezoneze la transcendenţe, la
idei, la cuvinte, la imagini şi să pecetluiască materia cu ele.
Unii sunt chemaţi la viaţa spirituală, duhovnicească prin har, prin inimă; o iau în sus cu
inima fără să cerceteze. Cred prin simţire. Dar sunt şi pomi care trebuie udaţi de o ploaie
Sfântă la rădăcina sufletului agaţată în conştient, chemaţi fiind la un soi de credinţă
raţionalizată, la o credinţă transraţională, care nu ocoleşte raţiunea de a crede, astfel încât
ajung raţional să îl mănânce pe Hristos din toată inima. Cred filosofic. Cred prin cunoaştere şi
simţire. Intr-un fel cazul meu, în care evidenţele ştiinţei îmi coboară inima spre raţiune; nu o
lasă să se odihnească în comuniunea prin rugăciune neîncetată, într-o trăire mistică sublimă,
deşi e răpită uneori într-acolo, să ia cireaşa de pe tort; inima mi se odihneşte undeva jos într-o
cunoaştere mistică pertinentă, capabilă să răspundă raţiunii.
Sunt unii care îşi dau toată viaţa omului duhovnicesc, indiferent că după o chemare
mistică, sau abia după o convingere filosofică; au inimile sus, mintea în inimă şi bat cu
pumnul de nerăbdare în masa bisericii după Împărtăşanie. Prin Împărtăşanie vrednică,
rădăcinile lor pământeşti înfipte în Adam li se desfac şi se mută în Hristos, în Adam cel nou,
în Cerul întrupat. Încât deacum stau ca liliecii, agăţaţi cu ghearele de cer, poziţie de odihnă,
de somn psihologic şi trezie duhovnicească; omul duhovnicesc, şi omul psihologic simţitor şi
cugetător s-au împăcat în el în omul suprafiresc, îndumnezeitul, locuitor în Împărăţia din Cer.
Cum se ajunge la cunoaşterea mistică? Tainic! Prin iluminare. Prin Botez şi
Împărtăşanii!
Binecuvântată Împărtăşanie. Ce idee dumnezeiască! Dumnezeu S-a făcut trup şi sânge
ca să fie compatibil cu mintea noastră materialnică şi să preschimbe conştiinţa eu-lui
vremelnic, în conştiinţa superioară a eu-lui nemuritor, a eu-lui îndumnezeibil. A eu-lui
restaurabil, a eu-lui asemănare, a eu-lui icoană prin care priveşte cerul în case şi prin care cei
din case văd cerul. Cu aşa un eu, unde mai poţi fi natâng şi să nu-ţi iubeşti aproapele, să-l
judeci, să-l dai dracului. Căci conştiinţa supremă te transformă într-o nobilă slugă a celor care
nu se bucură de această conştiinţă, care nu au ajuns la această înţelegere; locuitorii din
Împărăţie, de la Palat, nu sunt acolo să benchetuiască, ci să se preocupe în permanenţă de
soarta celor din urbe, să le fie slugi. Aşa mai poţi înţelege şi de ce a fost hoţul din dreapta
primul mântuit, înaintea sfinţilor. Pentru că păcătoşii inconştienţi sunt absolviţi chiar şi pentru
crimă, în timp ce un văzător duhovnicesc e vai de c… lui dacă nu pricepe că trebuie să fie
sluga criminalului, ceea ce pentru omul psihologic e de neconceput. Mântuirea e dar, şi abia
omul care a primit iluminarea în privinţa ei e posibil s-o rateze, în timp ce criminalul, care nu
s-a bucurat de împărtăşirea cu Dumnezeu la ambele niveluri, cognitiv şi afectiv, este mântuit
din Iubirea divină nesfrâşită. Când ai o conştiinţă suprafirească şi judeci pe criminalii de orice
fel, chiar eşti cel dintâi păcătos. Dacă nu te faci sluga criminalilor şi a răufăcătorilor, poţi să
dai cu căciula de pământ când ai să-i vezi intrând înaintea ta în Împărăţia Cerurilor. Înseamnă
că degeaba te-ai rugat şi ai primit lumina, degeaba ai dat de Împărăţia cerurilor din tine, că ai
risipit-o cu judecarea fiului risipitor. Căci fiul e risipitor de viaţă, în timp ce tu ca om
suprafiresc eşti risipitor de Hristos, de Viaţă; şi decât să-L risipeşti pe Hristos mai bine mergi
cu risipitorul la fufe.
Hristos S-a în-chipuit în Adam, ca apoi să se întrupeze în Adam pentru ca Adam să
devină Hristos. Hristos S-a smerit în om, într-o larvă ca să o metamorfozeze în fluture. La unii
se produce metamorfoza chiar la poarta morţii ca la tâlhar.Metamorfozaţii în fluturi din
această viaţă, se bucură de aripi, de zbor, de conştiinţa nemuririi prin asemănarea cu
Dumnezeu; dacă ei îndrăznesc să râdă de alţii în fază larvară încă, dacă nu le poartă de grijă,
îşi râd de Hristos smeritul în larve, şi îşi vor arde aripile când acele larve vor trece în fluturi
veşnici. Numai cei ce sunt fluturi aici pot petrece veşnicia cu aripi arse. Pentru că numai ei
pot fi păcătoşi, pentru că numai ei au liber arbitru, căci liberul arbitru se refera exclusiv la
relaţia cu Dumnezeu. Cel nechemat nu are cum să îl manifeste acest liber arbitru pentru că nu
ştie de bine şi rău ca valori absolute. Ştie de ele doar de acasă sau de la lecţia de etică, şi
întrucât el însuşi este centrul lumii sale, se înţelege ce înseamnă pentru el binele şi răul. Tot ce
i se potriveşte afectiv e bine, şi tot ce îl tulbură afectiv e rău, chiar dacă e binele altuia. Doar
cel chemat are de ales între bine şi rău ca valori absolute, care uneori se contrazic cu omul
psihologic din el, cu omul din ţărână. Mai deunăzi îmi umbla un hot pe la uşă. Am găsit uşa
forţată, dar n-a reuşit să intre. Psihologic ar fi să-i port ură, să bag curent în clanţă şi să mai
scap lumea de un hoţ. Dar dacă îmi aduc aminte de tâlharul din dreapta, pot (cel puţin
imaginar, fără să mi se strângă stomacul şi să văd negru de furie) să nu mai închid altul uşa cu
cheia, şi să-i fac şi un sandwich hoţului. Hoţul nu e hoţ din alegerea lui, ci pentru că aşa a fost
conjunctura nefirească a vieţii sale, zestrea psihologică nefirească, mediul şi cel mai
important, lipsa de chemare către cele sfinte, care nu l-ar mai fi lăsat să tâlhărească. Încă n-a
trecut prin el vânticelul călduţ al credinţei. Morişca lui încă o ţine ceva. Ce dacă nu
Dumnezeu care i-a ţinut şi lui Faraon minţile închise spre a-şi putea arăta Slava Sa. Cum şi-ar
putea arăta Slava Dumnezeu printr-un hoţ? păi tocmai mântuindu-l înaintea sfinţilor. Păi de
ce? Păi pentru că nu E contabil ci Lord. Şi ca să îmi verifice mie dragostea faţă de aproapele
borfaş. Căci mi-e aproape, jur, pentru că şi eu fur, chiar dacă nu direct din casele oamenilor; şi
să furi un ou, o muzică, de la stat prin neplăţi corecte, dând o mită, băgându-te în faţa altuia
prin relaţii, e tot furt. Şi-ar arăta slava prin mine dacă l-aş iubi pe hoţ, şi dacă aş zice ca Iov
„Domnul a dat, Domnul a luat, Fie numele Domnului binecuvântat!“ căci din cele din casă ce
este al meu? Tablourile, aş putea răspunde! Oare? aş putea întreba mai departe …Păi dacă eu
bat la îndumnezeire din viaţa asta, îmi place nu-mi place psihologic, tre’să iubesc hoţul,
aproapele. Şi dacă încă nu pot, mai tre’ să sap! Două-trei stelele de care am dat, erau de la
„marginea“ cerului nemărginit.

Pomul vieţii.

Rădăcinile pomului nostru suflet încep în seminţele mărului lui Adam.

Dacă mă uit mai bine la omul-pom, agăţat în globul pământesc, şi în cel ceresc, înţeleg
că nu există numai un singur glob pământesc şi miliarde de pomi, ci există atâtea globuri
pământeşti câţi pomi, şi atâtea globuri cereşti câte globuri pământeşti.
Dumnezeu l-a făcut pom după chip pe Adam şi l-a aşezat într-o grădină cu pomi, dintre
care doi speciali: Pomul cunoştinţei binelui şi răului şi Pomul vieţii. Adam se putea hrăni din
orice pom şi să rămână neschimbat; dar e înştiinţat de faptul că ceva se va schimba, va muri
(pentru Adam un cuvânt fără înţeles) dacă va mânca din Pomul cunoştinţei binelui şi răului.
După un scenariu previzibil chiar şi nouă oamenilor, Adam, cu umila dar nu de neglijat
participare a Evei, se hrăneşte tocmai din el, pentru că află pe de altă parte că schimbarea îl va
face să fie ca şi Dumnezeu. De ce vrea să fie ca şi Dumnezeu? îşi doreşte autonomia? Nici nu
ştia ce e aia. E doar curios? E doar neînfricat? O face doar ca să scape de gura Evei? sau se dă
„macho“? sau e planul de mântuire al lumii şi Adam nu avea cum (si mai bine aşa) să reziste
ispitei? Cert este că s-a întâmplat; Adam a gustat din Pomul cunoştinţei binelui şi răului; a
căpătat o capacitatea de cunoaştere „calitativă“ să zicem aşa. Mai departe pomul Adam a rodit
pentru urmaşi fructe cruciforme ale cunoaşterii răului; cruci din care Însuşi Dumnezeu Va
gusta. Sămânţa fructelor cruciforme se va îngropa în cerul coborât pe pământ, în Hristos
Iubirea; iar din El va creşte pe pământ Cerul, în Pomul vieţii Veşnice; pom cu fructe inimi din
care mâncând, oamenii se înveşnicesc.
Adam e izgonit din rai nu pentru neascultare, ci ca să nu apuce să guste şi din Pomul
vieţii, din Hristos, care se afla în grădina Edenului; asta ca nu cumva să câştige nemurirea
cunoscând binele şi răul, ci să fie muritor în cunoaşterea răului, şi să învie nemuritor într-o
unică experienţiere a binelui ca stare veşnică. Cunoaşterea aduce suferinţa. Suferinţa aduce
viaţa veşnică. Dar nu ajungi în Duminica Învierii dacă nu treci prin vinerea mare. Nu ajungi
în Hristos dacă nu treci prin cruce. Nu învii în Hristos dacă nu treci cu Hristos prin cruce. Dar
nu ajungi să mănânci din pomul vieţii veşnice Hristos, dacă nu mănânci din Pomul
cunoştinţei binelui şi răului. Şi nu ai cum să n-o faci întrucât seminţele lui Adam care a gustat
din el, rodesc cruci în noi.
Dumnezeu aşa are „de câştigat“: replici ale sale, fii care „năpârlesc“ cunoaşterea răului
rămânând fericiţi conştientizatori ai binelui şi veşniciei.
 Dumnezeu Este pentru om şi omul e pentru Dumnezeu. Şi Dumnezeu are de câştigat
din „găselniţa „ Sa de a face omul şi de a Se face om; nu E Auotsuficient.Pentru unii Se face
ca şi cum n-ar fi, şi le dă alte bucurii de a trăi, legate de creaţia Sa. Simplu, cine ar da
milioane de dolari pe Van Gogh dacă ar fi scos la licitaţie ca om. Cine l-ar duce acasă pe tipul
ăla dificil, cu nervii la pământ? Tot aşa, cu toate că Dumnezeu E singurul întreg la Minte, cei
mai mulţi îi preţuiesc doar opera. Dar aşa e planul. Ceauşescu nu credea că face plopul pere.
Dar iată-ca Pomul cunoştinţei face fructe cruciforme, iar seminţele îngropate în Hristos,
rodesc fructe inimi. Hristos e Pomul vieţii „înfructit” în Iubire. Iubirea topeşte orice rău ca
stare. Când ajungi în Iubire, în Hristos, nimic nu mai e de iertat, totul e de iubit.

Omul – un loc de Sin-ucidere a Lui Dumnezeu; omul – loc de Înviere

Dumnezeu, cunoscător al binelui şi răului, S-a dedublat într-un fel, rămânând

neschimbat, dar S-a şi „ Sin-ucis“ închipuindu-Se în Adam; pentru ca apoi să-Şi Sin-ucidă
Fiul (¨eu sunt în Tatăl şi Tatăl într-u mine – cumplită Sin-ucidere) prin care Adam să învie ca
Adam cel Nou. Dumnezeu Tatăl face oamenii ca să ajungă prin ei la fericirea supremă şi
veşnică. Îşi îmbogăţeşte Sinele. În ochii Săi Îşi cere Sieşi un „feed-back“, merită să Fie
Dumnezeu? merită să Fie iubit? Poate să Îl laude toată suflarea pentru lucrul bun pe care L-a
făcut? ştie şi EL că sunt bune toate, căci s-a uitat înapoi după ce le-a făcut, dar problema ce
Şi-o pune Sieşi e dacă Este El Însuşi Bun. Atotconştiena Sa minte cere aprecierea
atotbunătăţii Sale, ca să Se poată preţui pe Sine.
Omul este şi locul de Sinucidere, dar şi de Înviere a Lui Dumnezeu. Dumnezeul treimic
Ştiinţa, Iubirea şi Puterea, pare că e obosit de atotştiinţă şi atotputere şi vrea să se odihnească
în Iubire; Vrea să rămână în forma Sa de Hristos, Iubire mântuitoare ce nu mai ştie de rău.
(Ce chestie să încerci să te bagi în pielea Lui Dumnezeu, şi să zici ca om asta şi aia vrea El.
Mai degrabă asta şi aia aş vrea să vrea El, să ne mântuie pe toţi! Nu e bine să te pui în
„pielea“ Lui Dumnezeu, dar am căpătat un obicei din asta încercând să iubesc şi să iert ceea
ce psihologic nu se poate iubi şi ierta).
Răul e o lipsă. Lipsa de iubire. Oamenii sunt răi pentru că nu îi iubim destul încât să îi
vedem cât de buni sunt. Nu îi judecăm decât din interacţiunea cu noi, decât prin nevoile
noastre. Şi pentru că nu îi iubim devin făcători de rele. De unde i-am putea iubi decât stând
„in touch“ cu Iubirea Însăşi?
Hristos ne învaţă şi ne ajută să iubim. Hristos ne învaţă rostul suferinţei, şi de când o
pricepem, suntem participanţi la ea ca martiri, adică suntem martori ai patimilor Lui Hristos.
Suntem mâncători de fructe-cruci ale căror seminţe vor rodi în noi Pomul Vieţii.
Adam din noi ne rodeşte cruci, Hristos le poartă în noi. Mintea noastră, o Golgotă, o
căpăţână a morţii morţii, în care Hristos Îşi poartă crucea noastră, şi moare moartea noastră.
Cu cruci pare că ne loveşte uneori Dumnezeu din văzduh spinările; cădem sub izbirea
lor înfundată în carne. Iată de ce suntem martiri. Dar prin martiraj ajungem să îl cunoaştem pe
Hristos şi să îl iubim pe Hristos, încât să îl mâncăm pur şi simplu, în carne şi sânge, şi prin El
să înviem în fiecare Duminică a Învierii. De unde pricepem că, crucea ce ne-a fost aruncată
ţintit în spinare, n-a fost ca să ne „bată Dumnezeu „; ci a fost aruncată cu dragoste de către
Dumnezeu ca să ne poftească la masa Sa unde fructele sunt în formă de inimă, de inimă care
bate veşnic, cunoaşte tot, iubeşte tot, iartă tot. Şi când înţelegem asta, parcă cu jumate de gură
deja am zice: „mai cheamă-mă Doamne la masa Ta, aşa cum ştii Tu, aruncând după mine cu o
cruce!“.
Crucea e forma de invitaţie la dumnezeire pe care cei mai mulţi o acceptăm ca ultimă
speranţă; pentru ca abia apoi să realizăm că primisem şi alte invitaţii scrise în Natură sau în
Scriptură; dar le-am mototolit plictisiţi, în goana noastră după invitaţiile lumeşti.
Toţi intrăm în scenă ca Adam, dar nu toţi apucăm să-L jucăm şi pe Adam cel Nou. Toţi
suntem primul om, pom după chip, care gustă din pomul cunoştinţei. Şi toţi rodim cruci
proprii sau pentru alţii; dar nu neapărat vom îngropa seminţele în Hristos; nu toţi vom
„înfructi“ inimi; unii vom rămâne neroditori şi „Îl vom face“ pe Dumnezeu să arunce din cer
cu cruci. Dacă aruncă după noi prin alţii, e crucea noastră, şi suntem noi martorii patimilor
datorită lor, a răufăcătorilor care devin în felul ăsta binefăcătorii noştri. Dacă aruncă după alţii
cu cruci prin noi, sunt ei martori, se înalţă ei la Hristos, suntem noi răufăcătorii lor
binefăcători. Celor ce ajung să joace prin suferinţă în Adam cel Nou, le cresc altoiuri din
Pomul vieţii şi rodesc inimi cu care îi hrănesc pe alţii. Şi cu toate că sunt posibile atâtea roluri
care pare că sunt liber alese, Regizorul le distribuie; la altoiţi pare că e alegerea lor, că e rodul
lor, fapta bună din iubirea de aproape; pare că e întoarcerea lor către Dumnezeu, cuminţenia
lor, pofta lor de carne Sfântă, sfinţenia lor. Doar pare; căci în spatele iubirii de aproape e
Iubirea transcendentă care atinge inima şi se materializează în fapta de iubire. Frământări,
suferinţe, întoarceri, răsuciri, dezbinări şi reâmbinări la fel sau altfel se petrec în adâncul
necunoscut, în omul duhovnicesc care ştie cum să le potrivească în favoarea omului pentru că
are acces nemijlocit la cunoaştere, şi astfel ştie calea lui spre mântuire. Ceea ce ştiu că sunt
eu, e doar ce a ajuns în conştiinţa mea despre mine şi despre cele două lumi. La nivelul
conştientului ajunge decizia gata luată, şi sunt sigură că, chiar dacă e rea e bună la ceva. Eu–l
e doar o coajă cu două feţe, care crede că ştie, dar aceasta ştiinţă de coajă e permanent
remodelată de omul duhovnicesc care se luptă cu orice chip şi pe orice cale pentru sfletul
nostru, uneori paradoxal îngăduindu-i să facă rău altora, căci în felul ăsta devine binefăcător
prin rău, participă la planul de mântuire al celuilalt. Mintea e făcută încât coaja de fruct să
pară autonomă în caz că e necesar ca omul să creadă aşa. Poate singura alegere liberă sadea a
lui Adam cel întâi părinte, pe care o face încă şi astăzi primul om din noi, este de a-şi
recunoaşte dependenţa de Dumnezeu. Libertatea de a alege liber recunoaşterea dependenţei
de Dumnezeu sau a altor dependenţe, căci care om nu e dependent de ceva: de a fi iubit, de a
iubi egoist pe alţii, de timp, de somn, de bani, droguri, mâncare, sex,, distracţie, telenovele, de
manele sau Philip Glass, de soare, de curăţenie, de mişcare …În caz că alegi libertatea
recunoaşterii totaldependenţei de Dumnezeu, eşti cu cinci minute mai deştept, căci îţi dai
seama că libertate nu există decât în a crede sau nu că există libertate; dar oricum, chiar cu
sentimentul autonomiei, omul se îndreaptă spre împlinirea proniei, mijlocit de impresia
libertăţii de decizie. Sentimentul de autonomie tocmai la asta serveşte.

Dumnezeu „nebunul¨

Ateu sau satanist, în fond tot pronie e, şi chiar ai putea ajunge în primul pluton de
mântuire. O ştim de la hoţul de-a-dreapta. Dacă nu ar fi aşa, ar însemna că Dumnezeu nu îşi
iubeşte copiii „răi¨ (neiluminaţi) şi nu e preocupat de recuperarea lor (restaurare), adică e
selectiv cu iubirea şi o condiţionează în funcţie de cuminţenia copilului, unde cuminţenia vine
din iluminare, care nu poate fi autoinductibilă. Ca părinte nu eşti de laudă dacă dai la schimb
iubire pentru cuminţenie, d-apoi ca Dumnezeu. Şi cum sunt chiar părinţi care prin
înţelepciune sau prin informare sau pur şi simplu iubesc şi sprijnă evident mai mult pe copilul
mai „rău“, pentru că „răutatea „ nu traduce altceva decât nevoia de iubire şi de sprijin, apoi
tare mă tem că Dumnezeu îi iubeşte cel dintâi pe cei mai răi. Şi pot să spun dacă mă uit în
urma mea că aşa e. Am fost dracul în persoană, şi nu o dată. Mai mult decât de trei ori,
aproape de şaptezeci de ori câte şapte. Şi nu m-a dat Dracului! Ci m-a iubit. Şi mi-a dat să-L
iubesc. Şi cu toate că îl iubesc nebuneşte, îmi răspunde cu iubire dumnezeiască. E
dumnezeieşte-înnebunit după mine. Şi dacă te uiţi la lume, la cît de nevrednici ştim a fi de
iubirea Sa, nu poţi decât să spui că Dumnezeu e nebun. Nebun după om.

De ce om? De ce chip şi asemănare?

Dacă Adam e o copie, o replică de Dumnezeu împachetat în lut, Dumnezeu practic Se

multiplică în Adam, şi prin el în fiecare din noi. La ce ar fi făcut aşa? Din dorinţa de a umple.
Dumnezeu nu e autosuficient. Deşi E Totul, El vrea mai mult. Tatăl Are un dor după om. Şi-l
doreşte de când era Tată şi-Şi năştea Fiul, mai-nainte de toţi vecii. Nu şi-ar fi născut Fiu dacă
nu avea în Minte pe om mai-nainte de toţi vecii.Şi dacă nu şi-ar fi născut Fiu, nu S-ar fi
împlinit ca Dumnezeu Tată. N-a Vrut totul pentru El şi pentru îngeri, ca terminaţii ale Sale.
Cum se poate valoriza binele când nu e decât el ca unica valoare. Ca valoare Absolută. Mai
„inventează“ ceva. Îşi retrage valorile din unii îngeri creaţi de El, îi „videază“ prin „retracţie“,
şi lasă hiatusuri. Mai pe româneşte strică câţiva îngeri „fugind“ din ei ca mercurul. Şi în felul
acesta rămâne în îngeri un gol, o neîmplinire, o tristeţe, o stare de rău ca şi după moartea
cuiva. Când îţi moare cineva care te împlinea, care îţi dădea sens, care te lumina, pe care îl
iubeai, ai vrea să fi în locul lui; îl invidiezi că a plecat şi tu ai rămas cu suferinţa, cu golul. Cel
plecat e certat de-dreptul „de ce m-ai părăsit??! „ Aşa şi îngerii stricaţi, din care a fugit
Dumnezeu, în care s-a stins Lumina, cad din har într-o stare de rău, de gol, de neputinţă, de
invidie. Din invidie şi neputinţă, din gol şi disperare nu se mai pot ridica. Când eşti invidios şi
neputincios tragi în jos tot ce-i în jur, ca într-o sete de aer.
Din ceata îngerilor stricaţi, se alege cel odinioară mai deştept şi mai frumos, care prin
plecarea frumuseţii (virtuţii înţeleg) şi a luminii (a înţelepciunii divine) rămâne cel mai
vitregit, mai păgubit, mai golit. Mai amărât, ce mai! Păi parcă începe să te apuce mila de drac
şi de ceata lui. Mi se întâmplă cu o desime pe care o urăsc, după ce m-am încălzit şi m-am
luminat, adică am stat puţintel în Har, să cad din Har; atunci,în neputinţă, într-o stare
cumplită, sunt în stare de orice, şi mă simt ca dracu. Şi mă port ca dracu.
Doar în Har să fii te simţi bine, împlinit, fericit şi te porţi dumnezeieşte, poate fără să
conştientizezi că eşti în Har; eşti bun, poţi să ajungi până la a da cămaşa de pe tine, dar în
fond tu nu faci nimic decât trăieşti o binecuvântată stare la care nu ai cum să răspunzi faptic
altfel. Numai prin lipsa Harului Domnului s-a putut face loc stării de rău ca lipsă a binelui,
care poate fi conştientizată şi astfel valorile să se simtă şi să se cunoască. Să se cunoască
simţirea răului, şi să se simtă cunoaşterea răului, pentru ca să se cunoască simţirea binelui şi
să se simtă cunoaşterea binelui, a Harului Domnului.
Dumnezeu nu e un regizor cu cultul personalităţii. Face astfel încât să poată fi şi urât, şi
invidiat, ca să poată răspunde cu iubire, şi în felul ăsta să-Şi poată fii drag Lui Însuşi. Trebuie
astfel că îl iubeşte în cele din urmă şi pe drac; o dată din marea Lui iubire, şi doi, că este parte
necesară a creaţiei, iar Dumnezeu are plan de restaurare pentru toată creaţia. Creaţia o
nedesăvârşeşte, pentru ca să Se îmbucure împreună cu omul şi cu cerurile de desăvârşirea ei
prin participarea cognoscibilă şi „simţibil㨠a Harului Său. Creaţia nu a căzut prin mutaţie din
desăvârşire, în mod necontrolat. Lui Dumnezeu nu I-a scăpat propria creaţie. Căderea e
controlată.
Cum era fără drac?! Fără drac nu l-am fi putut cunoaşte pe Hristos, moartea şi învierea,
căci nu ar fi fost nimeni să-l trădeze, şi nimeni să-l omoare. Fără drac era o binecuvântată
lume asemeni animală. Era bine dar nu era cunoscut faptul că e bine. Da bine-i Doamne nu
numai să-ţi fie bine, ci să şi ştii că ţi-e bine! (câţi ştim?). Nu se putea şti de bine fără rău, fără
drac. Dracul e golit de Dumnezeu, iar în final, la sfârşitul veacurilor se va împlini la starea
iniţială, pentru că aşa cum Dumnezeu a participat la deformarea sa, tot Dumnezeu îl va
reforma, ca să se împlinească El Personal. Ca să Se poată uita nu numai spre creaţie şi să vadă
că sunt bune, ci să Se poată privi pe Sine şi să spună Sunt bun. Sunt Dumnezeu!
Cum pot fi privite aceste vorbe? Cu cutremur! Aş întreba: L-ai iubi mai puţin pe
Dumnezeu dacă dracul (răul) ar fi ideea Sa? Sentimentul de invidie şi de revoltă nu putea
apare din senin, ca mutaţie negativă, nedorită în îngeri; Dumnezeu nu a pierdut controlul
creaţiei, nu e Dr. Frankenstein. Dumnezeu nu pierde controlul, nici măcar pentru clipita asta
trăită de noi ca istorie, care în raport cu veşnicia nici nu are unitate de micime. Şi nici intrarea
dracului în scenă nu e o pierdere de control. Dracul e starea cea mai jalnică a creaţiei. Şi dacă
dracul e jalnic, nu trebuie sprijinit şi iubit? Şi dacă un om e dracul în persoană nu trebuie
sprijinit şi iubit? Nu zice Hristos să-L căutăm în temniţă, în oamenii de cea mai jalnică
condiţie în care S-a smerit Hristos? Într-un criminal pare că nu e nimic divin şi totuşi este. Şi
prin creaţie şi prin botez. Dacă nu se vede, e trista pronie a criminalului de a fi îndrăcit, de a fi
ispitit şi părăsit fracţionar, nu e alegerea sa liberă. Pierderea controlului, neştiinţa şi neputinţa,
atacul răului este expresia pierderii minţilor, a separării totale de Dumnezeu. Este ceea ce s-ar
putea întâmpla oricui în caz că Dumnezeu l-ar părăsi o clipă. Este expresia a ceea ce ar putea
fi omenirea fără ca Dumnezeu să Fie lucrător în ea, chiar dacă unii nu văd lucrarea Sa în
starea de ordine, de echilibru al minţilor. Fără ca Dumnezeu să fie imanent.. Aşa şi starea de
sănătate e o expresie a prezenţei şi lucrării divine, a Harului. Fără lucrare harică toate ar lua-o
razna, s-ar dezorganiza, embrionii ar prolifera monstruos, s-ar dezlipi carnea de pe oase,
oasele n-ar mai sta laolaltă, umorile s-ar usca în ochi, inima ar fibrila si creierul s-ar
scurtcircuita, celulele toate ar muta, nu şi-ar mai recunoaşte ţesuturile, s-ar „canceriza“.
Întrucât orice sistem are tendinţa la prăbuşire dacă nu e susţinut de o energie lucrătoare.
Credincioşii în general percep doar însănătoşirea ca o lucrare divină, când de fapt tot omul
sănătos la trup şi la minte este un purtător de har, chiar neconştientizat. Bolnavul e o idee a ce
ar fi omenirea fără imanenţa divină. Criminalul e o idee ici şi colo a ce ar fi omenirea fără
mila Lui Dumnezeu. Nu trebuie sprijinit şi iubit criminalul, cel puţin de către Dumnezeu care
a absentat motivat din el, cu un anumit scop? Dumnezeu nu pierde controlul nici în
răufăcători. Şi ei fac parte din planul de restaurare a creaţiei. Aşa şi spune Iisus, care se ruga
pentru ucigaşii Lui „după păcătoşi am venit“.Cu ei am treabă, în ei am de lucru. Şi cînd nu
lucrează Hristos, pe simţite sau pe ne simiţite, recunoaştem sau nu, tot omul e un stricat, un
potenţial criminal, un potenţial desfrânat, un potenţial nebun,un potenţial sinucigaş, un
potenţial violator, un potenţial bolnav incurabil. Nu tot omul trebuie sprijinit şi iubit? Faptul
că azi n-am ridicat cuţitele unii către alţii, că nu ne-am violat copiii, că nu ne-am dezlănţuit
feroce, e lucrarea Lui Dumnezeu în noi. Nu e alegerea noastră. Poate cei mai mulţi nici nu am
fost vreodată ispitiţi la asemenea fapte, şi ni se ridică părul la gândul lor. E tot harul
Domnului, deşi e impresia cuminţeniei şi echilibrului nostru. Căzuţii sunt răul, dracul în
persoană, doar că intrarea dracului în scenă, L-a introdus „ în scenă „ pe Hristos de se poate
îndumnezei omenirea; nu trebuie în final şi dracul miluit şi mântuit la Sfârşitul piesei
veacurilor? dacă Dumnezeu l-ar milui şi l-ar mântui până şi pe drac L-am huli? (temerea
trecerii prin mintea mea a unor idei de acest tip, s-a mai potolit, când am auzit că a fost şi
Sfântul Grigorie de Nisa pescuit de asemenea idei din văzduh; chiar a fost pusă sub semnul
indoielii integritatea sa de către alţi Sfinţi şi se pare că a scăpat; ce spuneam eu că oi avea
vreo legătură cu careva Grigorie. Iată cu care! Tare aş vrea să mă „văd“cumva, cândva cu
el...)
…
Pământul e locul de conştientizare a Lui Dumnezeu ca Valoare Absolută, ca Adevar
absolut, ca Iubire Absolută,ca Putere absolută, spre deosebire de Eden unde era „doar“
prezenţă nevalorizată obiectiv. În pământ îşi pune o copie după Sămânţă, o copie după Chip,
după Hristos, o icoană. Omul e un vieţuitor veşnic cu impresia vremelniciei. Sub această
impresie e totuşi e atât de motivat să trăiască, e aşa de angajat în viaţa aceasta şi în toate
planurile sale personale. Şi asta e un lucru bun pentru că viaţa vremelnică e minunată şi ea;
merită valorizată şi celebrată. Se vede din felul în care sunt angajaţi oamenii oricât de greu
încercaţi ar fi. Dar ca povestea omului să fie şi mai frumoasă, ca omul să capete conştiinţa
veşniciei încă din viaţa vremelnică, vine Dumnezeu Însuşi să Se înghesuie în trupul omului.
Pământul e un soi de uter în care se împerechează sămânţa impresiei vremelniciei, făcută din
pământ, dar făcută astfel încât să fie cuplabilă, cu sămânţa conştiinţei veşniciei venită din cer
prin Hristos-Dumnezeu. De ce S-a complicat Dumnezeu cu pământul şi cu vremelnicia? doar
ar fi putut face direct oameni desăvârşiţi pentru Cer. Poate pentru ca omul să poată trăi o
vreme cu impresia că viaţa şi alegerile îi aparţin. Poate pentru ca omul să se poată simţi liber
o perioadă, în timp, în istorie, când de fapt e o „terminaţie“ de Dumnezeu. Suntem copie
dumnezeiască, supusă încercării, transformării, schimbării, stricăciunii, poate alienării
groteşti, dar astea toate până în momentul restaurării, pe care ori suntem interesaţi s-o dorim
din aşa zisa libertate, ori o primim ca tâlharul din dreapta. Şi asta pentru că suntem braţe prin
care Dumnezeu se întinde şi lucrează în lumea materială.
Prin omul duhovnicesc Dumnezeu îşi întinde braţe în omul lumesc, firesc (psihologic)
imprimând materiei intenţiile sale. Arătând Slava Sa. Ce minunăţie e autonomia celor două
braţe pe care le ai!Ce potenţial imens de înfăptuiri aduce! E greu de imaginat cum ar fi să ai
opt; mintea ta nu e pregătită nici măcar imaginar să controleze opt braţe fiecare cu autonomia
lui. Dumnezeu are miliarde de braţe ce se „încheie“ în lume prin oameni. Braţe ce par
autonome căci centrul de comandă, „ corpusul „ca sediu al Minţii, transcende, nu se vede la
ochiul lumesc. Suntem braţe pe care Dumnezeu le duce la gură gustând lumea şi viaţa,
gustând omul de care e nesătul de-apururi până în vecii veciilor. Prin miliarde de braţe
Dumnezeu gustă lumea într-un fel unic prin omul de la capătul fiecărui braţ. Suntem
miliardimi de Dumnezeu. Aşa parcă nu-ţi mai vine să dai în nimeni pentru că dai în
Dumnezeu; iar dacă primeşti una de la cineva poţi să te faci mic şi să te rogi pentru
„terminaţia „ aceea a Lui care încă nu ştie că este miliardime de Dumnezeu, şi că lovindu-te
pe tine a dat într-o altă miliardime de Dumnezeu. Poate va înţelege asta abia când Dumnezeu
îşi va retrage acea „terminaţie“ a Sa prin poarta morţii, spre corpusul Său de dincolo. Şi ştim
că se întâmplă asta pentru că printr-un braţ a coborât El Însuşi în istorie. Şi alte braţe L-au
pironit pe o cruce şi au încercat să Îl îngroape. Dar n-a ţinut. Au văzut cu ochii lor lumeşti
cum acel braţ S-a înălţat la cer în trup.
Suntem braţe duse la gura Sa; vase din care mănâncă; din unele bunătăţi, din altele
amărăciuni
În ceruri se întorc braţe ce duc puii crescuţi în uterul pământ. Unii ajung la termen, în
condiţii variate, uneori grele şi se nasc în cer sănătoşi, cu apgar 10, şi seamănă cu Tatăl. Alţi
pui se dezvoltă intrauterin defectuos şi mor din uter în viaţa veşnică înainte de termen şi
bolnavi. Ce stă în puterea pruncului? alegerea uterului? alegerea placentei, prin care vin tot
felul de substanţe, bune ori rele, vătămătoare ori tămăduitoare? alegerea combinaţiilor între
perechile de gene? alegere dominanţei sau recesivităţii, a asemănării cu neamul mamei sau al
tatălui? dezvoltarea intrauterină armonioasă sau defectuoasă? alegerea declanşării naşterii mai
devreme sau la timp, sau mai târziu? alegerea travaliului, uşor sau dificil? alegerea expulziei
şi a notei Apgar? dacă ne naştem pe pământ cu Apgar foarte mic, doctorul nu va putea face
nimic. Dar dacă ne naştem dincolo suflet cu apgar 1 (zero nu are decât satana) Doctorul nu va
interveni? Ne va arunca sufletele pe moarte în tăviţa renală care va arde în gheena? Tâlharul
din dreapta moare din viaţă în viaţa veşnică cu defect. Doar că e restaurat spontan, prin dar
dumnezeiesc şi dus în Împărăţie sănătos, din vrere divină. Unii din cei care se străduie după
Dumnezeu apreciază că nu e corectă treaba cu tâlharul. De ce n-ar fi? În fond, noi cei care ne
străduim după Dumnezeu, o facem din interes, e alegerea noastră, cel puţin impresia şi din
toate impresiile, cea mai binecuvântată. Şi faptul că suntem pe cale, e bucuria noastră. Ne
văităm, dar ne e mai uşor să umblăm în cârca Lui Hristos decât pe pământ. Ca fost tâlhar, ca
actualmente purtat în cârcă nu pot decât să zic, primeşte Doamne pe toţi tâlharii înaintea mea,
că săracii de ei nu au avut parte de bucuria de a fi cu Tine!
În parabola fiului risipitor unii văd o altă nedreptate! „Dumnezeu nu e drept! Ăla umbla
aiurea şi e primit cu viţelul cel gras, şi pe sărăcuţul ăla cuminte, Dumnezeu nu dă doi bani.“
Gestul e mai mult decât drept sau nobil, e divin. Fratele rămas acasă, mai bine mergea şi el la
fufe, căci nu s-a bucurat de Dumnezeu fiindu-i alături, împărtăşindu-se de El. A stat cuminte
că să-şi păzească fundul, nu din dragoste. În fond e o parabolă şi nu face decât să ne poftească
la introspecţie.

Să revenim la întrebare: de ce S-a complicat Dumnezeu cu lumea? Din coasta (ADN-

ul) lui Adam, iat-o şi pe Eva, cu mici modificări, încât să-i aducă bucurie şi prin dragoste
trupească şi prin copii. De ce din coasta lui Adam, păi ca să fie omul după „feliul lui” unic.
Dacă era un Adam şi o Evă din „molecule“ iniţiale diferite, din suşe diferite, era vorba de
oameni de două „feliuri” diferite, de omul copia A şi omul copia B. Trebuia să fie mai apoi
doi Hristoşi, era mai complicat, şi nu era necesar. Şi doar Hristos Dumnezeu e „Unul născut,
care din Tatăl s-a născut, mai înainte de toţi vecii“. Şi felul şi asemănarea nu pot fi astfel
decât una, în Adam, care deci ar putea fi replica din lut a Lui Hristos. În felul asta îi fac loc în
mintea mea ştiinţifică şi cărămizilor de ADN a Lui Hristos întrupat între cărămizile de lut ale
Mariei, încât Hristos să fie viabil din punctul omenesc ştiinţific de vedere, pentru ca omul să
fie îndumnezeibil şi ştiinţific (sau cvasi, întrucât ştiinţa pare că nu mai are fundament de când
mezonul îşi bate parcă joc de ea, şi nu îşi repetă mişcarea în atom).
Adam e replica din lut al lui Hristos, pentru ca Hristos să intre în chipul de lut şi să-i
dea pământului veşnicia în Adam cel Nou. Adam prin păcat se şi ne îmbogăţeşte cu binele
conştientizat. Cu simţirea cunoaşterii şi cu cunoaşterea simţirii.Aşa…
 … Hristos se îmbogăţeşte prin Adam cu miliarde de lumi. Aşa…

Hristos ajunge la un Sine îmbogăţit prin om, prin Adam, prin noi.

Dumnezeu Se trimite în miliarde de minţi, cuvânturi şi duhuri şi „uită de Sine“, de

atotcurăţia Sa, de atotputerea Sa, de atotştiinţa Sa, şi în felul acesta se încearcă pe Sine în
miliarde de situaţii, în miliarde de condiţii. El Necreatul, Atotputernicul, Atoateştiutorul, vrea
să trăiască şi condiţia de creat, de neputincios, de neştiutor, de încercat, „pe barba Lui”; şi Se
smereşte în Adam şi prin el în fiecare din noi. Prinţ şi cerşetor. Păi cum să mai fi rău cu
cineva! Păi cum să mai judeci pe cineva! Păi cum să nu îţi mai iubeşti aproapele! când cineva
suferă te gândeşti că e „săracul „ Dumnezeu care suferă. Dumnezeu Se încearcă în capacitatea
de a suferi pentru tot felul de nimicuri, sau de a suporta cruci grele fără suferinţă. Se încearcă
pe Sine în condiţia de om care suferă că şi-a pierdut cheile sau că nu-i ajunge pensia, sau de
om care se înalţă prin suferinţa morţii propriului copil. Sau cum să nu te bucuri de bucuria
oricui, pentru orice, când te gândeşti că e dragul de Dumnezeu care se bucură în piele de om,
de om care se bucură de tot felul de nimicuri sau de lucruri cu adevărat valoroase. Şi parcă îţi
vine să începi să bucuri oamenii dacă te gândeşti că prin ei Îl bucuri pe Hristos. Şi parcă
începi să ierţi oamenii care îţi fac rău, dacă te gândeşti că în fond îl ierţi pe Hristos smeritul în
răufăcătorul tău. Aşa de fapt prin tine Dumnezeu Se iartă pe Sine din altul.
Oarecumva Dumnezeu se joacă serios de-a omul, şi îşi autosuspendă capacităţile de
atotputernic, pur, atoateştiutor şi atoateiubitor. Se face că uită pe bune de capacităţile Sale, şi
o ia de la capacităţi zero, o ia de la condiţia de ispitibil şi stricăcios, de neputincios, de
inconştient de Sine. Dar cum să Se încerce prin om fără încercări. Fără ispite, fără rău, fără
suferinţă, fără durere. Cum să încerce virtuţile fără păcate.Şi iată pentru ce dânsul drăcuşorul
intră în scenă; răul necesar!
Rămâne cu omul de când îl face Mental, de dinainte de timpuri; se bagă în pielea lui şi
rămâne şi când îl trimite în timp, încercând prin om gustul vremelniciei şi spaima morţii; şi
rămâne şi dincolo de timpuri. E un „nesătul de om“. E un iubitor de om până la „dependenţă“.
Trebuie să îşi reverse undeva Iubirea fără de sfârşit. Şi unde dacă nu în om? Păi cum să nu
stau liniştită când mă gândesc că Dumnezeu mă iubeşte atât încât e dependent mine, încât nu
se poate dezlipi de mine! Şi chiar dacă mă port ca un (porc de) bărbat cu o soţie dependentă,
El, aşişderea soţiei dependente, mă iartă, şi cum Îi dau atenţie Se bucură.Cât de mult poate să
îmi dea mâna să fiu porc cu Dumnezeu?!

Face omul şi îşi verifică lucrarea

Ca şi cu toate cele pe care le face, şi vede că sunt bune, Se pune în toate pieile să vadă
dacă în raport cu toţi e El Însuşi bun. Uită deliberat de El, şi joacă serios rolul de om în
comuniune cu El (de sfânt adică), de om înafara comuniunii, de ateu, de păgân, de păcătos, de
satanist chiar, de neputincios, de vrednic, de om lovit de soartă, de nevrednic, de cucernic, de
smintit, de profet, de înger, de Fecioară Născătoare de Dumnezeu. Apoi „ îşi aduce aminte
„ de El în Hristos. Ni se arată adică aşa cum E. De unde iar uită de El şi se joacă serios de-a
ucenicul, de-a Petru, de-a Iuda, de-a hoţ de-a stânga, de hoţ de-a dreapta, de-a sfinţii martiri,
de-a prigonitorii, de-a inchizitorii, de-a vrăjitoarele, de-a prinţii, de-a cerşetorii, de-a unii şi
alţii, de-a Darwin, de-a Hitler, şi de-a evreii cumplit încercaţi…; şi se joacă serios de-a maya.
Se joacă şi de-a mine, şi de-a tine… Se caută în toţi de parcă n-ar şti de El în toţi.
(Ce vorbe or mai fi şi astea! Chiar nu vreau anatema! Chiar vreau să public cartea asta
cu binecuvântarea unui cleric. Cum o să i se strângă inima celui care va fi încercat cu textul
ăsta pentru a-şi da binecuvântarea? şi-o va da, nu şi-o va da, cine şi-o va da, teologul omul,
sau Hristos din el? Cine nu şi-o va da? teologul omul sau Hristos din el? Lumea îi vorbeşte pe
popi, dar nu se gândeşte ce încercare a îmbrăcat Dumnezeu când „a uitat de EL“ şi s-a
îmbrăcat în popă, ispitibil şi hulit, un păcătos atât de necesar.)
Te joci de-a maya, Hristoase? Te faci că uiţi de Tine şi te joci serios de-a păcătoasa,
îndrăzneaţa, provocatoarea, născocitoarea? sau de-a eretica? De ce m-ai scos din şiintă şi m-ai
îmburdat în credinţă, şi nu-mi dai nici aici pace să mă rog habotnic? Mă pui să sap, sau dacă
nu Tu mă pui, nu mă nici opreşti...

Pledoarie pentru restaurarea materiei

E adevărat, am pierdut şirul; croşetez maniacal idei! Mama chiar susţine că am un delir
religios. Oi fi în faza maniacală a maniaco-depresiei, care atinge frecvent artiştii? Nu-i bai!
Ideile în văzduh nu stau la rând. „Gândurile zboară ca păsările, poţi să le laşi să se aşeze pe
capul tău, dar nu trebuie să le laşi să facă cuib! „zicea iar un Sfânt. Aşa că, să nu fie cu
supărare dacă sunt într-o zonă exotică, unde vreau să zbor cu toate păsările.
Vorbeam de un Dumnezeu „Substanţial“, cea mai Pură Substanţă Luminoasă Necreată
– Slava lui Dumnezeu, care se vede distinct, în lumina ce pare întuneric pe lângă Ea. S-a arăt
pentru ochiul nestricat al lui Adam, sau pentru cel restaurat al unor Sfinţi, sau pentru a celor
trei pe care îi alege Domnul să li se înfăţişeze Schimbat la Faţă. Nu e aşa …o lumină …pur şi
simplu ca de soare sau ca de bec, fără formă, care dă doar o senzaţie luminoasă percepută de
celulele cu conuri de pe retină; E o Lumină distinctă de senzaţia luminoasă, perceptibilă
ochiului nestricat. E o Lumină care emite imagine pură, nu doar senzaţie luminoasă. Prin
cădere Adam îşi pierde capacitatea de percepţie şi prelucrare a informaţiilor senzoriale
spirituale, rămânând doar la cele materiale; Hristos nu S-a schimbat El la faţă în faţa celor
trei, ci le-a redat prin har acestora capacitatea iniţială a omului de a vedea în lumea spirtiuală.
Dumnezeu nu S-a schimbat, E în continuare chiar aici, sub ochii noştri orbi, chiar în urechile
noastre surde, plimbându-se în Împărăţia Cerurilor, care începe chiar aici la orizont, adică de
pe Pământ. Aerul pe care îl respirăm o fi şi el parfumat, cu bună mireasmă, de prezenţa
divină, doar că şi capaciatea olfactivă a creierului s-a stricat, precum s-a stricat şi cea tactilă şi
kinestezică, încât poate că circulăm „îmbrâncindu-I“ grosolan pe Dumnezeu şi Maica Sfântă,
pe Îngeri şi pe Sfinţi. În cortex, prin sinapsa binelui cu răul s-au produs leziuni, reversibile
prin lucrarea Duhului Sfânt, prin Energia necreată, pentru că materia creată nu este de lepădat.
Dumnezeu agreează restaurarea materiei. Scopul învierii e şi unul trupesc, în
nestricăciune. Intenţia restauratorie o vădeşte orbul din naştere, a cărui ochi anatomic a fost
refăcut, paraliticul ale cărui leziuni nervoase au fost refăcute, şi alţi vindecaţi miraculos;
lucrare directă şi imediată asupra materiei. Dacă pentru cei de cu 2000 de ani în urmă era un
miracol învierea lui Lazăr, nouă, care ne punem problema dacă să readucem sau nu animale
preistorice la viaţă prin clonare, ar trebui să ne fie explicită.
O devenire nestricăcioasă a materiei sunt moaştele sfinţilor, care împrăştie bună
mireasmă, fără nici o intervenţie chimică de îmbălsămare. De înţeles miracolele vindecătoare
dacă privim deodată, pe de o parte cum neurofiziologii au stabilit legătura între minte (ca
gândire nu ca şi creier) şi boală, şi pe de alta cum creierul reacţionează la stimulare energetică
(electrică), cu inducerea unei stări mistice, ceea ce pentru mine înseamnă înafara
laboratorului, acţiunea energiei necreate, a Lui Dumnezeu, asupra creierului ca suport
material al minţi. La Sfinţi, prin curăţia inimii şi împărtăşirea cu trupul şi sângele Lui Hristos,
trupul şi sângele lor stricăcioase, au fost practic restaurate, dezlocuite de Trup şi Sânge
nestricăcioase, nu metaforic, ci substanţial. Dar poate cel mai important argument al planului
de restaurare al materiei este faptul că Iisus S-a înălţat în trupul de după Înviere, trup care a
fost văzut de mulţi şi atins de Toma, care a mâncat şi a băut cu ucenicii, de unde nu era
nălucă. Deci sculatul din morminte poate fi crezut azi fără împotrivire raţională. Eu sunt
pregătită şi raţional pentru asta, poate mai puţin pregătită sunt duhovniceşte.
Unii se strâmbă la ideea raţionalizării credinţei. Dar un filosof spunea că întâi crede
pentru ca să ştie pentru ca abia apoi să creadă sau nu. Când mă gândesc să-ţi dau un telefon,
întâi trebuie să cred că ai putea fi acasă, pentru că dacă nu cred întâi asta, nici nu mă mai
sinchisesc să formez numărul. Dar dacă cred că ai putea fi, formez numărul şi aflu dacă eşti
sau nu.
Ţuţea spunea că orice încercare a oamenilor de ştiinţă şi a filosofilor de a demonstra
existenţa Lui Dumnezeu poate deschide o poartă către ateism. Dacă cele enunţate ar putea
împinge pe cineva la ateism, mă rog Lui Dumnezeu să mă ierte, dar tot Dumnezeu ştie că
disponibilitatea aceluia de a crede era problema, şi nu cele spuse. Mai degrabă cred (ştiind din
experienţă) că cele spuse îi pot linişti pe unii care se tem că a crede e iraţional. Iar pentru că
lumea confundă iraţionalul cu ridicolul, fug de credinţă ca iraţional, deşi e cea mai mare
binecuvântare. E har.
Unii se strâmbă, alţii zic, eu cred că a crede vine şi din a şti. Şi, de nu ştii cum e posibil
ceva, începi să pui din imaginaţie şi să crezi în năluci. Scufiţa Roşie cea neascultătoare, a
crezut că în pat e bunica, ascultându-şi imaginaţia conform căreia bunicii i-ar fi putut creşte
urechile şi ochii şi mâinile şi gura peste noapte, la modul grotesc. Aşa că dacă nu sunt baba
nespălată pe picioare a lui Ţuţea, care crede fiinţial, pentru care nu există nici o îndoială de
ordinul milisecundei, nu pentru că e ea credincioasă ca merit personal, ci prin Har, poate mai
bine să cred întărit de cercetare, decât să cred forţându-mă să cred căci altfel universul meu s-
ar prăbuşi cu toată simbolica lui, cu toată dinamica gândirii şi a sentimentelor; nu cred că mă
forţez să cred doar ca să nu mă ruinez, ca mecanism de adaptare. Aproape că pot să vad şi să
pun mâna pe nevăzutele plauzibile. Eu cred că Ţuţea, deşi mi-e drag, nu a avut în vedere pe
cei care nu ştiu ce şi cum să creadă, care cred dar se îndoiesc uşor, cărora le trebuie
argumente care să le întărească emoţia credinţei.
Credinţa se referă şi la mintea inconştientă prin memoria afectivă care se „ reactivează ´
prin Har şi la mintea conştientă care se reântâlneşte cu cele odată ştiute de prima minte creată,
prin iluminare. Aşa că de eşti chemat prin har, şi mai ceri câte o întărire raţională, nu cred că
baţi la poarta ateismului; mai degrabă dacă raţiunea te opreşte de la iraţionala binecuvântata
credinţă este tocmai pentru că dracul lucrează întotdeauna la nivelul raţiunii; şi atunci bătălia
cu dracul e bine s-o dai şi pe câmpul lui de bătaie şi cu armele lui.

Şi apropo de telefoane. Dumnezeu ne dă unora telefoane. Doar că noi, având aparate

deştepte cu afişaj, apăsam pe reject fără măcar să ne fie clar:“ de ce?“. Şi dacă îi de bai, Îl
căutam prin memorie, dar se întâmplă să nu răspundă imediat. Puţini sunt cei care „Chat-
huiesc“ cu Dumnezeu orice-ar fi, şi bine-i de ei …dar să nu uităm că sunt aleşii Lui. Ei
răspund pentru că de fapt Dumnezeu apăsă pe Răspund, cu toate că îi lasă pe ei să creadă că o
fac din alegere liberă pentru că au la telefon două butoane; dar un buton întotdeauna e blocat.
Ca şi mintea lui Faraon. E doar impresia alegerii libere a răspunderii la apel. E doar impresia
alegerii libere la caht-uială cu Dumnezeu.
Dumnezeu cheamă, şi El răspunde! între El şi El e impresia libertăţii –omul.

(La un oarecare timp după ce am scris rândurile de mai sus, am găsit într-o cărticică de
sfaturi duhovniceşti un citat din Filipeni (2,13) „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în
voi şi vă dă după plăcerea Lui şi voinţa, şi înfăptuirea” sau în altă formă „Dumnezeu vă dă şi
să voiţi şi să săvârşiţi“.Găsii tocmi ce zisei?)

Sinapsa binelui cu răul strică sufletul şi de aici carnea minţii

… şi cu ele materia toată devine stricăcioasă. Simplu de înţeles dacă ne gândim pe de o

parte la
lucrarea energiilor în materie, şi pe de alta la mecanismul îmbolnăvirii. Valabilă şi
reciproca, însănătoşirea „miraculoasă“ prin credinţă.
Adam îşi pierde capacităţile senzoriale pentru Dumnezeu, rămânând cu cele pentru
creaţie Cum de a făcut sinapsa binele cu răul? Înseamnă că existau receptori pentru rău. Pare
enervant să ştii asta, adică cum, binele avea receptori pentru rău? de ce să-i fi făcut Dumnezeu
aşa? de ce să fi îngăduit răul, El care e Binele? Păi tocmai ca să poată fi valorizat Binele. Ca
omul să cunoască valorile, şi să se poată îndumnezei, căci numai aşa poţi fi ca Dumnezeu,
cunoscând binele şi răul deopotrivă. Altfel omul ar fi rămas fericit, dar imatur ca un bebe,
mulţumit cu sânul mamei, fără colici,cu cântec de leagăn, cu lumini filtrate, cu băiţa de seară,
cu aşternutul moale şi curat… fără colici, fără valori.
Exista un plan de mântuire, care fără de rău, ar fi fost, ca şi cum s-ar juca şah cu două
rânduri de piese albe, pe o tablă alb cu alb, cu piesele aşezate la aceeaşi linie de start, mergând
toate spre aceeaşi linie finală. Dacă n-ar fi existat receptorul pentru rău, am fi rămas la
condiţia de răsfăţati dar n-am fi putut să ne îndumnezeim; am fi rămas creaturi de lut însufleţit
dar inconştient de însufleţire, de chip şi de înălţare la asemănare prin suferinţă. Pentru asta
trebuia să cunoaştem condiţia de Dumnezeu, care cunoaşte deopotrivă binele şi răul. Ca
terminaţii de Dumnezeu ce suntem, trebuia să ne trimită în zona experienţelor pentru ca
Dumnezeu să experienţieze, să trăiască binele şi răul, nu numai să-l cunoască. Întâlnindu-se în
văzduh şi materie, binele cu răul, Dumnezeu Se trăieşte prin noi.

Răule, Satană, ce eşti tu?

Ce e răul? lipsa binelui –întreabă suferindul! ce e boala? lipsa stării de sănătate

-întreabă bolnavul! Ce e satana? lipsa Lui Dumnezeu –întreabă-mă pe mine! Dumnezeu e un
măr, satana e minus un măr. Deci nu este nimic, şi totuşi se simte ca şi cum ar fi un minus
măr. E o Gaură neagră, un triunghi al Bermudelor, antimaterie, entitate asubstanţială ce
înghite substanţa, o dezintegrează. O forţă negativă, distructivă ce încearcă să smulgă totul
vieţii, ordinii, armoniei. NonP, adică Q. Minus 1 care e mai mic cu 2 ca 1; nu poate fi real,
logica îl refuză! Tocmai asta se şi vrea, să fie respins ca entitate. Alunecos, greu de fixat, care
nu este şi totuşi este! Ptiu drace! Cum adică este? 1. pentru că e descris în Evanghelii. 2.
pentru că n-o să-ţi vină să crezi, dar l-am întâlnit în câteva rânduri.
Cartea din mâna ta e mult încercată de când se scrie, şi cine ştie prin ce va mai trece, şi
dacă va apărea, şi cum voi fi eu, dacă voi fi la momentul în care o citeşti. A scrie despre
Dumnezeu, nu-i a bună! să-mi bag nasul? multe frământări, întrebări în stânga-n dreapta,
nelămuriri, ambiguităţi … m-am gândit să cer răspuns direct de Sus. Zis şi făcut că în câteva
dimineţi la rând, în genunchi, rugam pe Domnul să-mi răspundă. Textual L-am rugat să-mi
viruseze maşinăria ca semn să mă opresc! Deja ai înţeles că asta s-a şi întâmplat! S-a pierdut
tot ce aveam în memorie. Furtună în creier! Doar nu cumva îndrăznesc să cred că Dumnezeu
Însuşi a pus „mâna” la rugăciunea mea? Dacă nu Dumnezeu, cine?
Eu, pe de altă parte şmecheră, păcălitor de Dumnezeu, salvasem pe o dischetă cartea şi
am arătat-o unei prietene teolog de formaţie, dar şi cu har.M-a liniştit în ce priveşte teama de
erezie. Logic, eu nu modific dogma creştinătăţii. Sunt un omuleţ cu timp liber, şi s-a făcut că
am tras de timp în tablouri, m-am jucat de-a pictatul, şi am dat din joacă peste o pictură
metafizică; şi cum să nu încerc să înţeleg cum toate astea? aşa că am pornit în căutare. Şi în
căutarea cui dacă nu a mea. Şi cum un om nu se poate căuta fără să dea peste Dumnezeu aşa
un om care bate la Dumnezeu n-are cum să nu dea de dracul măcar oleacă. Aşa iatăcă scriu
gânduri, unele pot fi adevăruri, altele minciuni. „Gândurile sunt că păsările, zboară deasupra
capului“. Sfatul Sfinţilor e să nu le laşi să facă cuib. Dar sunt şi porumbei albi printre corbii
iubitori de stârvuri. Ochii mei nu ştiu de alb curat şi de negru murdar, ştiu doar griuri
proiectate. Cu teama de a nu hîşîi porumbeii îmi scăpa corbii şi se cuibăresc. Se prea poate.
Dar scripta mea n-are cum să schimbe Adevărul, aşa că dacă cele scrise sunt minciuni,
Dumnezeu nu le va îngădui la minţile alor săi. Iar dacă sunt adevăruri, Dumnezeu va şti să-i
convingă de asta. Până una alta sunt adevărurile mele.
Drăgălaşa mea prietenă lucidă, mi-a mai spus că nu poate fi lucrare curată cu maşinăria
de scris. Bun! nu e nimic ciudat, să-i zicem coincidenţă. Am scris povestea însă unui prieten
la mult timp după aceea, interval în care n-au mai fost probleme. Până la o jumătate de oră
după ce am trimis mail-ul, când din nou toată electronica s-a dat peste cap (am „dovada“).
… Ce spui că în chiar momentul ăsta, scriu cu inima cât un purice, tremurând, pentru că
tocmai a trebuit să fac o pauză din scris ca să tămâiez casa şi s-o stropesc cu agheasmă mare;
în camera la care stau cu spatele, singură acasă şi e seară, am auzit o bufnitură, şi am găsit un
nou obiect căzut inexplicabil. Şi nu e primul obiect mişcător din casa mea. Ne-am cutremurat
odată cu „tanti Dolea“, văzând cum efectiv două pahare s-au mutat cu o palmă de pe un raft,
pe jos, şi nu s-au spart; şi iar: într-o seară Ana a scăpat după mobilă o Icoană a Maicii
Domnului, într-o poziţie absolut imposibil de ajuns oricât am încercat şi pe după mobile, şi pe
sub ele; şi cum Horea era plecat, cu tot sentimentul rău de a o şti acolo, a trebuit să o
abandonez până la sosirea lui. Însă n-a mai fost nevoie să mutăm mobila, căci Anton mi-a
adus-o a doua zi cu seninătate. Venea cu ea din dormitor, direct la mine. Mă întreb de unde
mi-o aducea, şi ce l-o fi apucat să mi-o aducă, el neavând obiceiul să care lucruri de colo colo,
înafară de jucăriile lui.
Mai am de-astea! Pentru unele am intrat în psihoterapie … si s-au terminat sub patrafir.
Am una cu o prietenă vrăjitoare cred. Tipa asta era îndrăgostită de Horea; sau de mine? sau de
amândoi? nu ştiu precis, cert e că şi nouă ne plăcea de ea; avea o nebunie fermecătoare. Şi
pentru că nu prea avea bani, dar îi plăcea să ofere cadouri, i-a făcut lui Horea din plastilină un
pescar, o reprezentare a lui foarte apropiată. Mie, mi-a făcut cadou o inima din ceramică în
care suna ceva. La nu mult timp, Horea a făcut o febră mare, cu o stare de delir. Când am
venit din dormitor în camera cu telefon să sun Salvarea, pescarul era căzut de pe dulap, şi rupt
în două, plin de ace de gămălie. I-am spus fetei supărarea mea şi a justificat acele ca armături.
N-am rupt relaţia; odată încercând să o sun, am intrat pe fir (de câte ori se întâmplă să te
suprapui pe fir) tocmai în clipa în care vorbea cu un tip despre treaba cu pescarul din
plastilină (si dacă te suprapui, de câte ori pici pe o discuţie care te priveşte direct; şi dacă te
suprapui peste o astfel de discuţie, de câte ori poate fi de domeniul paranormalului). Mi-am
dat seama că şi inima era plină de ace. Am aruncat-o, neştiind cum se scapă de vrăji. Dar
degeaba, căci perioada care a urmat a fost coşmarul care m-a dus în psihoterapie, şi care s-a
terminat sub patrafir… Slavă Domnului! Încurcate sunt căile Tale Doamne! Adorabile
încurcate căi!

(Am scris astea cu un an în urmă; acum la corectură, îmi aduc aminte cum în seara cu
pricina, încă înfricoşată, am intrat la duş, cu temerea să nu mi se deschidă fereastra în spate.
Nu s-a deschis… imediat, ci când am ieştit să mă şterg; iar la o oră după aceea, trebăluiam la
vase ascultând cum Horea se distrează cu copiii, care râdeau şi făceau larmă mare în
dormitor; şi nu puteam să înţeleg cum îl aud pe Anton şi râzând de gâdilituri, şi în acelaşi
timp şi în spatele meu umblând la scăunelele lui de plastic, vârâte unu-ntr-altul; m-am întors
să-l văd, dar scaunele se mişcau singure, în timp ce Anton continua să hohotească dincolo.)

Poate fi dracul minus unu, adică să fie mai puţin decât nimic? Încă îmi tremură puţin
mâinile de la bufnitura din camera la care stau cu spatele, dar am o stare de fericire, aşa cum
am avut după un vis, care de fapt nu a fost vis, ci a fost mai degrabă o întâlnire în toată regula
cu, nu pot să zic cu dracul, căci erau mai mulţi demoni cred. În aceasta întâlnire, care era un
somn în somn dar totuşi o veghe, am simţit cea mai puternică senzaţie tactilă din viaţa mea.
Se făcea că dormeam şi mâini nevăzute şi totuşi negre mă prindeau de antebraţe. Senzaţia nu
era de durere, ci de cea mai intensă şi înfricoşătoare senzaţie tactilă grosieră, de la piele până
în măduva oaselor, senzaţie pe care n-o poţi simţi în realitate oricât încerci să-ţi înfigi
degetele prin carne să ajungi la os. Încearcă chiar acum să îţi simţi măduva oaselor apăsându-
ţi antebraţul, vei simţi maxim durere în muşchi dacă apeşi prea tare, dar osul şi măduva lui n-
ai să le simţi. O mâna albă m-a atins şi demonii s-au dus. Putea fi un înger. Teroarea senzaţiei
m-a trezit în capul oaselor, şi m-am gândit că am făcut o scurtă descindere în infern. Probabil,
dacă Dumnezeu nu va avea milă mare şi multă la judecată, este starea de iad pe care
inconştientul şi conştientul nostru ca transcendenţe, o vor petrece. M-am bucurat la trezire, ca
şi acum, căci întâlnirea m-a liniştit. Există dracul! Ce bine!

Gândirea magică? Copilul misticii!

Mi-aduc aminte de un alt vis care m-a trezit în capul oaselor. Era doar o voce
nefirească, de data asta suprafirească: „Gândirea magică e copilul misticii“ …tocmai ce
spuneam. În psihologie să crezi în Dumnezeu şi diavol, e un atribut de imaturitate de gândire;
credinţa catalogată ca gândire magică e cu uşurinţă ridiculizată sau încadrată în capitolul
patologie. Dar dacă eu omoram şi acest copil, cum mă povăţuise terapeutul meu faimos,
pierdeam universul meu de azi: tablouri metafizice şi scripte palpitante, tămâie şi agheasma,
Liturghii şi muzică ce-mi surpă genunchii şi trimit impulsuri mâinii drepte nerăbdătoare să
împungă carnea în patru locuri, extaz şi dornicie de adormire în cele de Sus.
Cine omoară gândirea magică, nu poate da de trăirea mistică, de Dumnezeu, şi e cea
mai mare pierdere posibilă. Închide poarta Universului metafizic, şi rămâne la stele ca rezultat
al unor explozii, la om ca rezultat al unor mutaţii în neînţelepţita maimuţă, care evoluând,
dobândeşte teama de moarte şi se refugiază într-o închipuire numită dumnezeu sau se cufundă
în alcool, drog, sex împotriva firii, muncă în trei schimburi, telenovele şi surorile ei mai
evoluate; de la subcultură la cultura cea mai rafinată. Prin acestea toate încearcă omul să
plombeze golul de Dumnezeu, dar de fapt în mod paradoxal să-L caute.
Gândirea magică e o chemare spre un univers unde timpul şi spaţiul se topesc, se adună
într-un punct, punct în care se intersectează toate liniile de contur al Lui Dumnezeu. Doar că
liniile de contur sunt trasate de mâna imprecisă a omului. Trasat după chipul Chipului, omul
încearcă la rându-i să-I facă portretul. Şi aşa începe mintea să treacă multe linii prin acelaşi
punct făcând un portret oarecum mincinos. Făcând poate portretul Îngerului de lumină în care
Satan pozează. În caz că omul nu omoară copilul gândire magică, se poate maturiza şi să
devină mistic.
Gândirea magică ar fi un fel de anticameră pentru universul dreptei credinţe, pentru
Împărăţia Cerurilor din noi. În anticameră, poţi petrece timpul citind tot felul de articole,
scrise de tine, ca proiecţii ale adevărurilor tale din anumite momente date. Articole înţelepte
dar şi altele inepte. Crâmpeie de adevăr şi mult gunoi.Cum să şti de adevăr? Păi te iei după
„ Îndreptar „ după „Calea, Adevărul şi Viaţa“, cheia spre Împărăţie. Dacă colecţionezi doar
articole bune, aşa cum adună copiii etichete şi aşteaptă câştiguri surpriză, poţi şi tu să ai
surpriza să te auzi pomenit, chemat pe uşa din dreapta a Împărăţiei din tine. E a ta, e locul
unde se întîlneşte Dumnezeu, cu proiecţia Sa din sufletul tău curăţel. Ai devenit icoană.
Dacă decupezi articole cum îţi vine, şi nu ştii care-i dreapta, şi-i greu să ştii într-un
univers rotund fără Îndreptar, poţi să te auzi strigat din stânga! Doamne păzi! Mult am mai
pertecut pe-acolo, şi cumva cu un picior mereu sunt gata să alunec în camera unde Satana îşi
ţine recuzita. Şi uneori chiar intru, şi mă îmbrac cu ale lui, şi mă fâţâi în oglinzile lui
mincinoase, îndepărtându-mă de Împărăţia Cerurilor din mine, pocind icoana, şi mai mult
decât orice, prelungind în mine vinerea mare al Lui Hristos în care m-am îmbrăcat la botez. Îl
las să agonizeze pe Crucea pe care Şi-a asumat-o în mine pentru mine.Nu-Şi poate da Duhul
în mine, spre Înviere, şi strigă după mine de parcă aş fi Dumnezeu: „ maya, de ce M-ai
părăsit?! „
De ce oare te părăsesc Hristoase în Vinerea Mare care Ţi se întâmplă în mine? Vinerea
mare e prea mare pentru mine. Mintea mea e prea mică pentru a Te putea odihni în mine. Dar
cum poate fi altfel când de fapt Tu le faci pe toate mari sau le laşi mici, Tu le ţii pe toate
închise sau le deschizi, după cum Vrei, ca viaţa să fie aşa cum este, adică superbă şi de
nelepădat, atât de frumoasă încât îi face omului frică de moarte sau poftă pentru nemurire.
Când nu suferim nu vrem să murim, iar când suferim nu mai suntem noi, ci suntem martorii
patimilor Tale, suntem Tu. Când suferim vrem să murim, pentru că fiind martori ai patimilor
suntem martiri şi deja suntem în Tine, morţi şi înviaţi.

Îndrăzniri despre boala mentală

Ar putea conţinuturile delirurilor, vasta patologie psihiatrică, să primească o înţelegere

şi să raspundă la ridicările din umeri ale ştiinţei, dacă le privim din perspectiva lucrării
energiilor necreate (Dumnezeu) sau mai degrabă al lipsei de lucrare a acestora (ca Satana) în
mintea celui a cărui lob temporal nu e conectat la curentul electric de laborator.
Să mă ierte cine ştie, transele, percepţiile false, pot fi induse chimic (alool, drog), prin
sugestie (hipnotic), şi mai nou şi prin curent electric (ceea ce poate e prea nou descoperit ca să
se ştie de întreaga lume medicală). În delirul neindus prin nici una din aceste căi, adică în
psihoze, omul percepe deasemenea ceva neexistent pentru cei din jur, ca real. Vede, aude,
simte lucruri pe care noi cei din jur nu le percepem, crede lucruri care celor cu mintea
sănătoasă să zicem, par absurde. Medicina le pune astea pe seama modificării unor constante
biologice, pe baza faptului că la administrarea anumitor compuşi chimici care restabilesc
nivelul acestora, delirurile încetează (întrucâtva, şi de neştiut cum ar înceta fără administrarea
acestor substanţe – mărturisire făcută şi de unii psihiatri). Trebuie specificat însă că pe lângă
influenţarea delirului care, citez un psihiatru „ dispare oricum, poate mai târziu, sau nu“, se
modifică şi alte funcţii cerebrale, ca efect secundar foarte deranjant pentru bolnav. Dacă ar fi
aşa simplu: lipseşte ceva, restitui organismului acel ceva, n-ar trebui să am efecte negative, să
stric altundeva prin preaplin. Nivelul scăzut al anumitor substanţe, ar trebui să influenţeze
activitatea dependentă de acele subtanţe în toate ariile ei de acţiune, şi să se restabilească
normalitatea la administrare în toate ariile tulburate.
Spuneam de stările „mistic-like“ induse de curent electric. Anume inducându-se curent
electric în creier, se obţin transe cu caracter mistic. Cert e că omul religios, misticul cu atât
mai mult, nu trăieşte în condiţii de laborator, nu are electrozi pe zona temporală în care
cercetătorul să descarce impulsuri electrice. Adică dacă e vorba de stare specială, mistică
înafara laboratorului, înseamnă totuşi energii. Şi de ce nu, Energia Necreată – Dumnezeu
pentru starea mistică autentică, şi energie negativă, ca atare sau ca lipsă de energie divină,
pentru starea de tulburare, pentru delir, pentru închipuire sau înşelătorie sau posesiune de
demoni sau cum i-om mai spune?
Şi încă ceva, dacă gânduri şi sentimente cu tentă mistică se nasc în materia creierului
sub acţiunea unui stimul electric, înseamnă că Dumnezeu nu e nici tradiţie, nici autosugestie
ca mecanism de adaptare q.e.d.
În cazul bolii psihice, aş merge mai degrabă pe alte mecanisme, nu pe lipsa de secreţii.
Lipsa de secreţii ar putea fi doar rezultanta unor tulburări energetice; a lipsei unei lucrări a
energiilor necreate, spirituale. Sau altfel spus o aşezare pe anumite nivele spirituale negative.
Deşi undeva stabilisem că dacă ideea de Iisus ar fi un declanşator al secreţiilor care să ţină în
echilibru psihicul (ceea ce se şi întâmplă dealtfel la omul duhuovnicesc) de ce să nu fie
„utilizat” acest „mecanism adaptativ „?!
Iacătă dacă ideea de Dumnezeu e nici chimie, nici sugestie, iar în condiţii de laborator –
curent electric, înafara laboratorului aş îndrăzni să zic – energii necreate, Duh, Dumnezeu. Iar
lipsei – energii negative, demoni, draci, satana, sau cum o vrea lumea. Aş merge pe ideea
(susţinută de laborator) a energiilor pozitive şi negative, mai precis al duhurilor bune şi rele,
care intervin pe materie, de unde, bunânţeles se modifică şi anumite constante sanguine, dar
ca rezultat; nu modificarea constantelor sanguine sunt cauza. Ele sunt efectul unei stări
duhovniceşti precare, a unei spiritualităţi nesănătoase, de unde sănătate trupească precară. Iată
păcatul, boala sufeltească, ca generator de boală trupească; idee împachetată de lumea
medicală sub forma psihosomaticii; dar unde lumea medicală crede în psiho- ca funcţie a
materiei, fără să poată de fapt aşeza nici cuvântul nici gândul în materie.
Dumnezeu nu trebuie să ceară nimănui permisiunea să stimuleze lobul temporal sau altă
zonă a creierului cuiva ca să-i inducă numinosul, credinţa, religiozitatea, misticul. Aşa a creat
mintea, stimulabilă energetic şi respondentă prin trăiri şi prin modificări în chimia creierului
la acţiunea energiilor necreate. Întâmplarea lui Dumnezeu în materie s-ar putea să nu le placă
la teologi. Nu înţeleg însă de ce şi-ar pierde Dumnezeu aura dacă ar lucra prin duh cu
substanţa cerebrală, cu mediatori şi compuşi chimici. De ce s-ar murdări mâinile Lui dacă ar
lucra cu secreţii celulare, cu sânge, cu substanţă cenuşie sau albă? în lobul temporal sau în alt
lob, nu contează, sau mai degraba pe toată suprafata cerebrală? Iar răspunsul materiei (în care
dealtfel Se află) să fie declanşarea unui lanţ de reacţii chimice care aşează moleculele încât
omul capătă conştiinţa divinităţii?

Iluziile sunt o funcţie sau mai degrabă o disfuncţie din punct de vedere medical, de a
vedea altceva pe lângă realitatea palpabilă. Poate capătul dinspre duh al sufletului delirantului
vede, pentru că priveşte printr-un ochi duhovnicesc deschis într-o lume spirituală
imperceptibilă pentru noi; poate fi o lume care există chiar dacă nu e materială. Cum şi
conştiinţa, şi cuvintele, şi gândurile sunt imaterie ce doar impresionează materia şi se traduc şi
în materie.
Poate artistul autentic, să zicem aşa, e un delirant doar cu un ochi în lumea aceea, doar
cu o bucăţică de inimă în lumea aceea, cu o bucăţică de conştiinţă în lumea aceea, e doar la
poarta lumii aceleia; iar prin mişcare, aduce lumea aceea aici, în lumea materială; mâinile,
homunculusul său motor, e dincoace de poartă, se sustrage şi traduce prin intermediul
materialelor aceea lume câştigând şi o stare afectivă plăcută, catharsis-ul. Bolnavul delirant e
cu un pas înaintea artistului în lumea aceea. Scurta mea perioadă de lucru cu bolnavii psihici,
mi-a fost utilă şi în înţelegerea unor procese mentale, pe lângă marea mea îmbogăţire din
împărtăşirea acelor suflete care m-au simţit aproape deşi neputincioasă. Neputincioasă
datorită limitelor de înţelegere, sau a rezistenţelor medicilor din variate motive. Unii medicii,
fără să-şi deschidă întreaga minte (şi poate aşa vrea Dumnezeu, să se smerească într-un medic
care neagă transcendenţa sufletelor unde de fapt se produce tulburarea, şi s-o aşeze dincoace,
în chimie), îşi folosesc numai logica, raţiunea, folosind postulate neacoperite. Un fel de logică
ilogică măcar în termeni ştiintifici; o parte argumentativă cu argumente subţiri pentru că
ştiinţa medicală psihiatrică îşi cunoaşte obiectul de activitate, mintea omului, cam cât cunosc
eu laptopul la care scriu. Şi cum m-aş apuca eu acum de reparat laptopul la care scriu, un soi
de minte electronică, fabricată de om, previzibilă şi reparabilă, repară psihiatrii, psihicul,
mintea, creată de Dumnezeu, sau de întâmplare, unică şi imprevizibilă. Şi cum eu ştiu, pentru
că văd, despre laptop că e de plastic, că are butoane, că are ecran, că trebuie conectat la priză,
că îl pornesc aşa, şi îl opresc aşa, că are nişte iconiţe pe care dacă fac dublu clic mă aruncă
într-o zonă virtuală unde deşi pare că fac minuni nu fac mai nimic, cam pe atât se bazează
medicii pretinzând şi ei, ca şi mine, că stăpânesc obiectul minţii. Apasă pe iconiţe fără să le
cunoască tot potenţialul, deschid ferestre, nu multe, una, două, dar de pe care bolnavii îşi iau
zborul spre o încăpere, unde mai devreme sau mai târziu se vor izbi din nou de ziduri. Neagă,
ridiculizează chiar misticul, transcendentul, cu toate că nici măcar nu înţeleg sau nu pot să
definească la modul concret ce este cuvântul, sau ce este gândul, sau ce este sentimentul, doar
le observă în mişcare. Iar deficitul de substanţe în sânge, l-au găsit ca originea bolilor, şi
numai nu pricep de ce suplinirea deficitului nu vindecă, modifică doar şi mai şi aduce efecte
nedorite.
Sau dacă e ştiinţă, dacă ştie adică, să răspundă cum de aceleaşi una, două substanţe, dau
aşa o varietate de deliruri, o bogăţie atât de mare de imagistică şi de acustică, şi de somatică?
Să răspundă cum de există ambivalenţe în gândire şi în sentimente? Mixed feelings?
Dacă am o stare de ambivalenţă faţă de ceva, şi în general conflictul generator de tulburare
traduce o ambivalenţă, şi dacă mintea e chimie şi nimic altceva, înseamnă că descarc şi inhib
simultan aceeaşi substanţă?! sau în ambivalenţe descrac două substanţe antagonice? asta ar
însemna să se neutralizeze şi eu să devin placid. Deciziile mele de viaţă depind de compoziţia
chimică a micului meu dejun? al faptului de a mânca sau nu ciocolată, care conţine triptofan,
din care se va secreta serotonina? dacă vreau să mă sinucid, dar nu sunt decis, reuşesc totuşi
dacă mănânc potrivit pentru scopul sucidar? Cioran să nu fi picat pe concentraţii sanguine
eficiente actului suicidar? Cum de nu se sinucid postitorii sau îndelung postitorii cărora le
lipsesc atâţia produşi de sinteză? Ce se întâmplă cu substanţele chimice pe parcursul aceleiaşi
zile în care zice-se că un om are cam 40.000 de gânduri, care pot fi inductoare a variate stări
în aceeaşi zi, de la deznădejde şi diperare la extaz. Dacă aceste stări ar fi date de scăderea sau
creşterea unei substanţe mediatoare, neurotransmiţător sau hormon, înseamnă că supa în care
ni se scaldă neuronii este de fapt răspunzătoare de toată viaţa noastră, supă pe care în mod
clar nu noi, la modul conştient,o gătim, ci gustul ei e înafara controlului nostru; în cazul ăsta
ar trebui să se reconsidere toată viaţa omului, dreptul civil, codul penal!!! Fără nici o glumă,
ce rost mai are legislaţia, ar trebui doar dată o legislaţie a menţinierii constantelor biochimice
şi n-ar mai fi omucideri, violuri, accidente rutiere, agresiune intrafamilială, felurite hoţii şi
câte şi mai câte. Sau cum o mulţime de creiere care se scaldă în aceeaşi supă şi au potenţiale
de membrană de aceeaşi valoare, au gânduri şi lucrări atât de diferite. Pentru neurofiziologi
cuvintele şi gândurile sunt chimie-fizică. Gândirea e un proces fizico-chimic. Însemnă că
chiar nu putem fi responsabilizaţi pentru nimic în lumea asta, căci e total înafara controlului
nostru viaţa, dar nu ca pronie, ca predestinare, ci ca întâmplare biologică, biochimică şi
biocelulară. La ce să ne mai facem griji, şi într-un caz şi în altul, căci oricum nu suntem decât
spectatorii vieţii noastre proprii, spectatori în piele de actori, cu scripte scrise ori de
Dumnezeu ori de organitele celulare. Faptul că eu simt şi cred că Dumnezeu e regizorul, e
felul în care Dumnezeu sau supa biocelulară mă îngăduie la această simţire şi credinţă. Dacă
aş crede că organitele mă conduc ar fi tot din îngăduinţa lui Dumnezeu sau a organitelor, să
cred şi să simt asta. Ajung să înţeleg că nici măcar în ce cred nu e alegerea mea. Căci credinţa
în Dumnezeu o îngăduie ori Dumnezeu ori organitele, respective credinţa în organite o
îngăduie ori Dumnezeu ori organitele. Cel mai bun lucru e să stau să mă mir de splendoarea
jocului, cu aparenta libertate de a crede în Dumnezeu sau în organit, sau de a mă crede
dumnezeu sau organit. Oricum felul în care asist e decis de Dumnezeu sau de organit. Şi eu
proasta mă sfădesc cu unii şi cu alţii de parcă gândurile şi faptele ar fi ale lor; tot timpul uit că
sunt spectator şi joc uitând că şi ceilalţi actori sunt spectatori, marionete binecuvântate ale lui
Dumnezeu sau pur şi simplu marionete biochimice.

Dumnezeu ne vorbeşte despre boala psihică, de la micile tulburări, la marea dramă a

psihoticului. Vorbeşte despre cele neadevărate – unde neadevărat nu însemnă că nu există, la
fel ca şi minus unu-l care există prin faptul că e cu doi mai mic ca unu şi se simte ca şi cum n-
ar fi un măr; neadevărurile sunt sub axa Ox, înafara harului, false, mincinoase, înşelătoare. Iar
cele neadevărate pot fi mici neadevăruri de zi cu zi sau mari neadevăruri din iluzii şi deliruri.
Mişcarea minţii în lumea iluziilor, apare ca o descindere în lumea demonilor, unde ei sunt
imagini false, închipuiri, roluri, induse de energia negativă – diavolul, ca lipsă a lucrării
energiei necreate, ca tulburare spirituală, ca lipsă a Lui Dumnezeu.Şi cum sub lucrarea
Harului Domnului mintea e în pace, în echilibru, inima surâde şi materia e nestricată, în lipsa
harului, e mare tulburare şi zbucium, pe axa duh-suflet-materie. Tulburarea omului
nematerialnic se traduce în stare şi cuvânt, iar cea din urmă a materiei stricăciune se poate
măsura în sânge sau pe linia electrică. Pentru nevăzătorii duhovniceşti e evidentă şi luată în
considerare doar ultima, celelalte sunt ignorate, negate, sau mai rău, ridiculizate, şi atribuite
că rezultat al stricării materiei. În boala mentală diagnosticată, unii tulburaţi sunt undeva
înafara harului, ei simt şi comunică acest lucru; numai că dacă o comunică celor care nu
conştientizează Harul… n-au făcut nimic decât s-au ales cu un diagnostic şi cu un tratament
de neinvidiat.
Cei care neagă lucrarea Harului pe criterii raţionale, pot fi în har fără să conştientizeze,
sau pot fi înafara harului; sau baleiază în jurul axei Ox, descriind o sinusoidă. O sinusoidă de
amplitudine mică. Sunt într-un fel de unde alfa, sunt în somn spiritual. Îndrăzneţii la
Dumnezeu, sau mai bine zis chemaţii, descriu sinusoide mari. Sunt treji spiritual; cred. Sfînţii
trec la un moment dat de la punctul cel mai de sus al sinusoidei, sau poate cel mai de jos, la o
curbă exponenţială, tind la infinit, la icoană, la asemănare. Se îndumnezeiesc şi nu mai cad
din Har, iar trupeşte nu se mai întorc în ţărînă. Sunt şi materialnic nestricăcioşi prin moarte;
nu putrezesc şi împrăştie bună mireasmă.
În Evanghelii după ce demonizatul a fost eliberat de Iisus, care a trimis demonii în
porci, şi ca urmare aceştia s-au aruncat în prăpastie, Iisus a fost alungat de locuitorii satului a
căror porci se prăpădiseră. În loc să Îi observe puterea şi să I se închine, ei îşi plâng paguba şi
îl resping. De înţeles, psihologic, Iisus te păgubeşte. Iisus n-a făcut un tranfer de energie
pozitivă de la porci la om, nici n-a aruncat cu energia negativă din om în porci, ca să o
descarce undeva, în sensul că de energia negativă nu se poate scăpa şi trebuie îngropată
undeva. El a vrut să arate că a fi credincios Lui, sănătos adică la minte şi la trup, înseamnă a
arunca în prăpastie porcuşorul din tine; a renunţa la materialul de prisos, la îmbuibare, la
poftele ce îngroaşă slăninuţa de pe trup sau de pe suflet; a renunţa la poftele ce îngroaşă pielea
de pe obrazul subţire, de icoană, ce stă înlăuntrul fiecărui om. Din atitudinea sătenilor din noi
se vede că realţia cu Iisus e una păguboasă, dai pomeni, renunţi la plăceri lumeşti, renunţi la
descărcări pe alţii, la prejudecăţi, la dorinţa de mărire, de imagine, poate la vacanţe peste
ocean …
…..
Dacă cred în exorcizări?! Sigur că da, dar nu în cele de tipul demonstrativ om-porc.
Aceea facută de Hristos avea un tâlc, de aceea nici nu le-a reuşit apostolilor care s-au plâns că
n-au putut exorciza. Lor le recomanda post şi rugăciune. Cred că un duhovnic bun, un om cu
har, poate elibera un om dinafara harului, în dezechilibru adică, lucrând cu Hristos, care ridică
omul de sub axa Ox. Cred că e de ajuns ca un preot cu har, să facă o binecuvântare de tipul
„Harul Domnului Nostru Iisus Hristos şi dragostea Lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia cu Sfântul
Duh să fie cu voi cu toţi (sau cu tine)“! Să spovdească omul dacă e posibil şi să-l
împărtăşească. Nu cred că trebuie spectacol. Cred că o blândă binecuvântare şi împărtăşirea
cu Hristosul euharistic sunt condiţiile restauratorii ale minţii şi duhovniceşti şi materialnice.
Duhul şi trupul se reaşează în raporturi normale. Am trăit-o. Slavă Lui Dumnezeu! Şi acum
realizez că am fost ispitită să judec şi să fug de acel om mărunt cu mare har care mi-a adus
mie vindecarea. N-am înţeles atunci că nu era sfânt, şi că a fost şi el, ca orice om, ispitit.

Ştiinţa minţii, psihologia şi psihiatria, nu îşi cunoaşte precis domeniul de activitate –

mintea omului, în primul şi în primul rând pentru că nu defineşte clar şi precis ca origine şi
natură cuvântul, gândul şi sentimentul; refuză cu orice chip că ar putea avea loc un conflict
spiritual, înafara materiei, a moleculelor care se resping şi se blestemă;resping, organic unii, o
luptă spirituală (pentru noi ortodocşii duhovnicească), în spirit (la noi ortodocşii în omul
duhovnicesc), între cele cele două naturi ale omului: nefirescul şi suprafirescul, demonul şi
divinul din om, în vederea restaurării icoanei, a asemănării omului cu Dumnzeu. Omul firesc,
e căldicelul, liniştitul, împăcatul, nici şe nici şe. Tulburarea apare ori la omul nefiresc, care azi
e din ce în ce mai îngăduit social încât deja nici nu îşi mai recunoaşte păcatul, ori la omul ce
caută suprafirescul din el, care deja a realizat dubla sa natură, şi se luptă să dobândească
îndumnezeirea.
Dacă privim omul făcut după chip şi asemănare înţelegem că el permanent baleiază
între nefiresc (tulburat, drac, rău), firesc (psihologic, om, nici bun nici nebun) şi suprafiresc
(duhovnicesc, bun, înger). Omul e între drac şi înger, între îndrăcit şi îndumnezeibil (căci
îndumnezeiţi sunt doar sfinţii cunoscuţi şi anonimi, poate mai sfinţi Doamne iartă-mă!).
Bunânţeles că psihoticul poate fi vindecat. Dar pentru că ştiinţific se încearcă
acoperirea cu două palme, a mai mult decât două găuri cât palma, o vindecare nu poate avea
loc. Palmele ştiinţei sunt mânuţe ce încearcă să astupe găuri transcendente. Şi bine face, căci
şi ştiinţa este tot o parte lucrătoare a Lui Dumnezeu. Şi prin ştiinţă se vede Slava (dar mai
încet şi incomplet).
Dumnezeu este cel mai mare psihoterapeut şi face incredibil de bine treaba asta. Felul
în care psihoterapia plagiază pe marele autor Biblic, cel mai complex şi lucrător tratat de
psihoterapie din toate timpurile, merită mai mult spaţiu, pentru cei amatori de psihologie.
Doar atât vreau să spun, că cele trei mai orientări în psihoterapie: abisală, congnitiv-
comportamnetală, şi experienţială, deşi ele între ele se bârfesc şi luptă pentru supremaţie, sunt
căile pe care, Dumnezeul Treimic, prin biserica lui Hristos, le utilizează pe toate trei simultan,
ca instrumente de vindecare a omului psihologic, a sufletului.
Creerul, materia minţii traduce sufletul „stricat“, tulburat săracul. Moara stricată, poţi s-
o ungi dar nu merge fără vântul potrivit. Aşa şi mintea, poţi turna în sânge una alta ca
psihiatru, dar mintea e şi trup şi suflet, şi-i prea mare lucru pentru o mânuţă de copil. Tre’ să
şi sufle vântul-cuvântul bun. Şi de îi dai cuvinte ca psihoterapeut, tre’ să fie şi potrivite ca să
vindece. Iar cuvintele înafara sau împotriva Logosului nu vindecă. Pot alina înşelător dar nu
vindecă. Cele mai multe cuvinte rostite de om sunt ca bilele de biliard şi se rostesc venind tot
din vânt, din văzduh, în mintea psihologului, după cum e voia Domnului (sau a organitelor
directoare), încît psihologul nu e mai mult decât tacul de la biliard. Iar tacul e pe rând în mîna
Domnului sau a adversarului Său, gătit la patru ace. Aşa e jocul.
Bila albă e Cuvântul; Iisus Hristos. Cuvântul restaurator. Mişcarea ei restauratoare
depinde de timp. De ai noroc, de sorţii de dinainte de veci ating aceasta Bilă cât încă mai sufli
prin carne, jocul devine mirific, căci bila e un perpeetum mobile restaurator, şi te poţi trezi un
sfânt şi moartea să-ţi însemne viaţă veşnică şi Împărăţia cerurilor să-ţi înceapă de aici, de pe
Pământ, şi nici chiar materia ce o năpârleşte temporar sufletul, nu ţi se mai împute, ci
aşteaptăparfumată să ţi se întoarcă sufletul în ea şi să-i întindă aripi sau aureole. Poţi să
priveşti fascinat spectacolul propriei morţi, dacă cel al propriei naşteri l-ai pierdut. Poţi să
aştepţi moartea cu pace şi bucurie. Ce pronie, să se mişte Bila din timp şi să te trezeşti fericit,
să iubeşti şi să ierţi ce psihologic nu poate fi iubit şi iertat!
Bila Cuvânt de cele mai multe ori se porneşte ciocnită de bilele preferate de drac.
Pentru drac e un rateu. Pentru Dumnezeu e un joc ştiintific, în care se foloseşte de adversar,
ca acesta să-I facă jocul. Dar dacă eşti fără noroc în viaţă, Bila oricum se va mişca chiar în cel
din urmă moment, ca a tâlharului din dreapta, Slavă Domnului! Parcă şi merita să ajungă
înaintea sfinţilor.
De către unii psihiatrii şi psihologi, la care Bila albă e nemişcată încă, Însuşi Isus
Hristos ar putea să fie privit un nebun, un schizofren cu delir de grandoare. Le poţi da un test
grilă: „cine a fost Iisus Hristos: a – Fiul lui Dumnezeu? sau b – un schizofren cu delir de
grandoare?“ Probabil e o întrebare care pune multe bile în mişcare în mintea unui psiholog.
După unii, Iisus personajul atestat istoric, suferea de un delir megalomanic, poate avea un
nivel scăzut de serotonină, sau mai ştiu eu ce, şi cum pe vremea aceea laboratoarele nu-l
puteau demasca, a prostit mulţi până în zilele noastre, încât chiar şi dintre cei ce îl
diagnostichează direct sau indirect astfel, împodobesc bradul şi înroşesc ouă.
După unii psihologi Iov este un alt nebun, cu o depresie severă, cu aplatizare afectivă
totală, la care i se fâlfâie că i-a murit toată familia şi i s-a prăpădit toată averea şi în plus s-a şi
îmbolnăvit crunt de a fost aruncat afară din cetate. Ce-i aia „Domnul a dat, Domnul a luat, fie
numele Domnului Binecuvântat!“ Ei nu pricep, şi câţi din noi oare, că te poţi înălţa prin
suferinţă, că morţii ca fenomen îi poţi înălţa slavă pentru că te apropie de Dumnezeu, că
suferinţa fizică mistuie păcatele şi te cureţi câştigând o altă perpectivă a vieţii, că pierderile
abia te fac să conştientizezi ce ai avut, şi să te poti bucura şi în trecut. Nici nu se pot accepta
acestea, până nu atingi măcar o clipită starea de beatitudine a lui Iov. Fericitul, norocosul Iov.
Model pentru tot omul de atunci încolo, pentru că tot omul are de pierdut în viaţă, de la
mărunţişuri la cei dragi, sau pe ei înşişi prin nedescoperirea lor înşişi. De unde platitudine
afectivă? Eu aş numi asta desăvârşire, îndumnezeire, vedere din perspectiva inversă.
Credinciosul s-ar putea autoverifica prin modelul Iov. Proiecţia în experienţa lui Iov, şi
rezonanţa la acesta proiecţie este un indicator al locului din care privim. Dacă privim de pe
pământ, perspectiva bolii şi a morţii noastre, a soţilor, copiilor şi părinţilor noştri ne
cutremură. Dacă privim din Hristos, din perspetiva inversă, ne dorim crucea lui Iov, sau a lui
Hristos, sau a apostolilor, sau a Maicii Sfinte, sau a sfinţilor, sau a mucenicilor. Putem să
ajungem să îi invidiem pe cei în suferinţă, şi aici îmi explic invidia pentru prietena mea
bolnavă de cancer, sau pentru Vic, doar că invidia mea ţine cât bat clopotele. Pentru mine e
prea puţin, pentru unii psihologi e curată boală şi te îndrumă la psihiatru, căci e o chimie
bulversată de care ei nu se pot ocupa în cuvinte. Dacă e chimie, am putea privi astfel şi boala
şi moartea copiilor noştri, tot chimii atunci şi ele, şi să nu ne zdruncine, să rămânem cu
adevărat la platitudine afectivă. Poate că Iov era un vizionar care a priceput că totul e chimie
şi fizică şi d’aia era aplatizat afectiv, căci chimia şi fizica morţii copiilor lui, chimia bolii sale
nu merita să-i stoarcă lacrimi aşişderea chimice. De ce să mai vărsam şi noi lacrimi, care nu
sunt decât apă sărată, la boala sau moartea celor dragi care nu e decât încetarea potenţialelor
de membrană, hipoxie celulară, întreruperea ciclurilor Krebs, încetarea schimburilor
membranare…

O altă paranteză – perspectiva inversă

Deşi Iov nu îl cunoscuse pe Hristos, marea lui iubire de Dumnezeu, cu care fusese
binecuvântat, sau mai degrabă marea iubire a lui Dumnezeu pentru Iov pe care îl
binecuvântase cu atâta iubire de Dumnezeu, îi îngăduia această perspectivă. Iov anunţă într-
un fel că moartea are altă valoare, şi că viaţa are altă valoare decât cea trăită de la Adam până
la el. Sau poate nu e asta ci pur şi simplu cea mai adâncă smerenie. Pentru noi creştinii ar fi
mai simplu; Hristos ne-a dat perspectiva inversă din care, dacă priveşti moartea şi pierderile,
boala şi suferinţa, capătă înţelesul opus, devin fericiri pentru că suferinţa înseamnă cruce,
crucea înseamnă Vinerea mare, iar Vinerea mare se încheie în Duminica Învierii. Şi de vineri
până duminică nu e decât un pas în veşnicie. Aşa, ca de Paşti, când parcă vinerea a înghiţit
sâmbăta,care nu mai e sâmbătă ci e tot vineri, pâââână Duminică noaptea.
Crucea îţi dă perspectiva inversă pentru că prin ea eşti martir, martor al patimilor Lui
Hristos şi atunci Hristos este în tine pe cruce şi tu eşti în El şi prin ochii Lui vezi lumea din
perspectiva vieţii veşnice. De fapt veşnicia vine în tine, te cuprinde odată cu Hristos care te
ţine.
 Aşa e pictată icoana ortodoxă, în perspectivă inversă. Încât Chipul după care a fost creat
omul, să se reflecte în mintea omului, şi să-l cheme la asemănare. Perpectiva normală în
pictură, e cea în care paralelele se unesc în zare, punctul de fugă fiind la infinit. În perspectiva
inversă în pictură, paralelele se unesc în privitor; în icoană punctul de fugă al lui Dumnezeu e
omul. Acolo se reflectă El. Omul e nevoia Lui Dumnezeu de a se reflecta, şi omul va fi
binecuvântat şi mântuit dacă Îi îngăduie Lui Dumnezeu aceasta; dacă „stă“ de oglindă. Cred
că aici se poate vorbi de o libertate a omului: stau de oglindă sau nu, accept viaţa sau nu. Dar
ştiu eu dacă aleg eu viaţa sau ea mă alege pe mine? ştiu eu dacă eu îi găsesc încă rosturi sau
ea îmi scuipă rosturile ei minunate în obraz?
Omul e o „trebuinţă a Eu-lui” Lui Dumnezeu, nu Dumnezeu e o trebuinţă a eu-lui
cum spun psihologii. Fără creaţie Dumnezeu ar rămâne nelicitat, ca Van Gogh omul pe care
nimeni nu l-ar fi dus acasă cu toate că un om indiferent de cum e el, nebun, imposibil, prost,
murdar, e mult mai valoros decât toate operele de artă laolaltă, pentru că e viu. E o minune, o
taină unică şi ierepetabilă.
Dumnezeu a vrut să Se privească. A făcut omul; o oglindă ce s-a spart. De ce a lăsat-o
Dumnezeu din mână când a ştiut că nu va cădea în puf ci pe ciocan? de ce dacă nu ca să-Şi
arate Dumnezeu iscusinţa de a restaura oglinzi oricât de fărâmiţate ar fi, oricât de departe ar
zbura cioburile? De ce dacă nu să Se verifice pe Sine; să I Se oglindească prin om capacitatea
Sa de a iubi, de a ierta, de a milui. De ce dacă nu din trebuinţa de a Se linişti pe Sine: Sunt
bun, Sunt Dumnezeu! Iubesc şi iert ce psihologic nu se poate iubi şi ierta! Asta şi fac
îndumnezeiţii! Icoanele vii. Iubesc şi iartă ce psihologic, omeneşte, nu se poate iubi şi ierta.
Icoana ortodoxă e vie şi ne arată perspectiva din care rămânem vii dacă murim, suntem
mai fericiţi dacă suferim. Punctul de fugă din icoană are un loc sacru al minţii şi imaginea se
proiectează în om. Întâlnirea între om şi Dumnezeu se întâmplă chiar acolo, în locusul de
proiecţie din mintea conştientă, şi inundă inconştientul care răspunde prin emoţie, prin
evlavie, prin pace. Icoana ortodoxă e singura Icoană, singura vie, restul sunt tablouri, picturi
bisericeşti, care ne pot evoca Divinitatea, dar imaginea se proiectează altundeva decât în
spaţiul sacru de întâlnire al Chipului cu chipul după Sine. Icoana ortodoxă e vie şi prin ea
cerul se uită în casă şi cei din casă privesc cerul. Dacă ai în casă o icoană ortodoxă şi numai
ortodoxă, ai spart betonul cu o fereastră prin care cerul e invitat să privească în casa ta şi să te
ocrotească. Tu şi casa ta sunt punctul de fugă pentru privirea celor din cer. Şi în felul ăsta,
dacă le-ai deschis casa ta, ei sunt împreunălucrători şi împreunălocuitori în casa ta. Sunt
mulţi,dar nu trebuie trecuţi la cheltuielile comune şi nici calculaţi la masă; trebuie doar priviţi.
Şi dacă îi priveşti mai mult puţin decât fulgerător, dacă le deschizi poarta prin ochii lumeşti,
se strecoară prin ochii duhovniceşti în inima ta şi împreunălucrează cu icoana din inima ta şi
ţi-o descoperă.
Noi ne privim viaţa din perspectivă picturală şi suferim. Dacă am privi viaţa din punctul
de vedere al celor de dincolo, dacă ne-am pune imaginar în dincolo, şi ne-am privi viaţa şi
problemele din dincolo, multe am schimba în viaţă şi altfel ne-am bucura de ea. Dar trebuie să
ai noroc chior să-ţi vină în cap să faci asta. Căci „îţi vine în cap” aşa ceva; nu se poate naşte în
capul tău asemenea gând.
Ne pictăm tabloul vieţii din perspectivă picturală, cu puncte de fugă mai apropiate sau
mai îndepărtate, sau la infinit, şi ratăm întâlnirea cu viaţa şi cu noi înşine. Dacă aş privi din
perspectiva lui Dumnezeu care pictează viaţa lui maya mi-aş regăsi fiinţa şi viaţa altfel decât
din perspectiva mea de pictor. De fapt asta se şi întâmplă, Dumnezeu ne creionează şi ne
colorează viaţa, dar o face cu mâna noastră. Suntem de fapt pânze pe care EL pictează, dar
noi proiectăm pânza undeva în faţa noastră şi avem impresia că noi o pictăm. Ne mişcă pe
nesimţite mâna şi cu toate astea ne lasă impresia că noi am decis să tragem o tuşă aici, o
haşură acolo, să punem o culoare caldă sau una rece, să folosim contrastul sau să mergem ton
în ton. Ne lasă impresia autenticităţii în „aici şi acum“. La ieşirea din galeria acestei vieţi, la
intrarea în galeria vieţii veşnice vom realiza cu surpriză că de fapt pânza pe care am pictat era
imprimată cu materiale invizibile pentru ochii noştri neiniţiaţi în cele nevăzute, şi că de fapt
omul nostru interior, nu a făcut decât să ne mişte mâna în direcţia tuşei care deja era acolo, nu
a făcut decât să ne plimbe mâna prin culori până când am obţinut nuanţa mulţumitoare pentru
noi, care de fapt era pusă pe pânza dinainte; şi vom mai observa cum, atunci când pe pânză au
apărut efecte nedorite de noi, uneori dezastruos de dureroase, le-am atenuat sau le-am
rezolvat, sau le-am lăsat nerezolvate în funcţie de cum era necesar pentru ca tabloul în final,
când se pun ultimele tuşe şi se apreciază pentru ultima oară înainte da a fi înrămat în lemnul
de stejar sculptat şi căptuşit cu mătase albă, să arate ca originalul de dinainte de timpuri.
Dumnezeu e un mare Artist, cu miliarde de lucrări. Le va aduna pe toate, şi le va
restaura pentru vernisajul din deschiderea Vieţii de veci. Chiar dacă e ici colo tabloul unui
borfaş sau al unui criminal de născuţi sau mai rău, de nenăscuţi, vor fi primele restaurate ca şi
al tâlharului din dreapta. Asta pentru că ei au servit altora de răufăcători binefăcători pentru
suferinţa care i-a purtat spre Duminica Învierii. În tablouri murdare şi sumbre s-a smerit
Dumnezeu şi a trăit condiţia cea mai de jos, pe care nimeni în lume nu şi-ar dori-o, şi totuşi
atâţia o judecă.
Aşa cum icoana, şi muzica ortodoxă are asupra mea, această puternică rezonanţă, de la
pavilionul urechii la cortexul auditiv şi de aici îşi face de cap; prin tot trupul mi se
rostogoleşte şi prin inimă, şi prin vintre şi prin pântec şi prin genunchii gata să se surpe, până
în călcâiele aprinse după Hristos; şi din inimă prin braţe spre palme gata să se unească, pentru
ca să se desprindă până când dreapta tensionată împunge în patru locuri trupul, pentru ca apoi,
liniştită, să se aşeze din nou cu stânga laolaltă, aşteptând un nou impuls de desprindere, pentru
un nou semn al crucii. Sunete care mă întorc pe dos.
Ortodoxia: imagini inverse şi sunete care întorc pe dos; carne şi sânge de
Dumnezeu proaspăt sacrificat, se amestecă în carne şi sânge impure anulând cruzime şi
pornografie, meschinărie şi libidinoşenii; nimic nu trebuie judecat şi iertat, totul trebuie
iubit … Trei sfântă cântare.

Şi alte îndrăzniri despre boală

… să revenim la patologie, şi la felul în care o minte poate percepe lucruri. Se întâmplă

ceva, ori că mintea îşi închipuie, ori că omul plonjează într-o lume altfel-reală, alta decât cea
perceptibilă prin simţuri. Închipuirea, delirul, vedenia e un alt fel de imaginaţie. Prin
imaginaţie înţeleg un proces oarecum consimţit de mintea ce o desfăşoară. O înflăcăreală
consimţită. (Sau o înţepenire în proiect consimţită.) Închipuirea e un fel de vis cu ochi
deschişi, vine neanunţată şi se aşează fără consimţământ.
În halucinaţii omul săracul nu numai că nu consimte, ci de cele mai multe ori nu ştie
cum să se scape (dacă nu cumva e într-un delir „delicios“). Deci ori că există ceva în
inconştientul lui (eu aş zice că ar putea fi în cel personal sau în cel colectiv) care se exprimă şi
îl tulbură, ori că există acea lume trancendentă în care plonjează fără voia lui, unde se înfioară
şi de unde se cere disperat afară. Medicii îl scot cu antipsihotice, nu-i vorba că-i bine, doar că
rămân pe loc mintea tulburabilă sau lumea din care a fost scos. Orice minte se poate tulbura,
şi la fel de bine şi lumea aceea unde nu am vrea să ajungem poate exista şi să plonjăm oricare
oricând în ea. Poate exista vreau să spun nu aşa, fizic, ci ca o lume transcendentă tulburată,
lipsită de har, de energiile divine, o lume a duhurilor necurate, dezordonate, bezmeticite de
lipsa harului; un nivel energetic negativ, o lume care există dincolo şi înafara minţii;
dezordinea, dezechilibrul, haosul terifiant în care mintea poate aluneca; sau Doamne păzi, o
lume în care omul poate adormi somnul de veci. Poate conştiinţa, transcendentă şi eternă
fiind, în clipa morţii, să se desprindă de trup şi să se trezească tocmai în această lume. În iad
adică. Ce altceva ar putea fi mai infernal decât să petreci nemurirea în lumea închipuirilor
negative, cu rezonanţă afectivă negativă de intensităţi, de la uşoare la insuportabile, şi să nu
mai ai şansa sinuciderii pentru că descoperi eternitatea de la care nu te poţi sustrage. Poate că
această eternitate infern o petreci şi singur, aşa cum singur e bolnavul delirant în inchipuirile
lui.
Dacă e la nivel mental totul, iar mentalul înseamnă doar fizico-chimic, şi nu există nici
o altă lume înafară de cea fizico-chimică, cum totuşi transcende mintea? Are cel puţin ideea
de transcendenţă, despre care n-am idee cum putea avea idee un lanţ de ADN mutant din
întâmplare. Numai dacă nu cumva ADN –ul e unul din cele pe care Dumnezeu lucrează
îndreptăţit. Dacă mutaţia ar fi întâmplare în chimie, şi chimia poate da o stare de
transcendenţă, de exemplu poezia, atunci odată cu poezia transcende şi chimia. Nici un
psiholog sau psihiatru nu m-a mulţumit cu răspunsul la întrebarea „ce este cuvântul şi
gândul?“ Nimic explicit, dă-i un pic de chimie, un pic de potenţiale de membrană, cu una, cu
alta, cu funcţiile cuvântului, dar nimic concret. Ce este cuvântul te întreb cititorule? ce este
ideea? ce este gândul şi sentimentul, ce este psihicul?
Pentru credincios mintea e un mister cel puţin. Probabil din suportul înstelat al
cereierului lui Adam, am primit prin gene „ galaxia de stele“, de gene „numinoase” care la
unii nu se exprimă, rămân „inconştiente“, sunt latente; până când? până o vrea Domnul. Când
vrea Domnul, când le atinge „energetic” dar nu cu curent de laborator, ci cu energie necreată,
cu har. E o galaxie indestructibilă de orice leziune la nivel cerebral, pentru că inconştientul e
şi nu e material, mai degrabă e duh care când se „freacă“ de materie îi lasă o urmă pe care
materia mai apoi o exprimă în chimii şi fizici; în secreţii şi atitudini; precum materialul
colorat imaginaţia artistului.
Dar cum Dumnezeu S-a oglindit în mintea lui Adam, s-a „oglindit“ şi satana (ca entitate
sau ca lipsă de Dumnezeu) într-o altă stea, întunecată, mai degrabă într-o gaură neagră din
care se adresează raţiunii spre a fi respins atât el cât şi Dumnezeu.
Dacă îi sparg faţa dracului, imaginea Lui Dumnezeu Cel oglindit în mintea lui Adam se
poate limpezi minţii mele, şi să înceapă să mi se subţieze pielea. Dar cum să lupt dacă nu ştiu
cine-i dracul? Cu ce să lupt? Într-o transă hipnotică am avut o imagine sugestivă: turla unei
biserici s-a aplecat spre mine încât puteam să prind crucea bisericii ca pe o sabie. Transpusă
în desen crucea răsturnată arăta satanist şi m-a speriat. Dar cu toate că era o cruce răsturnată,
era o sabie cu o biserică în vârf; o sabie otrăvită pentru satana. Biserica e otrava satanei. Are
instrumente. (După cele întâmplate recent la Tanacu se poate afirma contrariul; eu aş putea,
poate ar trebui să o fac public, să încerc să limpezesc unele minţi cu lucruri care mie mi-s
limpezi. Dacă un călugăr a omorât de data aceasta, atunci unde ar fi aşezate reuşitele lui
terapeutice prin aceleaşi metode? la învieri? Sau dacă a omorât-o tulburat mental, îndrăcit,
fiind el, din perspectiva învierii ar fi răufăcătorul binefăcător care a dus biata fată prin cruce la
Hristos. Spre mântuirea ei să-i fie! Din punct de vedere medical e destul de ciudată moartea
fetei pentru că există îndelung postitori şi ea chiar avea antrenamentul postului. La un
cutremur din Mexic, au supravieţuit 17 nounăscuţi după 8 zile în care au zăcut sub
dărâmăturile unui spital. Din pricina şocului e greu să spui că ar fi putut muri; se întîmplă
tratamente mai şocante în secţii de psihiatrie, (am asistat), la care de multe ori bolnavii nu
consimt, şi de multe ori sunt şi fără rezultat. Oamenii nu înţeleg moartea şi învierea, nu-L
pricep pe Hristos. Iar cei care-L pricep se tem să-L mărturisească. Aşa clerul, cât şi eu. Şi îmi
aduc aminte ce spune Hristos „ dacă vă lepădaţi voi de mine în faţa oamenilor, atunci şi eu am
să mă leapăd de voi în faţa Tatălui meu din ceruri“. Ce să fac eu acum, când simt că aş putea
chiar lămuri ceva în mintea celor care trebuie să-L judece pe păcătos. Justiţia pare că ar avea
ceva legat de Dumnezeu din moment ce te pune să juri pe Biblie; înseamnă că cel puţin se
adresează unei capacităţi a omului de a se înfiora de Justiţia divină, respectiv se adresează
capacităţii de credinţă a omului în divin; şi dacă face asta, ar trebui să ia în judecată şi
perspectiva duhovnicească.
Dacă e în Adevăr călugărul, va şti să suporte temniţa, şi iată-l că va fi un martir al
bisericii noastre; va învia în crucea teminţei. Oricum în problema dată avem cel puţin un
mântuit deocamdată, nu-i puţin lucru, şi mai avem oameni pe cruce, spre mântuire, familia
deoparte şi acuzaţii de alta.)
Dacă sparg cu sabia îmbisericită oglinda mincinoasă a satanei, rămân cu oglindirea mea
ca şi chip şi asemănare cu Dumnezeu. Dar dacă nu ştiu cine este dracul, oglinda mincinoasă
mă poate devora (ceea ce i s-ar fi putut întâmpla şi călugărului). Hrist e Persoană. Şi omul e
persoană, tocmai prin prezenţa icoanei. Satana e greu să spui dacă e persoană – like, o
cvasipersoană sau doar lipsa Lui Hristos. Generic e antihrist – împotriva şi în locul Lui
Hristos. Poate că nu este dar se simte ca şi cum ar fi. Minus măr. NonP şi îi spunem Q. Ce e
sigur – nu este în Adevăr. Reflectă imagini, unele mai frumoase ca altele, care se traduc în
stări unele mai plăcute ca altele. Oglinda lui ispiteşte, ispitele plac,iar din moment ce le-am
muşcat momeala, sunt în spatele oglinzii lui, adică în lumea lui, iar acolo, nu mai sunt eu, ci
deja mă controlează după bunul lui plac. Conştientizez că mi-am pierdut libertatea. Şi azi o
libertate mâine alta, le pot pierde pe toate, trezindu-mă legat şi neputincios în faţa celor care
odată îmi apăreau atât de inofensive. Şi asta pentru că de cele mai multe ori nu ştiu de el,
pentru că are grijă să îmi aburească raţiunea autonegându-se, ca în felul acesta să îl neg şi eu
pe el şi odată cu el să neg pe Dumnezeu. Doar că dracului Dumnezeu îi îngăduie aşa; dacă nu
admitem asta, egal că dracul e necontrolabil de către Dumnezeu; că Dumnezeu pierde uneori
controlul …sau că îi suntem indiferenţi.
Nimic nu se întâmplă fără ştiinţa şi îngăduinţa Lui Dumnezeu. Doar atât sunt liber, să
recunosc că nu sunt defel liber.Biliardul se joacă, iar Maestrul conduce cu grijă şi cu ştiinţă
jocul, astfel încât, doar se foloseşte de adversarul său ca să ne câştige. Pentru că de fapt, omul
e din trebuinţa Eu-lui lui Dumnezeu. Trebuiţa de joacă de-a omul. Joacă de la omul
îndumnezeit la cel mai îndepărtat de Dumnezeu, la îndrăcit. Omul iniţial Adam, e icoana,
oglinda Lui Dumnezeu, dar de cînd omul a căzut în ciocan, e un ciob de icoană. Adam întîiul
e în noi toţi; şi Adam al Doilea, Adam cel Nou, Hristos adică, e în noi toţi, latent sau
actualizat. Se priveşte în miliardele de cioburi. Toţi suntem cioburi din Icoana lui Dumnezeu.
Schizisuri din Dumnezeu. Se înţelege de ce ne purtăm ca mici sau mai mari dumnezei. Dar El
nu vrea să ne piardă. Nu Şi-a lăsat oglinda din mână pe ciocan ca să o recupereze într-o formă
mai mică, de oglinjoară doar din sfinţi şi mucenici. Va face El cumva să restaureze oglinda în
întreaga ei dimensiune vrednică de El. Precum ciobul tâlharului din dreapta, va aduna, vreau
să cred, toate cioburile. În fond în mintea omului sunt cei trei de pe Golgota: Hristos
conştientizat (sau nu în cazul păgânilor), tâlhar din dreapta în măsura conştientizării unor
păcate deja, iar cel din stânga este inconştientul încărcat cu nerecunoaşterea păcătoşeniei încă.
Zona neiluminată. În orice om, chiar într-un psihopat sadea sunt cei trei crucificaţi,
Dumnezeu între doi tâlhari, cel ce recunoaşte şi regretă, şi cel care încă nu e scos la lumină, la
adevăr, şi nu are cum să regrete, pentru că în zona aia încă nu i-a umblat Hrisots să-l
lumineze. Adică în zona aia încă n-a fost judecat. Judecata de Apoi vreau să cred eu că va fi
de fapt descoperirea Adevărului; Dumnezeu Se va descoperi; Îşi va arăta adică Judectata Sa
cea dreaptă; Raţionamentul Său divin de a-Şi face lumea, de a o lăsa să se fărâme pentru ca
apoi să o restaureze, dându-şi un feedback despre Sine.Va descoperi felul în care prin fiecare
om participă la acest joc în care Îşi permite să ajungă la un Sine îmbogăţit prin om, prin
suferinţa umană, îndrăzneală dumnezeiască din care omul are de cîştigat fiinţarea şi
nemurirea; îndumnezeirea adică.
Poate suntem liberi să avem tot felul de impresii. Că alegem liberi pe Dumnezeu sau că
alegem liberi punctul de vedere ştiinţific (cvasi). Dar nu sunt sigură că eu am ales pe Domnul,
ci cred că am avut noroc să fiu aleasă, după un şir lung de drăcii pe care mi-a îngăduit să le
fac tot cu un scop. Mi-a dat acum de lucru să mă „sfădesc“cu psihologii şi psihiatrii, care nici
nu sunt de fapt din alegere proprie antiDumnezeu prin teoriile lor, ci pur şi simplu e pronia
lor, mai nenorocoşi ca mine. Aşa poate şi această scriere, care poate că va fi o carte, sau poate
că va fi nimic pentru alţii dar foarte mult pentru mine, şi această luptă cu puncte de vedere
altele, îngăduite de asemenea de Dumnezeu, cum şi satana este îngăditul Lui, deşi pare că e
alegerea mea, era ca să fie; şi dacă va face vreun rău sau vreun bine, sau va fi absolutamente
neutră sau nu va fi deloc, era scris asta dinainte de timpuri, acum doar se copiază în timpul şi
spaţiul istoric al anilor 2000şi, ca să am şi eu impresia atât de reală şi lucidă a vieţii mele care
de fapt nici nu ştiu dacă se desfăşoară de fapt acum, pentru că nu ştiu de fapt ce este acum;
pentru că acum-ul pentru mine, pentru conştientul meu fusese deja acum-ul inconştientului
meu care în chiar acum-ul lui se ocupă de alte chestii. Se ocupă de viitorul acum-ului meu
conştient, lăsând conştientului impresia trăirii în „ aici şi acum“. Un alt „eu „ scriu, dar trăiesc
sentimentul că aş face-o eu, ceea ce îmi convine de minune. Cum de minune îmi convine să
simt că sunt eu, deşi nu ştiu defel cine sunt şi ce este eu-l. Eu nu pot să fac nimic să apară
scris, nici să nu apară scris, căci ar însemna că eu preiau controlul şi Dumnezeu îl scapă.
Habar n-am, (ce minunat!), ce lucrare fac şi pentru cine, cu toate că eu am impresia că aş vrea
să fac ceva pentru Dumnezeu şi pentru cei dragi. Dar nu pot şti ce va ieşi. Am în faţă doar o
realitate, a mea, şi alta a celor care nu văd lucrurile ca mine. Dar felul cum le văd eu sau ei nu
e înţelepciunea mea sau orbirea lor. Era prestabilit ca eu să mă fi înţelepţit, iar ei neagă că eu
aş fi înţeleaptă tot prestabilit. E un joc şi fiecare trebuie să facă ceea ce face şi să simtă ceea
ce simte pentru ca să iasa bine pentru toată lumea. Căci şi de necredincioşi, şi de atei, şi de
satanişti are nevoie Dumnezeu în complicatul dar sublimul său joc de-a viaţa omului ca să-Şi
arate Slava. Căci cum în mine Se joacă de-a înfocata după El, în altul Se joacă de-a orbul
duhovnicesc. Eu nu am nici un merit şi altul nici o vină. Dar în timp ce scriu o fac din poziţie
antagonică, din poziţie de critic, vehement, cu toate că în colţul minţii ştiu că aşa e scris să fie.
Dar ce pot să fac,să nu mai fac nimic, să nu mai joc? Dacă nu aş juca tot prestabilit ar fi, dar
mi-ar pare rău, aşa că scriu ca şi cum aş critica, lupt ca şi cum ar fi lupta mea, dar nu fac decât
să pun culorile pe locurile prestabilite, şi nu fac decât să mă uit de ce pun alţii alte culori, cu
toate că ştiu de ce le pun, pentru că aşa sunt culorile nevăzute. Dar şi asta aşa e colorat
dinainte, felul în care mă uit la alte tablouri. Dar trebuie să mă fac că uit că e dinainte stabilit
ce zic psihologii şi psihiatrii şi să uit că e dinainte stabilit ce voi spune eu despre ce zic ei. Îmi
place jocul. M-am prins că mă joc, deşi nu ştiu jocul, dar mă fac că ştiu, căci aşa e jocul, să
mă fac că ştiu. Spre deosebire de ei, nu demult m-am prins că mă joc, că pun culorile ce deja
au fost minunat potrivite, dar deşi ştiu că n-am terminat tabloul, e minunat să ştiu că voi picta
pe ce era deja dinainte stabilit. Şi e minunat să nu ştiu dacă mai am de pus doar o tuşă, deşi
poate chiar atât mai am, şi ar fi minunat să fiu gata, dar e minunat şi să sper că mai am de
pictat mult şi să sper că va ieşi frumos, frumos. Pictez pe orb, dar ştiu că în spatele pânzei e
Dumnezeu care îmi cheamă mâna unde să pună tuşa.

Scriu uitând de cele de mai sus. Scriu sub impresia că am avea libertate de a alege, ceea
ce chiar ne e îngăduit să alegem să credem.

Pentru omul credincios, trăirea în păcat poate fi asemănată cu schizo-frenia, pentru că

omul e crăpat între cel care este şi cel care e chemat la restaurare. Orice om care admite că
există păcate, îşi dă seama atunci când le săvârşeşte, pentru că e într-o stare consumptivă. E
într-o dedublare în care o parte a sa a păşit în lumea din oglinda necuratului, iar cealealtă
parte a sa o jeleşte. Momentul ispitei e momentul culminant.
Să credem că alegem. Credinciosul are nevoie de ideea că el alege. Că el alege să fie
bun, că el alege să se jertfească pentru Dumnezeu, că e lucrarea şi hotărârea sa. Aşa îl lasă
Dumnezeu să creadă; la început; pe primele trepte ale exerciţiilor duhovniceşti; pentru ca pe
cele mai înalte să îi arate că defapt orice reuşită e har Domnului; că „Dumnezeu lucrează în
noi şi ca să voim, şi ca să săvârşim“.
După ispită căile se despart în funcţie de impresia alegerii omului. Se luptă cu păcatul –
redevine liber. Păşeşte în el, la început se poate simţi chiar bine, negându-l chiar, dar nu mai e
el, deja a pierdut controlul. L-a pierdut pentru ca Dumnezeu să-Şi autoverifice dumnezeirea:
de a ierta şi iubi ceea ce psihologic nu poate fi iubit şi iertat. Şi asta o face El de „dincolo“ sau
prin oamenii îndumnezeiţi, care iubesc şi iartă ce psihologic nu poate fi iertat.
Lupta duhovnicească, se dă în fiecare om chiar dacă nu se admite a fi credincios;
rămâne la nivelul inconştient sub forma conflictului psihologic; ştim din psihologie că un om
poate veni cu o problemă clară pe tapet, dar ce prezintă el ca a fi problema este doar partea
vizibilă a problemei ca iceberg, adică, dacă e să dăm o cifră se vede a noua parte din
problemă, restul fiind sub apă, inconştient adică; lupta duhovnicească e oarecum
schizofrenogenă şi poate limpezi multe din situaţiile de conflict, cu noi, cu lumea, cu
Dumnezeu. Omul care se admite păcătos, e schizofren (dedublat), pentru că păcatul e
schizofrenogen. Ispita e momentul şi mintea noastră e locul unde se luptă binele şi răul; omul
se vede deodată în cele două oglinzi şi se dedublează, partea lui curată îl vrea pe Dumnezeu,
iar celaltă e cu un pas în lumea din oglinda lui satana. E omul care trăieşte impresia libertăţii
de a alege. Iar libertatea te înnebuneşte. De câte ori ai fost liber să alegi ce greu ţi-a fost, adu-
ţi aminte. Dacă ţi-a fost uşor înseamnă că deja aleseseşi. Cum concluzionam la cele spuse de
cercetătorul în psihologie: inconştientul e şeful, conştientul doar îi cară poşeta.
Schizofrenia boală, cea din DSM, este de fapt omul de dincolo de oglinda mincinoasă.
Dumnezeu pare nemilos, îşi chinuie proprii-I copii, de îi lasă să alunece în lumea aceea. Aşa o
fi, până în momentul când realizezi că Dumnezeu arunca din cer cu cruci din dragoste, ca să
te invite la masa cu fructele veşniciei, să te invite la Înviere, şi la Înălţare. Când realizezi asta,
înalţi Slavă ca şi Vic, care nu şi-ar da pentru nimic schizofrenia şi încercările cumplite prin
care a trecut, pentru ceea ce a devenit, chiar dacă din doctor a ajuns săpător de şanturi la ţară.
E Vic fericitul din Fericiri. E Vic care a trecut prin Vinerea Mare dar a ajuns în Duminica
Învierii, e Vic săracul cu duhul nu ca nebun, ci ca smerit, ca Iov, fericit că are (deja) Împărăţia
Cerurilor. Fericire există! După nefericire. Vine! Pentru cine nu ştie, şi caută fericirea în altă
parte, Fericirile sunt nouă „sentinţe“ la care Mântuitorul îi „condamnă” pe oameni. Interesant
de studiat şi reţinut că înafara lor ori eşti nefericit, ori te declari fericit pentru că nu eşti
nefericit; alergăm toată viaţa de colo-colo crezând că asta şi aia ne va face fericiţi, fără măcar
să ne fi stabilit dinainte dacă există fericire şi dacă vrem să fim fericiţi; impulsul de a căuta
fericirea ne tot mâna; facem una alta, şi dăm peste tot felul dar uităm să verificăm dacă
suntem sau nu fericiţi cu ele; pentru că fericire întotdeauna ar mai încăpea un pic, mergem
mai departe după picul care să împlinească fericirea, uitând să ne bucurăm de ce avem; uitând
să ne smerim. Putem noi de fapt să ne smerim, să ne sărăcim cu duhul? asta poate veni aşa,
din voia noastră? îndumnezeire la comanda noastră? …

De ce zic eu că delirul ar putea fi o plonjare în inconştientul colectiv. Suntem bolnavi şi

murim de la Adam încoace. Dar de la Hristos încoace putem naşte urmaşi sănătoşi. Păcatele
nespovedite înainte de procreere, se transmit prin memorie genetică copiilor cel puţin ca
memorie afectivă. Omul chiar dacă la modul conştient, raţional nu se admite păcătos, chiar
dacă neagă că ar exista păcate, valori şi adevăr absolut, totuşi, în inconştientul său e tulburat,
e în conflict căci se întîlneşte sinele cu inconştientul colectiv care ştie de valori, de adevăr, de
păcate. Cu toate că îl păcăleşte raţiunea, inconştientul geme şi se frământă, şi înregistrează tot,
şi transmite urmaşilor frământarea, pe aceeaşi cale pe care se transmit instinctele şi afectele, şi
toate celelalte. Aşadar un părinte păcătos care îşi neagă vina, poate naşte copii tulburaţi
afectiv. Un părinte tulburat afectiv sau instinctual, poate să-şi transmită tulburarea copilului.
Cine te opreşte să-ţi rezolvi tulburarea înainte să procreezi? Un părinte tulburat afectiv sau la
nivelul instinctelor poate să fie totodată şi model pentru copilul său, care se tulbura şi el.
Poate „dracii“ stau în văzduh şi acţionează ca energii negative asupra materiei minţii, sau sunt
lipsă de energie necreată ce tulbură fizicul fiind „ internalizaţi“ şi transmişi copiilor pe aceeaşi
cale a memoriei genetice. Asistăm la viaţa noastră chiar dacă e jalnică, pentru că dorinţa ca
putere de a o trăi, fie suntem conştienţi fie nu, vine de la Dumnezeu. Inconştientul nostru cum
e defazat înainte în ceea ce numim noi timp, ştie de nemurire, de locul de unde „a dispărut şi
întristarea, şi suspinarea“. Dacă n-ar fi aşa, cum de nu se sinucid atâţia amărâţi; băiatul meu
no name de pildă, pe care acum trei seri l-am găsit în stradă zăcând ca mort, îmbrăcat sumar şi
cu şlapii rupţi. Copil al străzii, adolescent al străzii. O doamnă care deja chemase salvarea,
povestea cum îl văzuse înainte de a leşina, dând zece mii (un leu greu de luni încolo) pomană
unei bătrâne. Un milog care face milă! (poţi înnebuni!). Am stat să văd cum reacţionează cei
de la Salvare, care de obicei şi poate în mod justificat, se feresc de cazurile sociale. (Chiar mi
s-a recomandat odată de un medic de Salvare să duc cazul social pentru care l-am chemat,
acasă la mine, dacă mi-e milă! Adevărat că aşa ar fi fost omenesc!) După o verificare puţin
prea dură a răspunsului la stimuli de durere, băiatul s-a trezit deabinelea îngrozit şi a refuzat
internarea. Era foarte agresiv, aşa cum sunt unii în suferinţă. După ce am intrat în vorbă cu el
şi am şi schiţat mîngâieri reţinute de pielea lui murdară s-a mai liniştit. L-am lăsat cât să merg
să-i cumpăr câte ceva; s-a ghemuit înconjurat de o lume căreia se vedea că-i pasă. Un tip pe
care nu-l observasem în mulţime, m-a urmărit la alimentara şi m-a rugat extrem de delicat să-l
las să achite el coşul pe care-l umplusem cu una alta. Cum de nu-l observasem, căci era genul
meu, semăna cu Horea; din ochii lui, care mi-au lăsat ceva deschis, un fel de dor, a încercat să
mă liniştească, pentru că plângeam. Am dus plasa băiatului care s-a fericit şi m-a rugat să-i
caut şlapi. L-am lăsat din nou, ca să caut şlapi ieftini prin tot centrul, în timp ce el „prăznuia“
din cele primite. N-am găsit. M-am întors iar la el; un du-te vino de jumătate de oră spre
cineva care timp de acea jumătate de oră era centrul universului meu; ne-am pus la poveşti;
mi-a spus că e bolnav psihic de copil şi că nu are pe nimeni. Nu pot să judec părinţii care îşi
abandoneză copiii; abandonul e mult, mult, mult mai puţin grav decât avortul; e într-adevăr o
condamnare la suferinţă, dar suferinţa e cale de mântuire; în timp ce prin avort iei odată cu
viaţa, tot ce înseamnă viaţa, chiar dacă asta înseamnă să nu ai o pijama oricît de zdrenţuită şi
o pernă pe care să pui seara capul; chiar dacă asta înseamnă să nu ai pe nimeni pe lume, după
ce că nu ai o pijama şi o pernă … Vedeam la el şi multă suferinţă fizică; răni la mâini şi la
picioare, stigmate pe care călca nevoit desculţ. (Nu mi-am dat seama decât acasă că putea fi
diabetic, şi de aia să fii leşinat. După mirosul gurii l-am suspectat că băuse; mai trist e că şi
medicul la fel, în loc să fi luat în calcul şi halena diabeticului şi să-l fi internat.) I-am pus banii
de papuci în mână. De data asta urma să-l părăsesc definitiv. Să mă întorc în universul meu
real. I-am întins mâna cu o oarecare groază, căci era murdar, de-adevăratelea murdar, dar
simţeam nevoia să-l ating. Mi-a luat mâna şi mi-a dus-o lângă inima lui. Mi-a spus că acolo e
locul meu. Nu ştiu ce minune m-a apucat, dar i-am mângâiat obrajii; aproape cu forţă,
frământându-i ca să îi simt mai bine; şi făcând asta mă gîndeam cât de murdar şi cât de curat
este. Toată lumea din jurul nostru dispăruse, deşi se uita probabil cum aşa o domniţă curată
atinge aşa un păduchios. Nu simţeam decât lumină şi căldură; fericire – una din fericiri. Apoi
mi-a sărutat mâna. Am plecat plângând cu un sentiment amestecat de murdar şi pur. Hristos
îmi sărutase din nou mâna. Am înţeles asta, şi am sărutat şi eu locul acela. Şi mă gândeam,
contrar obiceiului, cum să fac să nu mai spăl măcar o vreme mâna ce mi-o sărutase Hristos
păduchiosul. Căci numai Hristos putea fi dacă avea puterea de a accepta viaţa mizeră şi fără
de speranţă actuală care-i fusese dată. Numai Hristos putea sta în inima unui milog care făcea
milă.

Cum poate un psiholog să ghicească gândurile?! Apropos de cazurile actuale de

sinucidere sau de crimă din armată; se culpabilizează unii şi alţii, dar e ridicol să crezi că aşa
ceva se poate preântâmpina. Măcar psihologii ar trebui să înţleleagă că impulsul de a ucide
poate să ne atingă pe toţi, chiar şi pe Papa de la Roma; orice om poate să-şi piardă controlul
pentru că de fapt autocontrolul e o impresie; chiar dacă nu avem credinţă, măcar pe baza
ştiinţifică a ideei conform căreia inconştientul e la baza acţiunilor noastre, putem cel puţin să
fim sceptici în ce priveşte ideea de auotcontrol.Cum se poate crede că un psiholog la un
control de rutină poate cunoaşte conţinuturile inconştientului unui om, şi felul în care acesta
se va exprima la câteva luni de la vizita sa la cabinet? Sau dacă mintea e localizată în creier şi
este o supă biochimică prin care trece un curent?! Dacă în anumite concentraţii se cheamă că
eşti cuminte, bun şi blând, poate Hristos, ce te faci dacă dozele sunt aiurea? Ai sfeclit-o (tu
sau cei din jur). Cum pot psiologii şti în ce supe se scaldă şi la ce temperaturi, creierul unui
om la un moment dat? Sigur există patternuri de gândire şi de comportament, tulburarea poate
fi vizibilă, profil de criminal; dar orice om e un criminal latent măcar pe baza încărcăturii sale
inconştiente colective; sau poate să-şi piardă minţile: fie că mintea care în mod normal e sub
controlul Conştiinţei Supreme, se desparte fracţionar de ea, (tocmai pentru a se înţelege ce
înseamnă omul fără Dumnezeu –un rătăcit), fie că i se serveşte o supă biochimică stricată şi
fierbinte (sau rece); fie că fiind secetă, pământul fiicei ploii crapă. (Şi apoi mai există
criminalii în serie necondamnaţi, ca mine, pe care nimeni nu vrea să-i condamne, chiar se
empatizează cu ei.)
Cred că în locul lui Adam, am fi căzut în ispită, în locul lui Cain oricare l-am fi ucis pe
Abel, în locul lui Iuda n-am fi stat pe gânduri şi l-am fi vândut pe Hristos; în locul lui Hitler
am fi ars evrei iar în locul lui Stalin am fi ucis nici mai mult nici mai puţin cu un om decât el.
În locul lui Ceauşescu am fi dat la fel de frumos din mână către popor şi la fel am fi dat din
mână care biserici să cadă, şi care oameni să fie ascunşi. Dar mai cred că în locul lui Hristos
omul ne-am fi jertfit şi am fi mântuit lumea! Locul omului …
Dacă m-aş prezenta la recrutare azi, cine ar putea să îmi ştie locul de mâine? Mi se par
inutile încercările de a se întări batalionul de psihologi pentru a se evita asemenea
evenimente. Chiar dacă ar dormi un psiholog lângă fiecare soldat, n-ar fi deajuns. Eventual,
un preot la fiecare cap de pat, doar că şi preotul poate aţipi, sau chiar să ucidă.
E numai Harul Domnului că nu ne ucidem sălbatic, că nu ne violăm fizic sau mental
toţi în tot ceasul. „ Şi suindu-L diavolul (pe Hristos) pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă
toate împărăţiile pământului. Şi i-a zis diavolul (lui Hristos): „Ţie îţi voi da toată stăpânirea şi
slava acestor împărăţii, căci mi-a fost dată mie, şi o dau cui voiesc“... deci al cui e Pământul?
Trebuie să înţelegem că acest pământ e locul unde omul e posibil necurat, stricăcios în carne
şi suflet, capabil psihologic de orice, pentru că e lumea unde energiile necreate pot să nu se
atingă de creaţie. E locul din Univers unde Dumnezeu vrea şi poate să-Şi „permită „ să-Şi
scape din mână creaţia; s-o lase dracului pentru o clipă ca să se vadă Slava Sa; unde dacă te
uiţi bine, îţi dai seama că oamenii sunt doar nedesăvârşiţi nicidecum scăpaţi. Faptul că suntem
sănătoşi la minte şi trup e „materializarea” Harului. Slavă Domnului.
Pământul e locul unde se vede firea, nefirea şi suprafirea. Omul căzut în ispite, devine
nefiresc, tulburat, bolnav, de la tulburări mai mici la expresii sataniste. Dacă omul e cuminte,
moral, dar de capul lui, un fiu cuminte al ploii, atunci nu se tulbură, rămâne în echilibru, omul
psihologic normal – firesc. Dacă începe o cruciadă cu văzduhul şi cu propria-i fiinţă, pentru a-
şi depăşi limitele psihologice, se luptă cu patimile, cu păcatele,cu tulburarea, dar şi cu
psihologicul – cu firea, e pe calea devenirii suprafireşti, supra-psihologice, a îndumnezeirii.
Pare că o face omul dar în fond e lucrare dumnezeiască la care omul a fost chemat să participe
ca spectator al schimbării sale, dar cu posibilitatea identificării cu rolul, cu rolul de om
duhovnicesc angajat prin liberă alegere şi voinţă. (zice că moare un sfânt şi ajunge înaintea
Domnului Hristos. Hristos îi spune „nu te cunosc“. Şi sfântul mirat Îl întreabă, Doamne cum
nu mă cunoşti, când eu am făcut atâtea alea bune, şi îi enumeră o serie de fapte lăudabile.
„ Nu te cunosc!“, îi spune Hristos. Cum Doamne se miră din nou sfântul, păi am făcut asta şi
asta, alte fapte de laudă. „Nu te cunosc!“ Şi mai încearcă sfântul, şi mai aminteşte până şi cele
mai mărunte fapte bune pe care le-a făcut. „Nu te cunosc!“. Buimăcit sfântul spune mai mult
ca pentru sine, „cum Domane, că prin Tine le-am făcut?! „acuma te cunosc!” îi răspunde
Hristos.)
Lăsând gluma la o parte, putem privi boala mentală şi ca o patologie de etiologie
spirituală cu rezonanţă în materie (vezi lanţul de neurotransmiţatori, hormoni, imunitate). Mi
se pare mult mai plauzibil decât că două-trei feluri de substanţe, prin modificări de valori, pot
determina stufoasa patologie mentală de la patimă la delir sistematizat sau nu. De ce trec aici
şi patimile? pentru că sunt boli de etiologie spirituală, induse de duhuri rele (energii negative),
ca urmare a încetării lucrării duhurilor bune, a energiilor necreate, a harului. Aşa lipsa
duhurilor bune ale blândeţii, smereniei, îndestulării, iubirii, milei, iertării, răbdării, păcii,
bucuriei, al credinţei poate înainte de toate, lasă loc mâniei, mândriei, lăcomiei şi desfrânării,
invidiei, deznădejdii, iubirii de arginţi, trândăviei etc, care ispitesc şi duc în păcat, de unde
există două posibilităţi, căinţa şi eliberarea, sau consimţirea şi dependenţa încât duhurile încet
se „internalizează“, şi pun stăpânire pe om. Acesta pierzându-şi libertatea, îşi face un mod de
viaţă din patimi: din agresivitate, din ascensiune socială, din preacurvie, din bârfă şi clevetiri,
din consumul de substanţe şi alimente, din disperare, din meserie, din trândăvie,etc. Hai că
dacă ne uităm puţin pe listă, toţi avem măcar una unuca, ceea ce înseamnă că toţi suntem
păcătoşi, bolnavi în diferite grade. Cel care e sărac cu duhul, sărac în duhuri rele adică, la care
duhurile bune sunt smerite, a lui este Împărăţia Cerurilor; ce binecuvântare! Ce loc al omului,
comuniunea cu Dumnezeu! (de ce nu eu? de ce nu tu? …)
Se poate face paralela între patologia mentală recunoscută ca ştiinţă şi patologia
spirituală (duhovnicească) unde cunoaşterea duhovnicească are răspunsuri şi deadreptul şi
fără de mirare vindecă, întrucât bate la uşa „Doctor deopotrivă al sufletului şi al trupului“.
Trupul şi sufletul sunt tainic unite dar neamestecate, aşa cum Dumnezeu tainic s-a unit
cu omul în Hristos, dar S-a neamestecat. Şi cum trupul şi sufletul nu pot fi despărţite decât
prin moarte, ar trebui tratate ca atare, deopotrivă material şi spiritual. Şi cum duhovnicia ia în
cosiderare trupul, materia deci, ca important şi participant la vindecare, la mântuire, aşa şi
ştiinţa medicală a minţii pe suport material ar trebui să accepte că e obligatorie o îngrijire şi
de cele nevăzute, de spiritual, măcar la pacinenţii care au dezvoltat „organul” spiritualităţii; şi
dacă nu-l pricep acest „organ” şi nu ştiu să-l trateze, să-i lase pe alţii s-o facă, sau măcar să
nu-i ridiculizeze. (Ridiculizarea îmi sună a reacţie de apărare, dată de un sentiment de
inferioritate, de limitare; îmi seamănă cu chicoteala a doi conlocuitori preţuiţi şi bineprimiţi în
casa mea de la ţară; ei îmi ridiculizau tablourile (neştiind că îi aud), pe care maestrul Pleşa, ca
să dau exemplul cel mai de sus, le cataloga cu „calităţi excepţionale“, „aproape un stil“,
„aproape de nevândut“, „locul tău ca pictor e Europa“, „pictura ta mă zăpăceşte” etc. (e drept
că maestrul Pleşa, nemaifiind activ şi productiv, a putut să îmi privească şi aprecieze lucările
eliberat de mecanismele de apărare pe care le dezvoltă ca şi alţii, şi pictorii).

Duhuri rele

Duhurile rele rezonează în anumite structuri materiale cerebrale, de unde dezechilibre

înregistrabile în lanţul neuro-endocrin, cu expresia acestor modificări în plan cognitiv-
comportamental şi emoţional afectiv; îşi pun în psihic o amprentă, o încărcătură şi sunt
acceptate de raţiune ca trăsături proprii, poate chiar ca personalitate.Îndrăznesc să spun că, de
la trăsături accentuate, la tulburare, şi apoi la boală se pot face responsabile ele, duhurile rele,
energiile negative. Din recenta descoperire şiintifică despre acţiunea curentului electric pe
creier cu inducerea stării mistice, pot înţelege că modifică şi ele biochimia şi biofizica
cerebrală, singurele înregistrabile cu metodele ştiinţei, dar înafara stimulării cu curent electric.
Hai să le privim, să zicem aşa, mistico-ştiinţific: „Duhul grijii de multe” responsabil de
apariţia temerilor, a neîncrederii în viaţă şi în forţele proprii, a spaimelor până la starea de
panică; e luat ca trăsătură de personalitate de tip anxios sau anancast care dezvoltă nevroze
anxioase, fobice, atacuri de panică. „Duhul iubirii de stăpânire” ajută de la cele mai vulgare la
cele mai „nobile“ şi „elevate“ forme de egoism, (chiar şi a face caritate poate fi un act egoist)
– termen fără conotaţie negativă la psihologi. „Duhul slavei deşarte“(adeseori împreună
lucrător cu cel al iubirii de stăpânire) îi mâna pe cei cu comportament tip A, pe narcisici; pe
histrionici poate să-i ducă până la tentative de suicid „eşuate“. „Duhul mândriei şi al grăirii în
deşert” aşa zisă paranoia, autojustificarea, dreptatea psihologică, îşi bagă cel mai adesea
coada în familii, în relaţia soţ-soţie dar poate „croşeta” cămaşa de forţă a psihozei paranoide –
te cutremuri ce poate ajunge mintea fără har, iar dacă priveşti lucrurile aşa poţi să înalţi slavă,
să pricepi imanenţa. „Duhul trândăviei“ – iresponsabilitatea, ignoranţa te ia şi de la rugăciune.
„Duhul tristeţii“ şi „duhul deznădejdii“ la recunoşti la depresivi până la forma majoră cu
suicid. „Duhul iubirii de arginţi” îl zgândăreşte şi pe cel al grijii de multe, încât omul dezvoltă
deadreptul obsesii- compulsii financiare din grija că nu va avea. „Duhul mâniei”–
agresivitatea, „duhul mândriei“ – de la stima de sine uşor crescută la narcisism (la „ mândru
mi-s…“ care angajează altele), „duhul lăcomiei“(comportamente adictive, bulimia), „duhul
desfrânării“ – obsesii, compulsii, devieri sexuale, and so on. S-ar putea scrie un tratat mistico-
ştiinţific dacă s-ar înţelege că şi mistica e o ştiinţă, dar mai înaltă, şi dacă s-ar înţelege că şi
ştiinţa e mistică pentru că de când cu mişcarea unică şi irepetabilă a mezonului, atomul nu
mai e ştiinţă. Psihologi şi psihiatrii mai puţin „convenţionali“ chiar au această tendinţă).

Visele, altă chimie ….

Visele sunt conţinutul chimicului inconştient, unde o substanţă care visează e

Dumnezeu şi alta satana, declanşând secreţii prin materia mea cerebrală, bucurându-mă sau
înspăimântându-mă;
...sau dacă cumva aţipesc ei, pot şi eu să visez la ale mele …
Dacă cumva nu sunt chimie, trebuie să fie o capacitate mentală de a călători după timp
şi spaţiu, sau înainte de timp şi spaţiu, în orice caz înafară de timp şi spaţiu, de a transcende
adică. Transcendenţa minţii e greu de atribuit evoluţiei. Aşadar dacă visul nu e chimie (greu
de imaginat ar fi să torni într-o eprubetă tot felul de substanţe şi să faci un film de Oscar), e o
comunicare între omul duhovnicesc şi cel psihologic atunci când acesta din urmă uită de timp
şi de spaţiu, şi de logica lumească.
Visele sunt o proiecţie a inconştientului nostru, de acord cu psihologia, doar că
inconştientul nostru, are conţinuturile proprii, şi, pe calea memoriei genetice, cele de la Adam
încoace (sau de la maimuţe încoace sau de la ploaie încoace). Aşa că visele pot fi plonjări în
acest inconştient, iar când vin din partea întunecată, tenebroasă a lui, unde s-au adunat cele
necurate ale visătorului sau cele necurate ale strămoşilor lui, capătă iz de coşmar. Aşa ar putea
fi şi delirurile, o visare în paralel cu starea de veghe, o plonjare în inconştient cu stabilirea de
circuite între conştient şi inconştient, unde delirantul percepe trăirea inconştientului, ca o
realitate actuală, în paralel cu realitatea lumească.

„Duhuri în năluci de humă”

Inconştientul are să zicem aşa „conştientul“ lui, care îşi trimite „cogniţiile“ lui
conştientului psihologic, pentru că inconştientul ştie, are o logica sa, are argumentele sale, are
raţiunea sa, care nu se suprapune raţiunii „clasice“, conştientului psihologic. Inconştientul, e
de fapt omul duhovnicesc, pe când conştientul e sufletul, e cunoşterea simţirii şi simţirea
cunoaşterii, e ego-ul. Mult diferit faţă de definiţia psihologică, care aseaza în inconştient
simţirea. Pai dacă simţirea ar fi inconştientă nu s-ar simţi, nu s-ar conştientiza, pe când dacă
eu spun „mă doare sufletul“, simt cunoaşterea şi cunosc simţirea sufletului îndurerat. Ştiu că
simt şi simt că ştiu. Omul duhovnicesc e practic ca o minte în minte, doar că este mult mai
mare decât mintea pe care ne-o asumăm şi la care ne putem referi, mintea psihologică,
sufletul. E o minte în minte dar care depăşeşte limitele minţii la care ne putem referi, încât
aceasta practic e înglobată în inconştient. Sufletul e înglobat în duh. Sufletul e o expresie a
duhului. Mintea omului, e ca păpuşile ruseşti matrioska, de intră una într-alta. Om
duhovnicesc în om psihologic, duh în materie.Cer în ţărână. Veşnicie în vremelnicie, în
istorie. Este în dar de fapt este înafara şi cuprinde. Este în dar de fapt îmbracă, înveleşte.
Duhul e realitatea primă şi ultimă. Duhul, spiritul, ţine de Dumnezeu, e icoana, e asemănarea
după care a fost creat şi la care se va întoarce omul prin Harul Domnului. „ Sunt duh învelit în
nălucă de humă“. Duhul e mai real decât huma, decât ţărîna, decât materia care e o nălucire
pe lângă duh. Unde trupul pare mare pe lângă suflet, căci trupul e cuantificabil şi sufletul nu
e, de fapt sufletul e sau poate fi infinit prin Dumnezeu încât trupul să rămână nesimţit de mic,
cât un fir de praf.
Sufletul e o ex-presie a duhului, şi e o im-presie pe materie, pe creier.Sufletul e un
popas în istorie a duhului. E o modalitate de imanentizare a transcendentului. Transcendentul
Este un drum drept, infinit de lung şi de lat, de-apururea şi în vecii veciilor. Dar face şi o
frumoasă buclă istorică pe calea sufletului. Sufletul e o buclă labirintică, pândită de pericole,
de capcane, de minotaur, de drac. Sufletul e locul de conflict între Dumnezeu şi diavol, între
forţele binelui şi răului, între adevăr şi minciună. Sufletul e câmpul de bătălie duhovnicească
între omul ca şi chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi omul rămas fără asemănare. Sufletul e
nemateria care freamătă chemată deopotrivă la cele de sus şi la cele lumeşti. E locul pe unde
îşi face intrarea Dumnezeu în lume, în istorie, în timp şi spaţiu, dar şi locul pe unde tăbărăşte
lumescul în omul ce s-ar vrea dumnezeiesc. Cine ştie ce forme de intrare mai are Dumnezeu
în ce fel de lumi şi prin ce modalităţi. Poate ni le va descoperi în altă lume, în altă istorie, în
alt timp şi spaţiu. Dacă sufletul nu găseşte ieşirea din labirint în timpul pus la dipozitie în
istorie, Dumnezeu îl va scoate pe sus din marea şi multa să mila, ca pe tâlhar, vreau să cred.
Religia e firul Ariadnei în labirintul sufletesc, Dumnezeu e mai presus de religie. Unii au
norocul lui Teseu, şi primesc firul şi nu apucă să li se termine încă timpul istoric şi au şi ajuns
în Împărăţie. Dacă eşti lăsat de capul tău, la urma vreau să cred că te scoate Cine te-a lăsat să
intri, pentru că eşti dintre ale Sale, şi de ale Sale are grijă.
Creierul primeşte impresiunile sufletului, ca un film foto, şi le exprimă apoi în lume
prin mişcare: a buzelor, prin expresia feţei, prin limbajul corporal, prin fapte sau, uneori prin
nemişcare. Materia, creierul e doar făptaşul sufletului. Sufletul e o interfaţă duh-materie.
Duhul e în şi înafară. Materia e între. Între duh şi duh. Între intrarea şi ieşirea din labirint.
Materia e o buclă labirintică fizică dintre pururea şi vecii veciilor. O haină. Sufletul e
căptuşeala labirintul material. Haina matreială (creierul) căptuşită de suflet (conştientul, eul) o
ia pe unde se mişcă cel ce o poartă. Duhul (inconştientul) e cel ce poartă haina.
Altfel spus mintea conştientizată e sufletul care frământă ţărâna, creierul. Sufletul e
nematerial până la un moment fizic dat, unde se materializează. Cuvântul se întrupează.
Sufletul se continuă în creier, în omul de ţărână, moara susţinută de postamentul trupesc.
Sufletul întretaie materia, o întrepătrunde şi o înregistrează. Nu poţi ştii precis unde se
termină sufletul şi începe materia. Conştiinţa omului e suflet, e nematerie care se
materializează, lucrează în materie şi înregistrează materia pe care o prelucrează.Sufletul e o
minte istoric-personală, un duh al timpului şi a spaţiului, un labirint impregnat cu
evenimentele vieţii.Sufletul, conştiinţa istoric personală, persoana, se întoarce la Persoana Lui
Dumnezeu prin moarte. Dacă omul conştientizează natura sa după chip şi asemănare, la
moarte va da de Judecata divină, de Sufletul Lui Dumnezeu ca Simţire a cunoaşterii şi
cunoaştere a simţirii divine, la care se va putea raporta. Şi iluminat fiind se va putea judeca pe
sine, se va putea recunoaşte ca şi chip şi asemănare a Lui Dumnezeu. Asta mai mult sau mai
puţin după cum, în timpul vieţii pământeşti a îndrăznit la asemănare. Iar dacă ceva din faptele
lui bune şi le asumă ca şi sfântul din poveste, Iisus îi va spune „nu te cunosc“. Mai bine poate
ca omul să nu se preocupe de facerea celor drepte, decât să le facă şi să şi le asume ca voinţă
personală autonomă, fără participare divină.Fără să înalţe slavă particulei divine din sine. Fără
smerit fericită mirare.

Matrioska

(Interesant că am început ideea cu matrioska, şi la o zi două, una din telefoniile mobile,

o folosea în reclamă).

Omul trup, suflet şi duh. Păpuşa din ţărână e materia minţii, creierul, impregnată cu
receptori pentru lumea materială şi pentru ideile pe baza cărora lumea materială înseamnă
ceva. E parte de om lumesc, pe care acţionează gravitaţia; e omul fizic, senzual, carnal, care
se mişcă după cum îi cântă văzduhul. Pentru că păpuşa de carne e în mâinile păpuşii suflet,
care chiar dacă nu e cuantificabil e mai mare decât carnea (poate ajunge pân´ la stele
rămânând nesimţit de uşoară în raport cu trupul). Viaţa deşi pare pământească are loc în
suflet, unde vin semnale din lumea pământească dar şi din văzduh, întrucât sufletul e ancorat
între duh şi trup. Aşadar practic viaţa pământească nu se desfăşoară întocmai şi exclusiv pe
pământ. Pom ancorat în văzduh prin coroana cunoştienţei cereşti şi în lume prin fructul
cunoştinţei lumeşti, sufletul e locul de întâmplare al omului în sine.

Păpuşa-suflet are o aparentă independenţă de mişcare, aparentă libertate, atât de

necesară măcar ca impresie, cu toate că e legată cu fire subtile dar puternice de păpuşa-duh;
păpuşa din interior, care defapt e în şi înafara, omul duhovnicesc. Aceasta „păpuşă
„ nematerialnică, transcedentă, mintea din inimă, vântul mişcător, aduce omul la cele
vremelnice, şi îl întoarce la cele veşnice. Dă sufletul prin lume ca prin făină. E icoana, natura
divină, prin care lucrează îngerul păzitor, sau poate este chiar îngerul. E inspiraţia, intuiţia
bună, elementul care surprinde, miră, îmbucură. La rândul ei păpuşa-duh e subtil trasă la cele
de Sus deMarele Păpuşar, blând şi bun, care ţese din fire subtile de mătase şi borangic, omului
veşnic, veştmânt de îndumnezeire.

Între păpuşa-suflet şi păpuşa duh se mai leagă o păpuşică prin sforicele de borcan din
care duhurile rele ale satanei croşetează la cămăşi de forţă.

Practic omul e „trei-păpuşă“, din ţărână, din suflet şi din duh, între două alte păpuşi:
una care ţese pacea şi fericirea, şi alta care ţese sminteala, boala. Starea omului e categoric
dată de dimensiunile păpuşelelor variablie. Dumnezeu fără îndoială e constant peste toate cea
mai mare; urmează omul duhovnicesc, apoi sufletul-omul psihologic, apoi materia (creierul),
omul pământesc, prin care se exprimă toate celelalte, şi prin care se exprimă şi ultima
păpuşica, mică, neagră, jalnică. Căci prin harul Domnului e mică, punctiformă. Suficientă cât
să tulbure, dar necesară cât să se vadă Slava Domnului.
 Dacă păpuşile se aşează cuminţi, omul e echilibrat, firesc, psihologic. „Nici cald nici
rece. Căldicel.“
La sfinţi, păpuşica neagră se ratatinează iar păpuşa- duh aproape că atinge păpuşa
Dumnezeu. Şi chiar o atinge punctual (Îl vede pe Dumnezeu). Şi păpuşa-suflet creşte lipită de
ea, iar omul lumesc e de nerecunoscut, iubeşte tot şi iartă tot pentru că totul e de iubit şi nimic
nu e de iertat. Omul e suprafiresc încât „rămâne doar „ icoană, după chip şi asemănare, adică
e mântuit, e îndumnezeit, trăieşte încă de pe pământ în Împărăţia Cerurilor din el. Stă în
Dumnezeu în el. Cunoaşte Adevărul şi iubeşte absolut.
În tulburare, în boală, păpuşile nu mai sunt aşezate firesc, nu mai încap una în alta,
pentru că mititelul creşte, devine măricel, prinde glas. Creşte în păpuşa materialnică, îi
provoacă fisuri, scizuri, schizis-uri (dereglează potenţiale de membrană şi tulbură supele
biochimice dacă vreţi). Întunecă păpuşa- suflet. Şi aici poate să crească în continuare, şi să
sfârtece sufletul dar niciodată nu va putea ajunge la dimensiunile păpuşii-duh, la omul ca
icoană. Atât doar că tulbură sufeltul omului, conştiinţa, simţirea cunoaşterii şi cunoaşterea
simţirii adevărului, a binelui şi răului. Dezechilbrează omul uşor sau sever, după cum e locul
omului, destinul lui.
Vindecare se poate face de sus în jos, dinspre omul duhovnicesc spre cel lumesc prin
taine. Prin taina spovedaniei şi a împărtăşaniei. Adică vine de la Dumnezeu iluminarea, omul
se recunoaşte tulburat, păcătos, se eliberează vorbind despre asta cu Hristos prin preot (nu cu
păcătosul popă) şi apoi e poftit la o masă biochimică tainică, se hrăneşte cu o supă biochimică
mistică vindecătoare. Întrucât duhul intră îi năluca de humă, înmaterializându-se oarecum.
Tainic. Dacă vindecarea se încearcă dinspre materie, chimic adică, materia în sine se poate
vindeca, doar că omul e mai mult decât o bucată de carne. Carnea în sine, creierul, sunt de
acord că se poate vindeca dinspre materie, şi ce-i cu asta când vorbim de psihic, de suflet?
Medicamentele utilizate în psihiatrie, cred eu, nu fac decât să blocheze expresia sufletului, să
coupeze vizualizarea mişcărilor sufleteşti. Trag doar cortina de către lume, dar scena se
desfăşoară şi în spatele cortinei trase. Poate că prin chimie e blocată doar simţirea cunoaşterii
şi cunoaşterea simţirii tulburării spirituale, adică boala nu mai ajunge la nivelul
conştient;sufletul la capătul său lumesc, conştientul, nu mai ştie de el în sine; dar în
inconştient, în spirit, în duh, rămân lucrurile nemişcate, întrucât chimia nu poate pătrunde în
inconştient. În duh. Duhul nu se poate înmaterializa pin pătrunderea materiei în el; Duhul se
poate înmaterializa doar prin pătrunderea duhului în materie. Bun ai să spui că drogurile,
alcoolul, sau curentul electric ca şi inductor de transă acţionează asupra creerului, şi produc
modificări de conştienţă, modificări sufleteşti adică. Ele nu induc modificări sufleteşti, ale
persoanei, ci nu lasă persoana (spirituală) să fie ea însăşi, ea în sine, şi la capătul dinspre
lume al sufletului. Sunt depersonalizante. Modificările produse sub acţiunea lor sunt
derealizări, nu sunt adevărurile persoanei. Sufleteşti. În duh. Aşa sunt zic eu şi medicamentele
psihotrope. Depersonalizante. Materia minţii nu s-a stricat dinspre trup ci dinspre subtil,
dinspre spirit, trupul traducând doar tulburările din lumea subtilă, spirituală.

Muntele căpăţânilor noastre

Omul trupesc doar interpretează rolul omului spiritual pentru spectatori, pentru alte
spirite. Omul trupesc care se mişcă îl lume e doar păpuşa materialnică, cea căreia păpuşa
spirit îi imiprimă mişcarea. Încercarea de a repara subtilul cu chimic modifică expresia
materiei. Şi cu toate acestea ştiinţa medicală şi psihologică e soluţia pe care o dă Dumnezeu
din mare şi multă milă pentru cei pe care nu îi iluminează, pentru cei a căror chemare o
întârzie numai El ştie de ce în planurile Sale. Ştiinţa medicală şi psihologică (prin chimie şi
prin cuvânt ca inductor şi el de transă, o altă potenţială derealizare) este soluţia prin care se
trage cortina, prin care celelalte spirite sunt apărate de drama pe care spiritul tulburat o
interpretează în trup. Dar mintea tulburată e Golgota în Vinerea Mare. Am asistat la
„spectacolul” propriei mele minţi sever tulburate. Şi nu a mers nici cu alcool, nici cu
medicamente, nici cu cuvânt psihoterapeutic. A mers numai cu Cuvânt. Cu Hristos a mers!
Atât de angoasant se mişca păpuşa-trup trasă de păpuşa-suflet ca păpuşar al ei, la rîndul ei atât
de abuziv zgâlţâită de negrul păpuşar, încât mişcarea L-a trezit pe Hristos-păpuşarul bun şi
blând care a liniştit spiritele. Fără spectacol de tip om-porc, duhurile rele au lecat.
Poate chemarea la Hristos nu este decât trezirea Hristosului din noi. Poate că mintea
noastră este Muntele Căpăţânii, unde Hristos se smereşte, se răstigneşte între cei doi tâlhari;
tâlharul din dreapta, cel care conştientizează tot Har Domului păcătoşenia, şi merge cu Hristos
în Împărăţie; cel din stânga, la care încă nu i-a venit Hristos, pentru care Hristos se roagă
Tatălui „iartă-l Doamne Că nu ştie ce face!“. Poate acest moment este trăit şi retrăit pe măsura
conştientizării fiecărui păcat în fiece zi, în fiece clipă, până la moarte când bine ar fi ca
tâlharul din dreapta să fi crescut şi cel din stânga să fie tot mai mic, aproape deloc, sau chiar
deloc ca în mintea sfinţilor care au ajuns la deplina conştientizare şi împlinire a Adevărului.
Poate scena Muntelui Căpăţânii se petrece neîncetat până la moarte când vreau să cred că pe
tâlharul din drepta lui Iisus din mine, Îl va duce Iisus în împărăţia Sa, iar pentru cel din stânga
Hristosului din mine, Hrisots va pune o vorbă, va spune, „Iart-o Doamne, că nu ştia ce face!
Nu ştia, că nu i-am arătat, ca să fie mai grea jertfa Mea în fiecare om, ca să fie o jertfă
petrecută până la sfârşitul veacurilor; pentru ca să Ne doară pe noi doi, pe Tine Tatăl şi pe
mine Fiul, joaca noastră de-a omul, în care am pornit din dragoste şi dependenţă de om
dinainte de veci, de când Tu m-ai închipuit Fiul Tău, ca să închipui Om după chipul Tău!”

Poate cea mai grea cruce e necredinţa, tâlharul de-a-stânga. Şi trebuie purtată.

Visul indus, transa hipnotică

O plonjare dorită în inconştient, transa hipnotică, se vinde. Am cumpărat şi eu câteva în

patru ani, nu că mi-ar părea rău. Conţinutul lor însă, am reuşit să îl desluşesc parţial la câţiva
ani de practică duhovnicească. Pe de o parte nu sunt împăcată că m-am plimbat atât de
nonşalant prin inconştient, fără să cer îngăduinţă. Am scotocit într-un spaţiu sacru, din care
puteam aluneca uşor în infern, dar Har Domnului am scapăt! Şi m-am întors cu lucruri
splendide pe care vreau neapărat, dacă voi avea zile şi putere, să le încarc în culori şi în
cuvinte, într-o altă carte. Plimbările prin inconştient sunt fascinante, dar periculoase pentru că
depinde în faţa cărei oglinzi te nimereşti, pe care păpuşică o locuieşti pe perioada timpului
hipnotic. Nu ştii unde dai şi unde crapă, iar dacă ai crăpat unde nu trebuia, sângereaza în pată
de ulei, sau poate te tai în două (unde pui că sub hipnoză se pot induce false amintiri, atât de
controvesatele abuzuri sexuale în copilărie, sau personalitatea multiplă indusă; sau unde pui
că terapeutul îşi poate transfera extrem de subtil, voit sau nu, propriul conţinut inconştient, şi
să te mai încarce). Îndrăzneaţă joacă! Deocamdată mi-e imposibil să induc cuiva o transă.
Dacă o voi face, nu voi fi liniştită, dar o voi face poate pentru că eu am descoperit atâtea
minunăţii. Sau poate că nici nu e aşa de periculos să intri în transă, cât interpretarea
terapeutului, pentru că dacă nu stai bine pe picioare, dacă eşti mai slab de înger, poţi fi
manipulat, până la spălarea creierului. Interesantă pronie, şi cea de „spălător de creiere“, şi
cea de „spălat“.
Psihologii nu iau în calul posibilele origini ale inconştientului; consideră transa un
exerciţiu de imaginaţie, iar reuşita terapeutică o pun pe seama sugestibilităţii clientului. Poate
că o fi aşa, dar ce este imaginaţia, ce este sugestibilitatea şi cine le controlează, căci omul se
vede limpede că de cele mai multe ori e victima lor. Creierul este chimie, dar cum de
răspunde atunci chimia la sugestii, la cuvânt – care nu poate fi chimie, căci cuvântul e poezie!
iar dacă şi poezia e chimie, las-o-ncolo! Nu pot să accept cuvântul ca mutant al grohăitului,
unde grohăitul ar putea fi poezia porcului.
Experienţa mea personală sună a căile încurcate. Am ajuns în cercul terapeuţilor.
Extrem de atractivă meserie, de viitor, ca orice model occidental. Şi mai mult decât orice, se
potrivea ca o mănuşă anxietăţii mele generalizate cu atacuri de panică nocturnă ca la carte.
Aşa că am lăsat culorile să se usuce ca să învăţ transe şi ca meserie şi ca o rezolvare pentru
panicile mele care mă înnebuneau nu numai pe mine, ci şi pe cei din jurul meu. Doar că transă
după transă rezolvarea nu se mai arăta, başca am ajuns în prag de suicid. Spre norocul meu,
trăirile şi evenimentele mele de viaţă din sferele „parapsihologicului“, au fost interpretate de
terapeutul meu sec, chimic. Pentru el aveam doar o gândire magică, care conform tratatelor de
psiho nu te onorează. I-am spus că evenimentele groaznice la care mă gândesc mi se şi
întâmplă dacă nu le derulez mental, rugându-mă cu disperare să nu se întâmple. Mi-a spus
sec: Astea sunt prostii. Nu te mai gândi! Nici în ruptul capului nu te mai gândi, şi ai să vezi că
nu se întâmplă, te asigur.“ Şi aşa am făcut… până peste două zile, la accidentul lui Horea
neevitat prin rugăciune. Mi-au povestit şi alţii că trăiesc astfel de situaţii, şi cu mintea mea de-
acum ştiu despre ce e vorba. Dar atunci nu ştiam. Atunci eram o clientă anxioasă, panicată, cu
idei suicidale din teama de suferinţă şi de moarte; o speriată până şi de cifre; o speriată de
gânduri de tipul: dacă mă duc în pivniţă acum noaptea (cu toate că muream de frică de
păianjeni) atunci Horea nu va avea mâine accident. Şi mă luam noaptea şi coboram în pivniţă
cu o groază inimaginabilă şi indescriptibilă, doar ca să evit prin asta o eventuală nenorocire;
pentru că din experienţa mea anterioară repetată, atât de des repetată încât a devenit regulă,
dacă la gânduri de tipul „du-te în pivniţă noaptea ca Horea să nu aibă accident mâine „ nu aş
fi răspuns cu fapta oricât de imposibilă era, Horea ar fi avut cu siguranţă multe accidente.
Cum l-a avut şi pe cel pe care nu l-am evitat, pentru că guru mi-a spus că „sunt prostii, e păcat
să te chinui cu de-astea. Sună a obsesii compulsii şi numai aşa scapi dacă nici în ruptul
capului nu faci jocul gândurilor“. Şi aşa făcui. Nu le făcui jocul, accidentul se întâmplă. Cel
mai rău fu că dânsul plecă tocmai pentru o lună prin alte ţări. Era pronia mea. Minunata mea
pronie! Încurcate sunt căile! Ca orice disperat m-am întors spre Dumnezeu. Printr-o
spovedanie nici măcar pregătită cu post şi rugăciune, şi printr-o Sfântă dumnezeiască
împărtăşanie, anxietăţi şi atacuri de panică n-am mai avut, evenimente „para“ n-am mai avut;
m-am eliberat spontan de o tulburare pe care unii o duc toată viaţa. Într-o micuţă garsonieră
personală, un părinte grecocatolic, găsit „întâmplător“, mărunţel la stat, mare la suflet, I-a
făcut biserică lui Hristos. Acolo, între mobilierul de casă, şi obiecte de cult, între patru pereţi
acoperiţi cu icoane şi poze de familie, „ tremurând şi gol“ am intrat sub patrafir. Acolo m-am
căit pentru că lăsasem pâinea şi anafura în lacrimi, liturghia mai săracă cu trei suflete,
pantofiori şi jucării tânjind după atingeri, lumea tristă de trei ori. Acolo Iisus se miluise de
mine în numele lumilor pregătite să primească trei suflete pe care eu nu eram pregătită să le
las să vină. Acolo am primit iertare pentru crime şi minciună, pentru desfrâu şi nemilă, pentru
ignoranţă. Acolo m-a scos Hristos din iad, dintre duhuri rele sau a scos din mine duhurile rele
care îmi stăpâneau viaţa şi gândurile încât eu nu îmi mai aparţineam. Fără spectacol om-porc.
Simplu şi blând, mângâietor şi lucrător, am fost exorcizată.
Acum scriind, la ani distanţă de vindecarea mea, recunosc patrafirul în imageria pe care
am avut-o într-o transă, că tot vorbeam de ele. Metafora icebergului. Orice problemă poate fi
privită ca un iceberg, din care se vede doar a noua parte, restul fiind sub apă, respectiv în
inconştient. Se propune o călătorie“ sub apă“, unde bine ar fi să poţi vedea şi restul problemei,
ca pe un bloc de gheaţă, pe care bine ar fi să-l poţi „sparge „ în bucăţele şi să iei cu bucăţica
problema; pentru aceasta trebuie să ceri inconştientului tău instrumentele potrivite. Tot
exerciţiul părea consumptiv. Dar eu am revenit din transă cu un iceberg mic, agăţat în creanga
unui pom, cu a noua parte foarte cristalină, şi cu restul semitransparent. Iar când am cerut
inconştientului meu instrumentul, nu a trebuit decât să trag uşor de creangă. Atunci a început
să mă plouă o ploaie ca de aur cu diamante fără greutate, o ploaie suprafirească, care îmi
dădea fiori de plăcere, în timp ce se scurgea peste mine care şedeam sub pom, îmbrăcată
călugăriţă. Transa practic era sugestia de rezolvare a problemelor mele, indicaţia „sub
patrafir!” dar cine să o fi citit astfel. Nici terapeutul, care i-a dat o interpretare de tipul „nu
trebuie să te călugăreşti ca să …” şi nici eu n-am decodificat icebergul ca patrafirul sub care
te plouă Duhul-Sfânt; n-am înţeles că rezolvarea era „să te călugăreşti (pocăieşti) ca să…“, că
trebuia doar să trag uşor de o creangă din Tatăl pom. Să-L trag uşor pe Tatăl de mânecă şi să-i
spun „Iartă-mă!.” Sub patrafir am naufragiat. Doar acum la ani distanţă de la metafora
icebergului şi de la vindecare fac legătura între ele, înţeleg simbolica lor; până acum erau
separate: transele ce le făceam la şcoala de transe erau frumoase ca trăiri, dar tainice ca şi
conţinut; indescifrabile. Ar merita să le reiau în imagini şi în scris, să le pătrund tainele şi
poate apoi să încrec să induc transe altora.
 Am pictat acel iceberg şi am identificat pomul meu cu cel al „cunoştinţei binelui şi
răului” pentru că în tabloul meu, în pom, pe lângă iceberg, am aşezat şi un măr, care în transă
nu fusese. Inconştient în „transa plastică“ am completat tabloul. Am întregit transa. Dacă nu
aş fi pus, dacă nu s-ar fi pus de undeva acel măr, nu aş fi înţeles nici până azi mare lucru nici
despre metafora icebergului, nici despre pomi, nici despre mine. Dacă nu mă credeţi, mergeţi
şi vedeţi tabloul, care bănuiţi, nu?, că se află în cabinetul terapeutului meu. Culmea, pe acesta
din atâtea altele, i-l făcusem cadou de ziua lui, ca dovadă că îl preţuiam. I-am şi scris pe spate
„pentru ceva ce nu se poate plăti“. Azi înţeleg că îi plătisem „greşeala“ terapeutică prin care
am câştigat eliberarea trecând pe sub patrafir. Azi înţeleg că el nu era decât un tac prin care s-
a lovit o bilă neagră, care bilă la rândul ei a lovit Bila care în rostogolirea ei prin mine m-a
vindecat. Şi se mişcă perpeetu, şi în binecuvântata ei mişcare trimite rând pe rând alte bile
negre afară din joc. Bietul terapeut era răufăcătorul meu binefăcător. Fie binecuvântat! În el
Hristos are o condiţie mai grea decât în mine păcătosul, încât E smerit într-un om ce-l
concurează pe Dumnezeu. Faptul acesta nu e alegerea lui ci e pronia lui tristă, doar că el nu
întristează pentru asta, se chiar bucură în pielea sa, iar eu prin asta am avut noroc că mi-a
ciocnit Bila potrivită. Cuvântul potrivit. Toată lumea are de câştigat, cel puţin aparent. Dar eu
am mai mult noroc. Mă întreb ce ar fi fost cu mine dacă m-ar fi putut ajuta terpeutic vorbind.
Dacă aş fi ucis gândirea magică? Înafara faptului că poate aş fi mers mulţi ani în terapie,
tablourile mele metafizice n-ar fi, cartea mea n-ar fi, iar eu aş umbla gri teros cu paşi nesiguri,
speriată că cifrele şi că gândurile de tipul „dacă nu mergi acuma noptea în pivniţă, Horea va
avea mâine accident” ar putea să reapară şi să mă sperie încât să-mi doresc moartea din teama
de suferinţă şi de moarte.
Problemele sunt mici, vizibile în întregime şi uşor de rezolvat când pleci ochi de
călugăr sub patrafir. Acolo te plouă Harul, te plouă Duhul Sfânt şi poţi să stai din nou gol în
faţa unei lumi, ca Adam Edenianul, ca un copil. Devii imberb, asexuat, un înger. Nu ţine mult.
Ca ploaia de vară cu soare. Dar după ce ai prins o ploaie de vară cu soare, mocănescul lumesc
te trimite… să împaci ştiinţa cu credinţa, viaţa cu moartea, şcoala cu biserica şi aş îndrăzni eu
să împac şi psihoterapia cu duhovnicia. Ştiu că se pot împăca. Cum psihoterapeuţii greşesc
pentru că nu acceptă omul duhovnicesc, sunt şi unii duhovnici care dau rateuri, pentru că nu
înţeleg omul firesc, psihologic. Aşa că în timp ce terapeuţii încearcă să omoare omul
duhovnicesc, şi uneori reuşesc să-l încolţească într-un ungher inconştient îndepărtat, aşa sunt
şi duhovnici care încearcă să omoare cu toporul omul firesc încât îl tulbură de ajunge la
psiholog. Psihologii taie în carnea minţii, tăind în Dumnezeu, duhovnicii taie în mintea de
carne pe care tot Dumnezeu a pus-o acolo, cu un scop subtil. Aşa că de dragul omului bine ar
fi să ne îngăduim reciproc. Iar dacă nu o putem face poate e „ încurcata cale a Domnului“, e
labirintul minunăţie prin care unii merg pe firul ariadnei, alţii fără fir. Dar căile care nu duc la
Roma din aceasta viaţă, se vor desfunda în ceasul morţii. Vreau să cred. Ideea mântuirii se
petrece la cei chemaţi. Doar ei trebuie să se ţină de cale, de fir. Cei care nu au idee de
mântuire, nu o au pentru că Dumnezeu are alte planuri de mântuire cu ei. Le ţine minţile
închise pentru cele mai presus de lume, ca lui Faraon. Pentru ei e tristă viaţa căci au doar
perspectiva picturală a ei, în care punctele de fugă se proiectează departe şi nu au şansa
marilor întâlniri. Nu au nici măcar şansa întâlnirii cu sine. Dar nici pentru noi care avem şi
perspectiva inversă nu e uşoară viaţa, pentru că dacă cineva nu se va mântui, om fi între noi
ăştia care am pregustat din „cele de Sus“, dar nu ne-am învrednicit de ele. Mult am greşit
încercând să îi trag pe alţii după mine spre cele mai presus de lume. Am păcătuit crezând că oi
fi vreun fagocit de care Hristos are nevoie ca să cureţe lumea de păcat, când de fapt e curăţată
şi răscumpărată de 2000 şi de ani. De atunci, de la cincizeci de zile de la răscumpărarea lumii
prin cruce, se ocupă Duhul Sfânt de lume. Eu nu am nici o treabă decât să mă bucur de
imagini inverse şi sunete care întorc pe dos, de carne şi sânge de Dumnezeu proaspăt
sacrificat, care spală imagini pornografice şi cruzimi sulfeteşti, libidinoşenii şi meschinării,
încât nimic nu mai trebuie judecat şi iertat, totul trebuie iubit.Trei sfântă cântare.

La Liturghia de azi
 S-a dat pilda bogatului singur din Evanghelia lui Luca. Un tip bogat, foarte bogat, mai
dă şi norocul peste el, cu un an bun cu roade îmbelşugate. Apare o problemă, nu are hambare
destul de încăpătoare; se gândeşte: nu-i nimic, o să le dărâme pe cele vechi, şi va face altele
noi, mai încăpătoare, în care îşi va pune belşugul. Şi când această problemă va fi rezolvată,
stă el în sinea lui şi se gândeşte, se va putea odihni, va putea petrece în desfătări mulţi ani
deacu- nainte. Dar Dumnezeu Îi şi spune imediat că nu-i mai foloseşte belşugul la nimic, căci
la noapte îi va chema sufletul. (zice un văr de-a- meu, care s-a îmbogăţit foarte, dar s-a şi
îngrăşat foarte: „ne muncim până ne iese munca pe nas ca să avem bunătăţi, şi când le avem,
ne chinuim să nu ne atingem de ele”)
Arhiepiscopul nostru Bartolomeu, interpretează: omul e foarte singur, n-are pe nimeni,
probabil nu s-a însurat ca să nu i se împuţineze averea, iar acum în pragul morţii, n-are cui
lăsa. (Eu îmi pun problema, chiar de ar avea cui lăsa, la copii, de exemplu, la ce le-ar folosi
lor, dacă şi lor le-ar chema Dumnezeu peste o noapte sufletele. Îmi reamintesc povestea
tinerei muribunde care îi cerea mamei s-o înveţe să moară). Înaltul descrie tripla tulburare a
omului: egotismul, egocentrismul şi egoismul. Nimic de comentat.
Încep să mă gândesc la hambarele mele. Hambarele vechi ar putea fi mintea mea
nedereticată, pământească, în care nu încăpea bunătatea şi mila Lui Dumnezeu; mintea care
mă făcea să cred că cel nechemat la mântuire din această viaţă se poate face vinovat de asta.
Hambarele noi ar putea fi înţelesul că lucrarea de restaurare a lumii o face Duhul Sfânt şi nu
omul.E un proces în plină desfăşurare ce s-a iniţiat dinainte de toţi vecii, acum doar se
întâmplă, şi se întâmplă şi în discoteci, şi în puşcării, şi în cabinetele de psihoterapie. Iar cei
care nu au fost chemaţi la bucuria mântuirii de pe acum, le doresc să fie „luaţi pe sus” când le
va suna de ieşire. Doar cei chemaţi vor avea de dat seama ce au făcut cu bogaţia din hambar.
Doar pentru ei va fi o judecată. Căci omul va fi judecat în funcţie de cât de copt i-a fost mărul.
Dacă unele mere sunt coapte prin Harul Domnului, doar lor li se pot adresa întrebări şi se vor
aştepta răspunsuri pe măsura cunoştinţelor. Nu pui unui copil de clasa întîi întrebări din
culegerea de-a doişpea. Dacă eu înţeleg jocul de biliard căci am levitat deasupra mesei şi mi
s-a descoperit jocul, nu pot să fac pe deşteapta în faţa unui tac, şi să-l arăt cu degetul că n-are
minte. Adică pot să fac pe deşteapta, doar că atunci voi putea fi întrebată de ce vreau să
schimb acest frumos joc? Greu de crezut că pot da o soluţie mai frumoasă decât cea găsită
dinainte de toţi vecii. Dacă am zburat pe deasupra labirintului şi am văzut cât de binecuvântaţi
sunt cei care au primit fire, şi cât de greu le este celorlalţi care trebuie să facă paşii prin
neunoscut, spre necunoscuta morţii, şi nu mi se umple inima de milă şi de dragoste pentru ei,
înseamnă că nu sunt mai presus decât fratele risipitorului, şi mai înseamnă că am pierdut şi
fufele, şi risc şi mântuirea. După mine e din ce în ce mai clar că e vorba de chemare şi
răspuns. Tatăl privea în zare după fiul risipitor, căci Ştia că are să vină; cum de Ştia dacă nu
El Însuşi l-ar fi chemat „telepatic“, ca de la Minte la minte. Pe cei nechemaţi vreau cu bucurie
să cred că nu vor fi responsabilizaţi. Dacă ar fi ei responsabilizaţi, vai de capul nostru ce ar fi
de noi cei chemaţi, care cu toate că ştim şi avem şi instrumente, suntem atât de slabi şi de
necredincioşi. Degeaba îi dau cu omul duhovnicesc şi cu transcendentul în cei la care
receptorii pentru ele sunt blocaţi. Ei nu au nici o vină că nu vibrează la transcendent încă, în
momentul în care eu vreau să îi fac să vibreze. Uite că bine a făcut Dumnezeu că i-a înzestrat
pe oameni cu rezistenţă la „cele de sus” aduse de cei de jos, ca să nu se lase omul în mâna
necunoscătorilor de Adevăr, ci să meargă pe mâna Lui, la timpul cuvenit.
În cazul ăsta scrierea de faţă nu îşi mai justifică scopul de a-i învăţa pe unii cum e cu
cele mai presus de lume. Rămâne însă cartea în care am găsit o altă credinţă a mea despre
Dumnezeu. Am pornit arătând cu degetul spre alţii, dar s-a sclintit dureros din articulaţie
arătând către mine! şi bine a făcut! Căci cum aş mai putea prin perpectiva noii mele credinţe
să-i desonsider pe colegii mei terapeuţii, pentru care am scris capitole cu patos, cu dorinţa de
a-i desfiinţa. Dorinţa de a-i schimba. De a-i restructura cognitiv. Adică dorinţa de a interveni
în creaţie şi în pronie. Căci orice încercare de a schimba un om, de a-i transfera forţat parte
din mine şi din nevoile mele, de a-i cere să răspundă nevoilor mele, de a-i transfera cu forţa
ideile mele, se cheamă că vreau să intervin în creaţie, în celălalt care are calea şi crucea lui;
creaţie este şi soţul, şi copiii, şi vecina, şi terapeuţii, şi duhovnicii, şi guvernele, întreaga
omenire. De fapt lumea nu există; exist doar eu undeva şi Dumnezeu, pe axa Oy; unde lumea
e încercarea pe care mi-o pune Dumnezeu, pe axa ox, ca să mă împac cu ea; lumea e crucea
pe care dacă vreau să mă înalţ, trebuie să o port aşa cum e, căci bătută e în mine; şi dacă
încerc să mă desfac de ea, sau să o schimb, dacă mă lupt cu lumea pe axa ox, lumeşte adică,
pierd din înălţime; dacă intru în opoziţie cu Dumnezeu,cu ideea Lui despre lume şi despre
mântuire, adică dacă devin parte de antihrist, aparţin altor teritorii,obligatoriu cad sub zero:
am gânduri negative, am sentimente negative. Intru în lumea negativă unde paşii făcuţi sunt
ca în nisipul mişcător, următorul pas în încercarea de eliberare te afundă şi mai mult. Dacă
primeşti lumea în tine aşa cum e ea, aşa cum a dat-o Dumnezeu, adică dacă nu judeci lumea,
dacă nu dai tu cu piatra, dacă ierţi tot şi iubeşti tot, pentru că nimic nu e de iertat, totul e de
iubit, eşti icoană. Dar poate că pentru asta trebuie să te ierţi şi să te iubeşti şi pe tine. Pentru ca
să îţi poţi iubi aproapele. Iar măsura cu care te ierţi şi te iubeşti pe tine să fie şi măsura cu care
ierţi şi iubeşti aproapele. Nu mai mult, nu mai puţin, „ca pe tine însuţi! „ Am greşit încercând
să intervin în lucrarea harică de a coace merele la timpul potrivit. Merele de vară vara, merele
de toamnă, toamna. Am dorit să ridic munţi bob de nisip fără credinţă, fără să înţeleg că ei
sunt uscatul pe care eu pot să păşesc, şi au timpul lor potrivit în care vor fi scăldaţi de marea
veşnicie, căci uscatul nu se mai întoarce în ţărână, începând de după Hristos. Timpul potrivit.
Răbdarea. Măsura timpului e răbdarea. Rezolvarea timpului e răbdarea. O răbdare,
douăsprezece răbdări, douăzecişipatru de răbdări, o viaţă răbdare; duci lumea în cruce şi
timpul se prelinge în veşnicie.

Mă neliniştesc la Cuvintele din Sfânta Evanghelie. Tot de timp legat. Dacă hambarul
meu acum e nou, plin dar eu n-am găsit încă să îl împart şi sună ceasul la noapte? Îmi sună
gândul ceasului acela de noapte prin toată fiinţa. Înseamnă că trebuie să mă opresc asupra lui;
să văd ce vreasă-mi transmită moartea de la noapte …
… am gând de crescut doi copiii încă atât de mici! Îmi răspund: doar nu eu îi cresc ci
Dumnezeu se creşte în ei; are El grijă de copiii a căror mame se duc. Poate îi creşte mai bine
decât o mamă. De soţii lor aşişderea are grijă. Nu îmi fac griji: Iisus va deschide puncte de
lucru în inimile lor!
… sau măcar de terminat cartea pentru copii, din care mă vor putea cunoaşte mai
târziu de vor vrea! Puţini sunt copiii cărora chiar le pasă de părinţi; cine e mama sau tata, ce
gânduri aveau ei în tinereţe, ce frământări; ce loc …
Mă tem să mor şi nu! Vreau şi nu vreau! Gândul că ar putea fi ultimele ore petrecute cu
cei pe care îi iubesc dar pentru care nu am făcut destul bine, mă întristează. Dincolo de tristeţe
însă e speranţa. Iată, a treia capacitate mentală bazală a omului, şi poate cea mai importantă
pentru mine căreia mi s-ar putea cere sufletul la noapte. Sper să nu mor, să-mi cresc copiii,
sper să mor să mă întâlnesc cu Tatăl. „Mănânc şi plâng … mănânc.” Am mâncat anafura şi
am plâns şi plâng şi acum când scriu. Dacă voi muri la noapte frumoasă va fi povestea mea,
mai preţioasă cartea şi tablourile. Dacă nu mor la noapte poate oi avea mai multă ruşine. Cred
că mă voi băga în aşternut şi îmi va bate inima tare! poate atât de tare încât o va lua razna şi
se va opri fără să mă ştie nimeni până dimineaţa.
Oricum trei sfântă cântare! Aliluia, aliluia, aliluia!

Gânduri, gânduri de moarte …şi am dormit dulce.

Ati ştiut şi voi că n-o să mor, voi cei cărora le-am trimis mail cu ultimele gânduri
pătrunse de cuvintele Liturghiei şi de nesiguranţa nopţii. Scrisori cu sarcini de rezolvat, pe
care nu am avut curaj să le zic direct lui Horea, ci le-am transmis prin voi. Histrionism curat!
Aşa zic cei cărora li se pare că ştiu totul, cei care ştiu ce gândeşte celălalt. Sunt unii care ştiu
până şi ce gândeşte Dumnezeu, aşa ca mine. Astea sunt inferenţele, din a căror cauză avem
probleme în viaţă. Ştim ce gândeşte soţia sau soţul despre noi, ştim ce gândeşte şeful despre
noi, sau prietenii noştri. Un fel de ghicitori de gânduri, ghicitori în zaţul gândirii. N-am făcut
decât să mă cercetez inchipuind moartea. E o cale de autocunoaştere. Care e câştigul omului
duhovnicesc faţă de cel ancorat în lumea materială, omul psihologic? păi tocmai aşezarea în
faţa morţii. Aşezarea ancorei. Calitatea vieţii adică. Omul lumesc se sperie la fiecare colţ de
labirint că pierde lumea în care e ancorat. Omul duhovnicesc are ancora în Duh, şi poate lua
fără teamă colţurile. Poate fără frică chiar să dea colţul.
Dacă nu mă crezi, te rog să trăieşti ziua de azi „ca şi cum” la noapte ar veni Dumnezeu
să-ţi ia sufletul. Dacă e linişte pentru tine, atunci mergi mai departe, şi trăieşte azi, „ca şi
cum” la noapte Dumnezeu ar veni să ia sufletul copilului tău.
Este o metodă experienţială de terapie. Tehnica lui „ca şi cum“! Iată că şi
experienţialiştii, deopotrivă cu cognitiv-comportamentaliştii, şi cu abisaliştii s-au inspirat din
„tehnicile¨ divine de vindecare psihologică. Ţi-ai putea propune un exerciţiu experienţial, ca
să vezi cum stai cu capacităţile bazale: de a şti , de a crede, de a iubi, de a spera. Căci dacă ai
probleme cu toate celelalte capacităţi psihologice, de aici ţi se trag. Cu un simplu exerciţiu
experienţial, „ca şi cum moartea ar veni la noapte“, poţi să înţelegi cum crezi că trăieşti,
vremelnic sau veşnic? poţi să înţelegi din ce te hrăneşti, din duh sau din ţărână? poţi să
înţelegi concret ce ştii? pentru că a şti sau a nu şti (de Dumnezeu) – that’s the question.
Ţine-te bine de gândul morţii tale iminente şi vezi pe unde eşti. Într-un fel faci asta în
fiecare seară la ştiri, dar te detaşezi ca şi orice om, atribuind-o cu bucurie nemărturisită celui
ce s-a dus. Deodată te îngrozeşti dar te şi bucuri că nu eşti tu, că nu e spectacolul creierilor tăi
pe caldarâm, că nu e spectacolul copiilor tăi descărnaţi de viol sau arşi; pe moment te bucuri,
dar „câştigi“ o anxietate de toată frumuseţea, şi numai nu ştii ce cauţi tu aici, de ce te porţi aşa
cum te porţi, de ce duci paharul la gură, de ce nu te poţi opri din fumat, de ce mănânci
compulsiv, de ce te descarci pe cei din jur, sau de ce te descarci pe tine muncind descăpăcit,
epuizându-te pentru ca apoi să îi poţi acuza pe cei din jur, sau sfida, sau altele mai grave.
Înspăimântarea nu vine de la Dumnezeu; diavolul sperie. Iar diavolul este în fiecare labirint,
în fiecare minte. Precum şi Dumnezeu. Au acolo, oglinzile lor care merg paralel cu mersul
tău. Pereţii labirintului sufletesc sunt oglinzi adevărate şi mincinoase. Ce greu poate fi să treci
printre două oglinzi paralele şi să trebuiască să iei colţuri sau să dai colţul dacă nu ai fir,
atunci când ştii că dacă dai în oglinda statanei, el se sparge peste tine şi te face cioburi. Dacă
nu ai ancora în duh, dacă nu eşti norocosul pe care Dumnezeu să-l fi chemat, să-i fi pus un
fir,de fapt nici nu poţi decât să mergi, să mergi, să mergi, cu capul în pământ; fără să te uiţi în
stânga si-n dreapta, că te sminteşti. Nici nu poţi decât să mergi şi să te porţi aşa cum te porţi,
să duci paharul la gură, să nu te opreşti din fumat, să mănânci compulsiv, să te descarci pe cei
din jur, sau să te descarci pe tine muncind peste măsură.
Dacă te joci ca mine aseară, dacă răspunsurile la întrebările pe care ai tendinţa din
groază să le eviţi capătă o oarecare îndulcire, dacă groaza morţii se transformă într-un fel de
tristeţe mângâiată, ai primit răspuns de la Dumnezeu. Dacă groaza morţii se transformă în
extaz mistic, pentru care înalţi slavă, eşti un mic îndumnezeit, eşti în har, trăieşti, poate fără să
ştii în Hristos. De acum înainte ce trebuie să veghezi este să nu cazi din har. (Şi să-mi spui
cum reuşeşti).
Dacă baleiezi între agonie şi extaz, între hulă şi slavă, eşti ca mine; încă nu ţi-ai rezolvat
toate socotelile, încă nu ai primit toată învăţătura. Dar înseamnă că totuşi ai înţeles că mergi
printr-un labirint de oglinzi. Că ai un fir subţirel de care să te ţii. Şi dacă îl ai eşti norocos şi
poţi să te joci de-a Dumnezeu îmi cere sufletul la noapte. Care poate fi oricare noapte şi cea
de azi, şi cea de mâine şi tot aşa zi de zi până la noaptea în care Dumnezeu chiar că ne va cere
sufletul. Fiecare noapte poate fi „ca şi cum“.
Mă întrebam de ce în rugăciunile dimineţii se aduce atâta multă şi mare mulţumire
şansei unei noi zile. Pentru simplul fapt că poate omul să îşi trăiască ziua „ca şi cum „ ar
putea fi ultima, căutând Răspuns Bun, în caz că noaptea următoare ar fi cea de pe urmă. Şi tot
aşa zi de zi, cei care se pregătesc zilnic pentru moarte sunt cei mai înţelepţi, căci de fapt ei nu
se mai pregătesc pentru moarte în sensul ei Vechi Testamentar, ci pentru moartea morţii,
pentru a trece la cele veşnice. Deşi tristă, o moarte anunţată e de dorit; în timp ce spectacolul
propriei naşteri e aprioric pierdut, spectacolul propriei morţi anunţate poate fi privit diferit.
Dacă te pregăteşti potrivit, din angoasantă moartea poate să devină plăcută; chiar
fascinantă; poate să se petreacă cu pace şi bucurie. Şi Har Domnului, anunţată este. Încă de
pe vremea raiului.
O! Dacă am avea înţelepciunea să împărţim viaţa în astfel de zile! Din Tatăl Nostru, se
înţelege că un om ar trebui să se focuseze pentru viaţa zilei de astăzi, numai şi numai pentru
ea; dacă am face asta ar fi trăire în Împărăţie deja. Dar noi ne facem calcule pe restul zilelor
vieţii şi ceea ce cerem Tatălui, pâinea pe o zi, n-are cum să ne ajungă. Ne autocopleşim cu
împărţitul pâinii de o zi pentru mulţi ani. Şi dacă am cere pâinea pentru tot restul vieţii într-o
singură zi, ar fi prea mult şi ce n-am putea consuma ar rămâne nefolosit, ar „mucegăi“. Ar fi
înţelept să ne focusăm pe zile şi să cerem putere pe zile, „ca şi cum” noaptea ar putea să
aducă schimbarea, iar dacă n-o aduce, vine altă zi care ar putea fi trăita „ca şi cum” ar fi
ultima, pentru care ne-am putea ruga să primim puterea potrivită; şi aşa cu pace şi bucurie am
petrece zile şi pe nesimţite am trece să petrecem veşnicia.
Aici îmi stă şi mie neputinţa, cer pâine pe o zi şi mental vreau să mă asigur că voi face
faţă problemelor din toate zilele vieţii mele.Chiar dacă ar mai fi doar două, tot e greşit să le
rezolv cu pâinea de o zi. Şi mai greşesc ceva, cerându-i lui Dumnezeu într-o zi, azi şi acum,
înţelepciunea şi curăţia pe care sunt programată să o primesc dealungul vieţii. Într-un fel cer
mântuirea astăzi şi acum. Greşesc nepropunându-mi să rezolv azi o problemă cu pâinea de
azi, şi dacă va fi un mâine,, mâine alta; azi un păcat, mâine altul.Uit că nu m-am îmbolnăvit
de ieri, uit că m-am îmbolnăvit de la Adam încoace şi că procesul de restaurare cere îndelungă
răbdare. Nu o răbdare, nu douăsprezece răbdări, ci o viaţă răbdare. Pentru că sunt atâtea
probleme acolo, „deep inside“, nu ştiu cu care să încep. Nu că n-aş şti cum să rezolv ci nu îmi
trasez clar ce să rezolv pe zile; şi văzându-mă cu atâtea mizerii nerezolvate cad în deznădejde.
Nu am măcar douăsprezece răbdări cu mine. Nu am măcar o răbdare cu mine. Bag mâna în
borcanul cu nuci, şi prin gura-i puţin mai largă decât mâna mea încerc să scot multe nuci
odată; atâtea nuci câte îmi încap în mână, nu câte una, ca să pot scoate mâna din borcan.
Pentru că mintea mea nu poate să consume toată înţelepciunea într-o zi, îmi trece multă
pe lângă urechi. „Gândurile sunt ca pasările, unele trec, altele îşi fac cuib.” Mintea cea veche,
hambarul cel vechi e plin de cuibare vechi de când lumea, de când a cuibărit şarpele. Unele
idei noi, de care m-aş putea folosi pentru ridicarea hambarelor noi, în care să încapă belşugul-
Dumnezeu, nu apucă să facă cuib şi să-şi bătătorească o cale până la faptă, că şi vine degrab
altă idee, şi încă una, şi încă, şi încă, şi toate ideile trec şi zboară, şi eu n-am nici un cuib nou
sănătos consolidat. Toate gândurile bune şi rele zboară bezmetic. Nu-s ca pasările lui Van
Gogh, toate negre şi zburând paralel cu pământul, într-o direcţie. Sunt pasări negre ancestrale
ce zboară glonţ spre pasările albe ce se cern din cer să facă cuib. Dar pentru că sunt prea
multe păsări albe cerute deodată, care vin cu dărnicie de Sus, nu mă pot hotărâ pe care s-o
păstrez pentru astăzi; care să fie pâinea mea cea de toate zilele de astăzi. Şi mă uit după ele şi
rămân în bătaia pasărilor glonţ. Aşa că neavând un cuib sănătos consolidat, nu am zi să nu cad
din har; fuga de idei din mania mea fericită, mă prinde nepregătită când trebuie să trec la
faptă,încât acolo clachez cu o constanţă aproape matematică, mergând pe căile bătătorite de
pasările negre. Dacă va veni o zi în care nu mi se va mai trimite nimic de Sus, voi putea cădea
în deznădejdea lui Van Gogh. Poate-mi voi tăia urechile- amândouă cu care am auzit, dar ce
folos?
Tehnica lui „ca şi cum“ m-ar putea feri de asta.
Dar când va fi ziua în care mă voi focusa pe o pasăre albă şi numai una, pe o zi şi numai
una, pe o pâine cea de toate zilele şi numai una? Ar putea fi astăzi. Ar putea fi asta pâinea pe
care s-o cer pe azi, să pot să mă gândesc numai la azi. Aş putea să cer pasărea zilei de azi să-şi
facă cuib astăzi în azi.
Tehnica imaginativă a lui „ca şi cum“ ar fi bună pentru cei ce ţin ambii ochi deschişi, şi
cei lumeşti şi cei duhovniceşti, cei ce ar fi bine să fugă prin viaţă mâncând pământul din ei.
Ceilalţi mai bine să meargă cu capul în pământul din ei.
Copiii mei sunt încă fericiţi. Încă cu ochii duhovniceşti mijiţi. Vorbesc cu uşurinţă
despre moarte. Sunt ancoraţi în duh ca de un zmeu. Ana pricepe ce am scris eu. Chiar dacă nu
textual. Doar conţinuturile noastre inconştiente sunt surori, şi prin Adam, şi prin Hristos. S-a
bucurat când a aflat asta. S-a bucurat când a aflat că de fapt e sora cu mama ei, dar mai ales cu
tatăl ei. Sper ca timpul să nu îi omoare aceste bucurii; sper ca timpul şi întâlnirile din viaţa ei
să nu îi şteargă din minte bucuria şi speranţa cu care vorbim acum noi două despre mântuire.
Sper ca timpul Dumnezeu să îi lase cunoaşterea simţirii Duhului şi simţirea cunoaşterii
Duhului. Să-i lase mintea coaptă. Mărul roşu.
 „Ca şi cum“ la noapte aş muri, exerciţiu uşurel.M-a adormit dulce somn.
„Ca şi cum” la noapte mi-ar muri copilul, mă cutremur! Exerciţiu experienţial ce nu-l
pot face!

(Recitesc cele de mai sus după un an; un ochi îmi plânge, unul râde; n-am putut încerca
proiecţia în starea lui Iov- părintele la care i-au murit copiii, acum un an când scriam aceste
rânduri. Acum când fac corecturi adaug:
… ca încercare pe piele (experienţă) şi nu ca autoverificare imaginativă (exerciţiu
experienţial în eprubetă, ce în fond poate să nu aibă nici o legătură cu realitatea) am trăit în
intervalul acesta de timp, 3 săptămâni cu Anton suspect de leucemie. Are doi ani. Se întâmpla
într-o perioadă când, după un post în care am trudit cu mine şi m-am jertfit, duhovnicul
parohial la care am promis după întâlnirea cu Vic că mă voi opri, a refuzat să mă
împărtăşească. Din acea clipa n-am mai putut înălţa o rugăciune, după ce înainte de
spovedanie aveam o bucurie mare de a mă ruga mult şi de a posti mult. Şi aşa, fără rugăciune
am petrecut trei săptămâni cu Anton suspect de leucemie. Zi de zi şi ceas de ceas de zi, căci
noapte n-am mai avut trei săptămâni. Şi atunci am înţeles că bine a rânduit Dumnezeu să intru
în conflict duhovnicesc prin care să se instaleze starea de refuz al rugăciunii în „stil clasic“.
M-am dezarticulat din rugăciunea „clasică“ rânduită de biserică, pentru ca să mă articulez
altcumva cu Dumnezeu, fără să scot un cuvânt de rugăciune.(Dar la această stare de rugăciune
fără cuvânt, nu aş fi ajuns niciodată fără rugăciunea clasică, rânduită de biserică.)Am trăit cea
mai extaziantă agonie. Am trăit mistica morţii băieţelului meu. Am înţeles fără cuvinte
Învierea în Hristos, de care auzisem în cuvinte dar nu semăna cu ceea ce trăiam acum, când
eram un martir, un martor al patimilor, răstignită în suferinţă; eram şi Hristos şi Maică Sfântă.
Ca mamă îmi doream copilul sănătos şi viu, aici cu noi, să crească sub ochii noştri, sub aripile
noastre bolnave dar ocrotitoare, să bucure jucării şi pantofiori pe dinăuntru, să bucure alei de
parcuri, şi bănci de şcoli; să crească şi să bucure femeie şi copiii lor; să bucure bătrâneţişi
nepoţi. Ca Hristos şi Maică Sfântă îmi doream pruncul mort şi înviat în Hristos! Ce puteam eu
ca mamă să-i ofer în viaţa asta dacă rămânea doar viu, decât mort şi înViat în Hristos? Copilul
mi-a rămas, Slavă Domnului spun ca mamă; dar mă întristez ca mamă că nu-l pot preţui pe
măsura potrivită. Aşa cum nici viaţa mea nu ştiu s-o preţuiesc! Şi poate aşa va face şi Anton,
şi cu copiii lui, şi cu viaţa lui.

A şti sau a nu şti – un fel de recapitulare

De fapt pe lângă că eşti ceea ce gândeşti, mai eşti şi ceea ce nu gândeşti, şi ceea ce au
gândit alţii de-lungul omenirii. Într-un fel nu sunt pentru că în mine suntem, mama şi tata şi
bunicii and so on (ce-mi place expresia asta) înapoi până la Adam şi Eva. În om e umanitatea,
precum în calul cabalităţii e şi calul de curse şi cel de povară, şi cel de răsfăţ şi cel de război.
În om e umanitatea: şi Adam, şi Iuda, şi tîlharul de-a stânga, şi de-a dreapta, şi Eva şi Maria;
şi Maria Fecioara, şi Maria Magdalena, şi Maria egipteanca; e şi înger şi demon. Şi Hristos
îmbucăţit, frânt în trup e în om. Suntem pentru că e mai mulţi (poate fi generator de schizis?)
În fuga mea de idei vreau totuşi să încerc un fel de recapitulare. Binenţeles cele
afirmate nu sunt poate decât speculaţii; sunt idei; dacă eu am un măr şi tu unul şi facem
schimb de mere, tu ai un măr şi eu am un măr în cele din urmă. Dar dacă tu ai o idee şi eu am
una, şi facem schimb de idei, în final ne îmbogăţim cu câte o idee.
Ideile umblă prin văzduh la pescuit. Noi suntem doar peştii pe care ideile îi agaţă din
văzduh, ca să se facă auzite în lume. Ca lumea ideilor să prindă trup. Precum prin trupul meu,
prin năluca mea de humă, au prins trup ideile din tablorurile mele, din cartea mea (sau cărţile
dacă oi mai scrie după cum m-or pescui idei), ca să se regăsească sau să se respingă în ideile
care prin năluca de humă a celuilalt prind trup. Poate în felul ăsta eu sunt peştele, celălalt e
Iona. Cum şi eu Iona sunt la rândul meu. Prin idei suntem sau peştele care l-a înghiţit pe
Iona ca să-l scuipe apoi unde a vrut Dumnezeu sau Iona înghiţitul de peşte care deşi s-ar fi
opus, a ajuns unde a vrut Dumnezeu.Prin cuvânt, prin idei inghiţim oameni şi-i scuipăm
nedigeraţi unde vrea Dumnezeu: pe unii în jarniţă, pe alţii în cristelniţă. Doar că şi jarniţa e
un fel de cristelniţă; o precristelniţă.

Recapitulăm deci! Cine vrea! Materia, Substanţa Pură perceptibilă prin simţuri a lui
Dumnezeu, îşi face drum printre neuronii în forma de stele a creierului protopărinţilor şi se
aşează în materie într-o galaxie de stele neuronale speciale, indivizibile, a capacitaţii omului
de a percepe şi prelucra informaţii pentru a şti de Dumnezeu. În mintea lui Adam „încape“ din
Dumnezeu, atât cât poate Dumnezeu să încăpă în creaţia Sa,iar astfel Adam ştie atât cât se
poate şti de Dumnezeu. Conştiinţa creată se înfruptă atât cât poate prin toate simţurile.
Minunata minte umană după Chipul minţii divine, în celule invizibile cu ochiul liber, are
conştiinţa existenţei unei dimensiuni fără sfârşit. Conţinutul „galaxiei divine“ din coştientul
lui Adam, se transmite pe calea genetică a memoriei, laolaltă cu memoria afectivă şi cea
instinctuală. Informaţia despre Dumnezeu se transmite porţiunii materialnice a minţii,
psihicului fixat în creier, printr-un fel de „genă taininc receptoare de Dumnezeu“, o genă
suprafirească, gena suprafirii, în care e fixată Ideea de Dumnezeu, cum probabil sunt fixate în
„ receptori de idei¨ toate ideile, încât la întâlnirea cu realităţile respective, toate sunt
recunoscute; lumea nu e învăţată pe bucăţele, cum spuneam cu calul. Supragena e în toate
minţile materialnice, în toate fructele coapte şi necoapte. Când se exprimă, se cheamă că omul
fost chemat. Când gena se exprimă, începe restaurarea, începe dezvoltarea organului pentru
Dumnezeu şi omul se înnoieşte, învie. Începe să se simtă cunoscută şi să se cunoască simţită
lucrarea văzduhului. Atunci începe să se exprime cunoscut şi simţit omul duhovnicesc. Uşor
sau greoi, dintr-odată sau anevoie, se mântuieşte.
De la căderea lui Adam până la Hristos, capacitatea mentală de a vedea pe Dumnezeu
este alterată, dar de la Hristos încoace e restaurabilă în condiţiile speciale ale îndumnezeirii,
adică atunci când gena suprafirii se exprimă, Harul dă pedinafara omului, iar omul nu mai e
om ci supraom, încât iubeşte şi iartă ceea ce în mod firesc, psihologic nu poate fi iubit şi
iertat. Asta e lucrarea Duhului din „organul“ pentru Dumnezeu, din inima curată. De fapt
Dumnezeu iubeşte acolo în om pe toţi păcătoşii, chiar şi pe duşmanii care L-au răstignit şi
continuă s-o facă. De fapt Dumnezeu Se iartă pe Sine din altul, pentru că vrea să se verifice
dacă e EL însuşi bun.
Ce vis mai îndrăzneţ ar putea avea un genetician decât să dea peste o astfel de genă; s-o
„sugă“ de informaţie! Am văzut portretul robot al lui Hristos la TV. Ridicol. Dând peste
„gena suprafirii¨ am putea avea harta minţii adamice de dinainte de cădere cu conţinutul ei
bogat de informaţii despre Dumnezeu, care s-a transmis în fiecare minte. Sau mai ştii, poate
dacă Hristos, personajul istoric atestat, ar fi fost neprevăzător şi Şi-ar fi lăsat vreun fir de păr
în piaptăn, azi, cum ne trec prin cap tot felul de clonări şi inginerii genetice de mare
îndrăzneală, poate am fi îndrăznit şi cu Iisus, în loc să îndărznim la Iisus. L-am fi crescut în
vreun pântec de laborator pe vreo insulă secretă a vreunui cercetător pătimaş şi putred de
bogat. Iar când Va fi crescut, I-am fi putut injecta fără opoziţie substanţe de contrast şi I-am fi
scanat mintea în baza sa materială, creierul, unde am fi putut descoperi mai multe despre
relaţia omului Iisus cu Dumnezeu; chimie pur adaptativă. Puteam încerca teste proiective,al
arborelui, un Rorscach, ceva, dozări sanguine. Şi L-am fi putut expertiza şi psihiatric. Mai şti,
poate un test cu detectorul de minciuni, pentru amuzamentul fiilor ploii sau ibovnicilor lui
Darwin. Astăzi totul e posibil, mâine va fi probabil, iar poimâine să va întâmpla fără a fi
primit cu cutremur.
Dar până atunci rămânem la mintea omului cu cele trei niveluri atribuite de psihologi:
conştientul, inconştientul şi supraconstientul. (Mă refer la cei care acceptă inconştientul, căci
sunt şi psihologi pentru care inconştientul e bla-bla, pentru care tot ce face şi simte un om e
un proces de învăţare, de condiţionare de către sistemele de recompensă şi pedeapsă bla, bla,
un calculator bine programat, dar virusabil).
Omul a primit firea bineplăcută Lui Dumnezeu, curată, ce putea sta goală la vedere, în
conştiinţă. În Eden, mintea adamică era toată numai un conştient. Toate erau raţionale, logice,
explicabile, toată creaţia, şi Dumnezeu se adresau capacitaţii de a şti. Mintea edeniană nu
avea inconştient, căci Adam şi Eva nu găseau nimic iraţioanal, ilogic, în Paradis, şi fiind după
chip nu aveau nici imaginaţie cum Dumnezeu nu are, neavând la ce să-I folosească(împlineşte
prin Duhul Sfânt gândurile „instantaneu „). Adam şi Eva nu aveau nevoie de imaginaţie căci
nu le-ar fi folosit, să mai adauge sau să înlăture ceva din lumea lor, căci toate „ erau bune
„cum Însuşi Dumnezeu verificase la sfârşitul fiecărei zile (nu o verifica inginereşte, ci
expresia e o întărire pentru noi). Oricum realitatea acelei lumi depăşea orice imaginaţie. Nu
aveau nici instincte căci supravieţuirea nu era cu nimic periclitată, specia nu era ameninţată.
Edenieinii nu aveau nevoie de inconştient ca ladă de gunoi, căci nu era de aruncat nimic din
conştientul lor, gândurile erau asexuate, nu aveau nevoie de chiloţi. Mintea era însămânţată cu
sentimentul iubirii (conştientizat şi el), ca singura capacitate afectivă a omului, după
asemănare.
Prin scrisa dinainte de veci, căci altfel nu l-am fi cunoscut pedeantregul pe Hristos, iar
în cazul ăsta, prin fericita scrisa neascultare şi cădere, s-a tulburat mintea, primind încă o altă
fire –nefirea bineplăcută lui satana, agreată de om. Aşa încât firescul a devenit nedorit şi s-a
impus prin trebuie,ca superego, iar noua fire nefirească, pentru că „ nu dădea bine în cameră “
a trebuit să ia calea lăzii de gunoi a inconştientului de unde îşi sîsîia trebuinţele „ şerpeşti“.
Falice şi sapienţiale.
Dacă întrebi de ce a lăsat Dumnezeu o cale să se strice armonia, făcându-l pe Adam mai
prejos decât El, ispitibil, te întreb la ce I-ar fi folosit Lui Dumnezeu o replică identică a Sa,
care să nu fi păcătuit? Dacă întrebi de ce l-a ispitit pe om, am să-ţi răspund pentru că tocmai a
vrut să-l cheme la îndumnezeire, să fie replica Sa aproape identică, cunoscătoare a binelui şi
răului. Aşa cum sunt Sfinţii, marii mistici, cei curaţi cu inima, sau baba nespălată pe picioare
a lui Ţuţea; cei la care firea s-a surpat în suprafire, unde omul se bucură de cele care pe omul
lumesc îl cutremură. Sau poate înainte de toate, le-a lăsat aşa ca să Se încerece pe Sine în
capacitatea de a iubi şi de a ierta, de a Se jertfi.
Dumnezeu conştientizat-ul de Adam edenianul, se retrage în amintirea lui Adam cel
căzut, în inconştientul lui, iar prin replicile genetice ale minţii adamice, în inconştientul
colectiv al fiecărui om, indiferent de religie, în memoria ancestrală. Con- ştiinţa divinităţii
devine credinţă în inconştient.
Sufletul are un capăt lumesc şi unul ceresc. Conştientul lumesc nu este altceva decât o
expresie nematerialnică a cunoaşterii şi simţirii (ideal al Adevărului şi Iubirii împlinite în
Hristos); este capătul dinspre lume al sufletului, care trimite impresii în materie, traduse sub
diferite reacţii neurofiziologice. Omul material, vrând nevrând e legat de Dumnezeu,
indiferent că duce o viaţa duhovnicească conştientă sau nu. Omul conştientizează sau nu
divinul, respectiv îşi recunoaşte, conştientizează sau nu conţinutul inconştient încărcat cu
divinul; oricum viaţa sa, care o cuprinde şi pe cea lăuntrică chiar dacă neconştientizată, se
desfăşoară nu numai şi întocmai pe pământ. Orice viaţă de om se desfăşoară simultan în Cer
(transcende) şi pe pământ. Diferenţa între credincios şi necredincios este că credinciosului i-a
ajuns la capătul dinspre lume al sufletului, în psihologic, cunoaşterea simţirii şi simţirea
cunoaşterii duhovniceşti, în timp ce la necredincios, sufletul la capătul său lumesc,
cunoaşterea simţirii şi simţirea cunoaşterii e „în aer“. Fiica ploii sau amanta lui Darwin…
Asta la momentul t0. Momentul t1, de conştientizare a divinului, de iluminare, va veni odată,
chiar dacă va fi ultimul din viaţă. Aşa că nu e pricină de laudă de sine faptul că credem sau
nu; lipsa de credinţă e evident un handicap psihologic (recunoscut de unii psihologi; eu zic că
e cea mai grea cruce) şi e un păcat să râzi de un om fără picioare, sau să organizezi un concurs
de alergare cu el. Credinţa vine din inconştient şi precum sentimentele, nu poate fi dirijată, e
iraţională; nu poţi crede cu forţa cum nu poţi iubi cu forţa, cum nu poate să-ţi placă un tablou
sau cartea de faţă cu forţa, cu argumente raţionale; crezi, iubeşti sau îţi place ceva, atunci când
te recunoşti în acel ceva, cât de puţin măcar; te recunoşti în sensul că ai identificat pe
nesimţite ceva ce-ţi aparţine; poate că aşa putem recunoaşte dumnezeirea din noi, dacă iubim
şi iertăm ceea ce e psihoplogic imposibil de iubit şi iertat; şi cum putem face asta dacă nu
conştientizăm că şi noi putem ucide, aşa încît nu mai judecăm criminalii, şi noi ne putem
desfrâna, înşela, trăda, vinde aproapele, fura, că în locul lui Adam am fi căzut în ispită, că în
locul lui Cain l-am fi ucis pe Abel, în locul lui Iuda l-am fi vândut pe Hristos, în locul iudeilor
l-am fi ales pe Baraba, în locul arabilor am fi ucis pentru Allah, în locul naziştilor i-am fi
„fript pe jidani“; faptul că încă nu recunoaştem în noi asemenea lucruri, sunt frumoasele
mecanisme despre care vorbesc psihologii, mecanisme de defensă, nu ne putem şifona
imaginea bună despre noi nici măcar în ochii noştri, în intimitatea noastră; un sfânt spunea că
dacă negi că ai avea o patimă, apoi tocmai pe aceea o ai (psihologia şi patristica spun multe
adevăruri despre om doar în limbje diferite).
Dar mai e o veste în poveste; cred eu, Doamne iartă-mă dacă greşesc, că în locul Lui
Hristos, ne-am fi jertfit precum El pentru om. Iată şi resursa restaurării imaginii.
Aşadar, dacă şi numai dacă Dumnezeu, la care este legat capătul duhovnicesc al
sufletului fiecărui om, psihoduhul cum mi-a plăcut mie să-l botez, va trimite mirosuri fine de
Dumnezeu către conştient ca şi capăt de jos, lumesc al sufletului, hai să-l botezăm acum
capătul psihoteros, se cheamă că omul este chemat; este mai mult sau mai puţin iluminat,
luminat prin credinţă ca şi ştiinţă transraţională. Credinţa aduce cu sine ideea de liber arbitru,
conform căreia, viaţa duhovnicească, mântuirea, ar fi o împreună lucrare divino-umană, adică
omul ar avea o voinţă proprie prin care va aduce contribuţia sa la cunoaşterea simţirii şi la
simţirea cunoaşterii Lui Dumnezeu. Adică cum chipurile îndumnezeirea ar fi o lucrare dinspre
înafară înlăuntru, dinspre conştient, ca răspuns la chemare. Dacă o fi aşa, adică dacă omul ar
putea avea vreo libertate în a alege credinţa, simţirea cunoaşterii şi cunoaşterea simţirii de
Dumnezeu, cum am crezut şi eu până nu de mult, atunci înseamnă că acum greşesc când mă
gândesc că de fapt nu e libertate, ci e pronia de a simţi libertatea. Impresia libertăţii. Căci în
fond cuvintele, gândurile şi sentimentele sunt duhuri, şi ele te bântuie, te traversează fără să te
întrebe; sunt momeli pe care tu ca peşte le înghiţi. Sau sunt peştele care îl înghit pe Iona; Iar
dacă ai impresia că tu le eviţi momeala, erau ele deja evitate în inconştientul tău, probabil din
instinctul de mântuire, conştientul fiind doar ameţit cu impresia iscusinţei de alege. Felul în
care ne mişcăm în lume e expresia transcendentului. Dacă omul a avut vreodată liber arbitru,
acela a fost în Adam edenianul; dacă omul are vreodată libertate, aceea nu poat fi decât în
Hritos, libertatea în totaldependenţă.
Când omul Îl cauă pe Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu l-a găsit deja. Când vorbim
de om spiritual, duhovnicesc, vorbim de conştientizarea transcendenţei, a veşniciei, iar a nu
crede în mântuire nu e posibil, pentru că speranţa e una din cele trei capacităţi mentale,
transcendente pe lângă a crede şi a iubi. Aceste capacităţi mentale, sufleteşti, nu sunt carboni
şi azoţi amestecaţi, ci sunt transcendenţe, care dacă nu au ajuns să fie conştientizate ca atare la
capătul lumesc al sufletului, în psihoteros, este pentru că omul duhovnicesc nu a avut încă
interesul să îi dezvăluie acest adevăr omului psihologic, pe care îl lasă să se simtă fiul ploii,
sau amantul lui darwin, dar îi lucrează „pe la spate „ mântuirea. Îi ţese veşnicia, haina
duhovnicească de mătase şi borangic pe care omul o va îmbrăca chiar dacă în ultima clipă de
viaţă lumească, atunci când se rup aţele de borcan din care dracii i-au croşetat cămaşă de
forţă, în care a trăit îmbrăcat în lume, dar cu adevărat neavând de ales. Uneori cămaşa de forţă
e atât de largă încât impresia de libertate absolută nu se pune la îndoială. Dar chiar şi cămaşa
de mătase şi borangic, e o binecuvântată „cămaşă de forţă“, căci e pronia prin care vrei nu
vrei te mântuieşti, dacă aşa a plănuit Dumnezeu.
Prin cădere, prin încrucişare cu mutantul înger căzut la condiţia de şarpe, putem cădea
în ispita identificării cu un animal evoluat, de unde e scuzabilă chiar şi lipsa de coloană. Un
fel de situs inversus, un fel de inversul „ omului animal religios“. Capacităţile bazale admise
de psihologi nu puteam să le prindem din zbor, din apa de ploaie, sau de la suratele maimuţe
care şi-au mai îmbunătăţit gândirea prin mutaţii. Greu ar fi de crezut (de imaginat e uşor) că
gândul sărac al unei maimuţe a mutat puţintel şi s-a făcut gândul meu de azi, gând care mă
diferenţiază de celelalte regnuri şi cu el pot cunoaşte nu numai lumea mea din jur ci şi cea a
fratelui de la polul opus al pământului, sau s-o imaginez pe cea a marţianului. Greu de crezut
că la o moleculă de gândire animală, s-a mai ataşat un carbon, sau s-a mai pierdut unul şi iată-
mă plonjând într-o imaginaţie despre o altă lume de dincolo, transcendentă. Un carbon în plus
m-ar fi putut aduce la conştientizarea morţii? şi încă un carbon în plus mi-ar fi adus şi ideea
nemuririi, a învierii şi vieţii veşnice, prin care să mă cred nemuritor ştiind de moarte, faţă de
animale care sunt nemuritoare neştiind de moarte? Dacă cred în Dumnezeu şi înviere sunt cu
un carbon în plus sau în minus faţă de cel care nu crede? am o substanţă în exces sau în
carenţă?
 Dacă sfera bogăţiei afective a omului o atribuim mutaţiilor succesive, ar fi greu de
stabilit, din care sentiment cu un carbon în plus a rezultat care, căci trebuia să existe o
succesiune de mutaţii. La omul primitiv (care o fi ăla, căci s-a stabilit succesiunea de falsuri
unele de interpreatre, altele deadreptul frauduloase, în teoriile cu acel lanţ de homo-nu ştiu
cumi) se descriu expresii ale tuturor trebuinţelor şi sentimentelor sale. Dacă, să acceptam,
frica necesară instinctului de conservare ar fi fost un sentiment bazal, unde sentimentul e
chimie înscrisă în mutaţie şi transmisă mai departe, cum să fi făcut oare mutaţii încât să
devină iubire, sau contemplare sau pace interioară? dacă frica a adus după sine credinţa, şi
totul ar fi fizico-chimie, înseamnă că credinţa ar fi o frică mutantă. Dar atunci cum se face că
frica a rămas? frica înscrisă genetic şi transmisă la urmaşi, ar fi trebuit să se stingă dacă a
mutat în credinţă. Dar cum de totuşi credinţa are legătura cu frica. Uneori coexistă atât de
aproape încât se nasc una pe alta. Dacă ar fi mutat din frica în pace, înseamnă că frica nu ar
mai fi fost, căci doar tocmai spuneam că a devenit altceva. Dacă pacea ar fi fost bazală, în
ideea unui om primitiv, fără frică omul nu ar fi supravieţuit atacurilor sălbatice. Dar câţi
carboni adăugaţi la frică o fi având impulsul creator al primitivului, dorinţa de a lăsa amprenta
în lume? sau dacă prima amprentă e pusă întâmplător, de ce s-a repetat actul, de unde a
priceput primitivul estetica, din mutaţia cărui sentiment animal?
Din ce mutează supraconştientul de sub instanţa lui trebuie? şi mai ales de ce? când
maimuţele erau atât de libere în inconştientul lor instinctiv, sub instanţa lui vreau? Că ne-a
picat coada sau ni s-a teşit fruntea, că stăm în două labe, sau ne-au rămas vestigii de la pasări
ghicite în intestinele noastre, orice altceva, sunt în stare să accept, dar minunata taină a minţii
omului, toată mirabila sa structura şi funcţie n-o îngădui jocului chimiei, poeziei chimiei. Nu
pot să cred decât că mintea adamică dinainte de cădere avea prin creaţie doar conştient, cu
doar cele două zestre a şti şi a iubi. Care prin cădere se retrag în umbra inconştientului, unde
se amestecă cu noile perspective pe care i le aduce necuratul, încât toate cele pure şi
frumoase, trebuie să îşi pună chiloţi. Adică ce înainte era acceptat de conştient ca bun, a
primit prin proiecţia răului altă valoare şi a trebuit aruncat în inconştient sau să înceapă să
poarte chiloţi; şi iată că se născu şi supraconştientul, decenţa de a purta chiloţi pentru a nu-i
oripila pe alţii, care şi-au pierdut şi ei capacitatea de a vedea lucrurile pure, şi şi-au proiectat
şi ei murdăria peste cele curate iniţial. Aşa că s-au născut tot felul de sentimente, care l-au
încolţit pe cel bazal de a iubi. Când omul începe să ştie de rău îşi da seama de paradisul
pierdut. Începe să consimtă la rău şi uneori să-i placă. Dacă îi apare sentimentul de culpă
pentru păcatul săvârşit, are posibilitatea să-l arunce în gunoiul inconştientului personal, care,
tot pe baza memoriei genetice, se va goli în gunoiul inconştientului colectiv al urmaşului sau
sub forma de păcat strămoşesc, care se adaugă celui originar, al protopărinţilor. Cred în fond
că păcătuiala nu e o alegere conştientă a răului, o căutare a săvîrşirii voite a acestuia, ci mai
degrabă o consimţire la el. Prin religie, deşi Evanghelia orbului din naştere dă altceva de
înţeles, suntem responsabilzati pentru faptele noastre, care se pot răsfrânge asupra urmaşilor
noştri. Aşa o fi, dar nu trebuie înţeles că dacă tata şi mama păcătuiesc, copilul se va naşte
naşte cu handicap, sau îl va călca maşina, ci că dacă tata şi mama păcătuiesc trec păcatul în
inconştientul copilului ca memorie afectivă şi ca model comportmental înscris. Îmi pun
mâinile în cap… „creşteţi şi apoi înmulţiţi-vă!…“ Ce suntem în fond, responsabili sau
victime? sau victime ale trecutului responsabilizate cu viitorului? sau suntem jucării,
marionete binecuvântate din care unele cu roluri pozitive, altele mai oropsite, atât de bine
intrate în rol, încât parcă e aievea? marionete metafizice participante la un grup imens de
psihodramă, care ţine nici mai mult nici mai puţin decât toată viaţa?
La gustarea din Pomul cunoştinţei (calitative) a binelui şi răului, omul iniţial conştient
şi iubitor, cade din Har într-un conştient subţire, imprecis; şi începe să caute o logică, un
înţeles, o raţiune pentru lumea care îi apare altfel decât cum o are el în inconştientul lui, în
amintirea lui din Eden. Şi datorită subţirimii gândirii e atât de nesigur, atât de anxios încât
trebuie să-şi găsească de lucru în noile condiţii de viaţă. Mintea lui după cădere e într-un fel
ca un lac îngheţat care ar trebui trecut iarna. Pealocuri stratul de gheaţă e mai gros, zona unde
ştie precis, sau unde superego-ul s-a înţeles cu inconştientul în ţara conştientului şi nu se mai
bubuie. Pe alocuri însă gheaţa e subţire. Dacă „gândeşte mai departe“, calcă gândul, dar din ce
în ce mai nesigur. Dacă are norocul să nu se rupă gheaţa, cucereşte teritorii noi ale
conştientului, pe care un om precaut nu le poate afla. Alteori îi crapă gheaţa şi cade în
inconştient. Aici cum i-o fi norocul, sau rămâne sub gând, în vis, sau se mai îmbogăţeşte cu
ştiinţa lucrurilor pe care le descoperă şi le aduce la suprafaţă. Mai fericit decât cel care stă pe
loc, pe zona solidă,chinuind timpul nemişcării să treacă dar speriat de trecerea lui. Aşa că
omul oriunde pe acest lac s-ar afla îşi dezvoltă nişte capacităţi primare şi secundare (le-am
amintit câteva). De exemplu intrând în timp, în istorie, omul trebuie să ţină cont de el. Apare
lupta cu timpul. Mintea edeniană are veşnicia la dispoziţie, mâna mentală a lui Adam nu e
proiectată să poarte ceas. Omul căzut a trebuit să găsească o capacitate de adaptare la noua
condiţie de trăitor vremelnic. Şi-a proiectat un ceas. Rezonanţa neplăcută a crizei de timp,(nu
doar la omul productiv), este de fapt dată de conflictul dintre omul care a uitat că e veşnic,
care ştie doar de vremelnicia sa şi omul din inconştient care ştie că are veşnicia la dispoziţie,
şi se revoltă pe cel care-i tot pune ceasul să sune. Să luam de pildă altă capacitate, de data asta
secundară, hărnicia, randamentul. Alt conflict pentru săracul om căzut,căci Adam n-a fost
făcut pentru munca, cu doar două mâinile sale, ci mai degrabă pentru contemplare. Dar de
cum a căzut, a trebuit să pună mâna pe sapă, şi mai degrabă aşa a rămas, uitând că ar fi bine
să-şi completeze masa cu desertul din contemplaţie. În omul care se ţine de sapă, iar se ceartă
doi: omul actual, săpătorul, şi cel contemplativ care există în fiecare căci e după fire; şi iată,
apare pe lângă roada muncii, şi sentimentul zădărniciei. Pentru cel care ascultă doar de
contemplativul din el, şi nu pune mâna pe săpa, apare un alt conflict, nu interior de data
aceasta, căci se simte bine cu el însuşi, ci apare conflictul cu ceilalţi care se ţin de săpă; poate
e mai puternic conflictul cu ceilalţi, când îi iubeşti, decât conflictul interior, care e al celor doi
din tine care spun lucruri diferite, dar pe care îi poţi ameţi mai uşor, când pe unul, când pe
celălalt, căci ai posibilitatea negării sau rezolvării sau pasării conflictului.În conflictul cu cei
dragi, pentru ca un contemplativ să facă faţă criticilor, se întoarce la o absolutizare imatură şi
uite cum pot apărea noi şi noi conflicte, de data asta între om şi Dumnezeu, pentru care ca să
se adapteze va descoperi noi şi noi capacităţi, unele psihologice, ale omului firesc, altele
parapsihologice, altele „supra-psihologice“ ale duhovniciei, ale suprafirescului.
Cel căruia i se întâmplă suprapsihologicul e un fericit, cu toate că la început e o lume a
magicului, o lume amestecată, înşelătoare, smintitoare chiar, întreţinând o gândire magică,
infanilă; dar când copilul creşte în mediul potrivit, poate ajunge la mistică, la asistarea
spectacolului lumii transcendente ordonate, spectacolul de înaltă calitate dat de Împărăţia
Cerurilor.
La parapsihologii care câştigă teren, tot din îngăduinţa divină, hainele spirituale le sunt
încă prea largi, şi pot induce o modă a hainelor largi, cu tureacul la genunchi, adică induc
credinţe false. Imaturi, atribuie toate reuşitele oculte Lui Dumnezeu. Nu fac distincţie, între
lucrarea Duhului Sfânt şi cea a lui satana, ambele metafizice. Doar nu-şi fac cruce toate
ţigăncile, toate vrăjitoarele de „magie albă”? nu toţi bioenergetecienii de la Dumnezeu îşi
proclamă puterile? nu toţi ezoteriştii lucrează cu „Hristos“ împotriva lui Hristos? nu Lui
Dumnezeu I-am atribuit şi eu toate fenomenele parapsihologice din viaţa mea, în care eram pe
punctul să mă defenestrez? şi acum mă bucur că a fost aşa, că nu am omorât gândirea magică,
ca şi copil al misticii? Evenimentele parapsihologice nu sunt nicidecum lucrarea Lui
Dumnezeu, ci îngăduinţa Lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a pierdut controlul „experienţelor“
sale metafizice; nu I-a scăpat un virus de laborator care tulbură minţile. Ci virusul pe care
Dumnezeu ar putea să-l stârpească, e sub control, necesar pentru creşterea imunităţii
spirituale, pentru întărirea credinţei. Dacă nu eşti iudeo-creştin sau botezat creştin, poţi fără
riscuri să-ţi faci un mod de viaţă din toate cele parapsihologice, vrăjitoriile, magiile albe,
cristalurile, zaţurile de cafea, şedinţele de spiritism, mantrele, taroturile, efectele de piramidă,
feng shui-urile, horoscoapele, tehnicile yoga, energiile kundalini, maţele de animale, kama
sutrele, Harry Potter-urile, etc. Dar dacă eşti botezat creştin, adică dacă Dumnezeu te-a vrut în
poporul Lui, făcând cele de mai sus eşti împotriva lui Iisus în care eşti îmbrăcat de la botez.
Poţi să le faci liniştit fără consecinţe psihice cele de mai sus dacă te lepezi de Hristos tot
ritualic, cum te-ai lepădat de satana la botez. Dar dacă rămâi botezat creştin şi le faci, eşti un
micuţ poate inconştient antihrist, un păgân, adică eşti antihristul Hristosului din tine. Dar ce
înseamnă asta decât că Îl încerci şi mai tare pe Hristos în puterea lui de îndurare, de iubire?
Poate că asta şi vrea Dumnezeu, să se pună în piele de păgân, să se încerce pe Sine, făcându-
se că uită de Sine într-un creştin păgânizat. (M-ar putea întreba cineva cum te fereşti de toate
astea când îţi intră în casă şi pe uşă şi pe geam, şi la servici, şi la grădiniţă, unde mai nou se
sărbătoreşte Halloween-ul – din inconştienţă vreau să cred –, când de fapt e cea mai mare
sărbătoare a sataniştilor. Sunt sacrificaţi copilaşi pe altarele lui satana, iar copilaşii noştri în
loc să ţină zi de doliu, se distrează. Şi asta nu doar la noi unde se ştie prea puţin de satanism,
dar chiar în America unde satanismul e religie acceptată ca şi oricare alta, în numele
drepturilor omului. Oare nu mai avem capacitatea de a ne cutremura? când capra vecinului
moare nu e o problemă, problemă e numai când e mai grasă decât a noastră? Aici întreb şi arăt
cu degetul spre cler, de ce nu face campanii antisatana în măsura în care fac alţii campanii
pro; vorbesc un limbaj dogmatic pe care educatorii nepricepândul, preferă campaniile
filoamericane iar copiii sărbătoresc inconştienţi moartea micuţilor ca ei.)
Ziceam deci că viaţa e, fizică şi metafizică; materială şi spirituală sau altfel spus,
psihologică sau parapsihologică ca şi o formă imatură de suprapsihologic; este: firească,
suprafirească şi nefirească, chiar dacă conştientul tău, sufletul tău lumesc nu a primit adevărul
ăsta transraţional. Sufletul leagă duhul de materie, cerul de pământ. Mintea,conştientul şi
inconştientul sunt suflet. Omul, trei-păpuşă, matrioskă de materie în matrioskă de văzduh.
Vremelnicie în veşnicie. Raţiunea noastră şi numai ea, e ca şi un capăt înfundat al
psihoterosului: crede în materialitatea sa de unde şi o logică a focusării pe cele materialnice.
Sufletul nostru cu toate că nu ne informează întotdeauna despre asta, are „raţiunea“ sa
cerească, care Îl căută pe Dumnezeu. Dar când e informată raţiunea despre componenta
veşnică a omului, se deschid două regate: a lui Dumnezeu Hristos sau a lui Antihrist, care mai
degrabă e un regat negativ, ca o gaură neagră care te consumă.
Credinţa, ştiinţa transraţională, supraraţională e o desfăşurare conştientizată de suflet, a
omului spiritual, duhovnicesc, care leagă transcendentul cu materialul prin suflet. Sufletul, la
„capătul său de sus” e duh, iar la „capătul de jos” e aproape materie, mai mult duh, un duh
materializabil. Practic nu se ştie unde se termină duhul şi unde începe materia, nu se ştie
unde se termină Dumnezeu şi unde începe omul.
Între cele două capete se dau luptele duhovniceşti. Viaţa spirituală (între spirite), pentru
noi ortodoxii viaţa duhovnicească (între duhuri) e viaţa din mintea de sus, din conştientul
nostru ceresc, supralumesc (i-aş spune supraconştient dar nu s-ar confunda cu cel al lui
Freud); e o viaţă de care conştientul nostru lumesc e mai mult inconştient. Relaţia dintre omul
spiritual, din duh şi capătul de sus al sufletului – psihoduh, tot om imaterial, transcendent, se
desfăşoară oricum, indiferent dacă mintea lumească, sufletul nostru la capătul său de jos, la
psihoteros, a primit veste despre această relaţie şi rezonează la ea în vreun mod.Capătul de jos
al sufletului, psihotrosul, e conştientul psihologic, e conştientul lumesc, şi e capătul terminal
al lumii de sus. E tot nematerial. Conştientul ca şi inconştientul psihologic nu sunt materie, nu
sunt în creier, ci impresionează materia, o prelucrează doar, se servesc doar de ea, frământă
creierul care răspunde în mod specific sufletului. La moarte sufletul se desprinde de trup, de
creier, încât omul pleacă conştient din lume, îşi duce şi conştientul lumesc, nematerialnic,
psihoterosul, după el. Conştientul e acea parte din suflet care a ajuns să fie cunoscută ca
simţire şi simţită ca şi cunoaştere. E metafizicul ce se exprimă şi fizic, metafizicul care pune
omul în mişcare, în interrelaţie cu alte suflete mişcătoare, mişcătoare din braţe, din picioare,
din buze şi din inimă.
Pentru materialişti, metafizica e doar o poziţie topografică, spaţială, a unei lucrări scrise
şi aşezate după cartea de fizică. Totul e în creierul nostru, şi Dumnezeu, şi satana, sunt
plăsmuiri fizico-chimice.
Gândirea metafizică, mistică, gândirea magică maturizată, de fapt trăirea mistică,
recunoaşte realitatea palpabilă ca aparţinând de o mega-meta-realitate, fiind doar una din
expresiile ei. Diferenţa între fizică şi metafizică e diferenţa între un tablou şi culorile din tub.
Creierul fizic, fără lucrarea metafizică, ar fi cum ai expune culori păstoase ambalate în
tinichea, într-un depozit întunecat de tuburi pe care nu le desface nimeni, nu le amestecă
nimeni, nu le descompune spre recompunere nimeni. Dar Har Domnului, materia minţii,
creierul, e o galerie de tablouri pictate de omul duhovnicesc.
…
Mintea omului are trei locusuri, trei seturi de „receptori“ de Dumnezeu, trei „spaţii“,
pentru cele trei Persoane ale Treimii. Pentru Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Locusul pentru Hristos
e şi în mintea materială. Dovada: împărtăşirea cu trupul şi sângele Lui, în „carne şi oase“,
produce modificări şi în materia minţii şi de aici a întregului trup, întrucât ce altceva ar fi
vindecările miraculoase, pe căi pe care le recunosc chiar neurofiziologii sau ce altceva ar
însemna nestricăciunea moaştelor. Hristos e Chipul Lui Dumnezeu Tatăl; locusul său din
mintea omului e creat în „formă“ de Hristos şi ocupat de Hristos în materia minţii de când e
făcut omul, după chip şi asemănare. Mintea omului e „semnată „ de Hristos. A semnat în
cerneală albă de toate culorile curcubeului netrecute prin prisma optică, pe mintea primului
om de ţarână, şi de aici cerneala s-a prelins în toate minţile urmaşe. Dar deşi E în mintea
materială a oricui de la Adam încoace, e cunoscut şi simţit abia de când Hristos Se întrupează
înafara omului. Aşa cum ideea de cal are „spaţiul“ său în mintea nou-născutului; el se naşte
„locuit” de cal, pe care doar si-l reaminteşte când îl întâlneşte înafara sa, fizic; când îi spune
mama „uite calul!“; aşa şi Hristosul e cunoscut, re-cunoscut când acesta se întrupează.
Oamenii din toate timpurile şi locurile Îl poartă în inconştientul colectiv. Conştientul
lumesc al multora, capătul dinspre lume al sufletului, nu ştie de Hristos, dar conştinetul lor
supralumesc, ceresc, capătul de sus al sufletului lor, inima, ştie; memoria afectivă îi împinge,
pe cei care au impulsul de căutare, la reconstituiri imaginative, care sunt acceptate în diferite
forme păgâne. Cu toate că Dumnezeu are acelaşi Chip în toţi oamenii pământului, un popor
are norocul timpului, e cu o secundă-veşnicie mai norocos de a fi ales ca să-L cunoască prin
revelaţie. Restul popoarelor îl reconstituie pe baza amintirii afective, sau pe baza învăţăturii
unor reconstituitori ai imaginii Sale pe priceperea minţii lor, pe baza imaginaţiei conform
căreia bunicii i-ar fi putut creşte urechile şi gura aşa de mari. Pe baza amintirii olfactive a
mirosului de cozonaci, reconstituitorii de Dumnezeu fac un cozonac în formă de alt
dumnezeu. Cozonac în formă de pasăre, de piatră, de soare, de foc, de om, sau în formă de
fără nici o formă, numai în formă de inimă nu. Minţile dornice de a umple dorul afectiv, o fac
plăsmuind dumnezei. Chiar şi creştinii fac acest lucru. Căci deşi ei sunt îmbrăcaţi frumos în
Hristos de la botez, le este largă haina. Iar golul dintre ei şi haină, îl umple cu închipuiri.
Dumnezeu lasă impresia că e închipuibil.. În fond El îngăduie să se vadă lucrurile aşa, că să-şi
facă semnele, tocmai să se mire lumea. (exodul 10.1,2: Domnul a zis lui Moise: „Du-te la
Faraon, căci i-am împietrit inima lui şi a slujitorilor lui, ca să fac semnele Mele în mijlocul
lor, şi ca să istoriseşti fiului tău şi fiului tău cum M-am purtat cu Egiptenii şi ce semne am
făcut în mijlocul lor. Şi veţi cunoaşte că eu sunt Domnul.“)
Dumnezeu doar Se pogoară pe pământ, nu se naşte pe Pământ, căci Hristos Era născut
dinainte de toţi vecii; avea „ Forma“ Sa. Practic Hristos „aburea „ Sfânt pe Pământ, exista
într-o formă de „vapori“de la creaţie şi S-a „condensat“ doar pentru a putea fi văzut dinafară
ca nor şi recunoscut pe baza ideii de nor semnată în minte; şi S-a plouat peste o lume ca să
poată fi băut ca Apa vieţii, pentru ca cel ce o bea să nu mai înseteze niciodată.
Omul e 75 % apă; când se naşte poate chiar mai mult. Aşadar, apa e în om dar de fapt
procentual omul e în apă; Iisus e în Tatăl şi Tatăl în Iisus în timp şi spaţiu, în istorie. Dacă
omului nu-i spui că în el e atâta apă, încât procentual el e în apă, el îşi trăieşe viaţa mergând
paralel cu adevărul ăsta. Dacă omul nu s-ar întâlni niciodată în viaţă cu apa înafara sa, cu apa
ca lichid, omul nu ar crede că (cel puţin procentual) e în apă şi că apa e în el, pentru că nu ar
şti ce e aceea apă. Ar fi ca un nou născut, îmbibat cu apă, procentual în apă, dar fără să fi
revăzut apa încă, fără să o fi recunoscut încă pe baza ideii apei înscrisă în mintea sa. Aşa a
fost şi omul înainte de venirea lui Hristos, aşa e şi omul la care nu i- a venit Hristos încă.
Omul e ulciorul Apei vieţii, un ulcior cu apă în pereţi, procentual scufundat în apă. Când Apa
vieţii nu S-a condensat încă în unele ulcioare, când e încă în faza de vaporii vieţii, ulciorul se
simte gol. Şi se tot aruncă în fântâna după apa de ploaie. Dar când are norocul să se arunce în
fântâna cu stele în apă, nu mai însetează, nu se mai teme de secetă, nu se mai teme de vremea
când se va sparge, căci ştie că va fi scos din pământ şi lipit cu nemurire.
Hristos a convins deopotrivă la nivel cognitiv, prin minunile făptuite, dar şi afectiv. A
convins tocmai pentru că la nivelul cognitiv şi afectiv îşi avea spaţiul sacru, dinainte creat în
care doar S-a reoglindit. Spaţiu cognitiv şi afectiv în suflet şi în carne. Spaţiu sacru în fructul
cărnos al minţii, unde în căsuţa sâmburelui, în căţui, sămânţă e Hristos, Chipul Tatălui.
Adam l-a văzut în Eden pe Hristos, Chipul lui Dumnezeu. Mintea din ţărână a lui Adam
a fost însămânţată cu Hristos, şi înduhovnicită după asemănare, încât Adam ar fi fost veşnic
precum Tatăl şi bun precum Hristos, şi puternic precum Duhul Sfânt, sau mai degrabă veşnic,
bun şi puternic precum Sfânta Treime, care e întreit veşnică, bună, şi puternică. Doar că
Adam nu ar fi fost conştient de toate astea, pentru că îi lipsea cunoştinţa binelui şi
răului.Mintea lui Adam în Eden era ca un cocean de măr din carne nestricăcioasă (ştiu că nu
sună prea bine cocean; lumea dispreţuieşte coceanul, dar ce bine că e aşa, căci dacă toată
lumea ar preţui şi ar mânca coceanele, n-ar mai fi fructe). Ce îi lipsea lui Adam să fie ca şi
Dumnezeu, era cunoştinţa binelui şi răului, adică îi lipsea coaja fructului ca şi capăt lumesc al
sufletului, unde să se facă cunoscută simţirea şi simţită cunoaşterea binelui şi răului. Mâncând
din fructul cunoştinţei binelui şi răului, Pomul suflet se frânge în lemn verde, pe unde „Se
scurge“ Dumnezeu, (ceeace e egal cu pătrunderea răului) atât la capătul de sus, de către duh,
slăbindu-se legătura cu cerul, cât şi în capătul de jos, de către carne, care se strică. Prin fisura
în lemn verde, cunoaşterea şi relaţia directă, între carne şi duh, e schimbată; capătul dinspre
carne al sufletului pierde cunoaşterea directă, pierde capacitatea percepţiei şi prelucrării
directe, a vederii directe a Lui Dumnezeu; icoana, rămâne în locusul său din mintea omului,
dar i se şterge conturul clar, explicit. Memoria afectivă însă nu se şterge. Se transmite ca o
memorie genetică a dorului de Dumnezeu, în toate minţile de după Adam; dar minţile
nemaiavând sursa directă de informaţie despre Hristos, Chipul Lui Dumnezeu, după al cărui
chip omul a fost creat, închipuie dumnezei; toate neamurile reconstituie „imaginea „ pe baza
nostalgiei aceluiaşi Unul Dumnezeu, unit în treime şi întreit în unime, care capătă acum
variate expresii, e trecut prin foc şi animale, corpuri cereşti şi feţe omeneşti, căpătând chiar
expresii pietroase. Dumnezeu e „retrogradat“ în fel şi chip, de chipul în care Se oglindise. De
cealaltă parte omul, e o oglindă nostalgică după Chipul care S-a oglindit în ea odată. O
oglindă cu memorie afectivă, care plăsmiueşte fel de fel de imagini, încercând să proiecteze o
imagine reconstituită pe baza dorului, dar pune de la el cum se întâmplă în orice proiecţie.
De când Hristos Se plouă în picuri mari, vizibili, peste lume, apare posibilitatea
cunoaşterii şi conştientizarea posibilităţii saturării celui de-al doilea spaţiu, al Duhului Sfânt,
o a două Persoana a Treimii, care devine şi El vizibil, se condensează şi El. Creştinii cunosc
prin botezul în Duhul Sfânt, două treimi din Sfânta Treime. Dar asta nu înseamnă că Duhul
Sfânt stătuse departe de om până la cincizecime, ci înseamnă că lucrarea Sa poate fi
conştientizată doar de la cincizecime; îi poate fi simţită cunoaşterea şi cunoscută simţirea,
deabia de când Se „condensează „ şi El din văzduh, şi plouă omul şi dinafară înăuntru. Şi de
unde până la venirea lui Hristos, El şi Duhul Sfânt aveau receptorii nesaturaţi în adâncul
necunoscut al minţii, de la Hristos, adâncul iese la lumină, omul se satură şi nu mai însetează.
Lumina interioară se descoperă în lumina dinafară. Omul oglindă îşi recapată strălucirea şi
bucuria când Chipul îl întâmpină şi în timp şi spaţiu.
Prin Hristos şi Duhul Sfânt, se întâlnesc două treimi din Împărăţia cerurilor din om cu
două treimi din Împărăţia Cerurilor din văzduh, din globul ceresc. Globul ceresc în care e
învelit globul pământesc se tot apropie. Împărăţia cerurilor dinlăuntrul globului pământesc
(stelele din apă) se tot măreşte, creşte spre globul ceresc; pământul se tot subţiază. Deja
devine mai clar că cer e şi în om şi înafara sa; că omul din ţărână e încolţit sferic de rotundul
cerului şi împins de cerul dinăuntrul său spre cerul dinafara sa, cu subţierea ţărânei. Omul,
ţărână „subţire“, roasă de cer, nu va mai avea pe unde să se întoarcă în pământ, pentru că
pământul e subţire şi apos, gata să aburească în văzduh la întâlnirea cu cea de-a treia Prima
Persoană. Cu Dumnezeu Tatăl.

Baloane de săpun

Omul privit evoluţionist ar fi ca o soluţie nesuflată de baloane de săpun. O substanţă

fizică, 75 % apă, cu o formulă chimică simplă, amestecată cu săpunul, cu o complicată
formulă chimică. Dar n-ar avea nici un farmec dacă nu ar fi suflat. Când suflă Duhul în el, se
petrece transformarea; un lichid anost, începe să crească, să plutească, să prindă irizaţii,
oglindiri ale Cerului. Devine din ce în ce mai mare, e din ce în ce mai mult cer în el. La un
moment dat se sparge, săpunul se întoarce pe pământ; Cerul care trecuse prin el se întoarce la
cele cereşti.
Baloanele nu sunt suflate la aceleaşi dimensiuni. Uneori Dumne suflă domol, abia
simţit. Nu-i place monotonia; nu e un suflător automat de baloane identice. E Copilul-Tată
care se bucură de joaca Sa serioasă, de controlul respiraţiei prin care face baloane de mărimile
pe care le vrea. Sunt şi baloane în fericita situaţie de a fi atinse din viaţă cu degetul de
Copilul-Tată, şi acestea se sparg în El. Să nu ne îngrijorăm pentru mântuirea celor neatinse de
degetul Său. Nu le atinge pe toate, dar nu Îşi face griji, pentru că nu au unde să se spargă
decât în El. Pe toate le iubeşte; care copil nu iubeşte toate baloanele pe care le suflă, chiar
dacă nu sunt la fel; doar că pe unele le alege să ia contact şi dinafară cu ele punând degetul,
nu numai dinlăuntru prin suflarea sa.

Terapii şi divane

Omul ar fi în viaţă ca pe divan la terapeut. De o parte mintea lui e dirijată, ghidată de

drăcuşorul cel care induce o „ transă raţională“, logică, argumentativă care face omul să nege
că din spatele lui cineva îl mişcă sau îl mână; că în viaţa el însuşi omul deţine controlul, că
deciziile de viaţă îi aparţin; îl face să creadă că altcineva dracul nu există, şi implicit nici
Dumnezeu, ci există numai ceea ce se poate demonstra prin simţuri; că viaţa e o problemă de
analizatori, percepţii, prelucrări şi reprezentări ale minţii, unde mintea este un sistem
fizicochimic şi nimic altceva. De cealaltă parte a minţii, în cealaltă ureche, Dumnezeu-
fachirul ştie o doină ce îmblânzeşte şarpele, îl face să I se închine. Când n-o fluieră, şarpele
colcăie ghemuit în coşul minţii omeneşti; omul nu stă în picioare. Când o îngână abia, omul e
psihologic,“ nici cald nici rece, căldicel“, nu dansează, merge. Când Dumnezeu Îşi face auzit
fluierul, omul dansează nebun după Dumnezeu.
Cum exerciţiul de hipnoză e ghidat de terapeut, şi noi suntem conduşi de duhuri. Stăm
între duhuri cu impresia că suntem desinestătători. Cu impresia libertăţii. Iar în cazul
credincioşiei, cu sentimentul liberului arbitru. Sentimentul alegerii e super. E super să simţim
că l-am ales pe Dumnezeu, dar când simţim asta înseamnă că Dumnezeu ne găsise deja. Ne
fluierase deja, iar noi dansam nebuni după muzica Lui. Suntem baloane de săpun cu impresia
că ne-am ales să fim mai mari, să creştem cerul din noi. Şi dracul e lăsat să se creadă că alege,
dar asta ar însemna ca Dumnezeu să fi scăpat pe undeva controlul. Dar suntem aşa pentru că
Dumnezeu vrea să ia contactul şi dinafară, nu numai dinlăuntru, prin suflare. Iar contactul
dinafară vine la pachet cu ideea liberului arbitru; şi cu sentimente de tipul culpă şi frustrare.
Psihologii, lucrează cu aceste sentimente pentru terapeutica psihicului; Dumnezeu însă
îşi arată lucrarea mistică folosindu-se altfel decât psihologul de aceste sentimente, spre
mirarea celor aleşi să înţeleagă asta. În ultima perioadă, după vreo câţiva ani de viaţă
duhovnicească mai mult sau mai puţin serioasă, recunosc şi eu că sentimentul de culpă e mai
convenabil vindecător decât cel de frustrare. E bun căci duce la smerenie, şi smerenia e dulce.
Sentimentul de culpă pe care îl evitam printr-o ascultare care nu cred să fie cu adevărat cea pe
care o vrea Hristos, ci mai degrabă Ariadna (primul meu nume), mă înduioşează azi şi
aproape că îl caut, căci mă face să simt marea şi multa milă şi iubire divină. Sufletul meu
„boschetar“ e miluit, iubit şi se miră. Mirarea cred că e ceea ce cere Dumnezeu de la om în
„împreună lucrarea „ divino-umană a mântuirii în care Dumnezeu face totul; se prea poate că
rostirea mirării să fie mai plăcută Lui Dumnezeu decât asceza, pentru că dacă omul se miră cu
glas tare de Dumnezeu, Dumnezeu Se miră Însuşi de Sine; E mulţumit de Sine. Înseamnă că
planul Său funcţionează, ideea smeririi Sale în omul păcătos, de unde vrea un feedback, e
bună; E Dumnezeu şi în ochii-Şi. Dacă omul se focusează mai mult pe ce poate el să facă, pe
cât poate el să se înfrâneze, pe cât poate să se roage, şi uită să se mire, nu dă de fapt nici un
feedback despre bunătatea Lui Dumnezeu, ci dă o dare de seamă despre străduinţele
personale. Practic uită de mirare şi prin ea de Dumnezeu. Şi Dumnezeu s-ar putea întrista: „tu
nu înţelegi?! Eu am nevoie să ştiu că Eu Sunt bun şi blând, vreau să simţi asta pe pielea ta şi
să aud asta de la tine, iar tu îmi spui cât eşti tu de bun şi de cuminte, de puternic în înfrânare,
în voinţă, puteri care de altfel de la Mine le ai?!“. După un şir interesant de stări duhovniceşti,
încep oarecum să păcătuiesc intenţionat, să renunţ la asceză, să fac nebunii şi să scriu ce-mi
trece prin minte. Tot scris o fi, să îmi încerc limitele ca şi copiii; observ că în timp ce un
părinte rabdă cât rabdă, dar la un moment dat scăpa una copilului, Dumnezeu nu are limite,
iartă tot şi iubeşte tot, căci totul e de iubit, şi nimic nu e de iertat. Chiar şi ideile trăsnite din
această carte, dacă ar fi sminteli trebuie că-i pun zâmbete de bunic în colţul gurii, deşi poate
pe teologi îi înfurie. Însă una e această culpă oarecum intenţionată, ca provocare a dragostei
divine, şi alta e culpa cu care vine omul la psiholog. El vine vinovat pentru că omul
duhovnicesc din el, de care nu ştie, căci dacă ar şti n-ar mai veni la psiholog ci s-ar duce la
duhovnic, s-a supărat de alegerea lui nefirească; partea bună din sufletul omului, din omul
firesc, psihologic, în contact cu dumnezeirea prin omul duhovnicesc, intră în conflict cu
nefirescul, cu „animalicul“, cu omul şerpuitor. Sentimentul de culpă e dovada potenţialului de
desăvirşire, e chemarea la îndumnezeire. A ajuta psihologic omul să scape de acest sentiment,
înseamnă a fi împotriva omului psihologic, al firescului sădit în om de Dumnezeu, după care
omul ştie de valori, de bine, de frumos, de adevăr, de dreptate şi de păcat.

Păcatul

… îl întristează pe Dumnezeu, nu Îl înfurie. „Vai, vai, ce păcat că piticul s-a-necat“.

Păcatul e o tristeţe a omului duhovnicesc şi a lui Dumnezeu. Păcatul e o nereuşită în lupta cu
răul şi dacă cineva reuşeşte să lupte cu răul e numai pentru că e susţinut de Dumnezeu. Iar
cine face păcate e mai puţin norocosul pitic, care alunecă pe săpun. El nu e vinovat că e atât
de mic încât încape în ibric, şi nici că săpunul e pe fundul ibricului.
Cei ce merg pe „firul ariadnei“, pe calea Bisericii, se pot mântui precoce, dar faptul că
merg pe un fir e norocul lor, locul lor, nu alegerea lor.
Jocul mântuirii precoce, e cu sentimente de culpă, şi cu falsa impresie a vreunei puteri
personale de a -L asculta pe Dumnezeu şi a-I face voia.
Cum spune Petru (sau Pavel? nu fixez Biblia ci o sărut) „ Domnul lucrează în voi şi ca
să voiţi şi ca să săvârşiţi!“. Ascultarea şi puterea e lucrare harică, omul fiind întărit de Duhul
Sfânt şi nicidecum nu e o reuşită înafara harului, psihologică, mental omenească. Mai deunăzi
credeam şi eu ca şi mulţi credincioşi că noi îl alegem pe Dumnezeu şi noi ne străduim pentru
El. Din această perspectivă îmi permiteam să fac predicţii cu care să mă speriu; mă înfricam
pentru cei dragi care dacă nu aleg această cale nu vor fi mântuiţi. Dar cele scrise în Scriptură
şi spuse de Hristos se adresează norocoşilor care încă din labirintul vieţii au primit Har, au
primit firul ariadnei, au fost chemaţi către cele sfinte. Să zicem din 100, 10 sunt chemaţi.
Doar de aici încolo e valabilă Scriptura şi ideea de păcat. Din cei 10, cei care au mai mult
Har, vor fi mântuiţi cu atât mai devreme, adică au conştiinţa vieţii veşnice şi sunt în Împărăţie
deja. Mântuirea se referă la conştientizarea, la credinţa, la cunoaşterea simţirii şi la simţirea
cunoaşterii persoanei ca veşnică, după asemănarea Lui Dumnezeu, încă din timp şi spaţiu, din
istoria personală, din vremelnicie. Dar conştientul psihologic nu are nici o contribuţie la asta.
Căci a fost chemat şi nu putea face altceva decât să răspundă, iar alegerile aşa-zis conştiente
erau deja luate la nivelul inconştientului metafizic, al omului duhovnicesc. Conştientului
psihologic doar i s-a dat impresia alegerii şi voinţei tale, căci era necesară această impresie.
Omul rămas înafara culoarului labirintic al vieţii spirituale, cel nechemat încă, e mai puţin
norocosul de pe o treaptă inferioară de conştientizare, căruia ca mecanism de defensă îi
rămâne întărirea eu-lui. Poţi să spui de el „săracul“ ca şi necunoscător al ideii de mântuire
întrucât nu i-a treut mântuirea prin faţa de către lume a sufletului; că nu e mântuit pentru că
nu recunoaşte mântuirea încă pe baza ideii de mântuire înscrisă oricum în el, dar cum mai poţi
să-l areţi cu degetul că nu va fi mântuit pentru că face aia şi aia, când aia şi aia e normal să le
faci dacă nu ai decât conştiinţa unei vieţi vremelnice, dacă mintea ta, inima, e ţinută
împietrită,că a lui Faraon, pentru a se împlini un plan scris înainte de veci. Pentru că dacă de
exemplu să faci aia şi aia, să-ţi părăseşti nevasta şi copii spre exemplu, şi să iei o altă nevastă
şi să faci alt copil, cu tot complexul de suferinţe de toate părţile, cu tot păcatul, este calea prin
care se ajunge la naşterea unei persoane care era scrisă dinainte de toţi vecii. Dumnezeu ne
ţine mintea închisă, cum se poate El supăra pe cel nechemat la lumină, la conştiinţa veşniciei,
la înaintevederea Împărăţiei Cerurilor. Cum se poate supăra pe un psiholog care pledează
pentru antropocentrism de pildă, când acesta e la un nivel de cunoaştere mai mărunt decât
baba nespălată pe picioare a lui Ţuţea. Numai celor cărora le-a arătat limpede Împărăţia din
ei, s-ar putea să le ceară una alta în schimb. De aici ar putea interveni liberul arbitru.Liber
arbitru nu putem avea decât în Dumnezeu, pentru că libertate nu există decât în Dumnezeu,
înafara Lui e o libertate închipuită.
Conştientizarea veşniciei, simţirea cunoaşterii veşniciei şi cunoaşterea simţirii veşniciei
schimbă mintea astfel încât omul nu mai poate păcătui şi dacă vrea. Până se întâmplă această
conştientizare şi simţire a veşniciei, poţi face aia şi aia, cum e firesc să faci când crezi că azi
mâine mori şi nu le-ai făcut, respectiv când eşti mai puţin norocosul căruia îi vine să dea cu
cuţâtu-n piatră.
Ca să se întâmple această conştientizare trebuie să fie scris. Dacă evangheliştii cred că e
lucrarea lor, că ei îi luminează pe unii, înseamnă că ei nu au încercedere în Duhul Sfânt cum
că Acesta ar putea lucra la fel de bine şi pe altă cale, încât întoarcerea la Dumnezeu să se facă
şi dacă evanghelistul n-ar fi în preajmă. Aşa am crezut şi eu că aş putea face prin viu grai, prin
împărtăşirea experienţei mele, prin argumentarea dumnezeirii, prin încercarea de a muta
munţii-bob-de –nisip în apă, fără ca lor să le fi venit ceasul hotărât. Fără să preţuiesc uscatul
pe care eu pot merge. Căci dacă toţi ne-am face călugări sau preoţi deodată, corăbiile n-ar mai
avea porturi, corăbierii n-ar mai avea pământ nici măcar pentru a înfige o cruce în el. Lumea
n-ar mai avea înţelesul ei istoric.
M-am simţit importantă, că aş putea interveni în planul Domnului, aveam răspunsuri
chiar şi pentru Cleopa, că aş putea crea strategii de dărâmare a unor neadevăruri din jurul
Adevărului. Dar dacă unele minţi sunt încă fiice ale ploii sau ibovnice, dacă nu sunt încă
miresele lui Hristos, pentru că încă Mirele nu le-a cerut mâna, nu-i lucrător să fiu eu peţiotare.
Asta e o intimitate între Hristos şi celelalte minţi.
Am fost fiu risipitor şi m-am întors căci aşa mi-a fost scris. Habar n-am cum; prin
minune şi nu pot decât să mă bucur. Dar apoi din postura de fiu risipitor, am ajuns să fiu
fratele chipurile cuminte. Bun dar prost aş putea spune. Bun dar rău, care nu înţelesese că
ceilalţi 90 încă nu fuseseră chemaţi din ipostaza de fiii risipitori. Dar Har Domnului, m-am
deşteptat şi înţeleg că dacă cineva nu merită să se mântuie, nu e criminalul sau borfaşul,
beţivul sau curvarul, narcomanul sau satanistul, psihologul sau psihiatrul care nu ştie încă de
Dumnezeu; ci eu nu merit să mă mântui dacă cred şi spun despre ei că nu s-or mântui. Căci eu
am cunoscut condiţia lor tristă şi am fost chemată la masa unde mi s-a tăiat viţelul cel gras.
Dacă şi din acestă poziţie fac pe fratele cuminte, înseamnă că risipesc de data asta cele Sfinte,
că nu mă împărtăşesc vrednic de Dumnezeu şi de bucuria ce-am primit-o, de a merge fără
frică pe culoare, prin lumină, către veşnicie, avându-le pe toate ale Sale, faţă de cei care
străbat labirintul presărat cu săpunuri în clarobscur, în postura de pitici nenorocoşi. Dacă uit
că am fost pitic, că am alunecat pe săpun şi chiar m-am înnecat, şi Dumnezeu a spus „vai, vai
ce păcat „ şi m-a readus la o altă viaţă, şi din noua perspectivă spun că piticii se îneacă pe
barba lor, meritam să mor. Acum că am înţeles condiţia de pitic, ar fi mai potrivit să deschid
un nou conflict cu acea parte din cler care încă n-a înţeles asta şi arată cu degetul candidaţii la
iad. Dar de ce să o fac? În fond sunt şi ei pitici îmbrăcaţi frumos în Hristos, prin care Hristos
s-a smerit şi lucrează, în care Hristos s-a smerit şi lucrează.
Fără chemare şi susţinere de Sus nici un Sfânt n-ar fi fost mai mult decât un păcătos,
mai mult decât un pitic nenorocos. Libertatea şi voinţa spirituală nu sunt calităţi omeneşti, ci
lucrare harică, duhuri, energii. Cum nici înţelepciunea spirituală nu e o calitate a omului, o
capacitate mentală umană desinestătătoare, cum nici omul nu e desinestătător, ci tot har sunt.
Cum nici una din capacităţile mentale nu e: nici cea de a şti, nici cea de a iubi, nici cea de a
spera, ci tot har sunt. Ca şi creaţia artistică, inspiraţia şi intuiţia, destinul. Ca şi sănătatea
trupească, homeostazia, şi sănătatea mentală tot har. Har Domnului!
Eu nu am de făcut nimic. Pot să-mi las binecuvântata marionetă pe scenă şi să mă aşez
în ea. Pot doar să mă mir cum aş putea iubi tot şi ierta tot. Chiar pe Dumnezeu L-aş putea
ierta! Ierta pentru că sunt, pentru că mă doare că sunt ce sunt şi cum sunt spre nefolosul Lui.
Din trebuinţa Eu-lui Lui, iată-mă că sunt! Dar ce bine că sunt! Ce mirare că sunt! Aplaud şi
cânt. Trei sfântă cântare cânt.
 Doina

Ce-mi doresc mai mult ar fi să las totul deoparte, şi să mă apuc de „dansat nebuneşte
după cum fluieră Dumnezeu“. Să las medicina, psihologia, pictura, scrisul,să mă înscriu la
„Şcoala de dans şi bune maniere duhovniceşti“. Dar ar însemna a-i necăji pe alţii. Iar alţii nu
sunt indiferenţii, ci cei dragi. Cum pot eu să fac pe cineva să se unduie pe coruri bizantine,
când urechile sunt mai mult pentru jazz (măcar că şi mie îmi place)..
Medicina, psihologia, pictura, scrisul, cine m-a împins să le fac? nimeni dinafară! cine
m-a împiedicat să le fac? Nimeni dinafară! Dar de ce tocmai astea şi nu contabilitate sau
turism?
Medicina am dorit-o din duhul slavei deşarte, mi-e clar acum. Un iubit din liceu mi-a
spus că nu mă vede în cizme de inginer pe şantier şi că mai bine i-ar sta profilului meu în
halat de doctor; iar cum pe fratele lui bunica, medic, toată lumea îl privea cu admiraţie, mi s-a
pus şi mie pofta de a fi admirată nu numai pentru că aveam păr vopsit, blugi originali, adidaşi
cu trei dungi, Shetlanduri pastelate şi miroseam a Fa (pe vremea când să ai un săpun Amo
între haine era de vis). Mi-e clar, din felul cum mi-am făcut facultatea, că nu era o chemare
lăuntrică, prin care să mă pot angaja fiinţial în dealtfel frumoasa meserie. Totuşi avea să fie
importantă aceasta prima cotitură, de unde aş putea spune că acel iubit a făcut fără să îşi
propună o intervenţie în destinul meu, folosindu-se de duhul slavei deşarte.
Am trecut la pictură. O verişoară m-a ispitit. M-am întâlnit întâmplător cu ea, chiar
când se înscrisese la Şcoala populară de artă. Dacă n-aş fi întâlnit-o, n-aş fi aflat că te poţi
apuca la bătrâneţe de pictat. Vreau, vreau, vreau, e foarte aproape de mine –încercam să îi
conving pe cei dragi pentru care a lăsa medicina din mână pe pasărea colorată din capul meu
era chiar de neînţeles. Aici cred că m-au lucrat două duhuri: al slavei deşarte – ce bine poţi
face pe deşteptul în culoare! şi al trândăviei, medicina devenind prea greoaie pentru „spiritul
meu liber“. Dar şi un subtil duh al grăirii în deşert, şi am înţeles asta acum, când aş vrea să
pictez icoane, nu tablouri, care oricum ar fi şi ale oricui ar fi, tot în categoria lucrurilor moarte
se înscriu.
De ce apoi psihoterapie? De cea mai ispititoare reconversie profesională din medicină,
am aflat întâmplător la un chef de la o necunoscută, pe care apoi n-am mai întâlnit-o. „Poţi să-
ţi dai aere de ştiutor“, îmi şoptea duhul slavei deşarte, „poţi să câştigi bani buni“, îmi şoptea
duhul iubirii de arginţi,“ poţi să influenţezi oamenii“, îmi şoptea duhul mândriei şi al dorinţei
de putere, „poţi să-ţi rezolvi temerile“ îmi şoptea duhul grijii de multe, „poţi s-o faci din
intuiţie, fără să te zdrobeşti cu învăţatul” – îmi şoptea duhul trândăviei. Şoapte, şoapte. Poţi să
devii din looser ceva, îmi spunea familia.
De ce acum scris? Pentru că m-am certat cu Horea şi mi-am luat jos tablourile de pe
pereţi. Duhul mâniei şi al mândriei! Dar după câteva zile mi-am simţit lipsa, şi am început să
mă expun în alt mod. Narcisism curat! Histrionismul bată-l vina! Încet încet m-a prins scrisul
şi m-am gândit să dau învăţătură, dar observ că a fost mai degrabă o cale de autocercetare şi
autoînvăţare. Am cercetat de ce am intrat pe rând şi am renunţat pe rând la cele dinainte, şi
astfel am învăţat să le preţuiesc mai mult după ce le-am părăsit. Am înţeles că toate cele
dinainte sunt, şi sunt bune pentru ca oamenii să se adapteze la o viaţă la răsărit de Eden. Am
înţeles că toate cele dinainte, deşi par născociri ale oamenilor, sunt de fapt ale Lui: materia şi
mijloacele medicinii; culoarea, imaginea, sunetul – mijloacele artei; psihicul, gândul şi
cuvântul – mijloacele psihologului. Şi totodată eu. Prin mijloace a ajuns la mine ca scopul al
Lui. Ca trebuinţă e Eu-lui Lui.

La răsărit de Eden – Canibalismul mistic îndumnezeitor

 La început era numai persoana după chipul Persoanei; sufletul, omul firesc, era albina
ce lua polenul de la omul duhovnicesc şi-l transforma în miere. Dar de la cunoaşterea binelui
şi răului lucrurile nu mai stau aşa. Sufletul căpătând şi extincţii, crescături nefireşti, capătă
caractere de trântor. Începutul vieţii duhovniceşti e cel mai greu, e ca duminica pentru cei ce
merg luni la lucru. E greu să spui prima rugăciune, deşi ai face-o sau să faci un pas în
biserică, deşi ai intra, pentru că sufletul a căpătat şi locusuri de fixare ale altor duhuri (de data
asta al trândăviei) decât a celor iniţiale bune printre care se învârtea fără griji omul
duhovnicesc. Iar dacă ai spus o rugăciune sau ai intrat în biserică, dau navală şi alte duhuri,
care îngreuiază şi mai mult lupta spirituală; dar deja eşti motivat căci ştii gustul victoriei,şi
chiar dacă n-ai câştigat decât o bătălie, deja îţi doreşti să câştigi războiul; dar dacă ai câştigat
o bătălie e pentru că ai putere de Sus, de la duhurile bune care activează „receptorii“ de la
Facere, din icoana care se cere restaurată, din icoana care doineşte în tine. Apoi, când munca
de restaurare a fost bine pornită, când piesele de puzzle prind contur de icoană, deja prinzi
drag de ea duhovnicie, deşi tot te mai trezeşti uneori cu scârbă de rugăciune şi de biserică şi
de post.
Mai către sfârşitul muncii de restaurare a icoanei, când ai iscusinţa trezviei şi cunoşti
bine duhurile, când mai ai o mână de piese de aşezat şi icoana e gata, vin de la sine şi
rugăciunea neîncetată, şi postul; şi toate nevoinţele şi toate suferinţele devin fericiri. Viaţa se
desfăşoară practic la capătul de sus al sufletului, în psihoduh el devine noul conştient ce vine
din inima curată, şi poate sta la vedere fără frunza de viţă. E inima celor restauraţi, pentru care
conştientul ca funcţie psihică logică, argumentativă, explicativă îşi pierde sensul, pentru că e
înlocuit de noul conştient al celui curat cu inima, care vede, şi când spun vede vede, pe
Dumnezeu! Cum mai stau în picioare cele aduse de simţuri, cum mai stau în picioare
procesele cerebrale şi schemele logice? Cine mai are nevoie de doctori şi sănătate trupească,
cine mai are nevoie de artişti, cultură şi viaţă (inexact spus) spirituală, dar de psiholog şi
(inexact spus) echilibru psihic, brutari şi produse de panificaţie, degustător de vinuri şi vin?
Ajunge pâinea cea de toate zilele şi vinul, căci pâinea e Trupul „în carne şi oase“ şi vinul e
Sângele “în carne şi oase“ ale lui Dumnezeu. Canibalism mistic îndumnezeitor.

Drumuri şi case

Dumnezeu se face drum, hartă şi ghid pentru norocoşii pe care i-a ales ca să îi plimbe în
caleşti prin ceruri deşi lutul le e greu încă; nealeşii fac durmuri pământeşti, de trebuinţă şi ele
în planul de mântuire al lumii, pentru mântuirea lumii fiind nevoie şi de slabi în credinţă, şi de
indiferenţi, şi de atei, şi de doctori şi de pictori şi de psihologi, şi de brutari, şi de măcelari, şi
de degustători de vinuri, precum şi de Cain, Iuda, Hitler sau Ceauşescu, care dacă nu era, eu
nu eram şi ce dacă nu eram decât că nu mă povesteam.
Toate sunt deşertăciuni, din perspectiva plimbărilor în caleaşcă. În cel mai înalt nivel de
credinţă, omul devine un doritor de suferinţă, un grăbit către moarte. Nu se teme de vinerea
mare, ştiind că Crucea e corabia spre Duminica Învierii. Chiar o aşteaptă. Psihologic e
tulburare. Dar nu pentru omul care conştientizează că trăirea sa pe pământ se desfăşoară
deopotrivă şi pe pământ şi în cer; nu pentru cel care înţelege că materia e şi nu e numai
materie pentru că fiind atinsă de duh oarecumva se înduhovniceşte, precum şi duhul e şi nu e
numai duh, pentru că atingându-se de materie oarecumva se înmaterializează.
Despre cel ce trăieşte în deşertăciunea îngăduită de Dumnezeu, sau într-o altă religie,
îngăduită de Dumnezeu eu nu mai pot face predicţii apocaliptice Ca oaie întoarsă la turmă,
ştiu ce bun e gustul ierbii când Păstorul îmi alege păşunea şi mă fereşte de lup. Dar nu pot
arăta cu degetul către oile negăsite încă. O mai fac uneori în loc să-mi văd de treabă. Cum am
început şi în cartea asta. Ori, ca oiţă ce pot să fac, decât să behăi sau să mă agit să mi se mişte
„clopoţelul“, să ştie astfel lupul unde sunt. Sau behăitul meu poate fi glas de lup trecut pe la
fierar pentru că nu sunt decât o oaie pepit. Oricum toate oile vor fi găsite de Păstor chiar şi în
burta lupului, din a cărui întunecime şi secreţii acide m-a scos şi pe mine.O va face cu toate
scufiţele roşii; şi pe cele de cred că bunicuţei i-ar fi putut creşte ochii şi urechile şi gura şi
mâinile grotesc peste noapte. Vreau să cred că o va face! vreau să cred că o va face şi cu
mine, care poate nu-mi dau seama că sunt în gura lupului,în burta lui,pentru că prea bine mă
simt teologhisind.

Pentru spaţiul şi timpul nostru e important momentul în care ne-am întors din drum sau
am luat-o pe drumul bun. Dar acesta e hotărât momentul în care Dumnezeu ne-a atins balonul
de săpun. Noroc chior! Una e să trăim cu dragoste de Dumnezeu şi să facem ce vrem (Sf.
Augustin) şi chiar dacă păcătuim, să ne mângâiem cu iertarea Celui care a răscumpărat
păcatele dinainte de timpuri validându-I suferinţa şi sacrificiul istoric. Şi apoi să observăm
cum, aproape pe nesimţite, avem trebuinţe din ce în ce mai puţine, ceea ce înseamnă un
consum energetic şi psihic din ce în ce mai mic, odată cu curiozitatea şi aşteptarea morţii.
Deci în mod clar o calitate a vieţii mai bună, în sensul că avem totul pentru că nu ne mai
lipseşte nimic. Suntem liberi să avem sau să n-avem, suntem liberi să trăim sau să murim.
Trăim o impresie de efort duhovnicesc, şi suntem sătui, împliniţi, fericiţii din Fericiri, pentru
că viaţa veşnică începe pentru noi din timp, din clipă. Dacă norocoşii chemaţi, la o chemare,
şi încă o chemare şi încă o chemare, şi încă una, şi încă una, până la şaptezeci de ori câte şapte
chemări, spunem nu, ne-am putea trezi în ceasul morţii nemărturisiţi de păcate, pentru că la
vremea când puteam să ţinem capul struţeşte sub patrafir, judecam nisipul. Pentru că relaţia
păcătos-duhovnic, e de fapt relaţia struţ- nisip. Dacă struţul are nevoie să-şi ascundă capul, nu
mai stă să caute dacă nu cumva prin nisip au fost îngropate mucuri şi coceni. Dacă instinctul
duhovnicesc ne cere să ne îngropăm păcatele, şi raţiunea psihologică ne face să cercetăm şi să
judecăm locul, ne prinde moartea cu ele neiertate. Dar vreau să cred că şi dincolo de ea
Hristos mai e iubitor şi iertător.
De ce am avut noroc? Pentru că nu mi-e totuna că trăiesc cu Dumnezeu „ numai
„veşnicia, sau veşnicia şi măcar încă o zi. Un necredincios ar putea face un exerciţiu
experienţial, „Cum ar fi să trăiesc o zi cu (sau mai apoi în) Dumnezeu?” şi atunci se cheamă
că a pus o zi veşniciei, şi dacă asta nu înseamnă nimic pentru el, totuşi nu pierde, căci este
măcar mai bogat cu experienţa că pentru el nu înseamnă nimic experienţe de genul ăsta. Şi
dacă a fi mai bogat cu o experienţă nu înseamnă nimic pentru el, măcar poate spune din
experienţă că pentru el nu însemnă nimic în plus o experienţă aducătoare de ceva, nimicul
fiind ceva de data asta.Adică dacă pentru el ceva e nimic, măcar nimic să fie ceva. Dar care să
fie ziua? „Aici şi acum” (hic et nunc) cum spun experienţialiştii, pentru că ziua de mâine nu e
sigură. Dar ce-i aia să trăiesc cu sau în Domnul? Ia s-o întreb pe păpuşa veşnică. „Hei,
Matrioska făcută din duh, ce-i aia cu Dumnezeu, sau în Dumnezeu?“ şi dacă nu aud nimic,
înseamnă că nu sunt viu. Verific dacă sunt viu, mă ciupesc de faţă… şi dacă simt ceva, mai
încerc odată, mai arunc un strigăt către capătul de sus al sufletului meu, şi dacă aud ceva
foarte stins, aproape de neauzit, dar totuşi ceva, înseamnă că tocmai am petrecut o clipă cu
mine aşa cum nu mă ştiam înainte, adică am luat contact cu mine – persoana, după chipul
întreitei Persoane. E ca şi cum m-aş urca în podul casei, şi aş descoperi acolo un porumbel
alb. Prezenţa lui, cu toate că m-ar putea surprinde, m-ar putea bucura, încât să îmi vină să mă
apropii, sau măcar să îi spun ceva de la distanţă, sau dacă nici asta, măcar să mă îngrijesc să îl
eliberez din capcana de care nu ştiam. Dacă îmi vine să îl alung sau să îl omor, e clar că nu
sunt în pod, ci sunt în pivniţă, sunt un şobolan ce ar mânca un porumbel. Dacă îmi vine să-mi
omor propriul suflet bun, care simte ceva, sunt propriul meu ucigaş. Sunt un sin-ucigaş şi m-
am sin-ucis deja chiar dacă îmi continui viaţa pe pământ. Pot să mă las aşa ucis sau pot să mă
revolt şi să învii. Să învii pentru că porumbelul chiar dacă l-am mâncat, a înviat.
Nu pot stabili când am făcut prima dată această urcare în suflet, poate cu ocazia unui
păcat. Doar că din pielea şobolanului l-am mâncat. L-am ucis dar a înviat.
Ştim din viaţă că, de cele mai multe ori stăm în casă fără să urcam aproape (sau chiar)
niciodată în pod. E al nostru dar nu ne preocupă. Moartea e un fel de mutare obligatorie a
sufletului în pod şi a trupului în pivniţă, la rece, până când cele două se vor întâlni din nou.
Nu e prea grozav să stai într-o casă îngrijită şi preţioasă şi să te trezeşti mutat definitiv într-un
pod întunecat şi împăienjenit, cu un porumbel care n-a exersat zborul vreodată. Cel mai bine
se poate evita asta făcând curăţenie temporar, îngrijind şi eliberând porumbelul din când în
când să-şi exerseze zborul. Dar se poate face şi ceva mai mult, mansardând casa şi făcând
altar pentru porumbelul alb, şi apoi moartea să tot vină, că ai unde să-ţi muţi sufletul până
când trupul se va reface în nestricăciune.
E ceea ce mi-ar place, să mă mut în pod. Dar cum să îi fac pe alţii să înţeleagă că pentru
mine e vremea de mansardat, că timpul trece şi totul se scumpeşte. Cum să pun pe alţii la care
le ajunge spaţiul, care se simt bine în casa cu pereţii decoraţi cu tablouri, învăluiţi în muzică
de jazz, să investească în mansarda mea, ca eu să fac în ea iconostas, să mă fac cor bizantin şi
să pictez icoane! Cum un balon de săpun norocos să se spargă în Dumnezeu poate să ceară să
înţeleagă asta unui balon încă neatins, la care forţele tensioactive, de conservare a formei
rotunde, încă mai luptă cu conservarea, cu menţinerea individualităţii, de balon distinct de
săpun.

Rugăciuni şi Pomelnice

N-am cui să explic că nu e pentru mine ci pentru noi, că sunt familii, unde la nu ştiu
câte generaţii unul are bucuria să se simtă mai aproape de Dumnezeu, şi impresia că ajută să
se roage pentru ceilalţi. Sunt unii care pur şi simplu se bucură să se roage, pentru că se roagă
altfel, invers. Psihologic pare normal să mă rog înainte pentru familie şi apoi pentru ceilalţi.
Când citesc însă pomelnicul pentru vii din cartea de rugăciuni sau la Liturghie, mă bucur că
începe invers, de la popor, spre familie, trecând pe la cârmuitorii ţării. E chiar de invidiat să
fii om politic, căci se roagă atâta amar de lume pentru tine, care din punct de vedere
psihologic te-ar mânca de viu. Ruga serioasă pentru unii cârmuitori, pe care mă bucur să-i
cunosc, trece într-o rugă amuzată pentru unii ca Vadim, care chiar au nevoie de rugăciuni
sărăcuţii. Aşa şi la ruga pentru mai marii oraşelor şi ai satelor, pe lângă unii pentru care chiar
îmi vine să mă rog, mă trezesc zâmbind că mă pot ruga şi pentru Funar, deşi ca unguroaică
sunt hrană pentru ura lui; sau pentru primarul din satul unde am locuinţa de vară, la care
activitatea de bază e cea verbală de tipul aia-mea şi aia-mă-sii. Şi mă rog pentru aceştia toţi
înainte, pentru că trecând pe la alţii, să mă apropii de cei ai mei. Pare fantastic cum
rugăciunea îţi răstoarnă toate barajele psihologice şi din egoismul cu care ai păstra toată
rugăciunile din lume ca să te protejezi pe tine şi prin ai tăi tot pe tine, poţi să dai într-o lume
în care vezi că toţi trebuie protejaţi şi binecuvântaţi pentru ca Dumnezeu să Fie liniştit,
Împlinit, Fericit. Căci cum ar putea fi un părinte fericit dacă ar avea un copil rătăcit, risipitor,
chiar dacă nouăzecişinouă din o sută ar fi în siguranţă, acasă. Cum poate fi liniştit Dumnezeu
dacă, zicem pildă, mai marii fură (dar cine nu fura?), şi mai vine şi poporul şi blestemă şi
judecă. Poate e mai mare păcat să judeci pe altul că fură, decât păcatul lui că fură. Adică pe
lângă că fratele tău greşeşte, mai pui şi tu la neliniştile Lui Dumnezeu păcatul de a–ţi judeca
fratele, de a nu-l iubi, aşa hoţ cum e. Când mă rog egoist pentru sănătatea alor mei, parcă aş
vrea să ia Dumnezeu toată sănătatea din lume şi s-o reverse asupra casei mele, de parcă mila
şi Bunătatea Lui Dumnezeu ar fi ceva limitat. De parcă sănătatea caprelor mele ar fi suficientă
ca Dumnezeu să odihnească. Altfel mă simt însă când Dumnezeu îmi dă putere să cer să dea
la toţi sănătate şi bucurie şi dacă mai rămâne să ne dea şi nouă.
Pomelnicul pentru morţi, alt prilej de înălţare, căci ce poate fi mai minunat decât să îţi
înalţi sufletul şi să–i mai jeleşti odată, nu numai pe ai tăi care s-au dus, ci pe toţi cârmuitorii
din toate timpurile (iţi face poftă de cartea de istorie), pe tot clerul, pe ostaşii căzuţi pe
fronturi, cu care pare că nu ai nici o treabă când îţi faci contabilitatea proprie, pe toţi părinţii
şi fraţii dreptslăvitori creştini, care odihnesc aici şi pretutindeni printre care, chiar şi pe
vecinul cu care poate n-ai schimbat mai mult de bunăziua, mort acum 30 de ani, pe care poate
familia nici nu-l mai pomeneşte decât de întâi noiembrie, întâi întristându-se de preţul mare al
florilor. În felul ăsta parcă începi să-l cunoşti acum, începe să facă parte din viaţa ta, te
îmbogăţeşti cu un suflet, iar pentru sufletul lui poate fi surprinzător şi mângâietor totodată că
îl pomeneşte, o femeie, care când el a plecat din lume, era doar o fetiţă, cam urâţică şi
neplăcută.
 Şubrezenii

Şi apoi, mă întorc din rugăciune în lume şi culmea nu mă întreb: cum pot fi

meschină uneori?! Ce contradicţii pot sălăşlui în unul şi acelaşi om! De ce să nu îmi fac
mansardă să pictez cu mâna mea, iconostasul şi icoanele, să îmi fac vocea cor bisericesc şi să
îngenunchez pentru toţi, când chiar îmi vine să o fac? şi dacă îmi vine de ce n-o fac? să nu fiu
prigonită de cine? şi dacă aş fi prigonită, ce? aş fi între fericiţii Fericirii a opta, a cărora este
Împrăţia Cerurilor. Nu cred totuşi că e de mine! Încă nu sunt pregătită.
Sunt pregătită decât doar să mă tot mir! Şi să mă mir şi de ce se poate face din aceeaşi
idee:
din cuvânt: rugăciune şi hulă – le fac pe ambele.
din sunet: imn bizantin şi jazz (sau manele) – îmi plac ambele.
din pământ: pe Cain şi Maria, sunt mai aproape de Cain.
din culoare: imagini pornografice şi icoane. Sunt mai aproape de icoane. Sunt peste tot
şi nicăieri.
Aşa cum eram într-una din transe: levitam (o senzaţie grozavă), la stânga mea era
Pământul – cea mai vie senzaţie de a privi globul pământesc din spaţiu (aproape pe gratis, fără
şcoală de astronauţi, fără dantură perfectă, hipnoza m-a dus, dacă acolo avea nevoie
inconştinetul meu să-mi descopere ceva). În dreapta mea era un conglomerat de case, fără
spaţii între ele, fără garduri, una în alta, din aur platinat fluid, semitransparent, ce se scurgea
din nişte mâini mari, blânde şi bune ca de bunic, din acelaşi „material imaterial“. Pe vremea
aceea nu auzisem de starea de-a-dreapta şi de Împărăţie, guru poate nici atât. Auzisem de
Dumnezeu, şi stăteam cu El pe balcon la o ţigară, iar guru, mare fumător de interior, nu prea
empatiza cu mine. Aşa şi acum levitez, nu sunt aşezată nici Acolo, nici aici. Vreau şi Acolo şi
aici.
Cum am ajuns aproape de Cain? din sufletul înţărânat, neîngrijit. Dar cum am ajuns
aproape de icoană? M-a atins cred un picur din acel „material“, pe chipul după care am fost
făcuţi, şi nu mă lasă să mă întorc în ţărână. Îmi amintesc că:
„… trăgeam de timp în tablouri, în aşteptarea bărbatului, iar ele s-au aşezat după câţiva
ani de nebănuială într-o teologhisire.Rupe peste 50 de pagini dintr-o carte descriptivă, la
întâmplare, şi şterge numerotarea din josul lor. Schimb textura, nuanţele şi dimensiunile
paginilor. Apoi dă-le cuiva să le citească. Sunt curioasă dacă ar putea să înţeleagă ceva. Asta
aveam eu după câţiva ani de amatorism în pictură: pagini descriptive de dimensiuni forme şi
culori diferite care, după ce m-au chemat un timp să le aduc cum s-au vrut ele, m-au chemat
într-o zi să le aşez cum se cuvine. Aşa am înţeles că lucrările mele intitulate iniţial cumva, şi
aşezate după potriveală cromatică, s-au botezat apoi, reaşezându-se firesc. Paginile pictate
aparţineau aceleaşi Cărţi. Ordinea apariţitei lor, direcţia răsucirilor inconştiente din momentul
înfăptuirii lor, nu avea să se păstreze în „panotarea“ din „galeria mea“. Erau ca piesele de
puzzle, pe care le ridici rând pe rând, dar ele nu sunt unu, doi. Minunăţia e descoperirea
potrivirii lor într-un fel unic una după alta, nu din punct de vedere estetic, ci narativ. Constat
că mâna mea a fost ani de zile executantul inconştient al inconştientului(meu?), care ca să îşi
poată face treaba liniştit, mă păcălea cu faptul că aş avea aptitudini. Despre fiecare lucrarare
mi-amintesc şi primele tuşe; multe mărturisesc că au apărut din obiceiul de a-mi şterge cuţitul
de o „foaie” curată, ca şi copii stiloul de sugativă. Şi această ştersătură care teoretic era
„mizerie” mi se adresa ca pretext al următoarei imagini. Astfel ciorna devenea curatul şi mai
aducea cu ea o ciornă care urma aceeaşi soartă. Pe ciorne în graba de face ordine la masa de
lucru şi din mila pentru restul de culori le aşezam care pe unde. Până aici nimic ieşit din
comun. La câţiva ani însă, în locul unde majoritatea femeilor pufăie de nervi –chiuveta plină –
am înţeles. Am închis robinetul, şi în timp ce făceam paşi timizi spre pereţii locuiţi, îmi
frământam absent mâinile cu ştergarul şi cu o emoţie aproape de leşin glăsuiam: extraordinar!
incredibil! cum e cu putinţă?! Pagini de Scriptură! … cu cea mai mare uşurinţă s-au repanotat
iar din intitulate cumva s-au botezat altcumva, între un acel Alfa şi Omega la care puteam
accede. Entităţi invizibile, nedemonstrabile, necuantificabile prin lucrarea lor pe mine şi prin
mine au devenit pentru mine vizibile, şi cuantificabile şi demonstrabile, pentru că aşa sunt,
doar că nu aveam organul receptor sau simţul măsurii sau minte destulă.”
La ora la care mă chinuia talentul artistic, viaţa mea duhovnicescă era zero; eram încă o
nenorocoasă speriată de cifre şi de moarte, care se relaxa pictând, dar care, inconştient primea
prin pictură răspunsurile inconştientului care ştia altele despre moarte. Mintea vechi
testamentară cu o conştiinţă a morţii, a scăpat printr-un tunel de lumină şi culoare în Noul
Testament, unde a aflat de mântuire sau a aflat mântuire, Dumnezeu ştie!
Observ acum,către sfârşitul cărţii în care m-am aruncat a-mi desluşi tablourile, că am
uitat de ele; făcusem o baie de culoare în incoştient, şi apoi am vrut să caut conştient
conţinutul ilustratelor expediate din dincolo; dar am uitat ce caut; tipic mie. Una din formele
de conştientizare e revelaţia. Licoare rară şi îmbată dulce. Proba e la trezire. Dacă te trezeşti
mahmur şi deprimat, atunci înţelegi că ţi-au turnat dracii în pahar. Dacă te trezeşti proaspăt şi
fericit – ai fost invitatul Domnului. Eu sunt încă îmbătată de revelaţia conţinutului biblic al
ilustratelor ce mi le-am trimis din inconştient. Dacă ordonarea lor nu mi s-ar fi revelat, n-aş fi
înţeles că trebuie să mă angajez să le urmăresc mai departe în scris. Dar asta era de fapt un
pretext.Cu toate că le-am pierdut pe parcurs, scrisul m-a apropiat mai mult de mine. M-a
ajutat să mă cunosc şi să mă schimb, cu toate că atunci când am început scrisul, aveam intenţii
de a demonstra, de a schimba pe Horea, perspectivele psihologilor, indiferenţii religios, ateii
etc. Să schimb lumea.
Ce am înţeles din toate astea e că: icoana din noi nu ne părăseşte. În străfundul fiinţei
noastre, în podul casei noastre stă prăfuită, poate într-o celulă vecină cu a copilul din noi. De
ce se întâmplă aşa? Pentru că, odată cu păcatele, păcate ca fapte ce întristează, duhurile rele
din pivniţa fiinţei, năvălesc în casa noastră. Şi în timp ce privim împreună la televizor, ele ne
croşetează frumuşel, cămăşuţe de forţă, ne iau libertăţile adică, iar în timp ce croşetează, ne şi
îmbată matrioska psihologică cu „ Uzo „ raţinuii, conform căreia nu există duhuri, cu atât mai
puţin Diavol şi implicit nici Dumnezeu. Ne tratează la început cu atenţia şi dulceaţa ispitelor,
cu blândeţe ne ţin de mână până facem paşi prin păcătoşenii şi ne iau scara spre pod, ca nu
cumva să cădem de pe ea în Rai. Când ocazional larma duhurilor rele e mai slabă, omul poate
auzi mişcare în pod. Poate găsi scara şi să se întîlnescă cu sine-necunoscutul sau demult-
uitatul. Poate să-şi găsească icoana. Un porumbel alb, slăbit, încă viu. Dacă se primeşte şi se
îngrijeşte (conştient şi supraconştient), de cealaltă parte vine hrana şi puterea. Şi asta tocmai
pentru că podul dă în Ceruri, şi porumbelul aparţine Cerurilor.
Cu un semn al crucii se şi plesneşte o ţiglă în formă de cruce în acoperiş, făcând loc
luminii în pod, unde intră Cerul să-şi îngrijească porumbelul. De-acum omul va dori cu
siguranţă să-şi mărească habitatul spre mansardă şi de aici în necuprins.Îşi va vrea podul
biserică, inima iconostas şi vocea cor bizantin. Dar habitatul trebuie mărit şi spre „basement“,
căci altfel, dacă duhurile rele a fi închise în pivniţă, s-ar aduna ca apa, şi ori s-ar căţăra pe
pereţii conştientului ca igrasie, ori ar şubrezi fundaţia. Nu-i treabă, să am casa pe o pivniţă
infiltrată. Trebuie făcut ceva. Dar dacă aş coborî fără lanternă şi bâta de una singură, cu
siguranţă m-aş sminti. Smintită am fost atâţia ani. Smintită am fost de-atâtea ori. Momente
bune de sminteală am şi acum. Sminteala e încurajată chiar social. Căci de pildă cine mă
sfădeşte azi că-mi ucid pruncii –chiar mi se îngăduie ca expresie a libertăţii personale. Crima
se programează cu uşurinţa unei intervenţii de pedichiură pe unghia încarnată. Şi costă cam
tot atât. Numai că ceea ce se scoate nu e din cheratină, ci din taină. Un prunc e o nemărginire
de posibilităţi, e un copil de o zi, la care îi bate mai tare inima la sânul şi vocea mamei, e un
copil de o zi şi încă o zi, şi înfiecare zi e altul decât ieri, deşi nu ni se pare. Apoi e un copil de
un an, apoi de doi, apoi de grădiniţă, de şcoală, şi ajunge omul de ieri care şi-a început ziua
speriat şi s-a culcat mângâiat, iar între dimineaţă şi seară a trăit mii de bucurii şi de întristări.
Sau poate chiar a ucis un prunc fără să-i pese; dar ajunge eu cel de ieri căruia mi-a deschis
ochii extazul şi mi i-a închis deznădejdea şi lacrimile, pentru ca să-i deschid din nou azi,
ruşinaţi, smeriţi, dar mângâiaţi de speranţa că sunt Cain, dar încă un potenţial Abel. Sunt Iuda,
dar încă nu m-am sinucis.Un prunc e o vremelnicie şi o veşnicie, chipul lui Dumnezeu, un
potenţial sfânt, sau un potenţial eu aşa cum sunt, aşa cum am fost de când am împlinit o zi, şi
apoi am împlinit zile, luni, ani, ca să iau trei vieţi şi apoi să dau două …
Sau de pildă cine nu mă încurajează azi să-l trădez pe cel drag, să trăiesc în desfrâu?
Sunt invitat pe toate canalele la sex online, sau la sex etalat public, sau la sex închipuit cu
vedete dezgolite a căror întrebare subliminală e „ţi-ai pune-o cu mine?” Nu-i vorba, că toţi ne-
am pune-o cu toţi, în anumite condiţii, şi cu postaşul şi cu Vili instalatorul, chiar şi cu părinţii,
respectiv şi cu copiii noştri, că doar Freud recunoaşte foarte bine omul căzut din fiecare. Doar
că nu localizează corect originea şi timpul Biblic al acestor posibile întâmplări ale
inconştientului. Nu le atribuie inconştientului colectiv şi timpului în care Eva şi Adam
probabil puiau cu copiii lor, sau oricum trebuie că măcar fraţii între ei aveau copii. Deşi astea
nu sunt descrise în Biblie, trebuie să se fi întâmplat.Dacă astea nu sunt scrise, atunci scrise
sunt relaţiile incestuoase între Noe şi fetele sale, supravieţuitorii potopului. Doar că pe atunci
preocuparea era pentru înmulţirea poporului şi nu pentru senzualitate. Incestul necesar şi-a
pus astfel amprenta în inconştientul urmaşilor, de unde s-ar putea înţelege cum complexele
descrise de Freud s-au putut transmite prin memorie genetică,cel puţin prin cea afectivă,
acceptată ştiinţific. Într-un fel, Freud era pe un fir dar nu era „pe text“. Nu e rău. Însă nu a
întrevăzut posibilitatea reparatorie ad integrum a psihicului. Foarte adevărat, nici nu se poate
prin metodele psihologice. Nu a crezut în curăţia inimii, în icoana din om, numai în murdăria
ei. Cei ce se simt bine liberi sexual, nu pricep că Dumnezeu participă la viaţa noastră fizică şi
mentală pe de-a-ntregul, prin porumbelul din pod, care de fapt e puiul Duhului Sfânt, şi care
rămâne nehrănit pentru că Duhul Tată nu se bagă în intimitate, pe geamul casei în care arde
becul roşu. În schimb dacă omul aprinde lămpaş roşu în poartă, mărturisind: „ sunt un
păcătos, mintea mea, cel puţin, e un bordel, chiar dacă de lux, unde în inconştientul meu e
promiscuitate, chiar dacă moştenită; sunt sătul de ea prostituţie şi ca orice prostituată, visez să
mă mărit“. Dacă omul îşi conştientizează sexualitatea tulburată, vine chiar Mirele să se
însoare cu acea prostituată mărturisitoare, şi carnea minţii se linişteşte, sexualitatea redevine
firească după cum a fost dată ca dar. Maria Magdalena devine cuvioasa.
Dar mai greu decât de casa promiscuă, se apropie Duhul Sfânt de casa în care, deşi
există prunci morţi, ei sunt îngropaţi în pivniţă, fără să fluture steagul negru.
Aşa cu prunci în beci, într-o casă roşietică mă întrebam de ce nu sunt bine. Pictam şi
mergeam la formări în psihoterapie. Doar că sminteala deveni tulburare anxioasă majoră, cu
atacuri de panică nocturnă, cu idei suicidale pe care luminatul din cărţi le trata cu sugestii. La
psiholog omul poate cel mult să se descarce de vină pentru promiscuitate şi crimă, nu se
vindecă de promiscuitate şi crimă. Slava Domnului, la mine n-a funcţionat descărcarea sub
patrafirul psihologic. Înainte să-mi dau duhul, am aprins felinarul şi am fluturat trei steaguri
negre sub patrafirul unui părinte mărunţel. În pivniţa mea nu s-ar fi descurcat nimeni decât
Hristos. Mi-a îngropat în El, în Viaţă, puii din carnea cărora demult s-au hrănit câinii la
groapa de gunoi.
Psihologul şi Hristos deopotrivă se ştiu coborî în pivniţă. Unul recunoaşte mizeria dar o
lasă sub covor, lucrând doar cu sugestia cum că sub covor s-ar fi făcut curat. Sau nici măcar
nu recunoaşte mizeria, că nu are organ s-o amuşine, şi piaptănă ciucuri. Hristos e mai lucrător.
El coboară în cele mai întunecate pivniţe stingând becuri roşii, aprinse încă din vremea Evei
în noi. Şi ne îngroapă în El puii nenăscuţi sau neprogramaţi la viaţă. Dar cum să lucreze dacă
nu suntem împărtăşiţi cu El, dar cum să ne împărtăşim dacă nu ne spovedim, dar cum să ne
spovedim dacă nu ne pregătim pentru spovedanie, dar cum să ne pregătim dacă nu ne rugăm
şi nu postim, dar cum să ne rugăm şi să postim dacă nu alungăm îndoiala, duhul deznădejdii
şi duhul trândăviei, dar cum să le alungăm dacă nici măcar nu pricepem ce sunt acelea duhuri,
dar cum să pricepem, dacă nu încercăm măcar să luam contact cu noi, şi să vedem că pe lângă
simţurile cu care operează creierul, omul psihologic, vremelnic, mai sunt şi simţuri cu care
operează mintea, sufletul, omul duhovnicesc. Că pe lângă că avem un habitat la nivelul
solului, vremelnic, mai avem şi un pod şi o pivniţă, către care ne îndreptăm, îndreptare de
care nimeni nu scapă. Dar cum să ştim dacă Dumnezeu îngăduie totul, chiar ca noi să nu ştim
că în pivniţă sunt adunate multe boarfe ale omului, şi ale celor dinaintea lui, moşi şi strămoşi.
Boarfe ce atrag şobolani, ce stau în văzduh aşteptând doar o boare ce iese din pivniţă prin
găuri ca de cheie, prin care ele intră la fix. Nu-i soluţie înfundarea găurilor cu hârtie
mototolită, ruptă din cărţile celor ce pretind că pot cunoaşte mintea omului, fără să cunoască
originea şi natura mijloacelor minţii – ideea, cuvântul, gândul. Dar cum să ştie dacă
Dumnezeu îngăduie să nu ştie. Dumnezeu îngăduie totul, chiar ca noi să nu ştim că Hristos-
Dumnezeu poate fi dus în pivniţă, că de parfumul Lui fug şobolanii; că El se smereşte şi-Şi ia
geutatea boarfelor făcute boccele; că le atârnă pe un lemn în cruce, fixat în cuie de carnea Sa,
carne care Şi-a fixat-o în carnea minţii noastre spre folosul cărnii noastre şi a minţii noastre
din carne, precum şi al minţii noastre din necarne care se va reîncarna într-o carne nouă,
nestricăcioasă, la a doua Sa venire. Dar cum să auzim, când Dumnezeu îngăduie totul, chiar
să nu auzim că de pe Cruce ne strigă Hristos să nu Îl părăsim neîncărcându-L cu toate
boccelele, ca să Se poată odihni în noi.
Dacă avem norocul să aflam astea toate, putem să-L angajăm pe bani mărunţi
duhovniceşti, chiar şi cu ziua; seacă pivniţa, o curaţă, o văruieşte, numai bună de păstrat
vinul. Pentru că într-o pivniţă dă bine să ai rastel de vin. Iar cu cât vin îmbuteliat de la
împărtăşanii te „lauzi“, cu atât mai liniştit poţi să-ti laşi trupul jos, când eşti chemat să-ţi muţi
sufletul, psihicul adică cu conştient şi inconştient cu tot, ca şi capete ale sufletului, unul către
cer şi unul către pământ sau mai bine zis către pământul învelit în cer la mansardă, până la
vremea reîntrupării (reîncarnării unice şi adevărate). În fond pentru asta s-a întrupat, să ne Fie
salahor, măturător, deratizor ca apoi să-şi poată culca trupul şi sângele Lui, în carnea şi oasele
noastre, şi să avem din viaţa asta deja case de lumină aurie.

Discuţii între mincinoşi

Deja viu sau jamais vu? Dacă mi se pare cunoscut, e un bun prilej să-mi reamintesc
faptul că eu norocosul care am aflat de astea, cu fiecare păcat, (păcat de pitic, care îl
întristează pe Dumnezeu, nicidecum îl înfurie), lovesc şi râd grotesc în carnea Lui Hristos ce
o port de la botez, cam cum loveau personajele din controversatul „Patimile lui Hristos“.
Filmul nu are personaje, ci ipostaze ale noastre. Sunt doar două personaje în film Hristos şi eu
în relaţie cu El, eu prigonitor prea blând surprins, eu Irod, eu Barabas, eu Caiafa, eu Simon,
eu hoţul din stânga, eu hoţul din dreapta, eu Maria –Magdalena, eu Maica. În film o altă Maie
mă ispiteşte la judecată: pozezi artistic gol şi la un timp joci rolul Fecioarei – Preasfântă ,
Curată , Preabinecuvântată , Mărită , Stăpână de Dumnezeu Născătoare şi Pururea
Fecioară . Maya, eu, mă înduioşez la dinamica gândurilor şi sentimentelor ce s-ar fi putut
petrece în Maia cealaltă. (Am văzut între timp un interviu cu ea, şi după afirmaţiile ei, mare
lucru nu s-a petrecut.). Şi încă mi-e cunoscut, că eu sunt încă în pielea Evei, căci filmul mi-a
atins deopotrivă inima şi dar şi mai jos de brâul.Ori că e proiecţia senzualităţii regizorului
asupra lui Hristos, ori că e doar proiecţia senzualităţii mele, sau şi una şi alta, e ca în opera de
artă, nu poţi ştii că artistul transmite suferinţă sau suferinţa ta se proiectează în opera lui.Dacă
şi artistul şi tu aveţi suferinţe, abia atunci se poate spune că te-ai întâlnit cu artistul în lucrarea
Sa. Cum m-am întâlnit eu cu maestrul Pleşa; eu am plâns când i-am vizitat galeria, ceea ce n-
am făcut nici la Van-Gogh, la care numai m-au trecut fiori; maestrul văzându-mi lucrările
repeta într-una, cu ochii vrând parcă să îmi cerceteze adâncimile sufletului: Maya Ferşedi
(născută, îl ştia pe tata fie iertat), cine eşti tuuu, te cunosc dar cine eşti tuuu …,şi l-am crezut
că mă cunoaşte după o o oră de şedere-mpreună, mai bine ca mama, mai bine ca Horea; şi i-
am crezut regretul unei întâlniri atât de târzii, căci nu mai are multe zile, iar eu am dat buzna
să i le tulbur, sau poate să i le tulbur fericit. După abia o oră, Pleşa în neputinţa bătrâneţii,
când de mult nu mai pictează, Pleşa în pragul trecerii, e unul din oamenii importanţi,
întâlniţi, din cei puţini care ni-s daţi de viaţă. Dar să revenim la Gibson. Cert este că
încercarea de a face un astfel de film, ca şi orice lucrare cu pretenţie artistică cu „Conţinut“,
înafara canonului, este încercarea de a face un triunghi între două unghiuri obtuze (omeneşti)
şi al treilea unghi perfect sferic. Şi cartea de faţă, şi tablourile mele trasează astfel de
triunghiuri, între două unghiuri obtuze, eu şi cu tine, care participăm obtuz la al treilea unghi
perfect sferic, la Dumnezeire. S-ar putea ca de cealaltă parte să fie şi o participare perfect
sferică la doi obtuzi. „Unde sunt doi care «vorbesc» despre Mine, sunt şi Eu cu ei“. Înafara
faptului că ar putea privi sau citi un sfânt, tablourile, cartea, filmul lui Gibson, orice
reprezentare e un şir de proiecţii, şi Adevărul rămâne pedinafară pentru că nu e cunoscut.
Adevărul e doar imaginat în baza conţinuturilor mentale ale artistului, receptat, prelucrat şi
reproiectat în baza conţinuturilor mentale ale privitorului. Şi când spun mentale spun
psihologice adică sufleteşti la ambele lui capete, în psihoduh şi în psihoteros.

Discuţii între sfinţi

Ce minunat de imposibil de spus Adevărul. Cred că doar când vorbesc sfinţii despre
Dumnezeu, se formează un triunghi geometric posibil, cu unghiuri sferice, două mai mici şi
unul Mare, ca o moleculă de apă. Apă Sfinţită, unde sunt doi sfinţi hidrogeni şi Oxigenul
Sfânt. De aceea doar oamenii sfinţi pot vorbi adevăr despre Molecula de Oxigen. Dar până
când omul se sfinţeşte şi poate face valenţa stabilă cu Oxigenul, oricât de obtuz ar fi, dacă a
fost chemat, trebuie să încerce. Atât aşteaptă Oxigenul, molecule obtuze care să-I caute
braţele răstignite acceptor.
Orice formă de interacţiune între doi oameni, indiferent om-om, soţ –soţie, părinte-
copil, şef-subaltern, ar fi bine şi de dorit să fie ca Apa Sfinţită, să respire, să fie vie. Dacă nici
unul din hidrogeni nu are valenţă la Oxigen, e o interacţiune tensionată, hipoxică, iar la
situaţii consumptive, de vârtej, poate duce la insuficienţă cardiacă şi înnec. Ambii sunt
bolnavi de inimă, şi e foarte greu pentru un insuficient cardiac să salveze de la înnec un alt
insuficient cardiac. Ambii nu fac decât să se agheţe unul de gâtul celuilalt şi să se tragă unul
pe altul la fund. Şi nu e de condamnat. E de miluit. Dacă ambele molecule si-au găsit
valenţele cu Oxigenul, deci ambii stau bine cu inima, relaţia e perfectă, e în Domnul, şi chiar
dacă apar vârtejuri, sunt vârtejuri de Apă Sfinţită, în Cristelniţă.
Dacă doar o moleculă are valenţe cu Oxigenul, se înţelege că va sta mai bine cu inima
decât cealaltă, şi măcar poate încerca să o susţină pe cealaltă moleculă soţ, sau moleculă
copil, sau molecula vecin, sau moleculă şef, sau moleculă duşman ca pe sine însuşi; are putere
de la Oxigen să iubească, fără să ceară ceva în schimb de la molecula fără valenţe, de la
molecula ce trăieşte în hipoxie, care n-are putere să se iubescă nici măcar pe sine. Până în
final relaţia va fi viabilă, căci Oxigenul cu hidrogenul legat stabil vor lua în braţe hidrogenul
rătăcit. Măcar unul din doi; „prin soţia credincioasă se mânutieşte soţul necredincios, precum
şi prin soţul credincios se mântuieşte soţia necredincioasă“. Pentru credincios devine o
responsabilitate orice interacţiune în doi. Dacă stai bine cu inima, şi pui bolnavul de inimăsă-
ţi care plasele, vei fi tras la răspundere. O, de mi-aş aduce aminte mai des de asta, când caut
dreptatea în loc de pace; duhul grăirii în deşert mă croşetază încă.

Case de sfinţi, case de purceluşi

Case de împăraţi, demne de Împărăţie. Aşa casă şi-ar visa oricine, din care nu mai
lipseşte nimic, prin care să te plimbi desculţ pe iarba verde care a crescut la toate nivelele.
„Loc minunat, cu verdeaţă, din care a fugit orice întristare şi suspinare „ cum spune popa, şi
asta încă de când eşti „aici şi acum“. Asta nu înţelege omul sărac care se simte sărac, că dacă
nu ţi-a fost scris să fii bogat şi să-ţi ridici trei nivele din cărămidă, nimeni nu te opreşte să-ti
faci o casă unde să-ţi crească iarba călduţă şi să-ţi bată soarele din mansardă până în pivniţă,
chiar dacă stai în chirie. Că vorba aia „de ce să fii urât şi prost şi sărac, când poţi să fii frumos
şi deştept şi bogat“. Al treilea purceluş, bogatul din casa de cărămidă, poate găzduindu-i în
suflet pe ceilalţi doi, cu milă, bunătate, blândeţe, dărnicie să-şi construciască pe nesimţite şi
casa cealaltă, din lumină şi iarbă verde, şi astfel să nu –l pape lupul nici aici, nici dincolo.
Bogatul,care se simte bogat, face asta, şi atunci nu trebuie să se preocupe de rugăciune cât de
fapte, şi casa se face de la sine. Cum spunea Preasfinţitul Bartolomeu, să fii darnic, înseamnă
că iei dintr-un buzunar şi pui în cel de la piept, de care nu ştii, dar pe care îl întorci la trecere.
Ai dat ceva în viaţa asta, mai mult primeşti în cea de apoi, se pune o dobândă. Şi dacă eşti
văduvă şi dai doi bani, e mai mult decât dacă eşti salariat şi dai doi bani, adică se pune altfel
decât în registrul contabil. Dumnezeu nu adună cifric. Primul purceluş e sărac material, dar
accesul în pod e mai uşor, căci are căsuţa mai joasă, şi poate să ajungă de pe un taburet. Se
întâmplă şi ca purceluşul dintâi să se simtă mai bogat decât cel de-al treilea cu toate că în
conturi situaţia e invers. Asta e cum ţi-e norocul. Dacă eşti sărac dar norocos ca balon de
săpun, pentru o casă de chirpici eşti recunoscător ca şi cum ar fi palat. Şi asta de ce? Pentru că
eşti binecuvântat cu sentimentul de îndestulare. Sentimentele nu se pot comanda dinspre
conştient. Ele ţin de sfera inconştientului, a sufletului la capătul de sus, căruia îi fluieră
duhurile. Dacă eşti binecuvântat cu îndestulare, eşti binecuvântat cu îndestulare, nu poţi să dai
comanda: îmi ajunge! Bogatul se poate simţi în schimb sărac şi să alerge înnebunit după mai
multă bogăţie, pentru că e mai lipsit de noroc. Nu e binecuvântat! Nu e vina lui. E nenorocul
lui şi merita miluit. Aşa şi hoţul. Miluiţi hoţii, mafioţii, pe unii politicieni chiar, nu-i judecaţi;
dacă puteţi, dacă aveţi har, iubiţi tot şi iertaţi tot căci în fond e vorba de locul omului, iar în
locul lor, am face la fel.
Al doilea purceluş, e nehotărâtul, când bogat şi darnic, când bogat dar sărac, când sărac
dar bogat. Al doilea purceluş sunt eu, aşteptând.
Pare că nici nu vrem să ştim cum o fi să avem o casă unde creşte iarba verde la toate
nivelele şi soarele intră şi noaptea. Am spus pare, pentru că în realitate e nenorocul de a nu fi
atinşi ca balon plutitor de săpun. Nenorocul de a ne-fi chemaţi la mirare. Dar poate nenorocul
de a fi nechemat la mirare, va însemna norocul mântuirii fără judecată. Ca al tâlharului din
dreapta, care vorba lui Fumi, toată viaţa a f… buha, şi a ajuns primul în Împărăţie, înaintea
sfinţilor. Eu zic că Dumnezeu e echitabil cu toţi, pe unii îi bucură cu chemarea, pe alţii îi
bucură cu viaţa uşoară, fără sentimentul chemării neonorat. Cei mai nenorocoşi sunt cei
nefireşti. De pildă criminalii condamnaţi. Ce sunt eu mai vrednică decât ei care putrezesc în
închisori? Ei au ucis oameni botezaţi,oameni cu măcar o cât de mică capacitate de apărare,
care măcar au putut să ţipe după ajutor omenesc sau după Dumnezeu când şi-au dat duhul. Pe
când pe pruncii din pântece nu-i aude nimeni, deşi ţipă după milă; dar ţipătul e acoperit de
urechile surde ale mamei, de scrâşnetul de chiuretă, de doctor care pălăvrageşte cu asistenta,
de chiuvetă în care se spală chiurete, de uşa pe care intră o altă pacientă care se programează,
în timp ce doctorul mânuie chiureta în al douăzecilea pântec astăzi...şi asta de trei ori … De
trei ori ca şi Petru, până să plâng ca şi Petru.
Noi măsurăm altfel decât Dumnezeu. De exemplu, în Ceauşescu n-am văzut decât un
criminal spurcat, un odios de-mi venea greaţă de câte ori deschideam televizorul, fără să
realizez că noi, generaţia 67, puţini am fi scăpat chiuretei, sorţii copiilor mei nenăscuţi. Câte
Liturghii n-ar fi plâns, câte anafure şi pâini de toate zilele ar fi rămas neatinse, câţi pantofiori
şi jucării ar fi rămas nemângâiate, câte scaune de grădiniţă ar fi rămas neocupate, câte lumi
gata să primească ar fi rămas în neîmplinite? Eu ştiu că dacă nu s-ar fi dat decretul, lumea
mea n-ar fi fost, la vremea aceea când cea mai folosită metodă contraceptivă era metaliferă. Şi
azi am revenit la ea. Sunt mai puţin grave cred crimele lui Ceauşescu după măsura Lui
Dumnezeu decât ale mele; să omori un adult, care dealtfel a ales el într-un fel prin nesupunere
să moară pentru o cauză, şi în plus a avut şi suportul credinţei pentru că a apucat să se
îmbrace în Hristos, decât să omori un om fără apărare, care n-a apucat botezul! Cel odată
îmbrăcat în Hristos, s-a întors în Hristos, cu atât mai mult prigonit fiind; sau, ca Nicu
Steinhart, a avut ocazia să-L cunoască pe Hristos şi să vrea să-L îmbrace. Pe când cel
neapucat la viaţă şi la botez, va lăsa întotdeauna un gol în locusul pe care ar fi trebuit să-l
primească. Când Hristos îşi va număra oile, mieluţii nu vor face beee. Şi când priveşti o
turmă, mieluţii sunt cei care te bucură cel mai mult, nu-i aşa? Aşa că perspectiva Lui
Dumnezeu nu e a noastră. Noi doar dăm cu presupuneri. Noi dăm în zaţ prin Mintea Lui
Dumnezeu.
În locul omului cel mai greu încercat, nefiresc, în criminali de exemplu, în care
Dumnezeu Se smereşte cel mai jos, Se încearcă pe Sine în nelimita bunătăţii şi a iubirii Sale
celei mai de Sus. Căci cel mai de sus trebuie să iubeşti şi să ierţi ceea ce nu poate fi iubit şi
iertat psihologic. Dacă Dumnezeu i-ar mântui numai pe cei vrednici, n-ar fi mai mult decât un
om cu puteri mântuitoare. Dacă Dumnezeu ar număra contabiliceşte, n-ar fi mai mult decât un
om care ştie să adune şi să scadă. Dar Dumnezeul nostru treimic, iartă şi iubeşte tot; îi
îndumnezeieşte pe unii, arătând că, dacă există oameni care pot ierta şi iubi tot, prin Harul
Său, cu atât mai mult El, care a generat tot acest joc cu baloane de săpun, acest joc de biliard
al iubirii şi iertării. Cum m-a iertat pe mine de pildă!

Nu ştiu cum va Fi rânduit Dumnezeu,

…acum când tu citeşti:

să redevin medic?
să redevin pictor?
să redevin psihoterapeut?
să redevin scriitor?
sau
să devin teolog?
sau pictor de Biserici şi icoane?
sau doar sef de şantier la mansarda mea?
sau mai păcătoasă decât am fost vreodată?
sau criminal în puşcărie?
sau pacient de psihiatrie?
sau molfăitor de cornuri din pomană, în haine de pomană, gătită ca o mireasă, făcând
unora scârbă, altora milă, altora o poftă metafizică de pâine şi de semnul crucii?
sau să fiu nefiinţa în care nu vreau să cred sau deja fiinţă în Viaţă…

Când încercam să controlez ce să devin am devenit altceva, şi mai bine aşa.

Nemaiîncercând să controlez ce să devin, Îi las Lui Dumnezeu libertatea să mă devină
ce-a vrut dinainte de timp, ceea ce oricum m-ar deveni, chiar dacă de partea astalaltă eu am
impresia că fac eforturi să devin sau să nu devin. Nu pot să schimb nimic din pronie, dar pot
să devin liberă dacă accept orice; e tot o pronie, una fericită însă, de a fi liber totaldependent.
De a fi doar spectator la mirabila propria viaţă.
Sau… la mirabila propria moarte căci deşi foarte tristă, o moarte anunţată e o şansă. În
timp ce spectacolul propriei naşteri e aprioric pierdut, spectacolul propriei morţi poate fi
privit diferit. dacă te pregăteşti potrivit, din angoasantă moartea poate să devină plăcută;
chiar fascinantă; poate să se petreacă cu pace şi bucurie.

Omul – o victimă

Victima trebuinţei Eu-lui Lui de a face om după chip şi asemănare. Binecuvântată

trebuinţă, prin care să-şi reverse Iubirea fără de început şi fără de sfârşit. Iubire prin care să ne
împărtăşim de viaţă, de iubire, de bine, de roz-bej, de miere, de mieriu, de linişte, de armonie,
de cele trei stări ale apei, de sunetul vântului, de mişcarea nisipului, de înnmugurit, de rodul
muncii pământului, de ura din dragoste, de dragoste, de viaţa din moarte, de moartea din
viaţă, de moarte, de viaţă, de lucrarea duhurilor bune, de plecarea duhurilor rele, de agonia
din extaz şi de extazul din agonie de care poţi găsi a te bucura la fel, de muzica ce te duce
departe sau de cea care te apropie de alţii, de beţia din vin, şi de nevoia de a bea vin ca să te
dezbeţi de fericire, de răsturnarea imaginii pe retină, de cuibărirea oului în uter, de primul
ţipăt şifonat şi uns, de plăcerea cărnii, de senzual, de ţâţe, de ţâţe sfinte, de timidul din brută,
de pacea din suflet, de liniştea şi înţelepciunea bătrâneţii, de lipsa de trebuinţe, de trebuinţe,
de nebunie, de magic, de frumuseţea din tristeţe, de frumuseţea din jale, de dor, de dor de
strămoşii neştiuţi, de găinile din ograda lor, de puterea rugăciunii, de vis, de visul împlinit, de
mistic, de binele din răstignire, de frica de moarte, de curiozitatea pentru ea, de căutarea Lui,
de experienţa Lui de om, de îndumnezeirea omului…
Înainte să ne chiar facă, s-a gândit Dumne să ne aştepte cum se cuvine, cum părinţii se
pregătesc cu scutecele moi şi cu pătuţ şi camere încălzite şi coşuleţ cu aşternuturi de mătase
dantelată… şi-aşa S-a pus pe treabă. Şi „la început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul“.
Pământul. Îl şi văd, pentru că nu o dată m-am jucat cu globul de carton presat şi frumos
colorat, care e reprezentarea Pământului la scara unu pe nu ştiu cât. Îl şi văd dându-i un
impuls iar Pământul începe să se învârtă. Iar cu învârteala asta rezolvă Dumnezeu, prin gest
simplu, viaţa pe Pământ.
Spune tu, unde începe Pământul şi unde se termină? nu pentru tine personal, că asta o
ştim. Nu-mi spune că la meridianul zero. Ce grozăvie, ce idee rotundul, care nu ştii unde
începe şi unde se termină, ca şi omul din pământ suflat în faţă, care nu ştii de unde începe şi
unde se termină care chiar dacă s-ar întoarce în ţărână, s-ar învârti cu Pământul care e tot al
Lui. Şi nu are cum să-l dea; cum o să dea „ale Sale dintru ale Sale” când în tot ce este Este.
Rotundul în mişcare...dar ce fac eu? gata cu scrisul! asta e altă carte, cea în care îmi
propun să dau de aşezarea întâmplător neântâmplătoare a tuşelor din tablourile mele; aşa cum
am pornit şi această carte dar am dat întâmplător ne-ntâmplător peste mine ca tablou
predesenat de predestinare …
Încheiat azi 4 iulie 2004, la 37 ani de la naştere ca terminaţie de Dumnezeu.
Dumnezeu m-a chemat şi prin El am răspuns. Între El şi El binecuvântata impresie a
libertăţii – eu.

Azi, 20 septembrie 2005 (curios, la 38 de ani de la naşterea lui Ioniţă, cel sceptic cu
mântuirea) când închei revizuirea zic:

Iubirea înainte de toate înseamnă răbdare, iertare. Răstignire. Pătimire. Îndurare în

Golgota minţii omeneşti. Unde cu cât locul Lui Hristos e mai mic, tâlharul din dreapta din
om e mai puţin, pentru că tâlharul din stânga e mai inflamat; dar cu atât Hristos din Ceruri
varsă mai multă iubire.
Pătimaşa mea iubire pentru Horea, din care cauză ne-am certat de am ajuns la scrisul
acestei cărţi,încercând să-l cert şi să-l schimb, mă face să spun asta. Spun asta acum, la trei
zile de la o ceartă şi mai mare, care s-a lăsat cu mai multă violenţă; m-am ales cu o durere în
trup, cu un stigmat al urii pe dosul piciorului; pe locusul acela special pe care râvnesc să-l
sărut la Hristos. Nu-l judecaţi pe Horea! Bucuraţi-vă pentru mine!. Imediat după¨
dobândirea¨ durerii mi-am făcut catrafusele şi am plecat departe, la prietenul Ioniţă să
vorbim de spre Hristos. Am tras o ceartă şi mai mare, ca două unghiuri obtuze ce suntem,
unde eu mă încred în experienţe sufleteşti proprii (cunoaştere experienţială) şi în desfrânări
abisale,, iar el merge pe mâna sfinţilor părinţi (cognitiv- comportamental). Un nebun de
nefrică de Dumnezeu (eu)se bate cu un nebun de frică de Dumnezeu(el), căci pe Hristos te
poţi bate mai tare ca pe orice (din experienţa omenirii de două mii de ani).Cu Ioniţă ne-am
bătut două zile, până când durerea din picior a trecut; iar când durerea a trecut, m-am
întristat de lipsa ei. Şi mi-a lipsit aş, Horea al meu. Pentru că durerea era apropierea,
prezenţa lui Horea în mine, acum când eram la distanţă. La fiecare pas făcut durerea îmi
spunea mai înălţător „ îl iubesc şi îl iert!¨. Până când ideea iertării a dispărut, cum era şi
potrivit; nimic nu e de iertat, totul e de iubit!
Iată cum ne descoperă Dumnezeu asemănarea cu El, prin încercările prin care trecem
(care desigur frivol privite sună a altceva şi ispitesc la judecată). Iată cum Se descoperă
Dumnezeu pe Sine, prin capacităţile pe care ni le dă: de a iubi, de a îndura. Şi iată cum din
patima mea pentru Horea înţeleg Patima Lui Hristos pentru om. Ştiu astfel din experienţă şi
din desfrânare abisală că Dumnezeu nu e perfect. Că are slăbiciunile Lui: totaldependenţa
Sa de om, de-apururea şi până-n în vecii-veciilor: Iubirea.