Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Relatii Internationale si Studii Europene

Disciplina: Drept comunitar

Titular: Lector. Univ. Drd. Mirela Sabau

An de studiu: anul III zi,

Anul universitar 2007-2008

I. CUPRINSUL CURSULUI

TITLUL I PRINCIPIILE GENERALE ALE UNIUNII EUROPENE

1. NoŃiunea, obiectivele si valorile Uniunii Europene. Locul Uniunii europene in
sistemul organizaŃiilor europene si euroatlantice (Cursul 1)
2. ConstrucŃie europeană. Izvoarele dreptului comunitar (Cursul 2)

Tratatele constitutive;

Tratatele modificatoare: Actul Unic European, Tratatele de la Maastricht, de
la Amsterdam si Nisa, Tratatul de la Lisabona;

Izvoarele primare si izvoarele secundare;

Alte categorii de izvoare.
3. Principiile fundamentale ale dreptului comunitar (prioritatea, efectul direct,
subsidiaritatea, proporŃionalitatea) (Cursul 3)

TITLUL II INSTITUłIILE UNIUNII EUROPENE

4. Sistemul instituŃional al Uniunii Europene;

Parlamentul European (Cursul 4);

Comisia Europeană (Cursul 5);

Consiliul Uniunii Europene si Consiliul European (Cursul 6);

1

JustiŃia Comunitară. Organizare, competentă si proceduri (Cursul 7)

InstituŃiile de avizare, consultative si de control (Cursul 8)

TITLUL III PIAłA INTERNA SI POLITICILE COMUNE

5. PiaŃa Internă si cele patru libertăŃi fundamentale. Cadrul general (Cursul 9 si 10)

Libera circulaŃie a persoanelor;

Libera circulaŃie a serviciilor;

Libera circulaŃie a mărfurilor;

Libera circulaŃie a capitalurilor si plăŃilor;

ConcurenŃa pe piaŃa interna a Uniunii Europene.
6. Politica Externă si de Securitate Comună CetăŃenia europeană (Cursul 11 – prima
parte).
7. Uniunea Europeană – SpaŃiu de Libertate, Securitate si JustiŃie (SLSJ) (Cursul 11
partea a 2-a)

TITLUL IV DREPTURILE FUNDAMENTALE IN UNIUNEA EUROPEANĂ

8. CetăŃenia europeană (Cursul 12)
9. Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Cursul 13)

TITLUL V ROMÂNIA SI UNIUNEA EUROPEANĂ

10. Tratatul de aderare. Cadrul General

2
 II. PREZENTAREA SINTETICĂ A CURSULUI
PE CAPITOLE

TITLUL I PRINCIPIILE GENERALE ALE UNIUNII EUROPENE

Cursul 1 - NoŃiunea, obiectivele si valorile Uniunii Europene

Dreptul comunitar reprezintă ansamblul de reglementări adoptate prin tratatele încheiate de

către statele membre si prin actele adoptate de către instituŃiile comunitare, care guvernează
modul de organizare si funcŃionare a Uniunii Europene.
Uniunea Europeană a instituit o ordine de drept autonomă, care este „expresia unei
conştiinŃe deosebite a valorilor, impregnate de o comunitate legislativă europeană”. Autonomia
constă în faptul că dreptul comunitar decurge din propriile sale surse juridice şi se desprinde –
odată cu concretizarea noŃiunilor şi principiilor sale de bază – atât de elementele fundamentale de
drept internaŃional, cât şi de ancorarea sa istorică în conceptele de drept ale statelor membre.
Autonomia rezultă din principiile de structură şi constitutive, specific comunitare, ale autorităŃii
nemijlocite şi din prioritatea dreptului comunitar.

1.1. Caracterele ordinii juridice a Uniunii Europene

Unitatea dreptului comunitar european se ridică deasupra diversităŃii contextelor naŃionale1,
impunând ca aplicarea dreptului comunitar în Statele membre să fie condiŃionată atât de
respectarea particularităŃilor fiecărui sistem juridic naŃional, cât şi in special ca normele
comunitare sa fie aplicate în plan naŃional cu un „conŃinut identic şi cu o egală eficacitate”2.
Originalitatea - JurisprudenŃa consacră, cu elocvenŃă, că unitatea dreptului european este
compatibilă cu un anumit pluralism social şi cultural; legislaŃiile naŃionale urmăresc un scop
justificat în privinŃa dreptului comunitar, fiind de competenŃa Statelor membre a alege mijloacele
cele mai adecvate şi a respecta exigenŃele ce decurg din dreptul comunitar, în special cele legate
de principiului proporŃionalităŃii. Remarcăm că dreptul comunitar european îşi afirmă cu tărie
propria originalitate, fiind un compromis între cele 3 sisteme de drept europene: continental,

1
O.J. Guillarmot, op. cit., p.54-57
2
P. Pescatore, L’application du droit communautaire dans les états membres, Luxemburg, 1976, p.VI

3
anglo-saxon şi germanic.
Ordinea juridică comunitară este o ordine juridică supranaŃională, care se întemeiază
pe acceptarea transferării, de către statele membre ale Uniunii Europene, a unor competenŃe
decizionale către instituŃiile comunitare. În cadrul acestei ordini juridice se menŃin unele
competenŃe, deloc lipsite de importanŃă, la nivelul naŃional al statelor ce fac parte din Uniunea
Europeană.
Ordinea juridică comunitară, distinctă de ordinea juridică naŃională, derivă din crearea
unui sistem de drept în măsură să asigure atingerea şi respectarea obiectivelor fundamentale ale
Uniunii Europene. Acest sistem de drept nu împiedică continuarea activităŃii statale, existenŃa
sistemelor de drept naŃionale ale statelor membre, ci integrează aceste sisteme ordinii comunitare,
respectând principiile acesteia.
1.2. Valorile Uniunii Europene
Scopul Uniunii este de a promova pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale.
Uniunea oferă cetăŃenelor şi cetăŃenilor săi un spaŃiu de libertate, securitate şi justiŃie, fără
frontiere interne, precum şi o piaŃă unică unde concurenŃa este liberă şi nedistorsionată.
Uniunea acŃionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creştere economică
echilibrată, pe o economie socială de piaŃă foarte competitivă, vizând ocuparea deplină a forŃei
de muncă şi progresul social şi un înalt nivel de protecŃie şi de îmbunătăŃire a calităŃii mediului.
Uniunea promovează progresul ştiinŃific şi tehnic, combate excluderea socială şi discriminările şi
promovează justiŃia şi protecŃia socială, egalitatea între femei şi bărbaŃi, solidaritatea între
generaŃii şi protecŃia drepturilor copilului. Promovează coeziunea economică, socială şi
teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre.
Uniunea respectă bogăŃia diversităŃii sale culturale şi lingvistice şi veghează la păstrarea şi
dezvoltarea patrimoniului cultural european.
În relaŃiile cu restul lumii, Uniunea afirmă şi promovează valorile şi interesele sale,
contribuie la pacea, la securitatea, la dezvoltarea durabilă a planetei, la solidaritatea şi respectul
reciproc între popoare, la comerŃul liber şi echitabil, la eliminarea sărăciei şi la protecŃia
drepturilor omului, în special ale copilului, precum şi la respectarea strictă şi la dezvoltarea
dreptului internaŃional, în special la respectarea principiilor Cartei NaŃiunilor Unite.

1.3. Locul Uniunii europene in sistemul organizaŃiilor europene si euroatlantice

La finalul celui de al doilea război mondial, in Europa a început reconstrucŃia bazată in
special pe diverse forme de cooperare in cadrul unor organizaŃii europene si euroatlantice.

4
 In planul cooperării economice s-a constituit in anul 1948 OrganizaŃia Europeană de
Cooperare Economică (OECE), pentru a ajuta la administrarea planului Marshall de
reconstrucŃie a Europei după Cel de-al Doilea Război Mondial. Mai târziu calitatea de membru a
fost extinsă pentru state din afara Europei, iar organizaŃia a fost numită OrganizaŃia pentru
Cooperare Economică si Dezvoltare (OCED). In Europa Centrala si de Est sub patronajul si
influenta URSS a fost creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) ca organizaŃie
economică a statelor comuniste europene si ca răspuns la Planul Marshall. CAER avea ca
principal obiectiv dezvoltarea comerŃului dintre Ńările din blocul estic, obiectiv care nu a reuşit să
fie atins datorită sistemului planificat centralizat al economiei statelor membre. Schimburile de
mărfuri au continuat să se realizeze prin tratate bilaterale cu menŃinerea echilibrului balanŃei de
plăŃi. CAER s-a auto-desfiinŃat în anul 1991.
In plan politic a fost creat Consiliul Europei (1949) la care au participat statele europene
in care funcŃiona democraŃia si pluralismul si care doreau sa asigure protecŃia drepturilor omului.
In plan militar au fost create Uniunea Europei Occidentale si OrganizaŃia Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO), iar intre statele comuniste europene Tratatul de la Varşovia,
desfiinŃat in anul 1991 ca urmare a dispariŃiei blocului comunist.
In aceeaşi perioadă au fost înfiinŃate cele trei ComunităŃi europene care au vizat
instituirea unei cooperări mai intensificate fata organizaŃiile de cooperare.

Cursul 2 ConstrucŃia europeană. Izvoarele dreptului comunitar

Tratatele constitutive;

Tratatele modificatoare: Actul Unic European, Tratatele de la Maastricht, de la
Amsterdam si Nisa, Tratatului de la Lisabona;

Izvoarele primare si izvoarele secundare;

Alte categorii de izvoare.

2.1. Tratatul instituind CECO

La Paris, la 9 mai 1950 s-a lansat planul „Schumann”, care urmărea plasarea producŃiei de oŃel
şi cărbune sub egida unei Înalte AutorităŃi, în cadrul unei organizaŃii deschisă aderării altor Ńări
europene. În cadrul acestei organizaŃii europene luarea deciziilor cu privire la producŃia şi
distribuŃia oŃelului şi cărbunelui revenea unor organe / instituŃii compuse din reprezentanŃii

5
guvernelor statelor membre ale organizaŃiei.
Statele membre nu erau insă obligate la aplicarea unor decizii contra voinŃei lor, întrucât
funcŃiona regula unanimităŃii, iar deciziile erau obligatorii numai pentru statele care le acceptau. La
aceste principii fundamentale ale planului „Schumann” au aderat şase state: Belgia, FranŃa,
Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, care în urma unor negocieri scurte au semnat la data de 18
aprilie 1951 Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a OŃelului (CECO).
La 20 mai 1955 printr-un Memorandum Ńările Beneluxului afirmă principiul că integrarea
economică ar trebui să preceadă integrarea politică. S-a convenit crearea, ca atare, a unor instituŃii
precum: Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană, funcŃiunile unei Adunări Parlamentare şi ale
unei CurŃi de JustiŃie urmând a fi îndeplinite de Adunarea şi de Curtea înfiinŃate potrivit Tratatului
CECO.

2.2. Tratatele de la Roma instituind CEE şi CEEA (Euratom)

La data de 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, Tratatul instituind Comunitatea

Economică Europeană (TCE) şi Tratatul privind instituirea ComunităŃii Europene a Energiei
Atomice (TCEEA), care, împreună cu Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental
al integrării economice europene3. Intrarea în vigoare a acestor două noi tratate a avut loc la data
de 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificării lor de către statele contractante.
Tratatele de la Roma au instituit două comunităŃi – CEE şi CEEA –, ce urmau să
funcŃioneze pe durată nelimitată şi care au fost fondate pe un sistem instituŃional similar cu cel al
CECO: Consiliul de Miniştrii, Comisia, Parlamentul European şi Curtea de JustiŃie.
Ulterior, la 8 aprilie 1965, cele şase state fondatoare ale celor 3 comunităŃi au semnat
Tratatul de fuziune a executivelor, care a intrat în vigoare la data de 1 iulie 1967, dată de la
care cele trei comunităŃi dispun de un ansamblu instituŃional unic (un Parlament, un Consiliu, o
Comisie, o Curte).

2.3. Actul Unic European

Actul Unic European cuprinde măsuri privind realizarea Uniunii economice prin înfăptuirea
unei pieŃe interne în 1992, această piaŃă cuprinzând o zonă fără frontiere interne în care libera
circulaŃie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului este asigurată în conformitate cu
dispoziŃiile Tratatului, precum şi măsuri privind politica socială, coeziunea economică şi socială,
dezvoltarea ştiinŃifică şi tehnologică şi mediul înconjurător.

3
L. CARTOU, Communautés Européennes, Daloz, 1991, p. 51.

6
 Prin Actul Unic European s-a creat o dinamică favorabilă punerii în aplicare a altor reforme
care să permită realizarea Uniunii economice şi monetare şi să contribuie la edificarea unei Uniuni
politice.
După Actul Unic European (AUE) cele trei ComunităŃi iniŃiale au fost denumite în mod
colectiv si de ansamblu „Comunitatea Europeană”, ca o recunoaştere a progreselor realizate în
domeniul integrării.

2.4. Tratatul de la Maastricht

O fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată cu semnarea de către cele
12 state membre ale ComunităŃilor europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht
privind instituirea unei Uniuni europene4. Acesta este cel mai radical instrument de modificare
a celor 3 tratate constitutive.
Tratatul de la Maastricht introduce Uniunea Europeană şi defineşte ca obiectiv al acesteia
organizarea în mod coerent şi solidar a relaŃiilor între statele membre şi între popoarele lor (art.
A). În realizarea acestui obiectiv s-a afirmat că se urmăreşte în mod special (art. B):
1. „promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea
unui spaŃiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin
stabilirea unei Uniuni economice şi monetare comportând, la sfârşitul ei, o monedă
unică;
2. afirmarea identităŃii pe scena internaŃională în special prin punerea în aplicare a
unei politici externe şi de securitate comună (PESC), inclusiv definirea unei politici de
apărare comună, întărindu-se astfel identitatea Europei şi independenŃa ei în scopul
promovării păcii, progresului şi securităŃii în Europa şi în lume;
3. întărirea protecŃiei drepturilor şi intereselor resortisanŃilor statelor membre prin
instituirea unei cetăŃenii a Uniunii;
4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiŃiei şi afacerilor interne
(JAI), garantându-se siguranŃa şi securitatea popoarelor în condiŃiile facilitării liberei
circulaŃii a persoanelor;
5. menŃinerea a ceea ce s-a dobândit din punct de vedere comunitar („l’acquis
communautaire”) şi dezvoltarea acestuia în scopul de a examina, într-o procedură
anume prevăzută, în ce măsură politicile şi formele de cooperare statornicite prin acest

4
Asupra Tratatului, a se vedea J. CLOOS, G. REINESH, D. VIGNES et J. WEYLAND, Le Traité de Maastricht,
genèse, analyse, commentaires, Bruylant, Bruxelles, 1993.

7
 Tratat ar trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacităŃii mecanismelor şi
instituŃiilor comunitare”.
Conform Tratatului de la Maastricht Uniunea dispune de un cadru instituŃional unic
perfecŃionat şi adaptat, constituit în principal, de Consiliu, Parlamentul european, Comisia şi
Curtea de justiŃie.
Prevederile art. B (2) alin. 3 au consacrat fundamentele Uniunii, în sensul că aceasta
este întemeiată pe ComunităŃile europene (primul pilon), completate cu politicile şi formele de
cooperare instituite de Tratatul de la Maastricht în domeniul PESC (al doilea pilon) şi JAI (al
treilea pilon).
De reŃinut este faptul că Tratatul de la Maastricht introduce pentru prima dată în dreptul
comunitar noŃiunea de cetăŃenie a Uniunii Europene, căreia îi acordă o amplă reglementare cu
privire la condiŃiile de dobândire, modul de exercitare şi protecŃia acesteia.

2.5. Tratatul de la Amsterdam

Tratatul semnat la 2 octombrie 1997 la Amsterdam a modificat Tratatul de instituire a
Uniunii Europene, Tratatele privind instituirea ComunităŃilor europene şi unele acte legate de
acestea, fiind adoptate ca urmare a ConferinŃei interguvernamentale de revizuire a Tratatului de
la Maastricht, începută la 29 martie 1996, la Torino. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare
la 1 mai 1999

2.6. Tratatul de La Nisa

Prin Tratatul de la Nisa s-au modificat Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatele care
instituie ComunităŃile europene şi unele acte asociate acestora (Partea întâi – Modificări de fond:
art. 1 – art. 6; Partea a doua – DispoziŃii finale şi tranzitorii: art. 7 – art. 13). S-au mai adoptat
patru protocoale, şi anume:
1. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeană şi Tratatul CE şi
care priveşte extinderea Uniunii Europene;
2. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeană, Tratatele CE şi
Euratom şi care priveşte Statutul CurŃii de justiŃie;
3. Protocolul care a fost anexat la Tratatul CE şi care se referă la consecinŃele financiare
ale expirării Tratatului CECO şi la fondurile de cercetare privind cărbunele şi oŃelul;
4. Protocolul asupra art. 67 din Tratatul CE, precum şi 24 de declaraŃii, luându-se notă de
alte 3 declaraŃii.
Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare în ianuarie 2003 după ratificarea de către toate

8
statele membre. Tratatul de la Nisa precizează numărul de voturi pe care-l va deŃine fiecare stat
candidat în Consiliu şi numărul de reprezentanŃi ai Ńărilor candidate în Parlamentul european, ca
urmare a extinderii Uniunii Europene.

2.7. Extinderea Uniunii Europene

Intr-o primă etapă, care a durat din anul 1951, de la crearea primei comunităŃi, până in anul
1972, cele 3 ComunităŃi europene au funcŃionat cu 6 state membre: FranŃa, Germania, Italia,
Belgia, Olanda si Luxemburg. Din anul 1972 a început extinderea, care s-a realizat treptat in mai
multe valuri si direcŃii.
Astfel in anul 1972 are loc extinderea spre Nord prin aderarea Marii Britanii, a Irlandei si a
Danemarcei, care devin state membre începând cu data de 1 ianuarie 1973, ComunităŃile
ajungând astfel la un număr de 9 state membre. Tratatul de aderarea a Norvegiei a fost respins
prin referendum de către populaŃie.
Extinderea spre sud si centru s-a realizat in două etape. In anul 1981 are loc aderarea
Greciei, bazată pe motive strategice si mai puŃin pe îndeplinirea standardelor si cerinŃelor
economice, iar in anul in 1985 aderă Spania si Portugalia. Austria, Suedia si Finlanda adera la
Uniunea europeana in anul 1995, conducând la 15 numărul de state membre.
Extinderea spre est s-a realizat ca urmare a unei perioade de 4 ani (2000-2004) de discuŃii si
negocieri, finalizată cu aderarea a 10 noi state membre: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
malta, Polonia, Slovenia, Slovacia si Ungaria. Începând cu 1 ianuarie 2007 Bulgaria si România
sunt state membre ale Uniunii Europene, care a început negocieri de aderare si cu CroaŃia si
Turcia (octombrie 2005).

2.8. Reformarea Uniunii Europene ca urmare a extinderii

Extinderea comunităŃilor europene de la cele 6 state membre fondatoare la cele 27 state

membre în prezent a fost realizată în etape, prin mai multe valuri succesive de aderare a unor Ńări
de pe continent.
Urmare a ultimelor extinderi Uniunea Europeana necesita o adaptare si reformare a
mecanismelor sale de funcŃionare.
Prima încercare de reforma si adaptare a Uniunii a fost „Tratatul instituind o ConstituŃie
pentru Europa”, care a fost elaborat pentru a înlocui vechile tratate cu un text unitar, care
încerca să stabilească în mod simplu şi clar pentru cetăŃenii europeni bazele, obiectivele,
structura şi modul de funcŃionare al Uniunii Europene extinse. Proiectul de Tratat ConstituŃional

9
a fost elaborat şi negociat de reprezentanŃi din 28 de state membre şi candidate, membri ai
parlamentelor naŃionale, europarlamentari şi diverse grupuri politice, reunit în cadrul ConferinŃei
Interguvernamentale (CIG), în care statele membre UE se întrunesc pentru a agrea modificările
ce urmează a fi aduse Tratatelor. Statele membre au convenit asupra formei finale a Tratatului
ConstituŃional, la Bruxelles, în iunie 2004, iar la Roma, în 29 octombrie 2004 s-a semnat textul
final, care urma să fie ratificat de către fiecare dintre statele membre, conform procedurilor
naŃionale şi să intre în vigoare de la data de 1 noiembrie 2006. In 2005 insă , francezii şi
olandezii au respins, prin referendum naŃional Tratatul ConstituŃional, care a rămas astfel un
simplu document politic, cu valoare istorica, insă fără nici o forŃă juridică.
Au urmat discuŃii si negocieri pentru identificarea unei alte soluŃii care să rezolve criză
instituŃională si in acest context s-a ajuns la un acord asupra unui nou proiect de tratat, care s-a
semnat pe data de 13 decembrie 2007 la Lisabona, urmând să intre în vigoare la începutul anului
2009, cel târziu înainte de alegerile europene din primăvara lui 2009.
Acordul asupra acestui tratat a fost atins după discuŃii, negocieri si concesii intre statele
membre. Astfel Italia si-a dat acordul asupra documentului după ce a primit garanŃii că va avea
în Parlamentul European un număr egal de deputaŃi cu FranŃa şi Marea Britanie, in timp ce
Polonia a primit garanŃii că un grup mai mic de Ńări va putea întârzia anumite decizii ale UE cu
care nu este de acord. Textul va trebui să fie semnat şi ratificat în cele 27 de state membre.
Pentru a evita experienŃa precedentă cunoscută de Tratatul ConstituŃional, Tratatul de la
Lisabona a fost conceput pentru a putea fi ratificat fără să fie necesară organizarea de
referendum. Irlanda va fi singura Ńară care va organiza o consultare populară în privinŃa textului
Tratatului.
Tratatul de la Lisabona reia multe dintre elementele de noutate care figurau în Tratatul
ConstituŃional, respins în 2005 de francezi şi olandezi, insă, evită cuvântul "ConstituŃie" şi
elimină tot ceea ce ar putea părea că acordă Uniunii Europene prerogativele unui superstat
federal (imn şi drapel, în special).
Preşedintele în exerciŃiu al Uniunii Europene, primul ministru portughez Jose Socrates a
declarat "Europa a ieşit din criza sa instituŃională şi este gata de confruntarea cu provocările
viitorului", in timp ce preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a afirmat şi el că
acordul va permite Europei să aibă o "capacitate de acŃiune".
Tratatul de la Lisabona are drept principal obiectiv să faciliteze si eficientizeze procesul
de luare a deciziilor într-o Uniune care a ajuns la 27 de state membre.

10
 In baza Tratatului de la Lisabona parlamentele naŃionale vor avea competenŃe extinse si
posibilitatea de a influenŃa luarea deciziilor în cadrul Uniunii Europene.
Noul tratat introduce funcŃia de preşedinte „stabil” al Uniunii, cu un mandat de doi ani şi
jumătate, care poate fi reînnoit o singură dată. Uniunea Europeană va avea şi un Înalt
Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, care va fi, în acelaşi timp,
vicepreşedinte al Comisiei Europene şi va avea în subordine un departament.
Similar tratatului constituŃional, Tratatul de la Lisabona prevede ca din 2014, Comisia
Europeană va avea un număr de comisari egal cu două treimi din numărul de state, ceea ce
înseamnă că se renunŃă la actualul sistem in care fiecare stat are un comisar si că se va aplica un
sistem de rotaŃie.
AtribuŃiile Parlamentului European se extind, Tratatul de la Lisabona prevăzând cu
privire la luarea deciziilor că din 2014 va intra în vigoare votul cu dublă majoritate (adică 55%
din statele membre, reprezentând 65% din populaŃie, pot lua decizii valabile pentru toate Ńările
din blocul comunitar). Dacă un singur stat se împotriveşte votului cu dublă majoritate, adoptarea
acestei măsuri poate fi amânată până în 2017
Este creată funcŃia de înalt oficial pe probleme de securitate şi se vor crea politici comune
europene de apărare şi securitate, care stabilesc modalităŃi de ajutor între statele membre în caz de
agresiune, calamităŃi
In cadrul CurŃii de JustiŃie a Uniunii vor fi create trei noi posturi de avocaŃi generali,
dintre care unul va fi rezervat Poloniei. La nivelul Uniunii Europene vor fi in continuare
competenŃe exclusive ale Uniunii în câteva domenii, competenŃe partajate şi competenŃe ale
domeniilor de susŃinere în care statele au principala răspundere în anumite politici, dar în care
Uniunea elaborează unele reglementări, cum ar fi învăŃământul.
Alte aspecte de noutate aduse de tratat sunt : recunoaşterea unei iniŃiativei legislative
populare (un milion de cetăŃeni europeni) pot cere Comisiei Europene să propună o măsură
legislativă, recunoaşterea personalităŃii juridice a Uniunii Europene, recunoaşterea, recunoaşterea
posibilităŃii statelor de a ieşi din Uniune, instituirea unui mecanism automat de colaborare
întărită în cooperarea pe plan poliŃienesc şi judiciar în materie penală, etc.
Carta Fundamentală a Drepturilor Omului este introdusă in Tratat si dobândeşte prin
aceasta forŃă juridică obligatorie. Tratatul prevede ca Uniunea recunoaşte drepturile, libertăŃile şi
principiile prevăzute de Carta drepturilor fundamentale adoptată la 7 decembrie 2000, astfel cum
a fost modificată, insă dispoziŃiile cuprinse în Cartă nu extind competenŃele Uniunii astfel cum
au fost acestea definite în tratate. In plus conform Tratatului de la Lisabona Uniunea aderă la

11
ConvenŃia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăŃilor fundamentale, iar
drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin ConvenŃia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăŃilor fundamentale şi care rezultă din tradiŃiile constituŃionale
comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. Două dintre
statele membren (Marea Britanie şi Polonia) şi-au exprimat rezerva cu privire la Cartă şi au
obŃinut dreptul să nu aplice în sistemul lor constituŃional acest document.

2.8. Izvoarele dreptului comunitar

Dreptul comunitare are două categorii importante de izvoare
– izvoare primare (originare) – tratatele încheiate intre statele membre
şi
– izvoare secundare (derivate) – actele adoptate de către instituŃiile comunitare
(regulamentul, decizia, directiva, avizele si recomandările).
Pe lângă acestea în categoria izvoarelor dreptului comunitar au fost incluse: principiile
generale ale dreptului, jurisprudenŃa CurŃii de JustiŃie, dreptul rezultat din relaŃiile externe ale
ComunităŃilor, dreptul complementar rezultând din actele convenŃionale încheiate între statele
membre în vederea aplicării tratatelor.
În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului
comunitar5 reprezentate de tratatele încheiate de către statele membre:
– Tratatele de la Paris si Roma de instituire a celor trei ComunităŃi europene;
– Cele două tratate bugetare;
– Deciziile privind resursele proprii ale ComunităŃilor;
– Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967;
– Decizia şi actul privind alegerile directe în Parlamentul european (1976);
– Deciziile şi tratatele de aderare;
– Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a ComunităŃilor europene privind
Groenlanda (17 martie 1984);
– Tratatul de la Maastricht;
– Tratatul de la Amsterdam;
– Tratatul de la Nisa;

12
 – Tratatul de la Lisabona
Din punct de vedere al forŃei juridice tratatele comunitare se situează în vârful ierarhiei
ordinii juridice comunitare şi prevalează asupra oricăror alte tipuri de izvoare ale dreptului
comunitar. Aceste acte comunitare menŃionate constituie un adevărat „corpus” constituŃional, ele
având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior şi beneficiind de o prezumŃie
absolută de legalitate.6
Cea de-a doua categorie de izvoare – izvoarele secundare sau derivate – cuprinde
actele adoptate de către instituŃiile comunitare în vederea aplicării prevederilor Tratatelor.
Actele care pot fi adoptate conform de către instituŃiile comunitare sunt: regulamente,
directive, decizii, avize şi recomandări.
Având caracter derivat, dreptul secundar nu poate contraveni dreptului primar, iar în
caz de conflict între dreptul primar si cel secundar, dreptul primar va prevala, dreptul secundar
fiind considerat lipsit de efecte juridice.
În acelaşi timp, dreptul secundar trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale,
generale, ale ComunităŃilor şi obiectivelor cu caracter mai specific, care sunt înfăptuite prin
intermediul diverselor politici comunitare, precum şi cu principiile generale ale dreptului
comunitar.
Regulamentul este principalul izvor de drept derivat, care este obligatoriu, conŃine
prescripŃii generale şi impersonale, având aplicabilitate generală şi nu asupra unui număr
limitat de destinatari. Aplicabilitatea generală este principala deosebire dintre regulament şi
decizia individuală. Caracterul obligatoriu, normativ al regulamentului a fost stabilit prin
numeroase hotărâri ale CurŃii de JustiŃie. Astfel, Curtea de JustiŃie a Uniunii Europene a arătat că
aceste acte comunitare se aplică „tuturor categoriilor avute în vedere în mod abstract şi pe
ansamblul lor”7.
Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale, fiind interzis statelor membre să-l
aplice parŃial sau incomplet. Regulamentul este actul normativ cu putere de reglementare
completă. Regulamentul nu prescrie doar un rezultat care urmează să fie atins, ci prevede toate
modalităŃile de aplicare şi executare, deşi pot exista şi regulamente mai puŃin detaliate în ceea ce

5
A se vedea în acest sens B. GOLDMAN, A. LYON-CAEN, Droit commercial européen, 4ème éd. Dalloz, 1983, p.
26–28.
6
OCTAVIAN MANOLACHE, Drept comunitar, Editia a IV-a revizuita şi adaugita, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004,
p. 18
7
Hotărârea din 14 decembrie 1962, în speŃa ConfederaŃia naŃională a producătorilor de fructe şi legume şi alŃii
vs.Consiliul, dosar 16/62 şi 17/62.

13
priveşte aplicarea şi executarea.
Regulamentul este un act normativ comunitar „direct aplicabil în toate statele membre”,
producând efecte în ordinea juridică internă a statelor membre în mod automat şi prin el însuşi, fără
nici o interpunere din partea autorităŃilor naŃionale. Regulamentul se adresează direct subiectelor de
drept intern din statele membre şi se aplică direct, simultan şi uniform pe teritoriul întregii Uniuni
Europene.
Conform reglementărilor comunitare, regulamentele pot fi adoptate, după caz, de Consiliu,
de Comisie şi de Parlament, de Comisie şi de Banca Centrală etc. Regulamentele adoptate de
către Consiliu se numesc şi regulamente de bază, în timp ce regulamentele ce emană de la alte
organe abilitate, sunt cunoscute sub numele de „regulamente de execuŃie”.

Directiva reprezintă – după cum s-a arătat în literatura de specialitate – o metodă de

legiferare în două etape, care se desfăşoară prin tehnica elaborării unei legi cadru ce urmează să
fie completată de către acte de aplicare8.
Directiva obligă toate statele membre destinatare numai în ceea ce priveşte rezultatul ce
trebuie atins (obŃinut) lăsându-se instituŃiilor naŃionale competenŃa de a alege formele şi
mijloacele. Aşadar, directivele (în sistemul CECO recomandările) nu au aplicabilitate generală, ci
o aplicabilitate restrânsă la anumiŃi destinatari (statele).De asemenea, spre deosebire de
regulament, directiva nu este obligatorie în toate elementele sale, ci obligă pe destinatari,
numai aceştia, decât în ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie obŃinut, lăsându-le în schimb
libertatea deplină de a-şi alege formele şi metodele. În principiu directivele nu sunt direct
aplicabile. Transpunerea în practică de către state implică măsuri prin care acestea ar elimina orice
măsuri incompatibile din sistemul lor naŃional9. Pe de altă parte, aceeaşi practică a mai relevat că
dispoziŃiile unei directive trebuie să fie întotdeauna clare, precise şi să satisfacă exigenŃele de
securitate juridică ce decurg din adoptarea lor. În legătură cu directivele, au mai fost ridicate
probleme dintre cele mai diverse în faŃa CurŃii Europene de JustiŃie. Într-o speŃă interesantă,
judecată în 1994, cetăŃeana Paola Faccini Dory aflându-se în gara Milano, a fost convinsă de un
agent ambulant al unei firme să se înscrie pentru un curs de engleză la distanŃă, în valoare de 600
de lire. După două zile de la acceptarea ofertei, răzgândindu-se, ea a notificat firmei respective că
nu mai doreşte să participe, dar aceasta nu a acceptat denunŃarea contractului şi a acŃionat-o în
judecată. În momentul respectiv Italia nu preluase directiva comunitară 85-577, potrivit căreia în

8
GUY ISAAC, MARC BLANQUET, Droit communautaire general, ed. 8-a,
Paris, Ed.Armand Collin, 2001, p. 144.
9
Hotărârea din 4 decembrie 1997 speŃa Comisia vs. Italia, dosar C 207/96.

14
cazul afacerilor ambulante, cocontractantul are la dispoziŃie cinci zile pentru denunŃarea unilaterală
a contractelor, cu toate că avea obligaŃia să preia în dreptul intern această directivă până la sfârşitul
anului 1987. Deşi reclamanta Paola Faccini Dory a invocat directiva menŃionată, Curtea Europeană
de JustiŃie nu a recunoscut un efect direct orizontal directivei, considerând că un cetăŃean
comunitar care suferă un prejudiciu datorită nepreluării la timp a unei directive nu o poate invoca
pe aceasta într-un proces civil faŃă de partea adversă, dar în schimb are dreptul la despăgubiri faŃă
de statul italian10.
În speŃa Francovich, judecată în 199111 Curtea a mers mai departe, stabilind răspunderea
materială a statului pentru nepreluarea în termen a unei directive. În cazul respectiv, firma la care
lucrase Andreea Francovich dăduse faliment, dar muncitorii nu au reuşit să recupereze salariile
neplătite întrucât statul italian nu înŃelesese să preia directiva în termenul fixat şi nici nu se
constituiseră fondurile de garantare prevăzute de aceasta12.

Decizia se adresează unor destinatari precişi, fiind deci un act normativ individual, fără
aplicabilitate generală, spre deosebire de regulamente, care au un caracter general. În legătură cu
deciziile există obligaŃia notificării lor, in caz contrar fiind lipsite de opozabilitate.
Deciziile trebuie motivate în mod clar şi pertinent şi sunt obligatorii în integralitatea lor
pentru destinatarii acestora.
Deciziile intră în vigoare la data fixată sau în a 20-a zi de la publicare.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, există posibilitatea adoptării unor decizii comune de
către Parlament şi Consiliu, posibilitatea de a adopta decizii fiind recunoscută şi Băncii
Europene.
Decizia are aplicabilitate directă. În practica CurŃii Europene de JustiŃie în speŃa
Leberphennig (judecată în 1970), speŃa Frantz Grad Traunstein (dosar nr.9/1970, decizia din 6
octombrie 1970) Curtea a recunoscut pentru prima dată efectul direct al altor acte comunitare
decât regulamentele13.
În speŃa Foto Frost14, firma Foto Frost contestase valabilitatea unei decizii adoptată de
Comisie, potrivit căreia fusese obligată să plătească anumite taxe vamale în mod retroactiv,

10
Hotărârea din 17 iulie 1994, speŃa C-91/91.
11
Dosar C-6 şi C-9/1990 Andreea Francovich vs.Italia, Decizia din
19 noiembrie 1991.
12
FABIAN GYULA, Curtea de JustiŃie a Uniunii Europene, teză de doctorat, p. 267.
13
FABIAN GYULA, op. cit., p. 250.
14
Decizia din 22 octombrie 1987, Foto Frost contra Hauptzollamt Liibeck-Ost (dosar
314/1985).

15
deoarece se considerase că mărfurile pentru care urmau să fie percepute taxele proveneau din
R.D.G. (prin Danemarca şi Marea Britanie). În cauza respectivă s-a susŃinut că mărfurile pe care le-
ar fi importat s-ar fi fost sub incidenŃa reglementărilor de scutire de taxă în virtutea comerŃului
inter-german. În speŃa respectivă, Curtea a decis că în acele situaŃii în care o instanŃă pune la
îndoială valabilitatea unei norme de drept comunitar – indiferent de existenŃa căilor de atac
aplicabile în cauză – instanŃa are obligaŃia să sesizeze Curtea de JustiŃie Europeană.
InstanŃele din statele membre sunt „autorizate”, conform acestei jurisprudenŃe, să răspundă
în mod pozitiv asupra unor probleme de valabilitate referitoare la acte normative comunitare care
sunt hotărâtoare în adoptarea soluŃiei. Dacă o instanŃă naŃională consideră însă că un act normativ
comunitar nu este valabil, atunci ea are obligaŃia de a sesiza CJE pentru a nu afecta atribuŃiile
acesteia stabilite de tratate, atribuŃii care au fost considerate un monopol al CurŃii.
Avizele şi recomandările nu au forŃă juridică obligatorie, nu impun obligaŃii pentru
statele membre şi nici nu sunt supuse controlului jurisdicŃional.
Recomandarea şi avizul sunt acte comunitare care, potrivit art. 211 T.C.E, sunt emise de Comisie
cu privire la materiile care fac obiectul tratatului, când acesta le prevede în mod expres sau când
ea le consideră necesare.
Caracteristicile avizelor şi recomandărilor ar fi:
– Nu sunt izvoare în sensul strict al dreptului comunitar, deoarece nu conferă drepturi şi
nu crează obligaŃii. Curtea de JustiŃie a statuat însă că ele trebuie avute în vedere de
către instanŃele naŃionale, în măsura în care contribuie la clarificarea unor obligaŃii
naŃionale şi a celor comunitare cu caracter coercitiv15.
– Exprimă opinia instituŃiilor europene care le-au emis, pot prezenta informaŃii în diferite
domenii sau pot enunŃa adoptarea viitoare a anumitor texte cu caracter normativ,
obligatoriu.
– În special recomandarea poate determina statele membre să adopte măsuri sau norme
juridice în diferite domenii (recomandarea de a ratifica o convenŃie).
– Diferă de avizele date de organele cu rol consultativ în procesul procedurii de decizie.
Natura juridică a avizului a fost subliniată prin Hotărârea din 10 septembrie 1957 a CurŃii de
JustiŃie, în cauza Ste des usines a tubes de la Sarre/Înalta Autoritate C.E.C.O., în care se arată că
avizul nu creează în mod direct obligaŃii juridice pentru destinatar, având rolul unei simple
consilieri de care se poate sau nu să se Ńină seama. Totuşi, atrage atenŃia Curtea, dacă nu Ńin cont

15
Hotărârea din 13 decembrie 1989, în cauza Grimaldi.

16
de acest aviz, întreprinderile acceptă riscul care ar putea decurge indirect dintr-o situaŃie la a
cărei creare au contribuit.

Cursul 3 Principiile fundamentale ale dreptului comunitar (prioritatea, efectul

direct, subsidiaritatea, proporŃionalitatea)

Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor membre ale Uniunii Europene
este definit de principiile fundamentale ale dreptului comunitar iniŃiate şi formulate în hotărârile
CurŃii de JustiŃie de la Luxemburg (C.J.C.E.) şi introduse ulterior în tratate.
3.1. Principiul priorităŃii
Principiul priorităŃii este rezultatul activităŃii creatoare, de perfecŃionare în domeniul juridic,
a CJCE, care în cazul Costa/Enel (1964) a reglementat conflictul dintre tratat şi o lege italiană
ulterioară, ocazie cu care a evidenŃiat ca o „direcŃie strategică” jurisprudenŃială că „toate
normele comunitare trebuie să prevaleze asupra ansamblului normelor naŃionale, inclusiv
la nivel constituŃional”.
3.2. Principiul efectului direct
Efectul direct constituie o noŃiune mult interpretată, care exprimă faptul că toate
principiile comunitare – suficient de precise şi necondiŃionate – sunt „apte de penetrare”, în
sensul că ele creează relaŃii juridice directe între autoritatea de stat şi cetăŃenii comunitari
(indivizi sau unităŃi economice), ba chiar, în anumite circumstanŃe, şi în raportul stabilit între
cetăŃenii comunitari. Efectul direct ia naştere pe baza condiŃiei de validitate a dreptului comunitar
însuşi, fără ca el să necesite preluarea prealabilă în dreptul naŃional – printr-un act de tranzacŃie
sau ordin de executare – a normei în discuŃie.
Efectul direct al dreptului comunitar constă în capacitatea sa de a crea în mod direct drepturi
şi obligaŃii în sarcina particularilor, drepturi şi obligaŃii pe care aceştia din urma le pot invoca în
faŃa judecătorului naŃional, care are obligaŃia de a le garanta.
3.3. Principiul subsidiarităŃii
Principiul subsidiarităŃii are la baza ideea conform căreia competenŃele trebuie exercitate la un
nivel cat mai aproape posibil de cetăŃeni.
Conform acestui principiu consacrat de art. 5 alin 2 al TCE, în domeniile care nu sunt de
competenta exclusivă a Uniunii, acesteia îi este permis să devină activă numai dacă obiectivele
urmărite nu pot fi atinse într-o măsură suficientă pe plan naŃional de către statele membre şi

17
datorită dimensiunilor sau efectelor acŃiunii vizate, aceasta poate fi realizată mai bine la nivel
comunitar.
Din textul tratatului citat anterior rezultă două caracteristici principale ale acestui principiu
care reglementează exercitarea competenŃelor acordate prin tratat:
a. limitează intervenŃia comunitară atunci când problema poate fi satisfăcător rezolvată
de către statele membre;
b. implică o acŃiune comunitară atunci când aceasta este necesară datorită dimensiunilor
problemelor sau incapacităŃii statelor membre de a o trata în mod eficient.
3.4. Principiul proporŃionalităŃii
Acest principiu presupune ca legalitatea regulilor comunitare să fie supusă condiŃiei ca
mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli şi nu
trebuie să depăşească, să meargă mai departe decât este necesar să îl atingă, iar, când există o
posibilitate de alegere între măsuri corespunzătoare, în principiu, trebuie să fie aleasă cea mai
puŃin oneroasă.
Totuşi, s-a accentuat că, într-un domeniu în care organele legislative comunitare au o largă
libertate de acŃiune, care corespunde responsabilităŃilor politice ce le revin prin Tratat, legalitatea
unei măsuri este afectată numai dacă aceasta este evident necorespunzătoare având în vedere
obiectivul care îi este cerut instituŃiei competente să îl urmărească.

TITLUL II INSTITUłIILE UNIUNII EUROPENE

Cursul 4 Parlamentul European

Parlamentul European este compus din reprezentanŃi ai popoarelor statelor membre,

desemnaŃi prin vot universal, direct şi secret, de către cetăŃenii europeni pentru un mandat de 5
ani.
De vreme ce membrii Parlamentului European reprezintă popoarele, ei nu pot fi mandataŃi de
guvernele statelor din care provin pentru a îndeplini anumite instrucŃiuni şi nici nu se poate să le
incumbe vreo obligaŃie de consultare sau conformare cu guvernele statelor din care provin.
Membrii Parlamentului European reprezintă nu numai propriile lor popoare, ci şi alte popoare
ale Uniunii, respectiv pe cetăŃenii europeni.
Parlamentul European a fost înfiinŃat în 1952 în cadrul ComunităŃii Europene a Cărbunelui şi

18
Otelului. Din 1979 membrii Parlamentului European sunt aleşi direct de către cetăŃenii europeni
din statele din care provin.
De la înfiinŃare şi până în prezent, numărul membrilor Parlamentului European, precum şi
repartizarea numărului de parlamentari între statele membre s-au schimbat succesiv ca urmare a
aderării de noi state la Uniunea Europeană.
Parlamentul se întruneşte în sesiune anuală ordinară, împărŃită în 12 perioade de sesiune,
de câte o săptămână în fiecare lună, care sunt prevăzute să se Ńină lunar, începând cu a doua zi de
marŃi a lunii martie (sau în prima zi de marŃi a lunii următoare datei alegerii acestuia). Durata
acestora este de o săptămână, totalizând aproximativ 60 de zile pe an. Parlamentul se poate
întruni şi în sesiuni extraordinare, dacă acestea sunt convocate ca urmare a cererii majorităŃii
membrilor săi, a Consiliului sau a Comisiei.
Parlamentul poate lucra în mod valabil şi îndeplini atribuŃiile sale dacă este realizat un
quorum de o treime din membrii săi.
Dreptul de vot este personal, votul prin procură fiind interzis. Dezbaterile sunt publice, cu
excepŃia cazului în care Parlamentul decide altfel cu o majoritate de două treimi din voturile
exprimate. Parlamentul European este singura instituŃie comunitară ale cărei dezbateri sunt
publice. Dezbaterile, opiniile şi rezoluŃiile Parlamentului se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene.
În organizarea şi funcŃionarea sa Parlamentul European se conduce după un Regulament
Interior care este permanent actualizat.
Parlamentul European are următoarele atribuŃii:

atribuŃii legislative (normative) – participă la procesul de adoptare a actelor normative
comunitare (prin cele patru proceduri decizionale principale: avizul consultativ, avizul
conform, cooperarea şi co-decizia);

are un drept decizional individual numai în materie bugetară

atribuŃii de anchetă şi de avocat al poporului

atribuŃii de supraveghere şi control exercitate în special cu privire la Comisia
Europeană, având dreptul de a adopta moŃiuni de cenzură, atunci când dezaprobă
acŃiunile Comisiei Europene şi de a dezbate raportul general anual prezentat de
Comisia Europeană. De asemenea

atribuŃii consultative – în general, este utilizată expresia „...după consultarea
Parlamentului european”;

19
 Cursul 5 Comisia Europeană

Comisia Europeană este organul executiv comunitar cu atribuŃii foarte importante pentru a
căror îndeplinire este afectată cea mai mare parte a personalului comunitar, de unde şi caracterul
său supranaŃional. Comisia reprezintă şi susŃine interesul comunitar, fiind instituŃia care joacă
un rol major în integrarea europeană, prin prezenŃa sa neîntreruptă, prin competenŃa personalului,
precum şi prin relaŃiile sale cu restul lumii.
Datorită atribuŃiilor sale, Comisia este organul executiv al Uniunii Europene şi, în această
calitate, constituie „motorul ce antrenează activităŃile comunitare”.
În art. 9 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles, a fost instituită o Comisie Unică a
ComunităŃilor Europene, care a înlocuit Înalta AutorităŃi a CECA şi cele două Comisii ale CEE şi
CEEA.
Comisia Unică exercită puterea şi competenŃele atribuite de Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi OŃelului, Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice.
Comisia se compune din membrii, resortisanŃi ai statelor membre, aleşi potrivit art. 213 par.
1 CE, avându-se în vedere competenŃa lor generală şi oferirea tuturor garanŃiilor de
independenŃă.
Membrii Comisiei europene poartă denumirea de comisari şi sunt numiŃi pentru un mandat
de 5 ani (care poate să fie reînnoit)16. Comisia Europeană este condusă de un Preşedinte
desemnat de către Consiliu şi Parlament. Astfel, Consiliul întrunit în compunerea şefilor de stat
sau de guvern şi statuând cu majoritate calificată, desemnează persoana pe care Consiliul
intenŃionează să o numească în calitate de preşedinte al Comisiei, după care desemnarea este
aprobată de Parlament.
Potrivit reglementării în vigoare, Comisia trebuie să cuprindă cel puŃin un resortisant din
fiecare stat membru, fără ca numărul membrilor având naŃionalitatea unui aceluiaşi stat membru
să fie mai mare de doi, aceasta pentru a asigura o pondere echitabilă a naŃionalilor unui stat.
Conform Tratatului de reforma prima Comisie numită cu respectarea tratatului va fi
formată din câte un resortisant al fiecărui stat membru (inclusiv Preşedintele şi Ministrul
Afacerilor Externe al Uniunii, care este unul dintre vicepreşedinŃii acesteia). Începând cu

16
Până la Tratatul de la Maastricht, desemnarea şi durata mandatului Comisiei, era de 4 ani. Această modificare
asigură o concordanŃă între durata membrilor Parlamentului European şi a membrilor Comisiei, determinând
totodată o dependenŃă a Comisiei faŃă de Parlamentul European.

20
sfârşitul mandatului Comisiei formată conform celor de mai sus, următoarea Comisie va fi
formată dintr-un număr de membri egal cu două treimi din numărul statelor membre, atât
timp cât Consiliul European nu decide cu unanimitate modificarea acestui număr. În acest
context comisarii vor fi aleşi dintre resortisanŃii statelor membre conform unui sistem de rotaŃie
între statele membre.
Membrii Comisiei Europene sunt independenŃi în exercitarea funcŃiei lor şi nu pot solicita
sau accepta instrucŃiuni din partea nici unui guvern, nici unei instituŃii, nici unui organ sau
organism, fiind obligaŃi să asigure protecŃia interesului general comunitar şi să se abŃină de la orice
act incompatibil cu funcŃiile lor sau cu îndeplinirea sarcinilor lor. În timpul mandatului lor,
comisarii nu pot fi eliberaŃi din funcŃie de către guvernele naŃionale care i-au numit. IndependenŃa
membrilor Comisiei se exprimă şi prin faptul că, din punct de vedere politic, Comisia răspunde
numai în faŃa Parlamentului European, răspunderea fiind colectivă. Pe toată durata funcŃiilor lor,
membrii Comisiei nu pot să exercite nici o activitate profesională, indiferent dacă este remunerată
sau nu.
Principalele atribuŃii ale Comisiei, care îi definesc competenŃa au finalitatea „asigurării şi
funcŃionării pieŃei comune”, în conformitate cu art. 211 din Tratat. În concret, Comisia:

„asigura ca prevederile Tratatului şi măsurile luate de instituŃii potrivit acestuia sunt
aplicate;

va formula recomandări ori va prezenta avize asupra materiilor avute în vedere de Tratat,
dacă el prevede astfel ori, în cazul în care Comisia consideră necesar acest lucru;

va avea puterea proprie de decizie şi va participa la conturarea măsurilor luate de
Consiliu şi Parlament în modul prevăzut în Tratat;

exercită puterile ce-i sunt conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite
de acesta”.
În primul rând, Comisia are competenŃă decizională şi de executare. Ea poate să adopte
regulamente, să emită directive ori să ia decizii, asemenea atribuŃii fiindu-i conferite direct prin
Tratat, de exemplu, art. 86, sau prin delegare de către Consiliu. Procedând astfel, Comisia va
asigura executarea tratatelor comunitare şi a actelor adoptate în aplicarea lor, adică legislaŃia
primară şi subsidiară.
În al doilea rând, Comisia contribuie decisiv la pregătirea şi conturarea măsurilor luate de
Consiliu şi de Parlament prin care se formulează politicile comunitare, prezentându-le propuneri.
(are iniŃiativă legislativă)
Comisia are atribuŃii de control şi de impunere a respectării legislaŃiei comunitare de

21
către statele membre şi de către resortisanŃii lor, persoane fizice şi juridice, ea putând să interzică
ori să impună o anumită conduită, considerând-se chiar că în această privinŃă rolul ei de
executare este suplimentat prin puteri proprii de luare a propriilor sale decizii care ar fi de natură
judiciară17.
În sfârşit, Comisia poate să formuleze avize sau recomandări

Cursul 6 Consiliul Uniunii Europene si Consiliul European

6.1. Consiliul European

Consiliul European a luat naştere ca urmare a iniŃiativei lui Valery Giscard d’Estaing, pornind
de la faptul că în perioada 1961–1974 ca ultima instanŃă de rezolvare a diverselor diferende din
istoria comunitară au fost convocate summit-uri ale şefilor de state si de guvern din Ńările membre.
Urmare a acestei istorii si a iniŃiativei menŃionate, prin Actul Unic European din 1986 a fost
„instituŃionalizat” Consiliul european compus din şefi de state si guverne, însoŃiŃi de miniştrii
afacerilor externe şi cărora li se alătură Preşedintele Comisiei europene si un Vicepreşedinte.
Din punct de vedere al rolului pe care-l joacă in cadrul Uniunii Consiliul european este
considerat organul de impulsionare politică majoră, având ca misiune18 dinamizarea construcŃiei
europene la cel mai înalt nivel, soluŃionarea obstacolelor si blocajelor, definirea liniilor
directoare ale ordinii generale pentru cooperare economică si politică in Europa.
6.2. Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene este format din câte un reprezentant din fiecare stat membru, la
nivel ministerial, împuternicit să angajeze guvernul respectivului stat membru. Prin urmare,
membrii Consiliului Uniunii Europene sunt reprezentanŃi ai statelor, în domeniul decizional, la
nivel politic şi juridic, exprimând interesele naŃionale şi nu vor acŃiona in calitate de membrii
independenŃi.
Există un singur Consiliu, însă acesta se reuneşte în 9 configuraŃii diferite în funcŃie de
natura subiectelor abordate. Spre exemplu Miniştrii Afacerilor Externe se reunesc în Consiliul
Afaceri Generale, având pe ordinea de zi relaŃiile externe şi probleme de politică generală,
Miniştrii economiei se reunesc în cadrul Consiliul economie-finanŃe, etc.
PreşedinŃia Consiliului Uniunii Europene este exercitată, pe rând, de către fiecare stat
membru pentru o durată de 6 luni (art. 203 alin. 2, introdus prin Tratatul de la Maastricht),

17
J. TILLOTSON, op. cit, p. 98; W. CAIRNS, op. cit. p. 23; I.P. FILIPESCU, A. FUEREA, op. cit., p. 72.
18
DANIEL GUEGUEN, op. cit., p. 54

22
potrivit unei ordini stabilite de către Consiliul afacerilor generale. Preşedintele Consiliului
orientează priorităŃile si sugerează compromisurile.
Secretariatul General al Consiliului este desemnat pentru o perioada de 5 ani si cuprinde
numeroşi funcŃionari, organizaŃi in 8 DirecŃii Generale, care pregătesc lucrările Consiliului
Pe lângă Consiliu funcŃionează Comitetul reprezentanŃilor permanenŃi ai statelor membre
(COREPER), care are sarcina de a pregăti lucrările Consiliului pe baza rapoartelor grupurilor de
lucru specializate, formate din experŃi din fiecare stat membru şi de a executa mandatele care le
sunt încredinŃate de acesta.
Consiliul Uniunii Europene este prin excelenŃă organul politic al Uniunii, care decide cu
privire la propunerile Comisiei europene şi îi deleagă acesteia competentele de executare a
deciziilor.
Tratatele comunitare încredinŃează, în principal, Consiliului atribuŃiile necesare realizării
obiectivelor stabilite. În acest scop, potrivit art. 202 CE, Consiliul, în conformitate cu prevederile
Tratatului:

asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre. Politica
economică generală a Uniunii Europene decurge din coordonarea politicilor economice
naŃionale. Orientările politicii economice ale statelor membre sunt stabilite, pornind de la
recomandările Comisiei, de către Miniştrii economiei si finanŃelor ale statelor membre,
intruniti in Consiliul Afacerilor economice si financiare, cu majoritate calificată.

este principalul legislator al Uniunii Europene, având puterea necesară de a lua decizii cu
privire la problemele Uniunii Europene pe care le reglementează;

conferă Comisiei, în actele pe care le adoptă, puteri pentru implementarea/executarea
regulilor pe care le stabileşte, putând să impună unele condiŃii în exercitarea acestor puteri;

dispune de competente importante in materie bugetară, stabilind împreună cu Parlamentul
european bugetul anual al Uniunii Europene (art. 203 Tratatul CE).

Cursul 7 JustiŃia Comunitară. Organizare, competenŃă si proceduri

Curtea de JustiŃie a Uniunii Europene (numită în tratate Curtea de JustiŃie ComunităŃilor

Europene sau prescurtat C.J.C.E) este instituŃia jurisdicŃională comunitară, al cărui rol în
cadrul instituŃional al Uniunii este de a verifica legalitatea actelor comunitare şi de a asigura
interpretarea şi aplicarea uniformă a dreptului comunitar.

23
 CJCE este formată din trei instanŃe:
– Curtea de JustiŃie,
– Tribunalul de Primă InstanŃă şi
– Tribunalul FuncŃiei Publice.

7.1. Compunere şi mandat

Curtea de JustiŃie este compusă în prezent din 27 de judecători, conform principiului câte
un judecător pentru fiecare stat membru. Judecătorii sunt aleşi dintre persoanele a căror
independenŃă este mai presus de orice îndoială şi care posedă calificările profesionale necesare
numirii în cele mai înalte funcŃii jurisdicŃionale naŃionale în Ńările din care provin sau care sunt
jurişti de o competenŃă recunoscută.
Judecătorii sunt asistaŃi de 8 avocaŃi generali, care, în dosarele în care sunt sesizaŃi, trebuie să
prezinte, în mod independent şi absolut imparŃial, opinia lor juridică, sub forma unor aşa numite
„concluzii”.
Judecătorii şi avocaŃii generali sunt desemnaŃi de comun acord de către guvernele statelor
membre, pentru un mandat de 6 ani care poate fi reînnoit, iar membrii CurŃii desemnează
Preşedintele CurŃii pentru un mandat de 3 ani. Mandatul Preşedintelui CurŃii poate fi de
asemenea reînnoit. Preşedintele conduce lucrările şi serviciile CurŃii şi, în unele cazuri, atunci
când sunt cele mai extinse complete de judecată, Preşedintele le prezidează.
Grefierul CurŃii este secretarul general al CurŃii, desfăşurându-şi activitatea sub
autoritatea preşedintelui CurŃii.

7.2. Organizarea şi funcŃionarea CurŃii

Curtea se întruneşte în adunare plenară (27 judecători), în Marea Cameră (13 judecători)
sau în camere de 5 sau de 3 judecători.
Curtea se întruneşte în adunare plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul CurŃii
(atunci când trebuie să decidă cu privire la destituirea Mediatorului European, să dispună din oficiu
demiterea unui comisar european care nu a respectat obligaŃiile ce îi revin etc.) şi atunci când
apreciază că o cauză prezintă o importanŃă excepŃională.
Curtea se întruneşte în Marea Cameră atunci când un stat membru sau o instituŃie ce este
parte în proces cere acest lucru, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau de importante.
Restul cauzelor sunt soluŃionate în camere de cinci sau de trei judecători.
PreşedinŃii camerelor de cinci judecători sunt aleşi pentru un mandat de trei ani, iar cei ai

24
camerelor de trei judecători pentru un mandat de un an.

7.3 Tribunalul de primă instanŃă – (TPI)

Tribunalul de primă instanŃă nu este o instituŃie comunitară distinctă, ci este ataşat CurŃii
de JustiŃie. Tribunalul, potrivit art. 48 din Statutul CJCE, este compus dint-un judecător pentru
fiecare stat membru, având în prezent 27 judecători.
Spre deosebire de Curtea de JustiŃie, Tribunalul nu dispune de avocaŃi generali
permanenŃi, această funcŃie putând fi încredinŃată în mod excepŃional unui judecător. Durata
mandatelor judecătorilor şi preşedintelui Tribunalului sunt egale cu cele ale judecătorilor,
respectiv preşedintelui CurŃii.
Similar CurŃii, Tribunalul se întruneşte în mod uzual în camere compuse din 3 sau din 5
judecători. În anumite situaŃii, o cauză poate fi atribuită unui singur judecător. Tribunalul se
poate întruni şi în Marea Cameră (13 judecători) sau în şedinŃă plenară (27 judecători), atunci
când complexitatea juridică sau importanŃa cauzei o impune. Tribunalul are propria grefă , dar
poate recurge la serviciile CurŃii de JustiŃie pentru necesităŃi administrative.

7.4. Tribunalul FuncŃiei Publice

Pornind de la prevederile Tratatului de la Nisa, care prevede crearea de camere

jurisdicŃionale în anumite domenii specifice, în data de 4 noiembrie 2004, Consiliul Uniunii
Europene a adoptat decizia de înfiinŃare a Tribunalului FuncŃiei Publice al Uniunii Europene, ca
jurisdicŃie specializată.
Tribunalului FuncŃiei Publice este compus din 7 judecători şi are rolul unui de a soluŃiona
litigiile dintre Uniunea Europeană şi funcŃionarii acesteia, care erau anterior soluŃionate de către
Tribunalul de Primă InstanŃă. Primul Tribunal al FuncŃiei Publice Europene a fost legal constituit
spre finele anului 2005 şi reprezintă un progres care permite reducerea duratei procedurilor şi
creşterea eficienŃei analizării şi instrumentării atât a litigiilor cu privire la funcŃionarii publici
europeni, dar şi pentru restul cauzelor rămase de competenŃa Tribunalului de Primă InstanŃă.

7.5. Competentele şi atribuŃiile CurŃii şi Tribunalelor

Conform tratatelor constitutive, rolul primordial al CurŃii este de a asigura respectarea

dreptului comunitar în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Conform art. 220 (164) al Tratatului
de înfiinŃare a CE (TCE), CurŃii de JustiŃie a CE – ca putere judecătorească – îi revine funcŃia
„de a asigura respectarea normelor de drept la interpretarea şi aplicarea acestui tratat”.

25
 Curtea are o natură hibridă si poate acŃiona rând pe rând19 drept:
– jurisdicŃie internaŃională, impunând obligaŃii in sarcina statelor membre. De asemenea
statele membre se pot adresa CurŃii pentru ca aceasta să soluŃioneze diferendele legate de
aplicarea sau interpretarea dreptului comunitar;
– jurisdicŃie constituŃională, verificând conformitatea actelor adoptate de către instituŃiile
comunitare cu tratatele si principiile generale de drept si in special acele principii specifice ordinii
juridice comunitare. De asemenea Curtea arbitrează litigiile cu privire la competenŃele instituŃiilor,
atunci când analizează legalitatea actelor acestora;
– jurisdicŃie administrativă, având competenŃa să anuleze ca ilegale actele normative
adoptate de către instituŃii, in special cele ale Comisiei, să dispună repararea prejudiciilor create
prin astfel de acte si să decidă asupra acŃiunilor cu privire la omisiunea de a acŃiona a
instituŃiilor;
– instanŃă de apel, unde pot fi atacate hotărârile Tribunalului de Primă InstanŃă.
Curtea poate fi sesizată cu următoarele tipuri de cereri pe care este competentă să le
soluŃioneze:

Cererea de interpretare (Decizia în chestiuni prealabile/preliminare)

AcŃiunea în constatarea omisiunii de a acŃiona a unui stat membru

AcŃiunea în anulare

AcŃiunea în constatarea omisiunii de a acŃiona a unei instituŃii (recursul în carenŃă)

Controlul hotărârilor Tribunalului de primă instanŃă

Reexaminarea

Cursul 8 InstituŃiile de avizare, consultative si de control

8.1. Organele de control. Curtea deConturi

Curtea de conturi a fost creată în 1975 şi a dobândit prin Tratatul de la Maastricht un
statut echivalent celui instituit pentru celelalte patru instituŃii comunitare principale.
Curtea de conturi este un organ colegial care asigură controlul conturilor (art. 246 TCE).
Ea este competentă să verifice conturile totalităŃii veniturilor şi cheltuielilor ComunităŃii, precum
şi ale oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care actul constitutiv nu exclude
această verificare (art. 248). Curtea de conturi este formată în prezent din câte un membru

19
„Uniunea Eropeana 2006 – 2007” - Memento Practic Francis Lefebvre, Editura Francis Lefevre 2005, p. 53

26
pentru fiecare stat al Uniunii Europene, desemnaŃi pentru un mandat de 6 ani, care poate fi
înnoit. Membrii CurŃii de conturi sunt numiŃi de către Consiliu cu consultarea Parlamentului,
dintre persoanele care deŃin calificarea necesară exercitării acestei funcŃii. Membrii CurŃii de
Conturi aleg dintre ei un Preşedinte al CurŃii pentru un mandat de 3 ani.

In afară instituŃiile de decizie si de control, există un număr mare de organe comunitare

înfiinŃate in baza tratatelor sau la iniŃiativa instituŃiilor comunitare, care au structurile diferite si
funcŃii specifice. Putem sa distingem organele consultative, organele financiare si bancare, si
organele administrative si de gestiune.
8.2. Organele consultative
Organele consultative au înfiinŃate progresiv, fie in cadrul tratatelor , fie la iniŃiativa
Comisiei. Principalele organe consultative sunt Comitetul economic si social european sau
Comitetul regiunilor , existând insa si organe consultative specifice si specializate cum ar fi
comitetul consultativ al transporturilor (art. 79 din tratatul CE) sau comitetul fondului social
european (art. 147 din tratatul CE). Aceste diferite organe permit asocierea reprezentanŃilor
activităŃilor profesionale sau aleşii locali si regionali cu procesul de decizie europeana.
Comitetul economic si social
Comitetul economic si social este un organ consultativ format din diferite componente cu
caracter economic si social ale societăŃii civile organizate , mai ales din producători, agricultori ,
transportatori , muncitori , negociatori si artizani , liberi profesionişti , consumatori si din
interesul general (art.257 TCE). Comitetul permite dispunerea unei reprezentări complete in
comparaŃie cu reprezentarea politică unică a popoarelor .
Comitetul regiunilor
Comitetul regiunilor, una dintre inovaŃiile instituŃionale ale tratatului de la Maastricht din
1992, este un organ consultativ compus din reprezentanŃi ai colectivităŃilor teritoriale si locale.
ÎnfiinŃarea acestui organ consultativ a răspuns la două necesitaŃi si anume conceptului de
“Europa descentralizată” alături de Europa Statelor, pe de o parte si necesităŃii delimitării de
către instituŃiile comunitare a cererilor colectivităŃilor locale si teritoriale ale Uniunii Europene.
Deşi poartă in denumire sintagma “regiuni”, Comitetul nu reprezintă numai regiunile , ci si
colectivităŃile teritoriale altele decât Statele membre, respectiv provinciile , comunele,
departamentele, Ńinuturile, comunităŃile, deci Europa descentralizată .
8.3. Organele financiare si bancare
Sistemul Băncilor Centrale Europene;

27
 Banca centrala europeana
Banca Europeana de investiŃii

TITLUL III PIAłA INTERNA SI POLITICILE COMUNE

Cursul 9 si 10 PiaŃa Internă si cele patru libertăŃi fundamentale. Cadrul general

Conform textului nou introdus în tratatul de la Roma (T.C.E.), prin Actul Unic European
(AUE): „PiaŃa internă cuprinde un spaŃiu fără frontiere interne, în care libera circulaŃie a
mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată conform dispoziŃiilor acestui
tratat.” Aceasta definiŃie comunitară şi-a păstrat valabilitatea, fiind preluată şi menŃinută de
Tratatul instituind o ConstituŃie pentru Europa.
Realizarea PieŃei Interne a intervenit treptat şi progresiv20. Libera circulaŃie a mărfurilor
a fost realizata din punct de vedere cronologic prima (1970), fiind urmată de generalizarea
liberei circulaŃii a persoanelor (1990), în paralel cu liberalizarea progresivă a activităŃilor
profesionale – libertatea lucrătorilor, libertatea de stabilire şi libertatea serviciilor. Libera
circulaŃie a capitalurilor nu a fost pusă in practică, în mod complet, decât prin tratatul de la
Maastricht, o dată cu realizarea Uniunii Economice şi Monetare.
9.1. Libera circulaŃie a persoanelor
Libera circulaŃie a persoanelor implică în primul rând posibilitatea resortisanŃilor unui stat
membru de a intra si a rămâne fără nici o restricŃie pe teritoriul oricărui alt stat membru. Dreptul
de acces si sejur pe teritoriul statelor membre reprezintă o condiŃie prealabilă a liberei circulaŃii a
persoanelor.
Deşi cetăŃenii din statele terŃe nu beneficiază, în principiu, de libertatea de circulaŃie şi de
şedere, există interacŃiuni ce se produc între situaŃia lor şi cea a cetăŃenilor comunitari. Conform
reglementării comunitare în vigoare, membrii familiei unui cetăŃean al unui stat membru pot să-l
însoŃească pe acesta în Ńara de adopŃie şi să exercite o activitate.
Perspectiva eliminării controalelor la frontierele interne ale Uniunii şi constituirea unui
„spaŃiu de libertate, securitate şi justiŃie” presupune o anumită armonizare a politicii statelor
membre faŃă de admiterea şi şederea cetăŃenilor statelor terŃe.

20
JACQUELINE DUTHEIL DE LA ROCHERE, Droit materiel de L’Union Europeenne, ediŃia a 3-a, Editura Hachette
Superieur, Paris, 2006, p.9

28
 Liberul acces si libertatea de şedere pot fi restrânse in cazul invocării de către statele membre
a ordinii publice, siguranŃei publice si sanătătii publice.
9.2. Libera circulaŃie a serviciilor
Cu privire la libera prestare de servicii, Tratatul CE consideră ca servicii „prestaŃiile
furnizate contra unei remuneraŃii de către agenŃi economici independenŃi”. Mişcările de capitaluri
aparŃin domeniului serviciilor, ca şi alte activităŃi cu caracter industrial, comercial, activităŃile
artizanale şi activităŃile profesiilor liberale pe care tratatul le plasează în capitolul consacrat
serviciilor, fiind supuse unor reguli specifice. Este important de conturat activităŃile care aparŃin
producŃiei serviciilor de cele care aparŃin liberei circulaŃiei a mărfurilor. Exemplul clasic este cel
al activităŃilor audio-vizuale: producerea de emisiuni este o activitate de servicii, filmele de pe
casetele video sunt mărfuri. Libera prestare de servicii permite prestatorului să exercite cu titlu
temporar activitatea în Ńara unde este furnizată prestaŃia. Aplicarea dreptului comunitar
presupune ca prestatorul şi destinatarul serviciului să nu fie din acelaşi stat. Cel mai adesea cel
care trece frontiera este prestatorul, de exemplu avocatul care se deplasează pentru a-şi
reprezenta clientul în faŃa tribunalului unui alt stat membru. Dar deplasarea poate fi făcută şi de
destinatarul prestaŃiei, de exemplu turistul sau bolnavul care merge în alt stat membru pentru a
primi îngrijiri.
Criteriul distincŃiei se bazează pe opoziŃia între caracterul permanent, continuu, al
stabilirii şi caracterul provizoriu pe care îl prezintă activitatea de prestare de servicii.
9.3. Libera circulaŃie a mărfurilor
Libera circulaŃie a mărfurilor presupune realizarea unei uniuni vamale care să privească toate
categoriile de mărfuri şi să implice:

interzicerea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor şi exporturilor;

interzicerea între statele membre a oricăror alte taxe având efect echivalent taxelor
vamale,

eliminarea restricŃiilor cantitative sau a măsurilor cu efect echivalent între statele membre

adoptarea unui tarif vamal comun în relaŃiile cu Ńările terŃe.
Instituirea uniunii vamale între statele membre permite condiŃii egale de concurenŃă între
participanŃii la circuitul comercial şi productiv, făcând posibilă stimularea producŃiei şi a
varietăŃii sortimentelor de mărfuri, impunerea pe piaŃă a celor mai competitive produse, Ńinându-
se seama şi de costul lor de producŃie, concentrarea şi specializarea producŃiei şi a
întreprinderilor, ca şi implantarea acestora în zonele cele mai indicate economic şi productiv.
9.4. Libera circulaŃie a capitalurilor si plăŃilor

29
 PlăŃile, privite ca transferuri de sume de bani legate de schimbul de mărfuri (inclusiv
creditele comerciale pe termen scurt si mediu), de prestările de servicii sau de exercitarea liberei
circulaŃii a persoanelor sunt pe deplin libere conform art. 56 alin.2 din Tratatul CE si a Deciziei
CJCE din 31.01.1984 in cazul 286/82 si 26/83, Luisi si Cearbone.
Directiva 97/5 (JOCE 1997 L 43) impune permiterea reducerii termenelor de executare a
transferurilor bancare efectuate in interiorul Uniunii. Aceasta Directivă este aplicabilă
transferurilor transfrontaliere efectuate in valute ale statelor membre si in Euro cu o valoare mai
mică de 50 000 Euro efectuate de către instituŃii de credit sau de către orice alte persoane care in
cadrul activităŃii lor execută astfel de transferuri.
Libera circulaŃie a capitalurilor are ca punct de plecare necesitatea efectuării de investiŃii pe
piaŃa comunitară, fără restricŃii, astfel încât să se contribuie la înfăptuirea obiectivului promovării
dezvoltării armonioase şi echilibrate a activităŃilor economice în ansamblul ComunităŃii, o
creştere durabilă şi neinflaŃionistă, un înalt grad de convergenŃă a performanŃelor economice, un
nivel ridicat de folosire a forŃei de muncă, etc., conform art. 2 din Tratatul CE.
Mişcările de capital propriu-zise implică operaŃiuni financiare care „vizează in mod esenŃial
plasamentele si investiŃiile”21 unei anumite sume si nu remunerarea unei prestări.
Prin art. 56 alin 1 al Tratatului CE se interzic orice restricŃii ale liberei circulaŃii capitalurilor
între statele membre şi între statele membre şi Ńările terŃe.

10.1. ConcurenŃa pe piaŃa internă a Uniunii Europene

Dreptul comunitar al concurenŃei, simbolizat, iniŃial, prin art. 85 şi 86 din Tratatul de la
Roma – devenite ulterior art. 81-82 prin Tratatul de la Amsterdam, constituie ansamblul de reguli
comunitare ale concurenŃei şi influenŃează, substanŃial, întreg spaŃiul economic european.
Specificitatea dreptului comunitar al concurenŃei şi a politicii de concurenŃă în Uniunea
Europeană este dată de originalitatea, conŃinutul şi obiectivele reglementărilor, de relaŃiile cu
dreptul naŃional al fiecărui stat membru cât şi de faptul că ea se integrează în perspectiva de
ansamblu a construcŃiei europene.
Dreptul şi politica comunitară a concurenŃei nu se substituie celor ale statelor membre, ci ele
trebuiesc examinate, integrat, în lumina principiului primatului dreptului comunitar şi a
celui al subsidiarităŃii.
Caracterele dreptului comunitar al concurenŃei

21
Decizia CJCE din 31.01.1984 in cazul 286/82 si 26/83, Luisi si Cearbone

30
 a. Dreptul comunitar al concurenŃei este relativ autonom şi specific, fiind „încadrat în jurul a
două axe principale” :
– regulile care se adresează întreprinderilor şi
– regulile care vizează comportamentul Statelor membre sau al autorităŃilor publice.
b. Dreptul comunitar al concurenŃei se fondează pe cele trei tratate constitutive, care au
ghidat şi construcŃia europeană, cu toate diferenŃele dintre ele.
c. Regulile care se adresează întreprinderilor se pot grupa în trei categorii:

prohibiŃia înŃelegerilor prevăzută în art. 81 (ex. 85), al CE,

cele privind „abuzul” de poziŃie dominantă, conŃinute în art. 82 (86)

controlul prealabil al operaŃiunilor de concentrare finală, care este prevăzut în
Regulamentul 4064-89 din 21.XII.1989, adoptat de Consiliu
d. Regulile care se adresează Statelor sau autorităŃilor publice pot fi regrupate în jurul a doi
poli:

cele referitoare la întreprinderile publice, întreprinderile titulare a drepturilor speciale
sau exclusive şi în cele însărcinate cu gestiunea de interes economic general sau
prezentând caracterul unui monopol fiscal (art. 86 – ex. 90) şi

cele care sunt relative la ajutoarele statului (art. 87)

Cursul 11 PESC si SLSJ

11.1 Politica Externă si de Securitate Comună (PESC)

ComunităŃile europene nu au fost constituite ca entităŃi închise. Pentru a-şi realiza
obiectivele a trebuit să se integreze în sfera largă a raporturilor internaŃionale prin promovarea
unor relaŃii de cooperare şi de schimb în diverse domenii, în cadrul unei politici comune a
relaŃiilor externe.
Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate comună a
Uniunii într-un spirit de loialitate şi solidaritate reciprocă. AcŃiunile comune angajează statele
membre în poziŃia pe care ele o adoptă şi în conducerea activităŃii lor.
Tratatul de la Maastricht a acordat Uniunii Europene (Titlul V) o competentă in domeniul
Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC), dar a păstrat totuşi caracterul
interguvernamental al acesteia.
Tratatul de la Amsterdam a conturat proiectele Uniunii Europene în domeniile Politicii Externe

31
şi de Securitate Comună (PESC), Politicii de Apărare Comună, Afaceri Interne şi JustiŃie
(EUROJUST) şi în alte politici comune generale şi sectoriale. După semnarea Tratatului de la
Amsterdam, Uniunea Europeană a marcat o etapă decisivă în asigurarea identităŃii externe şi de
apărare a U.E (prin crearea armatei europene).
Tratatul de la Nisa, în prima sa parte, intitulată, „Modificări fundamentale”, vizează, în art.1
pct.2. „Politica Externă şi de Securitate Comună”, pilonul II al Uniunii Europene, ceea ce a dat
la acea dată o nouă imagine externă Europei celor 15, în perspectiva Europei celor 27. Textul
consacră obiectul şi limitele de acŃiune ale Politicii externe şi de securitate comună, cuprinde
definirea progresivă a unei politici de apărare comună, care ar putea conduce la o apărare
comună, dacă Consiliul European decide în acest sens. Se precizează, mai clar şi fără echivoc,
limitele PESC, în sensul că Politica Uniunii nu aduce atingere caracterului specific al politicii de
securitate şi de apărare a unor state membre, respectă obligaŃiile ce decurg din Tratatul NATO –
şi este compatibilă cu politica Uniunii de securitate şi apărare stabilită în cadrul respectiv (art.17
pct. 1 al. 2).

11.2. Uniunea Europeană – SpaŃiu de Libertate, Securitate si JustiŃie (SLSJ)

Politicile comune ale Uniunii în asigurarea spaŃiului de libertate, securitate şi justiŃie
includ:

Politica în domeniul controlului frontierelor

Politica comună în domeniul azilului şi protecŃiei temporare

Politica comună de imigraŃie.

TITLUL IV DREPTURILE FUNDAMENTALE IN UNIUNEA EUROPEANA

Cursul 12 CetăŃenia europeană

12.1 NoŃiunea de cetăŃenie europeană
NoŃiunea de cetăŃenie îşi găseşte originea în dreptul intern si desemnează calitatea
juridică ce permite unei persoane să ia parte la viaŃa statului, bucurându-se de drepturi civice şi
politice şi fiind supusă, în schimb, anumitor obligaŃii cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul
militar.

32
 NoŃiunea de cetăŃenie europeană implică faptul că cetăŃenii Uniunii Europene
beneficiază, în aceasta calitate, de drepturi care sunt acordate în mod tradiŃional propriilor
cetăŃeni în ordinea juridică internă.
CetăŃenia europeană este distinctă de cea naŃională, pe care, conform Tratatului de la
Amsterdam, o „completează … şi n-o înlocuieşte” CetăŃenii statelor membre ale Uniunii
europene beneficiază astfel de o dublă cetăŃenie. CetăŃenia europeană este reglementată de
dreptul Uniunii europene, în care-şi găseşte izvoarele; cetăŃenia naŃională aparŃine doar dreptului
naŃional. CetăŃenia europeană nu suprimă drepturile inerente cetăŃeniei naŃionale. Pur şi simplu
ea conferă drepturi suplimentare care se exercită, fie la nivelul Uniunii (de ex. votul şi dreptul de
a fi ales în Parlamentul european), fie la nivelul statelor membre (de ex. dreptul de a alege şi de a
fi ales în alegerile locale). Dar anumite elemente ale cetăŃeniei europene pot fi uneori de natură a
slăbi cetăŃenia naŃională în măsura în care unui resortisant dintr-un alt Stat membru i se recunosc
drepturi care au fost rezervate în trecut doar cetăŃenilor.
12.2. Statutul cetăŃeanului european
Statutul cetăŃeanului european este format din totalitatea drepturilor si obligaŃiilor
conferite persoanelor fizice care deŃin calitatea de cetatean al Uniunii Europene. Deşi tratatele
proclamă în mod logic că cetăŃenii Uniunii nu au numai drepturi, dar sunt supuşi în aceeaşi
măsură şi unor obligaŃii, el se limitează în ceea ce priveşte obligaŃiile să trimită „la îndatoririle
prevăzute de prezentul tratat”, fără să le precizeze conŃinutul.
a. Dreptul de participare la alegerile pentru Parlamentul European
Aceasta participare este de natură să amelioreze calitatea reprezentării cetăŃenilor
europeni de către instituŃiile ComunităŃii, deci contribuie la reducerea „deficitului democratic” de
care suferă acestea.
Principiul este că orice cetăŃean al Uniunii dispune de dreptul de a alege şi de a fi ales în
statul în care îşi are reşedinŃa în aceleaşi condiŃii ca şi cetăŃenii acelui Stat.
b. Dreptul de participare la alegerile la alegerile locale
În general se acordă o mare importanŃă acestei participări, considerându-se că accelerează
integrarea cetăŃenilor comunitari care s-au instalat într-un alt stat membru. Alegerile locale se
diferenŃiază de alegerile pentru Parlamentul European: alegerile pentru Parlamentul European
privesc o instituŃie care aparŃine ordinii juridice comunitare, deci exterioară statului, în timp ce
alegerile locale aparŃin unei instituŃii care constituie un element al puterii statale.
Acest drept oferă cetăŃenilor europeni posibilitatea de a vota la alegerile locale în statul
membru de reşedinŃa dacă îşi manifestă voinŃa în acest sens, precum şi posibilitatea de a candida

33
la alegerile locale în aceleaşi condiŃii ca şi naŃionalii. Spre deosebire de prevederile privind
alegerile pentru Parlamentul European, exercitarea dreptului de vot în Statul membru de
reşedinŃă nu antrenează pierderea dreptului de vot şi de a fi ales în statul membru de origine
decât dacă acesta din urma a decis în acest sens.
Statele pot să rezerve propriilor cetăŃeni funcŃiile de conducător, de adjunct sau de
supleant sau de membru al Consiliului director al executivului local, fapt ce se justifică datorită
funcŃiilor de autoritate publică pe care tratatul le permite a fi rezervate naŃionalilor
12.3. ProtecŃiile cetăŃeniei europene
Tratatul asupra Uniunii Europene reglementează modalităŃile de protejare a cetăŃeniei
europene. Trei erau prevăzute în Tratatul de la Maastricht:

protecŃia acordată de către autorităŃile diplomatice şi consulare ale statelor membre,

dreptul de petiŃionare şi

dreptul de a se adresa mediatorului.
Tratatul de la Amsterdam a adăugat dreptul de comunicare cu instituŃiile şi anumite
organe ale ComunităŃilor (TCE art. 21, noul alin. 3).
Aceste protecŃii sunt de natură foarte diferită. Prima este pusă în aplicare de către statele
membre faŃă de statele terŃe sau pe teritoriul acestora. Celelalte trei implică o acŃiune a
instituŃiilor şi organelor Uniunii.
a. ProtecŃia asigurată de autorităŃile diplomatice şi consulare ale statelor membre
Art. 8C (noul art. 20) al Tratatului CE prevede că : „orice cetăŃean al Uniunii beneficiază
de protecŃie din partea autorităŃilor diplomatice şi consulare ale oricărui Stat membru, pe
teritoriul unui stat terŃ în care statul membru căruia îi aparŃine ca membru nu este reprezentat, în
aceleaşi condiŃii ca şi cetăŃenii acelui stat”.
b. Dreptul de petiŃionare
PetiŃia este o cerere prezentată unei instituŃii politice de către una sau mai multe persoane
în scopul preîntâmpinării unei presupuse injustiŃii sau a unei situaŃii nesatisfăcătoare sau pentru a
obŃine încetarea unei astfel de situaŃii.
c. ”Plângerea” către mediator
Mediatorul european este numit de Parlamentul European. „Mediatorul îşi exercită
atribuŃiile în deplină independenŃă, în interesul general al ComunităŃilor şi al cetăŃenilor Uniunii.
El nu solicită şi nici nu acceptă instrucŃiuni din partea vreunui guvern sau ale altui organism”
(Statutul mediatorului, art. 9.1).

34
 In lupta sa contra „administrării defectuoase ”, mediatorul dispune de puterea de a acŃiona
din proprie iniŃiativă. El a folosit această putere, de exemplu, pentru a începe o anchetă, urmată
de proiecte de recomandare, asupra accesului public privind documentele deŃinute de instituŃiile
şi organele comunitare22 sau asupra atitudinii Comisiei faŃă de plângerile privind încălcarea
dreptului comunitar. EsenŃa atribuŃiilor mediatorului rămâne, totuşi, examinarea plângerilor care
îi sunt adresate.
d. Dreptul de a comunica cu instituŃiile şi organele comunitare
Conform Tratatului de la Amsterdam art. 21, alin. 3 nou TCE, orice cetăŃean al Uniunii
poate scrie oricărui organ sau instituŃii vizate de prezentul articol sau de articolul 7 „într-una din
cele 2 limbi oficiale ale ComunităŃii” şi să primească un răspuns „redactat în aceeaşi limbă”.
CorespondenŃii sunt cele 5 instituŃii, Comitetul economic şi social şi Comitetul regiunilor;
judecătorul este inclus dar majoritatea organelor Uniunii sunt excluse. Este vorba nu numai
de un simplu drept de a scrie, libertate care de altfel nu are nevoie de autorizare pentru a fi
exercitată, dar de un drept la răspuns, aşadar de un drept la comunicare cu instituŃiile comunitare.

Cursul 13 Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

La Consiliul european de la Nisa din 7–11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii
Europene şi Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului.
După cum este cunoscut, UE nu dispunea – în pofida numeroaselor cereri existente în
literatura de specialitate şi a celor din partea Parlamentului European – de nici un catalog cu
drepturi fundamentale, formulat integral şi cu valabilitate obligatorie, catalog care să
corespundă – ca mărime şi forŃă de exprimare – părŃii, din constituŃiile statelor, referitoare la
drepturile fundamentale.
Respectarea drepturilor fundamentale – preluată în Tratatul de la Maastricht, referitor la
Uniunea Europeană – nu specifică nici un drept individual, ci se limitează la o stabilire a
obiectivului, fiind formulată ca o clauză generală, preluată din jurisprudenŃa CJCE: „Uniunea
respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt ele garantate în ConvenŃia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăŃilor fundamentale – semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 – şi cum
rezultă ele, ca principii generale ale dreptului comunitar, din tradiŃiile constituŃionale comune ale

22
Raportul special 98/C44/09, JOCE C 44/9, 10 februarie 1998

35
statelor membre” (art. 8, fost art. F, II al TUE)”.
„Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” nu a creat drepturi cu adevărat noi,
ci a fixat, într-un cadru solemn, o întreagă serie de principii pe care doar juriştii experimentaŃi le-ar
fi putut repera în cadrul tratatelor, directivelor şi regulamentelor comunitare şi mai ales în cadrul
jurisprudenŃei CurŃii de JustiŃie a UE. Carta se compune din preambul şi 7 capitole, care tratează
fiecare in parte drepturi considerate fundamentale in cadrul Uniunii Europene.
Domeniul de aplicare a Cartei se întinde la organele şi instituŃiile Uniunii Europene, la
statele membre, care implementează dreptul comunitar. Îngrădirile exercitării drepturilor şi
libertăŃilor recunoscute trebuie să fie prevăzute de lege şi să respecte esenŃa acestor drepturi şi
libertăŃi.

TITLUL V ROMÂNIA SI UNIUNEA EUROPEANA

Cursul 14 Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeana. Cadrul General

In data de 13 aprilie 2005, cu 497 voturi pentru, 93 împotriva şi 71 de abŃineri Parlamentul

European a aprobat aderarea României la Uniunea Europeană. Tratatul de Aderare a României şi
Republicii Bulgaria la Uniunea Europeană a fost semnat la Luxemburg la 25 aprilie 2005 si
ratificat de către Parlamentul României prin Legea nr. 157/24.05.2005.
Pentru România Tratatul de aderare reprezintă înŃelegerea dintre statele membre ale Uniunii
Europene si România ca începând de la 1 ianuarie 2007 România sa devină membru, cu drepturi
si obligaŃii depline, al Uniunii Europene.
Tratatul este construit pornind de la principii similare cu cele din Tratatul de aderare a
valului anterior (din 2004) si reflectă procesul de negociere al celor 31 de capitole, reunind atât
condiŃiile in care România devine stat membru al Uniunii, cât si adaptarea Uniunii Europene la
această aderare.
Tratatul de aderare a Republicii Bulgaria si a României la Uniunea Europeana conŃine un
element inovator, inexistent in tratatele anterioare, respectiv un sistem de condiŃii suspensive si
rezolutorii, in funcŃie de îndeplinirea cărora se stabilesc actele (tratatele) la care se realizează
aderarea.
Astfel art. 1 alin 2, 3 si 4 din Tratatul de aderare prevede:
„(2) Republica Bulgaria şi România devin părŃi la Tratatul de instituire a unei ConstituŃii

36
pentru Europa şi la Tratatul de instituire a ComunităŃii Europene a Energiei Atomice, astfel
cum sunt acestea modificate sau completate.
(3) CondiŃiile şi aranjamentele referitoare la admitere sunt stabilite în Protocolul anexat la
prezentul tratat. DispoziŃiile acestui protocol fac parte integrantă din prezentul tratat.
(4) Protocolul, inclusiv anexele şi apendicele sale, se anexează la Tratatul de instituire a
unei ConstituŃii pentru Europa şi la Tratatul de instituire a ComunităŃii Europene a Energiei
Atomice, iar dispoziŃiile sale devin parte integrantă din aceste tratate.”
Iar in art. 2 al Tratatului se prevede:
(1) În cazul în care Tratatul de instituire a unei ConstituŃii pentru Europa nu este în
vigoare la data aderării, Republica Bulgaria şi România devin părŃi la tratatele pe care se
întemeiază Uniunea, astfel cum sunt acestea modificate sau completate.
În acest caz, articolul 1 alineatele (2) - (4) se aplică de la data intrării în vigoare a
Tratatului de instituire a unei ConstituŃii pentru Europa.
(2) CondiŃiile referitoare la admitere şi adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea,
care decurg în urma aderării şi care se aplică de la data aderării până la data intrării în
vigoare a Tratatului de instituire a unei ConstituŃii pentru Europa, sunt stabilite în actul anexat
la prezentul tratat. DispoziŃiile respectivului act fac parte integrantă din prezentul tratat.
(3) În cazul în care Tratatul de instituire a unei ConstituŃii pentru Europa intră în vigoare
după aderare, protocolul prevăzut la articolul 1 alineatul (3) înlocuieşte actul prevăzut la
articolul 2 alineatul (2) de la data intrării în vigoare a tratatului menŃionat. În acest caz,
dispoziŃiile protocolului menŃionat anterior nu sunt considerate ca producând efecte juridice noi,
ci ca menŃinând, în condiŃiile stabilite în Tratatul de instituire a unei ConstituŃii pentru Europa,
în Tratatul de instituire a ComunităŃii Europene a Energiei Atomice şi în respectivul protocol,
efectele juridice deja create de dispoziŃiile actului prevăzut la articolul 2 alineatul (2).”
Tratatul de aderare prevede deci:

fie aderarea la Tratatul de instituire a unei ConstituŃii pentru Europa (Tratatul
ConstituŃional adoptat la finele anului 2004), dacă acest Tratat ConstituŃional a ar fi
fost ratificat de către toate statele membre până la data aderării efective a României şi
Bulgariei (1 ianuarie 2007),

iar dacă nu se prevedea aderarea la tratatele existente anterior Tratatului ConstituŃional.
Pentru a acoperi fiecare dintre aceste două situaŃii distincte s-au redactat în paralel un Act de
aderare şi un Protocol de aderare, anexate Tratatului si care urmau sa intre alternativ in
vigoare in funcŃie de intrarea, respectiv neintrarea in vigoare a Tratatului ConstituŃional. Avand

37
in vedere respingerea tratatului constituŃional de către olandezi si francezi, România este membra
a Uniunii Europene in condiŃiile stabilite de Actul de Aderare.

III BIBLIOGRAFIE

1. BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

Marin Voicu Introducere in dreptul european, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007
Cosmin Dragoş Dacian, Uniunea Europeană. InstituŃii. Mecanisme, ediŃia a 2-a, Editura C.H.
BECK, Bucureşti, 2006
Tudorel Stefan si B.A Drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007
Cibengiu Marin
Gilbert Gornig, Ioana Dreptul Uniunii Europene, ediŃia a 2-a, Editura C.H. BECK,
Eleonora Rusu Bucureşti, 2007

2. BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

*** Uniunea Eropeana 2006 – 2007 - Memento Practic Francis Lefebvre,

Editura Francis Lefevre, Paris 2006
JACQUELINE DUTHEIL DE Droit materiel de L’Union Europeenne, ediŃia a 3-a, Editura Hachette
LA ROCHERE Superierur, Paris, 2006
Augustin Fuerea Manualul Uniunii Europene, ediŃia a III-a revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006
Octavian Manolache Tratat de drept comunitar, EdiŃia a V-a revizuită şi adăugită, Editura
All Beck, Bucureşti, 2006
Daniel Gueguen Noul ghid practic al labirintului comunitar, ediŃia a 11-a, Editura
L.G.D.J, Paris, 2006

3. SURSE DE INFORMARE - PAGINI DE INTERNET

1. www.infoeuropa.ro – Centrul de informare al DelegaŃiei Comisiei UE în Bucureşti,
2. www.ier.ro - Institutul European Român,
3. www.europa.eu – Pagina de internet a Uniunii Europene,
4. www.europarl.europa.eu – Parlamentul European,

38
5. www.ec.europa.eu – Comisia Europeană,
6. www.consilium.europa.eu – Consiliul European,
7. www.curia.europa.eu – Curtea de JustiŃie a Uniunii Europene.

39