Intalniri cu Matei Calinescu

Deşi îl întîlnisem şi cu alte prilejuri, prima mea convorbire face to face cu Matei
Călinescu a avut loc abia în vara lui 2004, mai exact, cu prilejul lansării, la sediul
Grupului pentru Dialog Social, a volumului colectiv O lume dispărută. Patru istorii
personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici. Cu gîndul la Amintirile în dialog
realizate împreună cu Ion Vianu, ajunseserăm la concluzia că era cel mai potrivit,
simbolic vorbind, pentru a indica sensul proiectului nostru „memorialistic“. De aceea, m-
am bucurat mult, împreună cu colegii mei, că a acceptat să ne lanseze cartea – alături de
H.-R. Patapievici – mai ales că îl ştiam încă marcat de suferinţa pierderii premature a
fiului Matthew, evocat, cu boala sa „angelică“, în amuţitoarea proză nonficţională din
Portretul lui M. La acea dată, Matei Călinescu se retrăsese deja la Bucureşti, după
pensionarea din învăţămîntul universitar american. Nu-mi dau seama în ce măsură
„întîlnirea dintre generaţii“ pe care o aşteptam se va fi produs la respectiva lansare.
Criticul a fost îndatoritor, amabil, a făcut o serie de consideraţii despre „reapariţia“ lumii
„dispărute“ a comunismului şi s-a întrebat de ce nu ne-am oprit şi asupra experienţelor
amoroase/escapadelor pe care le-am fi avut în acei ani de comunism tîrziu... Părea însă
oarecum cu gîndul în altă parte. Adevăratele mele întîlniri cu autorul lui Rereading s-au
produs, de fapt, prin intermediul lecturii şi al relecturii unora dintre cărţile sale.
(Re)lecturi formatoare şi clarificatoare în ordine intelectuală. Nu mă voi referi la cărţile
publicate înaintea expatrierii, nici la literatura şi, în special, la proza atît de greu clasabilă,
care ar merita o altă discuţie.

Dimensiunea „nocturnă“ a istoriei

Încep cu Cinci feţe ale modernităţii, citită pentru prima oară prin 1995, în ediţia de la
Univers, cam în acelaşi timp cu prima ediţie a Amintirilor în dialog. Mi-a atras atenţia de
la prima lectură claritatea calmă, erudită, dar complet lipsită de pedanterie scholar cu care
un critic român de anvergură internaţională era capabil să desfăşoare biografia unor mari
curente moderne şi a unei episteme culturale. O claritate „clasică“ în care văd, acum,
expresia unui stil al personalităţii, centrat pe nevoia de echilibru şi de înţelegere
complexă a chestiunilor spinoase. Iată – mi-am spus cu candoarea lipsei de experienţă –
un teoretician literar redutabil care n-are nevoie de jargon teoretizant, de artificii sau de
scientisme. Mi-am dat repede seama însă că această clasicitate aulică – structurală, dar
cultivată din plin la şcoala lui Tudor Vianu – era numai o „faţă“ a unui autor fascinat de
dimensiunea „nocturnă“, destabilizantă şi neliniştitoare a existenţei şi a istoriei, de
personajele abisale, umbroase, atipice şi secrete. Există la el o artă a fizionomiei, fie că e
vorba despre „vagantul“ Zacharias Lichter, despre inocenţi tragici ca prietenul Miron
Chiraleu sau, în alt plan, fiul M., despre scriitori cu biografii contorsionate în varii
moduri, precum Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Eugen Ionescu sau
despre... profilul diferitelor curente investigate. Înseşi „feţele“ modernităţii alcătuiesc,
dimpreună, un chip proteic, ambiguu, derutant şi revelator. (Multiplicitatea
caracterizează, de altfel, întreg scrisul acestui autor care a abordat, deopotrivă, critica de
întîmpinare, comparatistica, teoria literară, istoria intelectuală, eseul, proza, poezia,
memorialistica şi jurnalul.) S-a vorbit prea puţin, cred, despre legătura profundă dintre
abordarea modernităţii de la Matei Călinescu şi cea a mai tînărului Antoine Compagnon
din Les Cinq Paradoxes de la modernité şi Les Antimodernes..., o înrudire inclusiv
stilistică. Dar s-a vorbit prea puţin şi despre meditaţia (confesiunea) „identitară şi
existenţială“ ce străbate, obiectivat, critica şi teoria autorului nostru în ultimii 15 ani.

Un alt tip de discuţie comportă, desigur, arta portretului (şi a autoportretului!) din
Amintiri în dialog, una dintre primele noastre „ego-grafii“ postcomuniste – cronologic şi
valoric vorbind. Ce m-a impresionat aici a fost onestitatea autoscopică, luciditatea critică,
autoanalitică a asumării propriului trecut, cu toate „compromisurile fondatoare“ pe care le
presupunea intrarea în lumea literară poststalinistă din anii ’50-’60. Dar şi puterea de a
evoca reflexiv, nepasional şi totuşi cu gravitate empatică o lume crepusculară, devastată
de presiunea „noului regim“ – burghezia intelectuală interbelică al cărei sfîrşit cei doi
parteneri de dialog l-au trăit şi mărturisit post festum. Din fantasma acestei lumi dispărute
vine şi slăbiciunea criticului pentru Mateiu Caragiale – o slăbiciune pe care o
împărtăşesc...
Volumul lui Matei Călinescu, care mi-a influenţat semnificativ atitudinea faţă de
literatură (inclusiv faţă de abordarea istoriei noastre intelectuale), a fost, fără doar şi
poate, cel despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. El m-a făcut să realizez mai bine
faptul că, în critică, adevărata miză nu e angajarea eticistă, ci cunoaşterea, înţelegerea
complexă a fenomenelor. Să ne amintim: în momentul apariţiei cărţii (2002), lumea
noastră culturală era scindată între „apărătorii“ şi „acuzatorii“ lui Eliade, Cioran et Co.
Unii, defensori ai interbelicului anticomunist şi ai simbolurilor cultural-naţionale afirmate
în afara ţării, practicau mistificator şi encomiastic lavajul ideologic şi biografic al idolilor,
eludînd chiar evidenţele. Ceilalţi practicau justiţiar şi fixist o demascare universal-
suspicioasă a legionarismului lor peren şi a gîndirii lor antidemocratice. Primii dădeau cu
Eliade în Culianu, ceilalţi – viceversa etc. Întrucît mi-a plăcut, adesea, să mă aşez de
cealaltă parte a bărcii cu cei care tind să o scufunde, eram înclinat mai curînd spre poziţia
a doua, în ideea că adevărurile istoriei, oricît de neconvenabile ar fi, trebuie recunoscute
şi asumate integral, brutal, fără menajamente. Cred şi acum acelaşi lucru, dar nu la fel ca
atunci.

Împotriva maniheismului ideologic

La începutul anilor 2000 însă, între poziţiile acuzatorilor pe toată linia de tip Daniel
Dubuisson sau Alexandra Laignel-Lavastine şi cele ale apărătorilor din oficiu de tip
Mircea Handoca nu păreau să existe alternative. Ei bine, sclipitoarele interpretări din
Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade: Amintiri, lecturi, reflecţii au contribuit enorm în
a oferi o alternativă credibilă la acel maniheism ideologic oricînd dispus să sacrifice
valoarea plurală pe altarul stigmatizărilor reducţioniste: o alternativă a onestităţii critice
calme, competente, echilibrate, depasionalizate. Ca şi, mai tîrziu, Florin Ţurcanu sau
Andrei Oişteanu – dar, spre deosebire de ei, mutînd discuţia în planul structurilor de
adîncime ale operei literare spre a privi mai bine în toate direcţiile – Matei Călinescu
spune, răspicat, tot ceea ce (pentru unii) este dezagreabil de spus despre adeziunea
legionară a lui Eliade, despre implicaţiile ei şi despre camuflările sale postbelice, fără a
amesteca însă, tendenţios, planuri care n-ar trebui amestecate de dragul unei angajări sau
alteia. Recitiţi, apoi, comentariile lui Matei Călinescu despre Uitarea fascismului... sau, în
alt plan, despre Omul recent, cărţi care au stîrnit valuri de polemici pro şi contra,
alimentînd pînă la isterie „cearta intelectualilor“. Numai căuzaşii intratabili îi vor putea
imputa, în logica lor războinică, faptul că e „căldicel“.

Aceeaşi hermeneutică plurală, integratoare, „totală“, va fi întrebuinţată de Matei

Călinescu şi în cărţile despre Mateiu Caragiale şi Eugen Ionescu, cărţi ale „întoarcerii din
exil“, într-un anume sens. Pentru a le înţelege mai bine demersul, cel mai competent ghid
este, fără îndoială, tratatul A citi, a reciti... Nu avem, desigur, de-a face aici cu o teorie a
lecturii în sensul larg, cuprinzător pe care, spre exemplu, îl are în vedere, în studiile sale,
Paul Cornea. E vorba, înainte de orice, despre o teorie şi o pedagogie implicită a lecturii
avizate, înţelese în mod esenţial ca relectură (pe urmele lui Borges şi Nabokov) şi
aplicată în special prozei. O teorie care dezvăluie – în ultimă instanţă – modul în care
citeşte şi se citeşte Matei Călinescu însuşi: lent, tacticos, minuţios, „plural“, cu focalizări
multiple, savurînd epicureic detaliile, ludic – în sensul unui joc intelectual superior –, cu
un soi de voyeurism artistic, şi – nu în ultimul rînd – cu o foarte specială pasiune
detectivă întru aflarea „secretelor“ interioare ale operei (inclusiv a reflexelor biografice şi
politice inavuabile, refulate, sublimate de autor) pentru a-i actualiza întreaga semnificaţie
multidimensională. Acest mod de a citi a devenit în timp, pentru mine, etalon de lectură
critică.

Acum, cînd împlineşte vîrsta rotundă de 75 de ani, Matei Călinescu trece prin cea mai
grea încercare a vieţii sale. Mă întreb dacă a reuşit să găsească energia pentru a duce la
bun sfîrşit anunţata – şi, potenţial, fundamentala sa carte despre naţionalismul
intelectualilor români interbelici din care a publicat unele fragmente. Dacă n-ar şti prea
bine că, în lumea noastră sublunară, totul e deşertăciune, criticul ar avea suficiente motive
să-şi contemple, privind înapoi, un destin intelectual împlinit – şi exemplar. Dar cîtă
nelinişte „modernă“ ascunde, adeseori, aparenta seninătate „clasică“.