Sunteți pe pagina 1din 190

MONEDĂ ŞI CREDIT

Lector univ. dr. ILIE MOGA

1
C U P R I N S
Capitolul I
1. M O N E D A
* Obiective …………………………………………………………………………..5
* Scurt rezumat ……………………………………………………………………...6
* Conţinutul capitolului …………………………………………………………….. 7
1.1. MONEDA ŞI ROLUL EI ÎN ECONOMIE.......................................... ………7
1.1.1. Privire istorică asupra monedei ....................................................................................... 8
1.1.2. Funcţiile monedei ............................................................................................. ………..13
1.1.3. Puterea de cumpărare a monedei, expresie a potenţialului economic .............................16
1.1.4. Stabilirea puterii de cumpărare a monedei, punct de plecare al întăririi
monedei naţionale ....................................................................................................................18
1.1.5. Clasificarea semnelor monetare ......................................................................................20
1.1.6. Sistemul monetar ............................................................................................................21
1.1.6.1. Sistemul Monetar Internaţional ......................................................... ……………….23
1.1.6.2. Sistemul Monetar European .............................................................. ……………… 25
1.1.6.3. Sistemul Monetar Internaţional de la Bretton – Woods 1944.................................... 28
1.1.7. Convertibilitatea ............................................................................................... ………30
1.1.8. Cursul de schimb (cursul schimbului) ............................................................. ……... 34
1.2. CIRCULAŢIA MONETARĂ ............................................................... ……38
1.2.1. Tranzacţiile financiare şi rolul lor ............................................................................... 38
1.2.2. Circulaţia mărfurilor şi circulaţia banilor ......................................................... ……... 38
1.2.3. Schema dezvoltată a circulaţiei banilor ............................................................ ……... 39
1.2.4. Delimitări ale circulaţiei monetare ................................................................... ……… 41
1.2.5. Necesarul de monedă ..................................................................................................... 42
1.2.5.1. Definiţia şi criteriile de structurare a masei monetare ....................... ……………….42
1.2.5.2. Dimensionarea cantităţii de monedă în circulaţie ........................................................43
1.2.5.3. Dimensionarea circulaţiei monedei cu ajutorul balanţei veniturilor şi cheltuielilor
populaţiei…… ............................................................. ……………………………………….47
1.2.6. Viteza de circulaţie a monedei ....................................................................................... 48
1.2.7. Dimensionarea ofertei de monedă .................................................................................. 48
1.3. ECHILIBRUL MONETAR ............................................................................ 50
1.3.1. Echilibrul şi dezechilibrul economic .................................................................. ………51
1.3.2. Echilibrul monetar şi interpretările alternative .................................................. ……….52
1.3.3. Premisele asigurării echilibrului monetar .......................................................... ……….52
1.3.4. Moneda şi inflaţia ............................................................................................... ………54
1.4. SISTEMUL MONETAR NAŢIONAL AL ROMÂNIEI ............................... 55
1.4.1. Formarea şi caracteristicile sistemului monetar românesc ............................................. 55
Primii „lei” …………………………………………………………………..............56
1.4.2. Privire istorică asupra sistemului monetar românesc ........................................ ……….56
*Leul greu (nou), ultimul ban românesc ? .................................................. ……...63
1.5. TEORII MONETARE ..................................................................................... 64
5.1. Concept şi consideraţii generale privind teoria monetară ................................................ 64
5.2. Principalele teorii monetare ............................................................................................. 66
* Cuvinte cheie …………………………………………………………………….. 69
Capitolul II
B Ă N C I L E
* Scurt rezumat …………………………………………………………………….. 73
* Obiective …………………………………………………………………………. 73
* Conţinutul capitolului ……………………………………………………………. 74
2.1. ACTIVITATEA BANCARĂ ................................................................ ………74
2.1.1. Privire istorică asupra activităţii bancare ......................................................... ……….. 74
2.1.2. Activitatea bancară în România ....................................................................... ……….. 76
2.2. STRUCTURILE INSTITUŢIONALE ........................................................... 88
2.2.1. Sistemica bancară .......................................................................................................... 88
2.2.2. Organizarea sistemului financiar ................................................................................... 92
2.2.3. Rolul şi funcţiile Băncii Centrale ...................................................................... ……….93
* Operaţiunile Băncii Centrale ..................................................................................104
2.2.4. Băncile şi instituţiile de credit asimilate ........................................................... ………105
2.2.4.1. Organizarea şi funcţionarea unei bănci ...................................................................... 105

2
2.2.4.2. Principalele operaţiuni ale unei bănci ................................................ ………109
2.2.5. Organigrama (structura organizatorică) a unei bănci ....................................... 110
2.2.6. Instituţii de credit cvasibancare ........................................................................ 114
2.2.7. Trezoreria .......................................................................................................... 115
2.3. PERSPECTIVE ALE STRATEGIEI BANCARE ............................. 115
2.3.1. Intrări în sistem bancar ..................................................................................... 117
2.3.2. Structura de transformare ................................................................................. 117
2.3.3. Ieşirile în sistem bancar .................................................................................... 118
2.3.4. Planificarea strategică bancară ......................................................................... 118
* Cuvinte cheie ……………………………………………………………. 120
Capitolul III
C R E D I T U L
* Scurt rezumat …………………………………………………………… 122
* Obiective ………………………………………………………………… 123
* Conţinutul capitolului ………………………………………………….. 123
3.1. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE CREDITARE ...................... 123
3.1.1. Creditul. Noţiuni, concepte, clasificare ………………………………………. 124
3.1.2. Resursele de creditare ................................................................................... .. 130
3.1.3. Categoriile de credite ........................................................................................ 132
3.1.4. Principii ale activităţii de creditare ................................................................... 137
3.2. ACORDAREA PROPRIU-ZISĂ A CREDITELOR ...................... 138
3.2.1. Analiza performanţei firmei pe baza bilanţului întocmit conform normelor metodologice în
vigoare ……………………………………………………………………………... 145
3.2.2. Analiza performanţei firmei pe baza bilanţului restructurat ......................... 147
3.2.3. Multiplicatorul de credite - crearea de monedă scripturală ....................... . 149
3.2.4. Producţia bancară .......................................................................................... 151
3.3. DOBÂNDA ŞI MANAGEMENTUL RATEI DOBÂNZII ............152
3.3.1. Teorii privind dobânda .................................................................................. 153
3.3.2. Determinarea nivelului ratei dobânzii pe piaţă ............................................. 156
3.3.3. Dobânda nominală şi dobânda reală ............................................................. 158
3.3.4. Riscul ratei dobânzii ..................................................................................... 159
3.3.5. Măsuri privind prevenirea riscului de creditare ........................................... 162
3.3.6. Elemente care pot contura orientarea activităţii unei bănci ......................... 165
*Cuvite Cheie ……………………………………………………………. 167

* Studiu de caz privind analiza financiară a SocietĂţii Comerciale „CONF-PROD” S.R.L.


Sibiu în vederea obţinerii unui credit în valoare de 100.000 lei ..... 164

* Întrebări recapitulative şi teste de autoevaluare ………………………… 180

• Bibliografie selectivă ……………………………………………………. 181

3
Introducere

În contextul actual al economiei de piaţă concurenţiale din ţara noastră, lucrarea de faţă se
doreşte a fi un ghid foarte util tuturor celor ce sunt angrenaţi în procesul de desăvârşire a profesiei de
economist. Din acest punct de vedere, tematica lucrării se încadrează între temele de specialitate de
strictă actualitate. O dată cu aderarea României la Uniunea Europeană, problema stabilităţii şi întăririi
monedei noastre naţionale este nu numai actuală, dar şi de o mare acuitate politică, economică şi
socială (leul greu (nou) → o cheie a succesului ? – poate da; - vom vedea).
Prin urmare, suntem obligaţi în permanenţă să veghem asupra corelării stricte a circulaţiei
monetare cu necesităţile reale ale economiei, pentru că numai astfel se poate sprijini stabilitatea
monedei şi, implicit, se crează premisele creşterii economice şi a derulării unui comerţ eficient, mai
ales a celui exterior. Pentru aceasta, în ţările cu economie de piaţă dezvoltată, moneda naţională şi
activitatea de creditare realizată prin intermediul băncilor joacă un rol determinant în desfăşurarea
proceselor economice, în reglarea circuitelor economice la nivel micro- şi macroeconomic, a lichidităţii
operatorilor economici, a economiei în ansamblul său.

În concordanţă cu realitatea, autorul cursului „Monedă şi credit” vrea să pună în lumină


acest rol, acoperind cu acest material o bună parte din necesarul de obiecte de specialitate al viitorului
economist.
Lucrarea este structurată pe trei capitole distincte:
- cap. I „Moneda”;
- cap.II „Băncile”;
- cap. III „Creditul”.
Studiu de caz privind realizarea unei documentaţii de către o firmă în vederea obţinerii unui
credit de la o bancă comercială, întrebările recapitulative şi testele de autoevaluare cât şi bibliografia
selectivă închid conţinutul volumului.
Cu toate că sunt tratate distinc cele trei capitole (probleme), ele se întrepătrund şi
intercondiţionează reciproc. Ca urmare, moneda nu are valoare şi liberă circulaţie dacă nu este emisă
de un organism competent, creditul acordat trebuie să aibă o valoare monetară (bănească), iar banca
este cea care mijloceşte operaţiunile între operatorii economici având la bază un volum economic (de
asemenea, exprimat printr-o monedă).
Astfel, moneda se concretizează printr-un ansamblu de mijloace de plată direct utilizabile în
vederea efectării plăţilor pe pieţele de bunuri şi servicii, pentru reglarea datoriilor generate de schimbul
de mărfuri şi prestările de servicii. Pentru a avea o imagine cât mai exactă asupra evoluţiei istorice a
monedei, sunt prezentate în capitolul I momentele ce mai semnificative pe care le-a cunoscut moneda
de la apariţie şi până astăzi.
Emiterea, circulaţia, tezaurizarea, creşterea şi scăderea valorii monedelor au avut puternice
repercursiuni, s-au răsfrânt asupra vieţii sociale în toate epocile istorice.
Prin tot ce cuprinde capitolul I, urmăreşte să prezinte realităţi care se cer ştiute, mai cu seamă
reunite spre a se vedea întregul. Problemele monetare au devenit în lumea contemporană o preocupare
publică, explicabilă dacă se ia în considerare influenţa pe care o au asupra ansamblului activităţii
economice şi, în ultimă analiză, asupra condiţiilor de viaţă ale omului.
Băncile (fără a neglija istoria lor), au rolul de a regla şi acţiona pentru orientarea şi
conducerea proceselor economice la nivel naţional, prin intermediul instrumentelor, metodelor şi
politicilor din sfera monetară şi de credit. În consecinţă, se cuvine a fi relevată legătura directă care
există între bancă şi operatorul economic şi prezentarea cadrului de acţionare specific. În continuarea
capitolului II, se cuvine a fi precizat faptul că primul obiectiv al băncilor este să ofere „produse şi
servicii bancare de cea mai bună calitate”, cu servire exemplară, civilizată şi operativă.
Relaţiile între credit şi circulaţia monetară, statul, guvernul le urmăreşte îndeaproape (aşa
cum, de altfel, se întâmplă în toate ţările). În activitatea tuturor organizaţiilor bancare, pentru asigurarea
unei circulaţii monetare stabile, rolul Băncii Centrale este decisiv.
În această perioadă, la crearea noului sistem bancar s-a urmărit şi se urmăreşte în continuare
realizarea unui sistem bancar modern, cu rol de echilibrare a disponibilităţilor operatorilor economici
şi ale populaţiei, existente în bănci, cu împrumuturile (creditele) necesare, solicitate pe piaţa bancară.
După cum se poate uşor observa, am pomenit fără să vrem şi de existenţa creditului în
contextul legăturii acestuia cu activitatea bancară, fapt ce ne determină să pătrundem în capitolul III.
Conform uzanţelor de specialitate, numai cedarea şi restituirea unei sume de bani constituie o
operaţiune de credit, iar dobânda reprezintă o caracteristică esenţială a creditului, este deci preţul
creditului.

4
Acordarea creditului (consimţirea tranzacţiei) în lei sau în valută, reprezintă un act de mare
importanţă, în vederea căruia banca (iată din nou legătura) trebuie să-şi asigure o bună informare şi
documentare pentru prevenirea riscului.
În finalul lucrării am prezentat un studiu de caz, adică o analiză financiară a Societăţii
Comerciale „CONF-PROD” S.R.L. Sibiu în vederea obţinerii unui credit în valoare de 100.000 lei de la
o bancă comercială (realizându-se concret trilogia: monedă ↔ bancă ↔ credit).
În final, cursul nu caută să fie doar o sintetizare în formă accesibilă a numeroase evenimente
permiţând privirea dintr-un anumit unghi asupra trecutului, ci se doreşte a avea şi o folosinţă practică,
inclusiv asumarea unor riscuri.
Sigur, prin volumul de faţă nu mi-am propus şi cred că nici n-aş fi reuşit să abordez toate
problemele legate de cele trei fenomene: monedă, bancă, credit. Dar, la sfârşitul lucrării se află o
bibliografie selectivă pe care o recomand tuturor celor interesaţi în completarea şi îmbogăţirea
cunoştiinţelor în domeniu.

Autorul,

5
„Banu-i ca mica roată, ce-nvârteşte lumea toată”
Eduard Bourd

Capitolul I

1. M O N E D A

* Obiective:

Datorită diversităţii mijloacelor şi instrumentelor de plată, în


economia contemporană se utilizează într-o masură tot mai mică formele
tradiţionale de monedă, moneda metalică şi piese metalice, care constituie
doar o parte din masa monetară. O astfel de tendinţă generală se înscrie
într-o evoluţie amplificată după anii ’80, datorită apariţiei noilor tipuri
de plasamente pe pieţele financiare. Prin urmare, instrumentele
financiare, care nu reprezintă, de fapt, moneda propriu-zisă, se pot
transforma rapid în mijloace de plată cu riscuri limitate şi în perioade de
timp reduse, schimbă comportamentul firmelor şi al utilizatorilor de
monedă, în general. În acest context se înscriu modificările şi în structura
masei monetare, respectiv a agregatelor monetare şi a modului de
utilizare a acestora în domeniul politicii monetare. Deoarece furnizează
informaţii asupra cererii de monedă din punct de vedere cantitativ şi
calitativ, agregatele monetare permit aplicarea politicii monetare.
România, ca ţară membră a Uniunii Europene, a trebuit să-şi armonizeze
politica monetară cu cea a statelor membre astfel încât asigurarea şi
menţinerea stabilităţii preţurilor să reprezinte obiectivul economic
prioritar. Preluînd abordările monetariste, care evidenţiază relaţia stabilă
dintre rata de creştere pe termen lung a mijloacelor de plată şi rata
inflaţiei, aceste politici au utilizat agregatele monetare ca instrumente
privilegiate în scopul realizării obiectivului prezentat.
Un rol important asupra politicii monetare îl au efectele
determinate de apariţia monedei electronice. Ca urmare, moneda
electronică, reţeaua mondială a Internetului, afacerile care se derulează
tot mai mult în spaţiul cibernetic, exercită influenţe importante asupra
politicii monetare şi a instrumentelor acesteia.
Având în vedere principalele modificări în tendinţa utilizării
mijloacelor de plată, supunem atenţiei cititorului câteva probleme care îşi
găsesc răspunsul în paginile ce urmează:
- cine influenţează viitorul monedei propriu-zise;
- cine este ofertantul de monedă;
- cine va asigura necesarul de monedă (ca mijloc de plată) în
economie.

6
* Scurt rezumat:

M o n e d a se concretizează prin ansamblul mijloacelor de plată direct


utilizabile în vederea efectuării plăţilor pe pieţele de bunuri şi servicii, adică
ansamblul de active (aici, active = creanţă) acceptate pretutindeni, de către toţi şi
totdeauna pentru a regla datoriile generate de schimbul de mărfuri.
Moneda a apărut de timpuriu în istoria societăţii umane, rezervându-şi dreptul
de a participa la tranzacţii sub forma unor mărfuri obişnuite şi foarte diversificate.
Exteriorizarea valorii se realiza o dată cu schimbul, prin raportarea mărfurilor la
marfa care avea rolul de monedă. În Europa, de la sfârşitul preistoriei, se utilizau ca
monedă vitele, în Africa, etnologii au observat în societăţile tradiţionale folosirea
monetară a sării şi a scoicilor rare care serveau, de obicei ca podoabe. Acelaşi lucru
s-a petrecut multă vreme cu ceaiul în Tibetul chinezesc.
Denumirea de monedă provine de la monetăria romană, instalată lângă templul
Juno Moneta din Roma. Etimologic, cuvânul „monedă” îşi are originile deci, în
cuvântul latin „moneta” care înseamnă „aceea care avertizează”.
Primele monezi autohtone cunoscute pe teritoriul României, au fost
drahmele de argint bătute de oraşul pontic Histria în sec. X – IV î. Cristos.
În vederea edificării unei imagini cât mai complete asupra evoluţiei istorice a
monedei, se recomandă citirea cu atenţie a momentelor cele mai semnificative pe
care le-a cunoscut moneda de la apariţie şi până astăzi, de la pg. 5.
Având în vedere originile istorice ale monedei (descrise de Aristotel în „Etica
Nicomahică” şi „Politica”), se pot pune în evidenţă trei funcţii importante. Dar,
analiza modernă ne-a demonstrat că cele trei funcţii se explică printr-o proprietate
esenţială a monedei şi anume: moneda constituie lichiditatea prin excelenţă.
Pornind de la activitatea practică de analiză monetară, este necesară
determinarea cât mai corectă a puerii de cumpărare a unei monede prin apelarea la
diferiţi indicatori. Totodată, trebuie făcută distincţia între moneda materială (de
circulaţie) şi moneda de cont (scripturală).
Creşterea rolului şi importanţei monedei în istorie, a determinat crearea
sistemelor monetare. Astfe, sistemul monetar este privit ca un ansamblu de norme şi
organisme, care de asemenea trebuie să se ţină seama în abordarea problemelor
monetare. Ca urmare, se impune a se acorda o mare atenţie organismelor
internaţionale create:
Sistemul Monetar Internaţional;
Sistemul Monetar European;
Sistemul Monetar Internaţional de la Bretton Woods – 1944 şi Fondul
Monetar Internaţional;
Tratatul de Maastricht - 1992, ş.a.
Convertibilitatea, este o noţiune care a cunoscut importante modificări de
conţinut de-a lungul vremii. Ea reprezintă o însuşire legală a unei monede de a putea
fi preschimbată cu altă monedă în mod liber prin vânzare şi cumpărare pe piaţă.
România a avut moneda convertibilă ?
Obiectivele unei politici monetare sunt, în esenţă, pe de o parte, apărarea
monedei (menţinerea parităţii de schimb), iar, pe de altă parte, lupta împotriva
inflaţiei. Soluţia clasică, utilizată de majoritatea ţărilor, constă într-o acţiune prin

7
dobânzi. A nu se neglija însă, rolul cursului de schimb (adică preţul unei valute în
altă valută) şi al cursului valutar (preţul unui mijloc de plată exprimat sub forma unui
raport între două unităţi monetare diferite), care se vor a fi formate liber pe pieţele
valutare în funcţie de cerere şi ofertă.
Fenomenele monetare sunt strict legate de fenomenele economice. Ca o
consecinţă, circulaţia mărfurilor influenţează în mod direct circulaţia monetară,
dându-i o dimensiune şi o viteză coresunzătoare. De asemenea, sunt tratate pe larg,
echilibrul monetar, moneda şi inflaţia ca o consecinţă a echilibrului şi dezechilibrului
economic.
O problemă aparte o constituie Sistemul Monetar Naţional al României. În
cele din urmă, se poate pune întrebarea: leul greu (nou), ultimul ban românesc ?
Încheiem primul capitol prin prezentarea conceptului de teorie monetară şi
prin prezentarea principalelor teorii monetare.

* Conţinutul capitolului:

1.1. Moneda şi rolul ei în economie

Datorită faptului că moneda are circulaţie zilnică, îşi poate releva cu putere
funcţia socială. Până la urmă, moneda rămâne o noţiune foarte complexă şi dificil de
cuantificat şi de definit. Din totdeauna, moneda a constituit pentru cercetători, un
subiect de controverse. Ca urmare, răspunzând mercantiliştilor care afirmau că
moneda reprezintă un semn al bogăţiei, clasicii prin vocea lui Stuart Mill, spuneau că
nimic nu este mai semnificativ decât moneda, „simplu voal” fără influenţe asupra
echilibrului economic. În epoca modernă însă, dacă aspectul monetar al celor patru
mari dezechilibre (inflaţia, şomajul, deficitul bugetar, deficitul balanţei de plăţi),
cărora trebuie să le facă faţă toate ţările, este recunoscut de toată lumea, o divergenţă
fundamentală apare, chiar din momentul în care se examinează natura intervenţiei
monedei, în aceste manifestări de instabilitate.1
Rducând controversele la afirmaţiile extreme, constatăm că două mari şcoli se
opun: pentru prima, fluctuaţiile în cantitatea de monedă se găsesc la originea
dezechilibrelor din economie; în timp ce pentru a doua, ele sunt efectele acestor
fenomene. În opinia primei şcoli, guvernele trebuie să utilizeze cu prioritate
instrumente ale politicii monetare pentru a corecta aceste dezechilibre, iar după
partizanii celei de-a doua şcoli, politica monetară nu trebuie să constituie vârful de
lance în cadrul politicii economice.
Totuşi, moneda se poate defini atât într-o manieră directă, relevând-i
conţinutul, cât şi într-o manieră indirecă, evidenţiindu-i funcţiile.
Pentru început putem spune că m o n e d a se concretizează prin ansamblul
mijloacelor de plată direct utilizabile în vederea efectuării plăţilor pe pieţele de
bunuri şi servicii, adică ansamblul de active (aici, active = creanţă) acceptate
pretutindeni, de către toţi şi totdeauna pentru a regla datoriile generate de schimbul
de mărfuri.2
Moneda apare ca un activ care poate fi deţinut, schimbat, împrumutat.

1
C. Basno, N. Dardac, C. Floricel - “MONEDĂ, CREDIT, BĂNCI”, Ed. D.P., Bucureşti, 1994, pg. 5.
2
Gh. Manolescu – „Moneda şi ipostazele ei”, Ed. Ec., Bucureşti, 1997, pg. 9.

8
Pentru a fi acceptată, valoarea monedei trebuie să se bazeze pe încrederea
acelora care o vor deţine, încredere circumscrisă unei anumite comunităţi naţionale
sau internaţionale.

1.1.1. Privire istorică asupra monedei

Considerăm relevantă şi totodată justificată o incursiune în evoluţia monedei,


pentru a vedea legătura cauzală a diferitelor forme pe care le-a cunoscut de la apariţie
şi până la acest început de mileniu trei.
Valabilitatea celor două accepţiuni date monedei (calitatea ei de marfă şi de
creanţă) este demonstrată de evoluţia istorică a monedei, de la concret la abstract. Mai
mult, în analiza evoluţiei monedei se va avea în vedere şi rolul deosebit al factorilor
subiectivi privind deciziile operatorilor economici în ce priveşte destinaţia şi
oportunitatea folosirii monedei.
Moneda a apărut de timpuriu în istoria societăţii umane, rezervându-şi dreptul
de a participa la tranzacţii sub forma unor mărfuri obişnuite şi foarte diversificate.
Exteriorizarea valorii se realiza o dată cu schimbul, prin raportarea mărfurilor la
marfa care avea rolul de monedă. În Europa, de la sfârşitul preistoriei, se utilizau ca
monedă vitele, în Africa, etnologii au observat în societăţile tradiţionale folosirea
monetară a sării şi a scoicilor rare care serveau, de obicei ca podoabe. Acelaşi lucru
s-a petrecut multă vreme cu ceaiul în Tibetul chinezesc.
Prin folosirea unei „mărfi” unice drept intermediar în tranzacţii, omul a ieşit
din sfera trocului primitiv şi intră în cea a economiei de schimb, permiţându-şi prin
marfa aleasă vânzarea şi cumpărarea bunurilor obişnuite, măsurarea precisă a valorii
şi economisirea. Ca urmare, marfa ia locul trocului, care se poate utiliza ca bun de
consum sau de producţie, dar serveşte şi drept instrument de schimb.
Valoarea mărfurilor obişnuite se va măsura prin stabilirea unui bun în calitate
de etalon monetar. Astfel, marfa monedă – etalon trebiua să aibă durabilitate ca să i
se poată conserva puterea de cumpărare. De asemenea, trebuia să fie divizibilă pentru
a permite efectuarea plăţilor şi să prezinte o valoare proprie, intrinsecă, suficient de
mare şi stabilă.
Dintre toate bunurile care întruneau calităţile respective, metalele şi aliajele s-
au impus rapid datorită proprietăţilor fizice, perfect adaptabile funcţiilor monedei. Au
fost folosite iniţial ca monede, metalele şi aliajele comune - cupru, bronz, fier - , apoi
au apărut metalele preţioase - aurul şi argintul.
Primele monede ar putea fi considerate cele din China (sec. XI î. Cristos), iar
în Europa, cele bătute de statul elen antic Lidia (sec. VI î. Cristos). Monezile de metal
aveau forme de obiecte (inele, vârfuri de săgeţi etc.) sau de lingouri (obiecte
premonetare), ceea ce necesita verificarea conţinutului prin cântărire şi probarea
titlului.
Denumirea de monedă provine de la monetăria romană, instalată lângă templul
Juno Moneta din Roma.3 Etimologic, cuvânul „monedă” îşi are originile deci, în
cuvântul latin „moneta” care înseamnă „aceea care avertizează”.
Celebrarea victoriei Romei antice asupra regelui Epirului (anul 275 î. Cristos)
a fost marcată prin „baterea” unor piese din metal, demonstrând prin aceasta apariţia
primelor semne a ceea ce va purta mai târziu numele de monedă.
Un timp, monezile au fost emise de preoţi, apoi de regi. În Evul Mediu, ele au
fost emise de regi, de căpeteniile feudale şi de oraşe. O dată cu crearea statelor
3
C.C. Kiriţescu, E.M. Dobrescu – “Băncile, mică enciclopedie”, Ed. Expert, Bucureşti, 1998, pg. 175.

9
feudale naţionale, dreptul de batere a monedelor a revenit puterii centrale. Baterea şi
circulaţia monedei de aur au încetat după primul război mondial, acestea rămânând
numai un instrument de tezaurizare. Moneda de argint însă, a circulat şi mai târziu,
dar din ce în ce mai rar. Au rămas până azi în circulaţie monezile divizionare,
confecţionate din metale ieftine. Ponderea acestora în totalul masei banilor în
circulaţie este însă foarte mică.
Primele monezi autohtone cunoscute pe teritoriul României, au fost
drahmele de argint bătute de oraşul pontic Histria în sec. X – IV î. Cristos. Geto
– dacii au emis, începând din jurul anilor 300 î. Cristos monezi proprii iniţial imitate
după monezile greco – macedonene, apoi cu simboluri locale originale: „Monedele
geto – dacice reprezintă cele mai autentice monumente de artă dacică” (C. Moisil).
Statele feudale au avut sisteme monetare proprii, primele emisiuni fiind în Ţara
Românească, cele ale lui Vladislav I (Vlaicu) (1364 – c. 1377), în Moldova ale lui
Petru Muşat (c. 1375 – c. 1391), iar în Transilvania în timpul lui Ioan Zapolya (1510 –
1540) şi în perioada Principatului. După primul război mondial, baterea de monezi
de aur şi de argint cu valoare proprie deplină destinate circulaţiei, a încetat.
În condiţiile actuale, în care nu mai circulă decât monezile divizionare,
termenul de monedă a fost extins în vorbirea curentă pentru denumirea oricărui semn
bănesc, inclusiv pentru banii de cont care nu au o existenţă materială (ex. moneda
scripturală sau moneda de cont). Se denumesc sisteme monetare acele sisteme care nu
au în centru o monedă metalică cu valoare proprie.
În a doua parte a secolului al XIX – lea, dezvoltarea băncilor a fost la
originea perfecţoinărilor importante în tehnicile monetare. Formele noi ale monedei
scripturale sunt cecurile şi viramentele. Emise de titulari, pe baza unui cont deschis la
bancă, cecurile acceptate la plată sunt o formă a monedei scripturale. Astfel, ordinul
de virament dintr-un cont în altul va reduce plăţile la un simplu joc pe hârtie.
Moneda scripturală şi moneda de hârtie (reprezentând forme ale monedei –
semn), s-au impus puţin câte puţin ca instrumente de plată normale, având aceleaşi
funcţii şi aceeaşi valoare ca moneda – marfă. Trecerea de la moneda – marfă la
moneda –semn, permite înţelegerea a ceea ce distinge moneda de celelalte bunuri şi
anume că utilitatea monedei în tranzacţii este identică, oricare ar fi forma şi valoarea
sa intrinsecă.
Rolul de intermediar realizat atât prin marfa – monedă cât şi prin moneda –
semn sunt foarte bine asigurate în urma efectuării schimbului de mărfuri. Dreptul de a
bate monedă revenea puterii de stat printr-o instituţie de emisiune. Totodată era
garantată valoarea monedei respective, iar utilizarea ei de către operatorii economici
răspundea unei convenţii implicite. Operatorii acceptau să utilizeze moneda deoarece
aveau încredere în sistemul care o emitea.
Evoluţia formelor monedei, de la marfă la semn, este brăzdată de consecinţele:
- statutul său privat se substituie din ce în ce mai mult statutului său public şi
care necesită un control adecvat al creării sale;
- costurile de producţie sunt mult diminuate;
- creşte încrederea operatorilor economici faţă de autorităţile monetare
centrale (pentru moneda de hârtie) şi faţă de băncile comerciale (pentru moneda de
cont sau scripturală).
Epoca monedei – marfă se va încheia iar locul său va fi luat de moneda semn.
Ca urmare, apare momentul de răscruce în evoluţia monedei. Apoi, moneda – semn
va fi căutată, având în vedere bunurile şi serviciile ce pot fi procurate în schimbul ei.
Valoarea monedei – semn nu se deteriorează în timp, ea poate fi folosită ulterior în
aceleaşi scopuri. Apariţia şi utilizarea monedei – semn în scopuri cât mai

10
diversificate, demonstrează faptul că acest instrument monetar are o importantă
componentă convenţională.
Un timp, moneda – semn a fost utilizată în paralel cu moneda – marfă, iar
rolul principal ca instrument monetar revenindu-i celei din urmă. A fost perioada de
trecere de la o formă la alta a monedei. Pentru emiterea monedei – semn, costurile au
fost mult mai reduse, ea devenind treptat instrumentul monetar ideal. Moneda – marfă
a fost retrasă din circulaţie şi depozitată la băncile emitente de monedă de hârtie.
În vederea afirmării şi impunerii monedei – semn, în funcţiile ei s-a păstrat
o bună perioadă de timp legătura cu metalul monetar care se afla în rezerva băncii
emitente. Acest mecanism se realiza în felul următor:
- banca emitentă păstra în depozit importante cantităţi de aur - monedă, ca
element de activ în bilanţ, iar ca element de pasiv - moneda de hârtie (ca o obligaţie
a băncii faţă de viitori posesori), participa la operaţiuni de schimb pe piaţă;
- utilizarea monedei de cont (scripturale) şi a cele de hârtie ca instrumente
monetare a fost susţinută prin mecanismul convertibilităţii, primind la cerere
echivalentul în aur – monedă, deţinătorii bancnotelor manifestau încredere în
mecanismul monetar astfel creat. În aceste condiţii, aurul monetar păstrat în rezerva
băncii continua să îndeplinească funcţia de etalon şi de rezervă, fără prezenţa lui în
circulaţie. Acest mecanism de convertire a funcţionat atât pe plan intern (România)
cât şi pe plan extern. Funcţiunea lui a fost relativ normală atâta timp cât a existat un
anume echilibru între cantitatea de aur – monedă şi necesarul de monedă – hârtie cerut
de schimbul de mărfuri în ascensiune. Dacă mărimea depozitului de aur – monedă era
funcţie de producţia de metal preţios sau de posibilităţile fiecărei ţări de a procura
aurul – monetar, cantitatea de semne monetare era dependentă de volumul
tranzacţiilor. În cele din urmă se va produce dezechilibrul între cererea şi oferta de
monedă, fenomenul finalizându-se cu desprinderea monedei – semn de metalul -
monetar. Asemenea fapte imprimând mecanismelor monetare noi caracteristici:4
- cu toate că aurul monetar continuă să funcţioneze ca etalon şi rezervă,
slăbeşte considerabil legătura directă cu moneda – semn;
- se vor include în structura rezervelor bancare, alături de metalul monetar,
titlurile de creanţă (efecte de comerţ, efecte bancare etc.);
- depozitele în aur – monedă acopereau, la început, aproximativ 33 % din
cantitatea de monedă – hârtie aflată în circulaţie, pentru ca apoi să scadă treptat,
rezervele de aur reprezentând astăzi o pondere relativ mică în totalul rezervelor
monetare ale unei ţări;
- moneda – semn va rămâne unica formă a monedei în circulaţie pe pieţele
naţionale (cu mici excepţii), emisiunea ei bazându-se tot mai mult pe producţia de
bunuri destinată schimbului, faţă de care se află într-o dependenţă directă. Crearea
monedei – semn rămâne de competenţa băncilor, dar garanţia materială trece
treptat în economie, identificându-se cu mărfurile produse. Crearea acestei monede
semnifică punerea în circulaţie a unei cantităţi de masă monetară şi nicidecum
substituirea unei forme a acesteia cu alta.
Prin urmare, depozitele de bilete de bancă într-un cont la vedere nu antrenează
apariţia de noi semne monetare, ci doar transformarea monedei de hârtie (care
dispare) în monedă scripturală (care apare), cantitatea totală de monedă în circulaţie
rămânând invariabilă. Dimpotrivă, crearea de monedă este rezultatul unor diverse
operaţiuni bancare, dintre care cea mai importantă este acordarea de împrumuturi
(credite);

4
Idem 1, pg. 16.

11
- convertibilitatea bancnotelor în aur – monedă şi apoi în aur – lingouri se va
restrânge şi se va suspenda definitiv din practica monetară internă după anii 1929 –
1933;
- pe piaţa externă circulă în continuare metalul monetar sub formă de monedă
sau lingouri. Încrederea în moneda de hârtie emisă de alte ţări trebiua pregătită şi
câştigată în timp de factori similari celor interni. Faptul acesta s-a produs în anul
1944 şi a coincis cu momentul creării Sistemului Monetar Internaţional prin
Acordurile Conferinţei Financiare şi Monetare de la Bretton Woods.
Astfel, crearea în 1944 a mecanismelor monetare va duce la apariţia unor noi
elemente care vor modifica raportul dintre moneda – marfă şi moneda – semn:
- moneda – semn, sub denumirea de valută, va prelua integral rolul de
instrument al tranzacţiilor pe plan internaţional, fiind legată însă de metalul monetar
prin mecanismul convertibilităţii externe. Acest sistem a funcţionat pe baza etalonului
aur – devize (respectiv aur – dolar), dolarul SUA devenind moneda de rezervă a
acestuia. Moneda americană a prezentat încredere datorită garantării cu aur a dolarilor
aflaţi în circuit extern de către Sistemul Rezervelor Federale ale SUA. Acest sistem
era obligat să convertească în aur sumele în dolari deţinute de băncile centrale ale
ţărilor membre ale F.M.I.;
- o dată intrate în rezerva monetară a unei ţări, dolarul american şi alte valute
devin garanţie pentru emisiunea de monedă naţională. Ca urmare, depozitul bancar
constituit din metalul monetar şi titlurile de creanţă acceptă şi valutele (monede
naţionale ale altor ţări) care au pătruns în economie ca rezultat al tranzacţiilor;
- în 1971 are loc suspendarea convertibilităţii externe a dolarului SUA în
metalul monetar, moment care a corespuns cu excluderea acestuia de la baza
sistemelor monetare naţionale şi a celui internaţional. Deci, dolarul se transformă
într-o marfă obişnuită care se alătură celorlalte bunuri la formarea unui nou tip de
etalon, cel al puterii de cumpărare.
Totodată au loc evenimente inedite şi deosebite în ce priveşte moneda – semn.
Se produce emisiunea de monedă în context internaţional de cătrte F.M.I. (denumite
D.S.T.) şi de către Sistemul Monetar European (denumit E.C.U.). Astfel de monede
de cont s-au afirmat tot mai mult în cadrul mecanismelor monetare şi acceptate în
structura rezervelor monetare, utilizându-se în diverse operaţiuni pe pieţele monetare
şi de capital. Spectaculoasele progrese obţinute în domeniul informaticii au dus la
dispariţia suportului ”hârtie” al monedei scripturale, înlocuindu-se progresiv
instrumentele clasice (cecurile) cu cărţile electronice de plată şi de credit.
Prezentul cunoaşte şi o propunere de monedă supranaţională, adică instalarea
unui mecanism de compensare între băncile centrale (naţionale) care să fie bazat pe o
monedă universală. Prin aceasta se presupune crearea unei instituţii monetare
supranaţionale care ar emite o monedă considerată a fi unicul activ pe care fiecare
bancă centrală îl poate deţine. În acest sens, fiecare naţiune ar fi obligată să-şi
abandoneze autonomia în termeni de politică monetară, în avantajul instituţiei
monetare supranaţionale.

În vederea edificării unei imagini cât mai complete asupra evoluţiei istorice a
monedei, vom prezenta în continuare momentele cele mai semnificative pe care le-a
cunoscut moneda de la apariţie şi până astăzi:5

- secolul VII î.e.n., apariţia primelor piese din aur şi argint;

5
Idem 1, pg. 18.

12
- secolul II e.n., cursul de schimb între monedele metalice la Roma: aurul cota
de două ori mai mult decât argintul;
- 1447, stabilirea la Geneva a aurului ca singurul tip de monedă având curs
legal;
- 1519, apariţia talerului emis de bancherul Fugger, devenind monedă
dominantă în Europa. Talerul va da naştere dolarului;
- secolul XVI, creşterea de şase ori a numerarului şi de trei ori a preţurilor şi
efectuarea de importuri masive de metale preţioase (în special , argint) provenind din
America;
- 1650, crearea la Amsterdam a unei pieţe monetare mondiale;
- 1690, emiterea în Imperiul Britanic a monedei – hârtie;
- 1697, monopolizarea emisiunii bancnotelor de către Banca Angliei;
- 1720, curs forţat al biletelor emise de bancă în Franţa (John Law),
- 1774, curs legal în exclusivitate acordat aurului în Anglia;
- 1792, instituira bimetalismului aur – argint în S.U.A.;
- 1797, suspendarea convertibilităţii în aur a biletelor de bancă în Anglia şi
stabilirea cursului forţat al acestora;
- 1800, crearea în Franţa a Băncii de Emisiune;
- 1803, crearea francului germinal şi instituţionalizarea bimetalismului.
Raportul legal între aur şi argint este de 1 la 15,5;
- 1816, limitarea puterii liberatorii a monedei în Anglia;
- 1821, restabilirea convertibilităţii în Anglia;
- 1867, instituirea bimetalismului în România. Crearea Sistemului
Monetar Naţional.
- 1870 – 1878, curs forţat al francului francez;
- 1871 – 1874, abandonarea bimetalismului aur – argint şi adoptarea etalonului
aur în Germania şi ţările scandinave. Crearea Uniunii Monetare Latine. Debutul
demonetizării argintului în S.U.A.;
- 1874 – 1875, instalarea de facto a monometalismului aur în Franţa;
- 1897, adoptarea etalonului aur în Rusia şi Japonia;
- 1890, abandonarea bimetalismului şi adoptarea monometalismului aur
în România;
- 1900, adoptarea etalonului aur în S.U.A.;
- 1913, crearea unei bănci centrale federale în S.U.A. (Sistemul Rezervelor
Federale);
- 1914, suspendarea convertibilităţii bancnotelor în aur în toate ţările
beligerante (inclusiv în România);
- 1922, recunoaşterea principiilor etalonului aur – devize (gold – exchange
standard) la Conferina Mondială Monetară de la Geneva;
- 1925, restabilirea etalonului aur în Anglia. Lira sterlină îşi regăseşte paritatea
sa dinainte de război;
- 1928, restabilirea convertibilităţii franacului francez;
- 1928 – 1930, crearea Băncii Reglementelor Internaţionale (România,
membru fondator);
- 1931, suspendarea convertibilităţii lirei sterline în Anglia. Generalizarea
controlului schimburilor şi flotarea monedelor. Crearea blocurilor monetare;
- 1933, eşecul Conferinţei de la Londra privind stabilizarea cursurilor de
schimb ale monedelor;

13
- 1934, fixarea parităţii dolarului S.U.A. la 35 dolari uncia (1 uncie = 31,102
grame aur fin). Aplicarea etalonului aur – devize care permite guvernelor străine să
convertească în aur dolarii pe care îi deţin în rezervă la Banca Cenrală;
- 1944 (iulie), Conferinţa Financiară şi Monetară Internaţională de la
Bretton Woods, unde s-au pus bazele unei instituţii monetare internaţionale – Fondul
Monetar Internaţional – ca organism de supraveghere a evoluţiilor sistemelor
monetare naţionale în context internaţional, de sprijin financiar şi tehnic şi de
intervenţie în situaţii dificile;
- 1946 – 1958, punerea în funcţiune a S.M.I. bazat pe principiile etalonului aur
– devize, pe dolarul S.U.A. ca principală monedă de rezervă;
- 1946, reforma monetară în Germania şi crearea D.M.;
- 1949, devalorizarea monedelor europene şi implicit a lirei sterline;
- 1958, restabilirea convertibilităţii externe a monedelor europene între ele;
- 1961 – 1968, pool-ul aurului. Opt ţări se angajază să intervină pe piaţa
aurului pentru menţinerea preţului la 35 dolari uncia;
- 1967 – 1971, revizuirea grilelor de paritate: devalorizarea lirei sterline,
revalorizarea D.M., devalorizarea francului francez etc.;
- 1969, primul amendament la statutul F.M.I. privind crearea de către acest
organism a unui nou activ de rezervă definit prin raportare la aur şi anume D.S.T.;
- 1971, suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului S.U.A. şi prăbuşirea
etalonului aur – devize. Prima devalorizare a dolarului S.U.A. după 1934. Lărgirea
marjelor de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor aderente;
- 1972, crearea Şarpelui Monetar European, limitând marjele de fluctuare ale
monedelor aderente;
- 1973, a doua devalorizare a dolarului S.U.A., generalizarea flotării
monedelor şi amplificarea volatilităţii cursurilor de schimb;
- 1976 – 1978, punerea în funcţiune a Acordului de la Jamaica privind reglarea
flotării monedelor şi demonetizarea aurului. Redefinirea D.S.T. pe baza unui coş de
16 monede;
- 1979, punerea în funcţiune a Sistemului Monetar European. Crearea ECU
definit pe baza unui coş de 9 monede ale ţărilor membre;
- 1980, redefinirea D.S.T. pe baza unui coş de 5 monede (cele liber
utilizabile);
- 1985, acordurile de la Plaza privind coordonarea politicilor de schimb între 5
(apoi 7) mari ţări industriale;
- 1986, punerea în funcţiune de către F.M.I. a unui mecanism de supraveghere
monetară, bazat pe un set de indicatori;
- 1990, Conferinţa interguvernamentală a CEE privind Uniunea
Economică şi Monetară Europeană (prima fază);
- 1992, Tratatul de la Maastricht privind integrarea eonomică şi monetară a
celor 12 ţări membre ale Uniunii Europene;
- 1993, intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht;
- 1994, începerea fazei a doua a Uniunii Economice şi Monetare (crearea
Institutului Monetar European);
- 1995, reuniunea de la Madrid a Consiliului European care a avut drept scop
schimbarea denumirii monedei din ECU în EURO şi adoptarea scenariului tehnic al
tranziţiei;
- 1998 (1 iunie), intrarea în funcţiune a Băncii Centrale Europene care
înlocuieşte Institutul Monetar European;

14
- 1999 (1 ianuarie), intrarea în faza a treia a Uninii Economice şi Monetare.
Introducerea EURO ca monedă oficială în cele 11 state ca unitate de cont. Fixarea
irevocabilă a ratelor de schimb între EURO şi cele 11 monede;
- 2002, 1 ianuarie, circulaţia EURO în paralel cu monedele naţionale;
1 iulie, EURO devine monedă unică a Europei celor 12;
- 1 ianuarie 2007, Slovenia devine al 13-lea stat care aderă la moneda unică
EURO;
- 1 ianuarie 2008, Cipru şi Malta aderă la zona euro.
Numărul statelor membre U.E. care folosesc moneda unică europeană a
crescut la 15. Acestea sunt: Belgia, Germania, Irlanda, Grecia, Spania, Franţa, Italia,
Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, Slovenia, Finlanda, Cipru şi Malta (1 oct.
2008)

* De unde vine „leul” ?

Denumirea de „leu” a fost preluată de pe monedele olandeze care circulau


intens în secolele XVI-XVII în Imperiul Otoman şi implicit, în Ţările Române.
Talerul olandez, moneda mare de argint de peste 27 grame, avea pe o faţă efigia unui
leu ridicat în două picioare, de unde şi denumirea de Loventhaler sau talerul-leu. În
Ţările Române, el a dominat circulaţia monetară, alături de asprul turcesc, fiind
cunoscut sub denumirea simplă de leu. Deşi a circulat doar un secol, după ce a
dispărut fiind înlocuit de alte monede, leul a rămas în conştiinţa populaţiei româneşti
şi în practica utilizării ca monedă de calcul şi de măsurare a valorii mărfurilor şi a
altor monede până în a doua jumătate a secolului al XIX –lea.
O altă denumire monetară, aceea generică de „bani”, tot istoria a consacrat-o
şi tot din acele vremuri. Pe lângă taleri şi aspri turceşti, în secolele XVI-XVII circulau
şi dinari ungureşti, care se mai numeau şi bani, având jumătate din valoarea asprului.
Mai târziu, valoarea asprului şi dinarului-ban devine egală, iar populaţia îi numeşte pe
ambii, simplu, bani. Unele documente ale vremii menţionează vânzări de bunuri pe
sapri-bani, iar altele vorbesc doar de sume de bani. Astfel, expresia românească
generală a valorii monetare, a preţurilor în bani, vine de acum trei-patru secole.

1.1.2. Funcţiile monedei

Având în vedere originile istorice ale monedei (descrise de Aristotel în „Etica


Nicomahică” şi „Politica”), se pot pune în evidenţă trei funcţii importante. Dar,
analiza modernă ne-a demonstrat că cele trei funcţii se explică printr-o proprietate
esenţială a monedei şi anume: moneda constituie lichiditatea prin excelenţă.6

* Moneda – intermediar al schimburilor

Realizarea operaţiunii de troc impunea reunirea a două condiţii:


- existenţa a două contraprestaţii simultane şi complementare, derivând din
dorinţele celor doi parteneri;
- estimarea celor două contraprestaţii la aceeaşi valoare de către cei doi.
Această modalitate limita schimburile şi nu se dădea posibilitatea formării
unui ansamblu de preţuri, adică a unei scări de valori care să facilitaze evaluarea
bunurilor.
6
Idem 2, pg. 12.

15
Prin urmare, moneda a spart trocul în două schimburi independente, permiţînd
disocierea celor două contraprestaţii simultane ale trocului (vânzare – cumpărare),
realizând astfel două operaţii succesive:
- vânzarea bunurilor deţinute contra monedă;
- schimbarea monedei obţinute contra altor bunuri.
Folosirea monedei în procesul schimbului poate genera frecvent tulburări
monetare, moneda fiind un intermediar nu tocmai „bun”, uneori revenindu-se la
tehnica trocului (aşa cum a fost în timpul şi după cel de-al doilea război mondial).
În vederea îndeplinirii acestei funcţii, moneda trebuie să îndeplinescă mai întâi
cele două funcţii:
- moneda, măsură a valorilor;
- moneda, instrument de rezervă a valorii.

* Moneda - măsură a valorilor

Moneda reprezintă o unitate de calcul cu ajutorul căreia se măsoară şi cumpără


bunurile, mărfurile şi seviciile eterogene, trecute, prezente sau viitoare. Ca urmare,
valoarea mărfurilor respective se exprimă prin preţul lor, într-o monedă specifică, sau
prin raportul cantităţii de monedă la o cantitate de bunuri. Prin utilizarea monedei se
poate determina o scară generală a preţurilor, adică se poate face un raport de schimb
comparabil într-o unitate de măsură comună.

* Moneda – instrument de rezervă a valorii

Prin monedă trebuie să se asigure permananţa valorilor măsurate. Valoarea


reprezentată printr-o anumită cantitate de monedă ar trebui să fie întotdeauna aceeaşi,
oricând ar fi utilizată moneda, iar fluctuaţiile „puterii de cumpărare” alterează
considerabil funcţia de instrument de rezervă a valorii. Prin economisire apelăm la un
consum amânat, bazându-ne pe încrederea că valoarea bunurilor de consum la care
renunţăm o putem regăsi în integritatea sa, în viitor, atunci când se va decide
utilizarea sumei (cantităţii de monedă) „puse de-o parte”.
În situaţia în care împrumutăm o anumită cantitate de monedă, trebuie să avem
siguranţa că nu vom fi nevoiţi să restituim o valoare superioară celeia pe care am
îmrumutat-o. Conform unei zicale „moneda reprezintă o legătură între prezent şi
viitor”.

*Moneda – lichiditatea prin excelenţă

„Lichiditatea prin excelenţă” reprezintă o trăsătură esenţială a monedei,


subiacentă celor trei funcţii prezentate anterior, trăsătură care permite o explicare a
lor. Când utilizăm moneda fie ca intermediar al schimburilor, fie ca măsură a
valorilor, fie ca instrument de rezervă a valorii, ea posedă o calitate constantă, anume
aceea de a fi imediat convertibilă (transformabilă, schimbată) într-un bun sau serviciu
oarecare. Ca urmare, cel care posedă moneda are marea posibilitate de a alege,
moneda fiind purtătoare de opţiuni. Astfel, puterea de a alege este evidenţiată, în
analiza modernă, prin noţiunea de lichiditate.
Dacă mărfurile (bunurile) au o destinaţie particulară care le conferă o relativă
rigiditate, atunci moneda neavând vreo destinaţie particuală, neavând rigiditate,
reprezintă lichiditatea prin excelenţă.

16
Aplicată unui activ sau unui portofoliu, lichiditatea caracterizează gradul de
certitudine al deţinătorului de a obţine în orice moment o sumă de monedă cel puţin
egală valorii nominale a acestora. Activele pot fi cu atât mai lichide cu cât sunt mai
sigur realizabile („vândute”) în termen cât mai scurt şi fără pierderi.

1.1.3. Puterea de cumpărare a monedei,


expresie a potenţialului economic

Puterea de cumpărare a unei unităţi monetare exprimă volumul de mărfuri şi


servicii care pot fi achiziţionate cu această unitate, într-o perioadă şi pe o arie
geografică determinată, comparativ cu o altă perioadă luată ca bază de comparaţie.
Indicele puterii de cumpărare a unei sume exprimate în unităţi monetare evoluează în
sensul invers evoluţiei indicelui preţurilor. Prin urmare, avem de-a face cu puterea de
cumpărare internă, generală, a unei sume de monede. Spre exemplu, la o creştere a
preţurilor interne dintr-o ţară cu 8 % într-un anumit an faţă de un alt an luat ca bază de
referinţă, indicele puterii de cumpărare interne înregistrează o scădere aproximativ de
aceeaşi mărime. Mai exact, dacă indicele preţurilor este în anul respectiv 108, indicele
puterii de cumpărare a unei unităţi monetare va fi 92,5. Iar, unei diminuări a nivelului
general al preţurilor cu 5 % îi va corespunde o creştere a puterii de cumpărare a
monedei: indicelui preţurilor de 95 îi va corespunde un indice al puerii de cumpărare
de 105,3. Există şi indici parţiali ai preţurilor: indicele preţurilor produselor
industriale, agricole, bunurilor de consum, serviciilor etc.
În vederea determinării cât mai corecte a puterii de cumpărare interne a
monedei sunt necesare două condiţii:7
- alegerea indicelui preţurilor care prezintă interes pentru analiza ce se
efectuează;
- calcularea corectă a acestui indice.
Prima condiţie este urmarea faptului că diferitele categorii de preţuri nu
evoluează uniform. De aceea, în cazul în care analiza efectuată se referă la o anumită
categorie de preţuri, este necesar să se utilizeze indicele aferent acestor preţuri (ex.,
indicele preţurilor produselor industriale, alimentare, al serviciilor etc.), a căror
evoluţie nu este simetrică. Dacă se urmăreşte evoluţia puterii de cumpărare în
ansamblu, se utilizează indicele general al preţurilor.
Dacă ne referim la corectitudinea calculării indicelui preţurilor, trebuie să se
ştie că orice indice cuprinde o anumită doză de relativitate, inerentă grupării
preţurilor alese la calcularea indicelui şi totodată ponderii stabilite pentru fiecare
marfă sau serviciu luat în calcul. Dacă un indice al preţurilor nu poate fi ideal, el va
trebui, totuşi, să fie astfel calculat, încât să se apropie cât mai mult de realitate. Numai
atunci el va reflecta puterea de cumpărare efectivă a monedei naţionale. Şi în aceste
condiţii, capacitatea de exprimare a acestui indice este relativ redusă, deoarece el nu
ţine seamă de evoluţia veniturilor (evidenţiate în moneda respectivă) care, la un nivel
dat al preţurilor mărfurilor şi serviciilor disponibile pe piaţă, influenţează şi ele
puterea de cumpărare a monedei deţinute de populaţie. Dar, puterea de cumpărare
astfel calculată a unei unităţi monetare nu exprimă nici un fel de relaţie faţă de
unităţile monetare străine (de ex.).
Pentru aceasta, în activitatea practică de analiză monetară se apelează şi la alţi
doi indici ai puterii de cumpărare a monedei (cazul României):

7
F. Dumitrescu – „Căile stabilităţii monetare”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, pg. 19.

17
-puterea de cumpărare a veniturilor băneşti ale populaţiei (banii deţinuţi de
populaţie);
- puterea de cumpărare a monedei naţionale faţă de aceea a monedelor străine.
Puterea de cumpărare a banilor deţinuţi de populaţie - indicator denumit
şi puterea de cumpărare a populaţiei sau puterea de cumpărare a veniturilor băneşti ale
populaţiei – exprimă capacitatea reală de cumpărare a veniturilor băneşti ale
populaţiei într-o anumită perioadă, faţă de o altă perioadă luată ca bază de referinţă.
Acest indicator are în vedere pe de o parte, evoluţia preţurilor, iar pe de altă parte,
evoluţia veniturilor băneşti ale populaţiei.
Toate ţările stabilesc şi urmăresc corelaţia dintre veniturile nominale ale
populaţiei, pe de o parte, şi evoluţia preţurilor, pe de altă parte, pentru a asigura pe cât
posibil, realizarea creşterii prevăzute a veniturilor reale ale acesteia, adică a puterii de
cumpărare a veniturilor băneşti ale populaţiei.
Puterea de cumpărare a monedei naţionale faţă de aceea a monedelor
străine (puterea de cumpărare pe plan extern a monedei naţionale) reflectă raportul
dintre puterile de cumpărare interne ale monedelor comparate. În altă ordine de idei,
puterea de cumpărare externă a monedei naţionale depinde, pe de o parte, de evoluţia
preţurilor interne din ţara pentru care facem comparaţia, iar pe de altă parte, de
evoluţia preţurilor din ţara cu care ne comparăm.
Ca şi în cazul puterii de cumpărare interne a monedei, puterea de cumpărare
externă a acesteia se calculează pe structuri diferite de mărfuri şi servicii. Prin urmare,
se poate lua în calcul întreaga producţie naţională (desigur, pe eşantioane) sau numai
producţia destinată exportului, operaţiile necomerciale etc.
Determinarea puterii de cumpărare externe este mult mai greu de realizat decât
în cazul determinării puterii de cumpărare interne. Greutatea începe de la stabilirea
unei perioade de bază satisfăcătoare, a unui eşantion satisfăcător, a unei ponderi
satisfăcătoare. Dacă se aleg produsele cele mai reprezentative pentru economia unei
ţări, ele nu vor corespunde cu produsele reprezentative ale celeilalte. Dacă se aleg
produsele de consum curent, acestea fac obiectul anumitor tradiţii şi obiceiuri
specifice, diferite de la ţară la ţară, astfel încât nici indicii preţurilor acestor produse
nu sunt comparabili. În privinţa indicelui preţurilor de comerţ exterior, greutatea
(dificultatea) rămâne aceeaşi, deoarece gama şi ponderea acestor produse diferă de la
o ţară la alta. O complicaţie în plus, indiferent de conţinutul eşantionului, o creează
calitatea produselor şi serviciilor luate în calcul, care este şi ea mult diferită.8
Raportul dintre preţurile interne şi cele externe este exprimat de cursul valutar,
denumit şi curs de schimb, adică de raportul dintre două monede. Acest raport are de
asemenea, un caracter relativ, dintr-o serie de motive, indiferent dacă avem de-a face
cu cursul valutar determinat de cererea şi oferta de valută pe piaţa de schimb, sau cu
cursul valutar oficial stabilit de Banca Centrală sau de o instituţie similară şi aprobat
de organele competente, atunci când în ţara respectivă nu există o piaţă valutară.
În concluzie putem spune că în toate accepţiunile puterii de cumpărare a
monedei, evoluţia preţurilor constituie barometrul, mai mult sau mai puţin exact,
al puerii de cumpărare a banilor. Pentru aceasta, preocuparea autorităţilor statale în
vederea asigurării stabilităţii puterii de cumpărare a monedei naţionale, este
nemijlocit legată de aceea a asigurării stabilităţii preţurilor.

1.1.4. Stabilirea puterii de cumpărare a monedei,


8
C.C. Kiriţescu – „Moneda”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pg. 254.

18
punct de plecare al întăririi monedei naţionale

În România, banii au pe plan intern, în condiţiile economiei de piaţă


concurenţiale, o putere de cumpărare stabilă atunci când şi atâta vreme cât există un
echilibru între cererea solvabilă şi producţia de mărfuri şi servicii oferită de piaţă.
Când mecanismul pieţei acţionează în toată libertatea sa, orice depăşire de către
cererea solvabilă a producţiei oferite pe piaţă determină o creştere a preţurilor, în timp
ce orice depăşire de către producţia oferită pe piaţă a cererii solvabile determină o
scădre a preţurilor.
Dacă depăşirea de către cererea solvabilă a producţiei obţinute (oferite) pe
piaţă are o cauză monetară, fenomenul este cunoscut sub denumirea de inflaţie, iar în
caz contrar, al insuficienţei cererii solvabile provocate, de asemenea, de o cauză
monetară, el este cunoscut sub denumirea de deflaţie. Toate speculaţiile care se pot
face pe seama conţinutului noţiunilor de inflaţie şi deflaţie, sau pe aceea a factorilor
care declanşază aceste fenomene, fondul problemei rămâne acelaşi. Creşterea
inflaţionistă a preţurilor este procesul cel mai frecvent care se întâlneşte în economia
de piaţă. Respectiva creştere duce la realizarea unui nou echilibru relativ pe piaţă, prin
readaptarea la un alt nivel, mai redus, a cererii solvabile la producţia oferită pe piaţă:
golul inflaţionist a fost acoperit prin creşterea preţurilor.
În calitatea sa de etalon al valorii sau unitate de calcul este relativ simplu de a
determina valoarea unei monede în raport cu un bun. Ea se măsoară prin cantitatea din
acest bun ce poate fi cumpărată cu această monedă. Dacă o unitate dintr-un bun „X”
este echivalentă cu două unităţi monetare, valoarea reală a monedei este de ½ din
acel bun. Preţul monedei în raport cu un bun este inversul preţului monetar al bunului
respectiv.
Stabilirea valorii unei monede în raport de toate bunurile sau în raport de cele
mai reprezentative, este mult mai dificilă. În acest sens este necesar a se utiliza un
„coş” de bunuri, în care fiecare bun particular este ponderat cu un coeficient, calculat
în funcţie de locul ocupat în tranzacţiile comerciale. Considerându-se „coşul” ca un
produs nou, el are un preţ „P” egal cu media ponderată a preţurilor monetare ale
fiecărui bun component. Preţul respectiv reprezintă ”nivelul absolut al preţurilor”
sau simplu „nivelul preţurilor” şi se calculează prin înmulţirea preţului fiecărui produs
cu ponderea în procente a acestuia în totalul „coşului”, iar puterea de cumpărare a
unei monede este dată de relaţia: 9

P.c. = 1/∑ ai • Pi
unde,
P.c. = puterea de cumpărare;
ai = ponderea fiecărui produs dintr-un „coş” în totalitatea tranzacţiilor;
Pi = preţul monetar al produselor.
Pe plan naţional, valoarea unei monede (P.c.) este dată din cantitatea din acest
bun ce se poate cumpăra cu o unitate monetară.
De exemplu, considerăm un „coş” format dintr-un număr de 15 produse a fi
cele mai reprezentative în cadrul tranzacţiilor interne dintr-o ţară (poate fi şi
România). Preţul lor este exprimat în unităţi monetare ( leu, euro, dolar etc.) şi poate
fi preţul cu amănuntul ori cu ridicata.

9
Idem 1, pg. 22.

19
Calculul puterii de cumpărare a monedei naţionale:

Produsul % Preţul Valoarea


„Nivelul absolut al
preţurilor”

Produsul 1 0,05 123 6,15


Produsul 2 0,08 451 36,08
Produsul 3 0,08 478 38,24
Produsul 4 0,12 451 54,12
Produsul 5 0,05 451 22,55
Produsul 6 0,07 459 32,13
Produsul 7 0,10 78 7,80
Produsul 8 0,05 45 2,25
Produsul 9 0,07 758 53,06
Produsul 10 0,01 99 0,99
Produsul 11 0,07 4.562 319,34
Produsul 12 0,05 145 7,25
Produsul 13 0,05 554 27,70
Produsul 14 0,08 458 36,64
Produsul 15 0,07 547 38,29

Total 1,00 x 682,50

În aceste condiţii, puterea de cumpărare a monedei este egală cu 1/682,50


unităţi monetare. Deci, cu o unitate monetară poate fi cumpărată a 682,50 – a parte
din noul produs, format în mod convenţional, pe bază de „coş”, a 15 produse.
Dacă se urmăreşte evoluţia valorii unei monede prin această modalitate, sunt
necesare a fi respectate cel puţin două cerinţe:
- menţinerea structurii „coşului”;
- stabilitatea relativă a preţurilor componente.
După cum s-a mai subliniat, pentru stabilirea puterii de cumpărare a unei
monede, indicele preţurilor de consum este deosebit de semnificativ. Practica din
ţările dezvoltate din punct de vedere economic, subliniază prin ponderile utilizate,
aspecte semnificative ale standardului de viaţă.

1.1.5. Clasificarea semnelor monetare

De-a lungul istoriei, moneda şi semnele au evoluat şi ele o dată cu evoluţia


economică a lumii. De fiecare dată, au apărut noi monede, altele s-au extins şi s-au
impus rapid sau treptat, unele au dispărut.
Paralel cu această evoluţie, diferitele teorii monetare au imprimat monedei sau
semnelor monetare semnificaţii, funcţii şi acţiuni specifice potrivit propriilor lor
susţineri.

20
În vederea clarificării interpretării diferitelor şcoli monetare, cât şi evoluţiile
istorice este necesar a se face o prezentare clară a semnelor monetare într-o corelare
de ansamblu, în cadrul unei clarificări semnificative, dar totodată şi cuprinzătoare.
Atât teoriile vechi dar şi cele mai noi cu privire la monedă ne duc la concluzia că
folosirea expresiei de „semn monetar” ar fi cea mai exactă, dacă avem în vedere
reprezentările contemporane şi anterioare ale monedei.
În momentele în care monedele au circulat cu valoare integrală şi când
utilizarea expresiei de monedă ca purtător de valoare ar fi putut fi considerată
abligatorie, moneda nu a fost decât un semn. Aceasta deoarece, moneda îşi pierde
treptat o parte din substanţa sa materială după intrarea în circulaţie şi devine cu timpul
reprezentatnta propriei valori, în condiţiile în care reprezentarea este sensibil
apropiată de valoarea sa. Mai mult, în economia de piaţă concurenţială acţionează
factori multipli care modifică frecvent şi de substanţă valoarea monedei, neţinând cont
de formele ei de reprezentare.
În funcţie de aceste cerinţe, încercăm să facem o clasificare a semnelor
monetare după anumite criterii:
- după forma de existenţă a monedei, avem:
- moneda materială (moneda metalică şi moneda de hârtie);
- moneda de cont (scripturală).
Moneda metalică îşi găseşte originea în perioada antichităţii, când ea era
reprezentată de bunurile materiale şi mai târziu de metalele preţioase. În momentele
actuale, moneda metalică se rezumă numai la rolul de monedă divizionară. Monedele
de hârtie sunt prezentate sub forma bancnotelor, iniţial convertibile în metal preţios,
astăzi prezentându-se ca monezi fiduciare, nefiind convertibile în aur sau argint.
Moneda de cont (scripturală) a apărut şi i-a crescut rolul o dată cu dezvoltarea
activităţii băncilor. În baza depozitelor constituite la bănci de către operatorii
economici şi înregistrate, ca atare, în conturile lor, acestea pot dispune de plăţi către
alţi titulari de depozite. Prin urmare, circulaţia monedei se rezumă numai la
înregistrări în conturile bancare, transferul făcând-se prin diminuarea depozitului
dintr-un cont şi majorarea depozitului în alt cont. Soldul creditor al contului curent al
unui operator economic reprezintă de fapt moneda scripturală temporar statică şi care
poate deveni mobilizabilă prin instrumente specifice: cecuri, ordine de plată, ordine
de virament etc. Moneda electronică (de ex.) reprezintă o formă a monedei
scripturale.
- după emitentul monedei, avem:
- moneda creată de operatorii economici, care a funcţionat în cadrul
sistemelor monetare bazate pe etalonul aur - monedă în baza unui mecanism simplu.
Operatorii economici se prezentau la monetărie cu lingouri de aur şi primeau în
contrapartidă echivalentul lor în aur – monedă;
- moneda creată de tezaur, care vizează îndeosebi moneda divizionară. Aici
este impotant a se sublinia rolul statului în economia modernă în privinţa creaţiei
monetare de ansamblu, cât şi în domeniul politicilor monetare;
- moneda creată de bănci, relevă rolul decisiv ce revine băncilor în creaţia
monetară, pe de o parte, prin emiterea biletelor de bancă (de către Banca Centrală) şi,
pe de altă parte, prin crearea monedei de cont (de către băncile comerciale).
- după valoarea intrinsecă a monedei, avem:
- moneda cu valoare integrală este moneda care conţine o cantitate de
metal preţios egală cu cantitatea de metal preţios ce i se atribuie prin valoarea
nominală;

21
- moneda – semn este reprezentată de monedele sau de alte alcătuiri de
hârtie pe care sunt imprimate valori exprimate printr-un anumit număr de unităţi
monetare. Ele sunt valori fiduciare, acceptate şi utilizate prin încrederea reciprocă,
atribuindu-li-se o anumită putere de cumpărare.
- după obligaţiile pe care şi le asumă emitentul monedei, avem:
- monedele convertibile care au fost reprezentate iniţial de bancnote ce
puteau fi preschimbate în matal preţios. Aceasta era una dintre convertibilităţile
interne. Mai târziu, ca şi în zilele noastre, unica formă de convertibilitate este cea
externă;
- moneda neconvertibilă este moneda care circulă numai în cadrul
graniţelor unei ţări.
- după capacitatea liberatorie a monedei, avem:
- moneda legală are capacitate liberatorie sau circulaţie nelimitată,
recunoscută prin lege, atribuită monedei naţionale;
- moneda fracţionară are capacitate liberatorie limitată, atribiută monedei
de argint (când circula în paralel cu moneda de aur în cadrul monometalismului aur) şi
monedei divizionare;
- moneda facultativă, care este, de regulă, o monedă străină.

1.1.6. Sistemul monetar

Sistemul monetar este o formă de organizare monetară instituită de stat prin


acte normative, în cadrul căreia se prevede o circulaţie de monezi cu valoare proprie
deplină. Prin extindere, termenul se mai foloseşte şi pentru acele sisteme care definesc
unitatea monetară printr-o cantitate de aur şi chiar pentru orice alt sistem bănesc, deşi
această generalizare nu este de natură să contribuie la mai buna înţelegere a
fenomenelor şi tehnicilor monetare. Urmare confuziei create, în vorbirea curentă nu se
mai face nici o deosebire între un sistem monetar şi un sistem bănesc.
Sistemul bănesc deci, reprezintă un ansamblu de norme legale şi instituţii
care reglementează, organizează şi respectiv supraveghează relaţiile băneşti dintr-un
stat. Aceste norme şi instituţii servesc la realizarea obiectivelor politicii economice,
sociale, financiare şi de credit urmărite de fiecare stat. Unele sisteme băneşti sprijină
şi tendinţele de dominaţie ale regimului respectiv. Sistemul bănesc al S.U.A. (de ex.)
oferă statului american condiţii excelente de profit pe seama altor ţări: „Emitentul
acestor bani de hârtie (dolari) obţine un profit sau <<rentă de vasalitate>> de 100 %,
ceea ce este cu mult mai mult decât ceea ce obţineau marii seniori din evul mediu”.10
Ca urmare, sistemul bănesc este eminamente naţional, cu toate că s-au făcut
numeroase propuneri, în diferite etape de dezvoltare economică a lumii, pentru
crearea unui sistem bănesc internaţional, având în centru o unitate bănească emisă de
un organism internaţional, ele nu au fost finalizate.
Organizarea sistemului bănesc este determinată de stadiul de dezvoltare
economică şi politică a statului, precum şi de corelaţia cu sistemul bănesc al altor state
sau cu normele convenite pe plan internaţional.
Prin sistemul bănesc sunt reglementate următoarele elemente ale circulaţiei
băneşti:

10
Idem 3, pg. 215.

22
- alegerea, eventual, a mărfii care îndeplineşte funcţia de măsură a valorii, de
etalon, de echivalent general;
- stabilirea unităţii monetare, care sub o anumită denumire – leu, euro, dolar
etc. – serveşte ca etalon al preţurilor;
- alegerea instrumentelor efective de circulaţie şi de plată (monezi principale,
monezi divizionare, bancnote etc);
- reglementarea, eventual, a baterii monezilor cu valoare deplină şi a banilor
divizionari metalici;
- reglementarea emisiunii şi circulaţiei bancnotelor şi a altor semne de valoare,
precum şi a decontărilor fără numerar;
- organizarea aparatului instituţional care supraveghează şi sprijină aplicarea
sistemului bănesc;
- stabilirea relaţiilor cu alte sisteme băneşti.
Caracteristicile banilor în circulaţie implică atât un anumit conţinut al
normelor monetare, cât şi un anumit profil al instituţiilor monetare.
Ţările cu economie de piaţă concurenţială, au în circulaţie, în principal,
următoarele instrumente monetare:
- bancnotele, emise de o bancă centrală;
- banii divizionari, emişi de stat;
- banii de cont (bani scripturali) emişi – în condiţiile stabilite de sistemul
bănesc - de băncile comerciale pe calea operaţiunilor de credit. Aceşti bani circulă
numai prin viramente şi transferuri între conturile bancare. În unele ţări circulă şi
bilete emise de Ministerul Finanţelor (bani de tezaur).
La baza sistemului bănesc din ţările capitaliste dezvoltate s-a aflat în general,
până la perioada actuală, etalonul aur sau argint (sistemul bănesc metalist) şi apoi
etalonul aur – devize. Acesta din urmă a fost un produs al necesităţii: trecerea
capitalismului la stadiul monopolist, la imperialism, a creat premisele subminării
circulaţiei interne şi internaţionale a aurului şi, ca urmare, ale lichidării sistemelor
băneşti naţionale bazate pe etalonul aur clasic. Marile puteri economice au acaparat
aurul şi l-au menţinut prin toate mijloacele în tezaurul lor, acest metal fiind considerat
drept una din armele necesare pentru realizarea expansiunii şi dominaţiei mondiale. În
faţa acestei situaţii, soluţia la care s-au oprit statele dezvoltate din punct de vedere
economic, după primul război mondial, în problema organizării sistemelor băneşti
naţionale a fost aceea a înlocuirii etalonului aur cu etalonul aur – devize. Noul sistem
introducea alături de aur, ca instrumente de rezervă şi plată cu caracter internaţional,
unele monede naţionale şi anume cele ale unor state cu mare pondere în comerţul
internaţional.
Dar, îmrejurările din perioada interbelică au arătat că sistemele băneşti bazate
pe etalonul aur – devize s-au aflat în faţa unor mari dificultăţi de funcţionare. În
condiţiile acestui etalon, automatismul relativ al etalonului aur clasic, „mâna
invizibilă” care restabilea echilibrul monetar, prin concordanţa spontană între
cantitatea de bani aflată în circulaţie şi nevoile circulaţiei mărfurilor, a fost lichidat,
făcându-se loc larg voluntarismului şi pragmatismului în alimentarea cu bani a
economiei. Apare sistemul bănesc nominalist.
Ulterior, s-a ajuns la dezechilibre monetare de mare amploare, la deprecierea
inflaţionistă a banilor, la restricţii şi discriminări comerciale şi valutare, iar în cele din
urmă la serioase implicaţii economico – sociale.
Etalonul aur – devize ca bază a sistemului bănesc a putut fi de asemenea
folosit la ruperea unităţii istorice pe plan mondial a sistemelor băneşti naţionale,
existentă pe timpul etalonului aur, aflându-se la originea formării de blocuri şi zone

23
monetare care grupează un număr de monede satelit în jurul unei monede principale,
cardinale, aflată în competiţie pentru dominarea sistemului plăţilor internaţionale. Cu
toate acestea, etalonul aur – devize a fost pus în 1944 şi la baza Sistemului Monetar
Internaţional.
Datorită puternicelor dezechilibre economice şi monetare internaţionale,
caracteristice deceniilor şase şi şapte, etalonul aur – devize nu s-a mai putut menţine
la baza sistemelor băneşti. În acest sens, fiecărei ţări revenindu-i rolul de a adopta
normele de reglementare a relaţiilor monetare şi financiare pe care le-a considerat mai
potrivite pentru obiectivele economice proprii, cu atât mai mult cu cât S.M.I. a fost
lichidat de fapt în 1971, iar statutul modificat al Fondului Monetar Internaţional
(1978) acordă o mare libertate ţărilor membre în domeniul monetar şi valutar.
Ca o consecinţă a celor prezentate mai sus, chiar în cazurile în care unitatea
monetară a unei ţări continuă să fie definită legal printr-o cantitate de aur, această
definiţie are un caracter formal, iar valoarea unităţii se exprimă practic în raport cu o
altă monedă, cu D.T.S. etc. Stabilitatea puterii de cumpărare a banilor depinde, după
înlăturarea etalonului aur, de activitatea conştientă a organelor prevăzute în sistemul
bănesc, în aplicarea legii circulaţiei băneşti.

1.1.6.1. Sistemul Monetar Internaţional

Sistemul Monetar Internaţional reprezintă o reglementare convenită,


coerentă, a raporturilor de plăţi şi de lichidare a angajamentelor existente între ţări,
determinată de schimburile comerciale, de mişcările de capitaluri şi de creşterea
economică.
În domeniul respectiv, fiecare ţară a dorit să-şi păstreze un maxim de libertate
de acţiune, în vederea apărării propriilor interese. Într-o lume interdependentă însă,
politica unei ţări se repercutează prin efectele ei şi asupra altei ţări, iar pentru evitarea
unor conflicte prejudiciabile pentru toţi şi promovarea unei cooperări avantajoase,
sunt necesare reguli adoptate prin consens, specificate suficient de clar şi recunoscute
pe plan cât mai larg ca având un caracter echitabil. Acest sistem monetar se mai poate
defini ca fiind un cod de conduită care să ajute la dirijarea comportamentului monetar
în relaţiile specifice unei lumi interdependente.
Reglementarea relaţiilor monetare internaţionale, însoţită de aspectele
instituţionale corespunzătoare - expresii ale cooperării internaţionale specifice,
îndeosebi perioadei de după cel de-al doile război mondial - trebuie să înfăptuiască
cel puţin trei obiective:
- asigurarea stabilităţii relative a raporturilor valorice dintre monede.
Aceasta trebuie să aibă în vedere promovarea certitudinii şi echităţii în tranzacţii şi
înlăturarea mişcărilor speculative de capitaluri;
- crearea unei rezerve internaţionale, suficientă cantitativ şi calitativ pentru
îndeplinirea corectă a funcţiilor sale;
- instituirea unor mecanisme de ajustare (echilibrare) a balanţei plăţilor
curente, în cazul unor deficite durabile ale schimburilor economice cu străinătatea şi
chiar al unor excedente exagerate.
Cele mai multe probleme pe care S.M.I. le are de rezolvat derivă din
contradicţia dintre caracterul internaţional al schimburilor economice şi caracterul
naţional al mijloacelor de plată utilizate efectiv în aceste schimburi, având în vedere
că nici un sistem monetar internaţional nu a reuşit până în prezent, să-şi creeze o

24
monedă proprie. Sistemul Monetar Internaţional de la Bretton Woods (1944), de ex., a
avut în centru dolarul S.U.A. împreună cu aurul, deci o monedă naţională căreia i s-au
atribiut funcţii internaţionale.
Prin urmare, cât timp Sistemul Monetar Internaţional se foloseşte de o monedă
naţională , el este de fapt un sistem valutar internaţional, iar atunci când va dispune de
o monedă internaţională, suntem îndreptăţiţi să spunem că îşi va merita numele. Până
atunci, utilizăm denumirea de S.M.I.ca urmare a consacrării ei oficiale în ţara noastră
o dată cu aderarea României la Fondul Monetar Internaţional (1972), adică la
organismul care a adoptat în documentele sale această denumire.
Primii paşi făcuţi în direcţia reglementării internaţionale a relaţiilor
monetare au avut un caracter limitat (o anumită zonă sau regiune geografică) datează
încă dinainte de primul război mondial. Aici amintim uniunile monetare. Perioada
interbelică este caracterizată de blocurile monetare, care au devenit după cel de-al
doilea război mondial zone monetare. Deoarece uniunile şi blocurile monetare au
reprezentat interesele numai unui singur grup de ţări, problemele relaţiilor
internaţionale nu au putut fi rezolvate satisfăcător, venind deseori în conflict cu
interesele altor ţări sau grupuri de ţări şi determinând contramăsuri din partea
partenerilor de schimburi. În timpul celui de-al doilea război mondial, în perspectiva
redresării economiilor naţionale afectate de război şi a dezvoltării economiei
mondiale, au avut loc întâlniri între principalii reprezentanţi ai statelor din coaliţia
antifascistă care au condus, în 1944, la convocarea CONFERINŢEI MONETARE ŞI
FINANCIARE INTERNAŢIONALE DE LA BRETTON WOODS. La această
conferinţă au fost puse bazele Sistemului Monetar Internaţional, iar principiile
acestuia au fost înscrise în statutul FONDULUI MONETAR INTERNAŢIONAL,
organism înfiinţat tot cu acea ocazie.
Totuşi, S.M.I. de la Bretton Woods, aplicat până în 1971, a fost lichidat de fapt
în acel an datorită crizei monetare internaţionale, după o funcţionare care a dat
satisfacţie, în primul rând, principalelor state cu economie de piaţă dezvoltată şi
îndeosebi S.U.A. Între anii 1972 – 1974 s-a încercat o reformă a S.M.I., dar a eşuat.
Actualmente nu mai putem vorbi de existenţa unui S.M.I. propriu-zis, ci
numai despre tendinţa de a se ajunge pe cale evolutivă la un sistem monetar
internaţional aplicabil, Fondului Monetar Internaţional revenindu-i rolul de a lua
unele măsuri în funcţie de stadiul relaţiilor economice, financiare şi monetare
internaţionale. În acest sens, mai trebuie reţinut că ţările cu economiile în curs de
dezvoltare, fac eforturi substanţiale în vederea restructurării relaţiilor valutar –
financiare, în cadrul noii ordini economice mondiale.

1.1.6.2. Sistemul Monetar European

Sistemul Monetar European - S.M.E. - (engl. European Monetary System –


E.M.S.) a fost înfiinţat la 13 martie 1979, ca urmare a rezoluţiei din 5 decembrie 1978
a Consiliului European (compus din conducători de state şi guverne ale ţărilor din
C.E.E.), precum şi a hotărârii aceluiaşi Consiliu la sesiunea din 12-13 martie 1979.11
O parte din ţările membre ale C.E.E. au participat la Sistemul Monetar European, cu

11
Idem 3, pg. 393.

25
excepţia Angliei, Danemarcei şi Suediei care au declarat că vor putea participa mai
târziu.
Sistemul Monetar European a înlocuit „ŞARPELE VALUTAR” al C.E.E., care
nu a fost însă un sistem, ci numai un aranjament de menţinere în comun a unor cursuri
valutare. Obiectivul acestui sistem l-a constituit crearea unei zone de stabilitate
monetară în Europa de Vest, precum şi o mare convergenţă a politicilor financiare şi
economice ale ţărilor participante, printr-un sistem complex de cursuri valutare şi de
intervenţie, combinat cu largi facilităţi de credit.
Conform rezoluţiei Consiliului European din dec. 1978, în centrul S.M.E.
s-a aflat E.C.U. (engl. European Currency Unit – unitate monetară europeană). ECU
a fost, după cum se ştie, o veche monedă franceză care a circulat în Evul Mediu.
Acest instrument monetar artificial a fost utilizat ca numitor comun pentru
mecanismul cursurilor valutare, al intervenţiei pe pieţele valutare şi al tranzacţiilor
Fondului European de Cooperare Monetară, precum şi ca mijloc de decontare între
autorităţile monetare ale ţărilor membre ale C.E.E. Iniţial, valoarea şi structura ECU
au fost considerate ca fiind aceleaşi ca ale E.U.A. (engl. European Unit of Accuont –
unitate de cont europeană), introdusă în aprilie 1975 în sfera tranzacţiilor economice
şi financiare dintre C.E.E. şi ţările asociate din Africa şi zonele Caraibilor şi
Pacificului (Convenţia de la Lome). Pe lângă rolul asumat în cadrul Convenţiei de la
Lome, EUA a mai fost folosită în operaţiile Băncii Europene de Investiţii şi în
evidenţele bugetului comunitar.
Unitatea de cont europeană (EUA) a fost constituită dintr-un coş valutar în
care au intrat cele 15 monede ale ţărilor membre ale C.E.E., în sume fixe. Folosirea sa
a fost însă limitată.
Ponderea iniţială a monedelor din coşul ECU a fost stabilită în funcţie de
nivelul participării la comerţul intercomunitar, de mărimea P.I.B. şi de cotele
fixe în cadrul mecanismului de sprijin financiar, astfel: DM = 30,36 %; Fr.
Francez = 19,32 %; Lira sterlină = 12,60 %; Lira italiană = 9,87 %; Guldenul = 9,49
%; Fr. Belgian = 7,78%; Peseta spanoilă = 5,15 %; Coroana daneză = 2,52 %; Lira
irlandeză = 1,11 %; Escudoul portughez = 0,785 %; Drahma grecească = 0,700 %;
Fr. Luxemburghez = 0,31 %.
Nu a fost prevăzute revizuiri automate ale structurii coşului ECU, în cazul
modificării cursurilor centrale în cadrul S.M.E. sau a cursurilor valutare ale ţărilor
membre care participau la acest sistem. Ponderea monedelor respective putea fi
modificată la fiecare 5 ani. Modificarea mai putea avea loc la cerere, în cazul în care
ponderea procentuală a unei monede, bazată pe cursurile valutare respective, s-a
modificat cu 25 % sau peste. Astfel de modificări aveau scopul de a antrena adaptarea
ponderilor relative ale celorlalte monede din coş, încât valoarea „externă” a ECU
(valoarea ei exprimată într-o monedă naţională) să rămână neschimbată în momentul
modificării. Fiecare monedă care participa la S.M.E. avea un curs central exprimat
în ECU. Cursul respectiv determina cursurile bilaterale care puteau evolua în limitele
de ± 2,25 %, de la care intervenţia pe piaţa valutară devenea obligatorie. Celelalte ţări
membre ale Uniunii Europene car nu au făcut parte din „şarpele valutar” puteau
stabili temporar limite până la ± 6%, dar trebuiau să reducă treptat atunci când
condiţiile permiteau acest lucru.
Deciziile importante cu privire la politica cursurilor valutare a ţărilor
participante la S.M.E. faţă de o ţară neperticipantă se luau după consultări reciproce în
cadrul U.E. Pentru finanţarea intervenţiilor se acorda o facilitate pe termen „foarte
scurt” nelimitată de către băncile centrale participante. Creanţele şi datoriile care
derivau din intervenţii erau convertite în ECU şi înscrise în Registrele Fondului

26
European de Cooperare Monetară. Instituţia respectivă a fost creată în aprilie 1973
cu scopul de a promova îngustarea progresivă a limitelor de fluctuare a monedelor
C.E.E. una faţă de alta, a intervenţiei pe pieţele valutare şi a aranjamentelor dintre
băncile centrale vizând o politică comună a rezervelor.
S.U.A. au adoptat o poziţie rezervată faţă de S.M.E., astfel încât acesta să nu
aducă prejudicii relaţiilor Statelor Unite cu Europa sau cu alte zone; coordonarea
politicilor de intervenţie pe piaţa valutară ale ţărilor membre să nu fie în detrimentul
stabilirii cursurilor valutare ale ţărilor membre; înfiinţarea S.M.E. să nu ducă la
diminuarea rolului F.M.I. ca organ de supraveghere a desfăşurării relaţiilor monetare
internaţionale etc. Dar şi în ţările U.E. au existat rezerve în legătură cu „apărarea
lipsită de sens a unor cursuri valutare nerealiste”.
Pe fondul evenimentelor din 1989 (căderea zidului Berlinului urmată de
reunificarea Germaniei, dezmembrarea URSS), la scurt timp după ce Comunitatea
Europeană a aprobat Actul Unic vest – european, Jacques Delors, pe atunci
preşedinte al Comisiei Europene, a dat publicităţii un raport crucial, care a reluat
ideea Uniunii Economice şi Monetare. La fel ca şi Raportul Werner, Planul Delors,
adoptat la Madrid în iunie 1989, a prezentat cele trei etape pentru implementarea
uniunii monetare, chemând la crearea unei singure monede europene. Raportul a
fost apreciat atât de persoane care considerau că integrarea este cea mai bună
modalitate pentru realizarea unei păci durabile în Europa, cât şi de persoanele care
apreciau beneficiile pur economice ale comerţului liber şi ale unor rate de schimb
stabile. Mulţi specialişti au considerat EURO ca fiind cea mai bună modalitate de
cimentare a celor 40 de ani de cooperare internaţională regională, deoarece
introducerea unei monede unice este prin natura sa ireversibilă. Odată ce monedele şi
politicile monetare naţionale sunt distruse, este aproape imposibil ca acestea să fie
aduse înapoi.12
Arhitectura Uniunii Economice şi Monetare a fost conturată, în principal,
prin Tratatul de la Maastricht, elaborat în perioada 9 – 10 dec. 1991 şi semnat la 9
feb. 1992. Acest document aduce noi modificări şi completări celor trei tratate
încheiate anterior (CECO – 1952, CEE – 1957, EURATOM – 1957) în domeniul
reformei începută de Actul Unic vest – european fiind conceput pe două părţi: prima
se referă la Uniunea Economică şi Monetară, iar cea de-a doua, la Uniunea Politică
(politica externă şi de securitate comună).
Tratatul de la Maastricht se prezintă ca un document unic, cu o structură
complexă, care asociază elemente eterogene, cuprinzând dispoziţii prin care se
modifică tratatele originare (titlurile II, III şi IV) dar şi dispoziţii noi ce relevă
cooperarea interguvernamentală (titlurile V şi VI), categorii diferite între care a trebuit
să se organizeze punţi de legătură prin dispoziţii comune şi finale (titlurile I şi VII).
Tratatul asupra Uniunii Europene este completat de un număr de 17 protocoale care
fac parte integrantă din tratat, din care 16 sunt anexate la Tratatul CEE şi numai
protoculul al 17 – lea este anexat la Ttatatul asupra U.E. şi la cele trei tratate de
constituire a Comunităţii Europene.13
În termenii art. 2 din Tratat, Uniuea Europeană are drept scop să
promoveze:
- o creştere durabilă şi neinflaţionistă respectând mediul înconjurător;
- un înalt grad de convergenţă a performanţelor economice;
- un nivel ridicat de utilizare a forţei de muncă şi de protecţie socială;
12
R. Toma - „Euro, moneda unică: între naţional şi internaţional”, Ed. Continent, Sibiu, 2004, pg. 48.
13
G. Marin (coord.) – „De la Roma la Amsterdam via Maastricht”, Ed. Independenţa Economică,
Brăila, 1999, pg. 78.

27
- creşterea nivelului şi calităţii vieţii;
- coeziunea economică şi socială;
- solidaritatea între statele membre.
Procesul de unificare monetară prefigurat prin Tratatul de la Maastricht nu
este unul cu mai multe trepte, deoarece, din punct de vedere juridic, el este deschis în
mod egal tuturor ţărilor semnatare. Intr-adevăr, spre deosebire de Tratatul de la Roma,
care a fost semnat în anul 1957 de numai şase state, Tratatul de la Maastricht a fost
elaborat cu participarea tuturor ţărilor implicate. Cu toate acestea, există unele
dispoziţii care permit ca, în practică, uniunea să fie realizată în mai multe etape, după
un anumit program şi îmbrăcând un caracter comunitar. De altfel, expresia „în
condiţiile şi potrivit ritmurilor prevăzute în tratat” relevă ideea de progresivitate.
Aşadar, unul din principiile Uniunii Monetare Europene este convergenţa în
trei faze, după cum urmează:
Faza I (1992 – 1993), ca primă etapă, aflată deja în derulare în momentul
semnării tratatului (a început în iulie 1990) a rămas rezervată înfăptuirii depline a
pieţei unice, a liberei circulaţii a capitalurilor şi intensificării coordonării politicilor
monetare şi economice ale statelor membre. Alegerea datei de 1 iulie 1990 s-a datorat
faptului că aceasta coincidea cu data intrării în vigoare a Directivei privind libera
circulaţie a capitalurilor în Uniunea Europeană.
Prevăzută să înceapă la 1 ianuarie 1994, faza a II-a (1994 – 1997 sau 1994 –
1999), s-a caracterizat printr-o coordonare mai strânsă a politicilor economice şi o
accentuare a disciplinei bugetare, realizată îndeosebi prin interzicerea acoperirii
deficitelor entităţilor publice prin credite acordate de băncile centrale. Tot la 1
ianuarie 1994 a fost înfiinţat Institutul Monetar European cu rolul de a contribui la
mai bună coordonare a politicilor monetare în Europa şi de a asigura tranziţia spre
Banca Centrală Europeană, Sistemul European al Băncilor Centrale şi moneda
unică.
Faza a III-a (începând cu 1 ianuarie 1997 sau 1 ianuarie 1999) a fost definită
ca momentul în care se înfăptuieşte faza finală a Uniunii Economice şi Monetare, în
care intră numai ţările care îndeplinesc criteriile de convergenţă. Această perioadă se
caracterizează prin:
- fixarea irevocabilă a ratelor de schimb (31 dec. 1998);
- implementarea unei politici monetare unice, bazată pe stabilitatea preţurilor;
- introducerea monedei unice, prin înlocuirea rapidă a monedelor naţionale ale
statelor participante cu euro (1 ian. 1999).
Protocolul asupra trecerii la faza a treia a Uniunii Economice şi Monetare,
anexat la Tratat, subliniază „caracterul ireversibil” al drumului Comunităţii spre
unificarea monetară.
Ireversibilitatea procesului de unificare rezultă din:
- fixarea unei scadenţe (1 ian. 1999) pentru a celei de-a treia etape;
- respingerea clauzei de a opta pentru neparticiparea la zona euro („opting
out”) care ar fi permis unei ţări să nu participe la faza finală, dar să rămână membră în
continuare a Uniunii Europene (excepţie a făcut Marea Britanie şi Danemarca);
- modalitatea de trecere la faza a treia, care era condiţionată de îndeplinirea
unor criterii de convergenţă foarte precise:
- rata inflaţiei să nu depăşască cu mai mult de 1,5 % performanţa celor
mai bune trei economii ale Comunităţii;
- deficitul bugetar să reprezinte cel mult 3 % din PIB ;
- datoria publică să se situeze la cel mult 60 %din PIB ;

28
- să se respecte marjele de fluctuaţie restrânse ale cursurilor valutare
din cadrul Sistemului Monetar European, fără să se fi procedat la devalorizări în
ultimii doi ani;
- rata anuală a dobânzii pe termen lung să fie cu cel mult 2 % mai mare
decât media ratelor de dobândă din statele care au realizat cele mai bune performanţe
în materie de stabilitate a preţurilor.
Al treilea principiu al Uniunii Monetare Europene, cel al „monedei unice”
presupune, spre deosebire de principiul „monedei comune”, emisiunea unei monede
europene ca o nouă monedă cu putere circulatorie legală. Aceasta este emisă de
Banca Centrală Europeană, iniţial prin preschimbarea depozitelor în diverse
monede naţionale existente în conturile deschise pe numele băncilor centrale
naţionale, iar apoi prin operaţiuni proprii.14

1.1.6.3. Sistemul Monetar Internaţional de la Bretton Woods – 1944

Sistermul Monetar Internaţional de la Bretton Woods (S.M.I.B.W.) reprezintă


un ansamblu al normelor de conduită monetară internaţională incluse în statutul
Fondului Monetar Internaţional elaborat de Conferinţa Monetară şi Financiară
Internaţională. F.M.I a fost organismul chemat să supravegheze şi să sprijine aplicarea
S.M.I.B.W. de către ţările membre. Crearea acestui sistem ilustrează trecerea de la
relaţiile pur bilaterale la o structură a relaţiilor multilaterale care implică un consens al
diverşilor participanţi. Înaintea primului război mondial, relaţiile valutar – financiare
internaţionale erau bazate în principiu pe etalonul aur, fără să existe vreo convenţie
sau regulă de comportare internaţională în acest sens. Aplicarea etalonului aur,
întreruptă în timpul primului război mondial, a fost reluată după război, însă
concentrarea aurului (monetar) în SUA şi sărăcirea relativă a ţărilor europene a
condus în 1992 la recomandarea de a se trece la etalonul aur – devize, în cadrul
căruia un rol important era atribuit valutelor (dolarul şi lira sterlină) ca instrumente
internaţionale de rezervă. Nici de data aceasta nu a existat vreo înţelegere
internaţională care să instituie un atare sistem. Criza economică din 1929 – 1933 a dus
la devalorizarea lirei sterline (1931) şi a dolarului SUA (1934), la revenirea la
protecţionism şi la tendinţele de autarhie economică, deci etalonul aur – devize nu a
rezistat.
La sfârşitul celui de – al doilea război mondial, Conferinţa Monetară
Internaţională de la B.W. a abordat pentru prima oară, problema creării unui sistem
monetar internaţional bazat pe etalonul aur – devize şi, în cadrul acestuia pe dolar ca
principală monedă de rezervă.
S.M.I.B.W. s-a bazat pe următoarele principii:
- universalitatea. Oricare stat care recunoaşte prevederile statului F.M.I.
poate adera la acest organism şi implicit la principiile S.M.I.;
- fixarea parităţilor şi cursurilor valutare. Pentru respectarea acestui
principiu, moneda naţională a statului trebuie să aibă o definiţie legală iniţială
(valoare paritară), stabilită în aur ca numitor comun sau în dolari cu greutatea şi
aliajul în vigoare la 1 iulie 1944, adică 1 dolar = 0,888671 g aur fin sau 1 uncie de aur
fin = 35 dolari. Modificarea valorii paritare poate fi efectuată numai:
- la propunerea ţării membre;
- în urma consultării cu F.M.I.;
- pentru corectarea unui dezechilibru fundamental.
14
S.Cerna – „Unificarea monetară în Europa”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pg. 67.

29
Pentru concilierea principilui fundamental al fixării parităţilor cu necesitatea
realizării unei anumite supleţe, fiecare membru are dreptul să modifice valoarea
paritară în limita cumulată (adică inclusiv modificările anterioare) de 10 %. F.M.I.
neavând dreptul să facă obiecţii: dacă modificarea propusă nu depăşeşte a doua oară,
cumulat în aceleaşi condiţii, limita de 10 %;
- convertibilitatea reciprocă a monedelor prin desfiinţarea restricţiilor
asupra plăţilor curente, precum şi convertibilitatea în aur a dolarului. Ţările ajung la
convertibilitate pe măsura îndeplinirii condiţiilor respective;
- realizarea unui volum de rezerve internaţionale, adecvat nevoilor de
echilibrare a balanţei plăţilor, compus din rezervele oficiale de aur, rezervele valutare,
creanţa faţă de F.M.I. (depăşirea pozitivă - a cotei de participare la fond a ţării faţă
de deţinerile efective ale F.M.I. în moneda naţională a acelei ţări) şi deţinerile de D.S.
T. (după 1970).
Organizarea S.M.I.B.W. a însemnat:
- primul mare succes al ideii de cooperare internaţională în domeniul monetar;
- un succes al SUA care, profitând de conjunctura celui de – al doilea război
mondial, favorabilă americanilor, au asigurat supremaţia lor economico – financiară
asupra celorlalte state occidentale şi a dolarului asupra celorlalte monede;
- un succes al concepţiei potrivit căreia o monedă naţională poate îndeplini
funcţii internaţionale şi, ca atare, poate funcţiona ca pivot al S.M.I.;
- asumarea de către guvernul SUA a unor răspunderi internaţionale şi, în
primul rând, pe aceea a asigurării stabilităţii dolarului faţă de aur şi faţă de celelalte
monede naţionale.
Funcţionarea sistemului nu a putut dura decât atâta vreme cât contradicţiile
inerente lui au fost acoperite prin situaţia deosebită care a existat în anii postbelici,
marcată de politica SUA de a-şi menţine şi consolida rolul conducător între
economiile dezvoltate. Deficienţele S.M.I.B.W. au fost sesizate la timp într-o serie de
lucrări, cum ar fi:
- Aurul şi criza dolarului, viitorul convertibilităţii – R. Triffin;
- Problema lichidităţii internaţionale – N. Kaldor;
- Dilemele dolarului – F. Bergsten.
Funcţionarea sistemului fără probleme deosebite nu a fost posibilă decât atâta
timp cât convertibilitatea era menţinută. În realitate, criza sistemului era mult mai
adâncă.
Dificultăţile aplicării lui apăreau în toate compartimentele:
- universalitatea, „optica mondială”, nu s-a putut realiza, o serie de state
rămânând în afara sistemului;
- fixarea parităţilor şi cursurilor valutare, condiţie primordială pentru
instaurarea disciplinei în relaţiile de plăţi internaţionale şi implicit pentru asigurarea
unui climat de destindere şi încredere, nu a putut fi realizată ca urmare a dezvoltării
economice inegale a ţărilor lumii, a impactului crizei economice şi financiare diferit
de la ţară la ţară, a inflaţiei, de asemenea diferită ca intensitate de la o ţară la alta, a
dezechilibrului de proporţii neobişnuite al balanţelor de plăţi;
- convertibilitatea reciprocă a monedelor nu a putut fi realizată decât parţial, în
condiţiile unei accentuări a restricţiilor valutare şi de plăţi, iar convertibilitatea în aur
a dolarului a fost suprimată în 1971;
- realizarea unui volum adecvat de rezerve internaţionale, unul din principalele
elemente ale echilibrului financiar global, nu a fost posibilă, la început existând o
lipsă acută de rezerve („foamea de dolari”) în principalele state partenere ale SUA, iar
ulterior un exces inflaţionist de rezerve şi o distribuţie internaţională defectoasă a

30
acestora, ţările în curs de dezvoltare neproducătoare de petrol ducând permanent o
lipsă de lichiditate;
- încercarea FMI de remediere a dezechilibrului rezervelor internaţionale prin
introducerea în sistem a „dreptului special de tragere” (D.T.S.) nu a reuşit până în
prezent.
S.M.I.B.W. a devenit inaplicabil, iar la 15 august 1971 prin măsurile luate de
SUA pentru „apărarea” dolarului, constând între altele în ruperea dolarului de aur şi
încetarea convertibilităţii lui în aur, precum şi în trecerea la cursurile valutare flotante,
sistemul a fost lichidat de fapt. Prin modificarea din 1978 a statutului FMI, sistemul a
fost lichidat de drept.
Vicisitudinile SMIBW au reflectat accentuarea puternică a contradicţiilor
sistemului monetar mondial, a instabilităţii sistemului, lupta principalelor state
componente pentru sfere de influenţă economică şi politică, pentru o nouă împărţire a
poziţiilor de forţă în lume.

Pentru realizarea unui nou sistem se consideră că sunt necesare cel puţin
câteva condiţii prealabile, între care:
- flexibilitatea cursurilor valutare, însă cu evitarea mişcărilor anarhice şi de
prea mare anvergură a acestor cursuri;
- angajamentul ţărilor cu mari excedente ale balanţei plăţilor de a furniza
ţărilor deficitare o finanţare compensatoare pe termen lung;
- creşterea concentrată a lichidităţilor internaţionale în aşa fel încât crearea
unor asemenea lichidităţi să nu rezulte din politica unei mari puteri de a-şi realiza
expansiunea externă prin export de inflaţie.

1.1.7. Convertibilitatea

Convertibilitatea reprezintă o însuşire legală a unei monede de a putea fi


preschimbată cu altă monedă în mod liber prin vânzare şi cumpărare pe piaţă.
Operaţiunea presupune că nu sunt restricţii nici cu privire la suma
preschimbată, nici la scopul preschimbării - plăţi pentru tranzacţii curente sau
mişcări de capital - şi nici la calitatea celui care efectuează preschimbarea: rezident
al ţării în care se efectuează operaţia sau nerezident. Piaţa trebuie să permită o
confruntare permanentă a cererii şi ofertei şi să comunice cu pieţele străine.
Interesul pentru convertibilitate poate fi formulat astfel:
* prin convertibilitate se creează premisele determinării exacte a eficienţei
comerţului exterior în ansamblu şi a fiecărei tranzacţii în parte şi, pe plan mai general,
a întregii activităţi economice a unei ţări. Aceasta întrucât convertibilitatea presupune
existenţa unor preţuri apropiate de valoare, deci de preţurile pieţei mondiale. Atunci
când nivelul şi structura preţurilor interne sunt diferite de cele ale pieţei mondiale, în
condiţiile de neconvertibilitate, calculele şi concluziile referitoare la eficienţa
producţiei şi a activităţii de comerţ exterior sunt deformate, producând dificultăţi în
adoptarea măsurilor celor mai potrivite pentru creşterea eficienţei acestor activităţi;
* ca urmare a convertibilităţii, produsele ţării se află într-o concurenţă reală
cu produsele celorlalte ţări, îmbunătăţirea activităţii de producţie, creşterea
productivităţii muncii, ridicarea nivelului tehnic, calitativ şi estetic al produselor sunt
stimulate. Totodată, prin stabilirea de relaţii directe între partenerii de schimburi,
firmele care nu îndeplinesc condiţiile de competitivitate cerute de piaţa mondială au
de făct faţă unor dificultăţi de ordin economic şi financiar;

31
* convertibilitatea face posibilă restructurarea permanentă a economiei prin
dezvoltarea prioritară a producţiei sectoarelor şi produselor celor mai eficiente cerute
la export, precum şi mai buna specializare a ramurilor în funcţie de cerinţele şi
condiţiile pieţei externe;
* din punct de vedere financiar, convertibilitatea contribuie la realizarea
echilibrului valutar – financiar, moneda naţională putând fi utilizată - desigur
vremelnic şi în anumte limite - pentru acoperirea unor eventuale dezechilibre ale
balanţei plăţilor, întrucât soldurile (balanţele) creditoare în moneda naţională deţinute
de străini rămân o perioadă asupra acestora;
* cursurile valutare în general şi valoarea monedei naţionale în special sunt
puse pe o bază economică, ele rezultând din cererea şi oferta pe piaţa valutară.
Trecerea la convertibilitate poate fi deci considerată ca fiind un rezultat al atingerii
unui nivel mai înalt de dezvoltare şi eficienţă economică şi totodată ca un instrument
de perfecţionare a relaţiilor comerciale şi financiare internaţionale, în scopul lărgirii şi
diversificării schimburilor economice.

Convertibilitatea face parte din noţiunile şi instituţiile care au cunoscut


importante modificări de conţinut.

1. În timpul sistemelor monetare naţionale bazate pe etalonul aur, pe etalonul


argint sau pe bimetalism (perioada până la primul război mondial), convertibilitatea
însemna dreptul deţinătorului unei sume în bancnote de a pretinde în schimb de la
banca emitentă cantitatea de aur (argint) corespunzătoare valorii nominale a
bancnotelor şi conţinutului de metal stabilit prin lege pentru unitatea monetară
respectivă. Convertibilitatea era asigurată prin stocul de acoperire (aur, valută)
deţinut obligatoriu de bancă, care reprezenta a doua garanţie a emisiunii, alături de
garanţia principală a portofoliului de cont. În aceste condiţii, moneda naţională avea
bineînţeles şi o convertibilitate în valută, în sensul că deţinătorul putea cere
preschimbarea într-o valută la cursul oficial, paritar, adică la raportul între
conţinuturile legale definitorii de metal ale monedelor în cauză.
Raţiunea acestei forme de convertibilitate era, pe lângă cea arătată, şi aceea că
permitea verificarea caracterului reprezentativ al bancnotelor şi contribuia la
menţinerea echilibrului între masa banilor în circulaţie şi nevoile de bani ale
economiei în felul următor:
- dacă masa banilor în circulaţie depăşea aceste nevoi, banii se depreciau;
- pentru a evita o pagubă, unii deţinători de bancnote procedau la convertirea
acestora în aur;
- pe această cale, aurul era tezaurizat, iar masa banilor se reducea, până când
echilibrul între existent şi necesar era restabilit.
Invers, dacă numerarul se rărea pe piaţă, el „se scumpea”, în sensul că puterea
lui de cumpărare creştea.
Tezaurizatorii aurului aveau acum interes să predea aur la banca de emisiune
şi să obţină în schimb bancnote. Acestea intrau în circulaţie, mărind masa banilor.
Între timp, convertibilitatea în aur a căzut în desuetudine, o dată cu prăbuşirea
etalonului aur – devize.

2. În condiţiile sistemelor băneşti bazate pe etalonul aur – devize, conţinutul


convertibilităţii s-a modificat în sensul statuării dreptului deţinătorului de bancnote
(sau de disponibilităţi în cont) de a obţine în schimb, valute şi devize la cursul oficial,
precum şi de a dispune liber de aceste valori.

32
Convertibilitatea înlesneşte comerţul cu străinătatea şi creşterea eficienţei
acestuia. O ţară cu monedă convertibilă poate face comerţ cu toate celelalte ţări, pe
pieţele unde obţine cel mai mare avantaj. Cu toate acestea, puţine ţări au putut
introduce convertibilitatea liberă. În perioada interbelică, numeroase ţări au trebuit să
renunţe la convertibilitate din cauza condiţiilor economice potrivnice. România a
avut moneda convertibilă numai trei ani (1929 – 1932).
Majoritatea ţărilor au introdus o convertibilitate limitată fie din punct de
vedere al beneficiarului (în general, numai nerezidenţi), fie din acela al operaţiei
(numai pentru operaţii curente).
După cel de-al doilea război mondial, convertibilitatea a devenit unul din
principiile fundamentale ale Sistemului Monetar Internaţional din 1944. Principalele
state vest – europene au trecut însă la convertibilitate abia în 1958.
Statutul F.M.I. înţelege prin convertibilitate „dreptul rezidenţilor şi
nerezidenţilor de a schimba moneda naţională cu altă monedă străină, în mod liber,
prin vânzare – cumpărare pe piaţă, fără nici o restricţie” (art. VIII din statut), în sens
concret, iar în sens larg, desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor
şi transferurilor internaţionale; în sens restrâns, obligaţia băncii centrale de a cumpăra
propria monedă deţinută de o bancă centrală străină, la cererea acesteia, cu condiţia ca
suma respectivă să provină din tranzacţii curente de dată recentă sau să fie necesară
băncii centrale străine pentru plăţi curente.
Se consideră că pentru trecerea la convertibilitate sunt necesare următoarele
condiţii economice, monetare şi organizatorice:
- existenţa unui potenţial economic ridicat al ţării respective, capabil să asigure
cantităţile de mărfuri cerute de partenerii externi în condiţii competitive din punct de
vedere calitativ, al performanţelor şi al preţului;
- realizarea unei structuri a preţurilor apropiată de cea de pe piaţa mondială;
- echilibrarea balanţei plăţilor curente;
- stabilirea unui curs real, fundamentat economic, al monedei naţionale;
- crearea unei rezerve internaţionale corespunzătoare;
- lărgirea drepturilor, competenţelor şi răspunderilor unităţilor economice în
legătură cu comerţul exterior;
- cointeresarea unităţilor economice în realizarea unui comerţ exterior eficient;
- crearea unui mecanism de intervenţie pe pieţele valutare pentru apărarea
stabilităţii monedei naţionale.
În loc de concluzie putem spune că principala condiţie de care depinde
succesul trecerii la convertibilitate este echilibrul balanţei de plăţi curente. În
cazul existenţei acestui echilibru, perspectiva ca rezervele internaţionale să fie
consumate prin convertirea monedei naţionale sau prin susţinerea cursului acestei
monede pe pieţele străine este minimă. O dată ce balanţa plăţilor curente se
dezechilibrează şi apare un sold pasiv care exprimă formarea unor creanţe lichide ale
partenerilor străini asupra ţării în cauză, neutilizate pentru cumpărări de mărfuri şi
prestări servicii. Acest sold poate determina fie convertirea, deci consumarea
rezervelor internaţionale, fie scăderea cursului monedei naţionale faţă de alte monede.
Statutul F.M.I. dă statelor membre care nu întrunesc condiţiile necesare
trecerii la convertibilitate, dreptul să amâne această trecere până când condiţiile vor
permite „să ia toate măsurile posibile a dezvolta asemenea aranjamente comerciale şi
financiare cu alţi membri care să faciliteze plăţile internaţionale şi menţinerea
stabilităţii valutare”.
În concepţia F.M.I., convertibilitatea propriu-zisă este deci limitată la relaţiile
dintre autorităţile monetare, toate celelalte operaţii de convertibilitate pentru plăţi în

33
străinătate efectuându-se liber pe piaţă, la cursul variabil al pieţei. Această formă de
convertibilitate a fost denumită convertibilitate de piaţă sau reciprocă (în valute),
singur dolarul SUA fiind, în condiţiile SMI – 1944, convertibil şi în aur.
După 1971, covertibilitatea în aur a dolarului a fost suprimată, iar valutele
occidentale au trecut în majoritate la flotare, astfel încât convertibilitatea în înţelesul
„clasic” al termenului nu se mai practică. În condiţiile flotării, convertibilitatea este
neoficială, practicabilă pe piaţă, la cursul variabil al pieţei.
Problema cursului la care se efectuează convertibilitatea este însă de mare
importanţă. În cazul convertibilităţii oficiale, cursul este fix, asigurând certitudinea şi
stabilitatea tranzacţiilor economice externe. În cazul convertibilităţii de piaţă în
regimul cursurilor fluctuante, cursul este cunoscut, deoarece fluctuaţia lui este limitată
prin limitele de intervenţie. În cazul convertibilităţii de piaţă, în regimul cursurilor
flotante, convertibilitatea se efectuează fără asigurarea împotriva riscului valutar, deci
fără asigurarea echivalenţei.
Atât în cazul convertibilităţii oficiale, în care trebuie respectat cursul fix de
către autoritatea monetară, cât şi acela al convertibilităţii de piaţă este necesar să
existe o rezervă valutară oficială corespunzătoare. Convertibilitatea oficială se
efectuează, în general, de autoritate monetară sau de reprezentantul ei, prin utilizarea
valutei de rezervă. Convertibilitatea de piaţă dispensează autoritatea monetară de
efectuarea operaţiei propriu-zise de convertire, aceasta fiind de competenţa pieţei,
adică a băncilor, nu însă şi de obligaţia de a menţine fluctuaţia cursurilor valutare în
limitele stabilite (în cazul cursurilor fluctuante), sau de interesul de a evita oscilaţiile
prea accentuate ale cursurilor, dăunătoare economiei, în cazul cursurilor flotante.
Toate acestea se pot realiza numai prin intervenţia statului pe piaţă, prin vânzarea,
respectiv cumpărarea de valută, ceea ce presupune, de asemenea, existenţa rezervei
valutare.
Modificarea din 1978 a statutului F.M.I. a menţinut vechile prevederi privind
convertibilitatea, astfel încât, atât timp cât va dura flotarea cursurilor valutare, prin
convertibilitate se va înţelege mai departe dreptul general de procurare de valută de pe
piaţă şi de folosire liberă a acestei valute pentru a efectua plăţi şi tranzacţii curente cu
parteneri străini, mai puţin deci transferuri de capital. Evoluţia noţiunii de
convertibilitate reflectă imposibilitatea, în condiţiile crizei din deceniul 70, a
menţinerii unor raporturi valorice stabile între monede care să sigure stabilitatea şi
certitudinea schimburilor economice internaţionale. Uniunea a făcut eforturi de a crea
în relaţiile europene dintre ţările membre o zonă de stabilitate monetară în care
convertibilitatea reciprocă să se efectueze la cursuri valutare relativ stabile („şarpele
valutar”).

În România, bancnotele B.N.R. au fost convertibile în aur şi argint în


perioada 1881 – 1890, iar prin efectul trecerii la monometalismul aur (1890), numai în
aur, până la primul război mondial. În 1916, B.N.R. a fost autorizată să suspende
convertibilitatea. Prin stabilizarea monetară din 1929, convertibilitatea leului a fost
reluată sub toate formele etalonului aur: aur – monezi, aur – lingouri şi aur – devize,
la alegerea B.N.R. Practic, convertibilitatea a fost efectuată numai în valută. Măsurile
restrictive introduse în urma crizei economice din 1929 – 1933 au restrâns
convertibilitatea în 1931 şi au înlăturat-o în 1932. Bancnotele au rămas neconvertibile
în perioada ulterioară, ca urmare a condiţiilor nefavorabile în care se desfăşurau
schimburile cu străinătatea. Reforma monetară din 1947 şi reforma bănească din 1952

34
nu au restabilit convertibilitatea leului. Conform Hotărârii Guvernului României nr.
9 /1991 se împuterniceşte B.N.R. să autorizeze societăţi bancare şi alţi agenţi
economici cu sediul în România să efectueze licitaţii valutare în condiţiile stabilite
prin Legea nr. 15/1990. Cererile şi ofertele primite în cadrul acestor licitaţii vor sta la
baza determinării libere a cursului între leu şi devizele convertibile cotate de
fiecare bancă autorizată, urmând ca operaţiunile de schimb valutar propriu – zise să
aibă loc la un curs fixat prin convenţia tuturor băncilor implicate. Regulamentul de
efectuare a operaţiunilor de schimb pe piaţa valutară este stabilit de B.N.R.

1.1.8. Cursul de schimb (cursul schimbului)

Prin urmare, „preţul unei valute în altă valută sau preţul efectiv sub care
se comercializează mărfurile/serviciile pe piaţa internaţională”15 reprezintă cursul
de schimb. Deci, cursul de schimb este cantitatea de monedă naţională necesară
pentru obţinerea unei unităţi dintr-o monedă străină. De exemplu: 1 Euro = 40.500 lei,
1 dolar SUA = 32.000 lei, este cursul de schimb al leului în raport cu devizele:
„Euro” şi dolarul SUA.
Din august 1994, în România funcţionează piaţa valutară descentralizată.
Raportul cerere – ofertă nu mai este adjudecat centralizat, la Banca Naţională, ca în
precedentul sistem al licitaţiilor, ci descentralizat, în condiţii de piaţă. S-a realizat în
acest fel o apropiere de sistemele folosite în ţări cu economii avansate. Până atunci,
cursul leu – dolar (de ex.) se stabilea la Banca Naţională, într-o şedinţă zilnică de
licitaţie. Băncile comerciale, care centralizau ordinele de compărare – vânzare ale
clienţilor (în exclusivitate persoane juridice), transmiteau aceste ordine la B.N.R.
Plicurile conţinând ordinele amintite erau deschise de comisia de licitaţii. Folosindu-
se un program informatic, cursul se identifica în punctul de echilibru între cerere
şi ofertă. În fiecare zi lucrătoare, Banca Naţională comunica băncilor comerciale
participante la licitaţie rezultatele şi cursul oficial. Toate tranzacţiile valutare erau
executate la cursul astfel stabilit. În practică, acest sistem s-a dovedit a fi inflexibil şi
mecanicist. Mai mult, rolul băncilor comerciale era simţitor redus, rezumându-se
numai la colectarea şi transmiterea ordinelor de vânzare – cumpărare şi la preluarea
rezultatelor. De la 1 august 1994, pe baza Memorandumului încheiat cu Fondul
Monetar Internaţional, aprobat de Parlamentul României, a fost introdusă o nouă
modalitate de derulare a tranzacţiilor pe piaţa valutară, conform căreia cursul
valutar al leului este determinat direct de băncile comerciale pe baza raportului cerere
– ofertă. Urmare acestui fapt, piaţa valutară a dobândit un nou conţinut, dat în primul
rând de continuitatea derulării operaţiunilor bancare. Renunţându-se la stabilirea
cursului de schimb la B.N.R., Banca Centrală şi-a păstrat doar prerogativele conferite
de lege, adică reglementarea şi supravegherea intermediarilor pe această piaţă,
conducerea politicii valutare. Mai pe scurt, rolul B.N.R. se rezumă la stabilirea
regulilor de desfăşurare a activităţilor pe piaţa valutară. Astfel, băncile
comerciale au devenit principalii actori ai pieţei. Ele au căpătat dreptul de a efectua
vânzări şi cumpărări de valută la cursuri pe care singuri le determină. În fiecare
dimineaţă, băncile afişază în sistemul informaţional cursuri de deschidere, care sunt
ajustate în timpul zilei în funcţie de evoluţia cererii şi ofertei din partea clienţilor
(ambele influenţate, desigur, de principalii indicatori macroeconomici: rata inflaţiei,
dinamica balanţei comerciale, deficitul bugetului şi nivelul dobânzilor) sau de
tranzacţiile între bănci. Desigur, politica fiecărei bănci influenţează evoluţia cursurilor
practicate pe piaţa valutară. O importanţă deosebită pe această piaţă valutară o au
15
Idem 3, pg. 86.

35
băncile – dealer, ele fiind acelea care – prin contactul nemijlocit cu clienţii – transpun
direct influenţele menţionate înainte în evoluţia cursului. Tabloul zilnic al pieţei
valutare este întregit de miile de tranzacţii efectuate de sistemul băncilor comerciale.
Potrivit acestui mecanism, cursul se echilibrează de jos în sus, în sensul că
decizia aparţine băncilor comerciale şi clienţilor acestora: exportatori şi
importatori.
În acest sens, B.N.R. are doar trei posibilităţi de intervenţie pe piaţa valutară,
şi anume:
- prin reglementări specifice, fie restrictive, fie de natură să accentueze
liberalizarea;
- vânzarea de valută pentru echilibrarea ofertei cu cererea, măsură dificilă în
condiţiile unei rezerve restrânse încă;
- descurajarea cererii de valută prin recalibrarea masei de LEI şi ridicarea
dobânzilor.
În cadrul acestui sistem, decontarea efectivă a tranzacţiilor se face la cursurile
convenite între băncile comerciale şi clienţii lor. Totodată,B.N.R. calculează un curs
de referinţă, dar acesta nu este un curs efectiv de tranzacţie, ca în cazul licitaţiilor
valutare, ci un curs statistic, informativ. Cursul de referinţă al B.N.R., transmis la
sfârşitul fiecărei zile lucrătoare şi valabil peste două zile lucrătoare, este calculat pe
baza raportărilor băncilor comerciale ca o medie ponderată a cursurilor de tranzacţie.
Practic însă, cursul de refrinţă al B.N.R. are doar valoare statistică, fiind folosit, de
exemplu, în evaluări vamale sau în operaţiuni contabile. Totodată, acest curs oferă o
imagine sintetică a raportului LEU – VALUTE la un moment dat, determinat de piaţă
şi nu de B.N.R.
Prin urmare, Banca Centrală asigură un serviciu operatorilor economici şi
publicului, dând publicităţii cursul de referinţă, ce surprinde într-o singură valoare
întreaga diversitate de cursuri a pieţei valutare.

Totodată, mai trebuie reţinut că preţul unui mijloc de plată exprimat sub
forma unui raport între două unităţi monetare diferite reprezintă CURSUL
VALUTAR. Acesta influenţează relaţiile economice, politice şi sociale dintre ţările
lumii, constituie un instrument important al politicii valutare cu ajutorul căreia statul
caută să acţioneze asupra economiei interne şi balanţei plăţilor, apare deseori ca armă
redutabilă în lupta politică dintre state. Deceniul şapte, în care SUA şi principalii lor
aliaţi au ajuns la stări conflictuale pe tema eliminării disproporţiilor existente între
cursul valutar ale dolarului, al valutelor vest – europene şi al yenului japonez
constituie o dovadă a justeţei acestei concluzii. Din această cauză, problema cursului
valutar ocupă un loc central în organizarea relaţiilor valutar - financiare internaţionale.
În principiu, cursul valutar reflectă relaţiile dintre preţurile interne şi cele
externe, evoluţia comparativă a preţurilor constituind elementul determinant al
nivelului cursului valutar. Considerat PREŢUL CEL MAI SINTETIC, dintr-o
economie, cursul valutar mijloceşte stabilirea raportului dintre toate mărimile unei
economii naţionale faţă de economia altor state sau de economia mondială. Prin
intermediul cursului valutar se compară venitul naţional, preţurile interne, salariile,
costurile, productivitatea muncii etc.
Cursurile sunt stabilite fie de stat, fie de piaţă:
1. Cursul valutar stabilit de autoritatea monetară pe cale unilaterală sau
convenţională se numeşte curs oficial şi poate fi curs valutar paritar sau curs valutar
convenţional.

36
Cursul valutar paritar este stabilit pe baza parităţii legale indirecte a monedelor
în cauză (astăzi, nu se mai utilizează ca urmare a desfiinţării în practică a parităţilor).
Cursul valutar convenţional este stabilit printr-o înţelegere între state, cum ar
fi cazul unui acord de cliring prin care trebuie să se prevadă moneda de cliring şi
raporturile de valoare dintre această monedă şi monedele naţionale ale partenerilor de
cliring.
2. Cursul valutar stabilit de piaţă se numeşte cursul pieţei şi poate fi diferit de
cursul oficial, chiar dacă n-ar fi decât din cauza faptului că pe piaţă cursurile valutare
pot fluctua din zi în zi şi din oră în oră, în timp ce cursul oficial este modificat la
intervale de timp mai mari. Mobilitatea cursului pieţei se datoreşte cererii şi ofertei,
mărimi la rândul lor eminamente mobile. Exportatorii de bunuri şi servicii oferă
sumele obţinute în valută în schimbul echivalentului în monedă naţională.
Importatorii de bunuri şi servicii solicită valută în schimbul monedei naţionale pentru
achitarea în străinătate a sumelor datorate. În ultimă analiză, exportatorii sunt deci
ofertanţi da valută, iar importatorii – solicitanţi de valută.
Creşterea ofertei de valută duce la o depreciere, în timp ce creşterea cererii
duce la o repreciere valutară.
Pe piaţa valutară, oferta de monedă naţională apare atunci când:
- se cumpără mărfuri şi servicii străine;
- se efectuează transferuri pentru plăţi în favoarea străinilor;
- se dobândesc active financiare străine;
- străinii vând titluri de valoare interne;
- străinii îşi reduc disponibilităţile în monedă naţională.
Cererea de monedă naţională, pe piaţa valutară, apare atunci când:
- străinii doresc să cumpere bunuri şi servicii din ţara respectivă;
- străinii intenţionează să efectueze transferuri pentru plăţi;
- străinii intenţionează să cumpere active financiare din ţara respectivă;
- rezidenţii vând titluri de valoare străine;
- străinii îşi majorează disponibilităţile în monedă naţională.
Mai mult, cursul valutar este influenţat de intervenţiile pe piaţa valutară.
Oferta şi cererea de valută se echilibrează pe piaţă la un anumit curs valutar. Dacă
valuta oferită este egală cu valuta cerută, înseamnă că toţi participanţii plătesc la
vedere, adică imediat. Practic însă, operaţiile de comerţ exterior se efectuează la
termen, în sensul că plăţile şi încasările au loc după trecerea unui timp convenit de la
livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor. Aici, avem de-a face cu apariţia pentru
creditor a unui risc valutar, dat fiind că suma încasată în valută corespunde
înţelegerii între părţi, însă suma corespunzătoare în monedă internă poate fi mai mică
din cauza modificării cursului valutar. O decontare în monedă internă n-ar face
altceva decât să transfere riscul valutar de la exportatorul intern asupra importatorului
străin, însă problema rămâne.
Cursul valutar se stabileşte pe piaţa valutară la diferite niveluri:
* Un prim nivel este al fiecărei bănci participante: banca stabileşte cursul în
funcţie de raportul valoric pe care îl înregistrează la ghişeele ei între dispoziţiile de
cumpărare şi cele de vânzare de valută primite de la clienţi. Dacă ordinele de
cumpărare sporesc, banca va majora cursul precedent, iar cursul se va diminua când
ordinele de vânzare sporesc.
* Un al doilea nivel este acela al pieţei valutare: cursul valutar al pieţei este
rezultanta tuturor operaţiilor efectuate de băncile care activează pe piaţă şi
comunicate prin intermediul curtierilor sau reprezentanţilor bancari la bursa valutară.
Cursul valutar al pieţei se consemnează în lista oficială de cursuri a pieţei respective.

37
* Al treilea nivel este stabilit între diferitele pieţe valutare, ca o medie a
tuturor operaţiilor valutare indiferent de piaţă: este cursul valutar internaţional.
Cursul valutar internaţional are un caracter relativ, având în vedere
diferenţele de fus orar între principalele pieţe valutare din lume. Totuşi, are o
impotranţă orientativă, fiind singurul cu caracter internaţional. Este stabilit prin
legăturile telegrafice sau telex interpieţe.
Mijloacele moderne de telecomunicaţie apropie foarte mult cursurile acestor
trei niveluri.
Motivarea economică directă a fluctuaţiei cererii şi ofertei de valută o
constituie evoluţia balanţei plăţilor ţării pe teritoriul căreia funcţionează piaţa
respectivă: factorii care influenţează balanţa plăţilor acţionează şi asupra cursului
valutar. Creşterea sau scăderea cererii de valută provine din situaţia importului de
mărfuri, a datoriei externe ajunsă la termen sau a exportului de capital: dacă aceste
activităţi îşi reduc volumul, cererea de valută scade - şi invers. Creşterea sau
scăderea ofertei de valută se datoreşte exportatorilor de mărfuri şi altor ofertanţi de
valută.
De regulă, echilibrul deplin al balanţei plăţilor trebuie să conducă la un
echilibru al cererii şi ofertei de valută, iar acesta la o stabilitate a cursului valutar.
Piaţa valutară nu este însă numai locul de întâlnire al cererii şi ofertei
„economice” de valută, ci şi arena pe care se desfăşoară intervenţiile „neeconomice”
ale arbitrajiştilor, speculatorilor, autorităţilor monetare.
Principalii factori care influenţează nivelul şi mobilitatea cursului valutar sunt:
inflaţia, nivelul dobânzilor, ciclul conjunctural, politica societăţilor transnaţionale şi a
marilor bănci, perspectivele politice etc.
Prin urmare, între cursul valutar şi dobândă există o strânsă legătură, slăbirea
cursului valutar fiind însoţită în principiu de o ieşire de capitaluri, deci de o micşorare
a lichidităţii şi, apoi, de o tendinţă de creştere a dobânzilor - şi invers.

Clasificarea cursului valutar se face după diferite criterii :


* O primă clasificare cuprinde cursurile valutare directe care exprimă raportul
valoric dintre două monede şi cursurile valutare indirecte (engl. cross – rate) care
exprimă raportul valoric dintre două monede prin intermediul unei a treia,
caracterizată printr-o largă circulaţie internaţională şi prin stabilitate.
* O altă clasificare se face din punct de vedere calitativ: cursuri valutare
stabile, fluctuante şi flotante (flexibile).
În economia de piaţă concurenţială există rareori cursuri valutare stabile.
În condiţiile S.M.I. care a fost aplicat între 1944 şi 1971, cursurile valutare au
avut un caracter fluctuant, adică s-a admis o mişcare limitată a cursurilor valutare faţă
de paritate sau de cursul central. Limitele de fluctuaţie au fost denumite limite de
intervenţie, deoarece respectarea lor presupunea intervenţia pe piaţă a autorităţii
monetare. Dacă tendinţa cursului valutar era de depăşire a uneia din limitele stabilite,
autoritatea monetară era obligată să pună în vânzare din rezerva internaţională valuta
prea solicitată sau, invers, să cumpere valuta prea mult oferită. Asemenea intervenţii
conduceau la restabilirea echilibrului între cerere şi ofertă, astfel încât pentru un timp
cursul valutar rămânea între limitele admise. Sistemul cursurilor fluctuante a fost în
vigoare până în 1971.
După 1971 şi îndeosebi începând cu 1973, principalele monede cu largă
circulaţie internaţională au fost scoase din sistemul cursurilor fluctuante şi
trecute în sistemul cursurilor flotante (flexibile), în cadrul căruia cursul valutar
se formează liber pe pieţele valutare în funcţie de cerere şi ofertă.

38
1.2. Circulaţia monetară
1.2.1.Tranzacţiile financiare şi rolul lor
Fenomenele monetare au două funcţii economice independente:
- crearea banilor;
- redistribuirea acestora.
Înţelegerea fenomenelor monetare contemporane impune elucidarea legăturii
dintre fenomenele monetare din economiile contemporane şi procesul de creare a
banilor.
Redistribuirea banilor (intermedierea financiară) este determinată de
dezvoltarea producţiei şi a schimbului.
Creşterea producţiei poate influenţa creşterea vânzărilor de mărfuri peste
posibilităţile de monedă, iar banii obţinuţi se vor transforma în capital.
Transferul mijloacelor financiare de la un subiect economic la altul se
realizează direct sau indirect, prin intermediarii financiari.
Intermedierea financiară plus schimbul de mărfuri sunt componente de bază
ale fluxurilor economice reale contemporane. Iau naştere prin urmare banii simbol
care sunt o categorie de monedă creată prin tranzacţii financiare.
Utilizarea banilor „financiari” permite creşterea nemăsurată a cantităţii de
monedă pusă în circulaţie.

1.2.2.Circulaţia mărfurilor şi circulaţia banilor


Fenomenul marfă – bani (M – B) şi bani - marfă (B – M) conţine două
elemente contradictorii:
- marfa ca valoare de schimb;
- marfa ca valoare de întrebuinţare.
În ansamblul proceselor de schimb, moneda iasă din „schimb” prin tezaurizare
(devenind monedă activă una inactivă). În circuitul banilor, asemănător circuitului
mărfurilor este generată o contradicţie între funcţia ca mijloc de schimb şi funcţia lor
ca mijloc de rezervă.
Avem două fenomene distincte:
- circulaţia mărfurilor;
- circulaţia monetară.
De aici rezultă schema de principiu a acestor fenomene:

t0: Ms Br

39
t1: Bs Mi

unde: Ms = marfă la valoarea de schimb;


MI = marfă la valoarea de întrebuinţare;
F = instrumente financiare;
Br = banii ca mijloc de rezervă (monedă inactivă).
În intervalul t0 – t1 circulaţia banilor apare pe verticală, iar circulaţia
mărfurilor pe orizontală. Între cele două se interpune transferul financiar al banilor.
t 0 : M s Br

Fn F

t1: Bs MI
iar Fn = procesul de creare a banilor
.

1.2.3. Schema dezvoltată a circulaţiei banilor.


Moneda inactivă (cea din cont) este determinată de decalajul în timp între cele
două faze ale metamorfozei mărfii, procesul de schimb poate fi asigurat când moneda
devine din nou activă (efectuându-se plăţi, încasări, se pune în circulaţie).
De exemplu, amânarea plăţii unei mărfi, creează monedă inactivă.
Într-o economie se produc acele tranzacţii financiare între subiecţii economici
care realizează transferul banilor de la cei care îi au şi nu-i cheltuiesc la cei care nu-i
au dar doresc să-i cheltuiască .
Deci, Sc = subiect cumpărător;
Scr = subiect creditor.

Iată cum se poate efectua transferul banilor din monedă inactivă în monedă
activă.

Subiectul Tipul tranzacţiilor Total


economic
Cu mărfuri Cu bani

40
Scr - Br +F 0
Sc + Bs -F 0
total 0 0 0

Unde:
- + F → creşterea creanţelor;
- -F → creşterea datoriilor.
La Scr : Br banii sub formă de avere, transformaţi în instrumente financiar
nemonetare (+ F)
La Sc : se obţin sume de bani (+ Bs) prin însumarea unor datorii (- F).
Deci are loc transformarea monedei inactive (Br) în mijloc de schimb (Bs)
(monedă activă).
Prin urmare, rezultă două fenomene fundamentale ale câmpului monetar: cererea
de bani; cererea de instrumente financiare nemonetare.
În economie, mai apar două fenomene speciale ale tranzacţiilor financiare:
- vânzarea mărfurilor pe credit (fără utilizarea banilor);
- intermedierea financiară (împrumutarea banilor fără cumpărarea
de mărfuri).
Sunt situaţii când vânzătorul mărfii (Sv) este şi creditor (Scr):

Subiectul Tipul tranzacţiilor Total


economic
Cu mărfuri Financiară
Sv ≡ Scr -M +F 0
Sc +M -F 0
Total 0 0 0

Intermedierea financiară conţine trei variabile faţă de schema standard:


- Sf = intermediarul financiar, care ia bani cu împrumut de la subiecţii
economici cărora le prisosesc, pentru a-i da cu împrumut subiecţilor care au
nevoie de bani;
- Bf = bani folosiţi pentru a fi daţi cu împrumut altor subiecţi economici;
- t = variabila timp, măsurând perioada în care intermediarul financiar
intermediază banii.
Prin urmare, Bf reprezintă rezultatul transformării monedelor inactive în bani
„financiari”, care nu sunt folosiţi ca atare pentru cumpărare de mărfuri.

Schema intermedierii financiare se prezintă în felul următor:

41
Subiectul Perioada de timp: Total
economic
t0 t1
Tipul tranzacţiei Tipul tranzacţiei
Scr -B +F 0
Sf +Bf -F - Bf +F 0
Sc +B -F 0
Total -B+Bf 0 + B - Bf 0 0

Banii creaţi de instituţiile financiare (Bf) sunt asemănători cu moneda inactivă


(Br), cu deosebirea că se transformă rapid în mijloc de schimb. Schimbarea calităţii
banilor în procesul de intermediere are importanţă pentru înţelegerea mecanismului
creării şi desfiinţării (distrugerii) banilor.
Metamorfoza banilor este un proces continuu, proces care, rezolvând
contradicţia mărfurilor, generează o nouă contradicţie, a banilor, care se soluţionează
prin fenomenele financiare, făcând posibilă transformarea monedelor inactive în
monede active.

1.2.4.Delimitări ale circulaţiei monetare


Deci, circulaţia monetară reprezintă procesul de mişcare a banilor în cadrul şi
în scopul asigurării circulaţiei bunurilor şi serviciilor.
Este necesar, ca în permanenţă, o anume cantitate de monedă să rămână
permanent pe piaţă, în circulaţie.
După realizarea circuitului: B – M – B, surplusul merge la instituţiile bancare.
Prin funcţia banilor, ca mijloc de plată, prin moneda de cont, se realizează
condiţiile normale ale circuitelor monedelor.
Prin urmare, circulaţia monetară se defineşte ca fiind un ansamblu coerent
şi complex de fluxuri şi circuite prin intermediul cărora se desfăşoară mişcarea
banilor, în procesul realizării mărfurilor şi serviciilor.
Această mişcare este dependentă relativ de procesualitatea circulaţiei
mărfurilor, care se desfăşoară conform unor regularităţi specifice economiei de piaţă.
Stabilitatea „parametrilor” circulaţiei monetare depinde de stabilitatea
economiei în ansamblu, dezechilibrele din circulaţia monetară putând întreţine,
accentua şi agrava instabilităţile din economia reală.

42
Dimensiunile circulaţiei monetare sunt date de dimensiunea şi evoluţia
producţiei şi circulaţiei mărfurilor.
Sintetizând, transformarea mărfii în bani se realizează pe trei căi:
a. „în numerar” – moneda este o măsură a valorii mărfii şi mijloc de
schimb;
b. „în credit” – moneda ca mijloc de plată: (CEC, cambia, plata prin
virament);
c. „în valută” – schimb inter-ţări.
Prin diversitate, circulaţia monetară îndeplineşte două funcţii:
– funcţia de instituţionalizare, prin care circulaţia monetară generează, dezvoltă şi
extinde sistemul monetar şi componentele sale;
– funcţia de subzistenţă, de emisie, prin care se realizează punerea în circulaţie şi
retragerea din circulaţie a banilor.
Ca urmare, „legea circulaţiei monetare” conform căreia cantitatea totală de
monedă pusă în circulaţie depinde de preţul mărfurilor şi serviciilor, în condiţiile
dependenţei „masei monetare” de volumul şi structura plăţilor şi de viteza de
circulaţie a monedelor.Această lege, intrinsecă circulaţiei băneşti, îşi modifică
formele de manifestare şi modalităţile de realizare în funcţie de gradul şi
caracteristicile sistemului monetar, la dezvoltarea căreia însăşi circulaţia monetară
contribuie.

1.2.5. Necesarul de monedă

Capacitatea subiecţilor economici de a vinde, de a cumpăra, de a produce, de a


achiziţiona, de a economisi joacă un rol important în creşterea economică şi inflaţie.

1.2.5.1. Definiţia şi criteriile de structurare a masei monetare


Necesarul (cantitatea) de monedă reprezintă o mărime eterogenă, constând
din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor
şi pentru plata datoriilor.
Astfel masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată, respectiv de
lichiditate, existente la un moment dat în cadrul unei economii.
Masa monetară, în compoziţia sa, cuprinde moneda deţinută de subiecţii
economici nonfinanciari (firme, gospodării, instituţii publice).
Moneda deţinută de sistemul bancar şi utilizată în relaţiile dintre instituţiile
bancare nu face parte din masa monetară.
Delimitarea masei monetare şi construirea componentelor sale (agregatele
monetare) presupune utilizarea unor criterii, care să permită selecţionarea acelor
elemente care să ofere posibilităţi pentru realizarea unei politici monetare prin care să
se influenţeze eficient şi pozitiv sfera reală. Agregatele monetare se constituie atât în
calitate de indicatori de măsurare monetară, cât şi în calitate de obiective ale politicii
monetare.

43
Ca indicatori de măsurare, agregatele monetare trebuie să asigure realizarea
unei legături directe şi simple cu deciziile de politică economică.
Ca obiective ale politicii monetare, agregatele monetare vor trebui constituite
conform unor criterii care să reflecte corelaţia funcţională dintre evoluţia agregatelor
monetare şi evoluţia sferei reale, precum şi direcţia legăturii funcţionale.
Agregatele pot fi conexate funcţional cu sfera reală conferindu-le trei
caracteristici determinative ale monedei:
- mijloc de plată;
- de lichiditate;
-de avere netă.
Generalizând criteriile utilizate în selectarea agregatelor monetare, se poate
adapta o interpretare standard, care acceptă cuprinderea în structura masei monetare a
următoarelor active:
- moneda efectivă şi numerarul;
- moneda de cont, disponibilităţile în conturile curente;
- depunerile la termen la bănci în vederea economisirii;
- alte active, cu grad mare sau mic de lichiditate.
Moneda efectivă este activul cel mai lichid, fiind, totodată, una din
componentele importante ale masei monetare.

1.2.5.2. Dimensionarea cantităţii de monedă în circulaţie


Concretizarea acestei probleme constă în stabilirea cererii de monedă pentru o
perioadă următoare (viitoare). Cererea de monedă reflectă necesităţile de instrumente
capabile să îndeplinească funcţii monetare.
În ce priveşte mărimea cererii de monedă, se cunosc trei categorii de factori
care acţionează asupra sa:
- mărimea veniturilor şi mărimea averii;
- preţurile relative ale diverselor forme de avere şi veniturile ce le aduc
diferitele forme de avere, în care intră şi dobânda, care se află în relaţie invers
proporţională cu cererea de monedă;
- deţinerea de monedă necesară asigurării capacităţilor de plată permanente şi
facilitarea la momentul oportun a achiziţionării unor bunuri reale sau financiare în
condiţii avantajoase;
Cererea de monedă apare determinată pe două segmente:
- cererea de monedă în vederea efectuării tranzacţiilor economice (monedă
activă);
- cererea de monedă ca deţinere a averii (monedă inactivă).

Primul segment, depinde la rândul lui de:


- volumul tranzacţiilor efectuate cu ajutorul monedei (factor direct);

44
- factorii indirecţi legaţi de mărimea şi evoluţia cererii de monedă, între care
amintim:
- interdependenţa între încasarea venitului şi cheltuirea acestuia;
- cheltuielile legate de deţinerea monedei;
- incertitudinile cu privire la încasările şi plăţile viitoare;
- dezvoltarea suprastructurii financiar - bancare a economiei;
- creşterea venitului şi a volumului tranzacţiilor băneşti ale anumitor sectoare
economice sau ale anumitor firme;
- numărul participanţilor la tranzacţiile monetare;
- factorii nemonetari legaţi de elasticitatea reacţiei sistemului economic la
fenomenul modificării preţurilor, evoluţia ratei dobânzii, etc.
Cererea de monedă ca formă de deţinere a averii, depinde de :
- mărimea şi structura averii firmelor;
- mărimea existentă şi aşteptată a veniturilor;
- randamentul aşteptat al diferitelor forme de avere;
- evoluţia aşteptată a preţurilor mărfurilor şi serviciilor;
- evoluţia previzibilă a cursurilor valutare;
- cheltuielile implicate de transformarea unei forme de avere în alta;
- posibilitatea transformării unei forme de avere în altă formă;
- abaterea comportamentului firmelor de la comportamentul optim.

Dimensionarea cantităţii de monedă necesară circulaţiei ridică două


probleme importante:
- structurarea cantităţii de monedă în vederea dimensionării;
- metodele folosite în dimensionare.
* Problema structurării, se rezolvă în sensul îmbinării criteriului sferei pe care
o serveşte moneda cu criteriul relaţiei şi a rolului pe care diferitele componente ale
acestei cantităţi le au în procesul reproducţiei sociale.
Ca urmare, cantitatea de monedă se împarte în:
- monedă în conturi;
- monedă în circulaţie.
Moneda în conturi se împarte la rândul ei în:
- mijloace în conturi cu circulaţie curentă, îndeplinind frecvent funcţia
monedei ca mijloc de plată şi de circulaţie;
- alte mijloace monetare în conturi.
Numerarul în circulaţie se structurează astfel:
- numerar în casieriile firmelor şi instituţiilor publice;

45
- numerar în casele de circulaţie ale băncilor;
-numerarul la populaţie (cu ponderea cea mai ridicată) care este format din:
- mijloace monetare cu circulaţie curentă care apar ca diferenţă dintre
veniturile şi cheltuielile populaţiei între două momente de obţinere;
- mijloace monetare de rezervă necesare acoperirii unor cheltuieli
neprevăzute sau alte scopuri;
- mijloace monetare reprezentând economii de scurtă sau lungă durată etc.
* Problema metodelor folosite în dimensionare se poate rezolva în funcţie de
factorii de care depinde fiecare componentă a cantităţii de bani necesari circulaţiei.
Prin urmare, vom încerca să abordăm în continuare metodele posibile de
aplicat pe fiecare structură a cantităţii de monedă.
Deci, dimensionarea monedei în conturi cu circulaţie curentă poate avea în
vedere un rulaj stabilit în două feluri:
- plecându-se de la volumul produsului intern brut previzionat şi cel pentru
perioadele viitoare;
- luându-se în considerare volumul decontărilor fără numerar dintr-o perioadă
precedentă.
Literatura de specialitate recomandă prima posibilitate, deoarece volumul
P.I.B-ului este şi el stabilit în diferite programe ce se elaborează într-o economie. A
doua metodă, bazată pe metodele statice ar putea transpune pentru anul previzionat o
serie de fenomene negative din anul precedent în domeniul decontărilor fără numerar
(datorate blocajelor financiare sau folosirea unor instrumente de decontare
insuficiente).
Alte mijloace monetare în conturi se pot dimensiona în funcţie de factorii
specifici fiecăruia.
În ce priveşte numerarul la populaţie (cu circulaţie curentă) metodele
folosite în dimensionare sunt multiple, printre care amintim:
- metodele clasice;
- metodele adaptate particularităţilor naţionale ale fiecărei ţări.

Metoda clasică, abordează rulajul monetar ca aferent mărfurilor, cheltuielilor


totale ale populaţiei şi aferent veniturilor.
Metoda calculelor normative de numerar poate să apară sub forma:
● calcului analitic16, unde:

R1 R2 R
Q= + + .......... + i ,
V1 V2 Vi

sau

16
T. Roşca - „Monedă şi credit”, Editura „Sarmis” Cluj-Napoca, 1996, pg.50.

46
R1 ⋅ d z1 R2 ⋅ d z 2 Ri ⋅ d zi
Q= + + ...... +
360 360 360

în care:
- Q = cantitatea de monedă (numerar) necesară circulaţiei;
- R1, R2, …….., Ri = rulajul pe fiecare categorie de populaţie care realizează
venituri cu aceeaşi frecvenţă şi le cheltuieşte în acelaşi fel;
- d z1 , d z 2 , ….., d zi = durata de revenire în zile a monedei (numerarului) la
bancă pe fiecare categorie de populaţie care obţine venituri cu aceeaşi
frecvenţă şi le cheltuieşte în acelaşi fel;
- V1, V2, ……, Vi = viteza de rotaţie în coeficient pe aceleaşi grupe de
populaţie.
Dacă se fac calcule rezultă că d zi va fi jumătate din perioada de obţinere a
veniturilor sau jumătate din perioada de cheltuire a acestora, dacă perioada de
cheltuire este mai mare decât perioada de obţinere;
● calculului global, unde:

R R⋅dz
Q= sau Q=
V 360
în care:
R = rulajul monetar total;
V = viteza de rotaţie a numerarului pe întreaga populaţie;
d z = durata medie în zile de revenire a numerarului la bancă.
iar,
dz =
∑d ⋅c zi i

∑c i

în care:
- ci = cheltuieli pe fiecare categorie de populaţie care obţine
venituri cu aceeaşi frecvenţă şi le cheltuieşte în acelaşi fel.
Mai sunt şi alte metode de calcul, dar ne vom opri aici şi vom concluziona că
dimensionarea cantităţii de monedă reprezintă un amplu proces de analiză a tuturor
factorilor de care această cantitate de monedă depinde.

1.2.5.3. Dimensionarea circulaţiei monedei cu ajutorul


balanţei veniturilor şi cheltuielilor populaţiei
În România, Balanţa veniturilor şi cheltuielilor băneşti (monetare) ale
populaţiei s-a elaborat pentru prima dată în 1951, când s-a întocmit totodată şi darea

47
de seamă privind sursele de venituri şi modul lor de cheltuire. Din 1953 s-au elaborat
în ţara noastră atât balanţe previzionale cât şi de execuţie.
Din păcate, după 1990 a încetat elaborarea acestui instrument, atât pentru
previzionarea circulaţiei monedei la nivelul unui an sau pentru mai mulţi ani cât şi ca
instrument statistic de execuţie.
După opinia unor specialişti, încetarea elaborării balanţei este pasageră şi
nejustificată, dictată de situaţia monetară a României. În comisia statelor occidentale
ea se elaborează şi în prezent şi rezolvă o serie de probleme ale asigurării echilibrului
monetar în sfera veniturilor şi cheltuielilor monetare ale populaţiei. În aceste condiţii,
ţara noastră nu poate renunţa la acest instrument preţios.
Având în vedere aceste considerente, vom prezenta în continuare problematica
sa.
Elaborarea instrumentului respectiv decurge din anumite necesităţi obiective:
- în economie nu există un document care să înmănuncheze şi să redea toate
veniturile monetare ale populaţiei. Din acest punct de vedere balanţa este concepută
ca un instrument în care apar toate veniturile populaţiei, acestea determinând
puterea sa de cumpărare, care la rândul său este un factor important în asigurarea şi
realizarea echilibrului;
- prezintă importanţă şi modul de folosire a veniturilor, care nu este nici el
reflectat în întregime în instrumente de previzionare. Cunoaşterea volumului şi
structurii cheltuielilor populaţiei are importanţă deosebită în stabilirea volumului de
mărfuri şi servicii necesare populaţiei;
- balanţa serveşte şi pentru verificarea echilibrului monetar în sfera veniturilor
şi cheltuielilor populaţiei;
- acest instrument serveşte necesităţilor de analiză şi de caracterizare a unor
aspecte principale ale politicii economice a guvernului, legate de nivelul de trai, de
asigurarea unei circulaţii monetare normale etc.;
- balanţa îşi aduce o contribuţie însemnată legată de stabilirea şi menţinerea
unor proporţii juste între creşterea veniturilor monetare ale populaţiei şi creşterea
fondului de mărfuri şi servicii;
- cu ajutorul balanţei se determină indirect cantitatea de monedă (în numerar)
necesară circulaţiei, prin cunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor băneşti ale
populaţiei.
În ce priveşte conţinutul balanţei, putem spune că acesta cuprinde trei părţi:
- veniturile;
- modul de utilizare a veniturilor;
- modificarea numerarului în circulaţie.
În prima parte, veniturile apar ca principale surse de provenienţă din salarii,
din care alocaţia pentru copii, veniturile populaţiei din valorificarea produselor
agricole, venituri din pensii, burse, ajutoare etc. Acestea se stabilesc în funcţie de
factorii de care depind fiecare.

48
În partea a doua, legată de, modul de utilizare a veniturilor, avem: cheltuieli
pentru impozite, taxe, cotizaţii, contribuţii, etc; creşterea disponibilităţilor populaţiei;
fondul de cumpărare al populaţiei.
Ultima parte este legată de modificarea numerarului în circulaţie şi permite
stabilirea acestuia la nivelul unui an întreg.

1.2.6. Viteza de circulaţie a monedei


Definită iniţial ca numărul de plăţi la care participă moneda într-o perioadă
dată, viteza de circulaţie a monedei măsoară frecvenţa cu care o unitate monetară îşi
schimbă deţinătorul într-o perioadă dată.
Această noţiune este fundamentală, deoarece o aceeaşi cantitate de monedă va
servi pentru plata unui volum mai mare sau mai mic de operaţii de schimb şi invers.
Un acelaşi flux de tranzacţii va fi asigurat de o cantitate mai mare sau mai mică de
monedă.
Ecuaţia lui Fischer evidenţiază legătura între viteza de circulaţie şi cantitatea
de monedă:

P ⋅T
M ⋅V = P ⋅ T → V =
M
în care :
- P · T = fluxurile de păţi;
- M = cantitatea de monedă;
- P = preţurile;
- T = volumul tranzacţiilor.
Ecuaţia de mai sus ne demonstrează faptul că în condiţiile de monedă date,
fluxurile de plăţi suferă influenţa vitezei de circulaţie, subiecţii economici
nonfinanciari modificându-şi comportamentul la cererea (obţinerea) de monedă.
Această modificare indezirabilă a fluxurilor monetare poate să se traducă printr-o
modificare a nivelurilor generale ale preţurilor, al volumului tranzacţiilor sau ambele.

1.2.7.Dimensionarea ofertei de monedă


Oferta de monedă reprezintă cantitatea de mijloace de reglare a schimburilor,
mijloace puse la dispoziţia subiecţilor economici nebancari de către sistemul bancar.
Esenţa monedei constă în faptul că poate fi în mod general acceptată ca mijloc de
plată, însă această caracteristică nu permite definirea în mod unitar a ofertei de
monedă în economiile contemporane, ceea ce a condus la delimitarea unor
ansambluri, stadial integrabile, anumite agregate monetare care exprimă o anumită
compoziţie a cantităţii de monedă existentă în economie.
Modificările în totalul ofertei de monedă şi schimbările ratei de creştere a
cantităţii de monedă afectează semnificativ variabilele economice esenţiale, ca de
exemplu, rata inflaţiei, rata dobânzii, venitul naţional şi productivitatea muncii.
Aceasta din urmă, utilizată cât mai complet, stabilitatea preţurilor, creşterea
economică şi echilibrul plăţilor internaţionale depind direct sau indirect, de

49
schimbările în oferta totală de monedă şi de schimbările în creşterea cantităţii de
monedă. Cantitatea optimă de monedă şi creşterea acesteia contribuie la crearea
capacităţii naţiunii de a realiza aceste obiective.
Există două abordări de bază cu privire la dimensionarea (măsurarea)
cantităţii de monedă:
- abordarea prin tranzacţii;
- abordarea prin lichiditate.
Abordarea prin tranzacţii măsoară (determină) cantitatea de monedă prin
evidenţierea funcţiei monedei ca mijloc de schimb.
Abordarea prin lichiditate a „măsurii monedei” subliniază că proprietatea
distinctivă esenţială a monedei este aceea că ea reprezintă cel mai lichid dintre toate
activele.
În loc de concluzie se poate sublinia că adecvarea definiţiei ofertei de
monedă depinde de politica monetară a statului, de obiectivele instrumentare şi
coordonarea acestora în cadrul strategiilor economice.
Oferta de monedă este şi rezultanta activităţii a trei categorii de subiecţi
economici implicaţi în procesul de creare a monedelor – Banca Centrală, băncile şi
subiecţii nebancari – au componente şi funcţii diferite în cadrul aceluiaşi gen de
tranzacţii, în condiţiile încadrării tranzacţiilor sistemului bancar în limitele cererii de
monedă din economie, procesul de creare a monedei depinzând deci de cererea de
monedă.
Capacitatea de a crea monedă nu este legată de gesimea depozitelor, căci
băncile pot crea monedă prin distribuirea de credite, dacă ele ştiu că îşi pot procura
moneda centrală.
În concluzie, tot sistemul financiar contribuie la crearea de monedă,
existând creaţie monetară din momentul în care un credit este distribuit de către o
instituţie financiară.
Dimensionarea (măsurarea) cantităţii de masă monetară creată însă de către
băncile comerciale poate fi abordată în cadrul teoriei multiplicatorului de credite.
Abordarea se poate realiza în două stadii succesive, ţinând seama numai de moneda
scripturală sau luând în considerare şi numerarul. În primul caz, pentru a face faţă
„fugii” de monedă, fiecare bancă trebuie să păstreze rezerve de monedă la Banca
Centrală, sub forma depozitelor în conturi curente creditor. Aceste rezerve necesare
sunt determinate printr-o rată marginală de lichiditate, ca un raport între creşterea
cantităţii de monedă pe lângă Banca Centrală şi creşterea depozitelor bancare.
Dacă o bancă comercială dispune de un excedent de rezerve de monedă pe
lângă Banca Centrală, comparativ cu rata marginală obişnuită, ea îşi va mări creditele
pentru a obţine un venit suplimentar sub forma dobânzii, decât să-şi păstreze
rezervele excedentare în moneda Băncii Centrale, care nu-i produce nimic. Aceste noi
credite alimentează conturile bancare, majorează depozitele beneficiarilor, depozite
din care se efectuează plăţi.
Valori succesive de credite şi depozite se propagă în sistemul bancar,
amplificarea creditului diminuându-se cu fiecare val, în funcţie de rata necesară de
lichiditate a fiecărei bănci.

50
Presupunând rata de lichiditate egală cu 20% şi admiţând că suma rezervelor
excedentare afectată creditului iniţial este de 100 u.m., valorile de credit se înlănţuie
astfel încât, din fiecare val de credite, 20% sunt afectate rezervelor necesare şi 80%
constituie rezerve excedentare. Acestea din urmă pot fi afectate unor noi credite astfel
încât creditele noi depuse în conturi curente vor fi în sumă de 500 u.m., de 5 ori mai
mare decât suma creditului iniţial. De aici rezultă că în condiţiile unei rate necesară
de lichiditate mai mică, expansiunea monetară va fi mai mare şi invers.
1.3. Echilibrul monetar
Echilibrul monetar este o parte componentă a echilibrului economic general,
premisă şi totodată consecinţă a echilibrului resurselor materiale, financiare şi
valutare. O monedă stabilă nu este de conceput decât în condiţiile în care în toate
sferele şi sectoarele producţiei şi circulaţiei mărfurilor, precum şi în domeniul
comerţului exterior, procesele economice se desfăşoară liber,fără perturbări şi în
condiţii de eficienţă. În condiţiile economiilor bazate pe producţia de mărfuri, toate
procesele legate de realizarea produsului social, de distribuirea şi redistribuirea
venitului naţional, se reflectă în circulaţia monedelor, în stabilitatea lor.Literatura de
specialitate cunoaşte mai multe definiţii ale echilibrului monetar care pornesc, de
obicei, de la enumerarea cerinţelor acestuia. Întrucât cerinţele se referă, practic, la
toate proporţiile reproducţiei, începând cu proporţionalitatea în sfera producţiei
materiale şi terminând cu buna organizare a plăţilor, este evident că poate exista o
varietate foarte mare de definiţii.
Ne raliem la acele definiţii ale echilibrului monetar care scot în evidenţă
următoarele caracteristici esenţiale:
- desfăşurarea în condiţii de proporţionalitate şi eficienţă a proceselor din sfera
producţiei materiale;
- concordanţa dintre veniturile şi cheltuielile băneşti ale participanţilor la
procesul de reproducţie.
În acest sens, este necesară adaptarea cererii de mărfuri (mijloace de producţie
şi bunuri de consum) şi servicii faţă de oferta de mărfuri şi servicii (conform jocului
liber al ecnomiei de piaţă), încât posesorii de mijloace băneşti (operatorii economici
şi pupulaţia) să le poată utiliza fără să se formeze sume reprezentând o cerere de
consum nesatisfăcută. Este necesar ca produsele realizate de fiecare operator
economic să poată fi vândute efectiv, să se elimine pe cât posibil stocurile
excedentare de mijloace de producţie şi bunuri de consum, iar cantitatea de monedă
existentă asupra populaţiei să corespundă necesarului obiectiv, să fie justificată din
punct de vedere obiectiv, în condiţii de stabilitate a preţurilor.
Existenţa echilibrului monetar şi, implicit, a unei monede stabile, care se
bucură de încrederea populaţiei, oferă condiţiile necesare pentru dezvoltarea
armonioasă a economiei şi utilizarea cu cel mai mare randament a mijloacelor
materiale şi monetare. Prin urmare, menţinerea echilibrului monetar, respectiv a
stabilităţii monetare, reprezintă un obiectiv principal al politicii monetare.
Majoritatea economiştilor consideră că în centrul atenţiei trebuie să stea numai
procesele materiale ale reproducţiei , procesele monetare fiind doar o reflectare a
acestora.
Se mai ştie că rezervele băneşti ale populaţiei (destinate unor perioade
diferite) utilizate în alte scopuri şi înainte de termenul propus, poate influenţa

51
echilibrul dintre venituri şi cheltuieli. Pentru aceasta, se poate afirma, pe bună
dreptate, că volumul mijloacelor băneşti din economie reprezintă un factor deosebit
de sensibil al echilibrului monetar, el putând fi supus unor influenţe de
comportament, de cele mai multe ori imprevizibile.
Pentru realizarea echilibrului monetar, o importanţă deosebită o au măsurile
ce se iau în permananţă pentru respectarea echilibrului bugetar, principiu care prevede
excluderea folosirii emisiunii băneşti pentru acoperirea diferitelor cheltuieli ale
statului, precum şi respectarea cerinţelor încât creditul să fie acordat numai pe bază de
garanţii materiale şi să fie rambursat la scadenţa stabilită.
De asemenea, echilibrul monetar mai presupune echilibrul investiţiilor în
raport cu mărimea acumulărilor băneşti destinate investiţiilor, respectarea strictă a
termenelor de dare în funcţiune a noilor capacităţi, inclusiv a prevederilor privind
asigurarea realizării parametrilor proiectaţi, echilibrarea relaţiilor economice externe
în condiţii de eficienţă.
Totodată, echilibrul monetar trebuie realizat în cadrul procesului circulaţiei,
fiind exprimat de egalitatea între cererea şi oferta de monedă, atât în sfera monedei de
cont, cât şi în cea a numerarului, folosindu-se metode specifice acestor activităţi. Ca
urmare, pe planul activităţilor operatorilor economici productivi, s-ar impune
corelarea veniturilor realizate cu posibilităţile de satisfacere a nevoilor de mijloace de
producţie şi de alte mijloace destinate activităţii productive şi investiţiilor.
În ceea ce priveşte mijloacele circulante ale operatorilor economici, distincţia
care se face între mijloacele circulante proprii, care se formează permanent pe căile
de participare a veniturilor curente şi care, nu influenţează masa monetară în
circulaţie, şi mijloacele circulante împrumutate, care se procură pe calea creditului
bancar. Acesta din urmă influenţează masa monetară, fapt ce trebuie avut în vedere în
realizarea stabilităţii monetare prin respectarea corelaţiilor arătate.

1.3.1. Echilibrul şi dezechilibrul economic


Starea de echilibru într-o economie îşi are determinanţii în condiţiile
economice, monetare, financiare, valutare şi sociale specifice fiecărei economii şi
fazele de evoluţie a acesteia.
Echilibrul economic reprezintă o constelaţie de variabile interdependente.
Conceptul primar de echilibru economic este echilibrul static.
Echilibrul static este o simplificare metodologică a curgerii realităţii
economice.
Echilibrul dinamic ia în considerare şi variabila temporală, putând descrie
procesul de restabilire a echilibrului perturbat la un moment dat.
Acest concept de echilibru reflectă continuitatea evoluţiei, includerea fiecărui
moment al evoluţiei într-o structură corelativă a sistemului economic global.
Referitor la relaţia: - echilibrul economic şi echilibrul financiar, se poate
spune că egalizarea A = I (A - acumulări, I - investiţii) expresie a echilibrului
economic, implică egalitatea între cererea şi oferta de mijloace financiare, adică:
Fn – fonduri împrumutate; Fs – fonduri financiare.
∆F n = ∆F s

52
Relaţiile dintre echilibrul financiar şi echilibrul monetar, pun în evidenţă
faptul că procesele monetare pot tinde spre echilibru nu numai prin intermediul
tranzacţiilor financiare.
Dezechilibrele monetare se răsfrâng asupra câmpului financiar, iar împreună
cu dezechilibrele financiare afectează echilibrul economiei în general.
Echilibrul monetar nu înseamnă totdeauna şi echilibrul economic care este
influenţat de mai mulţi factori.

1.3.2. Echilibrul monetar şi interpretările alternative


Conceptul de echilibru monetar, cuprinde următoarele trăsături caracteristice:
- echilibrul monetar constituie un obiectiv, influenţat de procesele de
producţie şi de circulaţia din economia de piaţă;
- echilibrul monetar se manifestă ca tendinţă, având un caracter dinamic,
determinat de mutaţiile din sfera reală, de care sfera monetară este dependentă;
- dependenţa proceselor monetare de cele reale este relativă, circulaţia
monetară exercitând, la rândul ei, o influenţă activă asupra proceselor materiale;
- echilibrul monetar se realizează atât prin concordanţa care trebuie să existe
între oferta şi cererea de bani, cât şi prin concordanţele de pe pieţele economice, de
exemplu cele financiare.
1.3.3. Premisele asigurării echilibrului monetar
Pentru realizarea echilibrului monetar, trebuie îndeplinite condiţiile:
- raportul în care se află cele două sfere ale circulaţiei monetare: sfera
numerarului şi sfera monedei scripturale (virament);
- proporţia distribuţiei capitalului agentului economic propriu sau împrumutat
(străin). Interdependenţa dintre aceste resurse, se dimensionează cu ajutorul
bugetelor financiare ale agenţilor economici şi ai sistemului de contracte economice
între aceştia;
- emisiunea monetară, care se realizează numai de către Banca Centrală;
- modul în care se formează şi repartizează veniturile şi cheltuielile prin
intermediul bugetului de stat, al bugetelor locale;
- corelaţiile care se asigură între bugetul de stat şi celelalte ansambluri
valorice din economie constituie o condiţie primordială a realizării echilibrului
monetar.
Realizarea echilibrului monetar este condiţionată şi de înfăptuirea celorlalte
forme de echilibru: financiar, bugetar, valutar, etc.
La condiţiile de mai sus se adaugă şi factorii:
- modalitatea şi formele constituirii sistemelor de fonduri în cadrul economiei
naţionale;
- viteza decontărilor în general;
- viteza de rotaţie a resurselor monetare şi materiale;
- formarea surselor de creditare şi distribuirea lor;

53
- rambursarea creditelor bancare şi participarea la procesul de formare a
resurselor financiare naţionale.
Un element fundamental al asigurării echilibrului monetar dinamic îl
constituie politica monetară, integrarea acestuia în echilibrul economic de
ansamblu.
:Condiţiile şi factorii de influenţă ai echilibrului monetar se prezintă schematic
astfel17:

Procese Cererea şi
financiare şi oferta de
valutare mărfuri

Echilibrul sau
dezechilibrul
Bugetul de monetar Cererea şi
stat, bugetele oferta de
locale monedă

Tranzacţii
cu agenţii ec. Masa Import -
interni şi monetară export
externi

Balanţa de
plăţi

Capacitatea de
plată a
subiecţilor
economici Sfera
numerarului

Sfera monedei
scripturale

1.3.4. Moneda şi inflaţia


Inflaţia, privită din perspectiva monetară, reprezintă componenta esenţială a
concepţiilor actuale asupra acestui fenomen degenerativ.

17
Gh. Manolescu - „Moneda şi ipostazele ei”, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pg.65.

54
Unii economişti consideră masa monetară (oferta de monedă) factorul
strategic pentru obţinerea stabilităţii economice, iar excesiva creaţie monetară
conduce inevitabil la inflaţie şi insuficienţa cantităţii de monedă provoacă recesiunea.
Alţi economişti spun că inflaţia este identificată cu creşterea preţurilor.
Inflaţia în acest sens reprezintă o creştere cumulativă şi auto-întreţinută a
nivelului general al preţurilor în interiorul unei economii.
Într-o economie mai apar şi fenomenele:
- stagflaţie – creştere economică negativă;
- dezinflaţie – reechilibrarea economică.
În cele din urmă putem afirma că, inflaţia este o sumă de dezechilibre,
creşterea preţurilor fiind caracteristica dimensională esenţială, care amputează
puterea de cumpărare a veniturilor şi a monedelor naţionale.
Formele prin care se manifestă inflaţia:
- inflaţia prin avere, generată de creşterea cererii globale de bunuri şi servicii
în raport cu oferta inelastică;
- inflaţia prin costuri, generată de creşterea, nejustificată din punct de vedere
economic a unor categorii de costuri (ex. salarii) şi apoi în influenţa negativă asupra
preţurilor;
- inflaţia importată, generată de mecanismele cursului de schimb;
- inflaţia structurală, generată de dezechilibrele structurale din economie.
Interpretarea fenomenului inflaţionist se axează pe două puncte de vedere, în
această perioadă:
a. inflaţia, fenomen monetar;
b. inflaţia, fenomen economic global.
a. Inflaţia ca fenomen monetar.
Revenind la ecuaţia lui Fischer:
M · V = P · T, unde: M = cantitate de monedă,
V = viteza de circulaţie,
P = preţ,
P·T = fluctuaţiile tranzacţiei
rezultă că, variaţia cantităţii de monedă, determină variaţia proporţională a preţurilor,
astfel că la originea creşterii preţurilor se află creaţia excesivă de monedă.
Moneda ar putea fi cauza primară a dezechilibrului inflaţionist, numai dacă
oferta de monedă ar fi în întregime autonomă în raport cu cererea de monedă.
Deci, emisiunea de monedă este condiţia premisă a inflaţiei, ci nu factorul
cauzal primar, când au loc creşteri ale cererii de monedă.
b. Inflaţia ca fenomen economic global, reprezintă expresia unui
dezechilibru global între fenomenele economice legate de conjunctură, producţie,
venituri sau cheltuieli.

55
Creşterea preţurilor, nu este decât consecinţa inflaţiei şi nu inflaţia însăşi.
Inflaţia este un exces al cererii de mărfuri comparativ cu oferta de mărfuri,
exces care provoacă creşterea preţurilor. Cele două puncte de vedere, nu fac
distincţie între natura inflaţiei şi originile acesteia. Dacă se are în vedere această
distincţie, conchidem că INFLAŢIA este un proces de natură monetară, în măsura în
care ea se traduce prin creşterea generală a preţurilor.
Inflaţia depinde şi de o serie de factori de natură nefinanciară sau
neeconomică.
În concluzie putem spune că, contribuţia fenomenului monetar la procesul
inflaţionist este condiţională, iar dezechilibrele monetare nu sunt cauza procesului
inflaţionist, ci un însoţitor al acestuia.

1.4. Sistemul monetar naţional al României

1.4.1. Formarea şi caracteristicile sistemului monetar românesc

În anul 1867 au fost puse bazele sistemului monetar naţional, o dată cu


înfăptuirea unei reforme monetare, care a condus la importante modificări în
organizarea monetară a României.
Caracteristicile sistemului monetar instituit prin Legea din 1867, sunt:
* Este primul nostru sistem monetar naţional şi nu un nou sistem monetar, aşa
cum s-a considerat de guvernanţii vremii. Ideea că România ar fi avut un sistem
monetar (al leului de calcul) s-a vehiculat în parlament, dar atunci ea nu avea o bază
reală deoarec leul de calcul nu era o monedă efectivă, ci servea pentru transformarea
diferitelor monede străine în lei;18
* Sistemul bimetalist a fost primul nostru sistem monetar naţional, rolul de
echivalent general revenindu-i atât aurului cât şi argintului. Unitatea monetară a fost
definită prin lege cu 0,3226 gr. aur cu titlul 900 ‰ şi cu 5 gr. argint cu titlul 835 ‰,
fixându-se un raport de valoare între cele două metale monetare de 1 : 14, 38
variantă dominantă în acea vreme;
* Cu ocazia respectivă s-a introdus sistemul zecimal, unde leul a fost împărţit
în 100 de bani, faţă de situaţia precedentă când leul (de calcul) era alcătuit din 40
parale. Acest lucru a însemnat un pas înainte în crearea sistemului monetar modern;
* Prin lege au fost stabilite cupiurile monedelor de aur şi de argint (de aur în
piese de 20, 10 şi 5 lei; iar de argint de 2, 1 şi 0,5 lei) şi cupiurile monedei de aramă
de 10, 5, 2 şi 1 bani. Pentru monedele de aramă se stabileşte şi cantitatea acestora
(65 milioane buc.) şi valoarea lor (4 milioane lei), limitându-se pentru acesată
monedă şi puterea de plată la 5 lei;
* Conform legii, pe teritoriul României circulau monedele de aur şi argint ale
ţărilor Uniunii Monetare Latine (Franţa, Italia, Belgia, Elveţia şi Grecia), ca monedă
lagală a ţării, iar celelalte monede străine se primeau la toate casele publice până la
baterea monedei naţionale;

18
Idem 16, pg 63 – 65.

56
* Baterea monedei de aur şi argint nu a mai avut la bază principiul baterii
libere, dreptul de batere i-a fost rezervat statului, aşa cum rezultă indirect din textul
legii monetare;
Făcând o analiză asupra formării şi funcţionării primului nostru sistem
monetar naţional, putem desprinde următoarele concluzii:
- primul sistem monetar naţional a fost în întregime metalist, legea nefăcând
referire decât la moneda metalică;
- el a funcţionat de facto ca un sistem monometalist argint, deşi a fost legiferat
ca sistem bimetalist, ca urmare a acţiunii lui Greham;
- până la Războiul de Independenţă a României, monezile de aur au fost
bătute doar în mod simbolic, valoarea lor ridicându-se numai la 102.000 lei şi
reprezendând doar 0,38 % din totalul pieselor bătute. Aceasta a fost influenţată de
acţiunea unor factori economici şi politici. Factorii economici au fost determinaţi de
efectele secetelor care nu au permis exportul masiv de cereale, sursă care putea
aduce aur în ţară, iar factorii politici pot fi legaţi de interesele celor două mari
imperii ca statul român să nu-şi bată monedă proprie. Astfel, Imperiul Otoman
pretindea să se înscrie pe moneda naţională a României un semn distinctiv al
independenţei faţă de aceasta, iar Imperiului Habsburgic nu-i convenea faptul că
primele monede de aur de 20 lei purtau pe verso efigia lui lui Carol I, cu menţiunea:
Carol I domnul Românilor;
- în România a fost adoptat sistemul monetar bimetalist într-o perioadă când
erau vizibile neajunsurile acestui sistem. Soluţia respectivă a avut la bază atât
intersele capitalului autohton cât şi ale celui străin. Capitalul autohton obţinea
avantaje materiale de pe urma agioului aurului faţă de argint (diferenţei plătite în
plus, peste raportul de valoare fixat de lege, de cei care îşi procurau pe piaţă aur în
schimbul argintului), iar capitalul străin dominant în economie obţinea câştiguri din
îndrumarea spre România a argintului depreciat. După cum s-a mai spus, din
Uniunea Monetară Latină, România nu a făcut parte, dar legea monetară a obligat a
se primi la plată orice cantitate de monedă de aur şi argint ale ţărilor membre
uniunii. Dacă România ar fi fost admisă în această uniune, ar fi putut şi ea să
procedeze în mod similar.

1.4.2. Privire istorică asupra sistemului monetar românesc.


Primii „lei”
Din punct de vedere juridic, moneda naţională a României, leul, apărea
pentru prima dată sub această denumire în aprilie 1867, atunci când a fost
promulgată „Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi pentru fabricarea
monedei naţionale”. Leul a devenit monedă naţională, el fiind împăţit în 100 de bani.
Valoarea leului, etalonul lui, era reprezentată de 5 grame de argint sau de 0,3226
grame aur. Legea prevedea baterea monedelor din aur de 5, 10, şi 20 lei şi din argint
de 50 bani, de 1 leu şi 2 lei. Ca diviziuni s-au bătut monede mărunte de 1, 2, 5 şi 10
bani din aramă. Astfel, noul leu românesc avea o valoare mare de: 1 kg de aur
reprezentând 3.100 lei, iar 1 kg de argint 200 lei. În 1870 se decide şi înfiinţarea
unei monetării româneşti unde să fie emise monedele. Monetăria, care a avut sediul
în Bucureşti (Şoseaua Kiseleff) a funcţionat cu întreruperi până în 1890 când a fost
consemnată ultima comandă de monedă.

57
Mai trebuie spus că, după 1880 (când s-a înfiinţat Banca Naţională a
României) au apărur şi bancnotele de 20 lei, 100 lei şi 1.000 lei, cu acoperire în aurul
din depozitul băncii. Leul avea asigurată convertibilitatea liberă. Prin noul sistem
monetar, România era conectată la sistemele moderne europene şi, până la primul
război mondial, a avut una din cele mai puternice monede ale continentului. Leul
românesc se raporta astfel: 100 lei – 99,91 franci francezi (aproape la egalitate); 1
dolar – 5,18 lei; 1 marcă germană – 1,24 lei; 1 liră sterlină – 25,25 lei. În 35 de ani
(1880-1915), moneda naţională, raportată la aur şi argint, nua cunoscut inflaţie.

* Apariţia primilor bani de hîrtie sub forma biletelor ipotecare


Banii de hârtie au fost emişi în vederea acoperirii cheltuielilor statului român
pentru ducerea războilui de independenţă pe de o parte, căt şi pentru acoperirea altor
cheltuieli pe de altă parte. Denumirea de bilete ipotecare înlocuia pe cea de bilete de
tezaur din 1866, dar nepuse în circulaţie. Statul a împuternicit Ministerul Finanţelor
să emită bilete ipotecare în valoare de 30 mil. lei, în cupiuri de 5, 10, 20, 50, 100, şi
500 lei. Biletele ipotecare erau garantate printr-o ipotecă de rangul I asupra unor
domenii ale statului (moşii), domenii ce însumau o valoare dublă faţă de emisiunea
de bilete ipotecare. Totodată au fost prevăzute şi condiţiile de retragere a acestora.
din circulaţie, fie prin vânzarea domeniilor statului, fie prin contracararea de către
statul român a unui împrumut intern în condiţii avantajoase. Aceste bilete ipotecare
au fost înzestrate de către stat cu putere circulatorie, în sensul că obliga creditorii
statului să le primească în contul datoriilor pe care le avea. Cu toate că întruneau
toate caracteristicile banilor de hârtie, în sensul că erau supuse deprecierii, biletele
ipotecare şi-au păstrat totuşi o anumită stabilitate relativă expicată de faptul că, în
primul rând, ele au înlocuit în circulaţie monedele de aur, care s-au tezaurizat în
condiţii de război; în al doilea rând, deţinătorii de bilete ipotecare nu le-au
considerat drept bani de hârtie, ci titluri ale unui împrumut de stat şi ca atare l-au
păstrat asupra lor (banii de hârtie se depreciază în procesul circulaţiei); în al treilea
rând, ele au circulat exclusiv în compania monedei de argint, care în acea perioadă
suferea o scădere tot mai accentuată a valorii pe piaţă.
Retragerea biletelor ipotecare din circulaţie a fost stabilită pentru anul 1883
dar nu prin vânzarea moşiilor statului (care trebuia să înceapă în 1879), ci prin
contractarea unui împrumut intern. Vânzarea moşiilor de către sat nu convenea
moşierimii, pentru că ducea la scăderea preţului pământului. Retragerea a fost
amânată iniţial până în anul 1885 şi apoi până în anul 1912, termen care nu a mai
operat, deoarece în anul 1888 a fost contractat un împrumut intern destinat
răscumpărării în întregime a biletelor ipotecare.

* Înfiinţarea în anul 1880 a Băncii Naţionale a României (B.N.R.) ca primă


instituţie de emisiune a statului român independent.
Momentul respectiv este marcat de semnificative modificări aduse sistemului
monetar românesc.
O primă modificare este legată de apariţia unui nou tip de monedă superioară
şi anume bancnota. În acest sens s-a prevăzut o acoperire în stoc de aur şi argint,
precum şi o acoperire în bilete ipotecare, soluţie discutabilă, când un tip de monedă
superioară, cum este bancnota, să fie acoperită într-o monedă inferioară (biletele
ipotecare), care nu era altceva decât banul de hârtie. Totodată pentru bancnotă se

58
prevedea o convertibilitate metalică integrală în aur şi argint. Primele bancnote ale
B.N.R. au fost puse în circulaţie în anul înfiiţării şi nu erau altceva decât vechile
bilete ipotecare transformate în bancnote prin aplicarea unei ştampile cu denumirea
Băncii Naţionale a României peste vechea denumire de bilet ipotecar. Ulterior, au
fost emise bilete proprii ale B.N.R.
* Trecerea la monometalismul aur în anul 1890 şi renunţarea la bimetalism.
Sistemul monometalist românesc introdus în anul 1890 prezenta următoarele
caracteristici:
- cu această ocazie, leul a fost definit numai în aur, cu aceeaşi cantitate
ca în anul 1867 (de 0,3226 gr. aur cu titlul 900 ‰);
- monedele de aur a rămas cele de 20 şi 10 lei, monedele de argint au
rămas cele de 5, 2, 1 şi 0,5 lei, iar cele de aramă de 10, 5, 2 şi 1 bani. Acum moneda
de argint a devenit monedă metalică obişnuită;
- acoperirea bancnotei creşte de la cel puţin 33 % la 40 % stoc metalic
aur, din valoarea bancnotelor emise;
- se adoptă forma convertibilităţii integrale în aur a bancnotei;
- a asigurat stabilitatea monetară, prin funcţionarea mecanismului
tezaurelor şi reglarea spontană a cantităţii de bani în circulaţie, aşa că pe bună
dreptate se poate spune că perioada cuprinsă între 1890 şi anii de început ai primului
război mondial poate fi considerată „perioada de aur a sistemului monetar al
României”.19
* În perioada primului război mondial, BNR emite bancnote şi pentru
acoperirea cheltuielilor statului, garantate cu bonuri de tezaur.
Totodată, în timpul primului război mondial, Germania emite prin Banca
Generală Română bani de hârtie, garantaţi cu un depozit al statului german la Reichs
Banc din Berlin. În acest fel, leul se depreciază masiv, scăzându-i puerea de
cumpărare.
* Unificarea monetară din 1920 – 1921, ca urmare a formării statului
naţional unitar român, a fost înfăptuită în două etape:
- cea de declanşare a fixării bancnotelor străine (coroane austro –
ungare, ruble de Lwov, rubla Romanov) şi a leilor emişi de Germania (ca bani de
război). Ocazia aceasta a dat prilejul inventarierii semnelor monetare şi a ştampilării
lor, pentru a nu se aduce altele la schimbare;
- cea de schimbare propriu-zisă a acestora cu bancnote ale B.N.R.
Unificarea monetară s-a făcut prin contractarea de către statul român a unui
împrumut de la B.N.R., garantat cu bonuri de tezaur. După cum s-a putut observa,
unificarea monetară a întârziat câţiva ani faţă de unificarea politică, fapt ce a
favorizat introducerea frauduloasă în ţară a unei mari cantităţi de bancnote străine,
fapt ce a agravat procesul inflaţionist.
* Soluţia de deflaţie – devalorizare din anul 1925, concretizată în încheierea
între B.N.R. şi statul român a două convenţii, prin care statul se angaja să restituie
către B.N.R. datoria contractată înainte şi să nu mai contracteze alte datorii. Din

19
Idem 16, pg. 67 – 73.

59
păcate această soluţie nu a dat rezultatele scontate, ea neputând să oprească procesul
de depreciere a leului.
Prima convenţie a avut în vedere lichidarea emisiunii de stat şi întărirea
circulaţiei fiduciare pe o perioadă viitoare, iar a doua convenţie privea plafonarea
emisiunii de bancnote la nivelul atins la sfârşitul anului 1924.
* Reforma monetară de stabilizare din 1929.
Această reformă a constat dintr-un mănunchi de legi şi programe menite să
stopeze procesul deprecierii leului şi anume:
- legea privitoare la contractarea unui împrumut extern, necesar atât
stabilizării monetare cât şi dezvoltării economiei;
- legea pregătitoare stabilizării monetare, prin care se autoriza B.N.R.
de a împrumuta în caz de nevoie, de la alte bănci de emisiune străine, încheind cu
acestea convenţii pentru deschiderea şi utilizarea de credite sub formă de economii
şi să cumpere nelimitat devize convertibile în aur;
- elaborarea programului de stabilizare a leului, care prevedea condiţii
generale, legate de consolidarea economică internă şi restabilirea încrederii
străinătăţii în economia României şi condiţii legate de crearea premiselor pentru
funcţionarea normală a B.N.R.;
- legea monetară de stabilizare propriu-zisă, cu anexele sale.
Între caracteristicile principale ale reformei monetare din 1929, amintim:
- s-a realizat pe calea devalorizării, conţinutul leului fiind definit cu 10 mg.
aur cu titlul 900 ‰, în acest fel conţinutul în aur al leului scăzând de 32,26 ori faţă
de ultima definire, recunoscându-i-se astfel oficial masiva depreciere pe care o
suferise;
- pe linia acoperirii bancnotei se modifică atât procentul metalic de aur şi
devize liber convertibile la 35 % din volumul aranjamentelor la vedere ale B.N.R.
din care 25 % stoc metalic de aur în casă sau în depozite în străinătate;
- se reintroduce convertibilitatea bancnotei B.N.R. la purtător şi la vedere,
adoptându-se toate formele convertibilităţii cunoscute până atunci, la alegerea
B.N.R. (convertibilitatea integrală în aur, limitată ca sumă necesară procurării unui
lingou întreg de aur şi convertibilitatea în valute);
- constată pentru prima dată dispariţia monedei de aur şi argint din circulaţie,
legea nemaifăcând referiri decât la bancnota şi moneda din metale obişnuite de 1, 2,
5, 10 şi 20 lei, limitând valoarea acestora la 3 mil. lei;
- reforma monetară s-a realizat în fapt prin contractarea a 6 împrumuturi
externe, contractare realizată treptat. Contractarea respectivă s-a înfăptuit de către
statul român indirect, prin Casa Autonomă a Monopolurilor creată cu acest prilej,
deoarece bancherii străini cereau un privilegiu (garanţie) de rangul I asupra
veniturilor statului din monopoluri;
- lichidarea datoriei statului la B.N.R. s-a făcut, în bună măsură, pe seama
diferenţei din reevaluarea stocului său de aur, deci pe seama unei operaţii scriptice;
- statul a preluat o mare parte din portofoliul imobilizat al B.N.R.

60
Reforma monetară din 1929 a fost puternic afectată de efectele crizei
economice generale din anii 1929 – 1933. Convertibilitatea leului a fost complet
anulată în timpul crizei şi au fost luate măsuri restrictive privind circulaţia devizelor.
Deprecierea leului s-a accentuat semnificativ în perioada următoare, atingând
niveluri foarte ridicate mai ales în perioada celui de-al doilea război mondial şi în
anii următori. Prin urmare, în perioada 1934 – 1939, preţurile cu amănuntul au
crescut cu 47 %, iar în perioada iunie 1941 – sept. 1944 aceste preţuri au crescut cu
345,5 %, iar circulaţia bănească a crescut cu 306,8 %;
- în decembrie 1944 – ianuarie 1945, când procesul de depreciere a leului nu
era aşa de pronunţat, s-a întreprins o soluţie de deflaţie, asocierea împrumutului
refacerii naţionale cu o emisiune de medalii de aur, în sensul că cei care subscriu la
un împrumut de 50.000 lei erau singurii în măsură să cumpere cu 15.000 lei o
medalie de aur. S-a prevăzut baterea a 1 milion de medalii, fiecare medalie cântărind
6,55 gr. aur cu titlui 900 ‰. Aceasta a dus la ieşirea din tezaurul B.N.R. a 5895 kg
aur. Asemenea soluţie este motivată astfel:
- deflaţia prin vânzarea aurului s-a mai folosit în această perioadă şi de
alte ţări ca: Elveţia, India, Grecia, China;
- medalia de aur constituia o primă asigurare împotriva deprecierii
leului.
Pe baza acestei soluţii au fost retrase din circulaţie 65 miliarde lei,
reprezentând 16 % din cantitatea existentă în circulaţie. Soluţia însă n-a putut opri
deprecierea leului. Preţurile cu amănuntul, pur şi simplu, au luat-o razna, depăşind
de peste 8 mii de ori nivelul în 1947 faţă de 1938, iar deprecierea externă a leului
faţă de dolarul SUA a fost de peste 16 mii ori.
Deprecierea leului în această perioadă a fost motivată de o serie de factori
economici, financiari şi monetari:
- efectele secetei din vara anului 1946, care a afectat o serie de regiuni
geografice ca Moldova, Dobrogea şi care a determinat o lipsă acută de produse
agricole şi creşterea masivă a preţurilor acestora;
- nu s-a reuşit să se atingă nivelul antebelic al producţiei industriale, cu
toate că s-au luat măsuri în acest sens;
- bugetul statului era grevat de o serie de cheltuieli, legate atât de
refacerea economiei, cât şi plata unor despăgubiri de război faţă de Uniunea
Sovietică, deşi România făcea parte din coaliţia învingătorilor, fiind a patra ţară în
ceea ce preveşte contribuţia umană şi materială la înfângerea Germaniei fasciste. În
felul acesta, statul român a trebuit să emită o serie de bani de hârtie (în august 1947
acestea se ridicau la 7), ce a încărcat circulaţia bănească.
* Reforma monetară din 15 august 1947 a constat dintr-un complex de legi
menite să însănătoşască situaţia economică şi monetară a ţării:
- legea monetară de stabilizare;
- legea privind obligativitatea cedării aurului şi devizelor către
B.N.R.;
- legea privind stabilirea principiilor de formare a preţurilor şi
tarifelor;

61
- legea privind recalcularea patrimonului societăţilor pe acţiuni.
Principalele caracteristici ale reformei monetare din 1947 sunt:
- s-a înfăptuit pe calea devalorizării leului, unitatea monetară fiind
definită cu 6,6 mg. aur cu titlul 900 ‰;
- obligaţia B.N.R. privind acoperirea bancnotei de a deţine un stoc de
aur de minim 25 % din volumul angajamentelor sale la vedere;
- în circulaţie urmau să funcţioneze: bancnote ale B.N.R. de 100, 500
şi 1000 lei; bilete de tezaur de 20 lei şi monedă metalică de 0,50 , 1, 2 şi 5 lei;
- reforma s-a înfăptuit prin schimbarea leilor vechi cu lei noi la
raportul invariabil de 20.000 : 1, limitându-se însă suma schimbată după ocupaţia
persoanelor fizice şi calitatea persoanelor juridice, astfel:
- familiilor de agricultori pe cap de familie 5 mil. lei vechi;
- salariaţilor şi pensionarilor din sectorul public şi particular,
invalizi, orfani de război 3 mil. lei vechi;
- persoanelor fără profesie şi militarilor 1,5 mil lei vechi ;
- instituţiilor publice - întregul numerar deţinut;
- întreprinderilor - o sumă egală cu totalul salariilor plătite în
luna iunie 1947;
- nu se mai face nici o referire cu privire la convertibilitatea bancnotei;
- a avut o serie de efecte favorabile asupra economiei:
- a redus masiv cantitatea de bani în circulaţie (prin efectul
schimbului, reducându-se cu 99,997 %);
- a sporit stocul de aur şi devize ale B.N.R.;
- a stabilit un nou raport între preţuri şi salarii, acestea din urmă
având o putere de cumpărare mult mai mare ca înainte;
- a dus la creşterea puterii de cumpărare a veniturilor bugetare;
- a creat premise pentru dezvoltarea forţelor de producţie etc.

* Intervalul dintre anii 1947 şi 1952 se caracterizează printr-o serie de


schimbări majore în economia românească (masa monetară a crescut în ritmuri
superioare faţă de creşterile indicatorilor economici; preţurile pe piaţa ţărănească au
crescut de cca. 3 ori, în timp ce preţurile produselor industriale au rămas
neschimbate; proasta calitate a semnelor monetare, falsificări etc.) care au
determinat ca la 26 ian. 1952 să se legifereze o nouă reformă monetară, care a
avut următoarele caracteristici:
- s-a înfăptuit în calea revalorizării leului, conţinutul în aur a acestuia
stabilindu-se la 79,346 mg. aur fin, ceea ce este în discordanţă cu evoluţia puterii de
cumpărare a leului, care nu a crescut, ci din contră, a scăzut. Conţinutul în aur a
leului a crescut de cca. 12 ori, faţă de 1947;

62
- s-a admis la schimb întreaga masă monetară în circulaţie, dar s-a diferenţiat
raportul de schimb în funcţie de o seamă de criterii: mărimea sumei schimbate,
calitatea celui care schimbă. Astfel:
- sumele în numerar până la 1000 lei vechi s-au schimbat la raportul de
100:1;
- sumele în numerar între 1000 - 3000 lei vechi s-au schimbat la
raportul de 200:1;
- sumele peste 3000 lei vechi s-au schimbat la raportul de 400:1;
- întreprinderile şi instituţiile au schimbat numerarul deţinut în casă la
raportul de 200:1;
- soldul depunerilor la C.E.C.s-a schimbat la un raport de două ori mai
avantajos decât numerarul;
- disponibilităţile întreprinderilor în conturi, preţurile, salariile, pensiile etc. au
fost recalculate la raportul de 20:1;
- s-au introdus trei categorii de semne monetare: bancnote ale B.N.R., de 10,
25 şi 100 lei; bilete de tezaur ale Ministerului Finanţelor de 1, 3 şi 5 lei; monedă
divizionară din metal obişnuit de 1, 3, 10 şi 25 bani care au circulat o bună perioadă
de timp.
* Alte momente ale sistemului monetar românesc.
La 31 ian. 1954, fără a fi considerată reforma monetară, s-a ridicat conţinutul
în aur a leului la 0,148112 gr. aur fin, aceasta fiind ultima declarare oficială a
conţinutului în aur a leului. Unii specialiştii au motivat o astfel de ridicare a
conţinutului în aur, doar prin necesitatea stabilirii unor cursuri paritare favorabile
nouă. Alţii, au afirmat că prin această măsură s-a corectat conţinutul în aur stabilit în
1952 faşă de raportul de modificare a preţurilor, salariilor, pensiilor (de 20:1).
Se renunţă la categoria de bani „bilete de tezaur” în anul 1963, înlocuindu-le
cu bancnotele B.N.R. de aceleaşi cupiuri, plecând de la ideea că toate semnele
monetare se emit după acelaşi regim.
Bancnotele B.N.R. de 1, 3 şi 5 lei în 1966, se transformă în monedă metalică.
După reforma monetară din 1952, situaţia monetară a României s-a
caracterizat printr-o oarecare „stabilitate”, leul menţinându-şi puterea de cumpărare,
cu toate că documentele oficiale făceau referiri la creşterea acestei puteri.
Intervalul 1976 – 1980 se caracterizează prin creşterea salariilor cu cca. 35 %,
dar fără o creştere a volumului producţiei corespunzător. Faptul acesta a determinat
oficialităţile comuniste să recunoască contradicţia dintre producţie şi consum în
sectorul producţiei bunurilor de consum, preconizându-se creşterea în ritmuri mai
accelerate a producţiei acestor bunuri, deziderat nerealizat. Acest fenomen a dus la o
creştere însemnată a preţurilor produselor alimentare. Ca urmare, în anii opt zeci
avem o creştere a masei monetare în circulaţie, superioară ritmului de creştere a
principalilor indicatori economici, avem de-a face în economia României cu un
proces inflaţionist.
Din păcate, Revoluţia din dec. 1989 nu a stopat acest fenomen, ci l-a
agravat, aceasta şi datorită măsurilor luate în economie: renunţarea la corelaţia
dintre indicatorii economici şi salarii, restituirea părţilor sociale - fără să li se

63
asigure un fond sporit de marfă; menţinerea unui nivel scăzut al producţiei (50 – 60
% faţă de anul 1989); liberalizarea preţurilor (fenomen normal economiei de piaţă),
dar fără a fi create premisele unei corelaţii corecte între cerere şi ofertă etc., etc.
Toate acestea au condus la o depreciere masivă a leului în primii ani după revoluţie
şi în următorii. Cu toate că s-au luat unele măsuri antiiflaţioniste, acestea n-au reuşit
să oprească inflaţia.
Liberalizarea preţurilor şi a sistemului de salarizare începând cu anul
1990 a determinat amplificarea circuitelor băneşti în numerar. Dar şi inflaţia. Altfel
spus, în buzunare existau mulţi bani, dar puterea de cumpărare era mică.
Totodată, Republica Socialistă România se „transformase” în România şi îşi
schimbase, printre altele, drapelul şi stema. Toate acestea, au constituit suficiente
motive care au condus la necesitatea introducerii în circulaţie a unor bancnote şi
monede de valori nominale mai mari (dar şi într-o nouă prezentare grafică).
În perioada octombrie 1990 – noiembrie 1996, Banca Naţională a României a
emis şi pus în circulaţie „mărunţiş” de 1, 5, 10, 20, 50 şi 100 lei, precum şi „hârtii”
de 200, 500, 5.000, 10.000 şi 50.000 lei. Acestea au fost primele emisiuni monetare
după 1978.
O perioadă, banii noi au circulat paralel cu cei vechi, aceştia din urmă fiind
retraşi treptat, pe măsură ce BNR a putut asigura numerarul necesar pe piaţă. De
reţinut că micuţele monede de 5, 15 şi 25 de bani emise în perioada comunistă, au
ieşit din circulaţie abia în 1996. De altfel, luna decembrie a anului 1996 a marcat
încheierea acţiunii de retragere din circulaţie şi distrugerea bancnotelor şi monedelor
metalice aparţinând vechii emisiuni.
Dar epopeea banilor actuali nu s-a încheiat cu cele precizate mai sus. BNR a
continuat să creeze şi să pună în circulaţie însemne monetare mai valoroase şi cu un
nou design. Astfel, în a doua jumătate a anului 1997, au intrat pe piaţă noile
bancnote de 1.000, 5.000 şi 10.000 lei reconcepute grafic. Dar, cea mai valoroasă
bancnotă aflată în circulaţie (ianuarie 2005) este cea de 1.000.000 lei. Alături de
aceasta mai circulă bancnotele de: 500.000 lei, 100.000 lei, 50.000 lei şi 10.000 lei
şi „mărunţişurile” (monezile) de 5.000 lei, 1.000 lei şi 500 lei.20
* Leul greu (nou), ultimul „ban” românesc ?

Începând cu luna martie a anului 2005, PREŢURILE au fost afişate în leii


grei (noi) şi în leii vechi. Noile monede şi cupiuri şi-au făcut apariţia abia în luna
iulie. Vor fi probabil ultimii „bani” româneşti care vor circula până vom trece la
moneda unică europeană euro (€ – probabil în 2o12).
De la 1 iulie 2005, 10.000 lei vechi reprezentă 1 leu nou (greu).
Structura cupiurilor este formată din şase bancnote, 1 leu şi cinci multipli,
precum şi din patru monede metalice. Leii noi exprimă valori de 5 lei (50.000 lei
vechi), 10 lei (100.000 lei vechi), 50 lei (500.000 lei vechi), 100 lei (1.000.000 lei
20
Sursa: Ziarul “Jurnalul Naţional” din 3 ianuarie 2005. Dacă suntem cumva curioşi să aflăm unde se
tipăresc banii. Iată: bancnotele cu valoare nominală mică de 10.000 lei, 50.000 lei şi 100.000 lei → se
fac în ţară, la Imprimeria Băncii Naţionale, iar însemnele cu valoarea de 500.000 lei şi respectiv
1.000.000 lei, în străinătate. “La sfârşitul fiecărui an se organizează licitaţii la care participă cele mai
mari imprimerii din Europa şi din lume. În urma acestor competiţii de oferte, BNR stabileşte cu cine se
lucrează în anul următor”. În acelaşi timp, monezile se bat la Monetăria Statului.
- Legea nr. 348 din 14 iulie 2004 privind denominarea « leului ».

64
vechi) şi 500 lei (5.000.000 lei). Divizorii leului greu (nou) sunt: 1 ban nou (100 lei
vechi), 5 bani (500 lei vechi), 10 bani (1.000 lei vechi) şi 50 bani (5.000 lei vechi).
Bancnotele cu valoare echivalentă vechi şi noi arată la fel, însă cele noi sunt
mai mici, de dimensiunea euro. Astfel, dimensiunea bancnotei de 1 leu este la fel
cu dimensiunea bancnotei de 5 euro, 5 lei → 10 euro, 10 lei → 20 euro, 50 lei →
50 euro, 100 lei → 100 euro şi 500 lei → 200 euro.
De la 1 ianuarie 2007, când integrarea României în structurile Uniunii
Europene s-a produs, leul greu (nou) va circula singur pe piaţă. Noile bancnote şi
monede vor fi ultimii bani româneşti, deoarece, după anul 2012 sau 2014, România
va trece la euro (spun surse oficiale ale BNR).

1.5. Teorii monetare

1.5.1. Concept şi consideraţii generale privind teoria monetară

Obiectul teoriei monetare îl constituie reliefarea legăturilor existente între


monedă (ca masă monetară în circulaţie, cantitate de monedă necesară circulaţiei) şi o
serie de variabile reale (produs intern brut, produs naţional, gradul de folosire a
resurselor, capitalul existent). Deci, teoria monetară este parte a teoriei economice.
Prin urmare, referindu-ne concret la obiectul teoriei monetare, putem
spune că aici intră următoarele probleme fundamentale:
- natura, funcţiile şi rolul monezilor;
- valoarea acestora;
- crearea monezilor (oferta de monedă);
- cantitatea de monedă necesară circulaţiei (cererea de monedă);
- modul de asigurare şi realizare a echilibrului monetar.
De asemenea, scopul teoriei monetare este bine conturat, acela de a
crea bazele ştiinţifice necesare promovării politicii monetare, constând dintr-
un ansamblu de măsuri luate de către stat pe plan monetar, în vederea
realizării unor obiective de politică economică.
Teoria monetară cunoaşte trei stadii:
- cel de analiză a raportului între masa monetară în circulaţie şi
volumul mărfurilor, pe de o parte şi nivelul preţurilor, pe de altă parte;
- cel al luării în considerare a relaţiei dintre masa monetară în
circulaţie şi nivelul preţurilor, sub aspectul variaţiei veniturilor;
- cel al modului în care moneda acţionează prin intermediul dobânzii,
al mişcării capitalurilor şi transferului acestora asupra producţiei şi asupra
nivelului general al preţurilor, în decursul cărora se manifestă succesiv diferite
efecte ale preţurilor şi veniturilor.
Între caracteristicile teoriei monetare amintim:

65
- prezentul ne oferă o diversitate de teorii monetare. Acest lucru are la
bază două procese opuse: - diferenţierea şi specializarea anumitor grupe de
teorii monetare; şi – integrarea acestora în ansamblul ştiinţei monetare;
- teoria monetară reprezintă o combinaţie specifică de elemente micro
şi macroeconomice;
- în cadrul teoriei monetare se realizează combinaţii specifice de
elemente cantitative şi calitative, ce prezintă o dinamică rapidă de la o
perioadă la alta;
- teoria monetară are un caracter relativ şi variabil, determinat de
următorii factori:
- variabilitatea obiectului său, în sensul schimbării calitative
permanente, în opoziţie cu ştiinţele naturii;
- metodele de abordare a fenomenelor monetare: metoda
pozitivă – constând în tratarea lucrurilor aşa cum sunt şi metoda normativă –
constând în investigaţiile ce urmăresc stabilirea direcţiilor în care urmează să
se acţioneze în vederea modificării unor procese monetare, a unor instituţii
etc.;
- diferitele variabile endogene şi exogene luate în studiu, ce
determină complexitatea mai mare sau mai mică a metodelor folosite de teoria
monetară;
- premisele sale, ca număr şi structură, în funcţie de scopul
urmărit;
- implicaţiile pe care le are teoria monetară.
Pentru început, teoriile monetare în cea mai mare parte a lor au avut
o tratare teoretică corespunzătoare, dar au fost şi cazuri în care acestea au
apărut în procesul funcţionării mecanismului monetar.
Deoarece prezentul ne rezervă o mare diversitate de teorii monetare, se
impune o clasificare a acestora din mai multe puncte de vedere:
* Din punctul de vedere al sistemului social – economic pentru care au
fost elaborate, se disting două tipuri importante de teorii monetare:
- teorii monetare ale economiei de piaţă (capitalistă);
- teorii monetare (din păcate) centralizate (socialisto –
comuniste);
* După rolul şi implicaţiile teoriilor monetare asupra evoluţiei reale a
economiei (mecanismul de transmiterea efectelor), distingem:
- teorii monetare cu rol şi de politică monetară;
- teorii monetare rămase doar la nivel de puncte de vedere, fără
aplicare concretă.

1.5.2. Principalele teorii monetare

66
Gândirea monetară s-a concretizat în elaborarea următoarelor categorii
de teorii monetare:
- teoria monedei ca instrument tehnic de schimb;
- teoria metalistă;
- teoria nominalistă;
- teoria cantitativă a monedei;
- teoria marxistă a monedei.21

* Teoria monedei ca instrument de schimb


Teza principală a acestei teorii este aceea că moneda este considerată
ca rezultat al unei convenţii între oameni pentru depăşirea dificultăţilor
trocului. Această teorie a fost susţinută încă de Aristotel şi a fost dezvoltată de
clasicii economiei engleze Adam Smith şi David Ricardo.
Contemporanii care au îmbrăţişat respectiva teorie au mers pe ideea că
moneda are numai rolul de pură deservire a circulaţiei mărfurilor, fără să
influenţeze într-un fel procesele reale din economie. Teoria este legată de
„concepţia rentabilităţii monedei” şi de concepţia că moneda reprezintă o
deosebită invenţie.

* Teoria metalistă
Apariţia acestei teorii este legată de perioada acumulării primitive a
capitalului. Printre iniţiatori amintim: Thomas Mun, Colbert.
Esenţa acestei teorii constă în faptul că pentru îndeplinirea funcţiilor
specifice, moneda, obligatoriu trebuie să aibă o bază metalică, iar stabilitatea
monetară nu poate fi concepută fără existenţa monedei de aur sau argint.
Problema ridicată de această teorie este legată de modul în care
emisiunea bancnotei trebuie ancorată de baza metalică. În acest sens, în
secolul al XIX – lea, au existat controverse între două şcoli monetare engleze:
şcoala monetară şi şcoala bancară.
Reprezentanţii şcolii monetare au susţinut că principala cauză a crizelor
monetare şi financiare o reprezintă emisiunea exagerată de monedă de bancă,
iar remediul l-ar constitui disciplinarea acestei emisiuni, astfel încât ea să se
comporte la fel ca şi baterea monedei metalice cu valoare integrală. Practic,
acest lucru ar fi însemnat o reglementare a emisiunii de bancnote, astfel încât
orice reducere a deţinerilor de aur din partea Băncii Angliei să se concretizeze
într-o reducere egală sau proporţională a emisiunii de bancnote. Această
concepţie a fost legiferată de oficialităţile engleze, adică o parte din bancnote
apreciată empiric că nu va fi convertită în aur niciodată, să fie emisă fără
acoperire metalică. În rest, Banca Angliei putea emite orice cantitate
suplimentară de bancnote, cu condiţia să aibă o acoperire în aur de aceeaşi
valoare. Prin urmare, modificarea cantităţii de bancnote în circulaţie se efectua
în funcţie de intrările şi ieşirile de aur din Banca Angliei.

21
Idem 16, pg. 76.

67
Thomas Tooke şi Fullarton, ca reprezentanţi ai şcolii bancare, au respins
atât analiza cât şi concluziile şcolii monetare. Contribuţiile şcolii bancare la
dezvoltarea gândirii monetare n-au apărut întotdeauna cu claritate, n-au fost
bine înţelese nici de contemporanii ei, dar nici de economiştii zilelor noastre.
Şcolii monetare i se aduc o serie de elemente de critică de către şcoala
bancară şi anume:
- bancnotele nu sunt numai simpli înlocuitori ai aurului în circulaţie, ci o
componentă distinctă a masei monetare, aşa cum sunt şi disponibilităţile din
conturile bancare;
- variaţia stocului de aur este cauzată de o serie de factori şi nu numai de
situaţia economică, care ar duce, conform concepţiei şcolii monetare la
adaptarea spontană a acesteia. Între factorii cauzali se numără şi ieşirea
aurului din ţară din cauza inflaţiei interne, care poate modifica cantitatea de
bancnote, iar un transfer de aur spre tezaurizare nu conduce la reducerea
masei monetare.
Mai trebuie reţinut că şcoala bancară susţine ideea potrivit căreia
guvernului nu i s-ar recomamnda dirijarea activităţilor băncilor comerciale,
pentru a nu le încălca libertatea în afaceri.
Argumentele care stau la baza şcolii bancare sunt:
- practicând convertibilitatea bancnotei în aur, îi determină pe bancheri
să fie prudenţi, să nu creeze un decalaj prea mare între rezerve şi depuneri;
- prudenţa bancară constă în acordarea de împrumuturi pentru
satisfacerea nevoilor producţiei şi circulaţiei mărfurilor şi deci răspund
tendinţelor de contracarare sau expansiune a activităţii economice, dar nu
bancherii iniţiază această tendinţă.
Concluzionând, putem afirma că şcoala bancară susţine modificarea
masei monetare în funcţie de nevoile reale, variabile, de monedă ale
economiei. Deci, masa monetară nu se limitează printr-o decizie a statului şi
nici printr-un reper natural cum ar fi stocul de aur. Totodată, şcoala bancară a
militat pentru orientarea băncii de emisiune spre nevoile pieţii, concretizate
prin cereri de credite ce au la bază cambii.
Teoria metalistă a fost reluată la sfârşitul secolului XX de neometalişti,
în cadrul acestora un loc principal ocupându-l Anghel Rugină (prof. univ.
american de origine română). Orientarea nemetalistă a profesorului american
se poate desprinde din scrisoarea deschisă adresată preşedintelui W.J. Clinton
şi colectivităţii economiştilor la 1 feb. 1992. A. Rugină sugerează pregătirea
unei reforme monetare pentru a înlocui dolarul actual cu un dolar greu,
acoperit în aur şi convertibil în aur pentru reglarea soldurilor balanţei de plăţi,
şi a unor dolari acoperiţi şi converibili garantaţi cu diferite produse naţionale
standardizate, depozitate în diferite magazii monetare speciale, administrate
de Sistemul Federal de Rezervă al S.U.A.
De asemenea, profesorul american mai susţinea că dificultăţile
fundamentale ale lumii contemporane izvorăsc din sistemele financiare şi
monetare, ci nu din economie ca atare, deoarece aceste sisteme sunt instabile
şi nu au la bază ceva material. Pentru România, A. Rugină a propus leul de

68
argint în 1990, iar în 1992 leul de aur, având în vedere acelaşi motiv, pentru
a pune la baza organizării monetare ceva material.

*Teoria nominalistă
Teoria nominalistă a apărut ca o reacţie împotriva teoriei metaliste,
exprimată prin două curente:
1. Curentul funcţionalist al lui Menger, care pune accentul pe
aptitudinile monedei de a fi schimbată printr-o cantitate de bunuri şi servicii,
recunoscând însă însemnătatea factorilor materiali în asigurarea stabilităţii
sistemelor monetare;
2. Curentul nominalist propriu-zis (Knapp, Müller, Schumpeter) este cel
mai important şi cuprinde următoarele idei:
- consideră că valoarea monedei este de natură juridică şi contestă faptul
că moneda ar trebui să aibă neapărat o bază metalică;
- moneda are un nume, un simbol, recunoscute de societate, este o
unitate de calcul cu ajutorul căreia se exprimă diferitele proporţii în care se
schimbă mărfurile între ele;
- puterea de cumpărare a banilor se consideră a fi o problemă exclusiv
convenţională nominală, ce se rezolvă administrativ de către autoritatea
statală, prin stabilirea unui raport de schimb cu mărfurile. De asemenea, se
pune problema încrederii în emitent a monedei şi în perspectivele puterii de
cumpărare a ei.
Prin această teorie s-au rezolvat unele probleme legate de faptul că a
fost pus capăt rigidităţii funcţionale a sistemelor monetare metalisate,
creându-se premisele utilizării monedei ca instrument clasic de intervenţie a
autorităţii statului în activităţile economice.
Harrold şi James, contemporani ai acestei teorii, pornesc de la faptul că
fenomenele din sfera monetară apar ca rezultat al voinţei oamenilor, al
politicii statului şi drept cauze de prim ordin ale instabilităţii economiei
contemporane. Mai mult, cei doi consideră că sfera fenomenelor monetare
apare ca independentă de sfera fenomenelor economice, dar cea care
determină fenomenele economice.
* Teoria cantitativă a monedei
Teoria cantitativă a monedei se caracterizează prin:
- este considerată cea mai importantă teorie monetară;
- este foarte larg răspândită;
- a fost şi a rămas cea mai dinamică teorie monetară, în sensul
schimbării ei pe măsura apariţiei unor condiţii noi şi în sensul dezvoltării ei în
timp, uneori chiar de către aceeaşi susţinători;
- se impune printr-un înalt grad de complexitate, cu toate că iniţial a
fost foarte simplistă;
- stă la baza politicii monetare a multor state.

69
În concluzie, teoria cantitativă a monedei susţine că preţurile sunt
influenţate nemijlocit de modificările ce intervin în cantitatea de monedă din
circulaţie. Prin urmare, face o strânsă legătură între masa monetară şi masa
bunurilor, afirmând că preţul este o rezultantă a raportului dintre masa
monetară şi masa bunurilor.
În dezvoltarea sa, teoria cantitativă a monedei cunoaşte mai multe
faze: clasică, Keynesistă, monetaristă a lui M. Friedman şi cea a teoriei
cantitative a monedei ca formă a averii a lui J. Tobin.

* Cuvinte cheie:
- M o n e d a se concretizează prin ansamblul mijloacelor de plată
direct utilizabile în vederea efectuării plăţilor pe pieţele de bunuri şi servicii,
adică ansamblul de active (aici, active = creanţă) acceptate pretutindeni, de
către toţi şi totdeauna pentru a regla datoriile generate de schimbul de
mărfuri;
- Moneda scripturală şi moneda de hârtie (reprezentând forme ale monedei –
semn), s-au impus puţin câte puţin ca instrumente de plată normale, având aceleaşi
funcţii şi aceeaşi valoare ca moneda – marfă. Trecerea de la moneda – marfă la
moneda –semn, permite înţelegerea a ceea ce distinge moneda de celelalte bunuri şi
anume că utilitatea monedei în tranzacţii este identică, oricare ar fi forma şi valoarea
sa intrinsecă;
- Crearea monedei – semn, rămâne de competenţa băncilor, dar
garanţia materială trece treptat în economie, identificându-se cu mărfurile
produse;
- 1944 (iulie), Conferinţa Financiară şi Monetară Internaţională de la Bretton
Woods, unde s-au pus bazele unei instituţii monetare internaţionale – Fondul
Monetar Internaţional – ca organism de supraveghere a evoluţiilor sistemelor
monetare naţionale în context internaţional, de sprijin financiar şi tehnic şi de
intervenţie în situaţii dificile;
- 1995, reuniunea de la Madrid a Consiliului European care a avut drept scop
schimbarea denumirii monedei din ECU în EURO şi adoptarea scenariului tehnic al
tranziţiei;
- 1998 (1 iunie), intrarea în funcţiune a Băncii Centrale Europene care
înlocuieşte Institutul Monetar European;
- 1999 (1 ianuarie), intrarea în faza a treia a Uninii Economice şi Monetare.
Introducerea EURO ca monedă oficială în cele 11 state ca unitate de cont. Fixarea
irevocabilă a ratelor de schimb între EURO şi cele 11 monede;
- Puterea de cumpărare externă a monedei naţionale depinde, pe de o
parte, de evoluţia preţurilor interne din ţara pentru care facem comparaţia, iar
pe de altă parte, de evoluţia preţurilor din ţara cu care ne comparăm;
- Convertibilitatea reprezintă o însuşire legală a unei monede de a putea fi
preschimbată cu altă monedă în mod liber prin vânzare şi cumpărare pe piaţă.

70
- Preţul unei valute în altă valută sau preţul efectiv sub care se
comercializează mărfurile/serviciile pe piaţa internaţională reprezintă cursul
de schimb;
- Sistemul monetar este o formă de organizare monetară instituită de
stat prin acte normative, în cadrul căreia se prevede o circulaţie de monezi cu
valoare proprie deplină;
- Preţul unui mijloc de plată exprimat sub forma unui raport între două
unităţi monetare diferite reprezintă cursul valutar;
-Cursul valutar reflectă relaţiile dintre preţurile interne şi cele externe;
- Piaţa valutară nu este însă numai locul de întâlnire al cererii şi ofertei
„economice” de valută, ci şi arena pe care se desfăşoară intervenţiile „neeconomice”
ale arbitrajiştilor, speculatorilor, autorităţilor monetare;
- Circulaţia monetară se defineşte ca fiind un ansamblu coerent şi complex de
fluxuri şi circuite prin intermediul cărora se desfăşoară mişcarea banilor, în procesul
realizării mărfurilor şi serviciilor;
- Necesarul (cantitatea) de monedă reprezintă o mărime eterogenă, constând
din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor
şi pentru plata datoriilor;
- Viteza de circulaţie a monedei măsoară frecvenţa cu care o unitate
monetară îşi schimbă deţinătorul într-o perioadă dată;
- Echilibrul monetar este o parte componentă a echilibrului economic
general, premisă şi totodată consecinţă a echilibrului resurselor materiale, financiare
şi valutare. Echilibrul monetar constituie un obiectiv economic, influenţat de
procesele de producţie şi de circulaţie din economia de piaţă. Dezechilibrele
monetare se răsfrâng asupra câmpului financiar, iar împreună cu dezechilibrele
financiare afectează echilibrul economiei în general;
- Inflaţia este o sumă de dezechilibre, creşterea preţurilor fiind caracteristica
dimensională esenţială, care amputează puterea de cumpărare a veniturilor şi a
monedelor naţionale. Creşterea preţurilor, nu este decât consecinţa inflaţiei şi nu
inflaţia însăşi. Inflaţia este un exces al cererii de mărfuri comparativ cu oferta de
mărfuri, exces care provoacă creşterea preţurilor;
- Obiectul teoriei monetare îl constituie reliefarea legăturilor existente între
monedă (ca masă monetară în circulaţie, cantitate de monedă necesară circulaţiei) şi o
serie de variabile reale (produs intern brut, produs naţional, gradul de folosire a
resurselor, capitalul existent). Teoria monetară este parte a teoriei economice.

Capitolul II
BĂNCILE

* Scurt rezumat

71
Fără a li se putea stabili cu precizie apariţia, băncile au în istorie un trecut
foarte îndepărtat. Dar, cert este că înaintea lor au apărut: moneda, creditul, plăţile
care formează , de fapt, obiectul principal al activităţii bancare.
Unele operaţiuni cu caracter bancar au fost efectuate cu multe secole înaintea
erei noastre. Astfel, babilonienii foloseau depozitarea unor valori, în special în
interiorul templelor. Mai târziu, egiptenii, asirienii, fenicienii, grecii şi romanii, alte
popoare mai civilizate, se ocupau, pe lângă comerţ şi cu schimbul de monede şi
metale preţioase.
Asemenea operaţiuni au dus la apariţia primilor „bancheri” ai timpului, în
Europa, care la greci, erau numiţi trapeziţi, iar la romani argentari. La noi, asemenea
bancheri se numeau zarafi, care practicau, pe scară largă, schimbul de monedă,
efectuarea de plăţi de pe o piaţă pe alta şi păstrarea capitalurilor, fără a putea afirma
că acesta ar fi momentul apariţiei băncilor, în adevăratul sens al cuvântului.
După anul 1100, când comerţul, schimbul, plăţile şi creditul încep să ia o mare
dezvoltare, se poate consemna începutul naşterii băncilor. Astfel, în epoca de
prosperitate şi înflorire a Cetăţii Veneţia, între anii 1000 şi 1150, nevoile „financiare”
ale Cetăţii au obligat-o să ceară supuşilor săi un împrumut forţat de 1 % asupra
veniturilor. Realizarea împrumutului şi administrarea sumelor a necesitat existenţa
unui organism (instituţie) care să preia aceste probleme.
Deci, în secolele XIV – XVI, caracterizate prin prosperitatea cetăţilor italiene,
care dominau viaţa economică şi comercială din bazinul mediteranean, au apărut şi
primele organisme bancare.
După descoperirea Americii, în occidentul european unde era centrul de
gravitaţie al activităţii economice şi de schimb au fost puse bazele unor organizaţii
bancare. Astfel, în Olanda, în 1609 se înfiinţează „Banca de Amsterdam”, din
iniţiativa şi sub conducerea municipalităţii. În Germania însă, în 1619, a apărut
„Banca de Hamburg”, la început o bancă de depozit, iar, mai târziu, a devenit o
bancă de plăţi prin viramente. Este prima bancă care a avut un rol importatnt în
organizarea şi dezvoltarea operaţiunilor de plăţi fără numerar. Cu acelaşi scop,
în 1621, la Nuremberg, se înfiinţează o altă bancă.
Cu timpul, băncile s-au dezvoltat astfel încât au devenit uriaşe forţe financiare
şi cu puternice influenţe în viaţa economică şi politică a lumii contemporane.
Contextul istoric, economic şi social al fiecărei ţări a influenţat modul şi
structura de funcţionare a sistemului bancar naţional.
Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe pământ
românesc, au fost descoperite între anii 1786 şi 1855 şi reprezintă 55 de plăci de
piatră, găsite într-o zonă de mine aurifere. Minele respective datează din perioada
Daciei Traiane. Dintre cele 25 de plăci păstrate până în prezent, a treisprezecea
conţine detalii referitoare la contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare.
Contractul poartă data de 28 martie 167 e. n. şi a fost semnat de Deusara. Cauzele
principale se referă la faptul că băncile acordau împrumuturi în numerar pentru care
percepeau dobânzi. Din fondurile constituite drept capital, băncile acordau credite
pe termen scurt, iar profitul era rezultanta dobânzii percepute la împrumuturile
respective.
Dacă începutul de secol XIX a fost marcat numai de încercări (proiecte) de
creare a unor bănci în Ţara Românească şi Moldova, dar nerealizate, în Transilvania

72
însă, unde practicile capitaliste pătrunseseră mai devreme, primele organizaţii bancare
de credit au fost înfiinţate de saşi, apoi de maghiari, sprijiniţi de conducerile politice
din Viena şi Budapesta. Astfel, în 1835, Peter Traugott Lange, după încercări făcute
încă din 1827, a înfiinţat la Braşov prima bancă cooperatistă de credit săsesc
„Kronstädter Allgemeine Sparkassa”. La un an, după înfiinţarea primelor două bănci
maghiare la Budapesta şi Arad, în 1841, s-a înfiinţat la Sibiu „Hermannstädter
Allgemaine Sparkassa”. Aceasta a devenit, în scurt timp, cea mai importantă bancă
de credit a saşilor.
A doua jumătate a secolului al XIX – lea, pe teritoriul românesc au mai apărut
şi alte bănci: Banca Albina, prima bancă cu capital integral românesc, care şi-a
început activitatea, în 1872, la Sibiu, Creditul Financiar Rural, care a apărut în
1873, ca şi Banca Aurora, din Năsăud. Iar Creditul Financiar Urban şi Rural se crează
în următorul an.
În aceeaşi perioadaă, cea mai importantă bancă înfiinţată a fost Banca
Naţională (în 1880) care, din punct de vedere organizatoric, a fost concepută după
modelul Băncii Naţionale a Belgiei (aceasta, la rândul ei, a folosit ca model Banca
Angliei). Momentul acesta a constituit începutul dezvoltării unui sistem bancar
nou şi modern. Apariţia Băncii Naţionale a României a creat premisele pentru
înfiinţarea şi a altor bănci (195 de instituţii bancare, până la primul război mondial)
şi pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc.
Dintre cele 195 de instituţii bancare, 9 (8 cu sediul în Bucureşti) erau cele
mai mari bănci şi considerate de profesorul Victor Slăvescu „marea finanţă
românească”.
În perioada interbelică şi după cel de-al doilea război mondial, activitatea
bancară pe teritoriul României a cunoscut importante şi semnificative transformări.
A trebuit să trecem şi prin acele vremuri, de tristă amintire, când pe teritoriul
naţional funcţionau numai cinci bănci, în care activităţile erau supuse unui
centralism excesiv, iar rolul şi funcţiile lor erau strict limitate şi priveau, în
principal, atragerea disponibilităţilor de la populaţie şi din economie şi distribuirea
acestora, conform planului de credite, unor întreprinderi sau unor persoane.
Revoluţia din Decembrie 1989 a adus schimbările necesare şi în sectorul
bancar: Banca Naţională a României a fost reorganizată şi a intrat, astfel, în sarcinile
sale fireşti de Bancă Centrală; pentru activităţile comerciale ale BNR, a fost creată
Banca Comercială Română S.A.; fostele bănci specializate de stat, au fost
transformate în bănci comerciale. S-a demarat procesul privatizării. A fost creată
Asociaţia Română a Băncilor.
Prin urmare, primul obiectiv al băncilor, în final, este să ofere produse şi
servicii de cea mai bună calitate, cu servire exemplară, civilizată şi operativă.
La crearea noului sistem bancar s-a urmărit şi se urmăreşte în continuare
realizarea unui sistem bancar modern, cu rol de echilibrare a disponibilităţilor,
operatorior economici şi ale populaţiei, existente în bănci cu împrumuturile
(creditele) necesare, solicitate pe piaţa bancară.
În această perioadă, au fost înfiinţate bănci cu capital privat autohton, străin şi
mixt, precum şi sucursale ale unor bănci străine.

* Obiective :

73
În condiţiile actuale ale economiei de piaţă concurenţiale, băncilor
le revine în continuare, rolul important de a face legătura directă între
acestea şi operatorii economici de pe piaţă, în vederea realizării unui
climat economic cât mai performant pentru toţi participanţii la mediul
economic şi social.
Trecerea la economia de piaţă a României (de exemplu) a presupus
adoptarea unui mix de politici macro şi micro economice care să permită
realizarea unei stabilizări la nivel general respectiv, realizarea unui
echilibru economic general.
Totodată fenomenele şi procesele de ordin bancar reprezintă unele
dintre cele mai spinoase probleme dar în acelaşi timp şi unele dintre cele
mai importante.
Prin urmare, băncile sunt „instituţii de credit cu vocaţie universală”
care pot desfăşura activităţi conform legii, iar o activitate bancară se
caracterizează prin atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de
la public şi acordarea de credite în cont propriu.
În fine, băncile ca” instituţii” specializate, au rolul de a organiza şi
realiza împrumuturile (de a le gestiona) cu un scop bine definit, acela al
obţinerii profitului bancar.
În principal se are în vedere:
-prezentarea rolului de reglare a băncilor prin intermediul
instrumentelor, metodelor şi politicilor din sfera monetară şi de credit, de
a acţiona pentru orientarea şi conducerea proceselor economice la nivel
naţional;
-relevarea funcţionalităţilor, acţiunii şi efectelor instrumentelor,
metodelor, politicilor folosite în relaţiile bancă – operator economic şi
prezentarea cadrului de acţiune corespunzător.

* Conţinutul capitolului :

2.1. ACTIVITATEA BANCARĂ

2.1.1. Privire istorică asupra activităţii bancare

74
Fără a li se putea stabili cu precizie apariţia, băncile au în istorie un trecut
foarte îndepărtat. Dar, cert este că înaintea lor au apărut: moneda, creditul, plăţile
care formează , de fapt, obiectul principal al activităţii bancare.
Unele operaţiuni cu caracter bancar au fost efectuate cu multe secole înaintea
erei noastre. Astfel, babilonienii foloseau depozitarea unor valori, în special în
interiorul templelor. Mai târziu, egiptenii, asirienii, fenicienii, grecii şi romanii, alte
popoare mai civilizate, se ocupau, pe lângă comerţ şi cu schimbul de monede şi
metale preţioase.
Asemenea operaţiuni au dus la apariţia primilor „bancheri” ai timpului, în
Europa, care la greci, erau numiţi trapeziţi, iar la romani argentari. La noi, asemenea
bancheri se numeau zarafi, care practicau, pe scară largă, schimbul de monedă,
efectuarea de plăţi de pe o piaţă pe alta şi păstrarea capitalurilor, fără a putea afirma
că acesta ar fi momentul apariţiei băncilor, în adevăratul sens al cuvântului.
După anul 1100, când comerţul, schimbul, plăţile şi creditul încep să ia o mare
dezvoltare, se poate consemna începutul naşterii băncilor. Astfel, în epoca de
prosperitate şi înflorire a Cetăţii Veneţia, între anii 1000 şi 1150, nevoile „financiare”
ale Cetăţii au obligat-o să ceară supuşilor săi un împrumut forţat de 1 % asupra
veniturilor. Realizarea împrumutului şi administrarea sumelor a necesitat existenţa
unui organism (instituţie) care să preia aceste probleme.
„Tratatul de monedă” al lui Ştefan I. Dumitrescu ne arată că: „Prima
bancă, în adevăratul sens al cuvântului, se spune că ar fi instituţia înfiinţată în 1171
de dogele Michele XI, sub numele de Banco de Venezia, cu scopul principal de a
face operaţiuni de administrarea banului public pentru Cetate”.
Această bancă a fost, de fapt, o continuare a unei asociaţiuni de creditori ai
Cetăţii şi care a funcţionat între anii 1156 – 1171. Germenele unei asemenea bănci se
presupune a fi existat încă din 1160, când Cetatea Veneţiei se împrumutase cu o sumă
destul de importatntă, de la câţiva negustori mai avuţi, prin intermediul unei instituţii
de credit şi ajutor mutual, care exista la acea dată, cu numele de Monte Vecchio.22
După modelul acestei instituţii bancare, mai târziu, s-au înfiinţat asemenea
organisme şi în alte oraşe: Florenţa, Milano etc. La Florenţa, bancherii au bătut,
pentru prima dată în 1252, florinul de aur, având cartierul principal al bancherilor în
Mercato Nuovo, iar bancherul florentinian se spune că era un descendent al familiei
de Medicis. Tot pentru prima oară în Florenţa se spune că s-a reglementat, ca
bancherii să ţină registre contabile, cu obligaţia să înscrie afacerile lor cu cifre
romane.
Prin urmare, în baza experienţei primelor bănci, au putut să apară altele noi.
Astfel, la Neapole, în 1540, a apărut o instituţie cu caracter bancar „Sacra Monte de la
Pieta” care avea scopul acordării unor împrumuturi mici pe gaj de obiecte preţioase.
În Veneţia, în 1584, a luat fiinţă „Banco di Rialto”, despre care se spune că ar fi fost
prima bancă cu sopul de a primi depozite şi de a acorda împrumuturi particularilor.
Iar în 1593, la Milano a funcţionat „Banco di San Ambrogio”, dar s-a desfiinţat o dată
cu Republica Veneţiană, în 1797.

22
Şt. I. Dumitrescu - „Tratat de monedă”, Ed. a II – a, Bucureşti, 1948, pg. 145.

75
Deci, în secolele XIV – XVI, caracterizate prin prosperitatea cetăţilor italiene,
care dominau viaţa economică şi comercială din bazinul mediteranean, au apărut şi
primele organisme bancare.
După descoperirea Americii, în occidentul european unde era centrul de
gravitaţie al activităţii economice şi de schimb au fost puse bazele unor organizaţii
bancare. Astfel, în Olanda, în 1609 se înfiinţează „Banca de Amsterdam”, din
iniţiativa şi sub conducerea municipalităţii. În Germania însă, în 1619, a apărut
„Banca de Hamburg”, la început o bancă de depozit, iar, mai târziu, a devenit o
bancă de plăţi prin viramente. Este prima bancă care a avut un rol importatnt în
organizarea şi dezvoltarea operaţiunilor de plăţi fără numerar. Cu acelaşi scop,
în 1621, la Nuremberg, se înfiinţează o altă bancă.
În continuare, băncile s-au dezvoltat, unele căpătând, din partea statului,
dreptul de a emite bilete de bancă - bănci de emisiune.
De asemenea, băncile au fost acelea care au ajutat la colectarea şi fructificarea
capitalului, în epoca de formare a capitalismului, concentrând micile şi marile
economii din toate straturile sociale, pentru a le pune, pe urmă, sub formă de capital,
la dispoziţia întreprinzătorilor. Treptat, un rol important l-au jucat băncile în
operaţiunile de bursă şi circulaţie a capitalului internaţional.
Totodată, în condiţiile avântului în domeniu, băncile au ajuns să contribuie la
procesul de formare şi consolidare a statelor ca organisme politice şi sociale,
participând efectiv la consolidarea economică a lor.
La începutul secolului al XIX – lea, mica casă de bancă a evreului Ancer
Mayer din Frankfurt am Mein a devenit puternica Bancă a lui Rothschild, cu
sucursale la Londra, Paris, Viena, Berlin, Neapole, fiind bancherul multor capete
încoronate.
În a doua parte a secolului XIX, au apărut şi s-au dezvoltat şi alte bănci:
Darmstadter – Bank, Diskontogesellschaft, Deutsche – Bank şi Dresdner – Bank.
Multă vreme, aceste patru bănci au fost cele mai mari din Germania. Mai târziu, au
apărut în Franţa – Credit Mobilier şi Credit Foncier din Paris, iar la Londra – Middle
Bank şi Lloyďs Bank.23
Dezvoltarea comerţului şi a transporturilor, în special a celor maritime, a
determinat, implicit, sporirea activităţilor bancare. În consecinţă, băncile au început să
crească la număr şi din ce în ce mai mulţi oameni au început să le folosească
serviciile. Tot în această perioadă, au apărut şi băncile specializate, iar cambia a
început să fie utilizată şi în comerţul maritim.
Pe măsura dezvoltării comerţului între oraşele unei ţări, precum şi a celui
internaţional, băncile au fost obligate să răspundă noilor cerinţe ale comercianţilor. S-
au stabilit noi relaţii între bănci, care au avut ca scop finanţarea dezvoltării afacerilor
şi a comerţului. Revoluţia industrială din Anglia a creat premisele dezvoltării
sistemelor de transport, asigurându-se prin aceasta servicii eficiente. Prin urmare,
sistemul de transport astfel îmbunătăţit, a constituit unul din factorii care au
impulsionat activitatea bancară, atât pe plan naţional cât şi internaţional, schimbări ce
au determinat necesitatea supravegherii şi reglementării guvernamentale. Drept

23
A.Pintea, Gh. Ruscanu - „Băncile în economia românescă 1774 – 1995”, Ed. Economică, Bucureşti,
1995, pg. 11.

76
urmare, în această perioadă au apărut şi băncile care îndeplineau funcţiile ce satăzi
pot fi echivalate cu acelea ale băncilor centrale.
În 1791, în S.U.A., Congresul a autorizat crearea şi funcţionarea „Primei
Bănci a SUA” – The First Bank of The United States – care a îmbinat rolul unei bănci
centrale cu operaţiuni specifice băncilor comerciale. Banca aceasta a funcţionat până
în 1811. În 1776, în Franţa, a apărut prima casă de scont, după mai multe încercări de
creare a băncii centrale, iar în 1800 se crează Banca Franţei.24
Dacă ne întoarcem în istorie, constatăm că până în secolul XIX, sistemul
bancar era structurat pe trei domenii specifice:
- băncile de emisiune, care deţineau monopolul emiterii de bancnote
naţionale;
- băncile comerciale, care activau ca instituţii de intermediere financiară;
- instituţii financiare specifice ( de ex. casele de economii şi cooperativele de
credit).
Drept urmare, marile bănci, prin stimularea plăţilor fără numerar, au dat
naştere caselor de compensaţii (clearing), care, în mod permanent, s-au dezvoltat,
ajungând la actualele forme complexe de decontare, utilizate în activitatea bancară
internaţională.
Cu timpul, băncile s-au dezvoltat astfel încât au devenit uriaşe forţe financiare
şi cu puternice influenţe în viaţa economică şi politică a lumii contemporane.
Contextul istoric, economic şi social al fiecărei ţări a influenţat modul şi
structura de funcţionare a sistemului bancar naţional.

2.1.2. Activitatea bancară în România

Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe pământ românesc, au


fost descoperite între anii 1786 şi 1855 şi reprezintă 55 de plăci de piatră, găsite într-o
zonă de mine aurifere. Minele respective datează din perioada Daciei Traiane. Dintre
cele 25 de plăci păstrate până în prezent, a treisprezecea conţine detalii referitoare la
contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare. Contractul poartă data de 28
martie 167 e. n. şi a fost semnat de Deusara. Cauzele principale se referă la faptul că
băncile acordau împrumuturi în numerar pentru care percepeau dobânzi. Din
fondurile constituite drept capital, băncile acordau credite pe termen scurt, iar profitul
era rezultanta dobânzii percepute la împrumuturile respective.
La începutul secolului al XIX – lea, în Principate (Ţara Românească şi
Moldova), cămătarii efectuau tot mai multe operaţiuni comercial – bancare: făceau
plăţi în ţară şi peste hotare, primeau depuneri spre fructificare, arendau veniturile
statului, exploatau salinele şi alte mine, acordau împrumuturi vistieriilor şi
particularilor pe amanete (gaj) şi ipoteci (garanţii în bunuri imobiliare), mai întâi

24
. L. Ionescu, M. Negruş (coordonatori) – „Băncile şi operaţiunile bancare”, Ed. Economică,
Bucureşti, 1996, pg. 16

77
(personale, mai târziu), reprezentau case străine, făceau afaceri de import şi export,
transformându-se în puternice case de bancheri – cămătari, care împleteau
activitatea comercială cu cea bancară de împrumut şi schimb.25 Perioada respectivă
(perioada modernă) este marcată de primele încercări de creare a unei bănci, cu
toate că şi anterior au existat preocupări în acest sens.
Între anii 1830 – 1860, casele mai importante din Principate, care se ocupau şi
cu activitatea bancară şi de împrumuturi cu camătă, erau: 10 la Brăila, 21 la Galaţi,
20 la Bucureşti, 1 la Buzău, 1 la Craiova şi 1 la Iaşi.26
Aproape toţi proprietarii acestor case erau străini şi supuşi jurisdicţiei
consulare (din 63 de proprietari de case doar 14 erau români), ca să le poată fi
apărate mai bine interesele.
Aceste case aveau numeroase legături cu casele străine de unde primeau bani
şi împrumuturi cu dobânzi reduse, dând împrumuturi în ţară cu o camătă foarte
mare.
După 1839, când bancherii – cămătari au devenit stabili, au început să se
organizeze băncile apusene.
Aceşti comercianţi – cămătari cunoşteau tehnica comercială şi întreţineau
vaste relaţii cu ţările străine, pătrunzând în rândul boerimii şi, treptat, ajungând să
influenţeze afacerile publice şi să ia parte la conducerea Principatelor.27
Dacă începutul de secol XIX a fost marcat numai de încercări (proiecte) de
creare a unor bănci în Ţara Românească şi Moldova, dar nerealizate, în Transilvania
însă, unde practicile capitaliste pătrunseseră mai devreme, primele organizaţii
bancare de credit au fost înfiinţate de saşi, apoi de maghiari, sprijiniţi de conducerile
politice din Viena şi Budapesta. Astfel, în 1835, Peter Traugott Lange, după
încercări făcute încă din 1827, a înfiinţat la Braşov prima bancă cooperatistă de
credit săsesc „Kronstädter Allgemeine Sparkassa”. La un an, după înfiinţarea
primelor două bănci maghiare la Budapesta şi Arad, în 1841, s-a înfiinţat la Sibiu
„Hermannstädter Allgemaine Sparkassa”. Aceasta a devenit, în scurt timp, cea
mai importantă bancă de credit a saşilor.
În 1855, maghiarii au reuşit să înfiinţeze, în Transilvania, prima bancă
cooperativă de credit, denumită „Casa de păstrare din Tg. Secuiesc”, după modelul
băncilor cooperatiste săseşti.
În 1856, la Iaşi, a fost creată Banca Naţională a Moldovei, fiind prima
instituţie bancară ce-şi desfăşura cativitatea pe teritoriul României. Banca s-a creat
ca urmare a demersurilor unui bancher prusac, fiindu-i concesionată în totalitate

25
Idem 22, pg. 20.
26
Gr. Romaşcanu – „Începuturile comerţului de bancă.” Enciclopedia României, vol. IV, Bucureşti,
1943.
27
Idem 22, pg. 22. Tot în această etapă, în promovarea relaţiilor economice dintre Transilvania şi Ţara
Românească, un rol însemnat l-a avut Casa Hagi Constantin Popp din SIBIU (1768 – 1821). Aceasta
era cea mai mare casă comercială aromână din Sibiu, care asigura legăturile dintre răsăritul şi apusul
Europei, formând, împreună cu Casa Hagi Luca, o companie care asigura legăturile comerciale cu
„grecii” (aromâni) din Triest şi Veneţia. Această casă făcea comerţ cu lână şi piele şi acorda
împrumuturi în bancă boierilor şi oamenilor de afaceri din Principate, aprovizionându-i cu alimente şi
îmbrăcăminte din apus. Cu toate restricţiile impuse de politica austriacă de germanizare a popoarelor
din Imperiul Habsburgic, legăturile comerciale şi de împrumut, dintre cele trei ţări române s-au
intensificat .

78
acestuia. În anul următor, banca dă faliment, datorită lipsei de fonduri, recurgerii la
credite din străinătate, precum şi datorită faptului că, din capitalul subscris, a fost
vărsată doar o mică parte.
După Unirea Principatelor (în 1859), au început să funcţioneze şi alte bănci.
Ca urmare a legii adoptată în 1864, a fost fondată Casa de Depuneri şi
Consemnaţiuni. Respectiva instituţie a avut un rol foarte important, întrucât a fost
principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite, până la crearea Băncii
Naţionale a României, în 1880.
Sub denumirea de Banca România, a apărut la Bucureşti, în 1865, o bancă
care iniţial a avut atribuţii de bancă de emisiune şi de scont. Datorită modificării
statutului său, ulterior, banca a pierdut aceste privilegii şi a desfăşurat apoi o
activitate pur comercială. Funcţionarea băncii respective a fost oprită abia în 1948,
când a avut loc naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, deci şi a
sistemului bancar, din România.
A doua jumătate a secolului al XIX – lea, pe teritoriul românesc au mai apărut
şi alte bănci: Banca Albina, prima bancă cu capital integral românesc, care şi-a
început activitatea, în 1872, la Sibiu, Creditul Financiar Rural, care a apărut în
1873, ca şi Banca Aurora, din Năsăud. Iar Creditul Financiar Urban şi Rural se
crează în următorul an.28
În aceeaşi perioadaă, cea mai importantă bancă înfiinţată a fost Banca
Naţională (în 1880) care, din punct de vedere organizatoric, a fost concepută după
modelul Băncii Naţionale a Belgiei (aceasta, la rândul ei, a folosit ca model Banca
Angliei). Momentul acesta a constituit începutul dezvoltării unui sistem bancar
nou şi modern. Apariţia Băncii Naţionale a României a creat premisele pentru
înfiinţarea şi a altor bănci (195 de instituţii bancare, până la primul război mondial)
şi pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc.
Dintre cele 195 de instituţii bancare, 9 (8 cu sediul în Bucureşti) erau cele
mai mari bănci şi considerate de profesorul Victor Slăvescu „marea finanţă
românească”.29

28
M.D. Drecin – Banca „Albina” din Sibiu, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1982, pg. 36.
Pentru a lupta împotriva cametei, s-au înfiinţat „case de păstrare şi împrumuturi” româneşti,
după modelul celor săseşti. În 1872 a luat naştere Banca Albina din Sibiu, care, la rândul ei, a
susţinut înfiinţarea a numeroase „reuniuni de credit” în satele din Transilvania. Urmare
multiplelor documentări şi contacte cu specialişti, Băncii Albina i s-a întocmit proiectul de statut,
încă din 1868, de către învăţătorul Visarion Roman, ajutat de mulţi „fruntaşi români”. O parte din
aceşti fruntaşi, în 1870, au format „comitetul fondator” şi au definitivat statutele băncii. După multe
dezbateri, tergiversări, încercări de respingere a statutelor, de către diferite ministere care trebuiau să le
avizeze, modificări introduse la cererea acestora şi, mai ales, după numeroasele demersuri făcute de
fraţii Mocioni, statutele au fost aprobate de Împăratul Austro-Ungariei, la 14 iunie 1871. La 27 iunie
1871, membrii comitetului aflaţi în Sibiu, au ţinut prima lor şedinţă oficială, unde au adoptat
regulamentul provizoriu şi au trecut la constituirea conducerii „comitetului fondator”. La 14 martie
1872, tot la Sibiu, s-a deschis Adunarea generală constituantă a Băncii „Albina”, când s-a dizolvat
comitetul fondator şi s-a ales consiliul de administraţie al cărui preşedinte a fost dr. Alexandru
Mocioni, iar Visarion Roman a fost numit director-executiv. La 10 aprilie 1872, Banca „Albina”, cu
capital pur românesc, şi-a deschis porţile pentru public.
29
V. Slăvescu – „Marea finanţă din România în vreme de război”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,
1920, pg. 205: 4 cu capital românesc (Banca Agricolă, Banca Comerţului din Craiova, Banca de Scont
a României, Banca românească); 4 cu capital străin (Banca Generală Română, Banca de Credit Român,
Banca Comercială Română, The Bank of Roumania Limited) şi 1 cu capital mixt (Banca Marmorosch
Blank & Co).

79
Crearea Băncii Centrale în România a suscitat multe discuţii referitoare la
structura capitalului băncii şi proporţia capitalului străin maxim permis. În cele din
urmă, s-a hotărât ca majoritatea capitalului să fie constituit din surse româneşti,
astfel încât să se asigure controlul asupra economiei naţionale şi, în acelaşi timp, să
nu se dea posibilitatea ca sistemul său bancar să fie supus dominaţiei străine.
Începerea activităţii Băncii Naţionale a României la 1 iulie 1880, a fost
caracterizată de Şt. Zeletin ca „Cel mai de seamă eveniment în dezvoltarea
burgheziei române moderne, metropola capitalismului nostru bancar”.30
Legea care stabilea normele de organizare şi funcţionare a Băncii Naţionale a
României, avea următoarele prevederi mai importante: banca avea privilegiul de a
emite bilete de bancă la purtător; suma biletelor în circulaţie, fiind reprezentată prin
valori lesne de realizat, banca trebuia să aibă o rezervă metalică de o treime din
suma biletelor emise.
Operaţiunile, pe care le putea face banca, conform legii de organizare, erau
următoarele:
- să sconteze sau să cumpere efecte de comerţ (poliţe, bilete la ordin), având
ca obiect operaţiuni comerciale;
- să sconteze bonuri de tezaur, până la concurenţa sumei reprezentând 20 %
din capitalul vărsat;
- să facă comerţ cu aur şi argint;
- să dea avansuri pe aur şi argint;
- să primească în depozit metale, sume de aur şi argint sau sume de bani în
cont curent;
- să dea avansuri în cont curent sau pe termene scurte, garantate prin depozite
de efecte publice sau valori garantate de stat;
- să facă serviciul de casierie al statului, fără nici o indemnizaţie, în condiţiile
stabilite printr-o lege specială.
De la înfiinţare şi până la primul război mondial, după unii economişti,
activitatea Băncii Naţionale a României se poate împărţi în mai multe etape, iar
după alţii, întreaga perioadă se consideră o singură etapă.
După clasificarea făcută de Victor Slăvescu, etapele dinaintea primului război
mondial ar fi următoarele:31
Prima etapă: De la înfiinţare şi până la schimbarea etalonului nostru monetar,
1880 – 1890;
A doua etapă: De la introducerea etalonului aur şi până la retragerea statului,
în ceea ce priveşte capitalul social al băncii, 1891 – 1901;
A treia etapă: De la transformarea Băncii Naţionale a României în Bancă de
Emisiune Particulară şi până la declanşarea primului război mondial, 1901 – 1914.
În contextul general al activităţii bancare din România, în perioada 1881 –
1918, un rol însemnat l-au avut bursele.

30
Şt. Zeletin – „Neoliberalismul”, Bucureşti, 1927, pg. 12.
31
V. Slăvescu – op. citată, pg. 44.

80
Bursele sunt instituţii oficiale (private sau de stat), unde se negociază valute
şi hârtii de valoare (bursa de valori) sau se încheie tranzacţii, respectiv cumpărări
şi vânzări de mărfuri (bursa de mărfuri).
Prin aceste operaţiuni de bursă, se urmăreşte realizarea unor profituri,
provenite din diferenţele dintre preţul din momentul tranzacţiei şi cel din momentul
efectuării ei.
Bursele singulare au apărut în secolul al XV – lea la Veneţia, Florenţa (şi alte
localităţi din Italia), Bruges, Londra, Anvers, Lyon etc.
Prima bursă mondială, în adevăratul sens al cuvântului, a fost cea din Anvers,
inaugurată în 1531. Obiectul său principal de negociere l-a constituit, la început,
tratele şi monedele.32
Din literatura de specialitate rezultă că primele operaţiuni cu caracter de bursă,
urmărindu-se veşti din alte ţări, mersul târgurilor din alte pieţe, capacitatea de credit
a neguţătorilor de mărfuri, mărfurile ce se cereau şi se ofertau etc., se efectuau în
diferite locuri, de regulă, cafenelele din porturi, pe a căror firme se agăţa o „pungă”
(borsa în limba italiană).
Bursa are ca scop încheierea de tranzacţii, fără prezentarea, predarea şi plata
concomitentă a obiectivului tranzacţiei. În acest scop, se adună într-un local propriu,
în mod regulat, la intervale scurte de timp, reprezentanţii autorizaţi ai comerţului, ai
băncilor, precum şi alte persoane interesate.
În şedinţele bursei se prezintă, pe de o parte, cererile pentru valorile ce se
negociază, iar pe de alta, ofertele unor asemenea valori. În funcţie de mărimea
cererii şi a ofertei, bursa stabileşte preţul sau cursul valorilor negociate care se fac
publice prin liste şi mijloace de difuzare în masă a informaţiilor.33
În România, bursele s-au legiferat, ca urmare a iniţiativelor luate de
conducerile Camerelor de comerţ şi Industrie, pe baza legii din septembrie 1864.
Bursa din Bucureşti, deşi creată în 1881, timp îndelungat a avut un rol
neânsemnat, din cauza numărului redus de societăţi anonime existente în ţară în acea
vreme şi a lipsei de capitaluri lichide în căutare de plasamente în valori mobiliare. În
primii ani ai existenţei sale, în Bursă se negociau numai unele valori de stat
(obligaţiuni ale căilor ferate şi acţiuni ale Băncii Naţionale). Introducerea
monopolului operaţiunilor în bursă numai pentru agenţii de schimb a împiedicat
operaţiunile bursei, acestea efectuându-se în afara ei.
După stagnarea din perioada 1886 – 1904, prin legea din mai 1904, s-a
introdus principiul libertăţii tranzacţiilor, ceea ce a înviorat activitatea bursei,
crescând numărul de acţiuni înscrise în cotă, paralel cu înmulţirea valorilor cu venit
fix.
Activitatea bancară în perioada primului război mondial, 1914 – 1918, s-a
integrat în momentul de maximă încordare politică, economică şi socială a
poporului român, însoţită de suferinţe, sacrificii de vieţi omeneşti şi distrugeri de
valori materiale.

32
Şt. Dumitrescu – „Tratat de monedă”, Ediţia a II – a, Bucureşti, 1948, pg. 57.
33
C.C. Kiriţescu – „Moneda – Mică enciclopedie”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982,
pg . 75.

81
În timp ce băncile româneşti, în frunte cu Banca Naţională a României, au fost
prezente pentru soluţionarea problemelor financiare deosebit de grele, prin care a
tercut ţara noastră în acele momente, băncile cu capital străin au adoptat o atitudine
de expectativă.
În condiţiile grele ale războiului, după mutarea întregii activităţi a Băncii
Naţionale a României la Iaşi, în baza garanţiilor şi a înţelegerilor dintre guvernele
României şi Rusiei imperiale, tezaurul Băncii Naţionale a fost transportat la
Moscova şi încredinţat, spre păstrare, guvernului imperial rus.34
În perioada primului război mondial însă, s-a intensificat activitatea bancară în
România. Ca rezultat al neutralităţii României (1914 – 1916), în această perioadă au
apărut oportunităţi noi de comerţ cu toate părţile implicate în conflict. Nivelul
ridicat al comerţului a adus beneficii sistemului bancar.
Anii care au urmat imediat războiului au adus o încetinire dramatică a
activităţii economice. Recesiunea a cuprins întreaga Europă, iar specula şi inflaţia au
atins niveluri record.
Treptat, ţările europene au început să-şi refacă economiile, fenomen care a
cuprins şi România. Rezultatele acestui proces s-au regăsit, imediat, şi în sistemul
bancar. Băncile au atras importante fonduri disponibile de pe piaţă şi – prin
intermediul creditelor acordate de către Banca Naţională – au reuşit să ramburseze
sumele, în bani devalorizaţi.
Tot în aceeaşi perioadă, numărul băncilor din România a continuat să crească
până la criza economică din perioada 1929 – 1933. Această depresiune a determinat
falimentul multor bănci sau fuzionarea altora pentru a supravieţui.
După constituirea statului naţional unitar român, refacerea economiei era una
din problemele cardinale ale naţiunii.
Refacerea economiei, în noile condiţii, genera sarcini incompatibile mai mari
ca în oricare altă perioadă din trecut.
În această perioadă, economişti români de prestigiu (Virgil Madgearu, Victor
Slăvescu, I.N. Angelescu, Mihail Manoilescu, Ştefan Zeletin ş.a.) au fundamentat
gândirea economică cu numeroase teze realiste, de mare valoare, ca o replică la
afirmaţiile cercurilor de peste hotare, care susţineau că românii nu erau apţi pentru
activităţi productive superioare şi burghezia românească nu era capabilă de a
conduce.
O bună parte a burgheziei române, a dus o politică de dezvoltare a capitalului
bancar – industrial din România. Astfel, se poate afirma că, în perioada 1922 –
1929, capitalul naţional a demonstrat capacitatea de expansiune în cadrul propriei
economii naţionale.
Şi după primul război mondial, Banca Naţională a României a fost prezentă în
efortul general de refacere şi însănătoşire a economiei, prin activitatea de creditare şi

34
V. Slăvescu – „Istoricul Băncii Naţionale a României (1880 – 1924)”, Ed. Cultura Naţională,
Bucureşti, 1925, pg 220.
După verificarea minuţioasă a întregului tezaur, efectuată între 9 ian. 1917 şi 4 feb. 1917, în
faţa delegaţilor români şi ruşi, prin protocolul încheiat la 16 feb. 1917, s-a constatat depunerea a 1738
de lăzi, conţinând stocul metalic al Băncii Naţionale a României în valoare de 314.580.456 lei şi 84
bani, precum şi a 2 lăzi în valoare de 7.000.000 lei, în total 321.580.456,84 lei.

82
de menţinere a stabilităţii monetare. Marea finanţă din România s-a întărit prin
amplificarea activităţii băncilor vechi şi prin crearea unor noi organizaţii bancare.
Ca şi guvernele ţărilor dezvoltate din acea vreme, Guvernul României a
trebuit să intervină pentru a contracara efectele crizei economice (1929 – 1933),
bancare şi monetare. Guvernul a adoptat politici de conducere şi control, în vederea
acordării ajutorului necesar revigorării sistemului bancar. În 1934, a fost înfiinţat
Consiliul Superior Bancar al cărui preşedinte era guvernatorul Băncii Naţionale a
României. În acest timp s-au adoptat multe legi, care au avut scopul de a ajuta
economia, dar şi pentru a îmbunătăţi sistemul bancar.
Între reglementările cele mai importante, cu aplicabilitate asupra sistemului
bancar, amintim:
- legea pentru lichidarea datoriilor agricole şi urbane – 7 aprilie 1934;
- legea pentru organizarea şi reglementarea comerţului de bancă – 8 mai 1934;
- legea pentru înlesnirea şi refacerea creditului – 20 aprilie 1935.
Acest pachet de acte normative şi-a adus contribuţia la salvarea băncilor mai
mari, dar aproximativ 600 bănci au fost lichidate sau au fuzionat. Ca urmare, dacă la
apariţia legii pentru organizarea şi reglementarea comerţului de bancă (în 1934)
existau 1204 bănci, în 1940 mai erau operaţionale numai 446 bănci.
În perioada de după criză, Banca Naţională a României a avut un rol
deosebit de important în economia românească. Prin monopolul şi controlul
comerţului cu devize, Banca a acţionat hotărâtor în schimburile cu străinătatea şi în
întreaga economie.
Ea şi-a adus, de asemenea, contribuţia la soluţionarea problemei conversiunii
datoriilor greu afectate de criză, acţionând permanent pentru însănătoşirea întregului
sistem bancar şi de credit.
Evaziunea capitalurilor şi blocarea disponibilităţilor în devize, în ţările ce
limitaseră comerţul cu devize, sistemul etalonului aur nu mai funcţiona normal şi, ca
urmare, la 18 mai 1932 s-a concentrat întregul comerţ cu devize în mâinile Băncii
Naţionale, în scopul:
- apărării monedei;
- respectării angajamentelor, prin asigurarea transferului tuturor obligaţiunilor;
- adaptării schimburilor cu străinătatea la nevoile balanţei de plăţi.
B.N.R. a asigurat transferul obligaţiunilor în străinătate şi garanţia monedei,
cerând statului să acorde, pe lângă prima de 38 % pentru devize forte şi prime
pentru încurajarea producţiei naţionale de aur ( astfel, producţia a crescut de la
3.191 kg aur fin – în 1932, la 5. 364 kg – în 1938).
În vederea relansării economiei după criză, Banca Naţională a redus taxa
scontului succesiv, de la 7 % - la 5 marite 1932, la 6 % - la 5 aprilie 1933 şi la 4,5 %
- la 15 dec. 1935.
Pentru a preveni o situaţie similară celei din timpul crizei, când numeroase
bănci au trebuit să se închidă, datorită, în parte, şi abaterilor de la regulile de
acordare a creditelor, B.N.R. a iniţiat şi a participat la stabilirea unor măsuri de
reorganizare, întărire a creditului şi de întărire a sistemului bancar, punând bazele

83
supravegherii comerţului bancar, prin înfiinţarea Consiliului Superior Bancar pe
baza Legii pentru organizarea şi reglementarea comerţului de bancă din 8 mai 1934.
Consiliul Superior Bancar era un organ independent, care, împreună cu
B.N.R., veghea permanent la aplicarea legii şi exercitarea controlului asupra
comerţului de bancă.
În preajma intrării României în cel de-al doilea război mondial, în economie,
se remaecă o încetinire a activităţii, reflex al economiei mondiale din cauza
înarmărilor, care s-a concretizat, în bugetul României, prin sporirea cheltuielior
pentru armată şi, ca o consecinţă, o sporire a fiscalităţii, prin accentuarea creşterii
impozitelor directe: impunerea proprietăţilor clădite, sporirea impozitelor pe salarii
mai mari şi majorarea unor taxe.
În ce priveşte aspectele bancare rezultate din schimburile externe, s-a stabilit
că pentru susţinerea valorificării cerealelor la export, devizele, provenite din
exporturile normale de cereale şi derivatele lor, să fie cedate, în proporţie de 70 %,
Băncii Naţionale, restul de 30 %, fiind lăsate direct la libera dispoziţie a
exportatorilor, prin băncile autorizate, cu credit nelimitat, pentru a fi utilizate la
plăţi, în ţările fără restricţii valutare.
Scopul liberalizării negocierii de 30 % urmărea mărirea creditelor externe,
consolidarea leului pe pieţele străine, echilibrul balanţei de plăţi, dar rezultatele nu
au fost cele scontate, deoarece viaţa în interior s-a scumpit datorită importurilor cu
preţuri ridicate. De asemenea, tensiunea internaţională, din preajma izbucnirii celui
de-al doilea război mondial, împiedica finanţa străină de a mai acorda credite,
statele de origină având ele însele mari nevoi financiare, trecând de la o economie
dirijată la dictatură economică, la febrilitate în înarmări, încât chiar un împrumut, în
materiale pentru România, devenise cu totul exclus.35
În perioada grea a celui de-al doilea rărboi mondial, BNR a intervenit pentru
menţinerea cursului leului, în perioada de negociabilitate a devizelor, căutând să-şi
sporească stocul de aur, dând prime pentru creşterea producţiei şi cumpărând aur şi
din străinătate.
Creditele acordate de BNR, în această perioadă, au vizat românizarea
activităţii economice şi valorificarea grâului direct de la agricultori sau prin
Institutul Naţional al Cooperaţiei cu scont de 2 %.
În toată perioada pregătirii şi desfăşurării războilui alături de Wehrmacht,
băncile, în frunte cu Banca Naţională, au finanţat atât necesităţile economiei, dar,
mai ales, necesităţile provocate de ducerea operaţiunilor militare, ceea ce s-a soldat
cu inflaţia şi devalorizrea leului. Meritul Băncii Naţionale a României, aşa cum s-a
mai arătat, a fost că s-a preocupat să desfăşoare o activitate bancară sănătoasă şi, în
acelaşi timp, s-a luptat, pe toate căile, să înlăture acţiunile de subjugare a economiei
de către monopolurile germane. Înfiinţate şi conduse de burghezie, băncile
româneşti au avut, în decursul scurtei lor existenţe de nici un secol, un rol pozitiv în
dezvoltarea economiei româneşti, fără a reuşi, însă, să soluţioneze problemele
sociale şi naţionale fundamentale ale României.
Evenimentele, de după 23 august 1944, au transformat statul român într-un
instrument al unui singur partid, iar băncile şi-au pierdut independenţa operaţiunilor,

35
A.Pintea, Gh. Ruscanu - „Băncile în economia românescă 1774 – 1995”, Ed. Economică, Bucureşti,
1995, pg. 219.

84
reducându-se la un număr minim, ca organe ale statului de centralizare maximă a
resurselor şi de plasare a acestora în obiective, care au agravat problemele
economico – sociale şi naţionale ale României.
Situaţia economică grea, moştenită ca urmare a „colaborării” cu Germania
hitleristă, după 23 august 1944 a continuat să se accentueze datorită următoarelor
cauze: susţinerea războilui antifascist, începutul luptei de cucerire a puterii, ceea ce
a dus la haos poiltic şi economic, cu grave consecinţe ulterioare.
În această etapă haotică şi plină de incertitudini, sistemul bancar din România
era format din Banca Naţională a României şi 232 de bănci particulare active, din
care 22 bănci mari, cu capital de peste 60 milioane lei, 63 bănci mijlocii şi 147 bănci
mici.
Printre băncile comerciale mari, cu sucursale şi agenţii în oraşele în care
aveau interese, erau: Banca Chrissoveloni, Banca Comercială Italiană şi Română,
Banca de Credit Român, Banca de Credit a Meseriaşilor, Banca Românească, Banca
de Scont a României, Banca Timişoarei, Banca Urbană, Societatea Bancară
Română, Creditul Funciar Rural, Creditul Naţional Agricol, Creditul Naţional
Industrial, Casa de Finanţare şi Amortizare, Institutul de Credit Românesc şi
Institutul Naţional al Cooperaţiei, Banca Albina din Sibiu, Banca centrală din
Cluj, Banca Generală de Economii din Sibiu şi Braşov.
După 1948, Consiliului Superior Bancar i s-a schimbat denumirea în Curtea
Superioară Bancară.
După 23 august 1944, BNR a avut o importanţă deosebită în activitatea
economico – financiară a ţării şi a mişcării de capital dintre Banca Naţională,
băncile comerciale şi beneficiarii de credit.
La 1.I.1947, Banca Naţională a României a fost etatizată în baza legii din
dec. 1946. Prin etatizare, s-a constituit în societate anonimă pe acţiuni, cu dreptul
exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător şi la vedere, de a asigura circulaţia
monetară şi menţinerea stabilităţii monedei, precum şi organizarea şi controlul
creditului.
Legea pentru etatizarea BNR prevedea că aceasta, ca mandatară a statului
român, asigură, conform îndrumărilor Consiliului Superior Economic, dirijarea şi
controlul creditului. Acţiunea sa, se exercita asupra tuturor întreprinderilor de bancă
şi instituţiilor de credit, publice şi private.
Cu toate măsurile luate şi acţiunile întreprinse, situaţia economico – financiară
necorespunzătoare se accentua iar Banca Naţională a României devenise aproape
singura sursă de creditare a economiei.
În asemenea condiţii grele, la 15 august 1947 se înfăptuieşte Reforma
Monetară (bănească), care a avut, printre altele şi menirea de a crea condiţiile
necesare pentru trecerea de la sistemul bănesc capitalist la sistemul bănesc socialist.
O dată cu naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, la 11 iunie 1948,
în domeniul bancar, au fost naţionalizate numai Societatea Naţională de Credit
Industrial, Casa Naţională de Economii şi Cecuri Poştale şi Casa de Depuneri şi
Consemnaţiuni. Apoi, în luna august 1948, prin decretul nr. 147, băncile şi
instituţiile de credit capitaliste au fost dizolvate şi puse în stare de lichidare, cu
excepţia celor de mai sus care au fost naţionalizate.

85
La 1 septembrie 1948, patrimoniul Casei Naţionale de Economii şi Cecuri
Poştale şi Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni au fost contopite, prin înfiinţarea
Casei de Economii, Cecuri şi Consemnaţiuni. La 7 octombrie 1949, această
instituţie a primit actuala denumire de Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC),
care a deţinut monopolul în domeniul depunerilor populaţiei până la sfârşitul anului
1989. Tot în septembrie 1948, Banca de Credit pentru Investiţii a devenit Banca de
Investiţii.
Din 15.XI.1948, toate operaţiunile bancare au fost concentrate la nivelul unei
singure instituţii – Banca de Stat (fosta Bancă Naţională a României), care
funcţiona ca centru de încasări şi control al numerarului. Această metodă de
distribuire planificată a banilor a permis guvernului să instituie propriul său sistem
de conducere centralizată, supraveghere şi control al economiei naţionale. Sistemul
respectiv a funcţionat până în 1967, când au apărut bănci noi. Astfel, au fost create
Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară şi, Banca Română pentru Comerţ
Exterior, iar Banca Naţională a României a fost reorganizată. Aceste schimbări au
fost însoţite de un anumit grad de deschidere, dar conducerea centralizată a
continuat să funcţioneze în acelaşi mod.
Prin reglementările Băncii Naţionale, rolul şi funcţiile băncilor au fost strict
limitate şi priveau, în principal, atragerea disponibilităţilor de la populaţie şi din
economie şi distribuirea acestora, conform planului de credite, unor întreprinderi sau
unor persoane. Însă, băncile trebuiau să respecte anumite reglementări stricte, de
exemplu, aveau voie să transfere fonduri către întreprinderi, numai în conformitate
cu planul naţional unic. Ele funcţionau ca parte pasivă a afacerilor şi erau, în
principal, unităţi administrative.
Sistemul centralizat elimina orice formă de concurenţă între bănci, întrucât
funcţionau şi acţionau numai în cadrul unor linii directoare foarte stricte.
Până la sfârşitul anului 1989, sistemul bancar românesc oferea un număr
limitat de servicii şi produse bancare.
După Revoluţia din Decembrie 1989, băncile specializate şi-au continuat
activitatea ca bănci comerciale cu capital majoritar de stat. Aceste bănci şi-au
reconsiderat activitatea şi, într-un termen scurt, s-au adaptat problemelor bancare
specifice economiei de piaţă, rămânând cele mai reprezentative bănci comerciale
româneşti, cu o profitabilitate ridicată.
Având în vedere rolul şi importanţa pe care le au băncile la buna funcţionare a
unităţilor economice şi a economiei în ansamblu, s-a impus ca, în perioada de
tranziţie la economia de piaţă, să se creeze un sistem modern, capabil să ofere o
gamă largă de produse şi servicii bancare de un nivel calitativ superior, care să
satisfacă exigenţele tuturor categoriilor de operatori economici din economia de
piaţă.
În acest contexst, imediat dup 1989, la începutul perioadei de tranziţie, în
activitatea bancară din România s-au produs următoarele schimbări esenţiale:
*Banca Naţională a României a fost reorganizată şi a intrat,astfel, în
sarcinile sale fireşti de Bancă Centrală, cu următoarele funcţii: emisiunea
monetară, asigurarea stabilităţii monetare, administrarea rezervelor valutare ale ţării,
urmărirea executării balanţei de plăţi externe, supravegherea activităţii bancare;

86
* Pentru activităţile comerciale ale Băncii Naţionale a României, a fost creată
Banca Comercială Română S.A.;
* Pentru menţinerea circulaţiei băneşti la nivel corespunzător, BNR asigură
legătura dintre dimensiunile creditului şi volumul masei monetare în circulaţie;
* Supravegherea activităţii bancare de către BNR (bancă a băncilor), în
condiţiile economiei de piaţă, nu a avut în vedere măsuri de comandă, ci de
reglementări cadru, de orientare profesională în activităţile bancare: creditul bancar,
decontările etc.
* Fostele bănci specializate de stat (BRCE, BAIA, BI), după cum s-a mai
spus, au fost transformate în bănci comerciale, cu capital de stat, aprobându-li-se şi
noi statute de organizare şi funcţionare.
În vederea organizării şi coordonării activităţii bancare, în ceea ce priveşte
aspectele profesionale, în 1991 s-a constituit Asociaţia Română a Băncilor (ARB).
Aderarea la acest organism se face pe bază de liber consimţământ, iar în prezent
participă majoritatea băncilor comerciale. Pentru a supraveghea integritatea şi
credibilitatea profesională, ARB ia în considerare numai cererile de aderare ale
băncilor care au desfăşurat o activitate comercială pe o perioadaă mai mare de şase
luni şi au o evoluţie bună. Aceste activităţi constituie un indicator important al unui
sector bancar sănătos şi dinamic. În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, acest gen
de organizaţii profesionale au un rol semnificativ şi puternic.36
Principalele obiective ale A.R.B. sunt:
- să reprezinte interesele comunităţii financiare şi bancare faţă de Banca
Naţională, Guvern şi alte instituţii centrale de stat;
- să îmbunătăţească şi să dezvolte standardul şi statutul profesional al tuturor
celor care lucrează în sectorul bancar;
- să reprezinte sectorul bancar românesc în relaţiile internaţionale cu asociaţii
profesionale similare.
În octombrie 1991 a fost creat Institutul Bancar Român (IBR), având drept
fondatori Banca Naţională a României (BNR) şi Asociaţia Română a Băncilor
(ARB). Această iniţiativă a fost confirmată printr-o hotărâre de guvern şi a devenit
operaţională în 1992.
Având în vedere că în economia de piaţă, indicatorul sintetic care reflectă
eficienţa economică a activităţii bancare este profitul, băncile, în perioada de
tranziţie, şi-au organizat astfel activitatea încât să poată atrage un număr cât mai
mare de clienţi, care să le asigure realizarea obiectivului propus.
Prin urmare, primul obiectiv al băncilor este să ofere „produse şi servicii
bancare de cea mai bună calitate”, cu servire exemplară, civilizată şi operativă.
Relaţiile între credit şi circulaţia monetară, statul, guvernul le urmăresc
îndeaproape (aşa cum, de altfel, se întâmplă în toate ţările). În activitatea tuturor
organizaţiilor bancare, pentru asigurarea unei circulaţii monetare stabile, rolul BNR
este decisiv.

36
L. Ionescu, M. Negruş (coordonatori) – „Băncile şi operaţiunile bancare”, Ed. Economică, Bucureşti,
1996, pg. 24.

87
La crearea noului sistem bancar s-a urmărit şi se urmăreşte în continuare
realizarea unui sistem bancar modern, cu rol de echilibrare a disponibilităţilor,
operatorior economici şi ale populaţiei, existente în bănci cu împrumuturile
(creditele) necesare, solicitate pe piaţa bancară.
În această perioadă, au fost înfiinţate bănci cu capital privat autohton, străin şi
mixt, precum şi filiale şi sucursale ale unor bănci străine.
Astfel, conform Registrului Instituţiilor de Credit publicat de Banca
Naţională a României, la data de 1 oct. 2008 funcţionau următoarele instituţii de
credit37:

- Bănci,
18.02.1999 ATE BANK ROMANIA S.A.
18.02.1999 BRD - Groupe Societe Generale S.A.
18.02.1999 Banca Comerciala Romana S.A.
18.02.1999 RAIFFEISEN BANK SA
18.02.1999 UniCredit Tiriac Bank S.A.
18.02.1999 BANK LEUMI ROMANIA S.A.
18.02.1999 Bancpost S.A.
18.02.1999 Banca de Export Import a Romaniei EXIMBANK S.A.
18.02.1999 Banca Romaneasca S.A. Membra a Grupului National Bank of Greece
18.02.1999 Credit Europe Bank (Romania) S.A.
18.02.1999 Banca Transilvania S.A.
18.02.1999 MKB ROMEXTERRA Bank S.A.
18.02.1999 ALPHA BANK ROMANIA S.A.
18.02.1999 PIRAEUS BANK ROMANIA S.A.
18.02.1999 ABN AMRO Bank (Romania) S.A.
18.02.1999 OTP BANK ROMANIA S.A.
18.02.1999 Citibank Romania S.A.
18.02.1999 BANCA COMERCIALA INTESA SANPAOLO ROMANIA S.A.
18.02.1999 Emporiki Bank - Romania SA
18.02.1999 LIBRA BANK S.A.
18.02.1999 Banca C.R. Firenze România S.A.
18.02.1999 ROMANIAN INTERNATIONAL BANK S.A.
18.02.1999 MARFIN BANK (ROMANIA) S.A.
15.07.1999 Banca Comerciala CARPATICA S.A.
17.09.1999 C.E.C. BANK S.A.
10.04.2000 VOLKSBANK ROMANIA S.A.

37
www.bnr.ro
În temeiul art.417 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului (aprobată prin Legea nr. 227/2007) şi al Regulamentului Bancii Naţionale a României nr.
1/2007 privind Registrul Instituţiilor de Credit.

88
20.05.2002 ProCredit Bank S.A.
27.09.2004 PORSCHE BANK ROMANIA S.A.
03.09.2007 BANCA MILLENNIUM S.A.

- Bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ,


31.05.2004 Raiffeisen Banca pentru Locuinţe SA
13.07.2005 HVB BANCA PENTRU LOCUINŢE S.A.
03.07.2008 BCR BANCA PENTRU LOCUINŢE S.A.

- Organizaţii cooperatiste de credit,


26.09.2002 - până la data de
25.07.2007 a funcţionat sub
denumirea CREDITCOOP
Casa Centrală.

11.11.2002 Banca Centrală Cooperatistă “CREDITCOOP”

2.2. STRUCTURILE INSTITUŢIONALE

2.2.1. Sistemica bancară

Băncile reprezintă firme particulare, societăţi în nume colectiv, societăţi


anonime sau ale statului care concentrează capitalurile disponibile din economie şi le
pun la dispoziţia operatorior economici, inclusiv a statului, sub formă de credite.
Băncile se ocupă de organizarea şi realizarea împrumuturilor (obiectul
principal de activitate), gestionarea acestora. Scopul final îl constituie realizarea
profitului bancar.
Prin urmare, o bancă se defineşte (din punct de vedre conceptual), ca o
firmă care mobilizează mijloace băneşti disponibile, finanţează şi creditează
persoanele fizice şi juridice, organizează şi efectuează decontările şi plăţile în cadrul
economiei naţionale şi în relaţiile cu celelalte state, în scopul obţinerii unui profit. De
aici, desprindem caracterul complex al rolului pe care-l are banca în economie, atât
din punctul de vedere al serviciilor pe care le efectuează, cât şi din punctul de vedere
al relaţiilor în spaţiul geografic.
Banca (conform legislaţiei în vigoare38) este o “instituţie” specializată care
organizează circulaţia bănească, mobilizează resurse băneşti temporare disponibile,

38
Art. 285 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului aprobată,
completată şi modificată prin Legea nr. 227/2007 (M.O. al României nr. 1027/2006 şi respectiv
480/2007))

89
acordă credite, face încasări şi plăţi în numerar, efectuează decontări fără numerar
între instituţii şi agenţi economici titulari de cont, emite instrumente de plată, titluri de
credit, emite şi plasează hârtii de valoare, efectuează alte operaţiuni cu titluri de
valoare, servicii de consultanţă şi de plasament pentru resursele băneşti ale clienţilor
şi ale fondurilor proprii, realizează selecţionarea şi susţinerea unor proiecte de
investiţii, se ocupă cu vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare.

În consecinţă, funcţiile unei bănci pot fi următoarele:


* Funcţia de depozit care permite băncii efectuarea de operaţiuni de depozit
la vedere şi la termen, cu numerar şi cu titluri, constând în atragerea resurselor băneşti
de la personae fizice şi juridice pentru păstrarea şi folosirea lor. De asemenea, funcţia
aceasta constă şi în efectuarea de operaţiuni de depozitare şi de trezorerie pentru
obiecte de valoare aflate în proprietatea persoanelor fizice şi juridice.
* Funcţia de investiţii, se defineşte prin:
- acordarea de credite în lei şi în valută persoanelor fizice şi juridice
din ţară şi străinătate;
- participarea în calitate de acţionar la înfiinţarea unor firme (fie ele
bancare sau nebancare) în ţară sau străinătate;
- achiziţionarea unor active financiare în nume propriu.
* Funcţia comercială, se caracterizează prin:
- realizarea de încasări şi plăţi (în lei şi în valută) generate de diverse
activităţi (vânzarea bunurilor la intern sau la export, prestări servicii, turism intern şi
internaţional), operaţiuni cu cracter financiar, necomercial şi alte operaţiuni legate de
încasări şi plăţi între personae fizice şi juridice din ţară şi străinătate;
- cumpărarea şi vinderea în ţară şi străinătate de valută şi efecte de
comerţ exprimate în lei şi valută;
- efectuarea operaţiunilor de scontare şi rescontare a efectelor de
comerţ;
- efectuarea operaţiunilor de schimb valutar şi a celor de arbitraje pe
pieţele monetare internaţionale, pe cont propriu sau în numele clienţilor;
- participarea la tranzacţii externe financiare de plăţi şi de credit,
încheierea cu bănci şi instituţii financiare străine, de angajamente şi convenţii de plăţi;
- cumpărarea şi vinderea în ţară şi străinătate de metale preţioase, aur şi
monede;
- emiterea de efecte de comerţ: bilete la ordin, cambii sau trate, cecuri
în favoarea unor beneficiari din ţară şi străinătate;
- efectuarea unor operaţiuni de vânzare – cumpărare şi a altor
operaţiuni cu titluri emise de stat;
- prestarea unor servicii bancare, de expertiză tehnică, economică şi
financiară a diferitelor proiecte. Acordă consultanţă şi asistenţă în probleme de
gestiune financiară şi evaluare;

90
- organizarea lansării de obligaţiuni, asigurarea mobilizării
împrumuturilor prin emisiunea de obligaţiuni, garantarea emisiunii şi plasarea
obligaţiunilor pe piaţa secundară.

Instrumentele monetar – financiare


Fiecare dintre noi poate deţine un patrimoniu format din active: reale (imobile,
mobile, etc.) şi financiare (bancare, conturi bancare, bonuri de tezaur, acţiuni, etc.).
Ansamblul instrumentelor monetar – financiare într-o economie se prezintă
astfel:
- bancnotă şi monedă divizionară;
- depozite la vedere;
- plasamente lichide sau pe termen scurt;
- plasamente stabile.
Primele două constituie mijloace de plată şi următoarele două sunt mijloace de
economisire.

Actorii: subiecţii nonfinanciari şi subiecţii financiari

Subiecţii nefinanciari deţin plasamente financiare sau beneficiază de fluxuri


financiare, pe când subiecţii financiari le girează (gestionează).
Subiecţii nonfinanciari participă la fluxuri de producţie şi intervin pe piaţa
tranzacţiilor de bunuri şi servicii.
Subiecţii financiari (instituţii de credit, băncile) distribuie „finanţări” sub
formă de credite.
Deţinătorii de capacităţi de finanţare le plasează în:
- bancnote, depozite la vedere, depozite pe termen scurt, bonuri pe termen
scurt, plasamente gestionate de bănci sau case de economii;
-plasamente pe termen lung (acţiuni, obligaţiuni, prime de asigurare).
Subiecţii, cu nevoi financiare, le acoperă prin: împrumuturi pe lângă instituţiile de
credit; emit acţiuni şi obligaţiuni.
Sistemul financiar are două componente:
a. piaţa, cu cererile şi ofertele de capitaluri;
b. intermediarii financiari.
Intermedierea are două forme: cei ce solicită împrumuturi (fără angajare directă
pe piaţă), finanţări de lungă durată; conservarea economiilor sub forma
plasamentelor.
Instituţiile de credit bancar, băncile, sunt instituţii creatoare de monedă. Când
ele acordă credit, înscriu în mod simultan suma avansului acordat în Activ (pentru
materializarea creanţelor) şi în Pasiv în contul de depozit al beneficiarilor de credit.

91
Alte instituţii financiare, care nu au deschise conturi de depozite, acordarea
creditelor se face creditând contul de la o bancă a subiectului economic.
Circuitul instituţional se descompune în:
- mijloace de plată, create de bănci când acordă credite;
- beneficiarii de monedă (astfel create) o utilizează pentru plăţi şi
economisire;
-instituţiile financiare nebancare colectează o parte din sumele economisite
(finanţarea de credite).
Băncile nu sunt singurele organisme creatoare de monedă. Trezoreria poate
să dispună acordarea de credite singurului său client, statul.
Într-o economie de piaţă există patru blocuri sau sisteme relaţionale: băncile,
trezoreria, case de economii şi depozit, piaţa financiară:

Piaţa
financiară

Alte
Bănci instituţii
financiare

Banca
Centrală

Instituţii de
Trezoreria
credit asimilate
2.2.2. Organizarea sistemului financiar

92
Acesta se bazează pe structura instituţională a spaţiului monetar şi financiar,
evidenţiind rolul fundamental al Băncii Centrale.
Rol primordial îl au organismele de credit, ca sistem financiar.
Organismele de credit sunt:
- băncile comerciale;
- băncile mutuale şi cooperatiste (limitate privind acordarea creditelor);
- case de economisire şi case locale de credit;
- societăţi financiare, care nu pot constitui depozite pe termen scurt de la
populaţie;
-instituţii financiare specializate, nebancare, cu o misiune cu caracter
general.
Schema simplificată a relaţiilor de supraveghere şi control din cadrul
sistemului financiar se prezintă în felul următor:

Comisia
Piaţa Bursieră
ipotecară Naţională

Piaţa
monetară Piaţa
financiară

Banca
Centrală Ministerul
Ministerul
Finanţelor
Finanţelor

Consiliul
Organismelor
De Credit

Comisia
Bancară

Asociaţii
Organisme de profesionale de
credit credit
2.2.3. Rolul şi funcţiile Băncii Centrale
Sistemul bancar este reprezentat de ansamblul coerent al diferitelor categorii
de instituţii financiar-bancare care funcţionează într-o ţară, răspunzând necesităţilor
unei etape a dezvoltării social-economice.

93
În general, sistemul bancar dintr-o ţară cuprinde:
- cadrul instituţional, format din banca centrală cu rol de coordonare şi
supraveghere, bănci comerciale şi alte instituţii financiare asimilate acestora;
- cadrul juridic, format din ansamblul reglementărilor care guvernează
activitatea bancară.
În evoluţia sa, sistemul bancar parcurge faze de specializare şi sectorizare.
Specializarea bancară reprezintă orientarea activităţii diferitelor bănci doar spre
anumite servicii, operaţiuni, produse bancare. Noţiune de sectorizare poate fi definită
ca fiind un tip aparte de specializare ce constă în orientarea activităţii bancare spre
anumite domenii de activitate economică.
Într-o economie de piaţă, sistemul bancar îndeplineşte funcţia de atragere şi
concentrare a economiilor societăţii şi de canalizare a acestora, printr-un proces
obiectiv şi imparţil de alocare a creditului, către cele mai eficiente investiţii. În
îndeplinirea acestei funcţii, băncile, ca verigi de bază ale sistemului, urmăresc modul
în care debitorii utilizează resursele împrimutate. Băncile asigură şi facilitează
efectuarea plăţilor, oferă servicii de gestionare a riscului şi reprezintă principalul canal
de transmisie în implementarea politicii monetare.
În activitatea de colectare a resurselor financiare, concomitent cu plasarea lor
pe piaţă prin intermediul creditelor şi a altor operaţiuni pe piaţa financiară, băncile
îndeplinesc rolul de intermediari între deţinătorii de capitaluri şi utilizatorii acestora.
În vederea realizării obiectivelor finale, banca centrală urmăreşte stabilitatea
valorii interne şi externe a monedei naţionale, concomitent cu punerea la dispoziţia
economiei naţionale a cantităţii optime de monedă necesară creşterii economice.
Sistemul bancar, transformând resursele pe care mediul economic i le pune la
dispoziţie, se constituie ca subsistem al macrosistemului economico-social.
Toate sistemele bancare, cu excepţia celui din Hong Kong, au o bancă
centrală. Apariţia şi dezvoltarea sitemului bancar (în secolele XIV şi XV – după cum
s-a mai precizat în capitolele anterioare) au precedat apariţia băncilor centrale (în
secolul XVII). Banca suedeză Riksbank, fondată în 1668, este considerată prima
bancă centrală, deşi istoricii susţin că prima bancă centrală, în accepţiunea de azi, a
fost Banca Angliei, fondată în anul 1694. Banca Angliei a fost creată iniţial pentru a
se strânge banii necesari războiului contra Franţei. A urmat apoi o diversificare
afuncţiilor sale iar bnaca a primit, mai târziu, în 1844, dreptul de monopol asupra
emisiunii monetare, pentru Anglia şi Ţara Galilor. Banca Angliei a fost o bancă
privată până în 1946, când a fost naţionalizată.
În alte ţări, crearea băncilor centrale a evoluat mai lent. Banca Franţei a a fost
fondată în 1880. În Germania şi Italia, băncile centrale au apărut după unificarea
statelor şi principatelor independente, în ultima parte a secolului al XIX –lea.
Banca Naţională a României a fost fondată în 1880, când doar o treime din
capital aparţinea statului, iar în 1929, 10 % din capital mai aparţinea statului român.
În perioada următoare celui de-al doilea război mondial, Banca Naţională a României
a trecut în proprietatea statului şi a făcut parte din sistemul bancar al unei economii
centralizate. Această situaţie a continuat să existe până la Revoluţia din decembrie
1989, când s-a trecut la restructurarea sistemului bancar, reorganizându-se ca bancă
centrală.

94
Conform actelor normative în vigoare,39 în România, obiectivul
fundamental al politicii monetare a BNR pe termen lung îl reprezintă asigurarea
stabilităţii preţurilor, pentru a contribui la stabilitatea monedei naţionale.
Principalele atribuţii ale unei bănci centrale sunt:
- elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
- emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul
ţării;
- stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
- autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială instituţiilor de credit,
promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări asistemelor de plăţi pentru asigurarea
stabilităţii financiare;
- administrarea rezervelor internaţionale.
* Funcţiile băncii centrale
În general, băncile centrale, au următoarele funcţii (uneori, aceste
responsabilităţi sunt împărţite cu alte organisme guvernamentale) :
1- Stabilirea şi implementarea politicii monetare şi de credit
Banca centrală controlează nivelul masei monetare şi ratele dobânzii în
economie, ca parte a politicii economice generale a guvernului. Această situaţie a
condus la dezbateri aprinse, referitoare la independenţa băncii centrale. De regulă,
banca centrală colaborează cu Ministerul Finanţelor pentru rezolvarea principalelor
probleme ale politicii monetare şi financiare.
Gradul “adecvat” de independenţă sau autonomie decizională a băncii centrale
a constituit o dispută seculară: tentative de subordonare directă faţă de autoritatea
guvernului au alternat cu perioade de independenţă considerată excesivă.
La nivelul Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht (1992) prevede un
nivel ridicat de independenţă pentru băncile centrale ale statelor membre şi pentru
Banca Centrală Europeană, care împreună formează Sistemul European al Băncilor
Centrale.
Banca Centrală a Germaniei (de ex.) – Bundesbank avea garantată prin lege
independenţa de a conduce politica monetară, înainte de crearea Băncii Centrale
Europene. Se apreciază, îngeneral, că acesta este motivul pentru care Bundesbank a
reuşit să realizeze o politică monetară antiinflaţionistă deosebit de eficientă.
Franţa, Anglia, Italia (de ex.) au luat măsuri, în spiritul Tratatului de la
Maastricht, pentru sporirea gradului de independenţă decizională pentru băncile lor
centrale.Garantarea prin lege a independenţei băncii centrale are un rol determinant
înn a asigura reflectarea, în politica monetară promovată, a condiţiilor economice
dintr-o ţară şi nu a celor politice.
Argumentele celor care se opun independenţei băncii centrale au în vedere
faptul că politica macroeconomică are obicetive mai largi decât menţinerea unei rate
scăzute a inflaţiei. Totodată, se argumentează că reducerea activităţii economice
pentru a realiza un nivel scăzut al inflaţiei, poate duce la nivele înlate ale şomajului şi
la restrângerea creşterii economice.

39
Legea nr. 312/2004 privind Statutul BNR.

95
În România, banca centrală este organ al statului, iar membrii Consiliului de
Administraţie al BNR sunt numiţi de Parlament. În numele Consiliului de
Administraţie, Guvernatorul BNR prezintă anual Parlamentului României raportul
BNR, care cuprinde: principalele evoluţii economice, financiare, monetare şi valutare;
politica monetară a anului precedent şi orientările pentru anul viitor; reglementarea şi
supravegherea prudenţială bancară; activităţile BNR, bilanţul anual şi contul de profit
sau pierdere.
În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizează proceduri şi
instrumente specifice pentru următoare operaţiuni:
- pe piaţa monetară. Banca centrală poate efectua pe piaţa secundară operaţiuni
reversibile, cumpărări/vânzări drecte sau poate lua gaj, pentru acordarea de credite
colateralizate, creanţe asupra sau titluri ale statului, autorităţilor publice centrale şi
locale, regiilor autonome, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar
de stat, instituţiilor de credit sau altor persoane juridice, poate efectua swap-uri
valutare, poate emite certificate de depozit şi atrage depozite de la instituţii de credit,
în condiţiile pe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele politicii
monetare;
- de creditare a băncilor. Banca centrală poate acorda credite instituţiilor de
credit eligibile, în condiţii de rambursare, garantare şi dobândă stabilite prin
reglementări proprii; se interzice BNR creditarea pe descoperit de cont sau orice alt
tip de creditare a statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome,
companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat;
- de control al lichidităţii prin rezerve minime obligatori. Banca centrală
stabileşte regimul rezervelor minime obigatorii pe care instituţiile de credit trebuie să
le menţină în conturi deschise la aceasta; pentru rezervele minime obligatorii, BNR
bonifică dobânzi cel puţin la nivelul ratei dobânzii medii la depunerile la vedere
practicate de instituţiile de credit iar pentru neândeplinirea cerinţelor privind nivelul
rezervelor minime obligatorii se calculează şi se percep dobânzi penalizatoare.
2- Emisiunea de monedă
Banca centrală deţine monopolul emisiunii monetare. În principiu, moneda se
emite în concordanţă cu creşterea economică. Emisiunea de monedă peste necesităţile
reale – supraemisiunea de monedă – poate duce la inflaţie. Împiedicarea guvernelor
de determina un proces inflaţionist, prin emisiune suplimentar1 de monedă, poate fi
încă un argument în favoarea asigurării independenţei băncii centrale.
Banca centrală asigură tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor şi ia măsuri
pentru păstrarea în siguranţă a celor care nu sunt puse în circulaţie, precum şi pentru
custodia şi distrugerea, când aceasta este necesară, a matriţelor, a cernelurilor şi a
bancnotelor şi monedelor retrase din circulaţie.
Conform legii, Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să
emită însemne monetare, sub formă de bancnote şo monede, ca mijloace legale de
plată pe teritoriul României. Ea stabileşte valoarea nominală, dimensiunile, greutatea,
desenul şi alte caracterisici tehnice ale bancnotelor şi monedelor. BNR elaborează
programul de emisiune a bancnotelor şi monedelor, astfel încât să se asigure necesarul
de numerar, în strictă concordanţă cu nevoile reale ale circulaţiei băneşti. De
asemenea, BNR poate hotărâ anularea sau retragerea din circulaţie a oricăror bancnote
sau monede care au fost emise şi, în locul acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri
de însemne monetare.

96
O decizie a BNR în acest sens a constituit-o denominarea monedei naţionale în
2005, conform legii40, problemă abordată mai pe larg într-unul din capitolele
anterioare.
Operaţiunile băncii de emisiune (B.C.) influenţează rata dobânzii, prin
manevrarea scontului, contribuind la orientarea politicii de credit în conformitate cu
obiectivele strategiei economice.41

3- Elaborarea şi aplicarea politicii de curs de schimb


Banca centrală elaborează şi aplică politica privind cursul de schimb,
stabileşte şi urmăreşte aplicarea regimului valutar pe teritoriul ţării. În acest context,
ea este abilitată să:
- elaboreze balanţa de plăţi şi alte documente privind poziţia
investiţională internaţională a ţării;
- stabilească cursurile de schimb pentru operaţiunile proiprii pe piaţa
valutară, să calculeze şi să publice cursurile medii pentru evidenţa statistică;
- păstreze şi să administreze rezervele internaţionale ale statului.
Potrivit Regulamentului valutar42, BNR elaborează reglementări privind
monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare pe teritoriul României şi emite
autorizaţii pentru operaţiuni valutare de capital, tranzacţii pe pieţele valutare şi pentru
alte operaţiuni specifice.
4- Administrarea sistemului de plăţi
Bnaca centrală, în general, emite reglementări generale privind instrumentele
de plată, coordonează şi supraveghează sistemele de plaţi de interes naţional. BNR
(conform legii) reglementează, autorizează şi supraveghează administratorii
sistemelor de plăţi şi poate emite reglementări privind instrumentele de plată utilizate
în cadrul acestor sisteme. Ea poate furniza lichidităţi instituţiilor dee credit, prin
acordarea de facilităţi şi prin cumpărarea de titluri eligibile, în conformitate cu
reglementările proprii.

40
Legea nr. 384/2004 privind denominarea monedei naţionale.
41
SCONTUL-ul este o operaţiune bancară legată de circulaţia cambiilor, care constă în cumpărarea de
către o bancă comercială a unei cambii de la beneficiarul ei înaintea ajungerii la scadenţă.
Banca plăteşte vânzătorului suma înscrisă pe cambie, mai puţin dobânda (taxa) socotită din momentul
scontării până la scadenţă.
Operaţiunea se lichidează la scadenţa cambiei, când banca încasează de la debitor suma înscrisă pe
cambie.
Întrucât cambia exprimă, în general, o tranzacţie comercială – livrarea pe credit a unei mărfi de către
producător sau comerciant – scontul transformă creanţa în capital bănesc înainte de scadenţă, accelerând circuitul
capitalului.
REESCONT-ul este o operaţiune efectuată de Banca Centrală în vederea aprovizionării cu mijloace
băneşti lichide a băncilor comerciale.
Pe baza vânzării la Banca Centrală a unui portofoliu de cambii scontate de ele, băncile comerciale obţin
în schimb mijloace băneşti înainte de scadenţele cambiilor respective.
Operaţiunea astfel efectuată echivalează cu un credit. Creditele de reescont sunt considerate drept
regulator al circulaţiei băneşti.
TAXA SCONTULUI reprezintă rata dobânzii, pe care băncile comerciale, o calculează la valoarea
portofoliilor de cambii, cu ocazia scontării lor de către firme diferite şi întreprinzători.
În momentul reescontării portofoliilor de cambii de către băncile comerciale la Banca Centrală (de
emisiune), aceasta din urmă calculează o altă rată a dobânzii, care se numeşte taxă de scont.
42
Regulamentul valutar nr. 4/2005 al BNR

97
5- Stabilirea şi administrarea rezervelor valutare
Banca centrală stabileşte şi menţine rezerve valutare internaţionale la un
anumit nivel pe care îl apreciază ca fiind adecvat tranzacţiilor externe ale statului,
rezerve care pot fi formate din:
- aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate;
- active externe, sub formă de bancnote şi monede metalice sau disponibil în
conturi la bănci sau la alte instituţii financiare în străinătate, exprimate în acele
monede şi deţinute în acele ţări pe care le stabileşte banca centrală;
- alte active de rezervă recunoscute pe plan internaţional, inclusiv dreptul de a
efectua cumpărături de la FMI în cadrul tranşei de rezervă, precum şi deţinerile de
DTS;
- cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori mobiliare,
negociabile sau nu, emise sau garantate de persoane juridice nerezidente, clasificate în
primele categorii de către agenţiile de apreciere a riscurilor, recunoscute pe plan
internaţional, exprimate şi plătibile în valută în locuri acceptabile pentru banca
centrală ;
- bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de
guverne străine sau de instituţii financiare interguvernamentale, negociabile sau nu,
exprimate şi plătibile în valută în locuri acceptabile pentru banca centrală.
Rezervele de valută sunt folosite, în general, atunci când se intervine pe pieţele
valutare pentru a controla evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale.
6- Autorizarea, supravegherea şi reglementarea instituţiilor de credit
Banca centrală decide care entităţi pot opera ca bănci şi stabileşte regulile de
emitere a autorizaţiilor de funcţionare a instituţiilor de credit. Ea are competenţa
excusivă de autorizare a instituţiilor de credit, în anumite condiţii care se referă la:
- pregătirea profesională şi profilul conducătorilor băncii;
- nivelul minim al capitalului social subscris, care trebuie vărsat, în formă
bănească, în totalitate, la momentul constituirii;
- tipurile de activităţi pe care le va efectua instituţia de credit;
- studiul de fezabilitate al băncii;
- acţionarii semnificativi şi fondatorii băncii;
- structura acţionariatului;
- sediul băncii.
În România, autorizarea implică două etape:
- autorizarea de principiu necesară constituirii băncii;
- licenţa pentru funcţionarea propriu-zisă.
Condiţiile de autorizare de către BNR a instituţiilor de credit sunt prevăzute de
legislaţia în vigoare43.

43
O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului aprobată, completată şi
modificată prin Legea nr. 227/2007 (M.O.al României nr. 1027/2006 şi respectiv 480/2007).

98
Atunci când o bancă centrală emite o autorizaţie de funcţionare unei bănci, ea
apreciază în principiu, că banca respectivă este condusă corect. Acest lucru înseamnă
că afacerile băncii vor fi conduse prudent, iar depunătorii vor avea încredere că banca
le va putea înapoia banii oricând. Desigur, în timp, acest lucru poate fi infirmat.
Autorizaţiile de funcţionare pot fi retrase, dacă banca centrală decide că o
bancă nu acţionează prudent, încalcă condiţiile stipulate în autorizaţia de funcţionare
sau este în pericol de a nu-şi putea plăti depunătorii.
BNR poate retrage autorizaţia de funcţionare unei bănci la cererea băncii sau
în una din următoarele situaţii:
- banca nu a început operaţiunile pentru care a fost autorizată în termen de un
an de la primirea autorizaţiei sau nu şi-a exercitat, de mai mult de 6 luni, activitatea de
acceptare de depozite;
- autorizaţia a fost obţinută pe baza unor declaraţii false sau prin orice alt
mijloc ilegal ;
- acţionarii au decis să dizolve şi să lichideze banca;
- a avut loc o fuziune sau o divizare a băncii;
- autoritatea competentă din ţara în care are sediul banca străină ce a înfiinţat o
sucursală în România i-a retras acesteia autorizaţia de a desfăşura activităţi bancare.
Retrăgând autorizaţia acordată, banca centrală încearcă să oprească activitatea
băncii înainte ca pierderile acesteia să ajungă la nivelul la care banca nu-şi mai poate
plăti deponenţii. Băncile pot da faliment dacă înregistrează pierderi mari prin
acordarea unor credite neperformante de valori foarte mari sau dacă efectuează
operaţiuni în pierdere, pe pieţele financiare.
Dacă depunătorii din alte bănci ar dori să-şi retragă banii în acelaşi timp, nici
o bancă nu ar putea să plătească toate sumele cerute şi, astfel, ar rezulta o criză
financiară generală, urmată de colapsul sistemului bancar. O astfel de panică în
sistemul bancar are consecinţe economice grave, restrângând masa monetară şi
creditele.
În loc să retragă autorizaţia de funcţionare, banca centrală poate acţiona pentru
ca banca aflată în dificultate să fie salvată. Astfel, ea poate iniţia un aranjament
financiar pentru a consolida capitalul băncii, poate insista să fie schimbată conducerea
băncii sau poate sprijini fuziunea cu o altă bancă (sau preluarea de către o altă
bsancă). Falimentul unei bănci ar cauza pierderi depunătorilor şi ar face ca publicul
să-şi piardă încrederea în sistemul bancar în general44.
În cadrul Uniunii Europene, tranzacţiile băncilor străine aflate pe teritoriul
unei ţări au creat probleme specifice. Aceste bănci primeau autorizaţii de funcţionare,
de obicei, în ţările lor de origine şi nu în cele care operau, putând fi, astfel, în afara
sferei de influenţă a băncii centrale a ţării în care îşi desfăşoară activitatea. A Doua
44
Buletin lunar al B.C.E. – septembrie 2008, “După reducerile cumulate ale ţintei privind rata dobânzii
reprezentative a Rezervelor Federale, care au totalizat 3,25 puncet procentuale între luna septembrie
2007 şi luna aprilie 2008, Comitetul Federal pentru operaţiuni de piaţă al SUA a decis în şedinţele din
25 iunie şi 5 august 2008, ca ţinta să rămână nemodificată la nivelul de 2,0 %. În plus, Rezervele
Federale a anunţat recent noi măsuri pentru eficientizarea operaţiunilor de furnizare de lichiditate pe
piaţă, aducând ca argument în favoarea acestora persistenţa instabilităţii pe pieţele financiare.” A se
vedea în acest sens ajutorul acordat de Guvernul SUA celei mai puternice bănci pentru evitarea
declinului financiar.

99
Directivă de Coordonare Bancară a Uniunii Europene a creat Licenţa unică bancară,
care permite unei bănci care a primit autorizaţia de funcţionare într-o ţară 1 poată
opera oriunde în cadrul UE. Această măsură a creat anumite probleme privind
supravegherea sucursalelor băncilor străine.După falimentul răsunător al băncii BCCI
din Luxemburg, regulile au fost modificate, pentru a permite şi băncii centrale din ţara
gazdă să intervină atunci când supraveghera băncii în ţara de origine se dovedeşte a fi
insuficientă sau defectuoasă.
Pentru asigurarea funcţionării şi viabilităţii sistemului bancar, banca centrală
emite o serie de reglementări şi monitorizează activitatea instituţiilor de credit.
Băncile centrale reglementează activitatea instituţiilor de credit, de exemplu
pentru a controla nivelul şi structura creditelor acordate de acestea. În acest context,
reglementările emise de BNR, în funcţie de importanţa şi sfera de cuprindere, pot fi
sub formă de regulamente, ordine, norme şi circulare, având caracter obligatoriu.
Reglementările cantitative, limitează nivelul creditelor pe care băncile
comerciale le pot acorda. De exemplu, băncilor li se poate cere să-şi restrângă nivelul
creditelor acordate, până la un anume procent din totalul disponibilului de creditare,
pentru o anumită perioadă de timp.
Astfel, în România, prin norme BNR45 se limitează gradul de concentrare a
expunerilor din credite în valută ce se aplică instituţiilor de credit, persoane juridice
române şi sucursalelor instituţiilor de credit străine, autorizate să funcţioneze pe
teritoriul României şi reglementează gradul de concentrare a expunerilor de credite în
valută. Prin urmare, expunerea unei instituţii de credit din credite în valută acordate
persoanelor fizice şi juridice altele decât instituţiile de credit, înainte de deducerea
provizioanelor specifice de riesc de credit, nu poate depăşi 300% faţă de fondurile
proprii, în cazul instituţiilor de credit, persoane juridice române, sau faţă de capitalul
iniţial, în cazul sucursalelor instituţiilor de credit străine, determinate pentru luna
anterioară celei pentru care se face raportarea.
Reglementările calitative încurajază creditarea pentru anumite scopuri,
descurajând alte tipuri de credite. De xemplu, într-o ţară cu o balanţă de plăţi
deficitară, banca centrală poate cere băncilor să acorde prioritar, credite pentru
exporturi.
În acest sens, în România, regulamentele BNR46 limitează riscul de credit la
creditele destinate persoanelor fizice, se aplică instituţiilor de credit persoane juridice
române şi sucursalelor instituţiilor de credit străine, autorizate să funcţioneze pe
teritoriul României şi reglementează condiţiile minime de acordare, garantare şi
derulare a creditelor.
Banca centrală răspunde de supravegherea prudenţială47 a instituţiilor de credit
pe care le-a autorizat să opereze, acestea trebuind să se conformeze şi altor cerinţe
legate de:

45
Normele BNR nr. 11/2005 privind limitarea gradului de concentrare a expunerilor de credite în
valută.
46
Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor
fizice, modificat şi completat cu Regulamentul nr. 11/2008.
47
Legi şi regulamente care asigură adoptarea în România a prevederilor Basel II cuprinse în
directivele 2006/48/EC şi 2006/49/EC. Aceste documente prezintă cadrul legislativ şi de
reglementare în domeniul prudenţial aferent instituţiilor supuse supravegherii prudenţiale în
România.

100
* nivel minim de solvabilitate (indicatorul de adecvare a capitalului);
Banca centrală, ca autoritate de supraveghere, pentru stabilirea capitalului
adecvat, impune un indicator financiar de adecvare a capitalului, cu sopul de a limita
expunerea totală de credit a unei bănci. Băncile au nevoie de o marjă de siguranţă
pentru ca, în cazul în care câţiva clienţi nu-şi pot rambursa creditele, banca să fie
totuşi capabilă să-şi plătească deponenţii. Această marjă este capitalul băncii.
Norma Cooke elaborată de Comitetul de la Basel48 a avut scopul de a crea un
climat concurenţial echitabil între băncile aparţinând ţărilor cu practici legislative
diferite, devenind operativă din anul 1994. Astfel, Acordul de la Basel se aplică
băncilor cu activitate internaţională şi prevede un indicator de adecvare a capitalului
de minim 8 %. Autorităţile de supraveghere din foarte multe ţări au preluat
prevederile acestei convenţii în legislaţia naţională.
BNR a stabilit că instituţiile de credit sunt obligate să asigure, în permanenţă,
un nivel de solvabilitate de minim 8 %, determinat ca raport între fondurile proprii şi
totalitatea activelor şi elementelor din afara bilanţului, ponderate în funcţie de gradul
de risc de credit.
Dacă indicatorul de adecvare a capitalului, pentru o bancă, scade sub nivelul
cerut, el trebuie corectat, fie crecând capitalul băncii (prin emisiune de acţiuni), fie
reducându-i activele cu grad mare de rsc, prin substituire cu active cu grad de risc
redus.
Riscul de credit al unei bănci se poate reduce prin vânzarea creditelor sale unei
alte bănci sau prin conversia împrumutului în titluri de valoare. Această situaţie apare
atunci când creditele (care fac parte din activele băncii) sunt convertite în alte
instrumente financiare, care nu sunt considerate ca active în bilanţ şi nu sunt luate în
calcul în cazul în indicatorului de adecvare a capitalului. În anumite condiţii, totuşi,
unele active convertite în hârtii de valoare trebuie să fie evidenţiate în bilanţ.
* indicatorul de lichiditate 49;
Banca centrală poate stabili nivelul minim de lichiditate (indicatorul de
lichiditate), respectiv procentul depozitelor bancare şi a altor pasive ce trebuie să fie
păstrate în numerar sau în alte active care se pot transforma, repede şi uşor, în
numerar. În acest mod, banca centrală se asigură că băncile vor putea satisface
cerinţele clienţilor atunci când aceştia doresc să-şi retragă fondurile şi, astfel, nu se va
pierde încrederea publicului, fenomen care apare atunci când banca nu poate oferi
fondurile solicitate.
Băncile care nu au suficiente active lichide trebuie să asigure indicatorul de
lichiditate, fie împrumutând de la alte bănci, fie apelând la banca centrală, în calitatea
sa de împrumutător de ultimă instanţă.
* rata rezervelor minime obligatorii 50;
* expunerea maximă faţă de un singur debitor şi supravegherea
împrumuturilor acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu instituţia de credit;

48
Comitetul de control bancar internaţional constituit în cadrul B.R.I., din care fac parte guvernatorii
băncilor centrale aparţinând “Grupului celor 10” şi Luxemburgul, a publicat la 10 iulie 1988 raportul
intitulat “Convergenţa internaţională a normelor de dimensionare a fondurilor proprii”.
49
Norma BNR nr. 1/2001 privind lichiditatea băncilor.
50
Regulamentul BNR nr. 6/2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii, modificat prin
Circulara nr. 6/2005 şi Circulara nr. 24/2005.

101
Necesitatea raportării creditelor de valori mari, acordate unui singur client, are
ca scop evitarea situaţiei în care incapacitatea clientului de a-şi rambursa
împrumuturile poate să ducă la falimentul băncii care, astfel, nu va mai fi capabilă să-
şi plătească deponenţii. Se mai pot impune şi alte reglementări referitoare la creditele
meri: în Anglia, de exemplu, băncile trebuie să prezinte un raport special Băncii
Angliei, dacă acordă, unui singur client, un credit care depăşeşte 10 % din capitalul
băncii; Banca Angliei va trebui să acorde un aviz special, dacă linia de credit acordată
unui client depăşeşte 25 % din capitalul băncii respective.
La acordarea creditelor, băcile urmăresc ca solicitanţii să prezinte credibilitate
pentru rambursarea acestora la scadenţă, motiv pentru care cer garantarea creditelor în
condiţiile stabilite prin normele de creditare ale fiecărei bănci.
În România, conform normelor în vigoare51 nivelul unei expuneri mari
(expunere netă faţă de un singur debitor) nu poate depăşi 20 % din fondurile proprii
ale băncii, iar suma totală a expunerilor mari nu poate depăşi de 8 ori nivelul
fondurilor proprii ale băncii. Suma totală a împrumuturilor nete acordate persoanelor
aflate în relaţii speciale cu banca nu poate depăşi 20 % din fondurile proprii ale
băncii. Suma totală a împrumuturilor nete acordate de bancă personalului propriu,
inclusiv familiilor acestuia, nu poate depăşi 6,5 % din fondurile proprii ale băncii.
Instituţiile de credit din România au obligaţia să raporteze lunar Băncii
Naţionale a României – Direcţia Generală de Autorizare, Reglementare şi
Supraveghere prudenţială – nivelul indicatorului de solvabilitate, al expunerilor mari
şi al împrumuturilor nete acordate persoanelor cu care se află în relaţii speciale sau
personalului propriu, precum şi familiilor acestuia.
* clasificarea creditelor acordate şi a dobânzilor neîncasate aferente acestora şi
constituirea provozioanelor specifice de risc de credit52;
* controlul schimburilor valutare53;
* administrarea resurselor şi plasamentelor băncii;
* raportarea datelor cerute pentru supraveghere şi control54;
Banca centrală supraveghează activitatea instituţiilor de credit autorizate să
funcţioneze, pe baza raportărilor de prudenţă bancară, precum şi prin inspecţii la
sediul băncilor, sucursalelor şi a altor sedii din ţară şi străinătate. Ea solicită
instituţiilor de credit, în mod regulat, anumite rapoarte, care privesc: principalii
indicatori financiari; creditele de valori mari; contul de profit sau pierdere; bilanţul
contabil. Analizând aceste rapoarte, autorităţile de supraveghere pot determina dacă o
bancă acţionează cu prudenţă şi operează de aşa manieră încât să-şi poată plăti
depunătorii oricând. Băncile care au probleme financiare intră în supravegherea şi
apoi în administrarea specială a băncii centrale. Dacă împrejurările o cer, ea va
51
Norma BNR nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor, modificată prin Circulara nr.
5/2001 şi completată prin Normele nr. 11/2002 şi 8/2003. Ordinul comun nr. 13/2006 şi regulamentul
BNR şi al CNVM nr. 17/2006 privind supravegherea pe bază consolidată ale instituţiilor de credit şi ale
firmelor de investiţii.
52
Regulamentul BNR nr. 5/2002 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea,
regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit. Normele metodologice nr. 12/2002
pentru aplicarea Regulamentului BNR nr. 5/2002 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor,
precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.
53
Regulamentul valutar al BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar (republicat) şi normele aferente, cu
modificările şi completările aduse prin reglementările ulterioare (Regulamentul nr. 6/2005).
54
Idem 43.

102
asigura un “portofoliu de salvare”, pentru ca publicul aă nu-şi piardă încrederea în
sistemul bancar.
7- Funcţia de bancă a băncilor
Un prim aspect legat de această funcţie este faptul că banca centrală este cea
care autorizează funcţionarea instituţiilor de credit în cadrul sistemului bancar şi apoi
supraveghează activitatea acestora.
Un al doilea aspect îl constituie faptul că banca centrală deschide şi operează
conturi curente pentru fiecare instituţie de credit autorizată să funcţioneze. În
România, conform legislaţiei în vigoare55 privind activitatea bancară, cu modificările
şi completările ulterioare, fiecare instituţie de credit este obligată, în termen de 30 de
zile de la data obţinerii autorizaţiei de funcţionare, să-şi deschidă cont curent la BNR.
Prin urmare, BNR deschide şi operează conturi ale instituţiilor de credit, ale
Trezoreriei stattului, ale caselor de compensare şi ale altor entităţi, rezidente şi
nerezidente, stabilite prin reglementări proprii, efectuând decontarea finală,
irevocabilă şi necondiţionată, a transferurilor de fonduri în conturile titularilor.
Pentru toate operaţiunle efectuate în conturile deschise în evidenţele sale, cu
excepţia conturilor având ca titulari Comisia Europeană şi organismele financiare
internaţionale, banca centrală stabileşte şi încasează comisioane. Astfel, BNR prin
reglementări proprii56 stabileşte comisioane pentru efectuarea operaţiunilor de
depunere şi retragere de numerar ale instituţiilor de credit şi ale Trezoreriei statului.
Un al treilea aspect este legat de faptul că bnaca centrală solicită tuturor
instituţiilor de credit să-şi păstreze la banca centrală o parte a depozitelor, sub formă
de rezerve minime obligatorii, ca depozite nepurtătoare de dobândă sau cu o dobândă
mică. Acesta este un aspect al procesului general de control monetar, ridicând sau
coborând nivelul cerut al rezervelor, banca centrală poate micşora sau mări
capacitatea băncilor de a acorda credite.
Un al patrulea aspect şi ultimul este reprezentat de faptul că banca centrală
acţionează ca un bancher al instituţiilor de credit naţionale.

8- Funcţia de împrumutător de ultimă instanţă


Acţionând în calitate de împrumutător de ultimă instanţă, banca centrală
acordă împrumuturi băncilor comerciale, pentru a sprijini acele bănci care, temporar,
nu au suficiente fonduri lichide pentru a plăti sumele cerute de deponenţi. Băncile cu
probleme de lichiditate temporară pot apela la împrumuturi de la banca centrală numai
după ce au epuizat posibilităţile de a împrumuta fonduri de la alte bănci sau instituţii
financiare sau de pe pieţele financiare.
Rata dobânzii la care banca centrală acordă acste împrumuturi de ultimă
instanţă are un nivel ridicat, tocmai pentru a determina băncile cu probleme să apeleze
mai întâi la alte surse de împrumut. Banca în dificultate, înainte de a apela la această
soluţie, trebuie să fi încercat să obţină credit pe toate căile prevăzute de lege iar
acţiunea împrumutătorului de ultimă instanţă trebuie să prevină, pe lângă apariţia
riscului de sistem şi pierderea încrederii publice însistemul bancar.

55
Idem 43
56
Regulamenul BNR nr. 5/2005

103
Conform legislaţiei57, BNR poate acorda băncilor credite pe termene ce nu pot
depăşi 90 de zile, în anumite condiţii de creditare, stabilind nivelul minim al ratei
dobânzii şi criteriile ce trebuie îndeplinite de bănci, credite care sunt garantate cu –
dar fără a se limita la – titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor
în portofoliul BNR, depozite constituite la BNR sau la alte persoane juridice agreate
de BNR. Pentru toate operaţiunile efectuate, BNR stabileşte şi încasează dobânzi,
comisioane şi alte forme de acoperire a riscurilor şi costurilor de funcţionare.
9- Funcţia de bancă a statului
În primul rând, această funcţie decurge din natura formei de proprietate a
capitalului, în majoritatea cazurilor fiind vorba despre proprietatea statului.
În al doilea rând, în multe ţări, banca centrală gestionează contul Trezoreriei
statului. Potrivit legii58, BNR ţine în evidenţele sale contul curen general al
Trezoreriei statului, deschis pe numele Ministerului Finanţelor. Acest cont reflectă
încasările şi plăţile efectuate în numele Trezoreriei statului. BNR percepe comisioane
la decontarea operaţiunilor prin contul curent al Trezoreriei deschis în evidenţele sale
şi plăteşte dobânzi la disponibilităţile din acest cont. Banca centrală poate acţiona ca
agent al statului în stabilirea instituţiilor de credit eligibile pentru a primi depozite ale
Trezoreriei statului, în condiţii stabilite împreună cu Ministerul Finanţelor.
În al treilea rând, atunci când guvernul împrumută bani din economie, banca
centrală acţionează ca agent şi consultant al acestuia. Guvernul împrumută de pe piaţa
naţională, oferind spre vânzare titluri de valoare (obligaţiuni, bonuri de tezaur). Banca
centrală, ca agent al statului, poate acţiona direct sau prin intermediul altor bănci,
înprocesul de emisiune a acestor înscrisuri, în vânzarea şi răscumpărarea lor şi plata
dobânzilor şi comisioanelor aferente. De asemenea, ea acordă consultanţă privind cel
mai potrivit titlu de valoare care să fie oferit spre vânzare, nivelul dobânzii, condiţiile
creditului şi momentul când trebuie făcută oferta de vânzare pe piaţă.
Banca centrală gestionează datoria publică, rambursând valoarea titlurilor
ajunse la scadenţă şi înlocuindu-le cu noi emisiuni (dacă este cazul). Reducerea
generală a nivelului datoriei publice se realizează, de către banca centrală, prin
cumpărarea de titluri de stat de la deţinătorii acestora (dar din sumele puse la
dispoziţie de guvern).
În baza convenţiilor încheiate în prealabil cu Ministerul Finanţelor şi în
conformitate cu reglementărie proprii, BNR poate acţiona, cu perceperea unui
comosion, ca agent pe contul statului, în ceea ce priveşte: plasarea către terţi a
emisiunilor de titluri de stat şi alte instrumente negociabile de îndatorare ale statului
român; exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al titlurilor
de stat; plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi a spezelor; executarea
decontărilor în contul curent general al Trezoreriei statului. Pe de altă parte, BNR nu
poate achiziţiona titluri de stat de pe piaţa primară.
În ultimul rând, trebuie spus că banca centrală joacă un rol important în
cooperarea economică şi financiară internaţională, ea gestionând şi ţinând evidenţa
operaţiunilor financiare ale ţării cu organismele internaţionale. În general, banca
centrală participă, în numele statului, la tratative şi negocieri externe pe probleme
financiare, monetare, valutare, de credit şi de plăţi.

57
Idem 40
58
Idem 40

104
Concluzia care se desprinde din analiza acestor elemente este aceea că
băncile centrale nu exercită funcţiile unei bănci comerciale şi deci nu concurează
celelalte instituţii de credit ale sistemului.

* Operaţiunile Băncii Centrale


Operaţiuni pasive:
Acestea reprezintă constituirea de resurse necesare realizării funcţiilor sale.
Resursele se formează din: capitalul propriu, depuneri ale terţilor şi emisiunile de
bancnote.
Între capitalurile proprii amintim: subscrierile făcute de stat ori particulari;
depunerile de băncile comerciale (conturi curente), de către stat, prin Trezorerie, sau
de băncile altor state, pentru efectuarea operaţiunilor (decontărilor) internaţionale
(depuneri în valute).
Operaţiuni active:
Principala operaţiune activă o constituie acordarea de credite: statului, băncilor
comerciale şi nu numai.
Creditele sunt acordate sub forma reescontului de cambii, împrumuturilor pe
gaj de efecte comerciale, lambordarea (ipotecarea, garantarea) hârtiilor de valoare.
Statului i se acordă credite în perioadele de criză, de recesiune sau de
confruntări sociale.
Decontarea operaţiunilor prin B.C. se realizată la cererea băncilor comerciale,
prin conturile de corespondent, utilizându-se viramentul (plăţi fără numerar).
Tot o operaţiune activă a B.C. poate fi şi lichidarea obligaţiilor financiare
dintre ţări pe calea compensaţiilor. De asemenea cumpărarea de aur şi devize,
contribuie la realizarea politicii valutare a statului.

2.2.4. Băncile şi Instituţiile de credit asimilate


2.2.4.1. Organizarea şi funcţionarea unei bănci
Băncile îşi desfăşoară activitatea, din punct de vedere organizatoric, în condiţii
asemănătoare cu cele ale unei societăţi comerciale pe acţiuni, iar sub aspect funcţional
sunt necesare reţinerea câtorva particularităţi.
Organizatoric, conducerea, administrarea şi controlul băncii sunt la fel ca la
societăţile pe acţiuni. Astfel, ele dispun de un for suprem de conducere (adunarea
generală), de structuri care îi asigură gestiunea curentă (preşedinte, consiliu de
administraţie, comitet de direcţie), de organe proprii de control (comisie de cenzori şi
controlul intern al băncii).
În România, structura organizatorică, conducerea şi administrarea societăţilor
bancare se stabilesc prin statute proprii conform legislaţiei în vigoare (privind

105
activitatea bancară), iar înfiinţarea comitetului de risc, a comitetului de administrare a
activelor şi pasivelor, a comitetului de credite sunt obligatorii.
Băncile sunt instituţii de credit, având misiunea organizatorică de a efectua
toate operaţiunile bancare.
Astfel, operaţiunile unei băncii sunt:
- primirea de depozite de la subiecţii economici şi publici;
- gestiunea mijloacelor de plată;
- acordarea de credite pentru orice termen.
Prin urmare, băncile sunt organisme care gestionează în pasivul lor conturile
clienţilor, conturi care pot fi utilizate pentru diverse plăţi prin cecuri sau virament în
limitele resurselor disponibile.
Băncile, când acordă credite, sunt angrenate în crearea simultană a resurselor
necesare finanţării operaţiunilor de creditare.
Avem două aspecte ale băncilor: au legături directe cu clienţii lor, prestându-le
servicii, asigurând reglarea şi transferul fondurilor; se implică în economie, plasând
credite şi creând monedă.
Prin modul de creare a monedei, băncile se clasifică după criteriile:
- instituţional: bănci statutare şi bănci cu statut special;
- prin natura activităţii: bănci de depozit, bănci de afaceri, bănci de credit pe
termen scurt şi lung, bănci generale;
- prin apartenenţă: bănci de stat, bănci cooperatiste, bănci mixte;
- prin sfera activităţii: bănci comerciale (propriu-zise) care efectuează orice
operaţiune bancară; băncile mutuale şi cooperatiste, impun anumite limite privind
universalitatea beneficiarilor creditelor acordate.

Situaţia sintetică a patrimoniului unei bănci comerciale la sfârşitul unei perioade


(ex. 1 an)
ACTIV
1. Disponibilităţi (casa, conturi corespondente, depozite la alte bănci).
2. Credite acordate, curente.
3. Credite acordate, restante.
4. Credite acordate, în litigiu (îndoielnice).
5. Dobânzi restante.
6. Dobânzi în litigiu (îndoielnice).
7. Provizioane pentru riscul de credit şi dobândă.
8. Alte active.
9. Pierdere din operaţiuni bancare.
10. Pierdere din operaţiuni interbancare.

106
11. TOTAL ACTIV:
PASIV
1. Disponibilităţi şi depozite ale băncilor.
2. Disponibilităţi şi depozite ale clienţilor.
3. Depozite la termen.
4. Împrumuturi primite.
5. Profit din operaţiuni bancare.
6. Profit din operaţiuni interbancare.
7. Alte pasive.
8. TOTAL PASIV:
Funcţional însă, băncile, conform legislaţiei amintite mai sus, trebuie să se
supună în activitatea lor reglementărilor emise de Banca Naţională a României în
vederea aplicării politicii monetare, de credit, valutare, de plăţi, de asigurare a
prudenţei bancare şi de supraveghere a societăţilor bancare, cu toate că ele au
independenţă totală în elaborarea propriului management.
Ca personae juridice române, băncile pot funcţiona numai pe baza autorizaţiei
emisă de B.N.R59. Cererea de autorizare se înaintează B.N.R. şi trebuie să fie însoţită
de o documentaţie care să cuprindă referiri cu privire la:
- calificarea şi experienţa profesională a conducătorilor băncii;
- nivelul minim al capitalului social subscris (stabilit prin hotărâre de guvern),
care trebuie vărsat, în formă bănească, în totalitate, la momentul constituirii;
- studiul de fezabilitate al băncii;
- acţionarii semnificativi şi acţionarii băncii;
- structura acţionariatului;
- sediul băncii;
- auditorul independent.
Totodată, B.N.R., prin funcţiile de îndrumare şi control, de constituire şi
funcţionare, include şi transformarea şi lichidarea societăţilor bancare româneşti, cât
şi a sucursalelor şi reprezentanţelor în România ale băncilor din străinătate.
Băncile (societăţi comerciale), în desfăşurarea activităţii îşi pot deschide sucursale
şi agenţii cu respectarea procedurilor corespunzătoare. De asemenea, este obligatorie
înregistrarea băncii ca societate bancară în Registrul societăţilor bancare care este
ţinut la sediul BNR. Acţiunile emise de aceste societăţi nu pot fi decât nominative
conform normelor legale.
Conform art. 45 din O.U.G. nr. 99/2006 şi standardelor internaţionale, sucursalele
din România ale unei societăţi bancare străine (state membre ale U.E.) sunt
considerate personae juridice şi pot desfăşura activităţi în mod direct, dacă activităţile
se regăsesc în autorizaţia acordată de autoritatea competentă din statul membru de
origine şi se asigură respectarea legislaţei româneşti.

59
Art. 10 din O.U.G. nr. 99/2006.

107
Deci, sucursala posedă pe de o parte, un patrimoniu propriu delimitat în ansamblul
patrimoniului societăţii bancare, iar pe de altă parte, are personalitate juridică proprie.
Agenţiile, se înfiinţează şi organizează la iniţiativa băncii din fondurile proprii
care-i afectează capitalul necesar, dar ea nu are personalitate juridică de sine
stătătoare.
Spre deosebire de sucursală (în cazul societăţilor bancare străine în România),
agenţiile au o dublă subordonare faţă de bancă: dependentă din punct de vedere
economic pe de o parte şi dependentă din punct de vedere juridic pe de altă parte.
Sucursala poate încheia contracte cu terţe personae în numele băncii, în calitate de
mandatar, sau în nume propriu, în calitate de comisionar.
Caracteristica principală în funcţionarea unei bănci o constituie desfăşurarea şi
dezvoltarea activelor lor şi totodată posibilitatea dezvoltării simultane a pasivelor.
Banca poate să funcţioneze fără să posede un leu în depozit, crescându-i activele
prin plasarea (distribuirea) unui credit.
Clientul care deschide cont la bancă începe operaţiunile de plăţi şi încasări prin
contul curent.
Schematic, bilanţul unei bănci se prezintă astfel:
Activ Pasiv
Casa Împrumuturi pe lângă B.C.
Depozit la Banca Centrală Conturi corespondente (ale
altor bănci)
Conturi corespondente (la alte Împrumuturi de la alte bănci
bănci)
Credite acordate altor bănci Depozite la vedere
Credite acordate Trezoreriei Depozite la termen
Credite acordate clienţilor Valori mobiliare
Valori mobiliare Resurse pe termen lung
Imobilizări Fonduri proprii

Soldul pozitiv al contului de exploatare „Profit sau pierdere” cont de rezultate,


este dat de diferenţa dintre: dobânzile percepute la împrumuturile acordate (la
clientelă şi alte bănci) şi dobânzile vărsate (pentru depozitele clienţilor şi pentru
împrumuturile de la alte bănci); unde se mai adaugă alte venituri, afectate de
remunerarea acţiunilor, a titlurilor emise, de cheltuielile generale, de amortisment, etc.
Vă redăm mai jos : SITUAŢIA realizării veniturilor, cheltuielilor şi profitului
la sfârşitul unei perioade (ex. 1 an):
Venituri
1. Venituri din dobânzi.
2. Venituri asimilate dobânzilor.
3. Comisioane.

108
4. Venituri din provizioane pentru riscul de credit şi dobândă.
5. Alte venituri.
6. Total venituri
Cheltuieli
1. Cheltuieli cu dobânzile.
2. Cheltuieli asimilate dobânzilor.
3. Cheltuieli cu comisioanele.
4. Cheltuieli cu personalul.
5. Cheltuieli cu impozite şi taxe.
6. Cheltuieli administrative.
7. Cheltuieli cu provizioane pentru riscul de credit şi dobândă.
8. Alte cheltuieli.
9. Total cheltuieli.
10. Profit sau Pierdere din operaţiuni bancare.
11. Profit sau Pierdere din operaţiunile interbancare.
Există două principii de bază care ghidează funcţionarea normală a unei bănci:
a. lichiditatea;
b. rentabilitatea (profitabilitatea).
a. Lichiditatea reprezintă funcţia primordială, de a asigura conversia
depozitelor în bancnote. Esenţialul în acest sens este menţinerea suficienţei
contului său la B.C. (B.N.R.).
Lichiditatea depinde de: capacitatea de a colecta suficiente depozite,
capacitatea de a se îndatora pe lângă celelalte bănci sau la B.C. pentru obţinerea
resurselor care-i lipsesc, dacă nu colectează suficiente.
b. Profitabilitatea este legată permanent de problema lichidităţii:
- creanţele sunt de proastă calitate, sau are termene lungi, etc.
- depozitele sunt instabile sau insuficiente, trebuie să se recurgă la depozite
masive.
Apelând la împrumuturi de la alte bănci şi acordând credite cu o rată fixă a
dobânzii, în condiţiile unei rate a dobânzii variabile la împrumutul efectuat, banca se
poate confrunta cu un cont de exploatare deficitar.

2.2.4.2. Principalele operaţiuni ale unei bănci


Bilanţul, la activ şi respectiv pasiv, prezintă suma stocurilor de creanţe şi de
resurse ale băncii.
Operaţiuni de activ:
- operaţiuni vizând lichiditatea bancară, referitoare la depozitele la B.C.,
conturi la celelalte bănci (corespondente);

109
- împrumuturi la alte bănci, în alb sau cu garanţie;
- subscrierea sau achiziţionarea de bonuri de Tezaur;
- achiziţionarea de creanţe negociabile pe piaţă;
- credite acordate clienţilor;
- operaţiuni pe credit-bail;
- operaţiuni de împrumuturi participative.
Creditele acordate clienţilor sunt operaţiunile cele mai importante:
- creanţe comerciale, constând în scontarea efectelor comerciale, materializarea
creditului inter-întreprinderi;
- credite pe termen mediu (2-5 ani);
- credite pe termen lung (până la 20 ani);
-conturi ordinare (debitori) ale clienţilor, reprezentând deschideri de credite,
avansuri în cont curent, linii de credit, etc.

Operaţiuni de pasiv
Acestea sunt operaţiunile prin care se constituie resursele băncii:
- împrumuturi pe lângă B.C., când nu sunt gajate de o cesiune;
- angajamente pe lângă alte instituţii financiare (conturi la vedere sau
împrumuturi în alb);
- împrumuturi gajate prin pensiunea creanţelor pe lângă alte bănci sau B.C.;
- depozitele clienţilor sau moneda scripturală:
- depozite la vedere;
- depozite de economisire (conturi pe termen, pe librete, librete
de economii ale populaţiei);
- operaţiuni privind fondurile proprii şi resursele pe termen lung
(obligaţiuni).
Diversificarea operaţiunilor pasive se face în funcţie de nevoi şi posibilităţi.
* Circulaţia monedei bancare
Moneda bancară se află în soldurile creditoare ale conturilor clienţilor sau în
drepturile de tragere asupra avansurilor în contul curent de care clienţii beneficiază.
Pentru aceasta se folosesc mai multe instrumente, cu o circulaţie diferită.
Între aceste instrumente amintim:
- Instrumentul „înscrisuri”: C.E.C.-ul, efectul de comerţ (sau scrisoarea de
schimb, sau ordin de plată amânat), viramentul;
- Instrumente „automate”: avizul de plată (prelevare), extrasul scrisorii de
schimb, titluri de plată, cartea de credit (transcriere electronică a unui efect
comercial).
* Circulaţia instrumentelor

110
Exemplu: C.E.C.-ul circulă de la proprietar la banca furnizorului. Datorită
complexităţii circulaţiei instrumentelor bancare s-a recurs la compensarea inter-
bancară care se efectuează zilnic la nivel judeţean. Prin această operaţiune, sumele
înscrise în conturile datoriilor şi creanţelor se anulează, se ajustează, se transferă.
Compensarea permite, de asemenea accelerarea circulaţiei monetare, reducând
totodată cantitatea de monedă necesară derulării tranzacţiilor.

2.2.5. Organigrama (structura organizatorică) a unei bănci

Structura organizatorică sau organigrama este o reprezentare grafică a


activităţilor pe care banca le desfăşoară. Practica cunoaşte două tipuri de organigrame:
una ierarhică şi alta funcţională.60
* Organigrama ierarhică ne dă o structură de ansamblu a băncii, unde sunt
evidenţiate subdiviziunile organizatorice şi raporturile dintre ele, numărul nivelurilor
ierarhice. Organigrama respectivă dă posibilitatea izolării responsabilităţilor prin
identificarea factorilor de decizie şi a modului de transmitere a deciziilor şi ne poate
arăta o imagine de ansamblu asupra funcţionării şi dimensiunii băncii.
O posibilă organigramă ierarhică a unei bănci, poate arăta în felul următor:

Comitetul de Adunarea Generală Comitetul de Risc


Administrare Consiliul de Administraţie ↓
a Activelor şi ↓ Comitet de Credite
Pasivelor Comitet de Direcţie

Comisia de Cenzori
Audit Intern

Preşedinte:

60
M. Stoica – „Management bancar”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 38.

111
Vicepreşedinte: Vicepreşedinte: Vicepreşedinte:
- Departament Trezorerie - Departament Credite - Departament Contabilitate
- Dep. Studii Financiare - Dep. Servicii Bancare - Dep. Op. Valutare
- Dep. Relaţii Externe - Dep. Pieţe de Capital - Dep. Informaţional
- Dep. Investiţii Financiare - Dep. Inginerie Financiară - Dep. Marketing

- Sucursale
- Agenţii

* Organigrama funcţională ne dă posibilitatea identificării activităţii băncii


şi nivelurile ierarhice de exercitare a acestor activităţi, care pot fi grupate astfel:
- activitatea de exploatare, care se realizează, în principal, prin unităţile sale
teritoriale ale băncii, asigurând relaţiile directe cu clientela. Scopul acestei activităţi
este de a vinde produse şi servicii clienţilor băncii,
- activitatea de producţie tratează operaţiile iniţiate de exploatare: evidenţa
conturilor clienţilor, calculul dobânzilor, calculul comisioanelor;
- activitatea de asistare, secondează exploatarea. Ea vizează: problemele de
personal şi resursele materiale; acordă asistenţă de specialitate (marketing, juridic,
relaţii externe, pieţe de capital); acordă asistenţă tehnică (trezorerie, inginerie
financiară).
O posibilă organigramă funcţională a unei bănci, poate arăta în felul următor:

* Preşedinte:
Nivele ierarhice: ↓
Direcţii

Departamente

Compartimente

Unităţi teritoriale

112
Activităţi: Asistare ↔ Producţie ↔ Exploatare

Atât organigrama ierarhică cât şi cea funcţională permit reprezentarea grafică


a organizării activităţilor unei bănci.
Într-o structură organizatorică, centrala ocupă un loc aparte, ea fiind centrul
vital al băncii, datorită rolului şi funcţiilor pe care le deţine în cadrul unităţii.
Printre funcţiile exercitate de centrală, amintim:
- elaborează strategia de dezvoltare a băncii;
- stabileşte politica de creditare, dezvoltare în ţară şi străinătate sau de fuziune
şi achiziţii,
- efectuează studii de marketing;
- acordă servicii de consultanţă, audit;
- organizează acţiuni de pregătire a cadrelor;
- iniţiază colaborări cu bănci din ţară şi străinătate;
- asigură lichidităţi şi fonduri de creditare unităţilor subordonate (sucursale,
agenţii);
- stabileşte nivelul dobânzilor şi comisioanelor;
- stabileşte plafoane de credite pentru unităţile subordonate;
- contractează împrumuturi şi plasamente pe piaţa interbancară;
- asigură echilibrul între resurse şi plasamente;
- elaborează norme pentru fiecare activitate şi serviciu în parte (decontări,
operaţiuni de casă, încasări şi plăţi, creditare ş.a.);
- angajază, promovează, concediază personalul de conducere din unităţile
subordonate.
Între centrală şi unităţile teritoriale (sucursale, agenţii), se stabilesc relaţii de
subordonare, reprezentând un atribut determinant al managementului centralei în
desfăşurarea tuturor activităţilor în teritoriu.

* Structura organizatorică a sucursalei sau agenţiei unei bănci


Sucursalele şi agenţiile ca unităţi subordonate centralei, acţionează în teritoriu
ca reprezentante ale acesteia, aplicând politica şi strategia centralei băncii.61
Structura organizatorică cuprinde compartimente care asigură desfăşurarea
activităţii la nivelul teritoriului unde ele acţionează. Conducerea unei astfel de unităţi
este asigurată de: director, director adjunct, şef agenţie, contabil şef şi comitetul de
credite constituit din cadrele de conducere ale sucursalei sau agenţiei respective.

61
I. Moga - “Gestionarea bancară”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2001, pg.11.

113
Prezentăm mai jos o posibilă organigramă a unei sucursale sau agenţii:

Director → Serviciul personal, învăţământ,


salarizare, administrativ ş. a.

Comitetul de credite

Director adjunct: Contabil şef:


- Serviciul credite - Serviciul contabilitate
- Serviciul de urmărire a creanţelor - Serviciul casierie
- Serviciul juridic - Serviciul informatic
- Alte servicii (compartimente) - Alte servicii (compartimente)

2.2.6. Instituţii de credit cvasibancare

Acestea participă la intermedierea financiară activă, distribuind credite


persoanelor diverse, ce sunt finanţate din resurse pe termen scurt. Aceste resurse pot
fi: depozite de economii pe termen scurt; împrumuturi pe lângă bănci sau
„refinanţări”. Pentru că lucrează direct cu băncile, aceste instituţii sunt asimilate lor şi
sunt creatoare de monedă.
O componentă importantă a acestor instituţii cvasibancare o reprezintă băncile
de afaceri (de investiţii). Acestea sunt implicate în atragerea capitalurilor şi plasarea
lor optimă.
O formă derivată a băncilor de afaceri, o reprezintă societăţile de portofoliu,
cu rol dublu: valorificare ridicată a capitalurilor, prin veniturile provenite din
dividende; asigurarea controlului asupra unei firme.
Băncile de afaceri realizează operaţiuni de achiziţie şi fuziune, asigurând
protejarea partenerilor, stabilirea activelor, orientarea utilizării resurselor.

2.2.7. Trezoreria
Trezoreria este casierul şi banca statului, iar ca intermediar financiar asigură
zilnic acoperirea cheltuielilor bugetare.
* Acoperirea cheltuielilor statului
Aceasta se face prin două operaţiuni:
- operaţiuni
definitive: cheltuieli de funcţionare, subvenţii, investiţii, intervenţii
pe de o parte şi resurse permanente, impozite, venituri nefiscale şi de portofoliu,
amenzi pe de altă parte;

114
- operaţiuni temporare: statul creditează anumite operaţiuni (cheltuieli)
economice care apoi trebuie rambursate.
Soldul Bugetului (la sfârşitul perioadei – 1 an, de ex.) trebuie să fie echilibrat.
Dar, poate fi ori cu deficit ori cu excedent. De asemenea poate să difere, cel planificat
de cel realizat.
Soldul bugetar poate fi rectificat, având în vedere inflexiunile din cursul anului
a veniturilor şi cheltuielilor.
Soldul de gestiune are în vedere operaţiunile înscrise în exerciţiul financiar
respectiv şi diferă de la o perioadă la alta, influenţat de diferiţi factori.

* Funcţia Trezoreriei de instituţie financiară


Trezoreria , ca instituţie financiară, prezintă următoarele caracteristici:
- prin structura operaţiunilor este asimilată atât băncilor, cât şi instituţiilor
financiare nebancare:
- crează monedă, unele resurse ale sale au caracter monetar, deci poate fi o
bancă;
- alte resurse pot fi constituite din fonduri de economisire pe termen lung,
dându-i calitatea de instituţie financiară nebancară.
- are poziţie importantă în cadrul circuitului de încasări – plăţi. Această
poziţie este determinată de relaţia deosebită de cont curent cu B.N.R. şi cu
corespondenţii săi.
Ca raţionament practic, Trezoreria are, la activ (în calitate de utilizări):
- soldul deficitar al operaţiunilor definitive neacoperite din resursele
colectate prin impozite, taxe vamale, rambursări de împrumuturi acordate;
- suma împrumuturilor acceptate de stat, pentru realizarea de intervenţii
economice;
şi la pasiv (în calitate de resurse):
- fonduri cu caracter monetar, altele cu caracter de economisire pe termen
scurt şi lung, iar altele pot proveni din împrumuturi de la diferite instituţii
financiare.

* Resursele Trezoreriei
Trezoreria, în afara veniturilor de natură fiscală, mai poate dispune şi de alte
resurse:
o depozitele corespondenţilor săi;
o împrumuturi - de pe piaţa internă – prin utilizarea produselor bancare
(financiare): bonuri, titluri, etc.
-de pe piaţa externă, de la alte guverne, organizaţii
internaţionale, pentru echilibrarea balanţei de plăţi, etc.
o avansuri de la Banca Centrală; sau

115
o resurse din privatizare (în mod excepţional).

* Cheltuielile Trezoreriei
Acestea sunt cheltuieli publice şi se clasifică astfel:
- cheltuieli de personal şi de funcţionare, realizându-se în acest fel bunul mers al
serviciilor publice;
- cheltuieli de transfer (transferuri economice sau ajutoare sociale);
- cheltuieli de echipament (de capital).
În ultima perioadă, subvenţiile şi dotaţiile, bonificaţiile şi garanţiile au fost
înlocuite cu împrumuturile de la Trezorerie, reprezentând forma de intervenţie a
statului în economie.

2.3. PERSPECTIVE ALE STRATEGIEI BANCARE

Într-o economie de piaţă, care este de neconceput fără economii băneşti, în


centrul căreia se află sistemul bancar, cu implicaţii în mobilizarea tuturor fondurilor
băneşti disponibile, le orientează temporar pe perioade mai scurte sau mai lungi, către
diverse activităţi economice.
În acest sens, banii şi creditul constituie instrumente active pentru a stimula
dezvoltarea economică, încurajându-se orice fenomen pozitiv prin intermediul lor
descurajând totodată, la nevoie, tendinţele ce s-ar putea îndrepta spre realizarea
obiectivelor speculative sau neeconomicoase.
În condiţiile concrete ale economiei româneşti (în finalul traziţiei la economia
de piaţă), firmele, indiferent de forma de provenienţă a capitalului social îţi desfăşoară
activitatea în condiţiile de piaţă liberă, iar băncile (în totalitatea lor) pe lângă
efectuarea operaţiunilor de finanţare şi plăţi au şi rolul (nu ar trebui) de sfătuitor,
ţinându-le în permanenţă trează atenţia spre problemele majore şi ferindu-le (la
nevoie) de unele implicaţii ce ar comporta riscuri pentru gestiunea lor. Pentru ca
băncile să poată juca un asemenea rol, este necesar ca firmele să lucreze rentabil, să
fie maleabile în adaptarea la situaţii diferite, iar în funcţie de perspectivele ce se
întrevăd privind dezvoltarea economică să acţioneze permanent în vederea
restructurării oricând a activităţii.
În mecanismul economiei de piaţă libere se înscie şi activitatea bancară, care
datorită operaţiunilor sale specifice, poate să fie supusă diferitelor riscuri, cu
aceleaşi consecinţe ca asupra fiecărei firme, numai că întinderea şi efectele
acestora se pot resimţi aspura unui număr mare de firme, care formează clientela
băncii respective.
Prin urmare, activitatea băncilor se convine a fi riguros reglementată şi bine
coordonată de Banca Centrală (BNR) în calitatea ei de bancă a băncilor, să fie
capabilă, prin folosirea tehnicilor şi metodelor proprii, specifice, să acorde un ajutor
calificat fiecărei bănci în parte. În acest context se poate afirma că în condiţiile
economiei de piaţă, pot să funcţioneze independent mai multe bănci organizate, fie pe
domenii de activitate, fie pe zone geografice, dar trebuie să fie supuse unui regim de
organizare, funcţionare şi control riguros din partea Băncii Centrale.

116
Se pare că în ultima perioadă activitatea bancară din România din punctul de
vedere al elaborări actelor normative, al armonizării sale cu cele din Uniunea
Europeană, se află pe un drum bun.
Astfel BNR şi-a intrat în atribuţiuni din toate punctele de vedere în calitatea sa
de autoritate de supraveghere bancară având scopul şi menirea de a asigura
viabilitatea sistemului bancar.
Aşa cum activitatea firmelor de producţie, prestări servicii, comerciale au
trecut treptat la economia de piaţă liberă şi activităţile bancare, au trebuit să se
adapteze din mers noului sistem economic. Această cerinţă fiind reclamată de firmele
(indiferent de provenienţa capitalului) care au lucrat încă de la începutul activităţii lor
în condiţii de piaţă.
Viziuniea generală a unei bănci, filosofia ei, exprimă locul acesteia în mediul
socio-economic unde îşi desfăşoară activitatea, imaginea sa asupra mediului respectiv,
precum şi asupra legăturilor în dublul sens dintre cele două activităţi.
Filosofia băncii, ca de altfel, filosofa oricărei firme porneşte de la premise
aparent simple şi presupune răspunsuri sincere la următoarele întrebări:
- Ce este o bancă şi ce rol are ea?
- Unde se află, unde se situează în acest angrenaj al sistemului socio-
economic?
- Cui oferă serviciile şi produsele bancare în prezent? Dar în perspectivă?
- Cum va proceda pentru a supravieţui şi dezvolta într-un mediu economic
dat? Dar într-un mediu concurenţial ai cărui germeni au apărut deja?
Raspunzând la aceste întrebări care, privite atent se dovedesc de-a dreptul perfide,
presupune:
- analizarea internă, sinceră şi obiectivă a băncii şi respectiv a punctelor sale
forte şi vulnerabile;
- un studiu detailat al mediului economic, al oportunităţilor şi pericolelor pe
care acesta le conţine;
- să se elaboreze mai multe variante de strategie, alternative.Prin comparare,
evaluare şi eliminare se va alege una singură, cea mai viabilă în contextul dat;
- trecerea la implementatea strategiei alese.
Printr-o viziune clară şi răspunzând cât mai crect şi mai rapid la problemele pe
care le implică noile condiţii sociale, economia şi politica oferită de economia de
piaţă, banca respectivă îşi poate realiza atribuţiile şi funcţiile sale în fond menirea sa.
Având în vedere cele precizate mai sus, putem concluziona că din
multitudinea de sisteme existente în economia noastră românească, sistemul socio-
economic are rolul hotărâtor, iar în cadrul acesteia subsistemul bancar este o
componentă principală faţă de care practic, acel sistem nu-şi poate exercita rolul său.
Elementele componente ale subsistemului bancar, elemente ce definesc
însăşi activitatea unei bănci, se constituie în :

2.3.1. Intrări în sistem bancar

Aceste intrări consituie elementul de la care se porneşte şi care determină


existenţa şi funcţionarea celorlalte elemente ale subsistemului bancar, dar care se află
într-o strânsă relaţie de intercondiţionare reciprocă.
Astfel, intrările pot fi reprezentate de elemente constructive ca:
- resurse umane. Acestea constituie factorul cel mai important şi singura sursă
cu adevărat neepuizabilă;

117
- mediul ambiant, care reprezintă elementul deosebit de important cu puternic
impact asupra elementului uman;
- resursele financiare, se constituie în capital, rezerve, comisioane, dobânzi
încasate, depozite, profituri etc.
- informaţiile despre mediul socio-economic în care fiinţează şi activează
banca respctivă. Informaţia este elementul care depinde în cea mai mare măsură de
gradul de informatizare şi dotare a băncii, în vederea culegerii, prelucrării şi
transmiterii în timp util a informaţiilor necesare pentru buna desfăşurare a activităţii.
După cum se poate vedea, toate elementele respective sunt într-o strânsă
legătură de intercondiţionare, astfel încât un element nu poate exista fără celălalt.

2.3.2. Structura de transformare

O bancă, în structura sa organizatorică cuprinde:


- direcţii de specialitate: casierie, credite, informatică, strategie şi învăţământ,
contabilitate generală, direcţie cu un profil valutar etc.;
- direcţii şi servicii funcţionale: organizare, juridic, personal-învăţământ,
secretariat, serviciul social şi administrativ etc.
După unii economişti, structura de transformare a unei bănci (privită
"domestic") ar putea arăta în felul următor:
"Sufrageria" băncii, unde se primesc şi se întreţin cât mai plăcut cu putinţă
"musafirii" (clienţii), ar putea fi: ghişeele, direcţia de creditare, direcţia de profil
valutar, casa de schimb valutar. Acestea ar reprezenta interfaţa băncii, de ele
depinzând imaginea externă, după cum "ambientul sufrageriei" şi de calitatea
gazdelor (lucrărilor bancare) depinde cât de plăcută a fost vizita;
"Bucătăria" băncii unde se prepară "bunătăţile" pe care apoi le oferă
clienţilor. Acestea ar putea însemna: direcţiile de organizare, juridic, personal -
învăţământ, secretariat, serviciul social şi administrativ etc.

2.3.3. Ieşirile în sistem bancar

Această componentă reprezintă rezultatul acţiunii intrărilor şi structurii de


transformare, de calitatea acestora depinzând, în final, valoarea mulţimii de ieşiri.
Ieşirile se produc prin interfaţa băncii şi constau în:
- servicii bancare: constituirea de depozite la vedere sau la termen, operaţiuni
de schimb valutar, operaţiuni de arbitraj în numele băncii pe pieţele monetare (dar în
contul clienţilor săi), servicii de asistenţă în materie financiară, juridică şi
patrimonială etc.;
- produse bancare: cecuri de virament cu şi fără limită de sumă, cecuri pentru
ridicare de numerar, scrisori de garanţie emise, contracte de credite, extrasele de cont
privind operaţiunile efectuate asupra conturilor deschise de clienţi etc.
Concesiunea inversă – autoreglarea sistemului băncii.
Concesiunea inversă constituie capacitatea de reacţie (FEED – BACK) şi
reprezintă o componentă esenţială a subsistemului bancar din următoarele
considerente:
- este determinantă în privinţa gradului de acomodare şi adaptabilitate a băncii
la mediul economic;

118
- prin ea însăşi, vizează atât intrările în subsitem cât şi structura de
transformare, aducând corecturile necesare ambelor componete vizate în funcţie de
rezultate (ieşiri);
- reprezintă componenta cea mai nobilă a sistemului cibernetic, banca oferind
practic toate posibilităţile de a intervenii prin decizii în funcţie de semnalele primite
din mediul socio-economic.
Prin elaborarea de variante privind strategia bancară se purcede la activitatea
prin care managerii băncii determină obiectivele şi modul în care pot realiza această
strategie. Prin urmare planificarea răspunde la următoarele 5 întrebări de bază:62
1. Ce ? (Scopul);
2. Când ? (Intervalul în care trebuie realizat scopul);
3. Unde? (Locul în care planurile vor fi îndeplinite);
4. Cum ? (Fazele şi metodele de atingere ale scopului);
5. Cât ? (Resursele necesare pentru a atinge scopul);
O bancă care se respectă nu-şi poate permite luxul tatonărilor, al încercărilor,
adică al acţiunilor fără un plan elaborat, deoarece resursele irosite au costuri ridicate.
O planificare strategică ne permite să evităm erorile, pierderile şi întârzierile, iar
eforturile făcute vor deveni eficiente. În acest context, planificarea strategică
reprezintă prima funcţie a managementului bancar.

2.3.4. Planificarea strategică bancară

Prin planificarea strategică se descrie, probabilistic, un anume curs al


acţiunilor viitoare. În această planificare, elementele cheie sunt:
- ţelul sau misiunea;
- obiectivele;
- strategii alternative;
- politici;
- proceduri şi reguli;
- programe;
- bugete.
* Prin ţelul şi misiunea unei bănci se defineşte obiectul şi valoarea socială a
activităţii bancare. Conform statutului, obiectul principal de activitate al unei bănci îl
reprezintă atragerea şi formarea de depozite băneşti; în lei şi valută de la persoane
fizice şi juridice din tară şi străinătate, acordarea de credite pe termen scurt, mediu şi
lung, efectuarea de servicii bancare, operaţiuni pentru activităţi comerciale etc.
Misiunea băncilor ca de altfel al oricărei firme, este în general, de a obţine
profit. Prin urmare, profitul este elementul fundamental pentru supravieţuirea firmei
într-un mediu concurenţial şi el se obţine prin realizarea misiunii sociale.
* Obiectivele strategice ale unei bănci sunt reprezentate de rezultatele finale
şi evaluate printr-un sistem de indicatori specifici (nivelul profitului, cifra de afaceri,
nivelul salariului etc.).
O metodă de stabilire, realizare şi evaluare a obiectivelor o constituie
managementul prin obiective. Metoda este o tehnică de evaluare a performanţelor,
de motivare şi procedură, de planificare şi control, fiind totodată un sistem
managerial cuprinzător care integrează activitatea managerială cheie într-o manieră
sistematică, orientată spre realizarea efectivă şi eficientă a obiectivelor strategice ale
62
V. Dedu - “Gestiune bancară”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, pg. 206.

119
băncii. Filosofia acestui management se bazează pe valorile comportamentului în
relaţiile inter-umane, care susţine respectul pentru atitudinile pozitve, participarea şi
creativitatea lucrărilor bancare.
Între caracteristicile de bază ale managementului prin obiective, amintim:63
- implicarea managementului de vârf în stabilirea obiectivelor;
- participarea tuturor nivelurilor managementului în procesul de stabilire a
obiectivelor;
- un frecvent control al performanţelor şi evaluarea rezultatelor obţinute;
- în vedrea îndeplinirii obiectivelor, se tinde spre o libertate apreciabilă în
selectarea metodelor;
* Strategiile alternative ale unei bănci sunt programe de acţiune şi
desfăşurare a forţelor şi resurselor vizând realizarea integrală a obiectivelor.
* Politicile bancare sunt liniile directoare, de ordin general, care orientează
concepţia şi acţiunile în deciziile ce trebuiesc luate.
* Procedurile şi regulile sunt planuri ce pun la cale metode uzuale privind
desfăşurarea activităţii. În acest context, banca elaborează permanent normele care
privesc diferitele secţiuni ale activităţii sale, în concordanţă cu cerinţele pieţei şi
reglementările legale în vigoare.
*Programele sunt asemănătoare paşilor ce trebuie parcurşi, resursele de
utilizare şi alte lemente necesare unei activităţi date.
* Bugetele de venituri şi cheltuieli ale unei bănci constituie expresia
valorică a rezultatelor prevăzute în programe şi strategii. Prin buget, banca se obligă
să aibă prevederi exprimate valoric lagate de evoluţia activităţii viitoare a veniturilor,
cheltuielilor şi rezultatelor.
Văzută ca o succesiune de activităţi, planificarea strategică se desfăşoară în
ordinea stabilită de procesul managerial.
Un manager bancar, în planificare, trebuie să ţină seama de mai multe
principii:
- principiul perioadei de angajare , se referă la resursele şi obligaţiile băncii,
obligând răspunsul la întrebarea pentru ce interval de timp viitor se elaborează
planurile strategice. Acest principiu stabileşte orizontul de timp în care se pot
recupera resursele investite într-o acţiune dată;
- principiul flexibilităţii înseamnă adoptarea programelor şi planurilor la
evenimetele şi situaţiile nou apărute;
- principiul coordonării planurilor sectoriale pe termen scurt cu cele pe termen
lung . Uneori managerii băncilor comit eroarea ca programele şi planurile pe termen
scurt, să ignore obiectivele pe termen lung.

* Cuvinte cheie:

Bancă – “instituţie” specializată care organizează circulaţia bănească,


mobilizează resurse băneşti temporare disponibile, acordă credite, face încasări şi plăţi
în numerar, efectuează decontări fără numerar între instituţii şi agenţi economici
titulari de cont, emite instrumente de plată, titluri de credit, emite şi plasează hârtii de
valoare, efectuează alte operaţiuni cu titluri de valoare, servicii de consultanţă şi de
plasament pentru resursele băneşti ale clienţilor şi ale fondurilor proprii, realizează
63
Idem 38, pg. 210.

120
selecţionarea şi susţinerea unor proiecte de investiţii, se ocupă cu vânzarea-
cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare.
Banca Centrală – “instituţie” bancară care conduce întregul aparat bancar din
ţara respectivă, oferind servicii guvernului şi tuturor băncilor comerciale din ţară.
B.C. formulează politica monetară şi de credit a guvernului. Are următoarele
atribuţiuni: emisiunea semnelor monetare, păstrarea şi punerea lor în circulaţie şi
controlul emisiunii de bancnote; concentrarea disponibilităţilor băneşti ale băncilor
comerciale şi acordarea de credite acestor bănci, pe baza primirii prealabile la rescont
a cambiilor scontate de acestea; administrarea conturilor guvernamentale şi datoriei
publice; acordarea de împrumuturi statului şi păstrarea tezaurului de stat; formarea de
depozite şi influenţarea volumului şi a costului creditului în ţară; păstrarea rezervelor
de aur şi valută străină ale ţării; participarea în numele statului la încheierea
acordurilor de plată cu alte ţări; controlul şi influenţarea cursului valutar; întreţinerea
relaţiilor cu băncile centrale ale altor ţări.
Banca Centrală Europeană – “instituţe” bancară centrală unică autorizată să
emită şi să guverneze sistemul monetar din “zona euro”. B.C.E. şi-a început oficial
activitatea la 8 iunie 1998 şi are sarcina dificilă de a aplica politica monetară a Uniunii
Europene. Concomitent cu introducerea euro, Uniunea Europeană a creat Sistemul
European al Băncilor Centrale, care este format din BCE şi reprezentanţii băncilor
centrale naţionale. Băncile centrale naţionale fac parte din structura Sistemului
European al Băncilor Centrale, iar conducerea acestui sistem revine BCE,
constituindu-se astfel un sistem federal. BCE decide politica monetară a Uniunii şi este
în măsură să autorizeze emisiunea de bancnote, cu descentralizarea către băncile
centrale naţionale, cât şi faţă de instituţiile Comisiei Europene. BCE este obligată să
informeze instituţiile Comunităţii Europene asupra întregii sale activităţi, purtând şi o
răspundere politică. Băncile centrale naţionale, independente faţă de guvernele lor
naţionale, se află sub autoritatea BCE. Structurile decizionale ale BCE sunt
următoarele: consiliul de administraţie; consiliul guvernatorilor, consiliul general64.
Cont de capital65. Este un instrument care reprezintă mai multe situaţii :
- de cont, în care se înregistrează cheltuielile de capital cu articole precum :
pământul, clădirea, utilajele etc. ;
- o cantitate stabilită prin buget care poate fi cheltuită numai pe articole
majore, în special, în sectorul bugetului public ;
- un cont arătând preocuparea unui comerciant pentru bunurile nete din
afacerea sa ;
- o serie de conturi înregistrând influenţele partenerilor asupra bunurilor nete
ale unui parteneriat.
Conturile de capital pot să cuprindă atât cantităţile cu care s-a contribuit iniţial
cât şi conturile curente (care înregistrează tranzacţiile unui partener dintr-un
parteneriat care nu sunt în relaţie directă cu capitalul său în respectivul parteneriat); se
poate referi de asemenea, într-un sens restrâns, la cantită5ile cu care s-a contribuit
iniţial, ajustate unde este necesar printr-un acord între parteneri.
Curs real de schimb – cursul nominal de schimb al unei monede faţă de o
altă monedă, ajustat cu diferenţialul de inflaţie dintre ţările cărora le aparţin cele două
monede.

64
Gh. Bistriceanu – „Mică enciclopedie de finanţe, monedă, asigurări”, vol. I, Editura Universitară,
Bucureşti, 2006, pg. 226-235.
65
Georgeta Buşe (coord.) – „Dicţionarul complet al economiei de piaţă”, Informaţia Business Books,
Bucureşti, 1994, pg. 92.

121
Cererea de bani reprezintă dorinţa populaţiei şi a companiilor de a deţine
active care pot fi uşor schimbate contra bunurilor şi serviciilor. Natura lichidă a
banilor este principalul aspect care îi deosebeşte de alte tipuri de active. Cererea de
bani depinde în general de valoarea nominală a PIB şi de rata dobânzii. Principalele
componente ale cererii de bani sunt:
- cererea de bani pentru tranzacţii – derivată din intenţia publicului de a-şi
achiziţiona cele necesare şi,
- cererea de bani ca activ financiar – reflectând în special preferinţa publicului
de a face economii sub această formă.
Inflaţie – creştere a nivelului general al preţurilor, măsurată de regulă prin
intermediul indicelui preţurilor de consum (IPC).
Deflaţie – scădere a nivelului general al preţurilor; opusă inflaţiei.
Dezinflaţie – reducere a ratei inflaţiei.
Rata dobânzii de politică monetară – plafonul ratelor dobânzilor la care
BNR atrage depozite pe termen de o lună de pe piaţa monetară interbancară.
Strategia reprezintă ansamblul deciziilor care angajază viitorul unei firme
(bănci) pe un orizont de timp îndepărtat (de la 5 la 10 ani).
Strategia bancară66 se referă la:
- stabilirea unui obiectiv (proiect, orientare) a cărui realizare necesită o
perioadă de timp mai lungă sau medie;
- politicile de marketing care cuprind ansamblul acţiunilr vizând realizarea,
atingerea obiectivului propus;
- mijloacele care constau în resurse umane, financiare şi tehnice;
- o structură, aceasta însemnând organizarea instituţiei bancare de o astfel de
manieră, încât să asigure punerea în operă a politicilor şi mobilizarea mijloacelor.

Capitolul III

CREDITUL

* Scurt rezumat

În general,creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra


unei valori monetare viitoare.
Creditul, prezintă următoarele elemente:
- schimbul în timp;
- subiecţii raportului de credit: - debitor şi
- creditor ;
- promisiunea de rambursare;
- scadenţa → momentul rambursării creditului;
- dobânda → preţul creditului.
Creditul unei bănci acordat unei firme este o operaţiune pe bani.
Subiectele raportului de credit sunt:
• creditorul (banca);

66
Vasile Dedu – „Gestiune şi audit bancar”, ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2008,
pg.283.

122
• debitorul, care poate fi:
- o firma (presoană juridică);
- persoană fizică;
- statul.
Dobânda, reprezintă o caracteristică esenţială a creditului, este deci preţul
creditului.
Importanţa şi locul creditului bancar în economia de piaţă sunt date de rolul
acestuia, prin funcţiile pe care le îndeplineşte (funcţia distributivă şi cea de emisiune
monetară).
Creditul, de asemenea, prin însăşi natura lui contribuie la creşterea vitezei
de rotaţie a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea permanentă a
fondurilor.
Deoarece creditul se acordă în schimbul plăţii unei dobânzi, el contribuie
prin reglarea ratei dobânzii, la stăvilirea fenomenului inflaţionist.
Resursele de creditare sunt: proprii şi împrumutate.
Societăţile comerciale (indiferent de provenienţa capitalului), firmele în
general, regiile autonome, asociaţiile familiale, persoanele fizice (autorizate
independent) etc., pot fi finanţate din credite în scopul completării resurselor proprii
în vederea realizării activităţiilor propuse conform normelor legale.
În acordarea creditelor, conform principiului general, trebuiesc parcurse opt
etape.
Dacă în succesiunea logică, creditul deţine o poziţie primară, dobânda
constituie o condiţie sine qua non a oportunităţii şi eficienţei lui. Dobânda trebuie
privită deopotrivă atât în ipostaza de efect cât şi în cea de cauză, cu corolarul
funcţiilor ce i se atribuie în prefacerile monetare şi economico-financiare.
Riscul ratei dobânzii însă, îl reprezintă sensibilitatea rezultatelor financiare
ale unei bănci la schimbările ratei dobânzii. El este consecinţa activităţii de
intermediere financiară.
În funcţie de modul cum sunt structurate activele şi pasivele băncii, se poate
determina poziţia riscului ratei dobânzii.
În vederea stabilirii efectelor asupra viitoarelor câşiguri rezultate din
mişcările potenţiale ale ratei dobânzii, un bun manager al activelor şi al pasivelor
utilizează diferite tehnici de măsurare.
În condiţiile dificile ale perioadei actuale, prin care trece economia de piaţă
concurenţială românească, este bine ca bancherii să-şi cristalizeze exact conceptele şi
metodele, iar clienţii să le cunoască, la rândul lor, pentru a se adapta la rigorile impuse
în activitatea bancară de un element fundamental - riscul.

* Obiective :

Principalul obiectiv al capitolului îl constituie analiza performanţei unei firme


în vederea obţinerii unui credit de la o bancă comercială, etapele care trebuiec
parcurse în vederea elaborării documentaţiei necesare.
În cadrul capitolului, de asemenea, se acordă o mare atenţie creditului bancar,
pentru aceasta se porneşte de la trăsăturile creditului în general, cunoscându-se
întodeauna faptul că, de fiecare dată, banca este creditorul, iar obiectul creditului îl
constituie banul şi apoi operaţiunea de creditare se numeşte comerţ bancar.
Totodată, dobânda, reprezintă o caracteristică esenţială a creditului, este deci
preţul creditului. Ea se negociază şi se stabileşte în convenţia de credit, variază de la o
bancă la alta şi este puternic influenţată de nivelul inflaţiei.

123
Este bine cunoscut faptul că dimensiunile cererii şi ofertei de mărfuri pot fi
reglate şi prin creditarea consumului pe de o parte şi a stocurilor pe de altă parte,
creându-se posibilitatea asigurării stabilităţii preţurilor. Prin urmare, creditul, prin
însăşi natura lui contribuie la creşterea vitezei de rotaţie a banilor, la multiplicarea
monedei scripturale, la rularea permanentă a fondurilor.

* Conţinutul capitolului:

3.1. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE CREDITARE

Activitatea de creditare diferă de la o unitate bancară la alta, în funcţie de


mărimea acesteia. La o unitate mică, de exemplu, ofiţerul de credite execută toată
munca în detaliu: acordarea creditului, inclusiv instrumentarea dosarului de credit,
negocierea, contactul cu clientul, revizuirea periodică a dosarului de credit şi
încasarea. La o unitate mare, ofiţerul de credite se specializează în consultare,
instrumentarea dosarului, negocierea cu clienţii, existând o mai mare departamentare
a funcţiilor şi anume: analizarea şi revizuirea creditului, încasarea împrumutului. Alte
bănci au la dispoziţie specialişti de credite pe ramuri de activitate: industrie, comerţ,
turism, etc.

• Serviciul de credite (sucursale, agenţii)


Atribuţiunile principale ale respectivului serviciu constau în analizarea
dosarelor solicitanţilor de credite, capacitatea de rambursare a acestora. De asemenea,
serviciul mai are misiunea de a revizui creditele acordate şi de a încasa împrumuturile
la timp.

• Comitetul de credite (sucursale, agenţii)


Acest comitet are în componenţa sa conducerea unităţii plus şeful serviciului
(biroului ) de credite şi are următoarele atribuţii:
- analizează şi aprobă salicitările de credite în limita plafoanelor acordate de
centrală;
- revizuieşte şi propune măsuri pentru creditele restante;
- rescadenţează creditele (conform competenţei);
- analizează şi trimite spre aprobare centralei băncii, creditele mari, ale căror
plafoane le depăşeşte competenţa.

• Departamentul de credite (centrală)


Acest departament este compartimentul de lucru al centralei şi are următoarele
atribuţiuni:
- participă la elaborarea politicii de creditere a băncii;
- analizează dosarele de credite întocmite de unităţile subordonate pentru
creditele ale căror valori intră în competenţa de aprobare a centralei şi apoi le
transmite Comitetului de credite spre aprobare;
- acordă asistenţă tehnică şi de specialitate pentru evaluarea garanţiilor;
- efectuează expertize la evaluările garanţiilor prezentate de clienţi;
- eloborează norme de creditare în conformitate cu legislaţia în vigoare.

• Comitetul de risc (centrală)

124
Pentru buna desfăşurare a activităţii unei bănci, se cnsideră necesar existenţa a
două comitete de risc:
- un comitet de risc al directorilor;
- un comitet de risc al ofiţerilor de credite.
Primul comitet are în componenţa sa pe preşedintele băncii şi directorii din
Comitetul de direcţie care, are sarcina de a analiza şi aproba propunerile Comitetului
de risc al ofiţerilor.
Al doilea comitet de risc este alcătuit din ofiţeri de credite – experţi şi din
specialişti din afara direcţiei de credite. Acest comitet se întruneşte zilnic şi are
următoarele atribuţiuni:
- urmărirea respectării politicii de creditere, a normelor bancare şi normelor
interne;
- asigurarea unui audit periodic al tuturor unităţilor din teritoriu;
- informarea Comitetului de risc al directorilor despre condiţiile generale ale
portofoliului de credite şi propunerea (eventual) a unor măsuri care să îmbunătăţească
activitatea de creditare.

3.1.1. Creditul. Noţiuni, concepte, clasificare.

În general,creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra


unei valori monetare viitoare.
Creditul, prezintă următoarele elemente:
- schimbul în timp;
- subiecţii raportului de credit: - debitor şi
- creditor ;
- promisiunea de rambursare;
- scadenţa → momentul rambursării creditului;
- dobânda → preţul creditului.
Conform uzanţelor de specialitate, numai cedarea şi restituirea unei sume de
bani constituie o operaţiune de credit. Într-unul din cele două momente, al cedării sau
acordării şi restituirii sau rambursării, poate să apară o cantitate de mărfuri în loc de o
sumă de bani, sau o executare de lucrări ori o prestare de servicii. În acest caz
întâlnim fenomenul de vânzare pe credit (credit comercial) când bunurile înlocuiesc
sume de bani în momentul acordării sau rambursării creditului.
Etimologic, cuvântul “credit” este de origine latină şi provine de la “creditum
– creditare” şi înseamnă “a crede” sau “a avea încredere”. Sigur, originea cuvântului
scoate în relief un element psihologic care este absolut indispensabil existenţei unei
operaţiuni de credit: încrederea.
Raporturile de credit sunt considerabile în dimensiunile lor şi multiple în
varietatea lor într-o economie de piaţă.
Prin urmare, se cunosc mai multe tipuri de credit:
a) Creditul comercial. Acesta se acordă sub formă de marfă, în urma
unei înţelegeri apărute între creditor (vănzător, care are interesul să-şi vândă marfa) şi
debitor (cumpărător, care nu dispune de sume băneşti în acel moment) ;
b) Creditul bancar, care se acordă sub formă bancară. În această situaţie,
este obligatoriu ca unul din subiecţii raportului de credit să fie o bancă (fie în calitate
de debitor → este creditată de titularii de depozite, fie în calitate de debitor → prin
împrumuturile acordate clienţilor săi, statului, altor bănci etc.)

125
c) Alte categorii de credite:
- creditul obligatar→ prin emiterea de obligaţiuni;
- creditul ipotecar;
- creditul consumativ.
În continuare, vom prezenta câteva trăsături distincte ale acestor tipuri de
credite care le pot asemăna sau le pot deosebi.
Creditul comercial şi cel obligatar, spre exemplu, au în vedere obligaţii
directe între debitor şi creditor şi posibil să se desfăşoare în afara băncilor, de la
început şi până la sfârşit.
Raporturi de credit→ tip I67
debitori creditori
Credit comercial cumpărător furnizor
(firmă) (firmă)
Credit obligatar utilizator subscriitor
(firmă sau (persoană fizică
instituţie publică) sau firmă)
Celelalte tipuri de credite: bancar, ipotecar şi de consum, presupun
desfăşurarea unor rapoarte de credit complementare prin bănci.
În realitate, raporturile de credit se desfăşoară, în mod obligatoriu, pe două
planuri:
- procesul de mobilizare a capitalurilor disponibile în situaţia în care creditorul
este deţinătorul de disponibilităţi, iar depozitar, banca. Acest raport este în mod
necesar prealabil;
- procesul de distribuire a capitalurilor disponibile în care utilizatorii în calitate
de debitori, recurg în mod necesar la băncile comerciale.
Raporturi de credit → tip II68
Debitori (distribuire) – Banca – Creditori (depozitare)
- Credit bancar (firme, (firme, persoane fizice)
persoane fizice)
- Credit ipotecar
- Credit de consum
De asemenea şi în raporturile de tip I pot interveni băncile:
- prin scontare / rescontare;
- prin vânzări / cumpărări de obligaţiuni;
- acordare de credite pe garanţii de efecte obligatare etc.

* Conceptul şi trsăturile creditului bancar

Operaţiunea prin care împrumutatul(debitorul) ia în stăpânire imediată resurse


(bani) în schimbul unei promisiuni (angajament) de rambursare viitoare, însoţite de
plata unei dobânzi ce stimulează banca, poartă numele de credit bancar.
Creditul unei bănci acordat unei firme este o operaţiune pe bani. El este pus
de bancă la dispoziţia unei firme producătoare sau comerciante sub forma unui
capital, pentru un timp determinat, în scopul obţinerii producţiei de marfuri sau
circulaţiei unor mărfuri.

67
V. Dedu - „Gestiune bancară”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, pg. 67.
68
Idem 38, pg. 68.

126
Esenţial în aceste raporturi îl constituie faptul că unul dintre parteneri este
banca, iar relaţiile între bancă şi parteneri se desfăşoară pe terenul valorificării
capitalurilor disponibile şi realizarea de profituri, în principal sub formă de dobânzi.
În vederea conturării trăsăturilor creditului bancar, este necesar a se porni de la
trăsăturile creditului în general, cunoscându-se întodeauna faptul că, de fiecare dată,
banca este creditorul, iar obiectul creditului îl constituie banul şi apoi operaţiunea
de creditare se numeşte comerţ bancar.
Subiectele raportului de credit sunt:
- creditorul (banca);
- debitorul, care poate fi:
- o firma (presoană juridică);
- persoană fizică;
- statul.
Promisiunea (angajamentul) de rambursare a creditului constituie un element
de bază al raportului de credit şi necesar şi în consecinţă se solicită angajarea unei
garanţii. În raporturile de credit, riscurile probabile pot fi:
- riscul de rambursare;
- riscul de imobilizare.
Riscul de rambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a
incapacităţii de plată datorată conjuncturii, dificultăţilor sectoriale sau deficienţelor
debitorului.
Pentru preîntâmpinarea riscului, banca trebuie să analizeze temeinic debitorul
prin prisma cerinţelor respectării raportului de credit sub mai multe aspecte: umane
(competenţe, moralitate); economice (situaţia internaţională, naţională, cadrul
profesional); financiar (situaţia financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de
rambursare); juridic (forma juridică, legăturile juridice cu alte firme). Pentru divizarea
riscului, se poate apela la colaborarea cu alte instituţii de credit. Prevenirea riscului,
este evident legată de procedura de garantare a riscului.
Riscul de imobizare apare la deţinătorul de depozite (banca), pentru că este
pus în situaţia de a nu onora cererile titularilor de depozite din cauza unei exploatări
neeficiente a creditelor acordate.
Ca urmare, se recurge la o administrare judiciară a depozitelor şi creditelor de
către bănci, angajarea creditelor pe baza hârtiilor de valoare, mobilizarea efectelor (la
piaţa monetară prin rescont şi alte operaţiuni). De regulă, creditele acordate prin bănci
angajează fonduri ce nu aparţin băncii. Pentru aceasta, banca este obligată să
gestioneze eficient fondurile ce i-au fost puse la dispoziţie, întărindu-şi poziţia de
creditor prin garanţii personale şi reale.
Termenul de rambursare constituie o trăsătură specifică a creditului şi are o
varietate foarte mare: de la termene foarte scurte (24 ore – termen practicat între bănci
pe pieţele monetare) şi până la termene de 30 – 50 ani pentru împrumuturi privind
construcţiile de locuinţe. Termenul de rambursare poate fi: scurt, mijlociu, lung.
Dobânda, reprezintă o caracteristică esenţială a creditului, este deci preţul
creditului. Ea poate fi negociabilă şi se stabileşte în convenţia de credit, variază de la
o bancă la alta şi este puternic influenţată de nivelul inflaţiei.

* Tranzacţia. Acordarea creditului.

Creditul se consimte în cadrul unei tranzacţii unice, acordarea unui


împrumut, vânzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit la altă bancă. În ultima
perioadă a prins contur sistemul acordării de credite deschise, unde împrumuturile

127
efective apar la intervale liber alese de debitor. Cărţile de credit sunt modalităţile cele
mai răspândite pentru această formă.
Acordarea creditului (consimţirea tranzacţiei) reprezintă un act de mare
importanţă, în vederea căruia banca trebuie să-şi asigure o bună informare şi
documentare pentru prevenirea riscului.
* Consemnarea şi transferabilitatea

Acordurile de credit sunt consemnate prin înscrisuri, instrumente de credit, în


marea lor majoritate, a căror forme de prezentare implică aspecte multiple şi
diferenţiate.
Evident, aceste instrumente prevăd obligaţia fermă a debitorului în legătură cu
rambursarea împrumutului, respectiv dreptul băncii de a i se plăti suma angajată
(creditul + dobânda).
Prin transferul instrumentului de credit se realizează cesiunea de creanţă,
respectiv dreptul băncii de a încasa suma înscrisă în instrumentul de creditare, precum
şi veniturile accesorii. Practica bancară cunoaşte asemenea fenomene deoarece
transferabilitatea permite asigurarea utilizării fluxurilor fireşti de constituire şi
utilizare a capacităţilor temporare disponibile.

* Importanţa creditului bancar

Importanţa şi locul creditului bancar în economia de piaţă sunt date de rolul


acestuia, prin funcţiile pe care le îndeplineşte.
Creditul, îndeplineşte în primul rând o funcţie distribuitivă prin faptul că
mobilizează resurse băneşti disponibile la un moment dat într-o economie, pe care le
redistribuie apoi prin acordarea de împrumuturi firmelor (sectoarelor de activitate)
care au nevoie de mijloace de finanţare.
Disponibilităţile băneşti sunt acele surplusuri de capital de circulaţie aflate
temporar sub formă inactivă în conturile firmelor deschise la bănci, rezervele de casă
ale firmelor păstrate în conturi bancare, sumele de bani economisite de persoanele
fizice (populaţie) pentru diverse scopuri depuse la diferite bănci, etc.
Toate aceste disponibilităţi sunt oferite întreprinzătorilor şi astfel creditul are
posibilitatea să sporească puterea de acţiune productivă a capitalului, punând în
mişcare forţele economice latente şi contribuind în felul acesta la creşterea avuţiei
reale a societăţii. Prin urmare, băncile, prin creditele acordate firmelor, au rolul de a
transforma economiile sterile în capitaluri productive.
Totodată, operativitatea asigurată în procurarea de noi capitaluri dă
posibilitatea existenţei unei elasticităţi mai mari în economie (pe ansamblu),
favorizează orientarea rapidă a investiţiilor spre ramurile (firmele) cu activităţile cele
mai eficiente, contribuind la adaptarea la cerinţele pieţei interne şi externe şi la o
creştere a eficienţei marginale a capitalului. De asemenea, prin funcţia sa distribuitivă,
creditul participă la creşterea gradului de centralizare şi concentrare a capitalului.
În procesul transformării economiilor în investiţii, o importanţă deosebită o
are creditul. După afirmaţiile economistului englez L.M. Keynes, într-o economie de
piaţă dezvoltată, ecuaţia fundamentală în realizarea echilibrului macroeconomic este S
= I, unde S = economiile, iar I = investiţiile.
Într-o societate, orice persoană poate economisi o anumită sumă de bani, mai
mare sau mai mică, în funcţie de venitul ei şi de comportamentul său economic.
Dacă economisirea nu este continuată de o investire, poate fi un factor
dezechilibrant şi economia este condusă spre recesiune, cu toate consecinţele sale. Nu

128
orice persoană poate avea calităţile unui întreprinzător şi de aceea nu-şi asumă
riscurile acestuia, iar dacă le are, nu şi le poate valorifica din cauza lipsei de capital.
Pentru aceasta, creditul este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului capitalul
necesar, prin care economiile, astfel sterile, se transformă în investiţii. Deci, creditul
este un factor important al creşterii economice.
După acordarea creditului, băncile procedează la verificarea modului cum se
utilizează acesta de către întreprinzător, creditul în acest fel jucând rolul de diminuare
a investiţiilor păguboase, nerentabile.
Prin oferirea accesului la credite al oricărui întreprinzător, care prezintă bunele
intenţii şi garanţia sumelor primite, creditul contribuie astfel la promovarea firmelor
de dimensiuni mici, adesea promotoare ale inovaţiei, ceea ce favorizează
concurenţa, cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.
În al doilea rând, creditul îndeplineşte şi o funcţie de emisiune monetară.
După ce, prin intervenţia ideii de credit s-a ajuns la moneda fiduciară, adică
biletele de bancă, prin intermediul unor solide instituţii de credit s-au creat alături de
aceasta, multiple alte instrumente şi tehnici de plată (viramentul, cecul) care au dus la
diminuarea folosirii numerarului şi la creşterea în mari proporţii a monedei
scripturale. Toate acestea au contribuit la reducerea cheltuielilor cu circulaţia banilor,
tehnicile noi şi instrumentele de plată oferite de existenţa creditului fac faţă în cele
mai bune condiţii creşterii exponenţiale a volumului tranzacţiilor economice.
Dimensiunile cererii şi ofertei de mărfuri pot fi reglate şi prin creditarea
consumului pe de o parte şi a stocurilor pe de altă parte, creându-se posibilitatea
asigurării stabilităţii preţurilor.
Spre exemplu, unele mărfuri au caracter sezonier (cerealele, de pildă) şi
dacă ar fi aduse pe piaţă numai în momentul recoltării lor, oferta poate fi
disproporţionat de mare în raport cu cererea şi vom asista la o scădere spectaculoasă a
preţurilor, care poate fi urmată de o situaţie inversă, adică o cerere neacoperită de
mărfuri şi deci o creştere exagerată a preţurilor. În vederea evitării unor astfel de
fluctuaţii generatoare de risipă şi perturbatoare ale echilibrului economic, se poate
folosi instrumentul pentru creditare – warant – care oferă proprietarului mărfurilor
respective posibilitatea obţinerii cu anticipaţie, cel puţin parţial, a contravalorii
acestora.
Creditul, de asemenea, prin însăşi natura lui contribuie la creşterea vitezei
de rotaţie a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea permanentă a
fondurilor.
Deoarece creditul se acordă în schimbul plăţii unei dobânzi, el contribuie
prin reglarea ratei dobânzii, la stăvilirea fenomenului inflaţionist.
Prin finanţarea consumului şi prin crearea unor instrumente şi tehnici, creditul
are o prezenţă indispensabilă şi în viaţa populaţiei oricărei ţări civilizate (creditul
consumativ, creditul ipotecar, etc.).
Creditul stimulează şi promovează relaţiile economice internaţionale, prin
diferitele sale forme, mai ales în comerţul exterior, cu predilecţie pentru
impulsionarea exportului şi pentru derularea normală a operaţiunilor de export-import.
În cele din urmă mai trebuie subliniat rolul creditului în finanţarea deficitului
bugetar al statului, acolo unde este cazul, sub forma creditului public.
Important este faptul că pe cât de util şi avantajos este creditul ca verigă
indispensabilă în mecanismul de funcţionare a economiei, pe atât de periculos şi
dezavantajos devine în momentul neutilizării lui în conformitate cu cerinţele sale şi
ale echilibrului economic general.

129
Pericolul cel mai mare îl reprezintă folosirea lui abuzivă, determinată de iluzia
că prin sine însuşi creditul reprezintă avuţie.
Supercreditarea poate duce la grave dezechilibre economice, monetare şi
generează, când ia proporţii, inflaţia.
Utilizarea creditului pentru finanţarea unor activităţi economice insuficient
fundamentate poate duce la dezechilibrul structural în economie, la disproporţii între
ramurile şi sectoarele ei de activitate.
Folosirea abuzivă a creditului poate stimula o exacerbare a operaţiunilor
speculative, o creştere a capitalului fictiv care poate să conducă la crahuri financiare.
Trebuie reţinute, de asemenea, problemele riscului presupuse de utilizarea creditului,
în special pentru bănci, neluarea în calcul a acestora poate provoca prăbuşirea în lanţ a
sistemului bancar, cu consecinţe dintre cele mai grave pentru economie, pentru viaţa
socială şi politică a unei ţări.
Pentru ca rolul de “motor” al creditului în desfăşurarea mecanismului
economic să fie efectiv şi eficient, manifestându-şi la maximum avantajele şi
diminuându-şi la minimum dezavantajele, este necesară întrunirea mai multor
condiţii obiective şi subiective, care se pot grupa în 5 mari categorii :
- condiţii de ordin juridic, legal. Acestea se referă la existenţa unui cadru
juridic, a unor legi care să reglementeze cu precizie, fără echivoc, măsurile de
protecţie acordate contractelor încheiate între creditor şi debitor, procedurile de
coerciţiune faţă de debitorii recalcitranţi, etc., astfel încât să crească încrederea
firmelor şi să limiteze riscurile;
- condiţii de ordin instituţional, infrastructural. Acestea obligă la existenţa unui
sistem de instituţii şi organisme solide, bine concepute, cu sarcini precise în
efectuarea operaţiunilor de credit, dar şi în exercitarea controlului asupra modului
cum sunt respectate aceste sarcini;
- condiţiile de ordin social-politic privesc cadrul general de stabilitate şi linişte
socială, de regimul politic existent şi atitudinea factorilor de decizie la nivel
macroeconomic faţă de libera iniţiativă, de piaţă;
Evident, climatul social caracterizat prin convulsii sociale, un regim politic
şubred, contestat, o politică economică oscilantă sau operaţiuni şi atitudini nesigure,
fără o perspectivă clară, afectează elementul esenţial al creditului : încrederea. Toate
acestea descurajează atât economisirea prin intermediul instituţiilor specializate, cât şi
solicitarea de credite sau acordarea lor.
- condiţiile de ordin economic au în vedere situaţia de ansamblu a economiei
naţionale, perspectivele ei şi conjunctura econommică pe plan intern şi internaţional
existentă la un moment dat. De asemenea, este important să se ştie situaţia resurselor
existente în economie la dispoziţia firmelor, accesul la ele, structura economiei
naţionale, situaţia pieţei de mărfuri, a capitalurilor, etc.;
- condiţiile de ordin psihologic se referă atât la încrederea ca suport hotărâtor
al creditului, cât şi la comportamentul firmelor, al întreprinzătorilor, al populaţiei în
ansamblul ei. Trebuie ţinut cont de înclinaţiile populaţiei spre economisire sau
consum, spre tezaurizare sau investiţii, de atitudinile acesteia în raport cu libera
iniţiativă, care bineînţeles sunt legate de tradiţie, religie, nivel de cultură şi civilizaţie,
educaţie, profesiunea şi poziţia socială a fiecăruia.
Cunoaşterea şi luarea în consideraţie a unor asemenea condiţii au o
importanţă covârşitoare pentru România aflată în finalul tranziţiei la
economia de piaţă. În această perioadă, ele există într-o măsură mai mică,
ceea ce determină statul să intervină pe linia dezvoltării acestor condiţii,

130
astfel încât sistemul de credite să devină un factor propulsor pentru
viitoarea economie de piaţă concurenţială românească.

3.1.2. Resursele de creditare

* Resursele proprii

Aceste resurse sunt constituite din capitalul subscris de acţionarii băncii


respective şi din beneficiile (profiturile) distribuite şi înglobate în diferite fonduri de
rezervă sau de risc.
Ca orice firmă, o bancă posedă un capital propriu, care poate fi neînsemnat în
raport cu cifra de afaceri şi constituie mai mult o garanţie faţă de deponenţi. Capitalul
acesta, într-o proporţie diferită, se imobilizează cu ocazia înfiinţării băncii în clădiri,
materiale, maşini de calcul, calculatoare, etc.
Rezervele se constituie din prelevările asupra beneficiilor anuale şi reprezintă
fondurile de garantare. Aceste rezerve se folosesc în operaţiuni sigure în scopul
evitării riscurilor, pentru a fi uşor transformate în lichidităţi. Băncile, mai pot de
asemenea, să crească fondurile prin emiterea de obligaţiuni în public. Prin emiterea de
obligaţiuni se sporesc sarcinile de plăţi anuale, prin achitarea dobânzilor aferente,
reducându-se apoi suma de distribuit sub forma dividendelor. Ca urmare, după opinia
noastră, mărirea capitalului băncii pe o astfel de cale, nu ar duce la creşterea în mod
vizibil a posibilităţilor ei de acţiune.

* Resursele atrase

Capitalul împrumutat. Acest capital este constituit din fondurile pe care


persoanele fizice (uneori şi cele juridice) le încredinţează băncii sub formă de
depozite la vedere sau la termen şi reprezintă principalele fonduri care alimentează
operaţiunile de credit ale băncii.
Menţinerea şi creşterea pe o perioadă cât mai lungă a volumului acestor
depozite, ar reprezenta principala activitate de atragere de resurse, deoarece această
activitate procură băncii marfa de care are nevoie în comerţul pe care-l desfăşoară –
adică banul.
Moneda scripturală (depozitul bancar) în circulaţie – depinde de atitudinea
populaţiei, de tendinţele acesteia de tezaurizare a biletului de bancă, de tendinţa
firmelor şi a persoanelor fizice de a utiliza în tranzacţii curente biletul băncii centrale.
Volumul depozitelor bancare este condiţionat în multe cazuri de concurenţa
mai mult sau mai puţin ascuţită pe care o fac băncilor, CEC-ul şi Trezoreria, prin
acordarea de dobânzi ridicate la operaţiunile lor.
De asemenea, volumul depozitelor la bănci, mai este determinat de încă doi
factori, cu o importanţă deosebită : securitatea şi remuneraţia (stimularea). Aceştia au
un rol deosebit în atragerea clientelei. Securitatea se bazează pe buna reputaţie a
băncii şi nivelul serviciilor acesteia, iar remuneraţia fără a fi neglijată, vine după
aceea.
Practica bancară cunoaşte (în principal) trei categorii de depozite :
- depozite la vedere;
- depozite cu preaviz;
- depozite la termen.

131
Depozitele la vedere reprezintă cea mai mare parte a fondurilor depuse la
bănci. Depunătorii pot retrage fondurile când doresc. Pentru anumite sume mai mari,
uneori, banca solicită deponenţilor un preaviz de cel puţin 2 ore. Motivul preavizului
fiind uşor de înţeles, deoarece băncile nu ţin fondurile constituite nefructificate.
Depozitele cu preaviz sunt mai puţin utilizate. Fondurile pot fi retrase de
depunători cu condiţia să avertizeze banca cu un anumit timp înainte, fixat în
momentul constituirii depozitului, 5, 10 zile, o lună, în funcţie de convenţia încheiată.
Depozitele la termen (scadenţă) sunt constituite pe perioade fixe, pornind de la
o lună, la 1-5 ani.
Dobânzile bonificate de bănci depunătorilor de fonduri depind de piaţa banilor
şi de natura depozitului.
Evident, procentul de dobândă depinde de natura depozitului, adică :

%dobândă, depozit la vedere < %dobândă, depozit cu preaviz < %dobândă,


depozit la termen

Aceasta se explică prin faptul că banca trebuie să ştie cât timp dispune de
aceste fonduri în vederea fructificării lor.
Problema vitală, care se pune în acest caz, o constituie rambursarea la timp a
acestora, oricare ar fi natura depozitelor.
Soldurile creditoare ale conturilor curente, reprezintă alte surse atrase ale
băncii şi sunt constituite din soldurile existente şi pe care titularii le lasă
neîntrebuinţate, pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp şi pe care banca le
foloseşte pe durata existenţei lor.
O altă sursă atrasă o constituie Reescontul la Banca Centrală (B.N.R.). În
vederea mobilizării fondurilor pe care o bancă le are imobilizate în operaţiunile de
scont, băncile recurg la reescontul Băncii Centrale sau la alte bănci. Pentru o bancă,
reescontul reprezintă negocierea la o altă bancă a efectelor de comerţ pe care le-a
scontat deja clienţilor săi, cu scopul obţinerii disponibilităţilor de care are nevoie,
înaintea scadenţei efectelor comerciale.
Creditul băncii – goodwill – reprezintă un acord moral de o importanţă
deosebită. El se bazează pe încrederea inspirată de bancă şi pe o serie de elemente
ponderabile şi neponderabile şi anume : reputaţia, nivelul serviciilor prestate, calitatea
operaţiunilor, natura afacerilor, etc. şi care dă semnăturii băncii o valoare ridicată
comparativ cu alte bănci.
O bancă, pentru a putea acorda credite în continuare, după
“consumarea” resurselor proprii, apelează la Banca Centrală (B.N.R.)
pentru refinanţare.

3.1.3. Categoriile de credite

În funcţie de perioada de acordare, distingem trei categorii de credite :


- credite pe termen scurt ;
- credite pe termen mediu ;
- credite pe termen lung.

Creditele pe termen scurt. Prin aceste credite înţelegem operaţiunile de


împrumut de sume de bani, pe o perioadă ce nu depăşeşte 1 an (12 luni).
Caracteristica de bază a creditelor pe termen scurt (credite acordate firmelor de

132
producţie, comerciale sau credite de consum) o reprezintă rambursarea integrală la
scadenţă.
Dobânda pentru creditele pe termen scurt variază şi în funcţie de destinaţia
creditului şi se plăteşte de către beneficiarul creditului, conform convenţiei de credite,
fie lunar, fie trimestrial, fie la scadenţă.
Creditul pe termen scurt este forma curentă a creditului la bancă întrucât
convine în mai mare măsură exigenţelor de lichidităţi cerute băncilor de către
autorităţile monetare. De exemplu, rezerva minimă obligatorie de la BNR trebuie să
fie minim 30 % din media soldurilor conturilor de disponibilităţi ale clienţilor,
calculată de-a lungul zilelor lucrătoare ale unei luni.
În Franţa, spre exemplu, durata creditului merge de la o lună la trei luni şi, în
mod excepţional, până la nouă luni, pentru creditele acordate sectorului agricol.

Creditele pe termen mijlociu. Acestea sunt împrumuturi a căror rambursare


are loc între 1 an şi 5 ani. Ele se acordă pentru activităţi de import-export, pe baza
unor contracte ferme în acest sens, pentru activităţile de investiţii (a căror eficienţă
trebuie să fie deosebită). Rambursarea se produce, de obicei, în tranşe lunare sau
trimestriale. La aceste tranşe se calculează şi dobânda sumei mai mari. În acest caz,
dobânda este mai mare decât în cazul împrumuturilor pe termen scurt.
Tipul acesta de credite se acordă de băncile specializate pe aceste feluri de
operaţii.

Creditele pe termen lung. Aceste credite reprezintă împrumuturile a căror


durată de rambursare depăşeşte 5 ani. Ele se acordă pentru bunurile cu durată de
folosinţă îndelungată, pentru investiţiile pe termen lung, pentru construcţiile de
locuinţe (de exemplu).
Creditele pe termen mijlociu şi lung implică adesea rambursarea eşalonată,
fapt ce înseamnă că, pe parcurs, la termenele stabilite (lunare, trimestriale, etc.), o
dată cu plăţile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din “principal”.
Suma care se rambursează (R) este compusă în cele din urmă din două
componente : principal (P), adică o parte din creditul acordat, la care se adaugă
dobânda cuvenită pentru perioada respectivă (d) :
R = P + d.
Creditul care se acordă de o bancă, de obicei, trebuie să fie pe o durată relativ
scurtă, mai întâi datorită originii fondurilor pe care banca le întrebuinţează (care
provin din resursele menţionate mai sus), apoi, siguranţa rambursării creditului este
invers proporţională cu durata acestuia. Banca este obligată să se asigure că
rambursarea se face cu certitudine la scadenţă, deoarece în caz contrar sunt afectate
propriile angajamente ce şi le-a luat faţă de cei care au adus fondurile spre păstrare.
Literatura de specialitate mai cunoaşte şi alte clasificări ale creditelor şi
anume:
- creditele bancare acordate după debitorul băncii ;
- creditele acordate în funcţie de destinaţie ;
- creditele în funcţie de calitatea lor.

Creditele bancare după debitorul băncii


Acestea sunt :
- Creditele acordate persoanelor fizice ;
- Creditele acordate persoanelor juridice (firmelor) ;
- Creditele acordate altor bănci ;

133
- Creditele acordate statului.
Creditele acordate persoanelor fizice sunt mai ales creditele de consum care
se pot acorda pe termene diferite (de la foarte scurt la lung). În acest caz se are în
vedere existenţa unei garanţii certe, iar nivelul dobânzii este uniformizat de-a lungul
perioadei de creditare (stabilită în funcţie de obiectul creditării).
Calitatea debitorului (în primul rând, garanţia sa morală) influenţează mai
puţin (sau deloc) nivelul ratei dobânzii şi mai mult însuşi procesul de acordare sau
neacordare a creditului.
Între formele acestui tip de credit amintim :
- credite pentru construcţii de locuinţe, pe termen lung cu garanţii
ipotecare.
Ipoteca reprezintă un contract imobiliar şi se naşte în convenţia dintre părţi
potrivit formelor prevăzute de lege şi care produce obligaţii numai în sarcina celui ce
o constituie.
Acest tip de credit aduce venituri băncii din dobânzile percepute şi din
comisionul iniţial plătit de debitor la acordarea acestui credit (la aprobarea dosarului
de creditare). Dobânda percepută este egală cu cea a pieţei şi se plăteşte, în general,
lunar sau la scadenţă. Dacă există posibilitatea rambursării creditului într-un interval
de timp mai lung, atunci debitorul este obligat să suporte nişte penalităţi (dobânzi
majorate);
- creditele pentru cumpărări de automobile.
În acest caz, garanţia acestui tip de credite îl reprezintă automobilul însuşi.
Termenul de rambursare a creditului, oscilează, în general, între 2 şi 5 ani, iar
ratele de dobândă sunt relativ reduse.
Aceste tipuri de credite, de regulă, sunt cumpărate de către bănci de la
vânzătorii de automobile în pachete de valori mari.
În ţările unde economia de piaţă este dezvoltată, băncile comerciale sunt
puternic concurate de companiile financiare aflate în proprietatea marilor companii
constructoare de automobile. În vederea stimulării vânzării unei mărci de automobile,
aceste companii procedează la încasarea unei dobânzi derizorii şi au ajuns să
acapareze cea mai mare parte a acestei pieţe.
- creditele pentru studii.
Acest tip de credite se acordă de bănci pentru activităţile viitoare, în vederea
asigurării unui personal tânăr şi bine pregătit. Aceste credite nu sunt rentabile pentru
bănci şi pentru aceasta au o pondere mică în portofoliul de creditare. Ele se acordă
studenţilor pentru întreţinere pe perioada studiilor şi ar trebui să acopere, parţial sau
total, taxele şcolare.
- linii de credit pentru cărţile de credit.
În această situaţie, banca procedează la stabilirea unui plafon debitor (în
funcţie de bonitatea fiecărui client) până la care se onorează plăţile făcute prin cartea
de credit, chiar dacă nu există disponibil în cont. Acest tip de creditare a prins contur
datorită uşurinţei folosirii instrumentelor de plată, iar pentru soldul debitor chiar în
cadrul plafonului, se percep dobânzi foarte ridicate. Realitatea a demonstrat că
majoritatea clienţilor alimentează periodic conturile, în aşa fel încât debitele nu apar
decât în rare cazuri. Deoarece dobânda percepută pentru aceste bilete reprezintă un
venit garantat băncii, s-a simţit nevoia introducerii unei tarifări explicite a serviciilor
efectuate de bancă pentru clienţi.
Creditele acordate persoanelor juridice (firmelor).
În raporturile sale cu firmele, banca are un rol activ în sprijinirea clienţilor săi,
în vederea desfăşurării unei activităţi profitabile prin păstrarea şi fructificarea

134
economiilor băneşti în cont, cât şi prin creditarea activităţilor ce le poate desfăşura :
de producţie, comercializare, prestări servicii, comerţ exterior, realizarea unor
investiţii productive sau gospodăreşti.
Creditele acordate de bancă, în general, trebuie să satisfacă numai nevoile
temporare ale afacerilor, să suplinească insuficienţa temporară a capitalului lichid al
firmelor, pentru că, în caz contrar, ar degenera într-o simplă vărsare de fonduri.
În mod normal, capitalul unei firme se împarte în două părţi : pe de o parte,
fondurile care i-au servit la constituirea firmei şi care sunt mobilizate în cursul
exploatării, iar pe de altă parte, fondurile de rulment care sunt fără încetare absorbite
şi reînnoite prin mecanismele cumpărărilor şi vânzărilor.
De aceea, aceste fonduri de rulment vor fi creditate de către bancă, în vederea
reînnoirii lor şi aducerii la nivelul necesar, când acestea sunt insuficiente şi nu mai fac
faţă cheltuielilor productive.

În etapa actuală, în general, se poate vorbi de următoarele tipuri de credite


ce se acordă prin bănci firmelor pe bază de contract de creditare :
- avansurile în cont curent sau credite de casă/trezorerie. Acestea se
bazează pe raporturile de credit întemeiate pe o deplină cunoaştere a activităţii firmei,
fără a fi necesare înscrisuri la fiecare angajament. În realitate, aceste credite nu sunt
garantate formal. Ele au rolul de a satisface necesităţile curente legate de costurile de
producţie cu caracter imprevizibil şi greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o
garanţie veridică. Asemenea credite nu au termene de rambursare.
Acordarea acestor credite, de regulă se întemeiază pe depozite compensatorii.
Pe de o parte, funcţia acestor depozite decurge din faptul că firmele îşi păstrează toate
disponibilităţile în conturile de la bancă, permiţând băncii să acopere necesităţile unor
firme prin însăşi redistribuirea depozitelor lor în cont curent constituite de alte firme,
iar pe de altă parte, existenţa permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru
bancă o reducere a resurselor utilizate, iar pentru firmă un mijloc de păstrare a
solvabilităţii.
O altă caracteristică a acestor credite o constituie şi faptul că acestea, neavând
la bază înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse
ale băncii. De aici, şi nivelul dobânzii mai ridicat, dar stabilit, de regulă, în corelaţie
cu dobânda de piaţă şi, în mod obişnuit utilizarea suplimentară pentru remunerarea
băncii, a unui comision.
- Sistemul de acordare general este linia de credit, în condiţiile
căreia se stabileşte limita maximă a creditului acordat în acest cadru.
Într-o formă primară, această linie de credit conferă firmei un credit
provizoriu, întrucât banca poate cere oricând acoperirea debitului.
O formă mai favorabilă firmei, o reprezintă linia de credit confirmată, pe baza
unui acord scris, în care posibilitatea de acordare a creditului se menţine pentru o
perioadă stabilită în contract.
Această modalitate de creditare presupune, fie efectuarea creditării prin cont
curent, fie prin deschiderea unui cont separat de împrumut. Ea permite accesul
debitorului (clientului) la sume a căror valoare să se înscrie într-un anumit plafon
maxim, aprobat de bancă.
Creditul acordat în cont curent se face în urma unei cereri aprobate de către
bancă, în limita unui plafon stabilit.
Mărimea plafonului depinde de mai mulţi factori, între care amintim :
- poziţia firmei pe piaţă ;
- natura activităţii desfăşurate de aceasta ;

135
- rezultatul investigaţiilor efectuate de către inspectorii băncii la firmele
respective.
Astfel, creditele acordate persoanelor juridice, exemplificate până aici, strâns
legate de necesităţile activităţii de producţie, asigură firmelor un flux de capital
circulant, care este folosit de aceasta potrivit necesităţilor sale şi liberului său arbitru,
fără a se motiva utilizarea lui, pot fi caracterizate, prin aspectul lor general ca
implicite.

O altă serie de credite bancare, de care pot beneficia firmele, necesită în faţa
băncii, o motivare clară şi condiţionare a utilizării lor şi adesea garantate. Astfel, după
modul lor de angajare şi folosinţă, ele pot fi caracterizate ca explicite.
- Prin urmare, creditele explicite pot fi în ansamblul lor considerate
drept credite pentru stocuri.
Între acestea, creditele de producţie sezonieră sunt cunoscute sub denumirea
de credite de campanie. Ele sunt menite să asigure resursele necesare în cazul
singularităţii ciclului aprovizionare – producţie – vânzări, de exemplu, producţia de
conserve, blănuri, jucării, etc. Asemenea credite sunt garantate cu mărfurile aflate în
procesul de producţie sau circulaţie.
Modalitatea efectivă de creditare o reprezintă creditele de risc, creditele de
casă mobilizate şi îndeosebi creditele pe documente warant.
După cum se cunoaşte, warantul este documentul prin care se atestă existenţa
mărfurilor într-un depozit general. Acest document permite transferarea proprietăţii
prin menţiuni făcute pe o parte a documentului respectiv, pe recipisa warant.
Warantul deci, este documentul utilizat pentru obţinerea şi garantarea
creditului şi poate fi folosit ca un efect de comerţ. Astfel, prin menţiunea făcută pe
warant se transmite creanţa constituită prin gajarea mărfii şi dreptul, extrem, de a
dispune ca atare asupra mărfurilor gajate.
Prin warant se asigură garanţia creditorului asupra mărfurilor şi posibilitatea
recuperării creditului acordat. Uneori, datorită scăderii preţurilor, profitul creditului
este diminuat în funcţie de valoarea garanţiei, asigurându-se o marjă în favoarea
băncii.
Warantul permite recursul cambial, fiind din acest punct de vedere asimilat
cambiei şi de asemeni, permite mobilizarea lui. De aici, posibilitatea băncii să recurgă
la recreditare.
- creditele speciale servesc pentru finanţarea subscrierii de
titluri de credit şi pentru finanţarea agenţilor la bursă.

Creditele acordate în funcţie de destinaţie.


În funcţie de destinaţia lor, creditele se împart în :
→ productive : → pentru activitatea curentă;
→ pentru investiţii.
→ consumative.
Creditele productive deţin ponderea cea mai însemnată în perioada actuală.
Creditele productive pentru activitatea curentă sunt, în general, credite pe
termen scurt (până la 12 luni) şi se acordă firmelor pentru desfăşurarea activităţii
curente. Astfel de credite cuprind toată gama creditelor (pe gaj de mărfuri, efecte de
comerţ, ipotecă) şi sunt acordate în scopul sprijinirii efortului firmelor.
Creditul se acoperă pe o perioadă stabilită, iar rambursarea se face integral la
scadenţă, dobânda calculată achitându-se lunar.

136
Creditele productive pentru investiţii se acordă pe termen mijlociu şi lung şi
sunt destinate construirii de locuinţe, construirii de hale industriale, etc. Pentru aceste
credite, banca joacă un rol deosebit, anume acela de consultant financiar al
întreprinzătorului. Astfel de credite au un coeficient mare de risc şi presupun calcule
de actualizare, precum şi de eficienţă a investiţiilor. Rambursarea se face conform
contractului de credit, în general, în tranşe (de preferat regresive), cu plata lunară a
dobânzii. Banca va face controale în toate fazele : de proiectare, de construcţie şi de
exploatare. Garanţia materială pentru acest tip de credit este însăşi investiţia plus alte
obiecte aparţinând firmei.
Creditele consumative sunt creditele pe termen scurt sau mijlociu (cel mult),
acordate persoanelor fizice şi sunt destinate acoperirii costului bunurilor şi serviciilor
de care beneficiază prin reţeaua de comercializare şi servicii sau pentru recreditarea
creanţelor în acest scop.

Creditele acordate în funcţie de calitatea lor.


Această categorie cuprinde :
- credite performante ;
- credite neperformante la scadenţă.
Creditele performante sunt pentru o bancă acea categorie de credite în curs de
execuţie, a căror durată de rambursare nu este expirată, iar debitorii şi-au achitat la
momentul potrivit toate datoriile faţă de bancă.
Derularea lor se face în conformitate cu prevederile înscrise în contractul de
credit, iar dobânda percepută este cea înscrisă în contract şi se poate modifica în
funcţie de dobânda pieţei şi de rata inflaţiei.
Pentru creditele pe termen mijlociu şi lung, condiţia necesară pe care trebuie
să o îndeplinească creditul pentru a fi considerat credit performant este ca toate
tranşele de rambursare a creditului (inclusiv dobânda) să fie achitate la zi.
Creditele nerambursate la scadenţă sunt acele credite neachitate la termenele
stabilite prin contractul de credit.
În situaţiile când debitorul nu-şi achită la timp obligaţiile, creditul rămas se
trece într-un cont separat, de credite restante, iar dobânda corespunzătoare acestora
fiind majorată.
Pentru lichidarea acestui tip de credit, banca fie că urmăreşte debitorul în
instanţă pentru valorificarea garanţiilor materiale (gaj, ipotecă, etc.), fie în urma unui
contract cu debitorul , prelungeşte contractul de credit (în schimbul unor noi garanţii :
contracte de export, scrisoare de garanţie).

3.1.4. Principii ale activităţii de creditare

Activitatea de acordare a creditelor se bazează pe următoarele principii


generale:
Atât activitatea de angajare şi acordarea creditelor (sub toate aspectele sale)
cât şi activitatea de asumare a unor riscuri, se bazează pe resursele proprii şi atrase ale
băncii. Pentru aceasta, este necesar ca evidenţa contabilă să fie structurată pe un
sistem de conturi corespunzător, în lei şi în valută, de credite şi disponibilităţi
deschise diferenţiat, pe următoarele categorii: feluri de valute; termen scurt, mijlociu,
lung; feluri de capital al firmelor: privat, de stat, mixt, străin, sau al persoanelor fizice
etc.
Contabilitatea externă, condusă şi organizată cu ajutorul calculatorului, asigură
distribuirea zilnică a extraselor de cont bancare ale clienţilor, balanţa soldurilor

137
conturilor clienţilor şi balanţa rulajelor conturilor clienţilor în formă stabilită de
comun acord cu Direcţia Clientelă, în funcţie de necesitatea de analiză şi control şi
evidenţă ale acestora în materie de disponibilităţi şi credite existente în conturile
clienţilor, conturi pe care le au în administrare.
Elemente de analiză care vor sta în toate cazurile la baza asumării de către
bancă a unor angajamente sunt următoarele:
- încadrarea în strategia generală a băncii. Aceasta vizează atât
menţinerea pe linia politicii monetare a BNR cât şi obţinerea unui profit cât mai mare,
evitarea riscului, gestionarea cât mai eficientă a resurselor băncii;
- activitatea de asumare de angajamente şi de derulare a
operaţiunilor de creditere, va fi treptat pe măsura posibilităţilor, descentralizată în
sensul aprecierii serviciilor de clientelă din punct de vedere al localizării teritoriale.
Datorită tendinţei generale de descentralizare a activităţii economice, se va urmării
deschiderea de sucursale în toate marile centre industriale.
- in toate cazurile, se va urmării corelarea directă, generală a
posibilităţilor de refinanţare existente în momentul respectiv;
- se va acorda o atenţie sporită categoriilor de garanţii ce vor putea
fi obţinute în acoperirea angajamentelor asumate, în numele clienţilor săi, între care
un loc deosebit trebuie să-l ocupe garanţiile materiale reale oferite de client, bazate pe
propria lor activitate, precum şi pe garanţiile bugetare;
- se poate trece la executarea garanţiilor reale (ipotecă, gajuri,
scrisori de garanţie etc.) sau la acţionarea în justiţie în vederea recuperării creanţelor
deţinute asupra clienţilor, când se constată una din următoarele situaţii:
- una din declaraţiile pe linie financiar - contabilă, de
organizare contabilă sau de orice altă natură solicitată de bancă, se va dovedi falsă ;
- obiectul nu se înscrie în paramentri de eficienţă
economică;
- clientul nu are suficiente disponibilităţi în conturile
sale pentru achitarea la termen şi în cuantumul prevăzut, a obligaţiilor ce-i revin, faţă
de bancă;
- derularea operaţiunilor legate de angajamente
asumate de bancă, pentru şi în numele clientului, trebuie să asigure alocarea unor
sume importante pentru constituirea de provizioane specifice de risc, dacă se ţine
seama de gradul de incertitudine ridicat, datorită faptului că uneori majoritatea
clienţilor sunt noi, precum şi de necesitatea acoperirii angajamentelor asumate în
conformitate cu practica bancară internaţională.

3.2. ACORDAREA PROPRIU-ZISĂ A CREDITELOR

Societăţile comerciale (indiferent de provenienţa capitalului), firmele în


general, regiile autonome, asociaţiile familiale, persoanele fizice (autorizate
independent) etc., pot fi finanţate din credite în scopul completării resurselor proprii
în vederea realizării activităţiilor propuse conform normelor legale.

Etapele care trebuie parcurse în acordarea creditelor sunt:

Prima etapă

138
Ofiţerul de credite (inspectorul băncii) poartă cu solicitantul creditului, o
discuţie cu caracter de informare – documentare, axată în principal pe activităţile
prevăzute în statut sau autorizaţie, sursele de aprovizionare şi posibilităţile de
desfacere. De asemenea se mai abordează problema cheltuielilor şi veniturilor
preliminare ale întreprinzătorului, capitalul social, creditele de care ar avea nevoie şi
alte elemente pentru primele concluzii.
Dacă solicitantul este o persoană fizică, atunci ofiţerul de credite doreşte să
cunoască starea materială (garanţii, venituri) şi scopul creditului.
În această primă fază nu sunt necesare completarea unor documente (acte), ci
ofiţerul de credite bancar îşi face numai o imagine globală asuprpa solicitantului, al
necesarului real al acestuia de disponibilităţi.

A doua etapă
Dacă ofiţerul de credite consideră că sunt îndeplinite condiţiile pentru
acordarea unui credit, atunci clientul respectiv trebuie să prezinte la bancă
următoarele documente:
- Cererea de acordare a creditului sau emiterea unui angajament cu menţinarea
expresă a documentelor anexate la la acesta.
- Documentul de înregistrare la Registrul Comerţului;
- Contractul de societate şi statutul firmei aprobate prin sentinţă
judecătorească, aprobarea Consiliului de administraţie al societăţii cu capital integral
de stat sau majoritar de stat sau regiei autonome, în legătură cu:
- angajarea legală a creditului la bancă;
- asumarea, de către bancă, a unui angajament în numele firmei
(acreditiv, garanţie bancară);
- garanţia materială pe care firma o oferă în mod legal pentru creditul
angajat sau pentru asumarea de către bancă a unor angajamente bancare în numele
său;
- programul de producţie, prestări sevicii etc. pe perioada de la
acordarea creditului şi până la rambursarea lui, respectiv pe perioada de la data
asumării angajamentului economic şi până la expirarea valabilităţii acestuia. De
asemenea, programul respectiv trebuie să se muleze pe scheletul BVC elaborat de
organele competente în materie ;
- BVC pe anul în curs şi perioada menţionată, în mod amănunţit, la
punctul de mai sus;
- modificările în legătură cu capitalul social iniţial, subscris sau vărsat
la zi şi a măsurilor întreprinse pentru aprobarea şi comunicarea modificărilor
respective, în condiţiile legii către Registrul Comerţului şi Monitorul Oficial;
- contractele de export, import sau orice alt contract de vânzare –
cumpărare ce pot face obiectul creditului solicitat de client;
- textul scrisorii de garanţie bancară pe care trebuie să o emită banca
în numele clientului său;
- orice alte aprobări prevăzute de statut, Regulament de funcţionare al
Consiliului de administraţie, respectiv contractul de societate etc., care pot avea
legătură cu obiectul creditului sau garanţia bancară a se emite.
- Studiul de fezabilitate, pe ansamblu, a societăţii, care să includă în mod
obligatoriu şi studiul de fezabilitate al investiţiei care face obiectul creditului sau
scrisorii de garanţie bancară solicitată;

139
BVC pe anul în curs şi de perspectivă, pînă la rambursarea creditului sau
expirarea valabilităţii scrisorii de garanţie, întocmit în conformitate cu instrucţiunile şi
normele elaborate de Ministerul Finanţelor;
Certificatul de bonitate privind situaţia economico-financiară, prin prisma
angajamentelor bancare asumate de client la banca ce gestionează contul principal. Pe
măsura posibilităţiilor, certificatul respectiv trebuie să cuprindă date şi aprecieri
asupra stadiului profesional al firmei;
Bilanţurile contabile pe ultimii 5 ani, vizate de organele de specialitate;
Situaţia conturilor de profit şi pierdere, vizate de comisia de cenzori sau alte
organe de specialitate,
Situaţia patrrimonială lunară (la zi) cuprinzând în mod obligatoriu situaţia
încasărilor şi plăţilor, atât în lei cât şi în valută;
Cash flow, în valută, pe perioada până la rambursarea creditului;
Contractul de import, de export sau orice alt contract ce poate face obiectul
creditului sau angajamentului asumat;
Licenţa de import/export;
Textul scrisorii de agranţie bancară, solicitate a se emite în limba de contract şi
în limba română, aprobat de Consiliul de administraţie;
Garanţia materială reală oferită de firmă în contul creditului ce se acordă sau
angajamentul ce se asumă în numele ei, de către bancă cum ar fi:
-concesiunea încasărilor în lei şi valută pentru perioada până la
rambursarea creditului, în condiţiile legislaţiei în vigoare privind concesionarea. Pe
lângă documentaţia privind legislaţia censionării, se va prezenta dovada că au fost
înştiinţate despre acest lucru toate băncile prin care se derulează încasări, în lei şi în
valută ale firmei, precum şi acordul expres al acestora, de virarea sumelor respective
în contrul firmei, deschis până la data scadenţei şi respectiv concurenţa creditului
acordat şi angajamentul asumat. Ca supragaranţie, se solicită contracte ferme de
export sau alte contracte comerciale ferme, din care decurg drepturile de creanţă ale
firmei, cu confirmarea expresă a firmei exportator – cumpărător comisionar că are
deja, sau va acţiona pentru asigurarea condiţiilor comerciale necesare derulării
integrale şi în termen a contractelor respective, precum şi a textelor acreditivelor sau
garanţiilor bancare în cadrul cărora se derulează exporturile;
-controlul de gaj, întocmit şi înregistrat în conformitate cu legislaţia în
materie, în vigoare, probat cu registrul de inventar, jurnal sau copier al firmei, ţinute
în condiţiile legii în care s-a înregistrat gajarea unei părţi din patrimoniu;
-ipoteca, întocmită şi înregistrată în conformitate cu legislaţia în
materie, în vigoare;
-poliţa de asigurare a bunurilor, cesionate în favoarea băncii, întocmită
şi înregistrată, de asemenea în conformitate cu legislaţia în vigoare, în materie;
-autorizarea debitării contului firmei de către bancă;
-scrisori de garanţie bancară de la bănci corespondente, în limita
plafonului de lucru cu acestea;
-scrisori de garanţie bugetare;
-scrisori de garanţie bancară, emise de BNR în condiţiile menţionate;
-orice alte garanţii materiale, evaluate de organele de drept, păstrate în
depozit la banca respectivă, sau alte depozite neutre, autorizate, la dispoziţia băncii;
Între alte condiţii pe care trebuie să le îndeplineasă o firmă pentru primirea
creditului solicitat, mai amintim:
- firma trebuie să aibă cont de disponibil deschis la banca respectivă;

140
- firma trebuie să prezinte dosarul juridic adus la zi;
Pentru fundamentarea creditelor de investiţii, firma mai prezintă:
- autorizaţie de construire, eliberată de organele prevăzute de lege;
- devizul general al lucrării;
- planul de amplasare;
- situaţia principalilor indicatori de eficienţă economică;
- contractul încheiat cu constructorul;
- graficul de eşalonare al lucrărilor de investiţie;
- alte acorduri şi avize prevăzute de lege (protecţia mediului, gospodăria
apelor, energie electrică, gaz metan etc.).

A treia etapă
Pe baza documentelor prezentate de client, banca procedează la analiza şi
pregătirea documentaţiei în vederea acordării de credite sau asumarea de
angajamente de către bancă, în numele şi în favoarea clienţilor.
Analiza documentaţiei:
Ofiţerul de credite al băncii, în continuare are de îndeplinit următoarele
atribuţiuni:
- să constituie şi să verifice dosarul juridic al clientului, sub aspectul legalităţii.
Constituirea firmei, persoanele legal autorizate să o angajeze faţă de bancă şi terţi, în
soluţii contractuale, care pot face obiectul creditului sau angajamentului solicitat la
bancă: angajarea creditului şi garanţiilor materiale date de client în favoarea băncii, în
sensul existenţei acordului expres în această privinţă al Consiliului de administraţie
etc. Este necesară concordanţa dintre capitalul social iniţial subscris şi cel vărsat,
comunicat prin bilanţul contabil la Registrul Comerţului şi cel înscris în statut. Dacă
sunt diferenţe în acest sens, clientul trebuie să dea explicaţii scrise cu privire la
demersurile făcute pe linia înregistrării în condiţiile legii, a modificăriilor existente;
-să analizeze datele din bilanţ ale clientului cu privire la:
- evoluţia în timp a creditelor totale, curente şi restante;
- evoluţia în timp a disponibilităţilor la zi în conturile deschise la alte bănci,
acestea se vor proba cu extrasele de cont respective;
- evoluţia raportului, creanţe de încasat / obligaţii de plată ale clintului, pe
structură şi pe vechime;
- concordanţa angajamentelor pe care clientul le are deja la bancă cu datele
înscrise în bilanţ;
- evoluţia operaţiunilor în devize convertibile;
- evoluţia profiturilor(beneficiilor) sau a pierderilor firmei, respectiv dacă
pierderile din anii anteriori au fost acoperite şi pe ce cale.
În urma analizei datelor din bilanţ, se vor calcula următorii indicatori:
- Situaţia netă a firmei (SN):

SN = Total activ − Datorii nerambursate


- se va calcula comparativ pentru toţi anii de analiză;
- creşterea situaţiei firmei de la un an la altul, dovedeşte îmbogăţirea
patrimoniului acesteia.
De exemplu:
SN (firma “X”) = 2850 − 350 = 2500 mii lei

-Fondul de rulment (FR);

141
FR = Active circulante − Datorii pe termen scurt
sau,
FR = Capital permanent − Imobilizări
De exemplu:
FR (firma “X”) = 410 − 350 =60 mii lei

- Necesarul de fond de rulment (NFR)

NFR = NFCE (necesarul de finanţare a ciclului de exploatare) – DE


(Datorii de exploatare) =Stocuri + Creanţe – DE
NFR (firma ”X”) = 0

- Trezoreria netă(cash flow) (TN)

TR = FR – NFR
De exemplu:
TN (firma “X”) = 60 – 0 = 60 mii lei

- Bonitatea clientului, adică capacitatea castuia de a-şi da datoriile, se


va calcula cu ajutorul următorilor indicatori:

- solvabilitatea, care înseamnă capacitatea firmei de a face faţă


achitării obligaţiilor faţă de terţi. Ea se calculeauă cu ajutorul formulei:

Capitalul social
Solvabilitate= =
Capitalul social +Elementele patrimonia le constituit e din credit
•100

Indicatorul respectiv poate fi apreciat ca pozitiv, atunci când coeficientul


rezultat se apropie cât mai mult de 100%. Din punctul de vedere al siguranţei firmei,
se poate accepta ca limită minimă coeficientul de 50%.
În afacerile ei, o bancă, de exemplu, acceptă pentru acordarea unui credit un
coeficient de peste 60%.
În exemplul nostrum avem:
1400
S (firma “X”) = 1400 •100 = 100%

iar după acordarea creditului, indicatorul va avea valoarea:

1400
S (firma “X”) = •100 = 70%
1400

- lichiditatea, care înseamnă gradul de acoperire a creditelor şi obligaţiilor,


prin elemente patrimoniale şi se calculează cu ajutorul formulei:
Disponibil şi Sume de Titluri de credit Alte

142
elemente
Lichiditate = alte mijloace băneşti + încasat + negociabile + de activ
patrimonială Credite şi datorii pe termen scurt

în care :
Disponibilul şi alte mijloace băneşti cuprinde soldurile din bilanţ ale
conturilor: - disponibilul în cont la bancă (lei şi valută);
- contul casa;
- contul “carnete CEC în limită de sumă”;
- mijloace băneşti în curs de decontare;
- acreditive deschise şi alte valori.
Sumele de încasat vor cuprinde soldurile din bilanţ ale conturilor :
- produse, lucrări şi servicii facturate;
- mărfuri expediate;
- clienţi;
- debitori;
- sume vărsate în plus la buget;
- alte creanţe.
Titlurile şi creditele negociate pe piaţă cuprind :
- acţiuni şi obligaţiuni cumpărate de la alte societăţi;
- efecte de comerţ din portofoliul societăţii ce pot fi negociate prin
scontare la bănci.
Alte elemente de activ : materii prime, materiale, obiecte de inventar,
ambalaje, piese de schimb, produse finite, cheltuieli desfacere, mărfuri.
Creditele şi datoriile pe termen scurt cuprind : credite curente şi pe termen
scurt, furnizori interni şi externi, creditori interni şi externi, decontări cu bugetul
statului, cu asigurările sociale, privind amortizările, alte obligaţii.
În vederea calculării unui indicator cât mai semnificativ pe plan financiar, nu
trebuie omise stocurile aflate în unitate, dacă ele sunt : deteriorate, greu vandabile, cu
mişcare lentă, etc.
Dacă indicele calculat este supraunitar, atunci firma are o situaţie economică
favorabilă, deci activele lichide disponibile pot acoperi obligaţiile faţă de terţi. De
preferat ca acest indicator să fie mai mare decât 2.
Ca urmare, avem:

410 + 700
L (firma “X”) = ∗100 = 317 %
350

- rentabilitatea, reprezintă capacitatea firmei de a realiza profit


Rentabilitatea economică (Re):

M a spa r o f i t u l u i
Re = ∗100
V a l o a pr er oa d ţui ec ei x p r imă îantc o n t
(s a up r ţev â n z a) r e
270
Re (firma “X”) = ∗100 = 56,25%
480

143
Rata acumulării (RA):

Beneficiu Beneficiu
RA = ∗100 ; RA = ∗100
Facturi fixe Facturi totale

270
RA (firma “X”) = ∗100 = 38,57 %
700

Rentabilitatea financiară (Rf), relaţia capitalurilor (RC):

Beneficiu
Rf = Capitaluri ∗100
( proprii + împrumutat e)

Cifra de afaceri
RC = ∗100
Capitaluri

270 850
Rf = ∗100 = 19,28 % ; RC = ∗100 = 60,71 %
1400 1400

Efectul de pârghie al creditului :

D
R = r + (r – i) ∗ , i = d (1 – t).
C

unde :
R = rentabilitatea capitalurilor proprii ;
r = rentabilitatea capitalului permanent ;
i = costul real al surselor împrumutate (dobânda medie a pieţei) ;
D = mărimea surselor împrumutate ;
C = mărimea capitalului propriu.
Dacă rentabilitatea (R) astfel obţinută este mai mare decât rentabilitatea
capitalului permanent, înseamnă că firma ar putea fi interesată în obţinerea unui nou
împrumut, iar acesta va fi limita gradului de îndatorare :

Capitalul propriu
Gradul de îndatorare = ;
Datorii pe termen mediu şi lung

Respectivul raport se apreciază ca pozitiv în cazul în care este mai mare decât
1.
Datorii pe termen mediu şi lung
Gradul de îndatorare + , trebuie să fie cât
Cash − flow
mai mic (aproape de zero), pentru o apreciere pozitivă a activităţii firmei.
În cazul firmei “X” care nu are datorii până în momentul acordării creditului,
gradul de îndatorare va fi :
Gi / = 1400 mii lei
Gi / 2 = 0
Ofiţerul de credite (inspectorul băncii), de asemenea, trebuie să verifice
existenţa garanţiilor materiale reale, posibile, de la client în faza analizei

144
documentaţiei şi respectiv valabilitatea reală a acestora. Verificarea respectivă
constă atât în verificarea documentelor, cât şi prin deplasarea la locul unde ele se află.
Dacă aceste garanţii nu se pot constitui în această fază, se solicită semnarea
“angajamentului”.
Totodată, se va analiza stadiul de fezabilitate din care să rezulte posibilităţile
reale ale clientului de a rambursa integral şi la scadenţă creditul solicitat şi a
dobânzilor aferente, a altor costuri ale creditului în condiţiile convenite de comun
acord cu banca, comparativ cu programul de activitate şi BVC al clientului pentru
anul curent şi de perspectivă, până la rambursarea integrală a creditului.
Când se solicită un credit pentru investiţii, se va analiza şi studiul de
fezabilitate al obiectivului de investiţie, realizat cu ajutorul calculelor de actualizare.
Apoi vor putea fi analizate contractele, acreditivele şi garanţiile pe care le
deţine clientul în rambursarea creditului. O astfel de analiză are în vedere :
- realitatea contractelor ;
- condiţiile prevăzute în scrisorile de garanţie şi acreditive.

A patra etapă
Negocierea creditelor
Având în vedere concluziile rezultate din analiză (adică condiţiile de creditare
sunt îndeplinite), se trece la următoarea etapă, aceea a negocierii condiţiilor de
acordare a creditelor :
- volumul creditului ;
- durata de acordare a creditului ;
- termenul de rambursare ;
- cuantumul ratelor ;
- dobânda ;
- perioada de garanţie.
În funcţie de specificul băncii, ofiţerul de credite va întocmi : “Fişa clientului”,
“Nota de acordare a creditului” sau pur şi simplu un “Referat”.

A cincea etapă
Aprobarea creditului
După ce “Referatul” a fost semnat şi însuşit de şeful serviciului de specialitate,
se va proceda la înaintarea acestuia, alături de concluziile negocierii, Comitetului de
risc şi de credite sau Comitetului de direcţie (după competenţă).

A şasea etapă
Dacă a fost aprobat creditul, se va trece la întocmirea convenţiei (contractului)
de credite care se va semna de către reprezentanţii desemnaţi ai băncii şi respectiv ai
firmei. Contractul astfel încheiat şi semnat va avea ca destinaţie : două exemplare
rămân la banca finanţatoare şi un exemplar se predă împrumutatului.

A şaptea etapă
Derularea creditului
După depunerea ipotecilor şi gajurilor corespunzătoare, înregistrate la notariat
şi primărie, acordarea creditelor se face prin contul de disponibil din credite.
La acordarea creditului, banca poate opri un comision de gestiune, care poate
oscila între 0,5-0,3%, în funcţie de caracteristicile creditului şi este stipulat în
contractul de credite.

145
În perioada acordării creditului, banca este obligată să urmărească activitatea
economică a firmei, regularitatea încasărilor şi va reţine direct din contul de disponibil
al clientului, dobânzile aferente creditului, potrivit contractului.
Când clientul nu utilizează creditele la datele stabilite, va fi penalizat cu un
comision de neutilizare al creditului (3-5%).

A opta etapă
Rambursarea creditelor se face la datele din contract, din conturile de
disponibilităţi sau prin depunerea de numerar.
Orice întârziere la rambursarea ratelor, scadenţa este purtătoare de dobânzi
majorate conform contractului de credite.

3.2.1. Analiza performanţei firmei pe baza bilanţului întocmit conform


normelor metodologice în vigoare

După cum s-a putut constata, pentru aprobarea unui credit, băncile procedează
la calcularea următorilor indicatori :
- lichiditatea imediată şi patrimonială ;
- solvabilitatea ;
- rentabilitatea ;
- gradul de îndatorare ;
- serviciul datoriei ;
- gradul de acoperire a cheltuielilor.
Conform normelor legale, fiecărui indicator calculat i se atribuie o notă
(punctaj), în funcţie de valoarea înregistrată, astfel :

Indicatorul Valoarea Nota (punctajul)


>120 10
105-110 8
Lichiditatea 95-105 5
85-95 2
< 85 0
> 60 10
50-60 8
Solvabilitatea 40-50 5
30-40 2
< 30 0
>5 10
3-5 8
Rentabilitatea 2-3 5
1-2 2
<1 0
0-15 10

146
16-30 8
Gradul de îndatorare 31-60 5
(zile) 61-90 2
> 91 0
7 zile Bun
Serviciul datoriei 30 zile Slab
> 30 zile Nesatisfăcător
> 120 10
Gradul de acoperire 100-120 8
a cheltuielilor din 90-100 5
venituri 70-90 2
< 70 0

Prin însumarea tuturor notelor aferente indicatorilor calculaţi se obţine o notă


finală (punctaj), pe baza căruia creditul este clasificat în următoarele 5 categorii :
Punctaj
- Credit standard 41-50
- Credit în observaţie 26-40
- Credit sub standard 11-25
- Credit îndoielnic 1-10
- Credit pierdere 0
Acest mod de interpretare a indicatorilor este utilizat şi în procesul de
clasificare a creditelor de către bănci şi constituirea provizioanelor specifice de risc.
Pentru determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit
aferente unui credit se vor parcurge următoarele etape :
- încadrarea creditului în categoriile de risc de credit corespunzătoare normelor
legale (Norma nr. 8/1999 a BNR), previne limitarea riscului de credit referitoare la
încadrarea în categorii de risc de credit a elementelor de activ din bilanţ, precum şi a
celor din afara bilanţului asimilate acestora;
- determinarea bazei de calcul necesare la determinarea provizioanelor
specifice de credit prin totalizarea sumelor evidenţiate în rubricile corespunzătoare
gradelor de risc de credit astfel :
- neponderate, în funcţie de gradul de risc de credit – în cazul
unui credit clasificat în categoria “pierdere”;
- ponderate, în funcţie de gradul de risc de credit – în cazul unui
credit clasificat în una din celelalte categorii de clasificare prevăzute;
- aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul obţinute.

Vom reda mai jos, corespondenţa între categoriile de clasificare şi coeficienţii


de provizionare :
Categoria de clasificare : Coeficientul :
- Standard 0
- În observaţie 0,05
- Sub standard 0,2
- Îndoielnic 0,5
- Pierdere 1

147
3.2.2. Analiza performanţei pe baza bilanţului restructurat

La baza propunerii specialiştilor stau următoarele argumente :


- activul bilanţului este restructurat în funcţie de gradul de lichiditate a
activelor care-l compun;
- pasivul bilanţului este restructurat în funcţie de exigibilitatea şi apartenenţa
resurselor;
- dintr-un bilanţ restructurat, după cum s-a văzut, se poate face calculul
următorilor indicatori : trezoreria netă, fondul de rulment şi necesarul de fond de
rulment, iar indicatorii de lichiditate, solvabilitatea şi gradul de îndatorare reflectă mai
bine realitatea.
În realitate, se constată că valoarea indicatorilor de lichiditate, solvabilitate,
grad de îndatorare diferă foarte puţin de valorile indicatorilor calculaţi pe baza
bilanţului utilizat în prezent, nepermiţând practic încadrarea creditului într-o altă
categorie (inferioară sau superioară) faţă de încadrarea rezultată din calculul pe baza
bilanţului utilizat în prezent.
Cele două metode prezintă însă, lacune :
- nu iau în considerare valoarea de piaţă a activelor şi pasivelor firmei, ci le
consideră la valoarea contabilă şi ca urmare, indicatorii de solvabilitate, lichiditate şi
rentabilitate nu corespund realităţii;
- permit interpretarea separată a indicatorilor – pe bază de punctaj acordat de
bancă în funcţie de valorile înregistrate de fiecare indicator, fără a lua în considerare
interdependeţele şi influenţele reciproce dintre elementele care-i determină, precum şi
influenţa factorilor externi asupra valorii acestor elemente : impozit / profit, facilităţi
fiscale privind reinvestirea profitului, mărimea capitalului social minim.
Decizia băncii de acordare sau nu a creditului pe baza indicatorilor de bonitate,
poate conduce în multe cazuri la situaţia când unei firme cu un management bun să i
se atribuie un punctaj mic şi deci să nu primească credit.
Ca urmare, constatăm că aprecierea performanţei unei firme pe baza bilanţului
nu este edificatoare. Trebuie precizate performanţele sale de producţie în comparaţie
cu alte firme asemănătoare.
Deci, trebuie evaluată eficienţa cu care-şi utilizează resursele disponibile. O
firmă, pentru a fi eficientă, trebuie să ia în primul rând cele mai bune decizii privind
producţia şi desfacerea, să dispună de o organizare care să-i permită obţinerea unor
rezultate maxime.
Identificarea firmelor performante în practică nu este simplă, aceasta
presupunând calcularea şi interpretarea unor date pe care băncile din România nu le
au la dispoziţie.
De aceea se va pune problema evaluării eficienţei relative a firmelor,
comparabile din punct de vedere tehnic şi al obiectivelor. Cercetările ce s-ar putea
efectua, ar cuprinde domenii ca : companii aeriene, transporturi publice, bănci,
magazine.
Având în vedere noile metode de eficienţă (practicate cu succes în ţările cu
econoie de piaţă dezvoltată), identificarea firmelor performante presupune o
comparaţie a performanţelor acestora cu cele mai performante firme, care serveşte
drept etalon.
Dacă unele firme sunt mai performante decât altele se datorează rezultatului
condiţiilor de mediu, tehnologiei şi poziţiei pe piaţă. Din punct de vedere al eficienţei
însă, s-a constatat că deşi firmele beneficiază de aceeaşi tehnologie performantă, nu

148
au acelaşi rezultat. Firmele cu eficienţă ridicată din punct de vedere tehnic, pot să
crească producţia fără o creştere proporţională a resurselor consumate. Diferenţa
dintre firmele eficiente şi cele ineficiente din punct de vedere tehnic, se află în nivelul
diferit al producţiei obţinute şi nivelul diferit al utilizării resurselor, care sunt
consecinţa propriei organizări, deci a managementului.
Din punctul de vedere al managementului, firmele sunt eficiente când reuşesc
ca în aceleaşi condiţii de piaţă şi media să-şi sporească producţia printr-o combinaţie
optimă a factorilor de mediu, deci pe seama calităţii deciziilor manageriale tactice şi
strategice.
Firmele ineficiente din punctul de vedere al managementului, sunt acelea care
în aceleaşi condiţii de piaţă şi mediu cu ale firmelor eficiente, reuşesc un spor al
producţiei numai printr-o combinaţie costisitoare a factorilor de mediu şi deci să
producă mai scump.
Ca urmare, diferenţa dintre firmele eficiente şi cele ineficiente din punct de
vedere managerial constă în calitatea deciziilor manageriale.
Privite ca două concepte – eficienţa tehnică şi eficienţa managerială, se
constată că au acelaşi numitor comun : optimizarea economică a comportamentului
firmei şi mai puţin modul în care ele îşi utilizează tehnologia.
În continuare, este necesar a se găsi graniţa eficientă care separă firmele
eficiente de cele ineficiente. Există două metode care se pot folosi în depistarea
acestei graniţe : o metodă statistică care se bazează pe o prelucrare a datelor recurgând
la funcţia de producţie, preţ sau profit şi o metodă care are la bază observaţiile făcute
în urma utilizării tehnicilor programării liniare.
În vederea depistării graniţei, firmele sut grupate în grupe omogene în funcţie
de tehnologiile utilizate şi condiţiile utilizate pentru fiecare sector de activitate.
Criteriul departajării firmelor din grupele omogene în clase distincte îl constituie cifra
de afaecri.
Indiferent de metoda folosită, eficienţa firmei se poate măsura prin calcularea
distanţei care o separă faţă de graniţe. Dacă se consideră, de exemplu, drept graniţă
eficienţa costurilor, distanţa se determină ca diferenţă între costurile efective ale
firmei şi costul minim necesar pentru a produce aceeaşi cantitate de producţie pe care
ea o produce în prezent.
Costul minim necesar este limita superioară a scorului (ratei) calculat pentru
firmele performante –firme etalon. Scorul acesta reprezintă ponderea costurilor sau
resurselor utilizate în mod eficient. Eficienţa măsurată prin scor evidenţiază totodata
atât eficienţa tehnică, cât şi eficienţa managerială a firmei.
Studiul corelaţiilor dintre scorul de eficienţă şi diverşi indicatori clasici de
performanţă, ilustrează rolul scorului de eficienţă ca instrument sintetic de măsurare a
performanţelor unei firme.
Prin urmare, corelaţia dintre productivitatea muncii şi scorul de eficienţă pune
în evidenţă faptul că există o corelaţie directă între evoluţia cifrei de afaceri şi
eficienţa firmei ca rezultat direct al productivităţii muncii.
Corelaţia dintre indicele capital (muncă, cu scorul de eficienţă), pune în
evidenţă faptul că firmele eficiente, au tendinţa de a substitui capitalul cu munca, iar
cele care au un indice mare, capital / muncă sunt eficiente dacă-şi măresc viteza de
rotaţie a capitalului circulant ca urmare a unei bune organizări a procesului de
producţie.
Corelaţia dintre rentabilitatea firmei şi scorul de eficienţă, evidenţiază faptul
că rentabilitatea creşte o dată cu eficienţa, ca rezultat al reducerii cheltuielilor cu
personalul prin creşterea productivităţii muncii.

149
Corelaţia dintre ponderea costurilor financiare în valoarea adăugată şi scorul
de eficienţă, pune în evidenţă faptul că fondurile proprii cresc o dată cu eficienţa,
firmele cele mai eficiente depind mai puţin de creditele bancare.
Corelaţia dintre solvabilitatea firmei cu scorul de eficienţă, pune în evidenţă
legătura directă care există între capacitatea de plată a firmei cu performanţele
productive. Eficienţa, fiind o condiţie esenţială a solvabilităţii firmei, rezultă că
firmele care au un scor de eficienţă mare, au şi o solvabilitate mare şi deci un risc cât
mai scăzut.
În loc de concluzie, putem afirma că analiza performanţelor firmelor pe baza
scorului de eficienţă este mult mai realistă decât analiza pe baza indicatorilor de
bonitate.

3.2.3. Multiplicatorul de credite – crearea de


monedă scripturală

Sistemul bancar poate utiliza banii existenţi în cadrul acestuia sub forma
depozitelor bancare (quasi-monedă, quasi-bani sau moneda scripturală).
Un împrumut realizat de bancă presupune existenţa unui depozit la o altă
bancă din sistemul bancar. Depozitele (mai puţin partea în numerar, care trebuie să fie
reţinută pentru a putea asigura lichiditatea băncii) constituie disponibilităţi pentru noi
împrumuturi. Al doilea împrumut generează un nou depozit în monedă scripturală,
care la rândul lui poate să fie din nou împrumutat (cu aceiaşi condiţie, a menţinerii
lichidităţii). De fiecare dată, când se repetă acest proces, stocul de bani scripturali
creşte, până cănd depozitele nou create sunt de căteva ori mai mari decât împrumutul
iniţial.
Spre exemplu, să presupunem că fiecare depozit bancar este un depozit la
vedere şi că un procent de 35% este reţinut de bancă pentru lichiditate, astfel încât
65% din depozite por fi utilizate pentru împrumuturi. Deci o bancă comercială acordă
un împrumut în valoare de 4 miliarde lei, unor firme pentru achiziţionarea unor
diverse echipamente. Acest client achită echipamentele furnizorului, care are cont la o
altă bancă comercială. Aceasta deţine 35% din depozit, ca rezervă de lichiditate, iar
restul de 2,6 miliarde lei este împrumutat unei alte firme care achiziţionează utilaje.
Firma respectivă plăteşte utilajele furnizorului său care are un cont deschis la o altă
bancă. Această din urmă bancă împrumută 65% din acel depozit (adică 1,69 miliarde
lei) o altă firmă pentru a cumpăra obiecte de inventar. Această firmă, la rândul ei,
achită furnizorul său, care (printr-o coincidenţă) are contul deschis la prima bancă
comercială care a început asemenea operaţiuni.
Ca urmare, această “primă” bancă, are deci un disponibil de 1,09 miliarde lei
(adică 65% din 1,69 miliarde lei), pe care de asemenea îi va împrumuta unui alt client.
Acest ultim client îşi achită din acest împrumut, furnizorii, care la rândul lor
depozitează banii la băncile lor, iar procesul poate continua.
Din exempul de mai sus, rezultă că un credit de 4 mililarde lei trebuie să
genereze noi depozite în sumă totală de apoximativ 11,6 miliarde lei, dacă procesul de
creare de noi depozite şi de acordare de noi credite se derulează integral.
Dacă notăm cu:
MC = multiplicatorul de credite ;
RL = rezerva de lichiditate;

1
iar, MC =
RL

150
Conform exemplului nostru, avem: un disponibil iniţial în valoare de 4
miliarde lei şi RL = 35% reyultă că:
1 100
MC = = , MC = 2,9
35 / 100 35
4 miliarde lei • 2,9 = 11,6 miliarde lei
Multiplicatorul de credite este întodeauna calculat prin raportarea cifrei 100 la
procentul rezervei de lichiditate (proporţia din depozite care trebuie păstrată ca
rezervă). Dacă o bancă are stabilit 50% din depozite ca rezervă de lichiditate, atunci
100
multiplicatorul de credite va fi : = 2.
50 %
Este important să se înţeleagă că multiplicatorul de credite permite stabilirea
limitei superioare a sumei noilor credite, care pot fi generate de un depozit iniţial.
În practică, creşterea efectivă a împrumuturilor poate fi mai mică, deoarece
creditele acordate pot să nu fie redepozitate în sistemul bancar. Acestea pot fi păstrate
în numarar de către firme sau pot fi depozitate la alte instituţii financiare decât la
bănci.
De asemenea, creşterea împrumuturilor poate depinde de măsura în care banca
are suficient numerar sau alte surse lichide, care pot fi uşor transformate în numerar.
Depozitul iniţial trebuie să aducă active lichide în sectorul bancar şi prin
urmare, trebuie să fie un depozit nou.
Noile depozite pot proveni din diferite surse:
- depozite de la clienţi care nu au mai folosit anterior serviciile băncii;
- creşterea economiilor populaţiei, a profiturilor şi a salariilor, astfel încât
clienţii pot constitui depozite suplimentate;
- operaţiunile Băncii Centrale (ca autoritate monetară) pot duce la creşterea
depozitelor;
Pe măsură ce băncile măresc depozitele prin intermediul multiplicatorului de
credite, amplificarea depozitelor generează noi posibilităţi de a obţine profit. Astfel,
se multiplică şansele băncilor de a percepe, de la cei cărora le acordă împrumuturi, o
dobândă mai mare decât cea pe care o plătesc deponenţilor.

3.2.4. Modalitatea obţinerii banilor de către bancă

Sursa principală de venit a unei bănci o constituie dobânda pecepută pentru


creditele acordate, ca urmare a fondurilor existente, în principal rezultate din
depozitele constituite de clienţi. Ratele dobânzii percepute pentru credite sunt, în
mod normal, mai mari decât cele plătite pentru depozite, dar această marjă nu este
suficientă pentru asigurarea profitabilităţii operaţiunilor bancare. Pentru bănci, o sursă
importantă de venituri o reprezintă comisioanele69 şi spezele pentru serviciile oferite
clienţilor, acestea “adăugând valoare”.
În calitatea lor de intermediari financiari, băncile sunt în măsură să creeze bani
sub formă de depozite. Aceasta pentru că, orice credit acordat de către o bancă se
poate materializa într-un alt depozit, făcut în sistem bancar ( la o altă bancă), care
depozit devine, astfel, pentru noua bancă, un disponibil ce poate fi împrumutat din

69
Comision – Sumă cuvenită şi plătită unei persoane fizice sau juridice pentru intermedierea unei
operaţiuni comerciale, bursiere, bancare, financiare, de asigurări etc. → Gh. Bistriceanu – „Mică
enciclopedie de finanţe, monedă, asigurări”, vol. 1, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, pg. 416.

151
nou (mai puţin acea parte de lichiditate pe care şi această bancă trebuie să o ţină în
casă ). Acest element a fost prezentat pe larg ca multiplicator de credite.
În general, creditele sunt solicitate pe perioade mai lungi decât perioadele de
timp pentru care deponenţii încredinţează fondurile lor spre păstrare unei bănci.
Prin diferite tehnici, băncile măresc depozitele şi atrag fondurile pentru
perioade de timp mai lungi, reducând astfel, riscul ca deponenţii să-şi retragă
fondurile fără preaviz.
Prin urmare, rata dobânzii bancare se calculează după formula:

Rata dobânzii lunare (în sumă absolută) = [Suma totală împrumutată •


Rd (%) • nr.zile din lună] : 365 • 100

Mai trebuie spus că rata dobânzii bancare exprimată în procente este


determinată pentru un an, iar plata efectivă a dobânzii se face lunar de către debitor
(fie persoană fizică, fie persoană juridică).
Să presupunem că o persoană (fizică sau juridică) a obţinut de la o bancă
comercială un credit în sumă de 10.000 lei, cu un termen de rambursare de 12 luni şi o
rată a dobânzii de 20 %. Ne propunem să determinăm rata dobânzii (în sumă absolută)
pentru prima lună de rambursare, care va fi, de exemplu, luna martie.
În acest caz avem:

Rata dobânzii pt. luna martie = [10.000 • 20 • 31] : 365 • 100 = 198,86 lei

O dată cu plata ratei dobânzii lunare (în sumă absolută), debitorul poate plăti şi
rata la credit sau se poate plăti şi la alte termene, în funcţie de tipul creditului şi de
contractul încheiat cu banca.

3.3. DOBÂNDA ŞI MANAGEMENTUL RATEI DOBÂNZII

Dobânda reprezintă una din principalele componente ale sistemului financiar-


bancar, cu adânci implicaţii în economia de piaţă.

Dacă în succesiunea logică, creditul deţine o poziţie primară,


dobânda constituie o condiţie sine qua non a oportunităţii şi eficienţei
lui. Dobânda trebuie privită deopotrivă atât în ipostaza de efect cât şi în
cea de cauză, cu corolarul funcţiilor ce i se atribuie în prefacerile
monetare şi economico-financiare.

În prima ipostază, cuantumul dobânzii, într-o economie clădită pe relaţia


cerere-ofertă, va reflecta punctul de intersecţie şi cel de echilibru dintre capitalul
disponibil şi necesităţile de împrumuturi. Dacă punctul de intersecţie coincide cu cel
de echilibru, dintre disponibilităţi şi necesităţi de împrumuturi, atunci veridicitatea
ratei dobânzii nu poate fi contestată. Prin jocul conjunctural, nivelul dobânzii este
influenţat şi de dividendele plătite în acţiuni, veniturile din negocierea valorilor
imobiliare, evoluţia operaţiunilor la bursă, etc.

În ipostaza de cauză, dobânda condiţionează procesele economice, în primul


rând, prin mărirea ei conferindu-i-se rolul de regulator al pieţei capitalului.

152
În practică, dobânda îşi exercită funcţiile de corelare cu finalitatea sectorului
finanţat: investiţii, producţie, consum. În toate cazurile, rata redusă a dobânzii va
stimula procesul economic respectiv după cum creşterea ei va avea efecte contrare.
Intervenţia băncii nu se manifestă în sfera proceselor economice, ci are numai
rolul de a orienta către scopurile majore ale economiei naţionale, cu repercusiuni
pozitive şi la nivel microeconomic.
Funcţia dobânzii, în domeniul mijloacelor circulante, va avea efect benefic în
proporţia în care fondurile împrumutate vor completa lichidităţile firmelor. În sfera
consumului, majorarea procentului dobânzii va frâna creşterea intempestivă a
preţurilor, după cum creşterea ratei dobânzii va conduce la creşterea producţiei prin
stimularea consumului bunurilor cu parametri tehnici superiori.
Pe plan intern, dobânda îşi va exercita funcţiile pozitive în măsura în care
efectele ratei dobânzii vor fi adaptate după criteriul integrării creditului în
coordonatele eficienţei economice atât la nivel micro cât şi la nivel macroeconomic.
Pe plan extern, dobânda contribuie la circulaţia echilibrată a capitalurilor şi la
menţinerea cursurilor de schimb valutar.
Dobânda este influenţată şi influenţează prin postura ei de efect şi cauză,
procesele economice, însă, la apariţia fenomenului inflaţionist mai contribuie o serie
de factori. Nivelul dobânzii faţă de inflaţie este reflectat de indicatorul dobânzii real-
pozitive. La o rată a inflaţiei acceptabilă până la 3-5 %, rata reală a dobânzii nu
provoacă obstacole insurmontabile, în măsura în care efectele negative sunt
compensate de altele pozitive. Problema capătă valenţe grave odată cu creşterea
globală a inflaţiei. În România, datorită ratei mari a inflaţiei, s-a aplicat metoda
indexării.

3.3.1. Teorii privind dobânda

Teoria dobânzii a constituit una din cele mai discutate probleme de filozofi,
sociologi, economişti. Multe şcoli au intenţionat să construiască o teorie a dobânzii,
fiecare din acestea încercând să confere dobânzii o caracteristică determinantă şi
distinctă în conformitate cu propriile lor puncte de vedere.
Dobânda reprezintă o latură specifică şi esenţială a manifestărilor de credit.
Dobânda este în mod firesc comună cu conceptul de capital şi cu elementele
“timp” şi “risc”.
Pe de o parte, dobânda mai poate fi considerată o remunerare pe care o
primeşte deţinătorul de capital, pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originară
a capitalului) sau pentru capitalul încredinţat spre utilizare altor persoane (dobânda
împrumutului).
Pe de altă parte, însă, dobânda mai poate reprezenta o sumă ce revine
proprietarului la rambursarea sumei împrumutate sau preţul utilizării capitalului şi
totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.
Teoriile privind dobânda pot fi clasificate în două grupe mari :
 Teoriile pure sau ale capitalului real care consideră dobânda ca preţ al
capitalului real ;
 Teoriile monetare care presupun dobânda ca un ecou spontan şi inert al
naturii capitalului.

153
• Teoria productivităţii şi a utilizării capitalului presupune capitalul dotat
cu o forţă productivă ce poate genera, când este aplicat altor factori de producţie,
prisos fizic şi economic. Prisosul constituie fundamentul dobânzii împrumutului.
Această teorie susţine idea că utilizarea capitalului este ceva distinct de substanţa
capitalului, de aici valorile distincte ale unuia şi ale altuia (capital şi capital folosit).
• Teoria privind costul formării capitalului încearcă să explice dobânda
prin abstinenţă, pornind de la ideea că în perioada de acumulare se renunţă la o parte
din consumul imediat. Ca urmare, capitalul este rezultatul abstinenţei, iar dobânda se
consideră remuneraţia abstinenţei respective. O asemenea teorie, cuprinde la rândul
ei, alte două teorii :
- teoria aşteptării şi sacrificiului ;
- teoria profitului.
Teoria aşteptării şi sacrificiului are în vedere o structură a capitalului ca o
acumulare în timp a rezultatelor, adică consumurile au fost amânate an de an către un
viitor mai îndepărtat, pentru nişte realizări finale, care au drept scop sacrificiul.
Teoria profitului scoate în evidenţă o lege psihologică considerată “naturală”
în virtutea căreia, a te bucura de un lucru în prezent este preferabil folosinţei la timpul
viitor. În acest sens, profitul şi dobânda sunt considerate ca un cost, ca o remunerare
în vederea renunţării la un bun prezent, pentru a se folosi de el în viitor. Renunţarea
respectivă trebuie să se compenseze în funcţie de timpul scurs între prestaţie şi
contraprestaţie.
• Teoria rarităţii, conform conceptului lui Cassel, presupune că dobânda
derivă din raritatea capitalurilor. După acest concept cea mai mare parte a acumulării
se face pentru a obţine un capital care să permită “a trăi din dobândă”. Prin
menţinerea ratei dobânzii între anumite limite se impulsionează creşterea economiilor
pe de o parte, iar prin scăderea ratei dobânzii sub aceste limite, economiile încep să se
diminueze şi capitalul se consumă treptat, pe de altă parte. Prin urmare, dobânda
influenţează acumularea capitalului şi prin aceasta asupra relativei sale parităţi.
• Teoria riscului pune în evidenţă dobânda prin existenţa unui risc de
pierdere totală sau parţială a capitalului. Asemenea teorii, la o analiză mai atentă nu
rezistă datorită faptului că se percep dobânzi şi în cazul când creditul este garantat cu
ipoteci şi alte valori materiale sau prin asigurare apare eliberarea de riscuri.
În toate opiniile exprimate de majoritatea specialiştilor în domeniu, teoria
pură a dobânzii, consideră că rata dobânzii este determinată de oferta de economii şi
de cererea de economii pentru investiţii.
În vederea susţinerii acestei teorii, se poate considera o economie unde nu
exista o piaţă a creditului. Într-o asemenea economie, cei care dispun de venituri pot
alege două variante:
- pot folosi veniturile pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii;
- pot economisi nişte venituri, însemnând prin aceasta o depozitare
generalizată a puterii de cumpărare. Aceste sume economisite pot fi cheltuite la date
ulterioare (consum viitor), când vor putea cumpăra aceiaşi cantitate de bunuri şi
servicii, dacă nu se ţine seama de inflaţie.
Considerând o piaţă a creditului, receptorii de venituri au, în acest caz, o a
treia variantă: pot da cu împrumut o parte din câştigurile şi economiile lor.
Deci, receptorii de venituri pot economisi fie prin păstrare, fie dând împrumut
la alţii. Pe piaţa creditului se dă posibilitatea să se păstreze într-o formă nebănească,
sub forma instrumentelor de credit.
În economia unde se folosesc banii, piaţa creditului tinde să se dezvolte
deoarece :

154
- receptorii de venituri au personalităţi diferite, ei pot avea preferinţe pentru un
consum prezent renunţând la un consum viitor;
- afaceriştii vor solicita pentru a investi în diverse domenii de activitate, dacă
vor considera investiţia profitabilă.
Dacă 7% reprezintă rata dobânzii date, unele persoane vor prefera să
economisească, să fie numai creditori, considerând că rata profitului unei eventuale
investiţii nu poate fi mai mare de 7% cât este rata dobânzii pe care ar câştiga-o prin
economisire.
Unii afacerişti preferă să fie numai debitori, la aceeaşi rată a dobânzii,
deoarece consideră că pot câştiga mai mult de 7% din investiţia lor, deci vor fi
debitori.
În concluzie, putem spune că la o rată oarecare a dobânzii vor exista atât
debitori cât şi creditori, iar piaţa creditului va proceda la acceptarea lor.
În problema ratei dobânzii este foarte importantă alegerea între puterea de
cumpărare prezentă şi cea viitoare.
Rata dobânzii reprezintă preţul plătit pentru creditul primit şi îndeplineşte ca
şi alte preţuri, funcţia – rol de alocare a dobânzii.
După cum se cunoaşte, sistemul economiei de piaţă implică realizarea
faptului că preţurile repartizează resursele în economie. Ca urmare, dobânda este
preţul atribuit fondurilor acordate cu împrumut consumatorilor şi afaceriştilor.
Creditorii pot concura între ei în vederea acordării de fonduri cu împrumut iar rata
dobânzii repartizează fondurile date cu împrumut diferitelor firme. Creditorii îşi
organizează cu precădere fondurile de împrumut pentru finanţarea acelor proiecte ale
căror rate ale rentabilităţii sunt mai înalte decât rata dobânzii de pe piaţa creditului.
Spre exemplu, dacă se previzionează o rată a rentabilităţii de 18% în urma
cumpărării unei întreprinderi industriale, iar fondurile luate cu împrumut au o rată a
dobânzii de 13%, atunci firma respectivă se cumpără.
Dacă se previzionează o rată a rentabilităţii de 11%, atunci, cu siguranţă se va
renunţa la cumpărarea firmei respective, iar fondurile vor merge către acei debitori
care sunt dispuşi să plătească rate înalte ale dobânzii. Practica a demonstrat că
fondurile merg spre acele firme care sunt cele mai profitabile.
Printr-o asemenea metodă, firmele profitabile se vor dezvolta în continuare, iar
firmele nerentabile sunt obligate să contracteze împrumuturi cu o rată a dobânzii
foarte ridicată sau să dea faliment.

Între teoriile monetare asupra dobânzii amintim :


- teoria fondurilor de împrumut;
- teoria preferinţei pentru lichiditate a lui Keynes.

• Teoria fondurilor de împrumut defineşte aceste fonduri ca fiind


integrate în economiile crescânde, ca disponibilităţi băneşti ce îşi au originea în
precedentele investiţii de capital fix sau circulant. Astfel de rezerve băneşti reprezintă
oferta, iar cererea o constituie solicitările producătorilor pentru investiţii noi. Conform
teoriei acesteia, dobânda este determinată de echilibrul dintre investiţia actuală şi
economia actuală sau între cererea şi oferta de fonduri pentru împrumut. În termeni
ştiinţifici, dobânda reprezintă remunerarea ce se plăteşte pentru fondurile de
împrumut cerute (având în vedere intensitatea cererii) cu referinţă la ofertă. În acest
sens se are în vedere o anumită ordine a desfăşurării investiţiilor.
Prin urmare, intensitatea cererii de capital este condiţionată de cererea pentru
investiţiile destinate bunurilor de capital (în special), dar acestea sunt determinate de

155
satisfacerea cerinţelor privind bunurile de consum necesare populaţiei. În cazurile în
care investiţia de capital este preponderentă (limitându-se prin aceasta consumul), în
mod necesar se măreşte şi venitul naţional, iar aceasta face să crească oferta de
fonduri de împrumut, care va conduce la diminuarea dobânzii.

• Teoria preferinţei pentru lichiditate a lui Keynes, are la bază critica


autorului asupra teoriei clasice a dobânzii şi a fondurilor de împrumut. Având în
vedere criticile respective, Keynes formulează propriile sale teze.
Prin eliminarea variabilelor economiei de investiţii, determinante ale ratei
dobânzii, Keynes trage concluzia că funcţia monetară este mărimea economică
determinantă a dobânzii. O astfel de ipoteză se bazează pe cererea şi oferta din sfera
monetară. Oferta monetară este dată de sistemul determinat de autorităţile monetare,
iar rata dobânzii se stabileşte prin intermediul echilibrului dintre oferta şi cererea de
monedă. Astfel, cererea de monedă scoate în evidenţă preferinţa pentru lichiditate,
care are la origine cunoscutele motive tranzacţionale, de precauţie, de speculaţie.
Potrivit acestei teorii, motivul cel mai important al preferinţei pentru
lichiditate este motivul speculativ. Acesta reprezintă efectul cel mai puternic al cererii
de monedă, pentru obţinerea de câştiguri, prin mijlocirea investiţiilor efectuate, în
virtutea previziunilor curente privind mărfurile, conjunctura cursurilor bursiere şi rata
viitoare a dobânzii. Astfel, motivele tranzacţionale şi de precauţie, după Keynes,
reprezintă funcţii crescătoare ale venitului, iar motivele respective pot subzista chiar
într-o economie de troc, pe când motivul speculativ este caracteristic unei economii
monetare, fiind o funcţie descrescătoare a ratei dobânzii. Deci, putem afirma că
preferinţa pentru lichiditate determinată de speculaţie, tinde a se majora o dată cu
mărimea ratei dobânzii şi invers.
În concluzie, a avea fonduri lichide este cu atât mai ieftin cu cât este mai
redusă rata dobânzii, cu atât mai scump cu cât rata dobânzii creşte.
Afirmaţiile lui Keynes merg pe ideea că o politică monetară expansionistă
conduce la o scădere a ratei de piaţă a dobânzii şi pentru că cererea de bunuri
reacţionează la variaţiile ratei dobânzii, cererea de bunuri de echipament va creşte.
Autorul teoriei preferinţei de lichiditate a acordat o atenţie deosebită dobânzii,
modificării nivelului acesteia ca instrument de influenţare a dezvoltării economice şi
asigurării unui grad ridicat de utilizare a factorilor de producţie (în special a forţei de
muncă), realizate prin diminuarea dobânzii.

Dobânda reprezintă instrumentul fundamental al politicii monetare. Prin


modificarea dobânzii, Banca Centrală (BNR) influenţează asupra expansiunii
creditului şi monedei scripturale. Totodată dobânda mai poate servi în unele limite în
influenţarea inflaţiei şi deflaţiei, în mobilizarea economiilor latente şi determinarea
nivelului investiţiilor. Tipurile de dobânzi diferite utilizate pe piaţă (potrivit
destinaţiei economice, de producţie sau consum) servesc pentru repartizarea masei
monetare disponibile între feluritele scopuri.
Astfel, evoluţia dobânzii decurgând din cerinţele spontane ale dezvoltării
economiei sau derivată prin politicile monetare şi de credit, are un rol deosebit în
orientarea şi uneori în dirijarea tendinţelor economice. Optimizarea ei în funcţie de
potenţial şi de cerinţele reale ale economiei constituie o trăsătură majoră a economiei
de piaţă contemporane.

3.3.2. Determinarea nivelului ratei dobânzii pe piaţă

156
Rata dobânzii, la nivel naţional reflectă o rata preferenţială a comunitaţii
pentru anumite bunuri şi servicii. Prin urmare, rata dobânzii relativ ridicată reflectă o
comunitate nerăbdătoare să consume mult în prezent, iar o rata relativ scăzută reflectă
răbdare, orientare către viitor a societăţii, care este dispusă să renunţe la un consum
prezent.
Societăţile umane care au orientare spre viitor, acumularea la nivel naţional şi
rata investiţiei sunt relativ înalte, reflectăndu-se în rata ridicată a creşterii economice.
La nivelul individului, rata dobânzii furnizează informaţii esenţiale. Rata de
piaţă a dobânzii indică rata la care o persoană poate acţiona în prezent, în vederea
obţinerii unor preţuri de cumpărare în viitor.
Spre exemplu, la o rată a dobânzii de pe piaţă de 10%, fiecare individ
(persoană) poate să aleagă între cheltuirea a 100 unitaţi monetare putere de cumpărare
azi şi 110 unitaţi monetare putere de cumpărare anul viitor, 121 unitaţi monetare
putere de cumpărare doi ani mai târziu şi asa mai departe.
Ca urmare, rata dobânzii permite deci individului să compare valorile prezente
cu cele viitoare, pentru că prin natura sa ea reflectă legătura dintre puterea de
cumpărare prezentă şi cea viitoare.
Astfel, cei ce economisesc sunt numai creditori şi pot oferi fonduri pe piaţa
creditoare.
Redăm mai jos o curbă posibilă pentru oferta de credite a unei comunităţi
umane:

În graficul de mai sus este redată cantitatea de credit oferită pe unitatea de


timp.

157
În graficul de mai jos vom reda cantitatea de credite cerută pe unitatea de
timp, care ne arată că la scăderile ratei dobânzii, cantitatea de credite cerută creşte.
Aceasta, deoarece la o rată a dobânzii scăzute, multe proiecte de investiţii sunt mai
profitabile decât la o rată înaltă.

La rate mici ale dobânzii, mulţi indivizi înfruntă o rată a dobănzii pe piaţă care
este sub rata dobânzii personale. Deci, la o scădere a ratei dobânzii, mulţi indivizi

(afacerişti) găsesc interesant să devină debitori.


În graficul de mai jos se poate reda cum oferta şi cererea de credite a
comunităţii determină rata dobânzii de pe piaţă.

1.000

Acest grafic reflectă cantitatea de credit dorită şi cerută pe unitatea de timp.

Spre exemplu, la economia arătată, avem o rată a dobânzii de pe piaţă de 15%.


La o rată a dobânzii de 17%, cantitatea de credite oferită depăşeşte cantitatea de
credite cerută, existănd un surplus atât de credite cât şi de creditori, în concurenţă unul
cu altul în a da cu împrumut, vor forţa rata dobânzii în jos în jurul lui 15%.
La o rată a dobânzii de 12% va exista o penurie de credite, astfel că cererile de
credite depăşesc cantităţile oferite. Debitorii care se află în concurenţă unul cu
celălalt, în privinţa obţinerii de credite, vor determina o creştere a ratei dobânzii de
peste 15%.
Evident, rata dobânzii de pe piaţă poate fi stabilită la nivelul de 15%, când
cantităţile de credite oferite şi cerute sunt egale.

158
3.3.3. Dobănda nominală şi dobănda reală

Iwing Fischer a adus un aport teoretic în legătură cu dezvoltarea teoriei asupra


dobănzii. El se pronunţă ca apreciind diferit dobânda nominală (de piaţă) faţă de
dobânda reală. În concepţia sa, rata reală a dobânzii este determinată de
productivitatea marginală a capitalului fizic, care depinde de înclinaţia spre economie
a populaţiei şi starea tehnologică.
De asemenea, Iwing Fischer mai precizează că rata reală a dobânzii este rata
fundamentală a acesteia, iar rata nominală este considerată o secundantă a ratei reale.
Rata nominală a dobânzii încorporează o frână a inflaţiei, expresie a
echilibrului monetar.
Relaţia dintre dobânda nominală şi cea reală este un element esenţial al
teoriilor contemporane asupra dobânzii.
Prin definiţie, rata dobânzii nominale este dată de rata de schimb dintre o
valută forte astăzi şi o valută forte la timpul viitor (dolarul SUA, de ex). Dacă rata
dobânzii nominale sau dobânda de pe piaţă este de 20% pe an (de exemplu ), atunci o
unitate monetară din valuta respectivă ($ SUA ) astăzi poate fi schimbată pentru 1,20
unităţi monetare pe an.
Pe de altă parte însă, rata reală a dobânzii este dată de schimbul între bunuri şi
servicii astăzi şi bunurile şi serviciile la o dată viitoare.
În economiile fără inflaţie şi deflaţie, între rata reală a dobânzii şi rata
nominală se pune semnul egalităţii.
Se pune întrebarea însă, care ar fi situaţia dintr-o economie unde este
prognozată inflaţia sau deflaţia? Cum economia românească se caracterizează în
perioada actuală prin intense şi permanente procese inflaţioniste, se pune în primul
rând problema riscului eroziunii capitalurilor. Aceasta are în vedere posibilitatea pe
care creditorii le pot avea datorită faptului că valoarea reală (la momentul de
referinţă) a ratelor de rambursare a împrumutului nu poate acoperi integral capitalul
împrumutat, evaluat în aceeaşi termeni. Creditorul, în acest caz, nu renunţă la
valorificarea capitalului prin împrumuturi, dar va căuta toate posibilităţile de a-şi
asigura o compensare corespunzătoare pentru pierderile ce ar putea proveni din
deprecierea monedei, ridicând nivelul dobânzii.
După cum s-a mai spus, în economiile fără inflaţie şi deflaţie, rata nominală
a dobânzii este egală cu rata reală a dobânzii. Dar, folosindu-se de o relaţie simplă
între cele două rate ale dobânzii, în condiţiile unei economii în final de tranziţie, am
putea avea:
• Rata nominală a dobânzii = Rata reală + Rata previzibilă a inflaţiei.
sau
• Rata reală a dobânzii = Rata nominală - Rata previzibilă a inflaţiei.
iar ecuaţia este:
• Dobânda nominală = Dobânda reală + Rata previzibilă a inflaţiei *
(Dobânda reală * Rata previzibilă inflaţiei)
1 +Rata dobânzii no min ale
• Rata dobânzii reale = −1
1 +Rata previzibil ă a inf latiei

Prin urmare, dobânda reală este direct proporţională cu dobânda


nominală şi invers proporţională cu gradul de depreciere a monedei.
Spre exemplu, dacă rata dobânzii de pe piaţă este de 20% iar rata previzibilă a
inflaţiei este de 10%, atunci avem:

159
1 + 0,2
Rata dobânzii reale = −1 = 0,0909
1 + 0,1
Rata dobânzii reale se determină foarte greu, din cauza ratei previzibile a
inflaţiei care nu poate fi măsurată. Pe când, rata nominală a inflaţiei este dată
publicităţii.
În încercarea de a estima rata previzibilă a inflaţiei, unii economişti au luat în
considerare ratele trecute, dar fără a se ajunge la rezultate concrete.
Totuşi, într-o economie a inflaţiei sau cu o inflaţie previzibilă, distincţia dintre
rata nominală şi cea reală a dobânzii este de foarte mare importanţă.
Într-o economie de piaţă bine aşezată, evoluţia dobânzii reale (în lumea
contemporană), demonstrează dispariţia diferenţelor dintre rata dobânzii nominale şi
rata dobânzii reale.

3.3.4. Riscul ratei dobânzii

Bunurile comerciale, în majoritatea lor, prevăd riscul ratei dobânzii ca legat de


intermedierea financiară şi ca o sursă a câştigurilor bancare.
Practica ne-a demonstrat că băncile finanţează activităţi pe termen lung pe
seama pasivelor pe termen scurt, obţinând profit din diferenţa rezultată din dobânda
mare la activele pe termen lung şi dobânda mică la pasivele pe termen scurt. Uneori,
insă mişcările ratei dobânzii pot să conducă la pierderi, chiar la insolvabilitatea băncii.
Pentru buna orientare a băncii, este necesar să se stabilească de către
manageri, limitele riscului ratei dobânzii pe care şi-l asumă banca, în vederea
mişcării consecinţelor negative ce ar putea rezulta din mişcările ratei dobânzii.
Managementul activelor şi pasivelor unei bănci este prin natura sa o activitate
imprecisă care necesită informaţii substanţiale privind rata dobânzii la active şi
pasive, scadenţele acestora.
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, majoritatea instituţiilor financiare, au
ca prioritate îmbunătăţirea managementului activelor şi pasivelor prin mărirea calităţii
şi volumului datelor necesare în procesul luării deciziilor.
Riscul ratei dobânzii însă, îl reprezintă sensibilitatea rezultatelor financiare
ale unei bănci la schimbările ratei dobânzii. El este consecinţa activităţii de
intermediere financiară.
În funcţie de modul cum sunt structurate activele şi pasivele băncii, se poate
determina poziţia riscului ratei dobânzii. Cel mai des utilizat exemplu este cel al unei
bănci care finanţează active pe termen lung cu dobânda fixă din pasivele pe termen
scurt sau cu dobânda variabilă. Datorită faptului că dobânda pe termen scurt este mai
mică decât dobânda pe termen lung, o bancă poate obţine profituri luând cu împrumut
de pe piaţa cu termen scurt şi dând cu împrumut pe piaţa cu termen lung.
O astfel de strategie se răsfrânge asupra faptului că banca îşi asumă un risc al
ratei dobânzii. Dacă dobânda pe termen scurt creşte, atunci creşte şi fondul costurilor
atrase, în timp ce dobânzile câştigate din activele pe termen lung rămân relativ fixe. În
acest caz, diferenţa dintre câştigul din active şi costul pasivelor ar putea deveni
negativă. Dacă este pozitivă, este posibil ca venitul net din dobânzi al băncii să nu fie
suficient pentru acoperirea cheltuielilor generale, fapt ce ar conduce la pierderi care
vor eroda capitalul.
În principal, poziţia riscului ratei dobânzii unei bănci este determinată de
măsura în care activele şi pasivele sale sunt în concordanţă. Neconcordanţa apare din
nesincronizarea modificărilor dobânzilor la active şi pasive. Dacă are loc o ajustare a
dobânzilor la active la o dată diferită de cea a pasivelor, există sigur o nepotrivire, o

160
neconcordanţă. Prin aceasta, demonstându-se că atât activele cât şi pasivele sunt
supuse riscului ratei dobânzii şi sunt afectate de mişcările acesteia.
În economiile unde dobânzile sunt determinate pe piaţă, managerii activelor şi
pasivelor se confruntă cu efectele modificării dobânzilor.
Strategia riscului ratei dobânzii, este fixată în principal, de Direcţia resurse şi
plasamente împreună cu conducerea băncii. Strategia de fixare a ratei dobânzii este
stabilită în funcţie de strategia de creditare, de atragere de fonduri şi de ratele dobânzii
practicate de celelalte bănci.

 Tehnici de măsurare a riscului ratei dobânzii


Estimarea riscului ratei dobânzii, în multe dintre băncile comerciale, se face
apreciind în ce fel anumite schimbări ale ratei dobânzii vor putea afecta câştigurile
bancare.
Într-o bancă obişnuită, dobânzile la pasive se restabilesc mai rapid decât la
active, iar câştigul din dobânzi creşte dacă dobânzile scad. De asemenea, câştigul va
scădea şi atunci când dobânzile vor creşte. În cazurile mai puţin obişnuite, se
realizează contrariul, când dobânzile la active se restabilesc mai repede decât la
pasive, iar câştigul din dobânzi cresc şi va scădea când scad.
În vederea stabilirii efectelor asupra viitoarelor câşiguri rezultate din
mişcările potenţiale ale ratei dobânzii, un bun manager al activelor şi al pasivelor
utilizează anumite tehnici de măsurare. Fiecare dintre aceste tehnici de măsurare
poate porni de la o ipoteză simplificată şi ca urmare fiecare prezintă anumite limite.
Pentru aceasta, este necesară o interpretare adecvată (de valoare) în vederea măsurării
rezultatului riscului.
Astfel, unele informaţii de bază constituie fundamentul tuturor tehnicilor de
măsurare. Deci, pentru măsurarea riscului ratei dobânzii, esenţiale sunt acurateţea
şi actualitata informaţiilor referitoare la termenle de ajustare a dobânzzilor la active
şi pasive. Dacă se cunoaşte momentul când dobânziile la active şi pasive pot suferi
modificări, determinarea mărimii riscului ratei dobânzii constituie elementul esenţial.
Una dintre tehnicile de măsurare frecventă o constituie utilizarea unui raport
în care sunt prezentate aceste informaţii de bază. Raportul respectiv, prezintă activele
şi pasivele ale căror dobândă poate fi restabilită în cadrul unor perioade de timp viitor.
Aceasta poartă numele de raportul GAP asupra ratei dobânzii.
Astfel de rapoarte GAP se utilizează în vederea estimării modificărilor
potenţiale ale venitului net din dobânzi pe un teremen scurt, în general, primele
trimestre ale anului următor. Uneori, aceste rapoarte pot fi imprecise sau chiar greşite,
ceea ce ar conduce la tragerea unor concluzii false.
În vederea prevenirii deficienţelor rapoartelor GAP, au fost dezvoltate
numeroase proceduri. Rezultatele cele mai bune în acest sens au fost obţinute prin
utilizarea simulărilor pe calculator. Astfel, simulările cele mai bune proiectează
câştigurile ce se obţin din dobânzi printr-o varietate de scenarii ale ratei dobânzii.
Acestea nu trebuie să fie prea complexe sau extinse.
Totodată s-au creat modele simple, dar foarte eficiente în vederea utilizării
computerelor personale. Astfel de modele se folosesc tot de informaţiile luate din
rapoartele GAP, numai că ele oferă în plus posibilitatea de a utiliza informaţii privind
ratele curente ale dobânzii asociate activelor şi pasivelor existente. Pornind de aici, la
care putem adăuga previziunile asupra viitoarelor rate ale dobânzii, modelele
anticipează viitorul câştig obţinut din dobânzi într-o varietate de scenarii privind rata
viitoare a dobânzii.

161
O instabilitate şi un înalt nivel al ratei dobânzii conduc la creşterea
complexităţii managementului portofoliului financiar.
Riscul mare al ratei dobânzii a făcut ca strategia de management al activelor şi
pasivelor bancare să devină o problemă de o importanţă deosebită pentru băncile
comerciale.
Sunt şi bănci care au dat dovadă de încetineală în adoptarea tehnicilor de
control a riscului ratei dobânzii în condiiţile în care este un fapt dovedit faptul că
bancherii trebuie să caute noi tehnici de management a riscurilor în vederea
supravieţuirii într-un mediu din ce în ce tot mai competitiv.
Obiectivul managementului activelor şi pasivelor este de a maximiza căştigul
acţionarilor băncii, prin menţinerea riscului la un nivel cât mai acceptabil, care se
realizează prin coordonarea managementului lichidităţii, managementului investiţiilor,
managementului creditelor şi managementului pasivelor. Este necesară această
coordonare, deoarece ratele fluctuante şi înalte ale dobânzii pot afecta drastic venitul
net al dobânzii obţinute din gestionarea instrumentelor purtătoare de dobânzi.
În vederea implementării unui program de management al activelor şi
pasivelor, este necesar parcurgerea etapelor:
• mai întâi, bancherul trebuie să hotărască lungimea orizontului de
planificare;
• apoi se trece la estimarea riscurilor şi câştigurilor ce pot rezulta din
aplicarea variantelor alternative de program ce aduce câştiguri maxime acţionarilor
băncii, în condiţiile în care se menţine un nivel acceptabil de risc.
Greşelile cele mai mari în implementarea managementului activelor şi
pasivelor, sunt legate de previzionarea riscurilor în cadrul programelor alternative.
Astfel, riscul ratei dobânzii este cel mai dificil de apreciat dintre riscurile din cadrul
programelor amintite.
Riscul ratei dobânzii are două componente:
- riscul venitului. Acesta ar însemna riscul obţinerii unor pierderi în ce priveşte
venitul net din dobânzi, datorită faptului că mişcările ratelor dabânzii la
împrumuturile luate nu sunt perfect sincronizate cu cele ale împrumuturilor acordate;
- riscul investiţiei. Acesta este riscul producerii unor pierderi în patrimoniul
net ca rezultat al unor schimbări neaşteptate ale ratei dobânzii. Patrimoniul net
reprezintă diferenţa dintre valoarea de piaţă a activelor şi cea a pasivelor care nu intră
în componenţa capitalului.
Efectul unei creşteri neşteptate a ratei dobânzii asupra patrimoniului net sau a
venitului net din dobânzi corespunde riscului de investiţie sau riscului venitului.
O strategie bună de management a activelor şi pasivelor, va reduce ambele
componete ale riscului.

3.3.5. Măsuri privind prevenirea riscului de creditare

Între aceste măsuri amintim:


- măsuri preventive;
- măsuri operative;
- măsuri curative.
* Măsurile preventive
Orice operaţiune de credit, prin natura sa, comportă în sine, luarea în calcul a
unui risc cert.

162
Primul element ce trebuie luat în calcul îl constituie posibilitatea băncii de a
se angaja în acordarea unor credite din resurse proprii, din resurse atrase sau va
proceda la o refinanţare de la B.N.R.
În ce priveşte riscul legat de credit, trebuie subliniat că acesta constă în riscul
insolvabilităţii clientului, care poate conduce la pierderea sumei împrumutate şi riscul
imobilizării, în cazul când clientul (din diverse motive) nu-şi respectă obligaţia
achitării la scadenţă a sumei contractate.
Astfel, riscurile ce pot rezulta în particular, din insolvabilitatea debitorului se
pot surmonta prin constituirea de garanţii în beneficiul băncii (pentru acordarea unui
credit, banca solicită debitorului garanţii reale care să acopere în proporţie de 150 –
200 % valoarea creditului şi a dobânzii percepute).
După cum se cunoaşte, garanţiile constituite pot fi garanţii personale,
constituite în funcţie de persoana debitorului şi garanţii reale, constituite în funcţie de
consistenţa bunurilor debitorului. Garanţia personală nu asigură băncii nici un avantaj
juridic asupra debitorului său. Garanţia reală asigură băncii creditoare un drept real
asupra unor elemente determinate din patrimoniul debitorului sau al tuturor
persoanelor girante.
Principiul general, care stă la baza estimării oprtunităţii fiecărei operaţiuni de
creditare, este acela că banca trebuie să cunoască (să estimeze) în amănunţit
posibilitatea recuperării la scadenţă sau în momentul când ea decide să-şi retragă
creditul în cadrul acestei estimări.
Capacitatea potenţialului credit reprezintă condiţia primă şi totodată
fundamentală a acestuia de a produce venituri. Această capacitate are o mai mare
importanţă decât garanţiile constituite, în măsura în care executarea silită este un
mijloc extrem pe care banca îl are în vedere pentru recuperarea creditului şi a
dobânzilor aferente.
Capacitatea firmei de a produce venituri se poate verifica prin mai multe
mijloace de observare şi evaluare, îmbinându-se cu posibilitatea restrângerii
volumului de operaţiuni în curs, dar fără a perturba echilibrul economic al gestiunii, în
detrimentul capacităţii de îndatorare.
Prin urmare, estimarea riscului, prudenţa şi intuiţia lucrătorului băncii au un
rol principal, pentru că de exactitatea datelor culese depinde rezultatul favorabil al
operaţiunii de creditare.
Pe lângă capacitatea firmei de a produce venituri, lucrătorul bancar mai
verifică:
- angajamentele şi originile legale ale firmei;
- organizarea administrativă şi tehnică a firmei respective;
- raportul dintre consistenţa patrimoniului propriu şi a celui străin (atras,
împrumutat), în legătură cu posibilitatea modificării acestui raport în favoarea celui
propriu;
- raporturile întreprinzătorului cu clienţii şi funcţionarii săi;
- situaţia economică generală a sectorului în care acţionează posibilul debitor;
- scopul solicitării împrimutului şi destinaţia imediată a acestuia;
- perspectivele de producţie şi dezvoltare ale firmei;
- posibilitatea obţinerii unor preţuri cât mai reduse pentru produsele sale;
- criteriile care s-au adoptat pentru distribuirea profitului;
- contractele încheiate atât cu furnizorii, dar şi cu beneficiarii;
- garanţiile reale ale debitorului: imobiliare, mobiliare (situaţia patrimoniului).
Certitudinea cu care aceste estimări sunt efectuate nu împiedică totuşi banca
să-şi ia garanţii reale şi personale în raport cu creditul solicitat. Condiţiile economice

163
în care diverşi întreprinzători îşi desfăşoară activitatea sunt susceptibile de schimbări
rapide şi imprevizibile datorită unor evenimente interioare sau a unor situaţii de plată
impuse, iar banca este obligată să-şi ia garanţiile corespuntătoare prin care să aibă
posibilitatea recuperării creanţei sale prin executate silită.
Un al doilea element important în estimarea şi prevenirea riscului este
oportunitatea repartizării creditului între diferiţi întreprinzători ce acţionează în
diferite sectoare economice, pe diferite termene, pentru fracţionarea riscului ce
decurge din schimbarea condiţiilor pieţei. În perioada când are loc estimarea riscului,
importanţă prea mare nu se acordă formei tehnice de acordare a creditului deşi
concluziile privind aprobarea şi în consecinţă riscurile asumate de bancă depind, pe
lângă condiţiile de echilibru ale întreprinzătorului în cauză şi de stingerea altor
operaţiuni, de resursele de creditare de care dispune banca.
Totodată, banca trebuie să-şi ia măsurile corespunzătoare în vederea stabilirii
unei rate a dobânzii care să acopere, pe de o parte rata inflaţiei, iar pe de altă parte rata
dobânzii percepută de BNR, în cazul recurgerii la rafinanţare, pentru asigurarea
profitului.
De asemenea, banca, pentru operaţiunile de scontare, trebuie să-şi ia măsuri de
asigurare a taxei scontului, suficient de mari pentru acoperirea taxei rescontului,
perdepută de BNR.

* Măsuri operative
Ca primă măsură operativă o constituie încheirea în condiţii avantajoase
pentru bancă, a contractului de creditare. Apoi, banca trece la executarea altor
operaţiuni specifice :
- verificarea operaţiunilor din contul special, de disponibil din credite.
Perceperea comisionului de neutilizare, în cazul în care debitorul nu utilizează banii
conform contractului de creditare;
- perceperea unui comision de gestiune;
- oprirea unei marje de siguranţă a băncii (3-5%);
- verificarea zilnică a extraselor de cont ale clienţilor, atât pentru contul de
disponibil, cât şi pentru contul de disponibil din credite;
- verificarea regularităţii încasărilor şi plăţilor din cont;
- derularea contractelor prezentate în primă fază de client;
- respectarea strictă a obiectivului contractului, prevăzut în contracul de
creditare;
- verificarea periodică a documentelor contabile ale firmei debitoare: bilanţul
contabil, balanţa de verificare, contul de profit şi pierderi, atât la sediul băncii, dar şi
la sediul clientului;
- prin deplasarea la faţa locului se va verifica stadiul şi evoluţia obiectivului
de investiţii, dacă un credit a fost acordat pentru o asemenea destinaţie;
- se urmăreşte modul în care clientul îşi achită obligaţiile contractuale,
respectiv rata din credit şi dobânda aferente lunare. Dacă clientul nu-şi achită de
bunăvoie aceste rate lunare, conform convenţiei de creditare, banca poate să oprească
automat derularea în continuare a operaţiunii şi să treacă la încasarea sumelor
convenite din contul de disponibil al clientului;
- se colectează veniturile din dobânzi în contul "venituri din dobânzi" şi
comisioanele corespunzătoare fiecărei operaţiuni în contul "venituri din comisione".

164
- se urmăreşte starea materială pe întreaga perioadă de derulare a creditului, a
garanţiilor imobiliare şi mobiliare depuse de client prin controale inopinate. Dacă se
constată nereguli, banca poate dispune stoparea contractului de creditare;
- de asemenea prin controalele efectuate de experţii băncii se verifică
încadrarea firmelor creditate în indicatorii de bonitate, în scorul creditului înscris în
contractul de creditare;
- dacă are loc o nerambursare la scadenţă, sumele rămase restante se trec într-
un cont special de credite nerambursate la scadenţă şi pentru această sumă se va
percepe o dobândă majorată;
- poziţia debitorului pe piaţă este permanent urmărită de bancă, prin
calcularea indicatorilor: cifra de afceri, profit net, număr de contracte. Se are în
vedere, de asemenea, posibilităţile de extindere ale debitorului, solicitarea pe piaţă a
produselor respectivei firme;
- se urmăreşte evoluţia în organizarea şi gestionarea firmei creditate;
- se efectuează periodic analize asupra patrimoniului;
- se verifică în permanenţă situaţia materială a giranţilor. În cazul cambiilor,
se va urmării şi situaţia plătitorului şi a avalistului;
- dacă în momentul perceperii ratei lunare a dobânzii, debitorul nu are bani în
contul de disponibilităţi se vor analiza cauzele, iar sumele se vor colecta în contul de
"venituri de realizat din dobânzi" şi corespunzător în contul analitic al clientului
"decontări privind încasările din dobânzi ale… ". În situaţia când clientul va avea
bani în cont, sumele se vor opri în contul de disponibil al clientului şi se vor colecta în
contul "venituri din dobânzi bancare".
În vederea desfăşurării normale a unei activităţi operative, este necesar ca
banca să dispună de un sistem informaţional adecvat, o disciplină riguroasă şi o bună
funcţionare a calculatoarelor.
În condiţiile nerambursării creditului şi a dobânzilor corespuntătoare de către
debitor, după avizarea clientului de către bancă, se trece la măsuri coercitive, care vor
fi explicate în cadrul măsurilor curative.

* Măsuri curative
Dacă în cadrul măsurilor operative, banca a constat neîndeplinirea obligaţiilor
contractuale (utilizarea creditului în alte scopuri decât cele prevăzute în contract,
nederularea contractelor, nerespectarea fazelor obiectivului de investiţie, neplata
ratelor scadente, deteriorarea garanţiilor imobiliare şi mobiliare), ea are dreptul să
întrerupă contractul de credit.
Contractul de credit se poate întrerupe de către bancă, fie în mometul
acordării lui, fie în cazul creditului acordat pe traşe, în momentul nerespectării de
către client a clauzei înscrise în contractul de credit sau în cazul în care activitatea
firmei nu prosperă, ci dimpotrivă.
Dacă debitorul nu-şi onorează obligaţiile la scadenţă şi după avizarea de către
bancă, se trece la executarea măsurilor extreme: executarea garanţiilor reale (prin
scoaterea la licitaţie şi încasarea contravalorii creditului şi a dobânzilor aferente),
reclamarea clientului său la tribunal, recuperarea sumelor de la giranţi (bănci,
persoane fizice sau juridice).
O altă măsură curativă privind evitarea riscului de creditare o constituie
crearea fondului de rezervă (marja de siguranţă a băncii, sume repartizate din profitul
băncii).

165
Printr-o circulară a BNR, băncile comerciale sunt obligate la consituirea unei
rezerve minime obligatorii de 30%, calculată lunar asupra disponibilităţilor clienţilor,
aflate în cont la bancă (media zilnică a acestor disponibilităţi).
Toate măsurile enumerate mai sus, au scopul de a preveni riscul de creditare
şi de obţinere a unui profit, cât şi de gestionare corectă a portofoliului de credite.

3.3.6. Elemente care pot contura orientarea activităţii unei bănci

Băncile şi unităţile de credit specializate sunt acele firme care, prin statutul
lor sau prin lege, au atribuţiuni funcţionale într-o sferă a creditului (pe termen lung şi
mediu) într-o anumită ramură a economiei naţionale sau execută în exclusivitate
operaţii de un anumit gen. Ele mobilizează şi distribuie o serie de resurse şi în sfera
creditului pe termen scurt pentru producţie, avănd ample legături cu băncile de
depozite.
Cum ţara noastră se află în perioada actuală, în finalul tranziţiei la economia
de piaţă, este marcată şi pe planul dezvoltării bancare, a băncilor specializate. În
prezent, există o tendinţă a societăţilor bancare de a se apropia mai mult de un model
al băncilor cu caracter universal. În legătură cu această situaţie, trebuie urmărit, ca pe
măsura dezvoltării sistemului economico-financiar şi bancar din România, să se treacă
la o specializare mai accentuată a societăţilor bancare.
De asemenea, unele bănci ar trebui, să-şi extindă activitatea din punct de
vedere teritorial (prin deschiderea de noi sucursale şi agenţii), să aibă o sferă de
acoperire căt mai largă, datorită faptului că multe dintre ele sunt bănci mici, bănci
deschise recent, fără o extindere însemnată.
Deoarece în această etapă, există o concurenţă acerbă pe piaţa interbancară
din România, băncile vor trebui să-şi păstreze şi să atragă noi clienţi prin metode
stimulative pentru aceştia: dobânzi mai mici pentru creditele acordate, dobânzi mai
mari pentru sumele clienţilor din conturile dechise în banca respectivă, perceperea
unor comisione moderate, în condiţiile asigurării unor servicii promte şi de calitate.
Totodată, băncilor din ţară li se recomandă o dechidere şi o recunoaştere
internaţională, presupunând prin aceasta o creştere a profitului şi a prestigiului bancar
românesc.
În vederea îmbunătăţirii serviciilor societăţiile bancare trebuie să beneficieze
de un personal calificat şi competent de o extindere cât mai mare a gamei operaţiilor
computerizate.
Pentru a asigura dezvoltarea sistemului bancar şi îmbunătăţirii serviciilor
bancare, se mai pot folosi şi alte măsuri : calcularea periodică a indicatorilor bancari
şi studierea lor pentru îmbunătăţirea calitativă, introducerea unor calcule de
actualizare, corelarea permanentă a ratei dobânzii cu dobânda pieţei pentru stăvilirea
inflaţiei.
Importantă este de asemenea şi introducerea tematicii în acest domeniu pentru
corelarea la nivel bancar a unor date şi pentru existenţa unei situaţii globale reale în
economie, pentru accelerarea plăţilor interbancare (Sistemul de plăţi electronic se află
în faza de proiect).
Perfecţionarea şi reglementarea raporturilor de credit, reprezintă totodată o
necesitate firească a societăţii ca parte a regelmentării generale a raporturilor
economice, datorită implicării cât mai puternice a firmelor, a populaţiei, a banilor cât
şi rolul motor al creditului în buna desfăşurare a mecanismului economic. O
regelmentare genrală a relaţiilor este condiţiionată de un cadru legislativ

166
democratic, care să fie în măsură să asigure o desfăşurare corectă şi eficientă a
acestor relaţii. Legate de aceasta, normele legale generale după opinia unor specialişi,
ar trebui să stabilească nivelul maxim al dobânzii (legi împotriva cametei), nivelul
maxim de creditare ce poate fi acordat unei persoane.
După unii economişti în afară de supravegherea bancară efectuată de BNR şi
de controalele altor organe ale statului pe diferite teme se consideră că este necesară
instituirea şi funcţionarea unor organisme speciale de control, supraveghere şi
coordonare ca: consilii consultative şi de decizie bancară care ar avea scopul orientării
deciziilor majore în corelare cu interesele firmelor; autorităţi de control bancar cu
atribuţii de supraveghere şi control asupra îndeplinirii atribuţiilor bancare specifice;
asociaţii profesionale bancare cu rol important în implementarea unui climat de
colaborare între societăţi bancare.
Important în acest sens ar fi reglementarea creditului să se facă în urma
unui control selectiv, astfel încât să se stabilească restricţii asupra unor categorii de
credite în timp ce altele să fie încurajate.
Spre exemplu, în această perioadă (pentru dezvoltarea economiei) ar fi
benefică introducerea unor dobânzi mai mici pentru credite acordate activităţilor
productive şi dobânzi mai mari pentru credite acordate comerţului sau consumului;
menţinând prin aceasta un raport optim pentru investiţie şi consum în funcţie de
posibilităţile economiei, în fiecare perioadă de dezvoltare a acesteia.
După opiniile exprimate, mulţi economişti spun că în orientarea activităţii
bancare ar putea fi folosite indirect politica monetară şi de credit, în sensul orientării
dezvoltării economice ca pornind de la dimensiunea creditului şi implicit a masei
monetare, fiind totodată instrumentul de control al creditului. Orientarea dezvoltării
economice şi intensificarea dezvoltării anumitor sectoare din economie ar fi permisă
pentru accentuarea specializării băncilor. Aceste politici monetare şi de credit
realizează şi au ca obiectiv unic dimensionarea resurselor de credit al băncilor. Ca
urmare, în situaţiile unui volum mare de credite acordate, economia va facilita
creşterea economică, prin aceasta putând fi diferenţiat asupra zonelor şi ramurilor
economice. Astfel de politici pot fi folosite mai mult ca tendinţe, decât ca evoluţii
certe, prin exercitarea lor de către stat, prin măsuri ale guvernului şi parlamentului.
În cele din urmă, nu trebuie uitat, că foarte important în activitatea de creditare este
să se acorde credite performante şi eliminarea pe cât posibil a pierderilor din
acordările de credite. Acest lucru se realizează prin alegerea unei clientele serioase,
solvabile, iar acordarea creditelor să se facă pa baza unor garanţii reale, după o
verificare atentă a acestora, reducându-se în totalitate (dacă se poate) riscul de
creditare.
Corespunzător cerinţelor actuale, ar fi crearea unui compartiment special de
experţi bancari care să aibă ca atribuţiuni evaluarea bunurilor firmei la valoarea de
piaţă.

* Cuvinte cheie

- Creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei


valori monetare viitoare.
- subiecţii raportului de credit: - debitor şi
- creditor ;
- promisiunea de rambursare;
- scadenţa → momentul rambursării creditului;

167
- dobânda → preţul creditului.
Etimologic, cuvântul “credit” este de origine latină şi provine de la “creditum
– creditare” şi înseamnă “a crede” sau “a avea încredere”. Sigur, originea cuvântului
scoate în relief un element psihologic care este absolut indispensabil existenţei unei
operaţiuni de credit: încrederea.
Operaţiunea prin care împrumutatul(debitorul) ia în stăpânire imediată resurse
(bani) în schimbul unei promisiuni (angajament) de rambursare viitoare, însoţite de
plata unei dobânzi ce stimulează banca, poartă numele de credit bancar.
Riscul de rambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a
incapacităţii de plată datorată conjuncturii, dificultăţilor sectoriale sau deficienţelor
debitorului.
Riscul de imobizare apare la deţinătorul de depozite (banca), pentru că este
pus în situaţia de a nu onora cererile titularilor de depozite din cauza unei exploatări
neeficiente a creditelor acordate.
Multiplicatorul de credite este întodeauna calculat prin raportarea cifrei 100
la procentul rezervei de lichiditate (proporţia din depozite care trebuie păstrată ca
rezervă).
Warantul este documentul utilizat pentru obţinerea şi garantarea creditului
şi poate fi folosit ca un efect de comerţ.
Dobânda poate reprezenta o sumă ce revine proprietarului la rambursarea
sumei împrumutate sau preţul utilizării capitalului şi totodată remunerarea riscului pe
care îl implică împrumutul respectiv.
Rata dobânzii nominale este dată de rata de schimb dintre o valută forte
astăzi şi o valută forte la timpul viitor (Euro, de ex). Dacă rata dobânzii nominale sau
dobânda de pe piaţă este de 30% pe an (de exemplu ), atunci o unitate monetară din
valuta respectivă (Euro) astăzi poate fi schimbată pentru 1,30 unităţi monetare pe an.
Rata reală a dobânzii este dată de schimbul între bunuri şi servicii astăzi şi
bunurile şi serviciile la o dată viitoare.

STUDIU DE CAZ
privind
analiza finaciară a S.C. “CONF-PROD” S.R.L. SIBIU,
în vederea obţinerii unui credit în valoare de 100.000 lei.

Creditul va fi solicitat pe o perioadă de 1 an şi va avea ca destinaţie


achiziţionarea unei componente din metal pentru construcţia unei hale industriale.
Banca Comercială “C”, Sucursala Sibiu este banca preferată de firmă în
vederea încheierii tranzacţiilor.
Prin reprezentantul firmei, are loc o primă întâlnire cu banca, respectiv cu
ofiţerul de credite al băncii.
Având în vedere relaţiile foarte bune în care firma se află cu banca (urmare
unei punctualităţi dovedite din partea ambelor părţi), S.C. “CONF-PROD” S.R.L.,
prin reprezentantul ei, se prezintă la bancă atât cu un plan de afaceri cât şi cu un
studiu de fezabilitate.

168
* Solicitarea creditului

În vederea aprobării şi acordării creditelor pe termen scurt, banca are în vedere


respectarea următoarelor principii generale: limitarea riscurilor insolvabilităţii,
destinaţia precisă a creditelor şi garantarea acestora, perceperea de dobânzi (ca preţ al
creditului), credibilitatea solicitanţilor de credite, consemnarea tuturor operaţiunilor
de creditare şi garantarea în documente contractuale (cu detalii privind termenele,
scadenţa şi ratele dobânzii), limitarea împrumuturilor acordate unui singur debitor la
maximum 20 % din fondurile proprii ale băncii, respectarea plafoanelor de credite
communicate.
În acest caz, beneficiarul creditului este o firmă cu personalitate juridică.
Obiectul creditului îl constituie completarea surselor proprii ale firmei pentru
realizarea investiţiei propuse.

* Acordarea creditului

În prealabil acordării creditului, solicitantul de credit (firma) s-a prezentat la


bancă pentru a putea purta o discuţie cu caracter informativ asupra următoarelor
probleme: obiectul creditului şi perspectivele reuşitei de plată; cheltuielile, încasările
şi veniturile ce se estimează a se realiza; situaţia patrimoniului la zi; alte credite
angajate la alte bănci, volumul acestora; garanţiile ce pot fi aduse.
În urma discuţiei, dacă va fi cazul, se va trece la constituirea dosarului în
vederea negocierii creditului.
Prin urmare, documentaţia cu care firma s-a prezentat la sediul băncii în
vederea întocmirii dosarului de creditare cuprinde:
- dosarul juridic de constituire a firmei;
- ultimul bilanţ contabil vizat de Administraţia Financiară;
- ultimele patru balanţe de verificare;
- cerere de credit;
- documentaţia tehnico – materială pentru fundamentarea creditelor de
investiţii;
- bugetul de venituri şi cheltuieli pe termenul de creditare;
- situaţia fluxului de numerar;
- extrasul de carte funciară sau alte documente care să ateste proprietatea
asupra bunurilor imobiliare care vor constitui garanţia creditului (terenuri, case etc.);
- raportul de expertiză al bunurilor ce urmează a fi ipotecate sau garantate,
efectuat de un expert autorizat;
- planul de afaceri;
- situaţia creanţelor şi a datoriilor curente şi restante, în funcţie de vechime;
- copii după contractele de credit încheiate cu alte bănci (dacă este cazul);
- studiu de fezabilitate.

În baza documentelor de mai sus, inspectorul (ofiţerul) de credite a întocmit


dosarul care mai cuprinde şi:
- fişa de evaluare;
- indicatorii economico – financiari;
- referatul privind promovarea dosarului de credit.

169
În cazul de faţă, rata dobânzii este satbilită de bancă la nivelul de 11 %, fără să
existe posibilitatea negocierii acesteia. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că
valoarea împrumutului (100.000 lei) este foarte mic, iar în acest caz ratele dobânzii
sunt fixe. În anumite cazuri, în funcţie de indicatorii de performanţă ai firmei şi de
volumul împrumutului, se poate negocia atât nivelul ratei dobânzii cât şi perioada de
creditare.
Tot în cazul nostru, datorită faptului că a fost angajat un credit doar pe o
perioadă de un an, de asemenea rata dobânzii este fixată la nivelul de 11 % pe an. Pe
parcursul derulării creditului, poate apărea situaţia când banca negociază rata
dobânzii, în funcţie de dobânda pieţei, iar în acest caz dobânda va fi consemnată
printr-un act adiţional la contractul de credit. În cazul neplăţii la scadenţă a oricărei
sume datorate în baza contractului de credit încheiat, imprumutul va fi supus la plata
unor sume majorate.

* Analiza creditului

Analiza creditului reprezintă un proces care trebuie să se deruleze înainte de


acordarea creditului, în vederea fundamentării deciziei de creditare, precum şi pe
toată perioada de acordare a creditului, până la restituirea acesteia. Banca verifică
periodic dacă utilizarea creditului acordat este în concordanţă cu prevederile
contractuale, dacă bunurile aduse în garanţie sunt corespunzătoare din punct de vedere
cantitativ şi valoric.
Potrivit “Normelor metodologice” proprii Băncii Comerciale “C”, creditarea
firmelor se efectuează atât pe baza caracteristicilor nonfinanciare cât şi a activităţii
economico – financiare realizate şi prognozate.

Analiza nonfinanciară (calitativă) a firmei

Evaluarea şi limitarea riscurilor în activitatea de creditare, precum şi


determinarea expunerii băncii faţă de debitor, presupun identificarea şi examinarea
riscurilor nonfinanciare.
Inspectorul (ofiţerul) de credite analizează influenţa factorilor nonfinanciari la
care este supusă firma, pentru a minimiza riscul în acordarea creditului.
Volumul creditului nu poate fi oricât, acesta se stabileşte în funcţie de
indicatorii economico – financiari realizaţi în perioada analizată şi a celor previzionaţi
pe perioada creditării. Oricât de bune ar fi garanţiile oferite de client, analiza
complexă a clientului constituie principala modalitate de stabilire a solvabilităţii
acestuia.

Dintre indicatorii calitativi cel mai des folosiţi de bancă, atunci când acordă
credite persoanelor juridice amintim:

Managementul societăţii

170
Firma deţine în prezent doar 18 angajaţi (din care direct productivi 15, ceilalţi
3 reprezintă personalul auxiliar cu atribuţiuni administrative, contabilitate şi de
secretariat).
Nivelul de pregătire al acestora este corespunzător postului ocupat, fiecare
post deţinând o “fişă a postului” cu toate atribuţiunile aferente. Unii angajaţi au
participat la cursuri de speciale de pregătire profesională organizate de Direcţia de
Muncă şi Protecţie Socială precum şi în străinătate (S.U.A., Germania).
Cei doi asociaţi care deţin toate părţile sociale (50%, respectiv 50 %)
îndeplinesc rolul de manageri, fiecare dintre ei având atribuţii în cadrul firmei bine
stabilite.
Firma şi-a stabilit strategia de dezvoltare pe termen mediu şi lung, aceasta
constând pe de o parte în construirea unei hale în afara oraşului, iar pe de altă parte
creşterea ponderii pe piaţă cu cel puţi 20 %.
Sub aspect managerial, se constată necesitatea angajării în următoarea
jumătate de an a încă 4 muncitori calificaţi precum şi a unui inginer mecanic.

Profilul de activitate al societăţii îl reprezintă producerea de mijloace de


transport auto (remorci şi semiremorci de la 0,5 t la 3,5 t), producerea de mijloace de
utilitare pentru camion, utilitare furgon, specialitate transport autovehicule, utilaje,
caroserii.

Ponderea exportului
Firma nu lucrează aproape deloc cu clienţi externi, deoarece pe piaţa internă
există deocamdată suficienţi cumpărători, iar preţurile sunt exprimate în euro.
Ponderea exportului de remorci din totalul activităţilor de desfacere este de doar 1 %.

Asigurarea cu materii prime


Firma are parteneri de afaceri cu care lucrează constant. Furnizorii de materii
prime cu care lucrează permanent, oferă reduceri de preţuri de până la 15 %.
Furnizorii sunt în proporţie de 90 % firme din ţară, firma apelând destul de rar la
importuri de materii prime (excepţie: tabla zincată de 2mm – import Belgia).

Asigurarea desfacerii
Firma procedează iniţial la încheierea contractului de vânzare cu cumpărătorul
şi abia atunci începe producerea bunului care face obiectul contractului. Livrarea se
face prin două modalităţi: fie este transportată remorca direct la domiciliul
beneficiarului, fie acesta se prezintă la sediul firmei pentru ridicare. Timpul mediu de
rezolvare a unei comenzi este de 20 zile (acesta poate fi chiar mai mare, în funcţie de
amploarea comenzii).

Relaţia firmei cu banca la care s-a solicitat creditul


Volumul încasărilor şi plăţilor zilnice efectuate prin intermediul băncii este
foarte mare. Firma are drept obiectiv, în ceea ce priveşte relaţia cu banca, o cât mai
bună colaborare, ceea ce implică respectarea termenelor stabilite cât şi plata
comisioanelor şi speselor bancare practicate.

Analiza economico – financiară pe bază de bilanţ a firmei

171
Noţiunea de bonitate a unei firme redă capacitatea acesteia de a-şi acoperi
obligaţiile care urmează să şi le asume prin semnarea contractului de credit, asigurând
în acelaşi timp fondurile necesare continuării activităţii şi realizării de profit.
Elementele de bază în determinarea indicatorilor economici şi financiari
pentru calculul bonităţii, se regăsesc în bilanţul şi contul de profit şi pierdere ale
firmei.
Acestor factori, li se mai adaugă şi alţi factori adiacenţi, dar nu lipsiţi de
interes, cum sunt: corectitudinea, echitatea, receptivitatea şi promptitudinea
partenerului, elemente care completează în ansamblu imaginea bonităţii clientului.

Analiza prin indicatori

Indicatorii, sunt instrumente matematice, utilizate în analiza financiară care


reduc imaginea simplificată a multiplelor relaţii care condiţionează capacitatea unei
firme de a se dezvolta. Aceşti indicatori, conferă noţiunii de bonitate o imagine reală.
Evaloarea corespunzătoare a indicatorilor financiari reprezintă cea mai frecvent
utilizată tehnică a analizei financiare. După calculul acestora este necesară o
comparare cu indicatorii din perioada anterioară, pentru ca analistul să-şi facă o
imagine cu privire la evoluţia în timp a firmei.

Situaţia netă a firmei (SN)


SN = Total activ – Datorii nerambursate.

Pentru exemplificare ne vom folosi de cifre care nu se regăsesc în activitatea


vreunei firme.

SN = 410.586 – 408.066 = 2.520 mii lei.


Valoarea pozitivă a acestui indicator denotă o situaţie a firmei foarte bună, cu
atât mai mult cu cât ea a crescut de la un an la altul.

Calculul trezoreriei nete


Dacă:
TN – trezoreria netă;
FN – fondul de rulment;
NRF- necesarul de fond de rulment.
Fondul de rulment arată cu cât, respectiv activele curente ar putea acoperii
pasivele curente, dacă ar fi transformate în numerar. Fondul de rulment se exprimă în
valoare absolută.
TN = FR – NFR = Active circulante – Datorii pe termen scurt – (stocuri +
creanţe – datorii de exploatare).
TN = 391.404 – 408.066 – (186.oo1 + 120.075 – 251.911) = - 70.827 mii lei.

Acest deficit trebuie acoperit printr-o linie de credit. Firma va solicita o linie
de credit din partea băncii în valoare de 20 mii lei. Aceasă sumă va fi utilizată lunar
pentru achiziţionarea de materiale în vederea realizării producţiei.

Indicatori de performanţă financiară

Indicatorii solvabilităţii

172
Solvabilitatea redă capacitatea firmei de a face faţă achitării obligaţiilor faţă
de terţi. Ca urmare, indicatorii solvabilităţii sunt instrumente matematice care permit
cuantificarea evoluţiei elementelor care compun acest proces şi anume:

1) Indicatorul de acoperire a stocurilor = (pasive curente – active


rapide)/stoc*100.
Acesta ne indică în procente care este valoarea stocurilor care trebuie vândute
pentru a acoperi datoriile curente.
Activele rapide reprezintă mărfurile vândute pentru care contravaloarea
urmează a se încasa.
Indicatorul de acoperire a stocurilor = (408.066 – 38)/0*100.
În cazul firmei analizate, acest indicator nu se poate calcula pentru că firma nu
lucrează cu stocuri, realizându-şi producţia doar pe bază de comenzi ferme şi
nerealizând producţie de serie.

2) Indicatorul de acoperire a creanţelor = pasive/capital•100


Indicatorul de acoperire a creanţelor = 410.586/2100•100 = 19.671,71
În situaţia în care se apelează la un credit bancar, este foarte importantă
aprecierea flexibilităţii financiare a firmei. Exprimând riscul financiar, indicatorul de
acoperire a creanţelor arată în ce mmăsură datoriile pot fi acoperite cu capital social.
Valoarea acestui indicator este aşa de mare pentru că de la înfiinţare, firma nu a operat
o majorare a capitalului social, dar este un aspect pe care societatea îl are în vedere ca
obiectiv pe termen mediu.

3) Solvabilitatea patrimonială = (capital propriu + provizioane pentru riscuri


şi cheltuieli)/(capital propriu + provizioane pentru riscuri şi cheltuieli + credite
total)*100.
Solvabilitatea patrimonială are în acest caz valoarea de 100 %, deoarece firma
nua mai contractat nici – un împrumut de la o altă bancă şi nici nu a constituit
provizioane pentru riscuri şi cheltuieli. Ca urmare, se deduce o solvabilitate
patrimonială foarte bună.

Indicatorii rentabilităţii (profitabilităţii)

Profitabilitatea (rentabilitatea) firmei se referă la capacitatea acesteia de a


realiza profit. Ea se poate calcula prin intermediul mai multor indicatori:

1) Randamentul vânzărilor = profit net/vânzări nete.


Randamentul vânzărilor = 21.779/1.568.236 = 0,01388
Acest indicator reflectă profitul câştigat pe o unitate de vânzări, deci este o
imagine a eficienţei activităţii firmei. Valoarea mică a acestui indicator nu reflectă o
situaţie finaciară proastă a firmei. Societatea a reinvestit aproape tot profitul obţinut
din activitatea de vânzare.

2) Rentabilitatea în funcţie de capitalul propriu se calculează ca raport între


profitul net şi suma capitalului propriu şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli.
Rentabilitatea în funcţie de capitalul propriu = 21779/2520•100 = 864,24 %.

173
Acest indicator exprimă capacitatea firmei de a pune în valoare capitalul
investit şi de a genera un câştig net. Cu cât este mai mare valoarea acestui indicator,
cu atât se prefigurează o situaţie bună a firmei de a genera profit. Dar, valoarea foarte
mare obţinută pentru acest indicator, face ca acesta să nu fie foarte relevant în cadrul
analizei situaţiei financiare a firmei.

3) Rentabilitatea în funcţie de costuri (Rc) se calculează ca raport între profit


şi costuri totale.
Rc = 21.779/1.556.738•100 < 1, ceea ce denotă diferenţa enormă care există
între costurile anuale şi profit.

4) Rentabilitatea economică (Re).


Re = Masa profitului/valoarea producţiei exprimată în preţul de vânzare • 100.
Re = 21.779/1.572.893•100 = 0,014 %.

5) Rentabilitatea financiară (Rf).


Rf = Beneficiu/Capitaluri (proprii+împrumutate) • 100.
Rf = 21779/2520•100 =864,24 %.
Valoarea acestui indicator este identică cu valoarea rentabilităţii în funcţie de
costuri. Aceasta rezultă din faptul că în ambele cazuri un termen de la numitor este 0,
restul formulei fiind identică.

6) Relaţia capitalurilor (Rc).


Rc = Cifra de afaceri/Capitaluri.
Rc = 1.572.893/2.520•100 → este o valoare foarte mare din motivul exprimat
mai sus, referitor la capitaluri. În plus, în capitalul firmei sunt cuprinse pe lângă
capitalul social numai rezervele (420 mii lei) şi rezultatul exerciţiului anterior.

Indicatorii lichidităţii

Aceşti indicatori se referă la capacitatea firmei de a onora obligaţiile


financiare scadente şi reluarea cheltuielilor de exploatare.
1) Lichiditatea imediată se exprimă ca raport dintre activele lichide şi datoriile
pe termen scurt.
Lichiditatea imediată = (Active – stocuri)/Datorii pe termen scurt•100 =
= (391.404 – 186.001)/408.066•100 = 50,335 %.
Acest indicator redă capacitatea firmei de a face faţă plăţilor exigibile prin
active cu lichiditate rapidă sau ce se pot transforma în lichidităţi la termene foarte
scurte (maxim o lună). Limita minimă a acestui indicator ar trebui să fie de 80 %.

2) Gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri, se calculează ca raport


dintre veniturile încasate şi cheltuielile aferente veniturilor încasate. Se exprimă
procentual.
Gradul de acoperire = 1.585.225/1.558.349•100 = 101,72 %.

174
Aceasta arată că firma are o capacitate destul de bună, dar nu foarte bună de
acoperire a cheltuielilor totale din veniturile încasate. De aceea se justifică înr-un fel,
solicitarea firmei de a beneficia în viitor de o linie de credit de 200 milioane lei.

3) Gradul de îndatorare se exprimă ca raport între datoriile totale şi activele


totale deţinute de firmă.
Gradul de îndatorare = 408.066/410.586•100 = 99,38 %.
Acest indicator ne arată ponderea datoriilor în totalul surselor firmei. Un grad
de îndatorare bun este atunci când valoarea acestui indicator este de aproximativ 30
%, limita maximă admisă fiind de 60 %.
Când valoarea acestui indicator este mai mică de 100 %, înseamnă că firma
are un grad de îndatorare mare, dar se mai ştie că apropiindu-se de zero, gradul de
îndatorare al firmei sacde tot mai mult. Prin urmare, rezultă că firma poate să-şi
acopere tot mai bine cheltuielile.

4) Rata lichidităţii curente (RLC).


Acest indicator se determină cu ajutorul relaţiei:
RLC = Ac/DTs•100.
Unde:
RLC – rata lichidităţii curente;
Ac – active circulante;
DTs – datorii pe termen scurt.
Acest indicator arată capacitatea firmei de a face faţă plăţilor exigibile prin
active ce se pot transforma în lichidităţi, în timp scurt (maxim 12 luni). Nivelul optim
al indicatorului este 100 %.
Valoarea lui în cazul firmei analizate este de 95,91 %. Având în vedere
apropierea de 100 %, constatăm o situaţie foarte bună în ceea ce privesc plăţile
exigibile prin active.

În finalul calcului acestor indicatori, trebuiesc precizate cel puţin două carenţe
în legătură cu analiza lor.
În primul rând, indicatorii nu consfinţesc reguli sau aprecieri definitive despre
administrarea unei firme. Aceşti indicatori surprind modificările în performanţă sau
identifică tendinţe, dar nu califică definitiv o firmă.
În al doilea rând, indicatorii reflectă date istorice şi astfel nu indică corect
perspectivele financiare viitoare ale firmei.

Evaloarea riscului de faliment

Pentru a realiza o analiză cât mai completă, banca poate recurge şi la calculul
unor indicatori care determină probabilitatea apariţiei rescului de faliment în perioada
următoare.
În vederea realizării unei viziuni mai ample asupra firmei, vom prezenta în
continuare una dintre metodele cel mai des utilizate pentru analiza falimentului. Este
vorba de “Metoda Z”.

175
Mărimea “Z” sau “funcţia lui Altman”, prezintă următoarea relaţie generală
de calcul:
Z = 1,2• x1 +1,4• x2 +3,3• x3 +0,6• x4 +1,0• x5 .
În această relaţie, variabilele x1 , x2 , x3 , x4 , x5 sunt indicatori economico
– financiari, iar constantele exprimă într-o măsură semnificativă ponderea sau
importanţa variaţiei în logica economică a riscului de faliment.
Aceşti indicatori economico – financiari luaţi în calcul la determinarea
mărimii “Z” sunt următorii:

- indicatorul x1 , măsoară flexibilitatea de acţiune a firmei;


x1 = capital circulant/total activ = [active curente (circulante) – pasive curente
(circulante)]/total active = (391.404 – 2.550)/410.586 = 0,9471.

- indicatorul x2 , exprimă capacitatea internă de finanţare a obiectivelor de


dezvoltare a firmei;
x2 = profit reinvestit/total active = (profit net – dividende)/total active =
= (21.779-14.207)/410.586 = 0,01844.

- indicatorul x3 are semnificaţia de rată a rentabilităţii sau de eficienţă a


utilizării activelor;
x3 = profit înainte de impozitare/total active = 26.876/410.586 = 0,06545.

- indicatorul x4 , măsoară nivelul de îndatorare al firmei prin credite pe


termen lung;
x4 = valoarea de piaţă a capitalului subscris şi vărsat/datorii pe termen lung
(>1).
În cazuş acestui indicator, la firma pusă în discuţie, nu se pune problema de
credite pe termen lung. În consecinţă, vom considera valoarea acestui indicator zero.

- indicatorul x5 este un indicator de eficienţă a utilizării activelor prin prisma


efectului economic datorită cifrei de afaceri a firmei;
x5 = cifra de afaceri/total active = 1.572.893/410.586 = 3,8308

“Mărimea Z” se calculează pe baza indicatorilor prezentaţi mai sus.


Interpretarea mărimii, relevă starea iminentă sau nu de faliment a firmei.

Z ≤ 1,8 → relevă o stare de faliment iminentă;


Z > 3 → situaţie financiară bună, neexistând riscul de faliment pe următoarea
perioadă;
1,8 < Z < 3 → situaţie deficilă a firmei, cu posibilitatea realizării falimentului.

Deci, Z= 1,2• x1 +1,4• x2 +3,3• x3 +0,6• x4 +1,0• x5 . =


= 1,2•0,947 + 1,4•0,01844 + 3,3•0,6545 + 0 + 1,0•3,8308 = 7,152866;
Z > 3.
Această valoare (7,152866) relevă o situaţie financiară a firmei foarte
bună, mărimea indicatorului situând-o într-o poziţie imposibilă de a da
faliment pe o perioadă relative lungă.

176
Notă: Dezavantajul acestei metode constă în faptul că modelul nu ia în calcul
(considerare) modificările iminente ale mediului în care firma îşi desfăşoară
activitatea.

Sinteza indicatorilor avuţi în vedere la calculul punctajului:

Indicatori: Valoare Clasă Punctaj

A. Financiari, din care: în obs.


1. Gradul de îndatorare 99,38 % 0
2. Lichiditate imediată 50,33 % 4
3. Solvabilitate patrimonială 100 % 10
4. Rentabilitate f-cţie capital propriu 864,24 % 10
5. Gradul de acop. a chelt. din venituri 101,72 5 8
Total A 32
B. Calitativi,
1. Managementul firmei 45
2. Profilul activităţii 10
3. Ponderea exportului 0
4. Asigurarea cu materii prime 5
5. Asigurarea desfacerii 5
6. Relaţia firmei cu banca 4
Total B 69
C. Garanţii oferite de clienţi 20
D. Punctaj general 121
E. Aprecierea serviciului datoriei Bun
F. Performanţă generală Bună.

Prin însumarea punctajelor aferente indicatorilor financiari se obţine nota


finală. În cazul de faţă, suma este 32. Prin urmare, în baza acestui punctaj, creditul
este inclus în categoria “creditului în observaţie”. Coeficientul aferent constituirii
provizioanelor specifice de risc pentru această categorie este de 0,05.
Punctajul general este de 121. Aceasta înseamnă că firma se include în
categoria clienţilor băncii, cu performanţă generală bună.

Situaţia creanţelor şi datoriilor S.C. “CONF-PROD” S.R.L. Sibiu,


la 31 decembrie (anul de calcul):

I. Total angajamente faţă de terţi cu termene de exigibilitate sub un an:

* Faţă de alte bănci = 0 lei;

* Datoriile faţă de terţi, inclusiv faţă de buget, sunt de 40.806 mii lei, din care:
- furnizori 25.187 mii lei;

177
- clienţi creditori -
- datorii cu personalul şi asig. sociale 1.793 mii lei;
- impozit pe profit 509 mii lei;
- taxa ape valoarea adăugată 619 mii lei;
- alte datorii 456 mii lei;
- decontări cu grupul 14.204 mii lei;
- creditori diverşi 10.817 mii lei.

II. Creanţele firmei cu termen de lichiditate a activelor sub un an:

* Sunt reprezentate numai de clienţi = 12.075 mii lei.

Situaţia stocurilor şi a producţiei în curs de execuţie

Din totalul stocurilor de la sfârşitul anului de 186.oo1 mii lei, avem:


- materii prime 17.423 mii lei;
- materiale consumabile 88 mii lei;
- obiecte de inventar 1.693 mii lei.

Aprecieri asupra modului de lucru cu Banca Comercială “c”,


Sucursala Sibiu

S.C. “CONF-PROD” S.R.L. Sibiu şi-a deschis contul curent la Banca


Comercială “C”, Sucursala Sibiu, cu un an înaintea solicitării creditului. Pe parcursul
acestui an, firma s-a dovedit a fi un client fidel al băncii. Deoarece nivelul sumelor
rulate prin intermediul băncii sunt confidenţiale, în apreciera de faţă ne vom rezuma
în a spune că sumele sunt destul de mari şi la un nivel aproximativ constant în fiecare
lună.
Din acest motiv, firma va beneficia tot de la această bancă în scurt timp, de o
linie de credit în valoare de 20 mii lei, sumă ce va fi folosită în fiecare lună pentru
achiziţionarea de materii prime şi materiale.
Ca urmare a depunerilor încasărilor la această bancă, firma a obţinut venituri
din dobânzi în sumă totală de 1.500 mii lei.
Cheltuielile financiare au constat, în principal, din comisioanele plătite pentru
operaţiunile derulate prin intermediul băncii. Comisioanele diferă de la un tip de
operaţiune la altul, precum variază în funcţie de suma rulată.
În ceea ce privesc cheltuielile financiare, firma nu a constituit provizioane,
deşi s-ar părea că ar fi indicat datorită nivelului cheltuielilor rezultate din diferenţele
de curs valutar (904 mii lei).
Rezultatul financiar la sfârşitul anului a fost de 9.718 mii lei. Acest rezultat
pozitiv se datorează (în special) încasărilor firmei din dobânzi şi volumului mare de
alte venituri financiare (9.119 mii lei).

Nota de analiză a garanţiilor

I. Obiectivul analizei îl reprezintă stabilirea valorii garanţiei prezentate băncii


precum şi calcularea gradului de acoperire a creditului.

178
II. Obiectul analizei
Firma a prezentat drept garanţie, terenul pe care urmează să se construiască
hala. S-a rezumat doar la valori imobiliare pentru că valoarea împrumutului este
destul de mică şi nu este necesar să se prezinte garanţii foarte multe (sau cu valoare
foarte mare).
Terenul se află în proprietatea firmei încă de la înfiinţare.
Date de identificare a terenului:
- plasare: la 500 m de localitatea “S”, cu deschidere la drumul naţional;
- suprafaţa: fără denivelări, fiind aproape plană;
- dimensiune: L = 40 m, l = 15 m, → Suprafaţa = 600 m.p.;
- sursa de energie electrică de înaltă tensiune se află la 80 m;
- conductele de apă şi de gaz trec prin faţa terenului.
Datorită faptului că terenul, pe de o parte, se află la şoseaua naţională şi
traficul în zonă este foarte, iar pe de altă parte, că utilităţile sunt foarte aproape, acesta
a fost evaluat de experţii băncii la valoarea de 170. 000 lei.
III. Gradul de acoperire a creditului:
Valoarea garanţiilor este dată doar de garanţia imobiliară.
Valoarea garanţiei = 170.000 lei.
Valoarea creditului = 100.000 lei.
Gradul de acoperire a creditului = valoarea garanţiei/valoarea creditului =
170.000/100.000 = 1,7 → fără a se ţine
cont de nivelul dobânzilor ce trebuiesc plătite.

Negocierea şi aprobarea creditului

După însuşirea de către şeful compartimentului (biroului, serviciului) de


credite, referatul se prezintă spre aprobare Comitetului de Analiză a Creditelor, al
unităţii bancare teritoriale care a întocmit documentaţia.
Perioada maximă de timp în care trebuie rezolvată cererea de credit depusă de
client este, indiferent de sumă şi competenţă, de 7 zile lucrătoare de la data depunerii
acesteia la unitatea bancară teritorială care îl desăvârşeşte.
În urma analizei efectuate de lucrătorii băncii, decizia de acordare a creditului
va fi luată numai atunci când se estimează că probabilitatea rambursării împrumutului
de către client va depăşi probabilitatea de nerambursare. Se urmăreşte diversificarea
portofoliului de credite în sensul acordării de credite persoanelor juridice din sectoare
diferite de activitate ale economiei naţionale şi respectarea prevederilor B.N.R. în
legătură cu împrumuturile acordate unui singur client, care nu pot depăşi 20 % din
capitalul propriu al societăţii bancare.
Inspectorul (ofiţerul) de credite trimite o copie după cele trei contracte
Serviciului (biroului) de urmărire credite şi Serviciului (biroului) clientelă, care vor
prelua firma şi vor trece la urmărirea folosirii creditului.
După aprobarea creditului, prin discutarea şi analizarea dosarului în cadrul
Comitetului de credite, se procedează la:
- întocmirea contractului de credit;
- înregistrarea şi inscripţionarea contractului de garanţie imobiliară şi/sau
mobiliară;
- încheierea contractului de asigurare a bunului ipotecat/gajat şi cesionarea
dreptului de despăgubire în favoarea băncii.

179
Prezentăm în continuare, câteva dintre condiţiile agreate de bancă:
* acordarea unui împrumut de 100.000 lei pe o perioadă de un an, în vederea
achziţionării structurii metalice a unei hale;
* firma îşi desfăşoară în prezent activitatea (atât cea productivă cât şi cea
administrativă) într-un spaţiu cu chirie;
* condiţiile creditului: suma = 100.000 lei, rata dobânzii = 11 %;
* garanţii oferite: terenul, care a fost evaluat la o valoare de 170.000 lei;
* S.C.”CONF-PROD” SRL nu figurează la data prezentei în Fişierul Naţional
al Persoanelor cu Risc;
* alte aspecte relevante:
- se au în vedere relaţiile bune în care banca se află cu firma. Calitatea
produselor efectuate este foarte bună. Cererea pentru acest tip de produse este în
continuă creştere, având în vedere tendinţa generală de îmbunătăţire a sectorului
industrial;
- prin construcţia halei, firma urmează să-şi crească capacitatea de
producţie cu cel puţin 50 % pe termen scurt şi cu 70,5 % pe termen lung;
- în prezent, activitatea se desfăşoară într-un spaţiu cu chirie, ceea ce
conduce la creşterea costurilor bunurilor obţinute;
- firma îşi desfăşoară activitatea pe bază de contracte ferme, neexistând
posibilitatea rămânerii pe stoc a unor bunuri ;
- toate obligaţiile pe care firma le-a avut faţă de bancă, le-a achitat la
termen, neînregistrând restanţe;
- în decizia de acordare a creditului, nu lipsit de importanţă, a fost
faptul că firma a obţinut în acest an locul III la categoria de firme mici “Constructoare
de maşini şi construcţii metalice”.

Având în vedere toate cele prezentate mai sus, precum şi: valoarea
indicatorilor financiari calculaţi, garanţiile oferite, scopul folosirii creditului,
condiţiile economice actuale; Banca Comercială “C” Sucursala Sibiu a decis în final
acordarea creditului de 100.000 lei pe o perioadă de un an cu o rată a dobânzii de
11 % pe an, Societăţii Comerciale “CONF-PROD” SRL Sibiu.

* Întrebări recapitulative şi teste de autoevaluare:


1. Caracterizaţi pe rând cele patru sisteme monetare, cu avantajele şi
dezavantajele sale:
- „aur-monedă”;
- „aur-lingouri”;
- „aur-devize”;
- „devize”.
2. Prezentaţi principalele momente ale evoluţiei Sistemului Monetar Naţional
al României.

180
3. Evidenţiaţi principalele momente ale Sistemului Monetar Internaţional, dar
şi ale Sistemului Monetar European.
4. Ce este convertibilitatea monetară, dar cursul de schimb. Prezentaţi aceste
fenomene legate de evoluţia „leului” pe teritoriul României.
5. Care este rolul şi scopul instituţiilor monetare internaţionale (Fondul
Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca Internaţională de Reconstrucţie şi
Dezvoltare) pentru economia mondială, dar pentru economia României. Prezentaţi
implicarea acestor instituţii în economia ţării noastre.
6. Care sunt avantajele şi dezavantajele monedei unice europene „Euro”.
Tratatul de la Maastrcht şi momentele sale următoare.
7. România, ţară membră a Uniunii Europene, avantaje şi dezavantaje din
perspective monetare.
8. Este inflaţia un fenomen monetar? → Explicaţi.
9. Moneda electronică, o nou formă a monedei de schimb ?
*
10. Prezentaţi principalele aspecte ale Conferinţei de Bretton Woods.
11. Care este rolul Instituţiilor Monetare Internaţionale ?
12. Care este rolul Instituţiilor Monetare Europene ?
13. Faceţi o scurtă prezentare a Băncii Centrale Europene. Rol şi scop.
14. Care este rolul BNR ?
15. Prezentaţi, pe scurt, funcţiile BNR.
16. Prezentaţi, pe scurt, principalele operaţiuni ale unei bănci comerciale.

*
17. Ce tipuri şi forme de credit cunoaşteţi ?
18. Care este rolul creditului într-o economie ? Dar al economisirii?
19. Care este rolul ratei dobânzii în activitatea de creditare ?
20. Ce înţelegeţi prin dobânda reală ? Dar prin dobânda nominală ?
21. Rata dobânzii, constituie un instrument al politicii monetare practicate de
BNR ?
22. Comparaţi un tip de credit acordat de trei bănci diferite, la aceeaşi firmă
solicitantă.
23. Faceţi o analiză comparativă a ofertelor de credite la cinci bănci diferite.
24. Rata dobânzii, constituie un factor decisiv în procesul de creditare ? Daţi
exemple în acest sens de la mai multe bănci.
25. Cum se manifestă concurenţa bancară în localitatea unde vă desfăşuraţi
activitatea ?

* Bibliografie selectivă:

1. Liviu C.Andrei – „Euro”, Editura Economică, Bucureşti, 2003;


2. C. Basno, N. Dardac, C. Floricel - “Monedă, Credit, Bănci”, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1994.
3. C. Basno, Teodora Carmen – “Monedă, Bănci şi Politici monetare”, Editura
Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2006.
4. I. Bogdan (coord.) – “Tratat de management financiar – bancar”, Ed.
Economică, Bucureşti, 2002.

181
5. S. Cerna – “Unificarea monetară în Europa”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
1997.
6. N. Dănilă, L.C. Anghel, M. Dănilă – „Managementul lichidităţii bancare”,
Ed. Economică, Bucureşti, 2002.
7. Vasile Dedu – „Gestiune şi audit bancar”, Ediţia a doua, Editura
Economică, Bucureşti, 2008;
- “Gestiune bancară”, Ed. Didactică şi
Pedagogică,Bucureşti, 1996.
8. F. Dumitrescu - “Căile stabilităţii monetare”, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1993.
9. M. D. Drecin - Banca “Albina” din Sibiu, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1982.

10. Şt. I. Dumitrescu - “Tratat de monedă”, Ediţia a II – a, Bucureşti, 1948.


11. L. C. Ionescu, M. Negruş (coord.) – “Băncile şi operaţiunile bancare”, Ed.
Economică, Bucureşti, 1996
12. V. Jinga – “Moneda şi problemele contemporane”, vol. I şi vol. II, Ed.
Dacia, Cluj – Napoca, 1981.
13. C. C. Kiriţescu – “Moneda – Mică enciclopedie”, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
14. C.C. Kiriţescu, E.M. Dobrescu – “Băncile, mică enciclopedie”, Ed. Expert,
Bucureşti, 1998.
15. V. Madgearu – “Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial”,
Independenţa Economică, Bucureşti, 1940.
16. Gh. Manolescu – “Moneda şi ipostazele ei”, Ed. Economică, Bucureşti,
1997.
17.G. Marin (coord.) – “De la Roma la Maastricht”, Ed. Independenţa
Economică, Brăila, 1999.
18. J. Masson – “Creditele bancare pentru întreprinderi”, RAO International
Publishing Company, Bucureşti, 1994.

19. I. Moga - “Gestionarea bancară”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2001.


- “Moneda, Băncile şi Creditul”, Editura Phsihomedia, Sibiu,
2005.
20. M. Negruş – “Plăţi şi garanţii internaţionale”, ediţia a III –a, Editura C.H.
BECK, Bucureşti, 2006.
21. R. M. Peutrioli – “Le controle prudential des banques”, Paris, OECD,
1987.
22.Ioana Mihaela Pocan – „Politicile monetare şi piaţa de capital în România”,
Editura Economică, Bucureşti, 2005.
23. A. Pintea, Gh. Ruscanu – “Băncile în economia românească 1774 – 1995”,
Ed. Economică, Bucureşti, 1995.
24. T. Roşca – “Monedă şi credit”, Ed. Sarmis, Cluj – Napoca, 1996. 20.
25. V. Slăvescu – “Marea finanţă din România în vreme de război”, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1920;
- “Istoricul Băncii Naţionale a României (1880 – 1924)”, Ed.
Cultura Naţională, Bucureşti, 1925.
- “Tratat de bancă”, vol. II, Bucureşti, 1931.
26. M. Stoica – “Management bancar”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999.

182
27. R. Toma – “Euro, moneda unică: între naţional şi internaţional”, Ed.
Continent, Sibiu, 2004.
28. Şt. Zeletin - “Neoliberalismul”, Bucureşti, 1927.

* - The MIT dictionary of Modern Economics,


third edition, edited by David W. Pearce, The MIT Press, Cambridge, Massachussetts,
1986.
* - World Bank, Economic Development Institute,
“Financial sector reforms, economic growth and stability; Experiences in selected
Asian and Latin American countries”, edited by Shakil Faruqi, Washington D.C.
1994.

O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului


aprobat, completată şi modificată prin Legea nr. 227/2007 (M.O.al României nr.
1027/2006 şi respectiv 480/2007);
Legea nr. 312/2004, privind Statutul BNR;
Site-ul www.bnr.ro: norme, regulamente, circulare, instrucţiuni precizate în
conţinutul volumului.

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” din SIBIU


Facultatea de Ştiinţe Economice
Catedra de Finanţe – Contabilitate

PROGRAMA ANALITICĂ

Denumire: MONEDĂ ŞI CREDIT


Cod:
Titular curs: Lector univ. dr. ILIE MOGA
Forma: scurtă durată
Ciclul: I,II
Anul: II, sem. I , curs 2 h / săpt. şi sem. 2 h / săpt.
Nr. credite:
Profil: economic
Specializare: CIG.
Tip de disciplină: obligatorie
Categoria formativă: de specialitate

183
OBIECTIVE :

În condiţiile actuale ale economiei de piaţă concurenţiale, băncilor


le revine în continuare, rolul important de a face legătura directă între
acestea şi operatorii economici de pe piaţă, în vederea realizării unui
climat economic cât mai performant pentru toţi participanţii la mediul
economic şi social.
Trecerea la economia de piaţă a României (de exemplu) a presupus
adoptarea unui mix de politici macro şi micro economice care să permită
realizarea unei stabilizări la nivel general respectiv, realizarea unui
echilibru economic general.
Totodată fenomenele şi procesele de ordin bancar reprezintă unele
dintre cele mai spinoase probleme dar în acelaşi timp şi unele dintre cele
mai importante.
Prin urmare, băncile sunt „instituţii de credit cu vocaţie universală”
care pot desfăşura activităţi conform legii, iar o activitate bancară se
caracterizează prin atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de
la public şi acordarea de credite în cont propriu.
În fine, băncile ca” instituţii” specializate, au rolul de a organiza şi
realiza împrumuturile (de a le gestiona) cu un scop bine definit, acela al
obţinerii profitului bancar.
În principal se are în vedere:
-reliefarea principalelor teorii şi politici monetare şi de credit
actuale şi rolul lor în reglarea masei monetare şi de credit în economie;
-prezentarea rolului de reglare a băncilor prin intermediul
instrumentelor, metodelor şi politicilor din sfera monetară şi de credit, de
a acţiona pentru orientarea şi conducerea proceselor economice la nivel
naţional;
-relevarea funcţionalităţilor, acţiunii şi efectelor instrumentelor,
metodelor, politicilor folosite în relaţiile bancă – operator economic şi
prezentarea cadrului de acţiune corespunzător.

CONTINUT ŞI PLANIFICARE CALENDARISTICĂ:

Nr. Săpt. Nr.


crt. TEME DE CURS did. ore

0 1 2 3

184
1. Conceptul de monedă 1-2 4

2. Circulaţia monetară,
Cantitatea de monedă, 3-4 4
Cererea de monedă,
Oferta de monedă.

3. Echilibrul monetar,
Sistemul monetar naţional, 5-6 4
Structurile instituţionale.

4. Banca Centrală,
Băncile şi instituţiile de credit asimilate, 7-8 4
Instituţii de credit şi financiare de specialitate.

5. Trezoreria,
Indicatorii bancari de performanţă, 9- 4
Inovaţiile financiare şi evoluţia sistemului 10
bancar.

6. Conceptul de credit şi formele acestuia,


11- 4
Intermediarii financiari şi potenţialul de 12
credite.
Dobânda şi rata dobânzii.

7. Strategii de gestionare a riscurilor bancare


13- 4
14

Nr.
crt. TEME DE SEMINAR
1 2 3 4
1. Sistemul monetar contemporan. 1-3 6
2. Creditul în economia contemporană:
-conţinut; 4- 14
-caracteristici, 10
-studii de caz.
3. Plasamente de capital,

185
-studii de caz. 11- 4
12
4. Inflaţia în economia de piaţă,
-studii de caz. 13- 4
14

* EVALUAREA CUNOŞTIINŢELOR VA LUA ÎN


CONSIDERARE:

- activitatea la curs şi seminar;


- rezultatul testelor pe parcursul semestrului;
- proiecte, lucrări de specialitate, teme de casă.

• MODUL DE NOTARE:

- examinare finală = 60%;


- teste de control = 20%;
- referat şi participare la seminarii = 20%.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

- N. Dardac, T. Barbu - „Monedă, bănci şi politici monetare.”,


E.D.P., R.A. Bucureşti, 2006;
- Fl. Dumitrescu - „Căile stabilităţii monetare”, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1993;
- Gh. Manolescu „Moneda şi ipostazele ei”, Ed. Economică,
Bucureşti 1997;
- Ilie Moga - „Moneda, băncile şi creditul”, Ed. Phsihomedia,
Sibiu, 2005; „Monedă şi credit”, format electronic, 2008;
- T. Roşca - „Monedă şi credit”, Ed. Sarmis Cluj – Napoca, 1996.
- Ramona Toma – „Euro, moneda unică: Între naţional şi
internaţional”, Editura Continent, Sibiu, 2004;
- Ioana Mihaela Pocan – „Politicile monetare şi piaţa de capital în
România”, Editura Economică, Bucureşti, 2005;
- Liviu C. Andrei – „Euro”, Editura Economică, Bucureşti, 2003;

Acte normative:
- O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului aprobată, completată şi modificată prin Legea nr. 227/2007
(M.O.al României nr. 1027/2006 şi respectiv 480/2007);
- Legea nr. 312/2004, privind Statutul BNR;

186
Titular curs,
Lector univ. dr. Ilie Moga

2008/2009.

MASTER CURRICULUM

Name of the course: Currency and Credit

Code:

Professor: Ilie Moga Ph. D.

Form: Short-term

Course: I, II

Year: I, 1st or 2nd semester, 2 hours course/week, 2 hours seminars/week

No of credits:

Field: Economics

Department: Management, Accountancy and Informatics

Type of course: compulsory

187
Category: Economic Field

OBJECTIVES

In a competitive market economy, banking system keeps having the most


important part as a direct intermediary between economic institutions and
banking system itself. The aim is to create a more proper economic climate
for all the participants in the economic and social field. Romania’s
competitive market economy for example was a result of a mixture of macro
and micro economic policies that created the general economic balance. In
the same time the banking processes and transformations are the most
delicate yet the most important problems.

Therefore, banking system as ‘credit institutions with universal bent’ can


function legally; banking activity means attracting deposits or other
reimbursable funds and provide credits to the customers.

Thus banking as financial institutions are meant to organize and control the
loans with a well-defined purpose: to get the banking profit.

We take into account mainly the following things:

• The most important theories and currency/credit policies and


their major role in the currency and credit stability in nowadays
economy.
• Banking importance and its instruments, methods and policies
and its intervention in the economic processes in our country.
• The importance of functionalities, actions and instruments
effect, methods, policies in the relationship banking-economic
operator and the proper background.

CONTENTS

• Currency, it’s concept;


• Currency circulation;
• The amount of currency;
• The demand for currency;
• The offer of the currency;
• Currency stability;
• National currency system;
• Institutional Structures;
• The Central Bank;
• Banking and Credit Institutions;
• Credit and Financial Institutions;
• The Treasury;

188
• Efficiency banking indicators;
• Financial researches and the evolution of banking system;
• Credit concept and its forms;
• Financial intermediaries and the credit potential;
• Interest and Interest Rate;
• Strategies for risks administration;

REFERENCES TAKEN INTO ACCOUNT FOR THE FINAL


EXAMINATION

• The activity during the courses and seminar;


• The result of the tests during the semester;
• Assignments, case studies, practical studies;

MARKING PROCESS

• Final examination = 60%


• Tests = 20%
• Works and the activity during the seminars = 20%

REFERENCIES

• N. Dardac, T. Barbu. Currency, Banks and Currency


policies, E.D.P., R.A., Bucharest, 2006
• Fl. Dumitrescu. Ways for currency stability, Ed. Academiei
Romane, Bucuresti , 1993
• Ilie Moga. Currency, Banking and Credit, Ed. Phsihomedia,
Sibiu, 2005; Currency and Credit, electronic course, 2008;
Strategies and banking Policies, electronic course, 2008.
• T. Rosca, Currency and Credit, Ed. Sarmis Cluj-Napoca,
1996
• Ramona Toma, Euro, unique currency: between national
and international, Ed Continent, Sibiu, 2004
• Ioana Mihaela Pocan, Currency Policies and Capital Market
in Romania, Ed Economica, Bucuresti, 2005
• Liviu C. Andrei, Euro, Ed. Economica, Bucuresti, 2003

LAWS

• Government Bill of Law no 99/2006 concerning the credit


institutions and adapting the approved capital, modified with the
Law no 227/2007 (Romanian MO no 1027/2006 and 480/2007)
• Law no 312/2004 concerning the Romanian National Bank‘s
Rules

189
Professor

Ilie Moga, Ph. D

2008/2009

190