Sunteți pe pagina 1din 113

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LITERE
COLEGIUL UNIVERSITAR DE ADMINISTRAŢIE ŞI
SECRETARIAT

PROTOCOL ŞI CEREMONIAL DIPLOMATIC

COORDONATOR:
LECTOR UNIVERSITAR DR.
OANA IUCU
ABSOLVENT:

IUNIE 2004
BUCURESTI
CUPRINS:

I. 1. PROTOCOL: UN CUVANT CU SENSURI MULTIPLE p.4-5


2. PROTOCOL ŞI DIPLOMAŢIE p.5-7
3. PROTOCOL ŞI ETICHETĂ p.7-8
4. POLITEŢEA p.8-9
5. BUNELE MANIERE p.9-10
6. PROTOCOL ŞI BOGĂŢIE p.10-11
7. PROTOCOLUL FACE ORDINE DAR NU TULBURĂ
ARMONIA p.11-12
8. PROTOCOL ŞI CEREMONIAL p.12-13
9. PROTOCOLUL, EXPRESIE A PREZENTULUI p.13-15
10. INVITAŢIA p.15-18
11.INVITAŢIA SCRISĂ p.18-19
12. INVITAŢIA FORMALĂ p.26-27
13. INVITAŢIA MAI PUŢIN FORMALĂ p.27
14. INVITAŢIA NOMINALĂ p.27-29
15. INVITAŢIA OBIŞNUITĂ p.30-31
16.R.S.V.P. p.36-38
17.INVITAŢIILE PREIMPRIMATE p.39-40
18.RĂSPUNSUL TIPĂRIT p. 40
19.GRAFICA p.41-42
20.TERMENUL DE EXPEDIERE p.42-43
21.RĂSPUNSUL LA O INVITAŢIE p.43
22.ÎNLOCUIRILE p.44
23.LISTA INVITAŢILOR: Alegeri de făcut p.44-46

2
24.CRITERII OBIECTIVE p.46-47
25.DIVERSIFICAREA LISTEI p.47-48
26.CONCEPEREA PLANULUI DE AŞEZARE LA MASĂ
p.48
II. 1. FACILITAREA PARTICIPĂRII INVITAŢILOR p.49
2. TRANSPORTUL ŞI SOSIREA INVITAŢILOR p.49-50
3. PREZENTĂRILE p.50-51
4. GAZDA ŞI INVITAŢII SĂI p.51-52
5. LINIA DE PRIMIRE p.52-53
6. PREZENTAREA INVITAŢILOR ÎNTRE EI p.53
7. A FI CONCIS p.54-56
8. ORDINEA PROTOCOLARĂ A PREZENTĂRILOR p.56-57
9. A SE PREZENTA SINGUR p.57-58
10. PRIMIREA PERSONALITĂŢILOR p.58-61
11. LIPSA DE CORECTITUDINE A ŞEFILOR DE PROTOCOL
p.61
12. SALUTUL JAPONEZ? p.62
13. DEFERANŢA FAŢĂ DE UN PERSONAJ REGAL p.63
14. REVERENŢA p.64
15. O REVERENŢĂ BINE FĂCUTĂ p.65

III. 1. PRECĂDEREA ŞI PLASAREA p.65-66


2. ORDINEA PROTOCOLARĂ (PRECĂDEREA) p.67-68
3. ORDINELE OFICIALE REFERITOARE LA PRECĂDERE
p.68-70
4. CEREMONIA CONTRACTULUI DE CĂSĂTORIE p.71
5. EGALITATEA STATELOR p.72

3
6. PRECĂDEREA ŞI STABILIREA LOCURILOR: 3 268 082
DE POSIBILITĂŢI p.73-74

IV. NEGOCIERILE p.74-83

4
INTRODUCERE

I.1. PROTOCOLUL: UN CUVÂNT CU SENSURI MULTIPLE

Ca sinonim al lui "document" cuvântul protocol îmbracă doua


semnificaţii. El poate fi utilizat pentru a desemna un tratat, o
convenţie, procesul verbal al unei conferinţe. Ne referim atunci la
semnificaţia de bază a termenului. Vom spune astfel că
"Danemarca şi Suedia au semnat un protocol de inţelegere asupra
pescuitului" sau că "Sindicatul funcţionarilor publici a semnat un
protocol al grilelor de salarizare". Cuvântul, poate, de asemenea,
să desemneze un formular utilizat pentru redactarea actelor
publice. Este vorba despre un imprimat compus din intrebări sau
din elemente de fraze si din spaţii care urmeaza să fie completate
de cel care redacteaza documentul.
Utilizat ca adjectiv "protocolar" se aplică la ceea ce se referă
la obiceiurile formale, aşa cum sunt recomandate ele de protocol.
Vom spune astfel: o vizită protocolara. In egală măsură, despre o
persoană care ţine la formalismul relaţiilor sociale vom spune că
este "protocolară"; sensul este în acest caz oarecum peiorativ.
Acest cuvânt este aplicat de asemenea organizării serviciului
sau biroului însarcinat cu problemele referitoare la pregătirea si
desfaşurarea activitaţilor oficiale: "serviciul de Protocol al
Ministerului Afacerilor Externe".

5
În medicină, protocol se referă la descrierea etapelor care
trebuie urmate pentru efectuarea unei intervenţii chirurgicale. În
imprimerie, cuvântul se referă la semnele convenţionale utilizate
pentru corectură. În informatică, el se aplică mijloacelor de
interconexiune a sistemelor. În psihologie desemnează
administrarea unui test, interpretarea sa ori elementele unei
intervenţii terapeutice.
Vom folosi, de asemenea, expresia "protocolul dragostei"
pentru a desemna comportamentele care domină relaţiile afective
între oameni sau chiar între animale.
Protocol provine din doua cuvinte din greaca veche prôtos: primul şi
kollào: adică ceea ce este lipit mai intâi. Termenul se referea iniţial la
prima foaie lipită pe un sul de papirus, pe care erau scrise datele
asupra originii sale. În secolul al VI-lea, cuvântul desemna prima
pagina a unui document oficial, care îi autentifica originea. El a
definit apoi, succesiv textul original al unui act de notariat,
registrul în care sunt înscrise aceste texte şi repertoarul modelelor
folosite la redactarea textelor administrative.
În cele din urmă la începutul secolului al XVII-lea, prin protocol se
înţelegea "o culegere de formule utilizate pentru a stabili
corespondenţa între persoane, în funcţie de rangul acestora."
Această evoluţie explica sensul de astazi referitor la normele
utilizate in activitaţile oficiale, în special în ceea ce priveşte
ceremoniile, relaţiile riguros stabilite între personalitaţi publice,
ordinea protocolară, folosirea simbolurilor ţărilor si naţiunilor.
2. PROTOCOL ŞI DIPLOMAŢIE

6
Aşa cum preciza călugărul francez Mabillon în tratatul său
"De re diplomatica", în secolele al XVII-lea si XVIII-lea
"diplomatica" era ştiinţa diplomelor. Ea se ocupa cu studiul
hărţilor şi documentelor oficiale, numite "diploma" în limba latina.
Ce se intâmpla când relaţiile între domenii, principate sau regate
erau afectate de un diferend, de exemplu de o neîntelegere
asupra delimitării frontierelor comune? Se făcea apel la
persoanele abilitate să cerceteze şi să interpreteze actele oficiale,
de unde şi numele de diplomaţi care desemnează specialiştii în
acest domeniu. Semnificaţia termenului de diplomaţie care a
rezultat de aici era aceea de ştiinţa a relaţiilor internaţionale, pe
care diplomaţii aveau datoria să o aplice.
Dincolo de originea sa istorică, funcţia în sine exista din
timpuri imemoriale. Aşa cum susţine şi diplomatul englez Harold
Nicolson, obiceiul se pare că a luat naştere, cândva, în epoca
preistorică, prin delegarea, de către triburi, a unor membri
învestiti cu rolul de parlamentari pentru a pune capăt luptelor atât
de frecvente în acea vreme. În Evul Mediu, acest rol de
intermediar era destinat heralzilor, purtători ai blazoanelor
stăpânilor lor în numele cărora acţionau pe parcursul unui conflict.
Ei erau nevoiţi să traverseze liniile inamice, cu speranţa cî nu vor
fi atacaţi înainte de a ajunge în tabara adversă. Atunci, în ciuda
ostilităţilor, aceşti trimişi învestiţi cu imunitate puteau să
transmită părţii adverse dorinta de pace şi să discute eventual
condiţiile cu persoanele abilitate în acest scop.
Această solie, care acţiona în perioade de criză, a condus la

7
apariţia ambasadei permanente, acreditată pe lângă şeful unei
naţiuni străine. Pentru a avea certitudinea că agenţii săi îşi vor
putea îndeplini permanent misiunea de reprezentare, condiţiile
exercitării funcţiei lor sunt garantate printr-un ansamblu de
măsuri: aceasta este utilizarea privilegiilor, imunitaţilor şi
respectului care le sunt atribuite din oficiu.
În activitatea lor cotidiana, diplomaţii, au relaţii permanente
cu interlocutori învestiti cu puteri diferite sau cu persoane care
colaboreaza la exercitarea puterii. Ei înşişi au o funcţie de
reprezentare a uneia dintre puterile cele mai încărcate de
simboluri: statul care i-a mandat. Datorită exercitării acestei
meserii de diplomat, au fost perfecţionate manierele de a proceda
in situaţii în care se află în acţiune persoane învestite cu
responsabilitaţi publice. Normele s-au definitivat de-a lungul
secolelor, fiind aplicabile în totalitatea situaţiilor în care sunt
implicaţi reprezentanţii sau reprezentantelor diferitelor autorităţi:
puterea politică, în primul rând, dar şi puterea juridică, economică,
intelectuală, militară, ştiinţifică sau culturală.
În relaţiile internaţionale, protocolul se afla în special în
slujba egalitaţii - cel puţin formale - între naţiuni şi a relaţiilor pe
care reprezentanţii acestora le întreţin între ei. Întelegem astfel
legatura deosebit de strânsă între funcţia de diplomat şi rolul
protocolului, care este un instrument al meseriei de diplomat. De
altfel, convenţiile elaborate în mediile diplomatice servesc drept
modele de referinţă şi în alte circumstanţe ale vieţii publice.

8
3. PROTOCOL SI ETICHETĂ

Domeniul de intervenţie al protocolului cuprinde relaţiile


între puteri suverane a căror expresie desăvârşită este statul,
indiferent dacă această suveranitate este atât externă cât şi
internă, numai internă sau limitată doar la nişte scopuri precise pe
care statul le urmăreşte. Tot din domeniul protocolului fac parte
normele la care suntem obligaţi să apelăm în relaţiile cu aceste
puteri şi, în general în sfera afacerilor externe. În afară de
aceasta, protocolul priveşte raporturile ierarhice stabilite între
instiutuţii şi în cadrul instituţiilor, raporturile dintre cei care deţin
puterea şi relaţiile pe care subordonaţii le întretin cu aceştia.
În ce priveşte eticheta, aceasta se referă la formalismul
relaţiilor dintre particulari, adică al relaţiilor individuale, indiferent
dacă acest raport este ierarhic sau nu. De asemenea, eticheta
face parte din domeniul comportamentului în societate.
Este o regulă de protocol ca şeful statului să prezideze o
masă la care participă, dar a nu-l întrerupe în timp ce vorbeşte,
după cum, atunci când este vorba de un monarh, a aştepta să ţi
se adreseze pentru a-i vorbi este o chestiune de etichetă. Primul
exemplu se referă la exercitarea puterii, celelalte două ţin de
regulile de comportament care trebuie respectate faţă de un
personaj subiect al unui tratament protocolar.
Cei doi termeni, protocol si etichetă, au totuşi tendinţa de a
se confunda. Dacă protocolul se aplică raporturilor instituţionale,
iar eticheta raporturilor individuale, în amândouă cazurile este

9
vorba de raporturi întreţinute în contextul vieţii publice.
Întrepătrunderea acestor termeni este de altfel atât de mare încât
normele stabilite pentru unul sunt utile şi celuilalt, cu singura
deosebire că, în cazul protocolului, efectele sunt de constrângere.
Neaplicarea acestora se poate solda cu consecinţe negative care
afectează ansamblul colectivitaţii, în timp ce nerespectarea
etichetei determină efecte limitate doar la persoanele în cauză.
Un alt motiv al confuziei între cei doi termeni ţine de originea
cuvântului etichetă. La începutul secolului al XV-lea, acesta
desemna activitaţile desfaşurate la curtea unui suveran, redactate
sub formă de listă pe o foaie- o etichetă -azi am spune o
"agendă". De la semnificaţia "ce se petrece la curte" utilizarea
cuvântului a evoluat pentru a însemna "cum se petrec lucrurile la
curte". Eticheta la curtea lui Carol Quintul a rămas celebră pentru
rigiditatea sa şi multitudinea regulilor sale.
Să mai adăugăm şi că, dacă în sens strict protocolul se aplica
relaţiilor între state, relaţiile internaţionale sau, în sens mai larg,
activitaţilor din viaţa oficială, este evident că elaborarea
sistemelor democratice a determinat amenajarea unui spaţiu
public care, pentru a se exprima, are nevoie de aplicarea unui
formalism inspirat din protocolul statelor.
În acelaşi timp, intensificarea relaţiilor internaţionale de tot
felul, consacrată de sistemul Naţiunilor Unite, inclusiv actuala
globalizare a pieţelor, a antrenat o mulţime de manifestări publice
care cer, din partea celor care răspund de organizarea lor, o
cunoaştere a normelor respectate din timpuri imemoriale şi un

10
mod mai recent de aplicare a acestora, adaptat contextului
contemporan.

4. POLITEŢEA
INTRODUCERE...................................................................................................................
I.1. PROTOCOLUL: UN CUVÂNT CU SENSURI MULTIPLE..........................................
2. PROTOCOL ŞI DIPLOMAŢIE..........................................................................
3. PROTOCOL SI ETICHETĂ..............................................................................
4. POLITEŢEA...................................................................................................
Preşedintei Crucii Roşii....................................................................
Sub patronajul.................................................................................................
Excelenţa Sa Domnul…...................................................................
Majestăţii sale regina.......................................................................
Domnul….....................................................................................................
Preşedintele Republicii italiene.....................................................
Domnul….....................................................................................................
Preşedintele Institutului de Design din Montréal........................
Domnul…..................................................................................................
salonul Iberville...............................................................................................
în onoarea Preşedintelui..................................................................

În timp ce protocolul şi eticheta sunt normative, politeţea se


referă la atenţiile, atitudinile sau gesturile care tind să arate
respectul faţă de celălalt, fiind în acelaşi timp şi mijloace care
garantează o luare de contact favorabilă. O persoană politicoasă
este, aşa cum arată şi adjectivul, aceea care şi-a rafinat, şi-a
perfecţionat manierele de comportare faţa de ceilalţi şi mijloacele
de comunicare - de exemplu limbajul - printr-un exerciţiu susţinut,
ce se înrudeşte cu acţiunea de a şlefui ceva, care, altfel ar rămâne
aspru, necizelat.
Civilizaţia fiind contrariul barbariei, vom spune despre un

11
individ politicos că este civilizat. Viaţa urbană ne obligă la
raporturi sociale frecvente; se înmulţesc deci şi normele care pot
să asigure armonia relaţiilor umane. De aceea, vom utiliza
termenul de urbanitate ca sinonim pentru politeţe; vom spune
despre o persoană politicoasă că este de o urbanitate exemplară.
În sfârşit, dat fiind că a educa înseamnă a dezvolta prin învăţare, a
forma un individ care altfel, singur, nu se formeaza, termenul
"educaţie" a devenit şi el un sinonim al politeţii: o persoană
"educată" este considerată politicoasă.
În ceea ce priveşte buna-cuviinţa, aceasta exprimă
conformitatea faţă de normele considerate a fi corespunzătoare,
bunele maniere fiind numai acelea care sunt considerate corecte,
adică susceptibile să determine rezultatul aşteptat spre deosebire
de cele care nu ar putea să facă acest lucru. În toate cazurile este
vorba despre mijloacele alese pentru a favoriza comunicarea.
Însă, când aceste mijloace reprezintă un scop în sine sau nu mai
sunt eficiente, ele vor conduce la manierism.
Comportamentele sociale sunt tributare schimbărilor
permanente care au loc în cadrul societăţii şi unor condiţii de viaţă
ce comandă noi practici. Apariţia noţiunilor de igienă, de exemplu,
a făcut să evolueze în mod notoriu regulile bunei-cuviinţe la masă.
Dacă întoarcem capul pentru a strănuta, o facem pentru că acum
ştim că aerul astfel expectorat poate fi purtător de microbi. Din
acelaşi motiv, nu ne mai folosim de tacâmurile personale pentru a
ne servi dintr-un platou comun, ci de cele care sunt destinate
acestui scop. Deoarece acum cunoaştem efectul nefast al

12
tutunului asupra sănătaţii, fumatul în public este din ce în ce mai
limitat.
Raportul dintre protocol si politeţe ţine de faptul că, în cel
mai rău caz, o personalitate se va putea conforma imperativelor
protocolului, fiind in acelaşi timp nepoliticoasă. A oferi locul din
dreapta gazdei celui mai important invitat este o regulă de
protocol, dar a arăta cu cuţitul spre ceilalţi invitaţi sau a-l roti pe
deasupra farfuriilor este o lipsă de politeţe.

BUNELE MANIERE

Prin "bune maniere" se înţelege totalitatea


comportamentelor, atitudinilor, regulilor de etichetă şi noţiunilor
de protocol care ne permit să facem faţă unei multitudini de
situaţii şi viaţa particulară şi publică. Un manual de bune maniere
va aborda atât circumstanţele vieţii de familie, ale vieţii în cuplu,
relaţiile profesionale din viaţa de toate zilele - medic, bancher,
director - cât şi arta conversaţiei sau convorbirile telefonice. Un
astfel de manual va trata şi subiecte variate, ca jocurile şi
divertismentul, primirea prietenilor acasă, maniera în care se
organizează o masă, bacşişul în toate circumstanţele, curtoazia la
volan ori în ascensor sau obiceiurile care trebuie respectate la o
nuntă, naştere sau înmormântare, fără a uita, bineînţeles, sfaturile
referitoare la eleganţa ţinutei vestimentare, atât cea feminină cât
şi cea masculină. Numeroase lucrări au fost publicate pe această

13
temă, toate făcând apel la experienţa, tradiţii şi bun simţ.
A oferi flori drept mulţumire pentru o cină deosebit de reuşită
este o regulă a bunelor maniere, dar a da întâietate unei persoane
mai în vârstă, una de etichetă. În schimb, ar fi o greşeală de
protocol ca un şef de stat să-i scrie unui ministru al unui guvern
străin, căci în materie de relaţii internaţionale trebuie să
respectăm egalitatea nivelurilor ierarhice.

PROTOCOL ŞI BOGĂŢIE

Există o altă confuzie, deosebit de răspândită, anume că


protocol şi bogăţie înseamnă acelaşi lucru şi că, fără candelabrele
palatului Buckingham, cupolele aurite ale Kremlinului sau
decoraţiunile interioare ale unui castel din Renaştere, am fi
limitaţi la un simulacru de ceremonial, la o caricatura a formelor
de curtoazie sau de exprimare a deferenţei. Am putea fi astfel
îndemnaţi să credem că, din lipsă de mijloace spectaculare,
stăpânirea unui "savoir-faire" în domeniu este condamnată la o
pastişă a ceea ce se întâmplă în palatele marilor puteri sau în
mediile care posedă un trecut ilustru. Asta ar însemna să uităm că
esenţa atenţiilor protocolare şi a obiceiurilor etichetei nu are nici o
legătură cu amploarea mijloacelor financiare. A plasa invitaţii în
funcţie de rangul care li se cuvine, a stabili cine vorbeşte şi în ce
ordine, a aşeza în mod potrivit simbolurile naţiunilor respective
sau a însoţi un anume vizitator până la uşă sau până la maşina, nu

14
implică în nici un caz o cheltuială exagerată. Amploarea
mijloacelor poate varia: desigur, la Madrid, ambianţa palatului
d'Orient şi prezenţa unui monarh conferă strălucire ceremoniei
prezentării scrisorilor de acreditare ale unui nou ambasador, în
contrast cu simplitatea unei întâlniri între şefii unor triburi din
Noua Guinee. Amândouă evenimentele vor avea însă în comun
faptul că recurg la un formalism care respectă statutul
interlocutorilor şi instituţiile pe care aceştia le reprezintă.
Trebuie să fi văzut măcar o dată cu ce lux de detalii - nu
întotdeauna evidente pentru un ochi stăin sau distrat - se
desfăşoară o întalnire a şefilor amerindieni, în nordul regiunii
Manitoba, sau să fi luat parte, într-o seară, la Bamako, în Mali, la
discuţiile deosebit de profunde asupra obiceiurilor unei întâlniri a
bătrânilor din etnia malinke, pentru a înţelege că protocolul şi
eticheta sunt, în acelaşi timp, expresia vieţii în societate şi
instrumente de coeziune sociala, de la omul preistoric până la cel
al satului global.

PROTOCOLUL FACE ORDINE DAR NU TULBURĂ


ARMONIA

Protocolul are utilitatea de a putea să asigure de o manieră


eficace organizarea unei situaţii care altfel ar risca să fie
ameninţată de pericolul dezordinii. Succesul unei activitaţi
oficiale, ca orice reuşită, este rareori rezultatul întâmplării, deşi

15
aceasta din urmă, după cum ne învaţă André Breton, nu există în
sine, ci corespunde unei logici care îi este specifică. Autorul are
poate dreptate; cu toate acestea, atunci când suntem gazda unei
întâlniri oficiale, ar fi greu sau chiar imposibil să imprimăm
evenimentului o semnificaţie clară şi lipsită de echivoc - în cazul în
care la acea întâlnire participă doua personalitaţi şi douazeci, o
sută, sau o mie de invitaţi, proveniţi din medii diferite, de culturi
sau din ţări diferite - fără o organizare prealabilă sau fără a
dispune de mijloacele care să asigure desfăşurarea dorită.
Lucrurile sunt atât de adevărate, încât, în Japonia, protocolul
are reputaţia de a fi bazat pe confucianism, conform căruia există
un loc anume pentru fiecare om, iar pentru fiecare loc, un
comportament anume.
Jean Serres precizează totuşi, că, din moment ce protocolul
are drept obiect ordinea, e de dorit a se evita tulburarea
obiceiurilor legitime care sunt garantate printr-un larg consens.
Factor de armonie, mai ales una oficială, va respecta deci
echilibrele, adesea delicate, specifice unui anumit mediu.

PROTOCOL SI CEREMONIAL

Care este legatura între protocol şi ceremonial? Expresiile


familiare "este ceremonios" sau "a primi pe cineva fără
ceremonie" ne readuc la prejudecaţile manifestate adesea faţă de

16
protocol şi întreţin confuzia între cei doi termeni.
Termenul "ceremonie" a desemnat mai întâi riturile unui cult
religios şi acest sens s-a păstrat. El s-a extins totuşi la domeniul
activităţilor publice profane, care necesită în mod obligatoriu un
fast ieşit din comun. În amândouă cazurile, ceremonia apelează la
un simbolism evocator de idealuri împartăşite de toţi participanţii.
Cu cât acest formalism este mai vechi, cu atât este mai respectat.
Bineînţeles că noţiunile de protocol nu sunt străine acestui
fenomen.
La o ceremonie religioasa, episcopul locului va lua loc sub un
baldachin, iar şeful statului va îngenunchia pe un scăunel de
rugăciune plasat în faţa credincioşilor sau în strană. Acestea sunt
reguli de protocol. Turnarea vinului în potir este un ritual al
ceremonialului religios.
Ceremonialul e inerent practicii religiei. Domeniul sacrului şi
misterele care îl însoţesc se potrivesc perfect cu solemnitatea.
Amploarea lor variază în funcţie de importanţa misterelor evocate,
de caracterul esenţial sau accesoriu al practicii. Slujba religioasă
de fiecare zi, în acest sens, este exemplul cel mai des întâlnit.
Defilarea militară, de ziua naţională, prevede o estradă
pentru membrii guvernului, pentru autorităţi şi corpul diplomatic,
fiecare fiind plasat după rangul său: aici e vorba de protocol.
Defilarea succesivă a diferitelor corpuri de armată, avansând în
pas cadenţat, într-un ritm uniform, înclinarea drapelelor şi salutul,
cu capul întors către şeful statului şi invitaţii săi, fac parte din
ceremonial. La inaugurarea unui nou edificiu, conform

17
protocolului, invitatul de onoare va fi cel care va tăia panglica -
gest ceremonial.
În cazul monarhiei, caracterul de unicat al persoanei
suveranului şi perenitatea credinţei în puterea sa de origine
divina, genereaza un ceremonial înrudit cu cel religios. Chiar şi o
monarhie constituţională recurge la acest ceremonial, respectul
datorat majestăţii regale fiind manifestarea sa cea mai
reprezentativă.
Într-o democraţie, în care forma de guvernare este republica,
e greu să inventezi o simbolistică specifică. Republica elaborează
cu circumspecţie un formalism în acord cu principiile care o susţin.
"Optând pentru republică, am ales estetica democratică. Aceasta
nu e uşor de controlat: când i se dă frâu liber, se prăbuşeşte în
demagogie şi cade adesea în grotesc; iar dacă este emfatică,
seamănă cu o monarhie ieftină şi trezeşte bănuiala vanităţii
personale. Cred că nu-şi poate atinge scopul decât dacă este în
acelaşi timp viguroasă şi simplă.
Rolul protocolului contemporan este de a realiza acest
echilibru ca instrument de comunicare între reprezentant şi
reprezentat, semnificativ şi semnificat, guvernant şi guvernat.

PROTOCOLUL, EXPRESIE A PREZENTULUI

Unii s-ar putea crede autorizaţi să ignore protocolul, eticheta,

18
sau chiar politeţea, argumentând că este vorba de norme
perimate cărora suntem în mod inutil obligaţi să ne supunem.
Preocuparea pentru aceste probleme ar echivala cu încercarea de
a perpetua un trecut de mult apus, sau cu aceea de a trezi la viaţă
în mod artificial, nişte piese de muzeu.
Este totuşi semnificativ faptul că, în timpul războiului din
Golf, şeful operaţiilor militare, generalul Norman Schwarzkopf, a
ţinut seama cu multă grijă de delicatele probleme religioase
specifice liderilor din acea regiune, mai ales în ceea ce-i privea pe
saudiţi, lângă care îşi instalase cartierul general. A acordat, de
asemenea, cea mai mare grijă relaţiilor sale cu şefii contingentelor
aliate: "în fiecare zi trebuia să se asigure că această coaliţie
heteroclită de treizeci de ţări nu va exploda pentru că un anume
general a fost vexat sau o anume ţară nu a fost consultată.
Împăratul Bizanţului punea atelajul său la dispoziţia
ambasadorilor ţărilor vecine sau îndepărtate, prietene sau chiar
inamice, de îndată ce aceştia ajungeau la porţile cetăţii, pentru a
fi conduşi la palatul unde îi aştepta.
Nu era doar un gest protocolar, ci şi un mod de a asigura
securitatea oaspeţilor. Caleaşca, escortată de un detaşament al
Jandarmeriei regale, care duce un nou ambasador să-şi prezinte
scrisorile de acreditare guvernatorului general din Ottawa sau
limuzina guvernamentală care îl aşteaptă la sosirea sa pe
aeroportul Sainte-Foy, pentru a face vizitele de curtoazie
autorităţilor din Québec, toate acestea se înscriu în aceeaşi
succesiune istorică a consideraţiei acordate unei personalităţi care

19
îşi asumă o responsabilitate a vieţii colective, personificând un
simbol. Formele şi mijloacele se pot schimba, necesităţile rămân
aceleaşi.
Câte pieţe n-au rămas oare inabordabile unor oameni de
afaceri care n-au ştiut să ţină seama de obiceiurile unuia sau
altuia dintre omologii lor străini? E mai mult ca sigur că un
cumpărător nu e solicitat numai de o singură persoană, ci şi de alţi
furnizori de bunuri şi servicii. Pentru fiecare industriaş care
încearcă să convingă, există cel puţin încă doi concurenţi care
oferă aceleaşi lucruri la un preţ comparabil. În acest caz,
determinantă va fi calitatea relaţiei existente. Iezuiţii, care au
plecat ca şi alte comunităţi religioase în secolul XVI să
convertească China, au fost singurii care nu au fost izgoniţi. Ei se
informaseră cu multă grijă asupra obiceiurilor Imperiului de Mijloc
înainte de a se stabili acolo, iar pe parcursul şederii lor au fost
foarte atenţi să nu-şi nemulţumească niciodată gazdele prin lipsa
de respect faţă de normele locale. Membrii acestui ilustru ordin au
dat dovadă de un altruism care câştigă spiritele şi deschide
inimile.
Stabilirea unui contact, menţinerea sau întreruperea lui ţin
de capacitatea de a înţelege semnele, de a le decoda şi de a le
respecta. Limbajul protocolului şi al etichetei evoluează. Ca în
orice comunicare, vom avea grijă să evităm un vocabular depăşit
sau să impunem unul nou, al cărui sens, prea personal, ar fi
ermetic şi eventual şocant, pentru că ar fi de neînţeles sau, şi mai
rău, greşit interpretat. Dacă trebuie să ştim să distingem ce este

20
util şi ce nu, ce este semnificativ şi ce nu, trebuie să ştim şi să
propunem formule care să întrunească unanimitatea.
Arta de a stăpâni bunele maniere constă în a trăi bine şi a
profita în linişte de bucuriile pe care ţi le oferă relaţiile cu ceilalţi,
sau, cel puţin, în a beneficia de acestea pe cât se poate. Protocol,
etichetă, politeţe, fac parte din preţul care trebuie plătit pentru a
menţine armonia între noi şi mediul în care evoluăm. Cu cât sunt
mai bine cunoscute şi asimilate, cu atât impietează mai puţin
asupra libertăţii noastre. Inerente vieţii în societate, ele însoţesc
progresul civilizaţiei.

INVITAŢIA

Capacitatea cuiva de a lansa invitaţii în cadrul unui anumit


mediu, a unei colectivităţi sau a unui grup decurge din rolul pe
care persoana în cauză îl deţine în cadrul respectiv. Aceasta
reprezintă corolarul unei funcţii permanente, temporare sau de
circumstanţă. A face o invitaţie este un act marcant al vieţii în
societate. De aceea, este caracterizat de un anumit formalism ca
instrument de comunicare pus în slujba unei activităţi, a
obiectivelor şi a reuşitei sale. De invitaţie depinde răspunsul
favorabil al persoanelor care se presupune că vor da curs
mesajului referitor la evenimentul la care au fost convocate. Ea

21
foloseşte ca aide-mémoire pentru cei care au acceptat. Îi
deosebeşte pe invitaţi de oaspeţii nepoftiţi, fără a pune la
socoteală faptul că redactarea ei reprezintă o etapă decisivă în
planificarea unui eveniment.
Fiind vorba de primul mesaj pe care îl primesc persoanele a
căror participare o dorim şi care le va permite să-şi dea seama
dacă prezenţa lor e bine venită, este important ca reacţia pe care
o va trezi aceasta să fie influenţată favorabil nu numai printr-o
prezentare grafică atrăgătoare, ci şi prin calitatea informaţiei
transmise.
În cazul în care activitatea priveşte un număr restrâns de
persoane sau atunci când acestea şi-au dat deja acordul, invitaţia
scrisă este adesea percepută ca un obicei consacrat, de care ar
trebui să ne putem lipsi. Dar pe lângă faptul că ea conferă un
caracter personal evenimentului, mai are şi avantajul de a
confirma informaţiile deja transmise verbal - adesea prin
intermediul unei terţe persoane - şi care se referă la motivul,
natura, data sau locul întâlnirii. Aceste informaţii sunt
indispensabile pentru a evita erori supărătoare, mult mai
frecvente decât am crede, făcute de invitaţi, care trebuie să-şi
poată aminti cu uşurinţă adresa, ora şi ziua prevăzute. În cazul
unor vizitatori străini, care nu cunosc întotdeauna foarte bine
locurile, aceste precizări se dovedesc importante.
Invitaţia scrisă are de asemenea avantajul de a stabili cu
stricteţe cine este chemat şi cine nu. Ea este semnul prin care
invitaţii se recunosc între ei, permisul de liberă trecere care îi

22
deosebeşte de ceilalţi.
Hotărârea de a da o recepţie sau un dineu, de a organiza o
ceremonie, este adesea luată pornind de la un sentiment de
necesitate: "un anume lucru trebuie făcut", fie că este vorba de
anunţarea unei etape importante a unui proiect, de celebrarea
unei reuşite sau de punerea în valoare a unui eveniment
excepţional al vieţii colective. Din păcate, între ideile bune şi
punerea lor în aplicare există uneori o diferenţă foarte greu de
acoperit. Există riscuri determinate de acţiunile impulsive şi
precipitate, iniţiate fără ca motivele să fi fost pe deplin clarificate,
fără o asigurare prealabilă că activitatea respectivă este potrivită.
Punând pe hârtie intenţia pe care o avem, redactând invitaţia,
punem ordine în ideile deja lansate. Această etapă se dovedeşte a
fi cu atât mai salutară, cu cât riscul de confuzie creşte atunci când
este vorba de ideile mai multor persoane.
Redactarea invitaţiei îi va determina deci pe organizatori să
se asigure de pertinenţa mesajului care trebuie transmis şi de
acţiunile ce urmează a fi îndeplinite pentru a reuşi acest lucru.
Formularea sa este în acelaşi timp utilă şi din motive de
organizare şi reprezintă, din acest punct de vedere, o etapă
determinantă, căci stabileşte elementele esenţiale, în timp ce
expedierea îi conferă un caracter definitiv. O dată invitaţia trimisă,
activitatea anunţată trebuie să aibă loc! Chiar dacă nu au fost
făcute toate verificările utile referitoare la invitaţii de onoare, la
locul şi ora desfăşurării, este prea târziu! Mai departe va trebui să
ne descurcăm cu informaţia care a fost distribuită. Cu atât mai rău

23
dacă, de exemplu, locul se dovedeşte inadecvat pentru activitatea
prevăzută. Va trebui să facem faţă situaţiei şi, pentru ca locul să
corespundă, să acceptăm eventual eforturi şi cheltuieli
suplimentare, fie că este vorba de acces, de lumină, de sonorizare
sau de compatibilitatea cu alte activităţi ce se desfăşoară în
apropiere.
Redactarea invitaţiei se situează deci printre primele gesturi
ale pregătirii unui eveniment. Ar fi imprudent să o amânăm până
la momentul imprimării, deoarece adesea, atunci este prea târziu
pentru a modifica o decizie a cărei executare este în curs.
Dacă este vorba de un eveniment de o actualitate arzătoare
pe care vrem să-l subliniem, sau de care vrem să profităm, dacă
lucrurile sunt într-adevar urgente - de exemplu decesul unei
personalitaţi publice, căreia trebuie să i se organizeze funeraliile -
sau când au avut loc întârzieri datorate diferitelor circumstanţe,
cum ar fi încetineala luării unei hotărâri, atunci invitaţia se va face
prin telefon. Să ne reamintim totuşi că invitaţiile lansate în ultima
clipă, fără o justificare evidentă, dau persoanei invitate
supărătoarea impresie că ne-am gândit la ea in extremis, sau
manifestăm faţă de ea lipsa de consideraţie ori de curtoazie, deşi
intenţia noastră era tocmai aceea de a-i arăta cât de mult o
stimăm.
Folosirea faxului, extrem de răspândită acum, ne permite
totuşi să recurgem în orice moment la scris, chiar atunci când
termenul impus de circumstanţe este scurt. Să nu uităm însă că
acesta este un mod de transmitere excepţional, care ne permite

24
să rezolvăm o situaţie ieşită din comun. Faxul nu se poate
substitui oricând unei invitaţii transmise în buna şi cuvenita
formă.1

INVITAŢIA SCRISĂ

REDACTAREA INVITAŢIEI SCRISE

Dacă este adevărat că tot ceea ce este scris rămâne,


invitaţiile au marea utilitate de a ne asigura că mesajul va fi bine
înţeles, evident, cu condiţia ca el să fie bine redactat. Mesajul în
sens strict al termenului, cartonul de invitaţie trebuie să transmită
o informaţie precisă, corespunzătoare şi suficientă, dar cu o mare
economie de cuvinte. Invitaţia cuprinde un rezumat cât se poate
de concis al evenimentului anunţat.
Fiind vorba despre un text scurt, scris pe un suport de
dimensiuni limitate - nu este nici o scrisoare, nici un pliant
publicitar - claritatea şi concizia reprezintă reguli de aur. Fiecare
cuvânt contează, inutilul este exclus. E normal ca redactarea lui
să dureze mult pentru un debutant sau pentru cineva care face
acest lucru ocazional; este un gen anume, care face apel la un
vocabular specializat. Stilul trebuie să fie curgător, fără repetări.
Textul trebuie să fie format dintr-o singură frază, fără punctuaţie,
pentru a putea fi citit dintr-o dată.
1 Baldrige Leticia, Codul bunelor maniere în afaceri, p. 123-147

25
Redactarea invitaţiei se limitează la câteva teme, care sunt
tot atâtea răspunsuri la întrebările pe care destinatarul său şi le
poate pune. Cine invită? Conform cărei formule de curtoazie? Cine
este invitat? De ce? Când este prevăzută activitatea? În ce loc?
Cum putem răspunde? Care este ţinuta vestimentară? Cum se
ajunge acolo?

CINE INVITĂ?

Caracterul oficial al unei invitaţii este determinat de titlul


care o justifică. Este vorba de exercitarea unei puteri, de un
instrument al exprimării sale:
Primul ministru al...

Desigur, adăugarea numelui nu reprezintă o greşeală şi se


poate justifica din diferite motive:

Primul ministru al...


Domnul...

INVITAŢIA DIN PARTEA UNUI CUPLU

Atunci când numele soţului sau al soţiei este şi el menţionat,

26
nu se indică decât titlul celui sau celei care invită:

Excelenţele lor, Guvernatorul general


şi
Doamna...

Numele purtat de soţie poate fi cel al soţului, numele său


personal, dacă l-a păstrat, sau ambele nume. În acest caz, trebuie
respectată alegerea ei. Din 1981, pe plan juridic, fiecare dintre cei
doi soţi îşi păstrează numele şi prenumele, dar, în viaţa socială, o
soţie poate utiliza numele soţului, ceea ce totuşi este din ce în ce
mai puţin frecvent. Pe de altă parte, femeia căsătorită înainte de
1981 şi care a luat numele soţului, caz des întâlnit la acea dată,
poate continua să-l folosească.
Dacă doamna este titulara funcţiei, regulile sunt similare:

Doamna Ministru al Culturii


şi
Domnul...

Cutuma cere ca o invitaţie adresată unor cupluri să fie făcută


din partea unui cuplu. Singurele excepţii sunt invitaţiile făcute de
un ecleziast, de un celibatar, sau atunci când este prevăzută
absenta soţului de la evenimentul respectiv. În zilele noastre,
aceste norme au devenit facultative datorită diversităţii situaţiilor
matrimoniale sau a carierei fiecăruia, cu cortegiul de obligaţii pe

27
care acesta le impune.
Ce se întâmplă cu menţionarea numelui însoţitorului atunci
când relaţia nu este oficială? Regulile sunt aceleaşi, iar în absenţa
unor reguli precise, prudenţa şi bunul simţ sunt necesare mai mult
ca niciodată în tot ce priveşte recunoaşterea vieţii comune. Vom
distinge, de altfel, în acest caz, participarea însoţitorului, de
menţionarea sa în invitaţia scrisă, una nedepinzând de cealalta,
tot astfel cum un celibatar va putea să primească oaspeţii alături
de sora sa, sau tatăl alături de fiica sa, fără ca acest lucru să fie
menţionat în invitaţie.2

INVITAŢIA DIN PARTEA MAI MULTOR PERSOANE

O invitaţie poate fi transmisă în numele unui individ sau al


unui grup:

Preşedintele
Casei populare St-François
Domnul…
şi
membrii consiliului de administraţie
2 Baldrige Leticia, Codul bunelor maniere în afaceri. Editura Politică, Bucureşti, 2002, p.78-82

28
au onoarea…

Ea poate fi rezultatul acţiunii mai multor persoane.


Adăugarea numerelor sub fiecare titlu este facultativă şi depinde
de normele aplicate în mediul respectiv. Pentru a personaliza
invitaţia va fi însă menţionat cel puţin un nume:

Preşedintele Confederaţiei
Casei populare
Şi de economii Desjardins din Québec
Domnul Jean Desprès

Preşedinta Preşedintele
Federaţiei Caselor şi Directoarea generală
populare Desjardins a Casei populare
din Estrie Saint-François

au onoarea de a…

In cazul când invitaţia este emisă de un colectiv, sa va evita


formula „au plăcerea de a…”, care poate părea ridicolă.

„Sub preşedinţia de onoare”, „sub patronajul”,


„în prezenţa”, „de către”

29
În afară de numele gazdei, invitaţia ne permite să
menţionăm numele unei personalităţi de al cărei prestigiu
beneficiază evenimentul. Înainte de a-i imprima numele , vom
avea grijă să ne asigurăm că această persoană este de acord,
prezentându-i proiectul textului. Este foarte important ca mai ales
titlul sub care acţionează să fie scris corect. Cineva poate patrona
o activitate, de exemplu cu titlu preşedinte al unei asociaţii, dar
nu în numele companiei pe care o conduce. De altfel, o menţiune
incorectă poate pune o problemă de etică deloc neglijabilă, pe
care nu o putem evita decât obţinând acordul persoanei în cauză.
Dacă e prevăzut ca în acelaşi text să fie menţionată
prezenţa mai multor personalităţi, ele trebuie să fie informate în
prealabil, pentru cazul în care această prezentare colectivă nu ar
conveni uneia sau alteia dintre ele. Ar fi supărător să alături
oameni care nu doresc acest lucru din motive personale, la fel
cum trebuie evitată senzaţia că o celebritate este utilizată în alt
scop decât cel pe care l-a acceptat.
Supunând textul prevăzut atenţiei personalităţilor
interesate, vom da dovadă de respect faţă de acestea, evitând în
acelaşi timp neînţelegerile, care cu greu mai pot fi aplanate atunci
când invitaţia este tipărită şi distribuită în o sută sau o mie de
exemplare.
De asemenea, este normal ca o personaliate care
cauţionează un eveniment să cunoască amănuntele: lista
invitaţilor, relaţiile de presă, desfăşurarea, ţinuta vestimentară

30
etc. Ea nu trebuie să fie pusă într-o situaţie care să contravină
anumitor principii pe care le apără sau chiar imaginii publice pe
care doreşte să o aibă, acestea fiind lucruri care nu sunt neapărat
cunoscute cu precizie de organizatori.
Expresiile cele mai curente sunt:
- Sub patronajul…
- Sub înaltul patronaj al…
- Sub preşedinţia de onoare a…
- În prezenţa…
- De către…
Primele trei formule sunt apoximativ sinonime, iar
diversitatea lor ne permite să evităm anumite incongruenţe.
Astfel, vom evita să scriem:

Sub preşedinţia
Preşedintei Crucii Roşii
Doamna…

Ci mai degrabă

Sub patronajul
Preşedintei Crucii Roşii
Doamna…

31
Înaltul patronaj va fi rezervat unor personalităţi de prim rang:

Sub înaltul patronaj


Al Secretarului general al Naţiunilor Unite
Excelenţa Sa Domnul…

Formula în prezenţa are diferite semnificaţii. Dacă, dintr-un


motiv oarecare, o personalitate nu-şi poate asuma preşedinţia de
onoare, dar va fi totuşi prezentă şi a acceptat ca acest lucru să fie
menţionat, această indicaţie va da tot atâta valoare
evenimentului.
Vom recurge la aceiaşi termeni atunci când trebuie să
confirmăm prezenţa unei personalităţi în opoziţie cu alta, al cărei
patronaj sau preşedinţie de onoare este menţionată, dar va fi
absentă în momentul desfăşurării evenimentului.
În prezenţa se utilizează şi ca expresie a deferenţei
manifestate de o personalitate importantă, la adresa uneia şi mai
importante, pentru care nu ar fi potrivit să-şi asume patronajul
sau preşedinţia de onoare:

Primul ministru al Canadei


onorabilul…
roagă pe
……………………………….
Să îi facă onoarea de a participa

32
la o cină
în prezenţa
Majestăţii sale regina

Într-o astfel de circumstanţă, Majestatea sa nu poate fi


preşedintă, nici nu
poate patrona evenimentul; titlul său este suficient, iar
menţiunea prezenţei sale,
ţinând seama de prestigiul funcţiei, creează o antinomie
reverenţioasă.
În acest caz anume, primul ministru al Canadei o primeşte pe
suverana sa.
Lucrurile ar fi diferite dacă cina ar fi oferită de un şef de
stat străin, de
exemplu preşedintele Statelor Unite. Atunci această deferenţă
nu ar trebui
marcată, toţi şefii de stat fiind egali între ei. Invitaţia ar menţiona
atunci că a
ctivitatea are loc „în onoarea” unei anume personalităţi.
Locuţiunea de către permite, de asemenea, semnalarea
participării unei
personalităţi la un eveniment: o inaugurare, punerea pietrei de
temelie,
dezvelirea unei plăci etc. Aceasta este utilă şi în cazul în care
personalitatea

33
care onorează cu prezenţa evenimentul este mai importantă
decât cea care invită:

Preşedintele Comisiei şcolare din…


Domnul…
are plăcerea de a vă invita
la inaugurarea Şcolii secundare…
de către Ministrul Educaţiei
Domnul…

De altfel, folosirea locuţiunii de către mai degrabă decât a


formulei sub preşedinţia de onoare, precizează că personalitatea
respectivă va lua parte la eveniment. Ea oferă cel puţin avantajul
de a lărgi vocabularul utilizat, pentru a indica o participare, ca şi
expresia în prezenta.
Aceste diferite moduri de exprimare se dovedesc foarte utile
atunci când trebuie anunţată participarea mai multor personalităţi
şi trebuie repartizate rolurile fiecăreia. Astfel îi vom putea regăsi
pe toţi menţionaţi în invitaţie:

Sub înaltul patronaj


al Excelenţei sale

34
Preşedintele Republicii italiene
Domnul…

Preşedintele Institutului de Design din Montréal


Domnul…
Are onoarea de a vă invita
la inugurarea expoziţiei
ITALIA 2000
de către
Primarul din Montréal
Domnul..
în prezenţa
Ambasadorului Italiei în Canada
Excelenţa Sa Domnul…

În acest caz, s-a recurs la expresia sub înaltul patronaj, în loc


de sub
preşedinţia de onoare, redundantă cu „preşedintele Republicii”.
Expoziţia este
inaugurată de către primar, conform dorinţei organizatorilor, căci
instituţia
pe care o administrează aceştia ţine de administraţia municipală.
Prezenţa
ambasadorului este menţionată în opoziţie cu cea a preşedintelui
Republicii
italiene, care nu va fi prezent, dar care a acceptat să patroneze
manifestarea.

35
CE FORMULĂ DE CURTOAZIE?

Spunem despre o invitaţie că este nominală sau


personalizată dacă în
text este scris, cel mai adesea de mână, numele invitatului, într-
un spaţiu
rezervat acestui scop. Altfel, invitaţia va fi calificată drept
obişnuită sau
nepersonalizată.
Formula de curtoazie a unei invitaţii oficiale se recunoaşte
după
utilizarea verbelor a ruga şi a onora, sau a unei combinaţii a
acestora:

INVITAŢIE FORMALĂ

are onoarea de a invita pe are onoarea de a invita pe


…………….. ………………
să participe la să asiste la

roagă pe roagă pe
………... …………
să îi facă onoarea să îi facă
onoarea
să participe la de a asista la

36
roagă pe roagă pe
………… ………...
să participe la să asiste la
INVITAŢIE MAI PUŢIN FORMALĂ

are plăcerea de a invita pe are plăcerea


de a invita pe
…………… ……………
să participe la să asiste la

Este un lucru obişnuit trimiterea de invitaţii nominale pentru


activităţi de strângere de fonduri, acţiuni promoţionale, diferite
activităţi mondene. Organizatorii utilizează acest mijloc ştiind că
marcarea numelui invitatului sporeşte valoarea cererii şi o face
mai demnă de atenţie. Într-adevăr, acest tip de msaj este
vaorizant: persoana este rezultatul unei alegeri precise. Astfel se
sugerează faptul că invitaţia nu a fost făcută pe baza unei liste
oarecare, de unde au fost selectate nişte nume anume pentru a
completa numărul invitaţilor.3

INVITAŢIA NOMINALĂ

Pe cartonul invitaţiei se scrie titlul invitatului fără numele său

3 Baldrige Leticia. Codul bunelor maniere în afaceri, Editura Politică, Bucureşti, 2002, p. 34-
39.

37
- invitaţia fiind adresată deţinătorului funcţiei - fie numele şi titlul,
fie doar numele:

a) roagă pe
Domnul Ministru al Educaţiei

b) roagă pe
Domnul Pierre Roy
Ministru al Educaţiei
c) roagă pe
Domnul Pierre Roy
În cazul în care invitaţiile sunt adresate unui cuplu, se scrie
titlul funcţiei invitatului, urmat de numele soţiei, conform normelor
menţionate anterior:

d) roagă pe
Domnul Ministru al Educaţiei
şi Doamna Lise Lamarche

e) roagă pe
Domnul Pierre Roy
şi Doamna Lise Lamarche

38
f) roagă pe
Domnul şi Doamna Pierre Roy

Putem de asemenea adăuga pur şi simplu „şi Doamna” sau


„şi Domnul”:

g) roagă pe
Domnul Ministru al Educaţiei
şi Doamna

h) roagă pe
Domnul Pierre Roy şi Doamna

Pentru un cuplu invitat fără referire la statutul unuia sau


altuia dintre cei doi soţi, se va scrie în primul rând numele
persoanei care a justificat invitaţia. Dacă aceasta poate fi
adresată oricăruia dintre cei doi, numele vor fi plasate în ordine
alfabetică.

i) roagă pe
Doamna Lise Lamarche
şi pe Domnul Pierre Roy

39
Lucrurile se petrec la fel în cazul cuplurilor de fapt. Dacă
persoanele respective locuiesc la adrese diferite, invitaţia va fi
transmisă la fiecare domiciliu.
În toate cazurile în care se fac invitaţii în cuplu, nu ne vom
lipsi de prezenţa unei persoane care nu este căsătorită sau despre
care nu se ştie dacă are un partener. Numele său va fi urmat de o
virgulă şi vom adăuga însoţit sau însoţită, după caz.

INVITAŢIA OBIŞNUITĂ

Pe acest tip de invitaţie nu se află înscris numele persoanei.


Diferite formule cosacrate ne permit să o adoptăm genului de
activitate şi stilului pe care vrem să i-l dăm, confom dorinţelor
gazdei sau pentru a sublinia importanţa invitatului de onoare.
Nuanţele posibile sunt aceleaşi ca şi pentru invitaţia nominală:
- vă roagă să îi faceţi onoarea de a participa la…
- vă roagă să îi faceţi onoarea de a asista la…
- vă roagă să onoraţi cu prezenţa dumneavoastră…
- are onoarea să vă invite la…
- are plăcerea să vă invite la…

40
INVITAT SINGUR?

Invitaţia obişnuită, care nu specifică titlul sau numele, este


bineînţeles valabilă pentru persoana căreia îi este adresată. Dacă
nu poartă alte indicaţii speciale, este valabilă doar pentru o
persoană şi nu este transmisibilă. Pentru a evita orice
ambiguitate, intenţia gazdei va fi precizată printr-o indicaţie scrisă
distinct la sfârşit:
- Valabilă pentru două persoane
- Această invitaţie este valabilă pentru o persoană
- Valabilă pentru două persoane şi netransmisibilă
- Această invitaţie, netransmisibilă, permite intrarea unei
singure persoane
- Invitaţie netransmisibilă, valabilă pentru două persoane

Menţiunea „invitaţie personală”, utilizată în scopul de a se


asigura că persoanele care vor veni sunt cele care au fost
invitate, este neadecvată. Prin însăşi natura sa, o invitaţie este
personală, iar a specifica acest lucru arată lipsă de încredere faţă
de invitaţi, insinuând că ar putea încerca să dea invitaţia
altcuiva. Doar invitaţia nominală permite personalizarea gestului
şi această obligaţie nu trebuie evitată. Pentru a-i descuraja pe
oaspeţii nepoftiţi, se va specifica mai degrabă obligaţia de a
prezenta invitaţia la intrare. Aceasta se scrie distinct la sfârşit:
- Vă rugăm prezentaţi invitaţia la intrare.

41
- Invitaţia va fi cerută la intrare.
- Din motive de securitate, invitaţia va fi cerută la intrare.

INVITAŢIA CONTRA COST

În caz că este vorba de o activitate prin care se solicită


invitaţilor participarea cu o sumă de bani în favoarea unei anume
acţiuni, se va recurge la una din următoarele formule:
- are onoarea de a vă solicita prezenţa la…
- vă solicită prezenţa la…

MOTIVUL INVITAŢIEI

De ce a fost lansată invitaţia? Care este motivul? Cine este


sărbătorit? Co ce ocazie specială? Aceasta este Însăşi esenţa
evenimentului anunţat. Informaţia e bineînţeles determinată în
ceea ce priveşte hotărârea de a desfăşura activitatea şi decizia
invitaţilor de a participa. Precizia se impune în mod evident în
acest caz, iar formularea exactă va cere adesea un efort de
concizie şi de imaginaţie din partea redactorului. „Nu am avut
timp să scriu mai pe scurt” se lamenta un ziarist… În cazul unui
text de invitaţie, care ne obligă deja la precizie prin conciziunea
lui, menţionarea motivului trebuie să fie şi mai riguroasă.
Căutarea formulei potrivite, a cuvintelor, este adesea pentru cel

42
care invită, pentru gazdă, ocazia de a-şi clarifica scopul operaţiei
propuse şi pertinenţa sa, ţinând seama de mijloacele disponibile
sau avute în vedere.
Formulele utilizate în mod curent sunt:
- în onoarea…
- cu ocazia…
- la dejunul în onoarea…
- la dejunul oferit de…
- la cina oferită cu ocazia…
- la cina în onoarea…
- la o recepţie în cadrul…
- la ceremonia…
- la semnarea cărţii de aur de către…
- la semnarea acordului între…
- la înmânarea…
- la dezvelirea…
- la punerea pietrei de temelie a…
- la inaugurarea pavilionului…
- la lansarea…
- la vernisajul…
- la inaugurarea reamenajării parcului…
- la redeschiderea sălii…
- la inaugurarea…şi la dejunul care va urma la…
- la dezvelirea…şi la recepţia care va urma la…
- la o recepţie cu ocazia vizitei delegaţiei…
- la o recepţie în onoarea delegaţiei…
- etc.

43
CÂND?

Alegerea datei şi a orei se bazează de obicei pe numeroase


verificări prealabile, fără de care, atât organizatorii cât şi
personalităţile sunt expuşi unor inconveniente supărătoare. Să ne
reamintim că o dată lansată invitaţia, exceptând cazul unui
impediment deosebit de grav, activitatea nu mai poate fi oprită
decât cu riscul unor prejudicii serioase. Determinarea momentului
va ţine seama atât de disponibilitatea personalităţilor menţionate,
cât şi de cea a locului ales şi a mijloacelor necesare pentru
desfăşurarea activităţii. În acest domeniu, lucrurile evidente sunt
cel mai mare duşman al organizatorului. Totul trebuie confirmat
întotdeauna în scris. Cunoaştem cu toţii, din experienţă, confuziile
care pot lua naştere dintr-o simplă conversaţie marcată mai
degrabă de bune intenţii decât de rigoare.
De câte ori nu s-a întâmplat ca două personalităţi să
stabilească o întâlnire de principiu, lăsând colaboratorilor grija de
a confirma detaliile: „Pot să contez pe prezenţa dumneavoastră - îi
spune primarul ministrului educaţiei - luna viitoare, pe data de 24,
pentru inaugurarea noii biblioteci municipale?” - „Bineînţeles
răspunde imediat ministrul”. A doua zi, la birou, primarul anunţă
vestea cea bună şefului său de cabinet, care transmite informaţia
şefului de protocol, care lansează pregătirile, deci şi imprimarea

44
invitaţiilor, trimise fără întârziere. Invitaţia ajunge la cabinetul
ministrului: catastrofă, pe 24, acesta trebuie să fie la Paris, la o
întâlnire statutară a miniştrilor educaţiei din ţările francofone. Ne
putem imagina cu uşurinţă problemele care urmează. Amânarea
călătoriei? Anularea invitaţiilor? Încercarea de a convinge un alt
ministru să-l înlocuiască (dar cine acceptă să servească drept
înlocuitor? ). Delegarea unui înalt funcţionar? Decepţie pentru
primărie şi mare încurcătură pentru şeful de protocol al cărui
prestigiu e ştirbit. Ceea ce ar fi trebuit să fie o sărbătoare
aşteptată de mult şi încununarea unor ani de efort îşi pierde
strălucirea. Nimeni nu consultase agenda ministrului…
Organizatorul ceremoniei e cel care trebuie să verifice aceste
lucruri şi, aici, ca şi în alte domenii, el nu poate avea încredere
decât în propriile sale informaţii, oricât ar fi de prestigioasă sursa
iniţială. „Primarul s-a întâlnit ieri cu ministrul, care i-a spus că…”
Primarul poate confunda ziua, ministrul luna. Cert este că nici
unul, nici celălalt nu avea agenda la el. S-au întâlnit pentru
altceva decât compararea programelor! Serviciile de protocol sunt
cele care trebuie să revadă şi să controleze mii de detalii de acest
fel, până la a deveni dezagreabile din cauza asta, dacă e nevoie.
Pe invitaţie se scrie mai întâi ziua, apoi luna, anul şi ora,
conform unei logici fireşti. Cel care primeşte invitaţia verifică în
această ordine dacă poate să participe:

luni, 30 septembrie 2004, ora 14³º

45
Pentru fi mai riguroşi, redactarea poate fi făcută fără a utiliza
cifrele:

luni treizeci septembrie la ora paisprezece treizeci

În acest caz, anul nu este niciodată indicat, pentru a nu lungi


nejustificat textul consacrat acestui gen de informaţie. Se poate
de asemenea indica o oră limită:

luni 30 septembrie 1994 de la ora 17 la ora 19

Astfel, invitaţii nu vor surprinşi că personalul nu-i mai


serveşte după ora 19 fix, iar cei care mai zăbovesc vor face o
impresie proastă. Cunoscând dinainte durata activităţii, invitaţii îşi
vor putea organiza mai uşor timpul pentru a participa.

UNDE?

Locul trebuie menţionat cu precizie. Dacă trebuie trimise


flori, sau o telegramă, dacă invitaţii vin cu taxiul sau pentru orice
alt motiv, adresa este în majoritatea cazurilor indispensabilă, fie şi

46
pentru a te ajuta să ţi-o aminteşti. O adresă cuprinde numele
clădirii, dacă are un nume, numele sălii, numărul şi strada. Aceste
detalii vor evita multe telefoane inutile:

la hotel Excelsior
salonul Iberville
strada Pierre-Boucher, nr. 1445,
Trois-Rivières

Dacă este vorba de o clădire deosebită, binecunoscută


majorităţii invitaţilor, atunci adresa poate fi scurtată:

la Hotelul Parlamentului

În acest exemplu, în Québec este vorba de intrarea


principală, cea numită a Familiei amerindiene. În cazul în care, din
motive de logistică sau de securitate, se preferă o altă intrare,
aceasta va fi indicată:

la Hotelul Parlamentului
Intrarea bibliotecii
Este important să se evite ca invitaţii să caute intrarea în
jurul clădirii, să nu poată pătrunde pe anumite intrări, să meargă
pe jos inutil. Grija evidentă pentru confortul lor - psihologic şi fizic
- e semnul atenţiei care li se acordă.
Numele oraşului nu va fi trecut dacă se regăseşte implicit în

47
textul invitaţiei. De exemplu, într-o invitaţie a primarului din
Québec pentru o recepţie la primărie nu e necesar să se adauge
numele oraşului. Trebuie evitate repetiţiile care ar îngreuna textul
sau nu ar adăuga precizări utile:

Primarul Québecului
are plăcerea să vă invite
la o recepţie
în onoarea Preşedintelui
Comunităţii franceze din Belgia
Domnul…
Miercuri 18 septembrie 1992 la ora 11
la Primăria municipală
Str. Des Jardins, nr. 2

R.S.V.P.

Protocolul, care are ca funcţie ordonarea lucrurilor,


stabilirea luărilor de cuvânt, a locurilor şi a precăderii
participanţilor, trebuie să poată cunoaşte publicul înainte ca
acesta să sosească la faţa locului.
E util să ştii la câţi invitaţi să te aştepţi. Mai ales pentru un
dineu la care trebuie prevăzut dacă nu chiar un plan al amplasării
oaspeţilor la masă, cel puţin destule tacâmuri. Prea multe locuri
goale dau impresia că foarte mulţi s-au răzgândit în ultimul

48
moment. Poate că au aflat că merita să vină? Şi invers, invitatul
pentru care se mai aduce un tacâm se simte prost din această
cauză ca şi ceilalţi de altfel.

Numai o cunoaştere prealabilă a numărului invitaţilor


permite amenajarea locului astfel încât ceremonia să se
desfăşoare fără nici o problemă. E necesară o sală destul de mare,
un număr suficient de scaune, o garderobă care să funcţioneze
bine şi, dacă e vorba de o recepţie, trebuie să fie destulă
mâncare, băutură, un număr suficient de pahare, mese de
serviciu, etc.
O dată limită de răspuns ne va permite să reacţionăm la
timp, să lansăm noi invitaţii, să facem un rapel telefonic şi, dacă
ne hotărâm să acceptăm înlocuiri, să întrebăm cine îi va înlocui pe
cei care nu vin. Poate că nu e necesar ca acest ultim demers să fie
făcut pe lângă toţi invitaţii, dar va trebui făcut în orice caz pe
lângă instituţiile a căror reprezentare e importantă. Să adăugăm,
în sfârşit, că doar cunoaşterea numărului de persoane aşteptate
permite un control al costurilor.
De obicei, se scrie R.S.V.P., adică „răspundeţi, vă rugăm”,
urmat de un număr de telefon şi, mai nou, şi de un număr de fax.
În continuare sau dedesubt - conform echilibrului grafic la
invitaţiei - vom adăuga înainte de…(data), fără a menţiona anul
decât dacă este necesar, ca în cazul unei invitaţii la o ceremonie
pentru un dineu care va avea loc la începutul anului, iar invitaţia a
fost lansată la sfârşitul anului precedent:

49
- R.S.V.P. înainte de 15 septembrie
tel. 555 - 1212, fax. 555 - 1313

- Răspuns de dorit înainte de 15 septembrie

- Vă rugăm răspundeţi înainte de 15 septembrie

Aceste indicaţii sunt suficiente. Adăugarea numelui unei


secretare sau al unei telefoniste este inutil, pentru că aici e vorba
de o organizare internă care nu-şi are locul în textul unei invitaţii.
Prin invitaţie se anunţă un eveniment al vieţii sociale, iar numele
care se află înscris pe ea sunt ale unor personalităţi, menţionarea
titlului lor furnizând informaţii asupra funcţiilor oficiale pe care şi
le asumă. Ar fi ciudat din punct de vedere al mesajului ca un text
atât de oficial să se încheie cu numele unui necunoscut. Oricât ar
putea fi de util pentru organizatori, e ca şi cum ai trece de pe
scenă în culise, din salon la bucătărie. Primirea răspunsurilor este
de resortul administraţiei şi nu reprezintă o ocazie de celebritate
subită.
Dacă invitaţia a fost lansată în prealabil prin telefon sau fax
şi răspunsul pozitiv a fost deja primit, vom trimite totuşi o invitaţie
tipărită cu menţiunea Rapel, în loc de R.S.V.P. La fel de bine putem
şterge cu o linie R.S.V.P. şi adăuga menţiunea Rapel scrisă de
mână.

50
Vom face acelaşi lucru la adresa personalităţilor menţionate
în invitaţie. Acestea şi-au confirmat deja participarea. Trimiterea
invitaţiei cu menţiunea Rapel în locul numelui lor le va reaminti
angajamentul pe care şi l-au luat şi va supune atenţiei lor
„produsul finit”, măcar pentru arhiva lor personală.
În loc de obişnuitul R.S.V.P. găsim uneori indicaţia în caz de
neparticipare. Aceasta are scopul de a limita numărul prea mare de
telefoane, mai ales atunci când personalul secretariatului nu e
prea numeros, încercând în acelaşi timp să permită o aproximare
a numărului persoanelor care vor veni. Expresia introduce însă un
element negativ în textul invitaţiei şi ne îndeamnă să presupunem
că refuzul contează mai mult decât prezenţa. De aceea trebuie
evitată pe cât posibil.4

DIFERITE INFORMAŢII

În colţul din dreapta sau din stânga jos, conform locului


disponibil, se indică ţinuta vestimentară şi detaliile practice care
facilitează venirea invitaţilor: cum se ajunge, unde se poate parca,
dacă se amână în caz de ploaie etc. Iată câteva exemple:

Parcare: Parcare în str. Champlain, nr.27

Transport: Transport cu autobuzul de la Centrul


4 Anghel Ion, Dreptul diplomatic, Ed. Lumina, Bucureşti, 2002, p.87-121

51
congreselor
la Places des Arts de la ora 17 la ora 17.30
În caz de ploaie: Se amână pentru a doua zi
sau
În caz de ploaie, ceremonia se va
desfăşura la
Manejul militar, str. Cartier, nr. 16.

Televiziunile: Ceremonia fiind televizată, uşile se vor


închide la
ora 17.50

Atunci când aceste informaţii sunt prea numeroase, ele scriu


pe o hârtie separată sau se transmit o dată cu permisul de liberă
trecere, dacă există aşa ceva.

INVITAŢIILE PREIMPRIMATE

Invitaţiile preimprimate conţin elemente de bază utilizabile în


majoritatea circumstanţelor: numele gazdei şi titlul, sau titlul fără
nume şi spaţiul pentru a înscrie numele invitatului, motivul
invitaţiei, data, ora şi locul, ca şi menţiunea R.S.V.P. cu numărul

52
de telefon şi fax. Dacă invitaţiile sunt utilizate în timpul unor vizite
în străinătate, e mai prudent ca aceste numere să nu fie
imprimate.

RĂSPUNSUL TIPĂRIT

Pentru evenimente importante sau excepţionale, pregătite cu


mult timp înainte, se poate recurge la răspunsul tipărit, furnizat
invitaţilor împreună cu un plic tipărit. În acest caz, invitaţia se
trimite cu cel puţin patru săptămâni înainte, pentru a putea primi
răspunsurile. Această metodă are avantajul de a atrage atenţia
invitaţilor asupra grijii cu care e organizat evenimentul, făcând în
acelaşi timp mai dificile renunţările, întrucât răspunsurile au fost
date în scris.

GRAFICA

Grafica este pentru suportul material ceea ce stilul este


pentru text: un mijloc de exprimare în slujba mesajului care
trebuie transmis. Invitaţia scrisă trebuie să reţină atenţia
invitaţilor care vor veni. Pentru aceasta, resursele grafice sunt
foarte utile. În primul rând în ce priveşte textul, dimensiunea
caracterelor pentru anumite cuvinte, spaţiul între ele, dar şi

53
culoarea invitaţiei şi forma sa. Prezenţa simbolurilor, emblemelor,
blazoanelor, siglelor ori a altui semn evocator al activităţii
anunţate sau al statutului celui care invită are mare importanţă.
Din punct de vedere estetic, ansamblul trebuie să exprime
echilibrul între părţi. Ca şi pentru o carte, una din regulile grafice
constă în a nu utiliza decât un singur tip de caractere pentru
aceeaşi invitaţie, dar această constrângere nu reprezintă un
obstacol pentru un spirit inventiv.
Resursele grafice contribuie în egală măsură la rezolvarea
problemelor de ierarhie între diferite personalităţi. Dimensiunea
caracterelor utilizate va fi variabilă pentru anumite cuvinte, ca şi
spaţiul între rânduri ale textului. Astfel, preşedintele unei asociaţii,
directorul unui muzeu sau directoarea unui centru de primire vor
avea grijă ca numele sau titlul ministrului care prezidează
evenimentul a cărui gazdă sun, să fie scris cu caractere mai mari
decât cele utilizate pentru ei înşişi.
Exemplul invitaţiei utilizate cu ocazia vizitei Sfinţiei Sale,
papa Ioan-Paul al II-lea la expoziţia „Le grand héritage” la Muzeul
din Québec ilustrează utilizarea graficii pentru a rezolva probleme
de natură protocolară, politică şi religioasă:

Monseniorul Louis-Albert Vachon


Arhiepiscop al Québecului
Primat al Canadei
Preşedinte al Adunării Episcopilor din Québec

54
roagă pe
Domnul Louis Dussault
să îi facă onoarea de a veni la Muzeul Québecului
cu ocazia vizitei

Sfinţiei Sale Papa Ioan-Paul al II-lea


la expoziţia Le Grand Héritage
oferită de guvernul Québecului
ca omagiu adus bisericii sub înaltul patronaj
al Primului ministru
Domnul René Lévesque
luni 10 septembrie 1984 la ora 8

De remarcat că dimensiunea caracterelor urmează o


progresie logică a cărei ordine este următoarea:
- menţionarea Sfinţiei Sale se face cu caracterele cele mai mari,
pe un rând izolat, în mijlocul textului;
- numele Monseniorului Vachon, gazda Sfinţiei Sale în Québec şi
numele Primului ministru al cărui guvern oferea expoziţia sunt
de aceeaşi dimensiune, plasate unul la începutul textului şi
celălalt la sfârşit: două locuri de onoare care aici au aceeaşi
valoare;
- al treilea ca importanţă, numele invitatului, care a fost
imprimat şi nu scris de mână, datorită caracterului absolut
excepţional al unei astfel de vizite, şi pentru a constitui o

55
amintire de valoare;
- cel de-al patrulea caracter, cel mai mic, e consacrat textului în sine.

În ce priveşte tipul de carton, bristolul „blanc cassé” este prin


tradiţie cel mai oficial şi rămâne cel mai utilizat. Există însă o
mare varietate de tipuri de carton de calitate care, fără a fi bristol,
se înrudesc cu acesta. Sunt mai economice şi au avantajul de a fi
fabricate din materiale reciclate. Pentru litere, negrul este singura
culoare admisă.
În acest domeniu, Statul, instituţiile publice şi marile
întreprinderi respectă rigoarea caracteristică cercurilor oficiale.
Directoarea unei companii de dans care face invitaţii la o premieră
îşi poate permite o oarecare fantezie; chiar ne aşteptăm la asta,
ca de altfel din partea majorităţii instituţiilor din domeniul culturii
sau comunicaţiilor.
Plicul este dintr-o hârtie de calitate care se potriveşte la culoare cu
invitaţia. Adresa scrisă de mână este cea mai apreciată, mai ales
dacă invitaţia este nominală. Dactilografierea adresei a fost la
început interzisă; astăzi, caracterele script şi roman sunt admise.
În schimb, scrierea adresei cu ajutorul ordinatorului sau pe
etichete este considerată ca fiind cea mai proastă soluţie.

TERMENUL DE EXPEDIERE

56
Invitaţia trimisă cu mult timp înainte este un semn de
atenţie faţă de invitaţi. Expediată în ultima clipă dă senzaţia de
improvizaţie, fără a mai pune la socoteală faptul că personalităţile
a căror prezenţă este importantă riscă să fie deja ocupate. O
astfel de acţiune, atunci când nu există justificarea unei
circumstanţe excepţionale, prejudiciază reputaţia gazdei. Pentru o
invitaţie la masă e nevoie de un interval de cel puţin două, trei
săptămâni; o lună ar fi ideal. Pentru o recepţie, cel puţin zece zile,
de preferinţă paisprezece. Dacă punerea la punct a anumitor
detalii - locul de exemplu - întârzie expedierea, e foarte util să se
recurgă la fax pentru a anunţa natura activităţii, data şi ora.
Informaţiile complementare vor figura în invitaţia pe care o vor
primi mai târziu viitorii oaspeţi.

RĂSPUNSUL LA O INVITAŢIE

Dacă pentru cel ce vă invită este o onoare şi o plăcere să vă


aibă drept oaspete, este important ca şi dumneavoastră să fiţi la
înălţime, răspunzând invitaţiei, fie că e vorba de un refuz sau de o
acceptare. Pentru a înţelege importanţa unui răspuns rapid
trebuie să nu uităm cât de mare este efortul organizatorilor pentru
a pregăti o ceremonie, o recepţie sau un dineu şi cât de multă
nevoie au să cunoască gradul de interes pe care îl suscită
evenimentul - ceea ce se vede din răspunsurile primite.

57
Acest răspuns este imperativ pentru organizarea unei mese.
Într-adevăr, aceasta este o activitate dintre cele mai complexe şi
costisitoare; privilegiul de care se bucură oaspetele îi cere, în
schimb, să fie la înălţime, comunicând dacă va veni sau, dacă nu
poate participa, politicos este să se scuze neîntârziat. Trebuie
evitată impresia că ezităm sau că am neglijat să răspundem dintr-
un motiv obscur. În plus, ar fi contrar interesului persoanei invitate
ca impoliteţea să se adauge la impresia neplăcută pe care o
creează un răspuns negativ.

ÎNLOCUIRILE

La o ceremonie sau la o recepţie înlocuirea unei persoane


este acceptată. Dacă nu putem asista nu va fi deci incorect să
răspundem indicând persoana care ne va reprezenta, cu excepţia
cazului în care invitaţia e făcută din motive strict personale, de
exemplu prietenia între dumneavoastră şi scriitorul pentru care e
organizat evenimentul.
Dacă este vorba de un dejun sau de o cină, înlocuirea nu este
admisă deoarece locul fiecăruia e stabilit în funcţie de rang, iar
lista invitaţilor a fost alcătuită în consecinţă. Bineînţeles, putem
cere să fim înlocuiţi când avem o motivaţie întemeiată, dar nu
trebuie să ne mirăm dacă vom fi refuzaţi.
Să luăm de pildă cazul unui dineu oferit în onoarea unui
ministru japonez. Dacă preşedintele unei companii care are sau va

58
avea lucrări importante în acea ţară nu poate veni la masa
respectivă, la cere ar fi totuşi util pentru întreprinderea sa să fie
reprezentat, el poate solicita aceasta, explicând care sunt
motivele. E de înţeles că în sectorul particular aceste reguli sunt
mai puţin restrictive decât în cercurile guvernamentale sau
diplomatice. Cu toate acestea, un înlocuitor nu va ocupa locul
protocolar a invitatului căruia i se substituie, ci pe cel care îi
revine personal.

LISTA INVITAŢILOR

Alegeri de făcut

Stabilirea listei invitaţilor trebuie făcută la începutul


pregătirii evenimentului, căci alegerea poate să se dovedească
mai grea decât pare la prima vedere. Pe cât este de uşor să-ţi
alegi invitaţii în viaţa personală, unde opţiunea se bazează pe
afinităţi evidente, pe atât poate fi de delicată această alegere în
viaţa publică, deoarece e necesar să se ţină seama de mai multe
realităţi obiective inevitabile. Pericolele care-i pândesc pe
organizatori merg de la omisiunea supărătoare a unei persoane de
pe lista invitaţilor până la obligaţia jenantă de a exclude o alta.
Suntem flataţi că am fost invitaţi la un dineu oficial? Vom fi vexaţi
dacă am fost excluşi. Întâmplările din viaţa publică ne pot pune în

59
orice clipă în pericol de a nu fi agreaţi. Este adesea cazul unui
dineu unde locurile sunt numărate: dacă e loc pentru opt, nu e
obligatoriu loc şi pentru nouă, fie şi din cauza dimensiunilor mesei
şi a rolului delicat de a-l plasa pe fiecare, conform rangului său. O
recepţie permite mai multă supleţe: să adaugi câţiva invitaţi
înseamnă doar să-i lipseşti de câteva locuri pe canapea pe cei
două sute, prezenţi acolo.
Mijlocul cel mai sigur de a nu-i şoca pe cei excluşi sau de a le
calma indignarea printr-o explicaţie obiectivă şi incontestabilă,
indiferent dacă e vorba de o ceremonie, o recepţie sau o cină,
este de a stabili anumite categorii şi de a-i invita pe toţi cei care
fac parte din ele. Criteriile pot fi oricât de diverse, cu condiţia să
aibă toate legătură cu motivul evenimentului.
Am vrea să invităm câţiva deputaţi, dar nu toată Adunarea
Naţională, nici tot Parlamentul federal? Trebuie trasată o linie. De
exemplu, pentru un eveniment organizat de Administraţia
municipală din Montréal ar fi normal să ne limităm la deputaţii din
provincii şi la cei federali a căror circumscripţie cuprinde teritoriul
oraşului. Un deputat din împrejurimi, care s-ar formaliza că nu a
fost invitat, va accepta acest criteriu fără a fi vexat…Şeful de
protocol nu va fi nevoit să bâlbâie câteva scuze jalnice, să-şi
asume responsabilitatea „erorii” sau să încerce să promită că va
repara greşeala cu prima ocazie.
Se pune problema invitării primarilor din regiunea
metropolitană? Şi în acest caz dispunem de mai multe opţiuni: cei
care fac parte din Comunitatea urbană şi cei care alcătuiesc

60
Conferinţa primarilor din suburbii sau doar membrii executivului
celor două organisme, care să-i reprezinte pe colegii lor. Se
celebrează cea de-a 350-a aniversare a oraşului Montréal?
Primarul Québecului va fi invitat, pentru că Champlain, fondatorul
acestui oraş încercase încă din 1611 să înfiinţeze o colonie în
insula Montréal. Va trebui de asemenea să invităm câţiva
reprezentanţi ai comunităţilor religioase. Care? Superiorii locali ai
comunităţilor fondatoare ale Montréalului şi, bineînţeles,
arhiepiscopul diocezei.
Este de dorit prezenţa liderilor comunităţilor etnice?
Alegerea este extrem de dificilă din mulţimea de organisme de tot
felul. Vom opta pentru membrii Comitetului relaţiilor interculturale
ale oraşului. Este vorba de reprezentanţii oamenilor de afaceri?
Vor fi privilegiaţi membrii consiliului de administraţie ai Camerei
de comerţ din zona metropolitană a Montréalului. Mediul
internaţional? Corpul consular reprezintă o alegere potrivită; vor
putea fi adăugaţi conducătorii organizaţiilor internaţionale care îşi
au sediul în Montréal - OACI, în primul rând - membrii Consiliului
relaţiilor internaţionale, cei de la Centrul internaţional de
conferinţe etc. Mediul artistic? Ne vom putea limita la deţinătorii
Marelui Premiu al Montréalului pentru literatură, la posesorii
Premiului Québec născuţi în Montréal sau domiciliaţi acolo, la
laureaţii concursului anual al Consiliului artelor din comunitatea
urbană etc.
E nevoie de alte personalităţi? Vor fi invitaţi cei care au fost
desemnaţi „Grands Montréalais” de la înfiinţarea acestei

61
academii, în 1975, sau, dacă trebuie să limităm numărul, doar cei
din ultimul an.5

CRITERII OBIECTIVE

În toate cazurile, referirea la o structură cunoscută este


omniprezentă, deoarece e criteriul cel mai sigur datorită căruia cei
excluşi nu vor avea sentimentul că sunt victimele unui gest
arbitrar sau că sunt dezonoraţi.
Cât despre gazdă, faptul că a recurs la categorii precise şi
incontestabile, o va scuti de neplăceri inutile.
Criteriile pot să nu fie însă întotdeauna atât de clare.
Alegerea invitaţilor fiind determinată de motivul evenimentului, nu
este întotdeauna posibil să desemnezi organisme sau grupări
autorizate şi perfect corespunzătoare. De exemplu, pentru a primi
pe membrii unei delegaţii străine sau venite dinafară, vom putea
face apel la omologii lor locali, invitându-i sau nu pe superiorii lor
ierarhici.
La o manifestare internaţională, va posibil să ne limităm la
invitarea şefilor de misiuni consulare ale ţărilor vizate sau a
şefului misiunii lor diplomatice de la Ottawa, fără a fi nevoiţi să
extindem evenimentul la toţi membrii corpului diplomatic şi
consular. Pentru cei care nu sunt invitaţi şi care îşi pun întrebări,
răspunsul e gata pregătit, uşor de spus şi de acceptat.
5 Baldrige Leticia, Codul bunelor maniere în afaceri,Bucureşti, p. 76-90

62
Dacă este bine să stabilim categorii conform cărora vom
face lista invitaţilor, e şi mai important să le respectăm. Dacă
trebuie să facem anumite derogări, atunci e important să
identificăm criteriul unic conform căruia cutare este invitat, dar nu
şi cutare altul care are acelaşi statut, pentru că altfel vom fi
nevoiţi să reflectăm serios şi să lărgim lista la multe alte
personalităţi de acelaşi rang. La o cină în cinstea primarului
Moscovei, ar fi corect să participe, pentru a reprezenta lumea
afacerilor, reprezentanţii întreprinderilor care au efectuat de
curând o misiune comercială în capitala Rusiei, mai degrabă decât
consiliul de administraţie al Camerei de comerţ, exceptându-l
poate pe preşedinte. Aceasta este o ocazie deosebită în care
trebuie invitaţi membrii Camerei de comerţ Rusia-Canada, dar
poate că şi în acest caz numărul de locuri disponibile ne va obliga
să ne limităm la consiliul de administraţie al acesteia.

DIVERSIFICAREA LISTEI

La un dineu, ca de altfel la o recepţie, conversaţia - şi nu


meniul, cum am fi tentaţi să credem - domină evenimentul.
Reuşita sa ţine deci atât de diversitatea cercurilor reprezentate,
cât şi de afinităţile existente sau potenţiale între indivizii înşişi.
Aceste calităţi nu sunt neapărat prezente întotdeauna la apel
atunci când sunt invitate doar oficialităţi. De aceea, poate fi

63
interesant să chemăm şi persoane capabile să adauge un element
de eterogenitate, favorabil unei comunicări mai bune. Lucrul este
cu atât mai admisibil, cu cât, la o masă, sunt implicaţi în primul
rând invitaţii ca persoane, spre deosebire de o ceremonie unde
contează mai mult instituţiile.
Aceste persoane vor fi adeseori selectate dintre acelea care
beneficiază de o reputaţie excelentă în domeniul lor, fie că e
vorba de artă, sport, litere, afaceri sau învăţământ. Ele vor avea
avantajul de a fi bine văzute şi uşor acceptate de ceilalţi invitaţi,
care sunt obligaţi să fie acolo datorită caracterului oficiala al
activităţii. De obicei aceste persoane au primit deja o distincţie din
partea autorităţilor, ceea ce permite organizatorilor să dispună de
un criteriu care justifică invitaţia.

CONCEPEREA PLANULUI DE AŞEZARE LA MASĂ

Făcând lista invitaţilor, vom avea în minte viitorul plan de


aşezare la masă şi problemele de natură protocolară pe care le
poate pune prezenţa unor anumiţi invitaţi. Dacă există mulţi
invitaţi de onoare, va fi dificil să i se atribuie fiecăruia locul
cuvenit. Va fi poate chiar mai bine să nu fie invitate în acelaşi timp
două oficialităţi de rang egal, dacă nu poate fi asigurat un
echilibru al consideraţiei care trebuie să li se acorde. Gazda va
evita astfel o situaţie delicată pentru sine şi dezagreabilă pentru

64
personalităţile care nu ar fi tratate cum se cuvine.
În viaţa particulară, lipsită de multe din constrângerile vieţii
publice, ne putem permite să invităm pe cine vrem, amestecându-
i pe unii cu ceilalţi. Pentru ca un dineu să fie reuşit, vom căuta să
favorizăm acel climat de armonie care trebuie să domnească la
masă evitând să invităm persoane „incompatibile”, dar în acelaşi
timp oferind invitaţilor noştri ocazia să facă noi cunoştinţe.

II. FACILITAREA PARTICIPĂRII INVITAŢILOR

Într-o activitate publică, mai ales dacă este vorba de o


activitate oficială, invitaţii doresc să adopte un comportament
adecvat, să se conformeze aşteptărilor. Pentru unii, aceasta va
reprezenta o ocazie de a-şi arăta cunoştinţele, dar pentru mulţi
alţii frecventarea în mod excepţional a unui astfel de mediu
determină o atitudine rezervată. Şi, cu cât suntem mai timizi, cu
atât participarea noastă va fi mai limitată. Aceasta nu este în
interesul gazdei, care caută prin toate mijloacele să faciliteze
contactul între oaspeţi şi doreşte ca fiecare element al
evenimentului respectiv să favorizeze o comunicare decisivă în
avantajul obiectivelor pe care le-a urmărit organizându-l.
Invitaţii încearcă să descopere care ar fi comportamentul
adecvat în situaţia dată, motiv pentru care îi vom surprinde
adeseori ezitând înainte de a adopta o atitudine. Pentru ca
evenimentul să fie o reuşită, iar oaspeţii să fie receptivi la mesajul

65
care le este adresat, trebuie să li se uşureze lucrurile prin
adoptarea unei atitudini de „coordonare” a transportului lor, a
sosirii şi a participării. O primire deosebit de atentă nu este
întotdeauna posibilă, de cele mai multe ori din lipsă de mijloace,
dar vom avea grijă să asigurăm un serviciu minimal.

TRANSPORTUL ŞI SOSIREA INVITAŢILOR

O primire politicoasă şi eficace implică în primul rând


preocuparea pentru condiţiile care pot facilita deplasarea
invitaţilor.
Cum se ajunge la locul prevăzut? Asta e prima întrebare pe
care şi-o pun toţi invitaţii înainte de a pleca. Iată de ce, cu
excepţia cazurilor când locurile sunt foarte bine cunoscute, - cum
ar fi d pildă stadioanele, bisericile, parlamentele sau primăriile -
este bine ca invitaţia să fie însoţită de o schemă a itinerariului,
care să cuprindă puncte de reper uşor de recunoscut, indicaţii
asupra zonelor de parcare disponibile sau desemnarea intrării
care trebuie utilizată. În faţa intrării principale spaţiul trebuie să
fie degajat; o dată cu invitaţia va fi furnizat şi un permis de
staţionare, dacă accesul în parking e controlat. Parcarea e adesea
departe: ar fi de dorit să fie plasate indicatoare de orientare sau
chiar să se organizeze un serviciu de ordine pentru a facilita o
circulaţie rapidă. Aceste precauţii nu sunt toate absolut necesare;

66
ele depind de loc şi de circumstanţe, respectiv de amploarea
evenimentului.
Să ne reamintim că toţi invitaţii sunt convocaţi la aceeaşi oră
şi că sosirea lor se face în masă, în interval de aproximativ
douăzeci de minute. Oamenilor nu le place în general să se
remarce printr-o întârziere, mai ales printr-una involuntară,
datorată unei probleme de parcare.
Când evenimentul are loc în sala unui vast edificiu, în hol,
alături de un afiş care anunţă activitatea, se vor afla persoane
care salută invitaţii şi apoi, printr-un gest, le arată direcţia pe care
trebuie să o urmeze. Dacă e cazul, acestea vor răspunde la
întrebări de ordin practic: unde este telefonul? vestiarul?
Persoanele care îndeplinesc acest serviciu nu trebuie să dea
mâna cu oaspeţii; nu ele primesc. Sunt acolo pentru a facilita
deplasarea invitaţilor şi a da un prim indiciu de primire plină de
atenţie. Iată o funcţie care poate fi întotdeauna încredinţată unor
benevoli. Dacă locul este binecunoscut sau dacă există deja
angajaţi de-ai casei afectaţi acestei sarcini, primirea invitaţilor de
către gazde se va face oricum, măcar la intrarea în sala unde se
desfăşoară evenimentele.

PREZENTĂRILE

Foarte adesea, invitaţii apreciază activitatea sau evenimentul


la care au fost chemaţi să participe, în funcţie de cei pe care au

67
avut ocazia să-i întâlnească, cu acel prilej. Au întâlnit persoane pe
care nu le cunoşteau până atunci? Au putut să stea de vorbă cu
celebrităţi? Satisfacţia lor va fi cu atât mai mare cu cât se vor
întoarce acasă îmbogăţiţi cu noi prietenii, cu fructuoase relaţii
intelectuale sau de afaceri. Toate acestea au devenit posibile
datorită unui intermediar al cărui rol a fost de a stabili legătura
între diferite persoane, de a permite să se întâmple ceva,
devenind ulterior un instrument al destinului. Un factor esenţial al
reuşitei în organizarea evenimentelor din viaţa publică, cât şi a
celor din viaţa particulară, constă în a-i prezenta pe invitaţi,
ajutându-i astfel să se cunoască unii pe alţii. De acesta depinde
însăşi esenţa comunicării care, altfel, s-ar desfăşura la întâmplare
sau ar fi abandonată cu totul. Iniţiativa de a face prezentările este
în primul rând responsabilitatea gazdei, dar şi a protocolului care
trebuie să sprijine exercitarea acestor îndatoriri, mergând până la
intervenţia directă. Şeful de protocol este în acest caz
reprezentantul gazdei, a cărei acţiune o continuă.

GAZDA ŞI INVITAŢII SĂI

Dacă activitatea se petrece într-un loc oficial sau dacă


reuneşte un mare număr de invitaţi, gazda, care se află la intrarea
în sală, va fi însoţită de un intermediar - director de protocol sau
de relaţii publice, un angajat al companiei sau un benevol - care
cunoaşte bine lista persoanelor aşteptate şi care va face

68
prezentările. Acţionând astfel, se evită situaţia supărătoare în care
gazda nu-şi poate aminti numele unora dintre numeroşii săi
invitaţi.
În cazul unor evenimente deosebit de importante, se
întâmplă ca fiecăruia dintre participanţi să i se remită - o dată cu
numărul mesei, dacă este vorba de un dineu - un bilet „pentru
prezentare” în care sunt înscrise numele şi funcţia sa. Dacă
lucrurile nu se petrec aşa şi intermediarul are un lapsus sau nu
cunoaşte numele invitatului, nu va ezita să-l roage pe acesta să-şi
precizeze numele şi funcţia sau îi va cere cartea de vizită pentru a
face corect prezentările.
Crainicul, acest personaj impasibil care anunţă invitaţii cu
voce tare pe măsură ce aceştia sosesc, mai poate fi întâlnit şi
astăzi în unele colţuri ale lumii, dar a dispărut aproape cu totul la
noi.
Când e vorba de o activitate care reuneşte un număr
restrâns de persoane, gazda îşi va primi invitaţii la intrare, fără
intermediar.
Să remarcăm totuşi, că, în toate situaţiile, primirea făcută de
gazdă este limitată în timp. După o vreme, atunci când
majoritatea persoanelor au sosit, gazda va fi înlocuită la intrare de
un membru al familiei, un colaborator apropiat - un ministru, dacă
primul ministru este cel care primeşte, sau un membru al
Consiliului municipal dacă gazda e primarul, după cum vice-
preşedintele întreprinderii îl va înlocui pe preşedinte, un director
pe directorul general… Gazda se va duce la invitaţii săi sau va ţine

69
companie invitatului de onoare. Mai târziu, atunci când activitatea
va fi în plină desfăşurare, se va pune capăt primirii, iar la intrare
nu va mai rămâne decât intermediarul care îi va conduce pe
întârziaţi la gazdă pentru amabilităţile de rigoare.

LINIA DE PRIMIRE

Obiceiul de a primi invitaţii individual este modul cel mai


sigur de a personaliza primul contact. Gazda trebuie să se achite
de această îndatorire, dar uneori este potrivit să fie însoţită de
personalităţi marcante, de colegi sau colaboratori cu un statut
deosebit. Se formează atunci ceea ce se numeşte o linie de
primire, stabilită conform ordinii ierarhice. Chiar dacă aceasta este
maniera cea mai potrivită, vom avea totuşi grijă să nu o folosim în
mod excesiv. Mai întâi în ce priveşte numărul: dincolo de şase
persoane prezentările vor cere prea mult timp şi litania numelor şi
strângerilor de mână riscă să frizeze ridicolul… Trebuie de
asemenea să ne asigurăm că importanţa evenimentului justifică
procedeul. El nu-şi are rostul înainte de o ceremonie şi nici atunci
când invitaţii sunt chemaţi pentru a ciocni un pahar de vin în
cinstea cuiva, iar durata celebrării nu depăşeşte patruzeci sau
şaizeci de minute. Nu este potrivit nici dacă evenimentul se
petrece în jurul orei 22, nici pentru recepţia care urmează unei
premiere; este deja târziu şi invitaţilor le este sete… Linia de
primire are sens şi este utilă când gazda şi invitaţii săi trebuie să

70
petreacă multă vreme împreună, mai multe ore, de exemplu
înainte de un dineu sau o serată care cuprinde un bufet, pentru că
altfel ar exista o disproporţie între timpul de aşteptare şi durata
întâlnirii. Bineînţeles că lucrurile se vor petrece altfel decât este
vorba de a prezenta felicitări sau condoleanţe, natura
evenimentului impunând atunci ca toate persoanele să se salute
între ele. Pentru aceasta linia de primire este cel mai bun mijloc.
Pentru a evita ca acest exerciţiu să dureze prea mult, în
cazul când există deosebit de mulţi invitaţi, vom prefera să ne
limităm la personalităţi care, de la sosire, vor fi conduse într-un
salon separat pentru prezentări, iar ceilalţi oaspeţi vor fi conduşi
în altă direcţie. Un semn făcut pe invitaţie va permite identificarea
invitaţilor speciali, la sosire. Această formulă se aseamănă cu cea
care ne conduce la izolarea câtorva personalităţi de la început, în
timp ce majoritatea oaspeţilor se adună într-o sală vecină.

PREZENTAREA INVITAŢILOR ÎNTRE EI

O dată primirea asigurată, problema prezentărilor rămâne


valabilă. E de la sine înţeles că trebuie să li se înlesnească
invitaţilor posibilitatea de a face cunoştinţă între ei, fapt de care
gazdele se ocupă pe tot parcursul recepţiei, dar nu cu prioritate.

71
Într-adevăr, gazda trebuie să se ocupe de toată lumea, dar mai
ales de invitatul de onoare. În acest moment intervin direct
colaboratorii apropiaţi, deoarece primirea oaspeţilor îi priveşte şi
pe ei.

A FI CONCIS

A permite unor oameni să se cunoască este o sarcină nobilă,


o funcţie directă şi esenţială pentru buna desfăşurare a unei
activităţi, fie ea oficială sau nu. Acest gest de apropiere intervine
ca un moment cheie, marcând începutul unei întruniri. Dar timpul
prezentărilor este limitat. De aceea trebuie utilizat cât mai bine
pentru a fi cât se poate de folositor comunicării.
Deoarece este vorba de facilitarea schimburilor de idei între
persoanele prezente, vom prefera maniera care ne permite să facem
acest lucru în mod eficace şi rapid: un gest pentru a „sparge
gheaţa” trebuie să fie scurt… Putem apela, uneori, la o veche
uzanţă care constă în a menţiona alternativ numele şi titlurile
persoanelor. „Domnule Primar, vi-l prezint pe domnul Robert
Morrisette, preşedintele companiei Centraide”. Se repetă apoi:
„Domnule Morissette sau domnule Preşedinte, vi-l prezint pe
domnul Primar sau pe domnul X, Primar al Montréalului”.
Această regulă, care este câteodată aplicată în cazul
prezentării oficiale a două personalităţi de rang egal - de exemplu
doi şefi de Stat sau doi ambasadori - se justifică mai puţin în alte
ocazii şi mai ales într-o epocă în care timpul e preţios, iar

72
activităţile vieţii publice sunt decupate în minute şi secunde.
Acum este mai important să se realizeze un maxim de activităţi
într-un minim de timp şi făcând lucrurile bine. Nu mai este deci
necesar să se repete titluri şi nume inversând subiecte şi
complimente. Obiectivul fiind de a spune cine e fiecare, în zilele
noastre ne vom mulţimi să spunem, de exemplu: „Domnule
Primar, vi-l prezint pe Domnul Robert Morissette, Preşedintele
companiei Centraide”.
Această formulă poate fi, de asemenea, redusă - e suficient
să spunem: „Domnule Morissette, vi-l prezint pe Domnul Primar”.
Nu trebuie să ezităm să modificăm normele în măsura în care se
dovedeşte că e posibil să atingem totuşi obiectivul urmărit. Pentru
a fi mai concişi, ne vom limita la o prezentare de tipul: „Domnule
Morissette, preşedintele societăţii Centraide” făcând un gest cu
mâna către domnul Morissette pe care l-am condus la primar.
Fie pentru a accelera desfăşurarea lucrurilor, când persoanele
pe care trebuie să le prezentăm sunt numeroase şi îşi aşteaptă
rândul, fie pentru că un lapsus ne-a făcut să uităm numele
persoanei, poate fi considerat corect să nu menţionăm decât titlul:
„Domnule Primar, vi-l prezint pe Preşedintele societăţii C
entraide” sau, şi mai direct: „Preşedintele societăţii
Centraide”.
Menţionarea numelui şi a prenumelui rămâne maniera cea mai
adecvată de a proceda, fiecare fiind sensibil la aceasta. La
reuniunile cu un mic număr de participanţi, mai ales dacă primirea
are loc acasă, acest lucru este o obligativitate. Aceasta le va crea

73
o bună dispoziţie oaspeţilor şi le va dovedi că sunteţi o gazdă
perfectă.
Totuşi, dacă trebuie să alegem între a menţiona titlul sau
numele, vom prefera titlul dacă este vorba de un eveniment oficial
sau o întâlnire de afaceri. Invitaţiile fiind făcute datorită funcţiei
pe care persoanele respective o ocupă în societate sau datorită
profesiunii lor, simpla menţionare a titlului este justificată:
- reţine atenţia celor care ocupă funcţii analoge, mai ales dacă
participă invitaţi din străinătate;
- oferă invitaţilor posibilitatea de a alege mai uşor persoanele
cu care sunt interesaţi să poarte o discuţie;
- ajută la angajarea conversaţiei, titlul fiind folositor în acest
sens;
- pornind de la titlul unei persoane, va fi mai uşor şi mai
politicos să i se ceară numele decât invers, pentru că e mai
plăcut când cineva se interesează de tine ca persoană şi nu
doar pentru funcţiile pe care le ocupi;
- ar putea fi jenant să întrebăm care este titlul cuiva, mai ales
când acesta ar fi trebuit să ne fie cunoscut, pentru că altfel
sugerăm că renumele său este relativ.
În intimitate, titlurile contează mai puţin. Oamenii se
frecventează din motive personale, de aceea prezentările se fac
simplu spunând: „Doamnă Lafleur, vi-l prezint pe domnul
Lafortune” adăugând câteva cuvinte pentru a le ajuta pe cele
două persoane să înceapă conversaţia: „Fraçoise tocmai s-a
întors din Italia, unde, dacă-mi aduc bine aminte, aţi fost şi

74
dumneavoastră anul trecut” sau „Cred că sunteţi amândoi mari
amatori de golf”.
Cu amănunte de acest tip, cele două persoane care au fost
prezentate una alteia pot să înceapă o conversaţie. Trebuie
prezentat un cuplu? Există două posibilităţi: „Doamnă Ministru,
permiteţi-mi să vă prezint pe Domnul Robert Morissette,
preşedintele societăţii Centraide şi pe Doamna”.
Formula e valabilă dacă doamna e soţia domnului şi poartă
numele său. Dacă doamna si-a păstrat numele, dacă este doar
partenera domnului sau îl însoţeşte din întâmplare vom spune
mai degrabă: „Doamnă Ministru, vi-i prezint pe Domnul Robert
Morissette, preşedintele societăţii Centraide şi pe Doamna Nicole
Lindsay”.6

ORDINEA PROTOCOLARA A PREZENTĂRILOR

Normele cel mai frecvent utilizate impun ca persoana mai puţin


importantă să fie prezentată celeilalte: un subordonat va fi
prezentat unui superior, cel mai tânăr celui mai în vârstă,
localnicii vizitatorilor, prietenii intimi celor mai puţin apropiaţi, iar
oaspeţii care sosesc vor fi prezentaţi celor care au venit deja.
Aceste principii cere se încrucişează, trebuie să fie aplicate
ţinând seama de fiecare situaţie.
Suveranul unei ţări, preşedintele, primul ministru sunt

6 Dussault Louis, Protocol, instrument de comunicare, Ed. Galaxia, Bucureşti, 1996, p.245-
152

75
personalităţi de prim rang, de aceea nu e nevoie să fie
prezentate. Viaţa lor publică le conferă celebritate şi, în orice
caz, ei ar trebui să fie recunoscuţi în mod spontan de cei care nu
beneficiază de aceeaşi notorietate.
Vom remarca faptul că este considerat în continuare
politicos ca un dom să fie prezentat unei doamne, exceptând
cazurile când este vorba de o personalitate, de un şef de stat sau
de guvern, un înalt demnitar al bisericii, un ministru, un
ambasador, sau cel puţin, de invitatul de onoare al
evenimentului la care participăm: „Domnule Prim ministru, îmi
permiteţi să vi-o prezint pe Doamna Elisabeth Mathieu?”
Persoana care primeşte sau cea căreia ăi suntem
prezentaţi trebuie să întindă prima mâna: politeţea o obligă să
procedeze astfel. Cu toate acestea, uzanţa, potrivit căreia o
femeie poate să aibă iniţiativa gestului faţă de un bărbat este
încă în vigoare.

A SE PREZENTA SINGUR

O gazdă avizată încearcă întotdeauna să se asigure că


invitaţii sunt prezentaţi unii altora, dar aceştia trebuie să facă şi
ei un efort, fără a ezita să se prezinte singuri dacă e nevoie, cel
puţin în virtutea regulii consacrate potrivit căreia, când o
persoană intră într-o încăpere e de datoria ei să se prezinte celor
care sunt deja acolo. Pe de altă parte ar fi o dovadă de

76
impoliteţe să dăm impresia că ne plictisim la o recepţie
rămânând într-un colţ, visători şi tăcuţi. Nu depinde decât de noi
să ne amestecăm în mulţime, să salutăm persoanele pe care le
cunoaştem şi să abordăm altele noi. Nu comitem nici o greşeală
făcând aceasta. Contactul între persoane rămâne scopul
principal a oricărei activităţi sociale. Dacă circumstanţele nu ne-
au permis să fim prezentaţi celorlalţi oaspeţi, vom face aceasta
singuri. Este în primul rând obligaţia noastră ca reuniunea la
care participăm să fie „reuşită”.
Cum trebuie să procedăm? Ne apropiem spunând „Bună
ziua (sau Bună seara), cred că nu am fost prezentaţi?) şi
întinzând mâna adăugăm „mă numesc…”. Ne spunem
prenumele şi numele, nu doar prenumele şi nu adăugăm
„domnul” sau „doamna” când ne prezentăm. De obicei
interlocutorul răspunde prezentându-se. Dacă ni se pare util vom
continua menţionându-ne titlul şi astfel, conversaţia începe.
Pentru a fi concişi ne mulţumim să întindem mâna şi să ne
prezentăm, aşa cum se procedează pentru a saluta convivi când
luăm loc la masă. Formula „Vreau să-l cunoşti pe…” urmată de
numele persoanei pe care dorim să o prezentăm, în afară de
faptul că e copiată din limba engleză, e prea imperativă pentru a
fi într-adevăr o formă de politeţe.
Nu vom ezita să ne prezentăm nici atunci când o persoană
pare că a uitat cine suntem, menţionându-i prompt şi clar
prenumele şi numele şi, reamintindu-i, dacă e nevoie,
circumstanţele ultimei întâlniri sau legăturile pe care le avem cu

77
dânsa. Ajutând-o astfel, vom evita eventualitatea supărătoare de
a nu fi recunoscuţi nici după câteva minute de conversaţie şi de
a fi confruntaţi cu o situaţie jenantă, mai ales când sunt şi alte
persoane de faţă.

PRIMIREA PERSONALITĂŢILOR

Participarea unei personalităţi de onoare la un eveniment


cuprinde, în sine, un mesaj determinant. Dacă lucrurile nu ar sta
aşa, ce alt motiv ne-ar fi putut determina, în majoritatea
cazurilor, să facem numeroase demersuri, care cer uneori
intervenţia unor terţe persoane şi un consum mare de timp, dacă
nu pentru a ne asigura de venirea sa? De aceea este logic să îi
acordăm o atenţie corespunzătoare rolului principal pe care
trebuie să şi-l asume.
Mai întâi persoana în cauză trebuie informată dinainte de
desfăşurarea evenimentului prin trimiterea programului. Chiar
dacă acesta nu este perfect pus la punct, îi vom transmite o
versiune preliminară de îndată ce va fi posibil. Această precauţie
îi va permite să că rolul său este conform prezentării care i-a fost
făcută, chiar dacă va considera necesar să intervină pentru a
sugera una sau mai multe modificări. Cu cât acest program va fi
cunoscut mai devreme, cu atât ajustările vor fi mai uşor de
efectuat, iar corecţiile penibile de ultimă oră mai puţin frecvente.
Acestei versiuni preliminare îi va urma - cu câteva zile

78
înainte de desfăşurarea activităţii, în ajun sau chiar în aceeaşi zi
- versiunea definitivă, având totuşi grijă să ne asigurăm că şi
aceasta i-a parvenit invitatului de onoare. El se va familiariza
astfel cu responsabilităţile sale deosebite şi vă va ajuta, prin
îndeplinirea rolului care îi revine. Dacă vor fi prezente şi alte
personalităţi care cer o atenţie specială, dar secundară, va fi util
să acţionaţi în acelaşi mod în ceea ce-i priveşte, deşi în cazul lor
versiunea definitivă a scenariului va fi suficientă.
În ziua „Z”, este prudent şi politicos ca persoana să fie luată
de la birou, de la hotel sau de acasă: în felul acesta vom fi
liniştiţi în ceea ce priveşte sosirea sa, prevenind eventuale
întârzieri care ar putea avea consecinţe supărătoare asupra
desfăşurării întregii activităţi.
De îndată ce soseşte, invitatul de onoare va fi preluat de
cineva ca să nu aştepte, de exemplu, la garderobă, pentru a-şi
lăsa pălăria sau haina. Să ne reamintim că una din funcţiile
protocolului este de a permite oamenilor să acţioneze conform
rolului ce le-a fost desemnat. Controlând o mulţime de detalii,
trebuie să ajutăm personalităţile sau vedetele acelei zile să se
comporte conform locului lor în societate sau conform locului pe
care îl ocupă provizoriu, pentru că evenimentul se desfăşoară în
cinstea lor sau pentru că importanţa acestuia creşte datorită
participării lor. Nu ne-am îndeplinit misiunea dacă - după ce am
solicitat venirea unui ministru, a unui scriitor sau a unui sportiv
celebru, după ce am informat toţi invitaţii despre prezenţa sa ori
a semnalat în invitaţie că acesta e preşedintele de onoare al

79
evenimentului - îl lăsăm să aştepte în mulţimea de invitaţi care
sosesc sau să circule, anonim, printre ei. Aceasta ar reprezenta o
contradicţie între ce a fost anunţat şi ce se petrece. Ceilalţi
invitaţi ar fi şi ei stânjeniţi într-o astfel de situaţie, neştiind ce
atitudine să adopte.
Deci, gazda îşi va conduce invitatul de onoare într-un loc anume
- salon ,birou sa orice altă încăpere amenajată în acest scop -
pentru ca acesta să-şi lase lucrurile, să se odihnească, să-şi
aranjeze ţinuta, cu excepţia situaţiei în care, conform scenariului
prevăzut, nu trebuie să circule imediat printre oaspeţi. În acest
caz, vom avea grijă ca o persoană anume desemnată să-i ia
lucrurile.
Dacă adunarea este importantă - mai mult de 150 de
invitaţi, de exemplu - şi nu există o linie de primire, ar fi indicat
ca personalităţile să fie reunite într-o încăpere care le va fi
rezervată şi unde le va fi prezentat invitatul de onoare. Ne
referim în special la persoanele cărora li s-a desemnat un rol în
timpul ceremoniei, ca, de pildă, în luările de cuvânt, prezentarea
unui premiu sau dezvelirea unei plăci. Astfel, vom putea să ne
asigurăm că într-adevăr au sosit toţi şi că putem trece la
oficierea evenimentului, după ce am verificat ultima oară
scenariul împreună. Dacă nu vom acţiona astfel, riscăm foarte
tare să fim obligaţi să-i căutăm în mulţime, găsindu-i pe unii şi
pierzându-i pe alţii.
În orice caz, fie că se află într-un grup restrâns sau printre
invitaţi, trebuie să ne ocupăm de invitatul de onoare. Să mai

80
reamintim o dată că oamenii adoptă un cu totul alt
comportament atunci când sunt implicaţi într-un eveniment
social de anvergură. O mulţime adunată spontan, pe baza
aceloraşi afinităţi se poate înghesui în jurul unei vedete din
domeniul politicii, al artei cinematografice sau muzicii, într-o
asemenea măsură, încât să fie nevoie de măsuri de securitate.
Însă, aceleaşi vedete riscă să rămână izolate, în mijlocul a două
sute de persoane. De ce? Invitaţii, tocmai pentru că sunt invitaţi,
adoptă în circumstanţe oficiale un comportament prudent, care
le va dicta să nu se apropie de personalitatea zilei fără un semn
care să-i autorizeze în acest sens. Bineînţeles că teama de un
gest greşit, pe care fiecare vrea să-l evite cu orice preţ, având în
vedere că se află într-o situaţie de reprezentare, poate împiedica
orice iniţiativă chiar din partea unor oameni care, în mod normal
sau în alte situaţii şi-o manifestă.
Dacă nu a fost prevăzută o persoană care să aibă grijă în
permanenţă de invitatul de onoare, vom fi puşi adesea în situaţia
de a asista la o scenă jenantă pentru toată lumea, în care
personalitatea respectivă rămâne singură, ca şi cum ar fi izolată
de ceilalţi printr-un cerc magic. De câte ori nu s-a întâmplat ca,
la un dejun organizat pentru discuţii, conferenţiarul invitat de
onoare să fie văzut luându-şi aperitivul izolat, într-un mic salon,
deoarece nici una dintre persoanele aflate acolo n-a îndrăznit să
se apropie de el.
Se poate, de asemenea, întâmpla ca invitatul de onoare să
fie înconjurat cu repeziciune şi în mod firesc, dar de către cine?

81
De cunoscuţi care au şi alte ocazii de a-l întâlni sau de persoane
inoportune ori prea îndrăzneţe. El nu va avea senzaţia penibilă
că nu este respectat atunci când cineva anume desemnat, de
preferinţa gazda sa, îi va ţine companie ferindu-l de a fi acaparat
de unii, facilitându-i contactele cu cât mai multe persoane.
Aceste gesturi, aceste atenţii nu sunt doar o simplă
problemă de curtoazie; ele facilitează comunicarea
interpersonală şi buna înţelegere a mesajului pe care îl implică
prezenţa unei personalităţi.

LIPSA DE CORECTITUDINE A ŞEFILOR DE PROTOCOL

Şefii de protocol, atunci când îşi îndeplinesc funcţia de


intermediar în prezentarea persoanelor, vor fi uneori nevoiţi să-şi
controleze comportamentul pentru aşi putea îndeplini în mod
eficient misiunea, care este printre altele şi una de comunicare.
Politeţea îţi impune să nu ridici vocea în timpul unei
recepţii pentru a nu te face remarcat? Şeful de protocol trebuie
totuşi să vorbească suficient de tare pentru a fi auzit de
persoanele pe care le prezintă, pentru a atrage asupra acţiunii
pe care o îndeplineşte.
El are obligaţia de a fi autoritar şi concis: până şi un
preşedinte urmează indicaţiile maestrului său de ceremonii,
ştiind că acesta îl ajută să-şi joace rolul de şef de stat. Şeful de
protocol va fi nevoit uneori să adopte un ton imperativ,

82
rămânând în acelaşi timp politicos, de exemplu când întrerupe o
conversaţie pentru a prezenta pe cineva. Sigur că una din cele
mai cunoscute reguli de politeţe este cea care interzice să
întrerupi pe cineva în timp ce vorbeşte. Şi totuşi, el va fi obligat
să facă acest lucru, pentru că intră în atribuţiile lui să asigure
buna desfăşurare a activităţilor. Tot lui îi revine sarcina de a
pune capăt unei activităţi şi de a da semnalul de început pentru
alta.
Adesea, va trebui să meargă înaintea unui personaj
important pe care îl conduce într-o încăpere, precedându-l
tocmai pentru a-i arăta drumul şi a-l conduce la invitaţii pe care
trebuie să-i prezinte, ori pentru a-i indica locul, plasat bineînţeles
în primul rând sau la tribună. El e pus, de asemenea, în situaţia
să arate cu mâna, deşi foarte de timpuriu, în viaţă, învăţăm să
nu facem acest lucru.

SALUTUL JAPONEZ ?

Amintindu-ne zicala - câte locuri atâtea obiceiuri - vom ţine


cont de faptul că fiecare ţară îşi primeşte oaspeţii conform
propriilor uzanţe; nu are sens, de exemplu să întâmpinăm un
salut japonez înclinând capul sau bustul. În acest caz anume,
subtilităţile înclinării potrivite sunt atât de mari, încât cel care o
face riscă să greşească şi să-şi decepţioneze oaspetele. Ne vom
mulţumi deci să dăm mâna, după maniera occidentală.

83
Regula de a primi oaspeţii potrivit uzanţelor ţării gazdă este
universală. Cum să faci altfel? Întrucât nu poţi cunoaşte în
totalitate diferitele maniere de primire intrate în tradiţia
celorlalte ţări, şi nici obiceiurile complexe care coordonează
relaţiile individuale şi colective, a face apel la ele înseamnă a te
expune la stângăcii.
Lucrurile se petrec altfel în cursul unei vizite în Japonia: în
acest caz ar fi important să te informezi asupra artei gesturilor
de curtoazie specifice ţării Soarelui Răsare. La fel vom proceda în
orice ţară în care vom merge, având grijă să sesizăm distincţiile
ce se impun în cazul ţărilor plurinaţionale.
O deplasare în străinătate în cadrul unor activităţi oficiale,
implicând funcţii de reprezentare politică, administrativă,
comercială sau culturală, adică vizând un schimb, un
angajament, necesită din partea vizitatorului o bună cunoaştere
a obiceiurilor ţării gazdă. Această precauţie îi va permite
vizitatorului să înţeleagă bine gesturile şi cuvintele care îi sunt
adresate, şi să fie sigur că şi el va fi înţeles cum trebuie.
Comunicarea are regulile ei!

DEFERENŢA FAŢĂ DE UN PERSONAJ REGAL

Deferenţa faţă de un personaj regal se manifestă în mai


multe feluri, respectiv prin normele de conversaţie şi prudenţa
manifestată în gesturi.

84
Iniţiativa conversaţiei îi revine monarhului, după cum tot el va
stabili tematica sau subiectul acesteia, evitând astfel să fie pus în
situaţia jenantă de a nu mai putea continua discuţia asupra unui
punct care nu i-ar conveni sau pe care nu ar putea să-l abordeze
din motive politice sau constituţionale. Căci o astfel de situaţie
este delicată atât pentru el cât şi pentru interlocutorii săi. Pe de
altă parte, discuţia fiind începută de el, îi va putea pune capăt
când va dori.
Despre un primar care avea un suveran ca oaspete la un
banchet se povesteşte anecdota următoare: constatând, după un
lung moment de la începutul mesei, că discuţia cu ilustrul oaspete
la dreapta căruia se află - căci îi cedase locul său de gazdă -
întârzia să înceapă, se zice că bancherul ar fi exclamat oferindu-i
sarea: „Să ştiţi că dacă mi s-ar vorbi, aş răspunde!” Povestea ne
face să zâmbim, dar a rămas în anale ca model al unei iniţiative
destul de neîndemânatice.
Feriţi-vă, de asemenea, de gesturile neinspirate. Nu luăm un
rege de cot pentru a-i prezenta invitaţii sau pentru a-l călăuzi pe
parcursul unei ceremonii. Presa britanică şi în mai mică măsură
cea canadiană s-au delectat cu această greşeală comisă de
Richard Hatfield, pe vremea aceea prim ministru al Noului-
Brunswick, care se comportase astfel cu regina Elisabeta a II-a.
Mai de curând, primul ministru al Australiei a făcut la fel,
provocând o tulburare cu atât mai mare cu cât el predică abolirea
monarhiei pentru ţara sa până la sfârşitul secolului.

85
REVERENŢA

Membrii familiei regale vizitează adesea Canada. Ei nu apar


în public la fel de des ca în Anglia, este adevărat, dar canadienii
pot fi mult mai des decât locuitorii Statelor Unite sau Franţei, de
exemplu, în prezenţa Majestăţii sale, şeful statului canadian.
Reverenţa, acest gest de o graţie desăvârşită, practicat doar
de femei - bărbaţii nu trebuie decât să încline capul - este sursa
multor spaime, între care teama de ridicol nu e cea mai mică.
Ea se practică în faţa membrilor familiei regale, în faţa unui
fost suveran, ca regele Greciei sau a moştenitorului unei coroane,
ca de exemplu contele de Paris în Franţa şi doamna, soţia sa.
Reverenţa nu se mai practică faţă de Guvernatorul general, nici
faţă de soţia acestuia.
Acest semn de respect, componentă tipică a protocolului regal,
nu se practică însă între şefii de stat, nici între soţii sau soţiile
acestora, datorită principiului d egalitate care prevalează între ţări
suverane. Jacqueline Kennedy, căreia i s-a reproşat că i-a făcut o
reverenţă prinţului Filip pe un culoar al Casei Albe, după
înmormântarea preşedintelui John F. Kennedy, a replicat că în acel
moment ea nu mai era „first lady”! Poate, dar prinţul o saluta pe
soţia preşedintelui şi onora Statele Unite în numele Marii Britanii.
Doamna Kennedy ar fi trebuit poate să-şi păstreze
comportamentul de soţie a şefului statului, mai ales pentru că era
vorba de înmormântarea acestuia din urmă… Dumneavoastră ce

86
credeţi?
O femeie face o reverenţă în momentul prezentărilor, sau
atunci când personajul regal respectiv îi adresează cuvântul
pentru prima oară, dar această reverenţă ar fi nepotrivită dacă
aceeaşi personalitate ar circula prin mulţime strângând mâna
oamenilor din jur, cu excepţia cazului în care e vorba de un
garden-party…7

O REVERENŢĂ BINE FĂCUTĂ

„E plăcut să priveşti o reverenţă bine făcută, dar reuşita ei


cere puţină practică: trebuie să-ţi laşi greutatea pe piciorul care
este înainte, cu bustul drept şi privirea în ochii celuilalt, de
preferinţă surâzând. În timp ce faceţi reverenţa nu trebuie să vă
lăsaţi prea jos, mai ales dacă sunteţi mai corpolente. Regele
George al VI-lea, cu predilecţia sa pentru mimii de music-hall, îi
plăcea să spună păţania unei doamne de proporţii ample, care,
într-o zi, dându-i mâna, a făcut o reverenţă atât de adâncă, încât
nu s-a mai putut ridica, obligând-o pe Majestatea Sa să se sprijine
pe călcâie pentru a o repune pe picioare.
Atunci când vorbiţi cu regina sau cu regina mamă, trebuie să
vă adresaţi întâi cu formula „Your Majesty”, apoi „Ma’am”. În ceea
ce-i priveşte pe ceilalţi membri ai familiei regale, spuneţi mai întâi
„Your Royal Highness”, apoi „Sir” sau „M’am”. Această regulă
poate fi neglijată dacă este vorba de copii foarte mici din familia
7 Vedimoş Verginia, Elemente de protocol, Ed. Lumina, Bucureşti, 2002, p. 221-230

87
regală”. 8

III. PRECĂDEREA ŞI PLASAREA

A acorda fiecăruia un loc corespunzător, conform precăderii


la care are dreptul şi rangului ce-i revine, reprezintă - în materie
de protocol - unul din lucrurile cele mai delicate. Cine va sta la
masa de onoare şi pe ce loc? Cum vor fi repartizaţi invitaţii în
sală? Cine va lua cuvântul primul? … Dar ultimul? … În acest caz,
mai mult ca niciodată, improvizaţia este un sfetnic prost; ea nu
poate justifica gafele comise. Bătrânii vorbeau despre
cunoaşterea ordinii de precădere ca despre o ştiinţă, iar despre
aşezarea oaspeţilor ca despre o artă, într-atât este de complicată
punerea lor în aplicare. Învăţarea regulilor de bază ne permite
însă să facem faţă situaţiilor celor mai frecvente. Prin practică,
vom descoperi destul de repede o varietate de soluţii pentru
aceeaşi problemă. Imaginaţia şi logica, care ne permit să
inventăm de fiecare dată, joacă în acest caz, un rol extrem de
important.
Precăderea şi repartizarea locurilor, pe lângă faptul că
asigură desfăşurarea în bună ordine a unei ceremonii, reflectă
totodată motivaţiile şi obiectivele acesteia. În acest sens, ele
reprezintă un mesaj în slujba intenţiei urmărite. În afară de
aceasta, ele sunt cele care, la o conferinţă sau la un dineu vor
8 Louis Dussault, Protocolul, instrument de comunicare, Galaxia, 1996.

88
contribui la facilitarea comunicării între participanţi.
Principiile după care ne ghidăm în atribuirea locurilor se
interpretează în funcţie de raporturile care se stabilesc între ele,
aşa cum se interpretează şi lectura unui text de lege. Fiecare
poate fi adevărat, la modul absolut, dar aplicabilitatea sa se va
dovedi relativă atunci când mai multe principii sunt puse în cauză
simultan, ceea ce se întâmplă destul de des.
Instrumentele utilizate pentru a stabili precăderea şi rangul
provin din diferite surse: listele de ordine protocolară oficiale
stabilite de state şi de marile instituţii, regulile diplomatice,
şlefuite de-a lungul veacurilor în relaţiile internaţionale, semnele
de deferenţă practicate într-o societate faţă de anumiţi membri ai
săi, sau curtoazia reciprocă manifestată între indivizi sau grupuri
de indivizi. Bineînţeles, va trebui să se ţină cont de cerinţele
specifice fiecărei situaţii şi care decurg din motivele şi
circumstanţele desfăşurării activităţii respective.
Vom găsi de asemenea descrierea măsurilor care trebuie
aplicate în organizarea evenimentelor publice. O secţiune precisă
prezintă normele suplimentare referitoare la dineuri, la fel cum
vom mai întâlni şi alte precizări în acest sens, pe tot parcursul
lucrării, căci precădere şi protocol sunt două noţiuni strâns
legate.9

ORDINEA PROTOCOLARĂ (PRECĂDEREA)

9 Boncios Aurel, Drept diplomatic, Ed. Fundaţiei „România de mâine”, 2002, p. 68-79

89
Oricare ar fi regimul politic, de la autocraţie la democraţie,
oricare ar fi mediul, de la cel mai elementar până la cel mai
complex, oficial sau nu, instituţionalizat sau contestatar, public
sau particular, persoana considerată a fi cea mai importantă va
ocupa întotdeauna locul cel mai bun.
Cercurile oficiale, sau complexe prin numărul personajelor
implicate şi prin ierarhia responsabilităţilor, dispun de obicei de o
ordonanţă scrisă a precăderii care guvernează această ierarhie şi
a cărei aplicare este imperativă. În majoritatea cazurilor însă,
regula nescrisă e suficientă în măsura în care, autoritatea care a
emis-o este cea care exercită puterea, indiferent dacă această
putere este reală, presupusă sau onorifică. Recunoaşterea acestei
puteri de către cei asupra cărora se exercită îi asigură punerea în
aplicare.
Tradiţia şi precedentele contează foarte mult în precizarea
rangului fiecăruia, deoarece ele definesc ceea ce se cheamă o
cutumă. Cu toate acestea, pentru a fi respectată, ordinea
protocolară trebuie să corespundă evoluţiei societăţii şi mutaţiilor
care îi afectează organizarea. Rolurile şi funcţiile fiind într-o
permanenţă mutaţie, fiecare nouă situaţie antrenează noi
precedente care modifică treptat ordinea protocolară cunoscută şi
respectată anterior.
Dacă cutuma este o sursă care generează destule
constrângeri, vom observa, că, pe de altă parte, ea face
schimbările dificile, aşa cum demonstrează reacţia Academiei
Franceze la modificările aduse în 1989 precăderii. Decretul,

90
stabilit de preşedinţia Republicii, îl cobora pe secretarul său
perpetuu de la rangul 16 la rangul 24, aşa că membrii augustei
instituţii, fondată de Richelieu, au decis să boicoteze manifestările
oficiale!
Regulile impuse de ordinea protocolară
nu sunt nici imuabile, nici uniforme. Este
adevărat că relaţiile tot mai frecvente şi
mai diverse între ţări favorizează
nivelarea multor particularităţi. Totuşi,
mişcarea aceasta este frânată de forţa
convenţiilor specifice fiecărei societăţi. Se
pare chiar că internaţionalizarea
schimburilor convinge naţiunile să se
limiteze la valorile care le particularizează
şi a căror expresie o regăsim în normele
de protocol şi etichetă. Abundenţa
lucrărilor despre datinile şi obiceiurile
diferitelor ţări reprezintă deja o dovadă a
importanţei şi perenităţii acestor
diferenţe, care sunt dovada unor valori
comune, aşa cum le-a făurit istoria şi
datorită cărora membrii unei aceleiaşi
colectivităţi se recunosc.

91
ORDINELE OFICIALE REFERITOARE LA PRECĂDERE

Cea mai înaltă autoritate a unui stat este cea care decide
ordinea protocolară a persoanelor care, conform naturii funcţiei lor
şi a rolului lor în organizarea unei societăţi date, deţin un rang
oficial recunoscut în structura instituţională a unei ţări.
Ordinea protocolară a guvernului canadian şi cea a
guvernului Québecului sunt două instrumente de referinţă
indispensabile pentru cei care se ocupă de organizarea unor
evenimente oficiale. Primul intitulat Tabelul ordinii de precădere
pentru Canada, este emis de guvernatorul general prin procedura
instrumentării avizului primului ministru al Canadei. Cel de-al
doilea provine de la Consiliul de miniştri al guvernului Québecului
şi poartă numele de Decret al guvernului Québecului privind
ordinea de precădere în ceremoniile publice.
Ordinea protocolară oficială e completată, în cazul miniştrilor,
prin rangul stabilit în cadrul cabinetului din care face parte. Acesta
este unul din primele acte care însoţesc preluarea funcţiei de
către un şef de guvern. Accesul la putere obligă un prim ministru,
până atunci lider al unui partid, să determine ordinea protocolară
a colaboratorilor săi cei mai apropiaţi, investiţi de acum cu o
sarcină publică. Ordinea pe care a hotărât-o ţine de criterii
arbitrare, cu excepţia locului al doilea, care este cel al vice-prim
ministrului. Uneori, va conta vechimea activităţii în cadrul unui
partid, o funcţie anterioară de ministru, amploarea
responsabilităţilor, vârsta, etc. Bineînţeles, miniştrii ce fac parte

92
din cabinetul primului ministru vor avea un rang mai înalt decât
ceilalţi, iar dintre aceştia, uneori membrii unui cabinet restrâns,
sau miniştrii „de sector” se deosebesc de ceilalţi. O dată lista
stabilită, ea intră în vigoare, în momentul depunerii jurământului
în faţa guvernatorului general sau a locotenentului guvernator,
după cum este vorba de guvernul federal, sau de un guvern
provincial. Jurământul ăl vor depune mai întâi primul ministru şi
vice-prim ministrul, urmaţi de ceilalţi miniştri în ordine
descrescătoare.
Aceste liste protocolare reflectă sistemul nostru politic: o
democraţie parlamentară într-un regim de monarhie
constituţională, cu o repartiţie a puterii de tip federal. Ele nu
cuprind întreaga ierarhie socială, departe de asta, şi nu se aplică
sistematic. Sunt obligatorii pentru evenimentele oficiale
convocate de autorităţile guvernamentale respective şi servesc
drept referinţă instituţiilor subordonate vreunui guvern sau altuia.
Majoritatea evenimentelor regrupează însă invitaţi proveniţi
din diferite cercuri, atât locale cât şi străine, a căror funcţie nu
este repertoriată în ordinele oficiale referitoare la precădere. Asta
nu înseamnă că nu au dreptul la manifestări de atenţie şi respect,
de care trebuie să se ţină seama.
Când e vorba de o ceremonie trebuie stabilită o ordine
conformă cu rolul şi statutul instituţiilor, raportate unele faţă de
celelalte. Pentru o conferinţă, trebuie să ne asigurăm că părţile
respective pot să negocieze în mod ordonat şi în deplină egalitate.
Cazul dineurilor este mai complex: plasarea persoanelor depinde

93
de instituţia pe care o reprezintă, de rangul pe care îl ocupă, de
importanţa statutului lor reprezentativ, de caracterul electiv sau
nominativ al postului, de vârsta oaspetelui sau de notorietatea pe
care şi-a dobândit-o. Vom ţine, de asemenea, seama de ordinea
protocolară impusă de curtoazia specifică unui mediu anume din
care ar putea face parte aceste persoane.

PRECĂDEREA

„Această protecţie înverşunată a ordinii protocolare sociale


creează incidente absurde calificate pe bună dreptate drept
„şicane de precădere”. Guvernatorul pretinde că are dreptul de a
fi salutat cu halebarda, „ca şi mareşalii Franţei”. Intendentul cere
să fie la acelaşi rang cu guvernatorul în manifestările publice.
Locotenenţii regelui Québecului vor să fie pe picior de egalitate cu
guvernatorii provinciei Montréal şi Trois-Rivières. Comandanţii
forturilor susţin că au dreptul să ceară ca preoţii să-i salute cu o
înclinare a capului înainte de a începe slujba. Ofiţerii de poliţie
sunt vexaţi pentru că cei din marină îi consideră inferiori şi sunt
distanţi cu ei. Apoi intervin pretenţiile epitropilor care nu admit ca
ofiţerii de justiţie să-i preceadă în procesiuni. În cele din urmă,
paracliserii spun că se simt umiliţi „pentru că dascălii parohiei îşi
au locul în cor, în timp ce ei rămân în sacristie”. Prejudecăţi de
clasă, rivalităţi de rang social, care se ascut cu atât mai mult cu
cât populaţia e mai redusă, pentru că toţi aceşti oameni se

94
întâlnesc în fiecare zi.
Un exemplu clasic al „şicanelor de precădere” este „afacerea
stranelor”, din 1694, care împarte în două tabere violent opuse pe
partizanii Monseniorului de Saint-Vallier şi pe cei ai guvernatorului
Montréalului, Domnul de Callière. Preoţii din ordinul Récollets , dorind
să inaugureze solemn noua lor biserică, invită episcopul,
guvernatorul, intendentul, ordinul Saint Sulpice şi toţi notabilii din
Montréal. Protocolul menţionează că guvernatorul general al ţării
are dreptul la o strană din biserică, alături de cea a episcopului. Ori Domnul
de Callières pretinde să fie tratat ca şi guvernatorul general atunci
când acesta este absent. Nu asta e însă opinia Monseniorului de
Saint-Vallier, care ordonă părintelui superior din ordinul Récollets
să deplaseze scaunul domnului de Callière şi să-l pună mai în
spate. Când chiţibuşarul guvernator intră în biserică, el constată
schimbarea şi face semn ofiţerilor săi să pună scaunul la loc.
Soseşte şi episcopul. El îşi dă seama de gestul nesăbuit al
guvernatorului care este deja la locul său. Imediat, episcopul se
întoarce, se retrage şi refuză să mai asiste la ceremonie. 10

CEREMONIA CONTRACTULUI DE CĂSĂTORIE

„Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, au


existat momente când, dacă te-ai fi plimbat pe străzile din Québec
şi chiar din Montréal ai fi putut crede că te afli la Versailles. Pentru
asta era suficient ca givernatorul oraşului să fie mai monden sau
10 Louis Dussault, Protocolul, instrument de comunicare, Galaxia, 1996.

95
ca intendentul să se afle acolo. Una din caracteristicile acestei
curţi regale în miniatură era tocmai importanţa pe care fiecare o
dădea privilegiilor conferite de rangul său social. Unul dintre
evenimentele cele mai importante, nu doar în oraşe, ci şi în
senioriile cele mai modeste, este ceremonia contractului de
căsătorie, celebrată la tatăl unuia dintre miri sau uneori la notar.
Invitaţiile pentru semnarea contractului şi ceremonia religioasă
care are loc de obicei a doua zi sunt trimise cu mai multe
săptămâni înainte, datorită distanţelor şi dificultăţii
corespondenţei, iar pentru a nu fi prezent trebuie un motiv extrem
de serios.
Invitaţii nu ezită să parcurgă sute de kilometri, chiar şi iarna,
şi fac cele mai mari sacrificii pentru a putea veni. Suprema
ambiţie a familiilor este de a obţine participarea guvernatorului şi
a intendentului. Atunci când aceştia acceptă, notarul îndeplineşte
şi rolul de şef de protocol, pentru că el trebuie să stabilească
ordinea semnăturilor. „Un notar precaut îşi va pregăti lista
invitaţilor cu mult timp înainte, iar când trebuie să-i roage pe
invitaţi să semneze, îi va chema cu o voce sigură şi conform unei
ordini prestabilite. Cu toate aceste precauţii, nemulţumirile şi
protestele sunt frecvente, iar bietul notar va avea multă bătaie de
cap pentru a satisface părţile lezate. Tot felul de greşeli pot fi
iertate, chiar şi exagerările datorate unor libaţiuni prea copioase,
dar a nu respecta ordinea de precădere, echivalează cu o ofensă
şi asta nu se uită”.11

11 Raymond Douville şi Jacques – Donat Casanova, La vie quotidienne et Nouvelle France. Le


Canada, de Champlain à Montcalm, Paris, Hachette, 1967, p. 225-227.

96
EGALITATEA STATELOR

Statele suverane sunt egale între ele. Acest principiu, respectat


ca una din cuceririle cele mai preţioase ale evoluţiei relaţiilor
internaţionale, îşi găseşte împlinirea în sistemul Naţiunilor Unite.
În orice caz, importanţa acordată ţărilor pe criterii economice,
culturale sau istorice ar putea fi discutabilă sub un aspect sau
altul şi deci susceptibilă de a genera situaţii conflictuale care nu ar
predispune la relaţii calme şi fructuoase.
Acest principiu de egalitate implică precizarea unor criterii
obiective pentru a stabili rangul şefilor de stat şi cel al delegaţiilor
naţionale. Când la un dineu sau la o ceremonie participă mai mulţi
şefi de stat, criteriul de stabilire a rangului, exceptând-o
bineînţeles pe gazdă, va fi acela al datei la care ei şi-au preluat
prerogativele funcţiei – este vorba de ordinea de precădere
personală – fără a avea importanţă dacă şeful celui mai mic stat
din lume va fi atunci plasat înaintea conducătorului celei mai mari
puteri. Această procedură se dovedeşte cu atât mai salutară cu
cât rivalităţile dintre state sunt mai accentuate.
Soluţia aceasta nu este însa singura posibilă; pot fi utilizate şi
alte criterii. La înmormântarea împăratului Japoniei, s-a acordat
prioritate reprezentanţilor ţărilor unde împăratul fusese în vizită,
apoi celor care fuseseră în Japonia şi apoi celorlalţi. Exemplul
ilustrează diversitatea posibilităţilor aplicării principiului egalităţii

97
între state.

PRECĂDEREA ŞI STABILIREA LOCURILOR


3 268 082 de posibilităţi

Dacă precăderea înseamnă a stabili în mod ordonat ce


personalitate va avea prioritate într-un grup, cine trece înaintea
cui, aşezarea se referă la loc, la spaţiul care va fi ocupat. Cuiva i
se atribuie primul loc sau al doilea sau al treilea, în funcţie de
rangul pe care i-l atribuie protocolul. A hotărî că locul său va fi pe
scenă sau în sală, mai în spate, în mijlocul sau printre alte cinci
personalităţi, la dreapta gazdei sau la stânga sa, toate acestea ţin
de stabilirea locurilor. În acest domeniu posibilităţile sunt infinite.
Prin conjugarea principiilor de ordine protocolară şi a datelor
referitoare la aşezarea invitaţilor se determină locul pe care îl va
ocupa o personalitate, fie că este vorba de o ceremonie, un dineu
sau o conferinţă.
Alegerea este greu de făcut, dar asta nu e de mirare.
Conform diplomatului Van Veld Hoven, există 3 268 082 de
posibilităţi de a aşeza 10 persoane la o masă! Ceea ce e uşor de
înţeles, dacă ţinem seama de toate variabilele. Este vorba de un
dineu unde invitaţii vin în cuplu, sau nu? Cu oaspeţi din afară? Vor
sta la o masă rotundă, dreptunghiulară sau pătrată sau vor fi
aşezaţi la o masă de onoare cu invitaţii plasaţi doar pe o parte?
Gaza şi invitatul său principal sunt aşezaţi alături sau faţă în faţă?

98
Elementele de care trebuie să ţinem seama sunt adesea foarte
numeroase.
Acesta ne va linişti poate în ce priveşte posibilităţile, dar
reflectă şi dificultăţile pe care le ridică stabilirea unui plan de
aşezare la masă. Nu trebuie numai să facem alegeri, uneori
dificile, ci trebuie şi să fim în măsură de a le susţine faţă de cei
care s-ar putea plânge, ceea ce se întâmplă mult mai des decât
am dori.
Deşi precăderea şi stabilirea locurilor se fac simultan, dacă ar
trebui să stabilim o succesiune a operaţiilor, vom determina, mai
întâi ordinea protocolară pe categorii de invitaţi, rezervând
fiecăreia dintre ele rangul celor care o compun, apoi vom stabili
locul pe care îl vor ocupa, conform planului de aşezare stabilit.12
Dar aceste lucruri sunt şi vor fi întotdeauna relative atâta timp cât nu
există, educaţie şi cultură.

NEGOCIERERILE

Negocierile sunt la ordinea zilei în viaţa internaţională. Cele


dintâi dintre mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor, în
enumerarea Cartei Naţiunilor Unite, servesc pe o scară din ce în
ce mai întinsă încercarea de a rezolva problemele în suspensie şi
de a da răspunsuri la temele noi, dictate de nevoia de a coopera a
omenirii. Această idee capătă o însemnătate deosebită în
numeroase lucrări: „Evenimentele din ultima vreme evidenţiază,
12 Boncios Aurel, Drept diplomatic, Ed. Fundaţiei „România de mâine”, 2002, p. 25-31.

99
ca o trăsătură deosebit de pozitivă, tendinţa spre abordarea
problemelor complexe ale lumii, a litigiilor interstatale prin
tratative, discuţii şi contacte”.13 În politica externă a României este
afirmată şi practicată o consecventă adeziune la căile politice ale
închiderii conflictelor existente şi la principiul primatului
metodelor paşnice. Numeroasele contacte şi schimburi de vizite,
începând cu cele la nivel înalt, cu multe state europene şi din alte
continente, activa participare la organismele internaţionale, luările
de poziţie şi iniţiativele în teme de interes mondial atestă, odată
cu aderarea la un principiu, şi neobosita lui practicare. La baza
acestei atitudini stă idee unei conformităţi cu legi şi tendinţe
istorice profunde. „Ce dovedeşte ponderea tot mai mare pe care o
dobândeşte în viaţa internaţională, în relaţiile interstatale, metoda
contactelor şi tratativelor? Faptul că cercuri tot mai largi ale
opiniei publice înţeleg că singura alternativă a unui nou război
mondial distrugător este discutarea problemelor litigioase în
scopul găsirii unor căi de înţelegere, lichidarea discriminărilor în
relaţiile dintre popoare, desfăşurarea unei largi şi active cooperări
internaţionale. Sunt necesare eforturi susţinute pentru
dezvoltarea acestui proces pozitiv, pentru eliminarea tuturor
factorilor care împiedică popoarele să se înţeleagă şi să
coopereze”.
Negocierea este funcţia centrală a diplomaţiei. Numeroasele
definiţii ale diplomaţiei care nu o limitau la o simplă activitate fără
suport teoretic au subliniat inseparabila asociere dintre diplomaţie
şi negociere. Cu toate acestea, literatura asupra diplomaţiei se
13 Maliţa Mircea, Teoria şi practica negocierilor, Ed. Politică, Bucureşti, 1972, p. 8-23.

100
orientează cu precădere spre problemele de organizare şi
protocol, drept diplomatic şi consular, regulamente şi limbaj.
Pentru ca metoda negocierii să dea randamentul maxim, ea
trebuie explorată şi pe cale teoretică, în vederea elucidării
mecanismului ei. Există o gravă disproporţie între atenţia
acordată, pe planul studiilor, strategiei conflictuale şi între cea
dată strategiei paşnice a negocierii. Îşi face loc însă convingerea
că negocierea este pe punctul de a depăşi statul empiric, în care
se bazează exclusiv pe calităţile personale ale negociatorului.14
Aceste calităţi nu sunt de neglijat. La cerinţele clasice
enumerate de François de Callières şi de Harold Nicolson, în care
este scos în evidenţă simţul oportunităţii sau al momentului, se
adaugă astăzi unele noi derivate din teoria comunicării şi a
existenţei modelelor. Evoluţia generală a sistemului de relaţii
internaţionale deplasează şi în cazul negocierilor ponderea către
elementele obiective . Iată de ce bunului negociator i se impune o
cerinţă suplimentară: cunoaşterea mecanismului de funcţionare a
negocierii şi a regulilor pe care le degajă secole de dialoguri şi
negocieri. Întrucât urzeala unei negocieri este comunicarea ce se
face îndeosebi prin cuvinte, o importanţă mare o are limbajul
negocierilor. În ciuda condamnării grăbite a fluxului verbal al
diplomaţilor, analiza arată că negocierea este un proces laborios,
care va cere întotdeauna timp şi multe cuvinte. Acest fenomen se
explică nu prin greutăţile de ordin semantic, ci prin nevoia de a
măsura, graţie unor aproximări succesive, valoarea, interesul şi
importanţa acordată de părţi elementelor ce vor constitui acordul
14 Birkenbihl, Vera F. Antrenamentul comunicării, Gemma Pres, Bucureşti, 1998, p. 35-38.

101
final.
Din examinarea negocierilor privind problemele continentului
european, care durează de peste două decenii, se deduce că
existenţa sau absenţa negocierilor capătă valoarea unui indice de
mare semnificaţie pentru viaţa internaţională, dată fiind corelaţia
cu destinderea şi cooperarea.
Diplomaţia forţei şi a pactelor militare, care a declanşat
războiul rece, se situează la pulul opus negocierilor. Ea creează
negocierilor un climat atât de impropriu, încât instrumentul lor nu
se poate angaja din plin în căutarea unei soluţii. O trăsătură ce
rezultă din examinarea acestei cronologii este faptul că
negocierile contemporane sunt mult mai susceptibile de a fi
influenţate de cadrul general în rău sau în bine şi că abordarea
globală prevalează asupra celei fracţionate. Punctul de reluare a
avântului negocierilor din jurul anilor 1965 este legat de cerinţa
tot mai mare a democratizării vieţii internaţionale şi a dorinţei
ferme a ţărilor, indiferent de mărimea lor, de a participa la
destinele lumii în nume propriu.
Negocierile de dezarmare, cu o durată de peste patru decenii,
luate drept caz de studiu, relevă numeroase învăţăminte pentru
evoluţia negocierilor, în afara rolului lor capital pentru echilibrul
lumii: numărul crescut de parteneri şi tendinţa universalităţii,
instituţionalizarea progresivă sub egida organismelor
internaţionale, tehnicizarea crescândă, rolul ţărilor mici şi mijlocii,
existenţa punctelor-cheie pe care le constituie problemele politice
şi de securitate.15
15 Toma Georgescu, Uzanţe diplomatice, protocol şi relaţii internaţionale. Ed. Sylvi,Bcureşti,

102
În lumina acestui tablou rezultă că negocierea este un act
pretenţios, cu cerinţe crescânde şi care presupune o pregătire
prealabilă. Ceea ce numim schiţă, plan de acţiune sau ceea ce
este cuprins în mandatul şi instrucţiunile negociatorului este, de
fapt, un model logic al negocierii. El cuprinde descrierea obiectivelor,
cunoaşterea partenerilor, definirea strategiilor, examinarea
soluţiilor posibile, documentare, informare, integrare în cadrul
general şi vederea prospectivă. Elaborarea modelului sau, ceea ce
este echivalent, pregătirea negocierii este un factor de reuşită.
Multe eşecuri puse pe seama neîntrunirii condiţiilor obiective se
datorează folosirii unui instrument neadecvat, unei tehnici
neaduse la zi. De altfel studiul negocierilor are de fapt o
însemnătate practică şi de lucru.
Sursele clasice ale studiului negocierilor sunt istoria şi dreptul.
Economia ar putea formula pretenţii de a fi şi ea enumerată, dată
fiind importanţa negocierii în comerţ, cu care se şi confundă
etimologic. Unul din modelele formalizate ce sunt oferite este
inspirat de comerţ. Cu toate acestea, negocierile economice sunt
acoperite, ca şi alte subiecte de negocieri, de istorie şi drept, prin
capitolele lor specializate.
Dintre cele două genuri de raporturi: conflictuale şi de
cooperare, în care intră statele, istoriografia acordă prin tradiţie
rol precumpănitor conflictului. Puţine negocieri din trecut au fost
supuse unor analize şi descrieri atât de amănunţite ca bătăliile.
Cronologia războaielor este cunoscută în detaliu. Caracterul
senzaţional al conflictului şi emoţia care îl acompaniază
2002, p. 45-48

103
contrastează de fapt cu lipsa de dramatism a negocierii.
În realitate, în ciuda frecvenţei lor, războaiele nu au constituit
nici în trecut nota dominantă a relaţiilor dintre ţări şi popoare.
Dacă ne gândim ce a însemnat în primul rând secolul al V-lea
î.e.n. pentru vechii greci, am fi absorbiţi de războaiele medice, de
războiul peloponeziac şi de distrugerea Atenei. În realitate, chiar
în acest secol sângeros, conflictele armate nu ocupă decât 29 de
ani, el putând fi la fel de bine caracterizat prin filozofii
presocratici, marii tragici, construcţia Parthenonului, crearea
marilor ligi şi alianţe şi păcile durabile.
În analiza marxist-leninistă, războiul încetează să fie
evenimentul destinului: el este redus la proporţiile intereselor
înguste ale unei clase dominante. Distincţia netă dintre războiul
de agresiune şi cel de apărare legitimă, dintre cel nejust şi cel
impus de agresiunea imperialistă sau colonialistă a contribuit la
demitizarea războiului şi violenţei.
Una din trăsăturile specifice ale structurii relaţiilor externe
ale ţării noastre o constituie folosirea pe scară largă a
negocierilor. Alături de rezistenţa eroică şi lupta armată,
negocierile au fost în trecutul românesc un mijloc capital al
supravieţuirii. Politica ţării noastre a mânuit neîntrerupt
negocierea ca instrument de apărare a intereselor şi de afirmare a
existenţei sale de sine stătătoare. Respectul tratatelor este un
laitmotiv al argumentelor diplomaţiei româneşti.
Din punctul de vedere al dreptului internaţional, negocierea este
unul din mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor,

104
enumerat în Cartea Naţiunilor Unite alături de mediaţie, comisii de
anchetă, conciliere, arbitraj, rezolvare juridică sau alte mijloace la
propria lor alegere (art.33. par.1). Întrucât art.2 par.3 stabileşte
obligaţia statelor membre de a soluţiona pe cale paşnică toate
diferendele dintre ele, putem vorbi de existenţa unor obligaţii
generale de a negocia. Un pas de o deosebită semnificaţie este
adoptarea de către Adunarea Generală a O.N.O., la sesiunea a
XXV-a, a „Declaraţiei referitoare la principiile dreptului
internaţional privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare între
state”. Menţionarea expresă a negocierii („statele trebuie deci să
caute rapid o soluţie echitabilă a diferendelor lor pe cale de
negociere…”), cât şi implicaţiile celorlalte principii, care se referă
la neutilizarea forţei, cooperare, egalitatea suverană, îndeplinirea
cu bună-credinţă a obligaţiilor, constituie un fundament juridic
solid pentru desfăşurarea negocierilor, legându-le inseparabil de
ideea coexistenţei, a bunei-vecinătăţi şi a relaţiilor normale şi
paşnice.
Mijloacele paşnice sunt de două categorii: fără caracter
jurisdicţional, când rezolvarea se face prin acordul statelor părţi
(negocieri, bune oficii, mediaţie, conciliere), şi cu caracter
jurisdicţional, când rezolvarea diferendului se realizează prin
hotărârea unui organ arbitral sau judiciar, căruia statele părţi îi
spun diferendul. Cele două categorii nu sunt fără legătură cu
distincţia făcută în literatura juridică între diferendele „politice”
sau „nejustiţiabile” şă cele „legale” sau „justiţiabile”. 16
Literatura
de drept internaţional, precum şi acţiunea de codificare au arătat
16 Adrian Năstase, Drept diplomatic şi consular, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 23-34

105
o netă preferinţă pentru mijloacele cu caracter jurisdicţional, în
ciuda eficienţei lor mai reduse şi a controverselor la care dau
naştere, ilustrată de criza Curţii Internaţionale de Justiţie.
Este de aşteptat ca în prezent mai multă atenţie să fie
acordată fenomenului negocierii, care se află la capătul mai puţin
instituţionalizat, mai suplu şi mai elastic al spectrului mijloacelor
paşnice.
În afară de prevederile Cartei şi de principiile relaţiilor între
state, obligaţia de a negocia se poate naşte şi din tratatele
bilaterale şi multilaterale, dintr-o hotărâre a C.I.J.
Un alt unghi care surprinde negocierea pe teren juridic este
considerarea ei drept fază în procesul de încheiere a tratatelor
internaţionale, deşi unii autorii limitează negocierea la discutarea
clauzelor tratatului, distingând-o de redactare şi de adoptare.
Experienţa confirmă punctul de vedere global, care îi acordă un
rol fundamental în elaborarea atât a clauzelor, cât şi a expresiei
juridice, adică a tratatului.
Din studiul caracterelor negocierilor contemporane se poate
deduce, odată cu creşterea densităţii lor, tendinţa
instituţionalizării şi a reglementării lor normative. Tendinţa
instituţionalizării constă în înmulţirea mecanismelor
preconstituite, a organismelor sau conferinţelor la care statele se
pot raporta. Intensificarea reglementării şi formalizării nu este
văzută în sensul adoptării unor norme care să restrângă calităţile
de supleţe a negocierilor, ci în sensul punerii lor sub scutul unor
principii ce le pot garanta buna desfăşurare şi eficacitatea.

106
Regulile fundamentale sau principiile de bază ale negocierilor
se confundă cu acelea ale cooperării internaţionale. În
mecanismul de funcţionare al acestei metode se reflectă toate
principiile care trebuie să stea la baza relaţiilor dintre state. Însăşi
definiţia negocierii arată că prin iniţierea ei părţile aderă la
principul abţinerii statelor, în relaţiile dintre ele, de la folosirea
forţei sau a ameninţărilor cu folosirea forţei şi la principiul
rezolvării pe cale paşnică a diferendelor dintre state. Drept
suveran al popoarelor de a dispune de soarta lor stă la baza
libertăţii de decizie, care e una din regulile caracteristice ale
negocierii, ce presupune deopotrivă egalitatea părţilor şi respectul
reciproc. Negocierile tind spre satisfacerea mutuală a intereselor
şi sunt astfel în armonie cu principiul cooperării şi al avantajului
reciproc. Climatul de încredere şi continuitatea efortului istoric
reclamă respectarea acordurilor pacta sunt servanda.
Abaterile de la regulile de mai sus, ce coincid cu principiile
relaţiilor între state, ne conduc la forme viciate ale negocierilor, la
degenerarea lor. Este vorba de întrebuinţarea unor mijloace
reprobabile, de natură a influenţa sau forţa libera alegere a
oponentului sau de a altera aşteptările sale faţă de avantajele sau
dezavantajele legate de atitudinea pe care ar fi adoptat-o. Pot fi
enumerate în acest sens: uzul iminent al forţei, presiunea,
ameninţarea, înşelăciunea (blufful), având notele lor specifice.
Practicarea lor are efecte nocive pentru toate părţile aflate în joc,
dar, în termen lung, mai ales pentru cel ce le iniţiază.
Dacă, pe de o parte, negocierea se deosebeşte de celelalte

107
proceduri paşnice prin gradul de libertate al părţilor, care nu-şi
asumă şi obligaţia de a ajunge la o înţelegere atunci când încep o
negociere, pe de altă parte, ea se deosebeşte de alte forme ale
dialogului tocmai prin identificarea unui acord de a urmări în
comun elaborarea unei înţelegeri. Faza prenegociară poate
cuprinde stabilirea de contacte, conversaţiile, discuţiile,
schimburile de vederi, convorbirile.
Întrebarea: „există şi negocieri de explicitare nulă?” a condus
la identificarea unor „protonegocieri”, unde comunicarea există
prin observare reciprocă, fără ca părţile să fie în contact sau să se
constituie în acţiune de negociere. Protonegocierile sunt un joc de
acţiuni şi reacţiuni, de acte unilaterale citite drept semnale de
cealaltă parte.
În ciuda neglijării lor de către literatură, ele au o frecvenţă
uriaşă, aproape continuă, şi sunt de o mare utilitate pentru
înţelegerea comportamentului statelor în relaţiile lor reciproce.
Acordurile juridice fiind obiectivele ultime ale negocierilor, ele
dictează o primă clasificare a lor, după natura acordului urmărit.
Cu uşoare modificări se poate adopta schema propusă de Iklé.
Sunt adăugate acordurile de prelungire, de tipul tacitei reconducţiuni,
care presupun totuşi negocieri, deşi simple şi scurte. Nu sunt
considerate ca o categorie distinctă efectele colaterale, prezente
în toate categoriile de negocieri.
Celelalte acorduri sunt de extensiune (de exemplu, transformarea
unui comitet de iniţiativă în organism permanent), de normalizare,
(de exemplu, reluarea de relaţii diplomatice), de redistribuţie (în

108
funcţie de schimbarea unor date obiective sau a unor interese) şi
de inovaţie (de exemplu, crearea Agenţiei Internaţionale pentru
energia atomică).
Până acum suntem în prezenţa următoarelor două propoziţii-
cheie: a) Negocierile sunt un fapt constant al istoriei, pus în
lumina unei solicitări intense de cursul actual al vieţii
internaţionale, iar practicarea lor competentă reclamă un studiu
teoretic. Prima propoziţie este bazată pe elementele de care
dispune specialistul în problemele externe. b) Studiul negocierilor,
deşi beneficiază de aportul clasic al istoriei şi dreptul
internaţional, nu poate fi decât multidisciplinar. Mărturia este
culeasă din sursele istoriografiei şi literaturii juridice.
În acest moment îşi face apariţia politologia, eminamente
multidisciplinară, care sugerează adâncirea studiului prin folosirea
metodelor la care sociologia apelează astăzi, lărgind totodată
câmpul său de investigaţie.
Politologia constată că abordarea istorică şi juridică a făcut
un prim pas în descrierea exterioară a negocierilor. Morfologia lor
se cere completată cu alte observaţii. Astfel, clasificarea
negocierilor după numărul de parteneri nu este banală. Într-o
negociere se disting parteneri şi observatori. Partenerii activi pot fi
independenţi sau aliaţi. Observatorii pot fi neutri sau asociaţi.
Negocierile contemporane au o tendinţă de „escaladare”, trecând
de la nivelul local la cel regional şi mondial.
După descrierea şi clasificarea negocierilor urmează analiza
mecanismului lor. Din definiţia negocierii apare înrudirea cu

109
conceptul de „joc strategic", întrucât acesta este, în ultimă
instanţă, o competiţie dominată de reguli şi convenţie.
Jocurile de sumă nulă sunt acelea în care ceea ce câştigă un
partener, al doilea pierde. Bătăliile militare pot fi asimilate
jocurilor de sumă nulă. Deşi negocierile nu sunt jocuri de sumă
nulă, întrucât părţile pot câştiga sau pierde în acelaşi timp,
termeni ca partidă, anulare, strategii pure şi mixte, strategii
optimale, valoarea jocului, plăţile, punctul de echilibru sunt utile în
reconstruirea mecanismului negocierii. Raţionalitatea jucătorilor
este şi ea transferabilă la negocieri. Raţionalitatea în jocurile de
sumă nulă constă nu în urmărirea unui câştig maximal, ci a unuia
sigur, garantat.
Promisiunea de a asimila negocierile cu jocurile de
cooperare, jocuri negociabile, de sumă nenulă, se izbeşte de
neelaborarea suficientă a acestei teorii. 17

Negocierile sunt într-o permanentă comparaţie cu


mecanismele formalizate ale jocurilor ajungându-se astfel la
problema construirii unui model. Modelul logic este admis şi
practicat. Necesitate dezvoltării lui este unanim recunoscută.
Modelele matematice nu sunt decât o altă încercare de a sprijini
modelul logic. Ele nu sunt din altă familie şi încercarea de a le
opune modelelor clasice, aşa cum se procedează în disputa dintre
tradiţionalişti şi scientişti, este lipsită de sens.
De-a lungul evoluţiei relaţiilor internaţionale, negocierea
rămâne funcţia principală a diplomaţiei, aşa că istoria negocierilor
internaţionale se confundă în parte cu aceea a diplomaţiei în
17 Maliţa Mircea, Teoria şi practica negocierilor, Ed. Politică, Bucureşti, 1972.

110
cursul evului mediu, în timpul renaşterii cetăţilor italiene şi al
porţiunii de istorie europeană care urmează până la 1815.
Negocierea este instrumentul dintotdeauna al cooperării şi al
întreţinerii i unor legături paşnice între naţiuni. „Chiar în
preistorie trebuie să fi apărut momente când un grup de oameni
primitivi au vrut să negocieze cu un alt grup de oameni, fie numai
în scopul de a-şi arăta că s-au luptat destul în timpul zilei şi că
doresc un răgaz în care să-şi adune răniţii şi să-şi îngroape
morţii”.
Negocierea este un act de prea mare răspundere,
semnificaţie şi consecinţe ca vreuna din părţi să intre în ea fără o
pregătire prealabilă. Pregătirea pentru negociere constă din
elaborarea unui model, a unei schiţe, a unui plan de acţiune.
Pentru cei ce se îndoiesc de importanţa modelelor în
negocieri este util să se amintească că modelul nu este decât un
alt nume contemporan pentru raţionamentul pe care omul îl face
înaintea oricărei acţiuni, numai că în zilele noastre s-au definit
cerinţele complete şi clare ale unui asemenea raţionament.
Modelul logic a fost şi va fi folosit. El trebuie ferit de primejdiile
unei lumi grăbite prin respectarea factorului de studiu şi de
competenţă prin care să asigure negocierea.
În istorie este mai greu să separi factorii subiectivi de cei
obiectivi. Eşecul unei operaţii tehnice poate fi imputat oricând
tehnicienilor. Eşecul unei negocieri nu poate fi pus cu certitudine
pe seama uneia din părţi, a amândurora, a părţilor terţe care s-au
amestecat, a persoanelor care au dus negocierea pe seama

111
nematurizării condiţiilor. În continuare, în cooperarea umană vor
exista dificultăţi de fond şi de substanţă, cu caracter obiectiv şi
istoric. Vor exista şi obstacole mai simple, ţinând de modicitatea
instrumentului de intervenţie, ignorarea regulilor, a tehnicii,
folosirea unor instrumente primitive. Iată de ce perfectarea
modelelor, care este o sarcină atât teoretică (cunoaşterea
mecanismului negocierilor), cât şi practică (mai bună pregătire
pentru a duce la bun sfârşit o negociere), are o semnificaţie mult
mai largă.
Perfectarea modelelor va avea ca efect diminuarea cazurilor în
care eşecurile se datorează folosirii unui instrumentar inadecvat.
Există mult mai multe ocazii pierdute pentru înţelegeri şi acorduri
în viaţa internaţională ce pot fi atribuite necunoaşterii tehnicii
negocierilor decât se crede în mod obişnuit.

112
BIBLIOGRAFIE

1. ANGHEL,Ion. Dreptul diplomatic, Bucureşti, Editura Lumina,


2002.
2. BONCIOS, Aurel. Drept diplomatic, Bucureşti, Editura
Fundaţiei „România de mâine”, 2002.
3. TOMA, Georgescu. Uzanţe diplomatice, protocol
şi relaţii internaţionale, Bucureşti, Editura Sylvi, 2002.
4. NASTASE, Adrian. Drept diplomatic şi consular, Bucureşti,
Editura All Beck, 2002.
5. MALIŢA, Mircea. Teoria şi practica negocierilor, Bucureşti,
Editura Politică, 1972.
6. DUSSAULT, Louis. Protocol, instrument de comunicare,
Bucureşti, Editura Galaxia, 1996.
7. BALDRIGE, Leticia. Codul bunelor maniere în afaceri,
Bucureşti, Editura Lumina, 2002.

113