Sunteți pe pagina 1din 100

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LITERE
COLEGIUL UNIVERSITAR DE ADMINISTRAŢIE ŞI
SECRETARIAT

PROTOCOL ŞI CEREMONIAL DIPLOMATIC

COORDONATOR:
LECTOR UNIVERSITAR DR.
OANA IUCU
ABSOLVENT:

IUNIE 2004
BUCURESTI
CUPRINS:

I. 1. PROTOCOL: UN CUVANT CU SENSURI MULTIPLE p.4-5


2. PROTOCOL ŞI DIPLOMAŢIE p.5-7
3. PROTOCOL ŞI ETICHETĂ p.7-8
4. POLITEŢEA p.8-9
5. BUNELE MANIERE p.9-10
6. PROTOCOL ŞI BOGĂŢIE p.10-11
7. PROTOCOLUL FACE ORDINE DAR NU TULBURĂ
ARMONIA p.11-12
8. PROTOCOL ŞI CEREMONIAL p.12-13
9. PROTOCOLUL, EXPRESIE A PREZENTULUI p.13-15
10. INVITAŢIA p.15-18
11. INVITAŢIA SCRISĂ p.18-19

12. INVITAŢIA FORMALĂ p.26-27


13. INVITAŢIA MAI PUŢIN FORMALĂ p.27
14. INVITAŢIA NOMINALĂ p.27-29
15. INVITAŢIA OBIŞNUITĂ p.30-31
16. R.S.V.P. p.36-38

17. INVITAŢIILE PREIMPRIMATE p.39-40

18. RĂSPUNSUL TIPĂRIT p. 40

19. GRAFICA p.41-42

20. TERMENUL DE EXPEDIERE p.42-43

21. RĂSPUNSUL LA O INVITAŢIE p.43

22. ÎNLOCUIRILE p.44

23. LISTA INVITAŢILOR: Alegeri de făcut p.44-46

2
24. CRITERII OBIECTIVE p.46-47

25. DIVERSIFICAREA LISTEI p.47-48

26. CONCEPEREA PLANULUI DE AŞEZARE LA MASĂ

p.48
II. 1. FACILITAREA PARTICIPĂRII INVITAŢILOR p.49
2. TRANSPORTUL ŞI SOSIREA INVITAŢILOR p.49-50
3. PREZENTĂRILE p.50-51
4. GAZDA ŞI INVITAŢII SĂI p.51-52
5. LINIA DE PRIMIRE p.52-53
6. PREZENTAREA INVITAŢILOR ÎNTRE EI p.53
7. A FI CONCIS p.54-56
8. ORDINEA PROTOCOLARĂ A PREZENTĂRILOR p.56-57
9. A SE PREZENTA SINGUR p.57-58
10. PRIMIREA PERSONALITĂŢILOR p.58-61
11. LIPSA DE CORECTITUDINE A ŞEFILOR DE PROTOCOL
p.61
12. SALUTUL JAPONEZ? p.62
13. DEFERANŢA FAŢĂ DE UN PERSONAJ REGAL p.63
14. REVERENŢA p.64
15. O REVERENŢĂ BINE FĂCUTĂ p.65

III. 1. PRECĂDEREA ŞI PLASAREA p.65-66


2. ORDINEA PROTOCOLARĂ (PRECĂDEREA) p.67-68
3. ORDINELE OFICIALE REFERITOARE LA PRECĂDERE
p.68-70
4. CEREMONIA CONTRACTULUI DE CĂSĂTORIE p.71
5. EGALITATEA STATELOR p.72

3
6. PRECĂDEREA ŞI STABILIREA LOCURILOR: 3 268 082
DE POSIBILITĂŢI p.73-74

IV. NEGOCIERILE p.74-83

4
INTRODUCERE

I.1. PROTOCOLUL: UN CUVÂNT CU SENSURI MULTIPLE

Ca sinonim al lui "document" cuvântul protocol îmbracă doua


semnificaţii. El poate fi utilizat pentru a desemna un tratat, o convenţie,
procesul verbal al unei conferinţe. Ne referim atunci la semnificaţia de bază
a termenului. Vom spune astfel că "Danemarca şi Suedia au semnat un
protocol de inţelegere asupra pescuitului" sau că "Sindicatul funcţionarilor
publici a semnat un protocol al grilelor de salarizare". Cuvântul, poate, de
asemenea, să desemneze un formular utilizat pentru redactarea actelor
publice. Este vorba despre un imprimat compus din intrebări sau din
elemente de fraze si din spaţii care urmeaza să fie completate de cel care
redacteaza documentul.
Utilizat ca adjectiv "protocolar" se aplică la ceea ce se referă la
obiceiurile formale, aşa cum sunt recomandate ele de protocol.
Vom spune astfel: o vizită protocolara. In egală măsură, despre o persoană
care ţine la formalismul relaţiilor sociale vom spune că este "protocolară";
sensul este în acest caz oarecum peiorativ.
Acest cuvânt este aplicat de asemenea organizării serviciului sau
biroului însarcinat cu problemele referitoare la pregătirea si desfaşurarea
activitaţilor oficiale: "serviciul de Protocol al Ministerului Afacerilor Externe".
În medicină, protocol se referă la descrierea etapelor care trebuie
urmate pentru efectuarea unei intervenţii chirurgicale. În imprimerie,
cuvântul se referă la semnele convenţionale utilizate pentru corectură. În

5
informatică, el se aplică mijloacelor de interconexiune a sistemelor. În
psihologie desemnează administrarea unui test, interpretarea sa ori
elementele unei intervenţii terapeutice.
Vom folosi, de asemenea, expresia "protocolul dragostei" pentru a
desemna comportamentele care domină relaţiile afective între oameni sau
chiar între animale.
Protocol provine din doua cuvinte din greaca veche prôtos: primul şi
kollào: adică ceea ce este lipit mai intâi. Termenul se referea iniţial la prima
foaie lipită pe un sul de papirus, pe care erau scrise datele asupra originii
sale. În secolul al VI-lea, cuvântul desemna prima pagina a unui document
oficial, care îi autentifica originea. El a definit apoi, succesiv textul original al
unui act de notariat, registrul în care sunt înscrise aceste texte şi
repertoarul modelelor folosite la redactarea textelor administrative.
În cele din urmă la începutul secolului al XVII-lea, prin protocol se înţelegea
"o culegere de formule utilizate pentru a stabili corespondenţa între
persoane, în funcţie de rangul acestora." Această evoluţie explica sensul de
astazi referitor la normele utilizate in activitaţile oficiale, în special în ceea
ce priveşte ceremoniile, relaţiile riguros stabilite între personalitaţi publice,
ordinea protocolară, folosirea simbolurilor ţărilor si naţiunilor.
2. PROTOCOL ŞI DIPLOMAŢIE

Aşa cum preciza călugărul francez Mabillon în tratatul său "De re


diplomatica", în secolele al XVII-lea si XVIII-lea "diplomatica" era ştiinţa
diplomelor. Ea se ocupa cu studiul hărţilor şi documentelor oficiale, numite
"diploma" în limba latina. Ce se intâmpla când relaţiile între domenii,
principate sau regate erau afectate de un diferend, de exemplu de o
neîntelegere asupra delimitării frontierelor comune? Se făcea apel la

6
persoanele abilitate să cerceteze şi să interpreteze actele oficiale, de unde
şi numele de diplomaţi care desemnează specialiştii în acest domeniu.
Semnificaţia termenului de diplomaţie care a rezultat de aici era aceea de
ştiinţa a relaţiilor internaţionale, pe care diplomaţii aveau datoria să o aplice.
Dincolo de originea sa istorică, funcţia în sine exista din timpuri
imemoriale. Aşa cum susţine şi diplomatul englez Harold Nicolson, obiceiul
se pare că a luat naştere, cândva, în epoca preistorică, prin delegarea, de
către triburi, a unor membri învestiti cu rolul de parlamentari pentru a pune
capăt luptelor atât de frecvente în acea vreme. În Evul Mediu, acest rol de
intermediar era destinat heralzilor, purtători ai blazoanelor stăpânilor lor în
numele cărora acţionau pe parcursul unui conflict. Ei erau nevoiţi să
traverseze liniile inamice, cu speranţa cî nu vor fi atacaţi înainte de a ajunge
în tabara adversă. Atunci, în ciuda ostilităţilor, aceşti trimişi învestiţi cu
imunitate puteau să transmită părţii adverse dorinta de pace şi să discute
eventual condiţiile cu persoanele abilitate în acest scop.
Această solie, care acţiona în perioade de criză, a condus la apariţia
ambasadei permanente, acreditată pe lângă şeful unei naţiuni străine.
Pentru a avea certitudinea că agenţii săi îşi vor putea îndeplini permanent
misiunea de reprezentare, condiţiile exercitării funcţiei lor sunt garantate
printr-un ansamblu de măsuri: aceasta este utilizarea privilegiilor,
imunitaţilor şi respectului care le sunt atribuite din oficiu.
În activitatea lor cotidiana, diplomaţii, au relaţii permanente cu
interlocutori învestiti cu puteri diferite sau cu persoane care colaboreaza la
exercitarea puterii. Ei înşişi au o funcţie de reprezentare a uneia dintre
puterile cele mai încărcate de simboluri: statul care i-a mandat. Datorită
exercitării acestei meserii de diplomat, au fost perfecţionate manierele de a
proceda in situaţii în care se află în acţiune persoane învestite cu

7
responsabilitaţi publice. Normele s-au definitivat de-a lungul secolelor, fiind
aplicabile în totalitatea situaţiilor în care sunt implicaţi reprezentanţii sau
reprezentantelor diferitelor autorităţi: puterea politică, în primul rând, dar şi
puterea juridică, economică, intelectuală, militară, ştiinţifică sau culturală.
În relaţiile internaţionale, protocolul se afla în special în slujba
egalitaţii - cel puţin formale - între naţiuni şi a relaţiilor pe care reprezentanţii
acestora le întreţin între ei. Întelegem astfel legatura deosebit de strânsă
între funcţia de diplomat şi rolul protocolului, care este un instrument al
meseriei de diplomat. De altfel, convenţiile elaborate în mediile diplomatice
servesc drept modele de referinţă şi în alte circumstanţe ale vieţii publice.

3. PROTOCOL SI ETICHETĂ

Domeniul de intervenţie al protocolului cuprinde relaţiile între puteri


suverane a căror expresie desăvârşită este statul, indiferent dacă această
suveranitate este atât externă cât şi internă, numai internă sau limitată doar
la nişte scopuri precise pe care statul le urmăreşte. Tot din domeniul
protocolului fac parte normele la care suntem obligaţi să apelăm în relaţiile
cu aceste puteri şi, în general în sfera afacerilor externe. În afară de
aceasta, protocolul priveşte raporturile ierarhice stabilite între instiutuţii şi în
cadrul instituţiilor, raporturile dintre cei care deţin puterea şi relaţiile pe care
subordonaţii le întretin cu aceştia.
În ce priveşte eticheta, aceasta se referă la formalismul relaţiilor dintre
particulari, adică al relaţiilor individuale, indiferent dacă acest raport este
ierarhic sau nu. De asemenea, eticheta face parte din domeniul
comportamentului în societate.

8
Este o regulă de protocol ca şeful statului să prezideze o masă la
care participă, dar a nu-l întrerupe în timp ce vorbeşte, după cum, atunci
când este vorba de un monarh, a aştepta să ţi se adreseze pentru a-i vorbi
este o chestiune de etichetă. Primul exemplu se referă la exercitarea
puterii, celelalte două ţin de regulile de comportament care trebuie
respectate faţă de un personaj subiect al unui tratament protocolar.
Cei doi termeni, protocol si etichetă, au totuşi tendinţa de a se
confunda. Dacă protocolul se aplică raporturilor instituţionale, iar eticheta
raporturilor individuale, în amândouă cazurile este vorba de raporturi
întreţinute în contextul vieţii publice. Întrepătrunderea acestor termeni este
de altfel atât de mare încât normele stabilite pentru unul sunt utile şi
celuilalt, cu singura deosebire că, în cazul protocolului, efectele sunt de
constrângere. Neaplicarea acestora se poate solda cu consecinţe negative
care afectează ansamblul colectivitaţii, în timp ce nerespectarea etichetei
determină efecte limitate doar la persoanele în cauză.
Un alt motiv al confuziei între cei doi termeni ţine de originea
cuvântului etichetă. La începutul secolului al XV-lea, acesta desemna
activitaţile desfaşurate la curtea unui suveran, redactate sub formă de listă
pe o foaie- o etichetă -azi am spune o "agendă". De la semnificaţia "ce se
petrece la curte" utilizarea cuvântului a evoluat pentru a însemna "cum se
petrec lucrurile la curte". Eticheta la curtea lui Carol Quintul a rămas celebră
pentru rigiditatea sa şi multitudinea regulilor sale.
Să mai adăugăm şi că, dacă în sens strict protocolul se aplica
relaţiilor între state, relaţiile internaţionale sau, în sens mai larg, activitaţilor
din viaţa oficială, este evident că elaborarea sistemelor democratice a
determinat amenajarea unui spaţiu public care, pentru a se exprima, are
nevoie de aplicarea unui formalism inspirat din protocolul statelor.

9
În acelaşi timp, intensificarea relaţiilor internaţionale de tot felul,
consacrată de sistemul Naţiunilor Unite, inclusiv actuala globalizare a
pieţelor, a antrenat o mulţime de manifestări publice care cer, din partea
celor care răspund de organizarea lor, o cunoaştere a normelor respectate
din timpuri imemoriale şi un mod mai recent de aplicare a acestora, adaptat
contextului contemporan.

4. POLITEŢE

INTRODUCERE.................................................................................................................5
I.1. PROTOCOLUL: UN CUVÂNT CU SENSURI MULTIPLE........................................5
2. PROTOCOL ŞI DIPLOMAŢIE....................................................................................6
3. PROTOCOL SI ETICHETĂ.........................................................................................8
4. POLITEŢEA..............................................................................................................10
Preşedintei Crucii Roşii..............................................................................................28
Sub patronajul..............................................................................................................28
Excelenţa Sa Domnul….............................................................................................28
Majestăţii sale regina..................................................................................................29
Domnul…...................................................................................................................30
Preşedintele Republicii italiene............................................................................31
Domnul…...................................................................................................................31
Preşedintele Institutului de Design din Montréal..........................................31
Domnul…................................................................................................................31
salonul Iberville.............................................................................................................42
în onoarea Preşedintelui............................................................................................43

În timp ce protocolul şi eticheta sunt normative, politeţea se referă la


atenţiile, atitudinile sau gesturile care tind să arate respectul faţă de celălalt,
fiind în acelaşi timp şi mijloace care garantează o luare de contact
favorabilă. O persoană politicoasă este, aşa cum arată şi adjectivul, aceea
care şi-a rafinat, şi-a perfecţionat manierele de comportare faţa de ceilalţi şi
mijloacele de comunicare - de exemplu limbajul - printr-un exerciţiu

10
susţinut, ce se înrudeşte cu acţiunea de a şlefui ceva, care, altfel ar rămâne
aspru, necizelat.
Civilizaţia fiind contrariul barbariei, vom spune despre un individ
politicos că este civilizat. Viaţa urbană ne obligă la raporturi sociale
frecvente; se înmulţesc deci şi normele care pot să asigure armonia
relaţiilor umane. De aceea, vom utiliza termenul de urbanitate ca sinonim
pentru politeţe; vom spune despre o persoană politicoasă că este de o
urbanitate exemplară. În sfârşit, dat fiind că a educa înseamnă a dezvolta
prin învăţare, a forma un individ care altfel, singur, nu se formeaza,
termenul "educaţie" a devenit şi el un sinonim al politeţii: o persoană
"educată" este considerată politicoasă.
În ceea ce priveşte buna-cuviinţa, aceasta exprimă conformitatea faţă
de normele considerate a fi corespunzătoare, bunele maniere fiind numai
acelea care sunt considerate corecte, adică susceptibile să determine
rezultatul aşteptat spre deosebire de cele care nu ar putea să facă acest
lucru. În toate cazurile este vorba despre mijloacele alese pentru a favoriza
comunicarea. Însă, când aceste mijloace reprezintă un scop în sine sau nu
mai sunt eficiente, ele vor conduce la manierism.
Comportamentele sociale sunt tributare schimbărilor permanente care
au loc în cadrul societăţii şi unor condiţii de viaţă ce comandă noi practici.
Apariţia noţiunilor de igienă, de exemplu, a făcut să evolueze în mod
notoriu regulile bunei-cuviinţe la masă. Dacă întoarcem capul pentru a
strănuta, o facem pentru că acum ştim că aerul astfel expectorat poate fi
purtător de microbi. Din acelaşi motiv, nu ne mai folosim de tacâmurile
personale pentru a ne servi dintr-un platou comun, ci de cele care sunt
destinate acestui scop. Deoarece acum cunoaştem efectul nefast al
tutunului asupra sănătaţii, fumatul în public este din ce în ce mai limitat.

11
Raportul dintre protocol si politeţe ţine de faptul că, în cel mai rău caz,
o personalitate se va putea conforma imperativelor protocolului, fiind in
acelaşi timp nepoliticoasă. A oferi locul din dreapta gazdei celui mai
important invitat este o regulă de protocol, dar a arăta cu cuţitul spre ceilalţi
invitaţi sau a-l roti pe deasupra farfuriilor este o lipsă de politeţe.

BUNELE MANIERE

Prin "bune maniere" se înţelege totalitatea comportamentelor,


atitudinilor, regulilor de etichetă şi noţiunilor de protocol care ne permit să
facem faţă unei multitudini de situaţii şi viaţa particulară şi publică. Un
manual de bune maniere va aborda atât circumstanţele vieţii de familie, ale
vieţii în cuplu, relaţiile profesionale din viaţa de toate zilele - medic,
bancher, director - cât şi arta conversaţiei sau convorbirile telefonice. Un
astfel de manual va trata şi subiecte variate, ca jocurile şi divertismentul,
primirea prietenilor acasă, maniera în care se organizează o masă, bacşişul
în toate circumstanţele, curtoazia la volan ori în ascensor sau obiceiurile
care trebuie respectate la o nuntă, naştere sau înmormântare, fără a uita,
bineînţeles, sfaturile referitoare la eleganţa ţinutei vestimentare, atât cea
feminină cât şi cea masculină. Numeroase lucrări au fost publicate pe
această temă, toate făcând apel la experienţa, tradiţii şi bun simţ.
A oferi flori drept mulţumire pentru o cină deosebit de reuşită este o
regulă a bunelor maniere, dar a da întâietate unei persoane mai în vârstă,
una de etichetă. În schimb, ar fi o greşeală de protocol ca un şef de stat să-i
scrie unui ministru al unui guvern străin, căci în materie de relaţii
internaţionale trebuie să respectăm egalitatea nivelurilor ierarhice.

12
PROTOCOL ŞI BOGĂŢIE

Există o altă confuzie, deosebit de răspândită, anume că protocol şi


bogăţie înseamnă acelaşi lucru şi că, fără candelabrele palatului
Buckingham, cupolele aurite ale Kremlinului sau decoraţiunile interioare ale
unui castel din Renaştere, am fi limitaţi la un simulacru de ceremonial, la o
caricatura a formelor de curtoazie sau de exprimare a deferenţei. Am putea
fi astfel îndemnaţi să credem că, din lipsă de mijloace spectaculare,
stăpânirea unui "savoir-faire" în domeniu este condamnată la o pastişă a
ceea ce se întâmplă în palatele marilor puteri sau în mediile care posedă un
trecut ilustru. Asta ar însemna să uităm că esenţa atenţiilor protocolare şi a
obiceiurilor etichetei nu are nici o legătură cu amploarea mijloacelor
financiare. A plasa invitaţii în funcţie de rangul care li se cuvine, a stabili
cine vorbeşte şi în ce ordine, a aşeza în mod potrivit simbolurile naţiunilor
respective sau a însoţi un anume vizitator până la uşă sau până la maşina,
nu implică în nici un caz o cheltuială exagerată. Amploarea mijloacelor
poate varia: desigur, la Madrid, ambianţa palatului d'Orient şi prezenţa unui
monarh conferă strălucire ceremoniei prezentării scrisorilor de acreditare
ale unui nou ambasador, în contrast cu simplitatea unei întâlniri între şefii
unor triburi din Noua Guinee. Amândouă evenimentele vor avea însă în
comun faptul că recurg la un formalism care respectă statutul
interlocutorilor şi instituţiile pe care aceştia le reprezintă.
Trebuie să fi văzut măcar o dată cu ce lux de detalii - nu întotdeauna
evidente pentru un ochi stăin sau distrat - se desfăşoară o întalnire a şefilor
amerindieni, în nordul regiunii Manitoba, sau să fi luat parte, într-o seară, la

13
Bamako, în Mali, la discuţiile deosebit de profunde asupra obiceiurilor unei
întâlniri a bătrânilor din etnia malinke, pentru a înţelege că protocolul şi
eticheta sunt, în acelaşi timp, expresia vieţii în societate şi instrumente de
coeziune sociala, de la omul preistoric până la cel al satului global.

PROTOCOLUL FACE ORDINE DAR NU TULBURĂ ARMONIA

Protocolul are utilitatea de a putea să asigure de o manieră eficace


organizarea unei situaţii care altfel ar risca să fie ameninţată de pericolul
dezordinii. Succesul unei activitaţi oficiale, ca orice reuşită, este rareori
rezultatul întâmplării, deşi aceasta din urmă, după cum ne învaţă André
Breton, nu există în sine, ci corespunde unei logici care îi este specifică.
Autorul are poate dreptate; cu toate acestea, atunci când suntem gazda
unei întâlniri oficiale, ar fi greu sau chiar imposibil să imprimăm
evenimentului o semnificaţie clară şi lipsită de echivoc - în cazul în care la
acea întâlnire participă doua personalitaţi şi douazeci, o sută, sau o mie de
invitaţi, proveniţi din medii diferite, de culturi sau din ţări diferite - fără o
organizare prealabilă sau fără a dispune de mijloacele care să asigure
desfăşurarea dorită.
Lucrurile sunt atât de adevărate, încât, în Japonia, protocolul are
reputaţia de a fi bazat pe confucianism, conform căruia există un loc anume
pentru fiecare om, iar pentru fiecare loc, un comportament anume.
Jean Serres precizează totuşi, că, din moment ce protocolul are drept
obiect ordinea, e de dorit a se evita tulburarea obiceiurilor legitime care sunt
garantate printr-un larg consens. Factor de armonie, mai ales una oficială,
va respecta deci echilibrele, adesea delicate, specifice unui anumit mediu.

14
PROTOCOL SI CEREMONIAL

Care este legatura între protocol şi ceremonial? Expresiile familiare


"este ceremonios" sau "a primi pe cineva fără ceremonie" ne readuc la
prejudecaţile manifestate adesea faţă de protocol şi întreţin confuzia între
cei doi termeni.
Termenul "ceremonie" a desemnat mai întâi riturile unui cult religios şi
acest sens s-a păstrat. El s-a extins totuşi la domeniul activităţilor publice
profane, care necesită în mod obligatoriu un fast ieşit din comun. În
amândouă cazurile, ceremonia apelează la un simbolism evocator de
idealuri împartăşite de toţi participanţii. Cu cât acest formalism este mai
vechi, cu atât este mai respectat. Bineînţeles că noţiunile de protocol nu
sunt străine acestui fenomen.
La o ceremonie religioasa, episcopul locului va lua loc sub un
baldachin, iar şeful statului va îngenunchia pe un scăunel de rugăciune
plasat în faţa credincioşilor sau în strană. Acestea sunt reguli de protocol.
Turnarea vinului în potir este un ritual al ceremonialului religios.
Ceremonialul e inerent practicii religiei. Domeniul sacrului şi misterele
care îl însoţesc se potrivesc perfect cu solemnitatea. Amploarea lor variază
în funcţie de importanţa misterelor evocate, de caracterul esenţial sau
accesoriu al practicii. Slujba religioasă de fiecare zi, în acest sens, este
exemplul cel mai des întâlnit.
Defilarea militară, de ziua naţională, prevede o estradă pentru
membrii guvernului, pentru autorităţi şi corpul diplomatic, fiecare fiind plasat

15
după rangul său: aici e vorba de protocol. Defilarea succesivă a diferitelor
corpuri de armată, avansând în pas cadenţat, într-un ritm uniform,
înclinarea drapelelor şi salutul, cu capul întors către şeful statului şi invitaţii
săi, fac parte din ceremonial. La inaugurarea unui nou edificiu, conform
protocolului, invitatul de onoare va fi cel care va tăia panglica - gest
ceremonial.
În cazul monarhiei, caracterul de unicat al persoanei suveranului şi
perenitatea credinţei în puterea sa de origine divina, genereaza un
ceremonial înrudit cu cel religios. Chiar şi o monarhie constituţională
recurge la acest ceremonial, respectul datorat majestăţii regale fiind
manifestarea sa cea mai reprezentativă.
Într-o democraţie, în care forma de guvernare este republica, e greu
să inventezi o simbolistică specifică. Republica elaborează cu
circumspecţie un formalism în acord cu principiile care o susţin. "Optând
pentru republică, am ales estetica democratică. Aceasta nu e uşor de
controlat: când i se dă frâu liber, se prăbuşeşte în demagogie şi cade
adesea în grotesc; iar dacă este emfatică, seamănă cu o monarhie ieftină şi
trezeşte bănuiala vanităţii personale. Cred că nu-şi poate atinge scopul
decât dacă este în acelaşi timp viguroasă şi simplă.
Rolul protocolului contemporan este de a realiza acest echilibru ca
instrument de comunicare între reprezentant şi reprezentat, semnificativ şi
semnificat, guvernant şi guvernat.

PROTOCOLUL, EXPRESIE A PREZENTULUI

16
Unii s-ar putea crede autorizaţi să ignore protocolul, eticheta, sau
chiar politeţea, argumentând că este vorba de norme perimate cărora
suntem în mod inutil obligaţi să ne supunem. Preocuparea pentru aceste
probleme ar echivala cu încercarea de a perpetua un trecut de mult apus,
sau cu aceea de a trezi la viaţă în mod artificial, nişte piese de muzeu.
Este totuşi semnificativ faptul că, în timpul războiului din Golf, şeful
operaţiilor militare, generalul Norman Schwarzkopf, a ţinut seama cu multă
grijă de delicatele probleme religioase specifice liderilor din acea regiune,
mai ales în ceea ce-i privea pe saudiţi, lângă care îşi instalase cartierul
general. A acordat, de asemenea, cea mai mare grijă relaţiilor sale cu şefii
contingentelor aliate: "în fiecare zi trebuia să se asigure că această coaliţie
heteroclită de treizeci de ţări nu va exploda pentru că un anume general a
fost vexat sau o anume ţară nu a fost consultată.
Împăratul Bizanţului punea atelajul său la dispoziţia ambasadorilor
ţărilor vecine sau îndepărtate, prietene sau chiar inamice, de îndată ce
aceştia ajungeau la porţile cetăţii, pentru a fi conduşi la palatul unde îi
aştepta.
Nu era doar un gest protocolar, ci şi un mod de a asigura securitatea
oaspeţilor. Caleaşca, escortată de un detaşament al Jandarmeriei regale,
care duce un nou ambasador să-şi prezinte scrisorile de acreditare
guvernatorului general din Ottawa sau limuzina guvernamentală care îl
aşteaptă la sosirea sa pe aeroportul Sainte-Foy, pentru a face vizitele de
curtoazie autorităţilor din Québec, toate acestea se înscriu în aceeaşi
succesiune istorică a consideraţiei acordate unei personalităţi care îşi
asumă o responsabilitate a vieţii colective, personificând un simbol.
Formele şi mijloacele se pot schimba, necesităţile rămân aceleaşi.
Câte pieţe n-au rămas oare inabordabile unor oameni de afaceri care

17
n-au ştiut să ţină seama de obiceiurile unuia sau altuia dintre omologii lor
străini? E mai mult ca sigur că un cumpărător nu e solicitat numai de o
singură persoană, ci şi de alţi furnizori de bunuri şi servicii. Pentru fiecare
industriaş care încearcă să convingă, există cel puţin încă doi concurenţi
care oferă aceleaşi lucruri la un preţ comparabil. În acest caz, determinantă
va fi calitatea relaţiei existente. Iezuiţii, care au plecat ca şi alte comunităţi
religioase în secolul XVI să convertească China, au fost singurii care nu au
fost izgoniţi. Ei se informaseră cu multă grijă asupra obiceiurilor Imperiului
de Mijloc înainte de a se stabili acolo, iar pe parcursul şederii lor au fost
foarte atenţi să nu-şi nemulţumească niciodată gazdele prin lipsa de
respect faţă de normele locale. Membrii acestui ilustru ordin au dat dovadă
de un altruism care câştigă spiritele şi deschide inimile.
Stabilirea unui contact, menţinerea sau întreruperea lui ţin de
capacitatea de a înţelege semnele, de a le decoda şi de a le respecta.
Limbajul protocolului şi al etichetei evoluează. Ca în orice comunicare, vom
avea grijă să evităm un vocabular depăşit sau să impunem unul nou, al
cărui sens, prea personal, ar fi ermetic şi eventual şocant, pentru că ar fi de
neînţeles sau, şi mai rău, greşit interpretat. Dacă trebuie să ştim să
distingem ce este util şi ce nu, ce este semnificativ şi ce nu, trebuie să ştim
şi să propunem formule care să întrunească unanimitatea.
Arta de a stăpâni bunele maniere constă în a trăi bine şi a profita în
linişte de bucuriile pe care ţi le oferă relaţiile cu ceilalţi, sau, cel puţin, în a
beneficia de acestea pe cât se poate. Protocol, etichetă, politeţe, fac parte
din preţul care trebuie plătit pentru a menţine armonia între noi şi mediul în
care evoluăm. Cu cât sunt mai bine cunoscute şi asimilate, cu atât
impietează mai puţin asupra libertăţii noastre. Inerente vieţii în societate,
ele însoţesc progresul civilizaţiei.

18
INVITAŢIA

Capacitatea cuiva de a lansa invitaţii în cadrul unui anumit mediu, a


unei colectivităţi sau a unui grup decurge din rolul pe care persoana în
cauză îl deţine în cadrul respectiv. Aceasta reprezintă corolarul unei funcţii
permanente, temporare sau de circumstanţă. A face o invitaţie este un act
marcant al vieţii în societate. De aceea, este caracterizat de un anumit
formalism ca instrument de comunicare pus în slujba unei activităţi, a
obiectivelor şi a reuşitei sale. De invitaţie depinde răspunsul favorabil al
persoanelor care se presupune că vor da curs mesajului referitor la
evenimentul la care au fost convocate. Ea foloseşte ca aide-mémoire
pentru cei care au acceptat. Îi deosebeşte pe invitaţi de oaspeţii nepoftiţi,
fără a pune la socoteală faptul că redactarea ei reprezintă o etapă decisivă
în planificarea unui eveniment.
Fiind vorba de primul mesaj pe care îl primesc persoanele a căror
participare o dorim şi care le va permite să-şi dea seama dacă prezenţa lor
e bine venită, este important ca reacţia pe care o va trezi aceasta să fie
influenţată favorabil nu numai printr-o prezentare grafică atrăgătoare, ci şi
prin calitatea informaţiei transmise.
În cazul în care activitatea priveşte un număr restrâns de persoane
sau atunci când acestea şi-au dat deja acordul, invitaţia scrisă este adesea
percepută ca un obicei consacrat, de care ar trebui să ne putem lipsi. Dar

19
pe lângă faptul că ea conferă un caracter personal evenimentului, mai are
şi avantajul de a confirma informaţiile deja transmise verbal - adesea prin
intermediul unei terţe persoane - şi care se referă la motivul, natura, data
sau locul întâlnirii. Aceste informaţii sunt indispensabile pentru a evita erori
supărătoare, mult mai frecvente decât am crede, făcute de invitaţi, care
trebuie să-şi poată aminti cu uşurinţă adresa, ora şi ziua prevăzute. În cazul
unor vizitatori străini, care nu cunosc întotdeauna foarte bine locurile,
aceste precizări se dovedesc importante.
Invitaţia scrisă are de asemenea avantajul de a stabili cu stricteţe cine
este chemat şi cine nu. Ea este semnul prin care invitaţii se recunosc între
ei, permisul de liberă trecere care îi deosebeşte de ceilalţi.
Hotărârea de a da o recepţie sau un dineu, de a organiza o
ceremonie, este adesea luată pornind de la un sentiment de necesitate: "un
anume lucru trebuie făcut", fie că este vorba de anunţarea unei etape
importante a unui proiect, de celebrarea unei reuşite sau de punerea în
valoare a unui eveniment excepţional al vieţii colective. Din păcate, între
ideile bune şi punerea lor în aplicare există uneori o diferenţă foarte greu de
acoperit. Există riscuri determinate de acţiunile impulsive şi precipitate,
iniţiate fără ca motivele să fi fost pe deplin clarificate, fără o asigurare
prealabilă că activitatea respectivă este potrivită. Punând pe hârtie intenţia
pe care o avem, redactând invitaţia, punem ordine în ideile deja lansate.
Această etapă se dovedeşte a fi cu atât mai salutară, cu cât riscul de
confuzie creşte atunci când este vorba de ideile mai multor persoane.
Redactarea invitaţiei îi va determina deci pe organizatori să se
asigure de pertinenţa mesajului care trebuie transmis şi de acţiunile ce
urmează a fi îndeplinite pentru a reuşi acest lucru.
Formularea sa este în acelaşi timp utilă şi din motive de organizare şi

20
reprezintă, din acest punct de vedere, o etapă determinantă, căci stabileşte
elementele esenţiale, în timp ce expedierea îi conferă un caracter definitiv.
O dată invitaţia trimisă, activitatea anunţată trebuie să aibă loc! Chiar dacă
nu au fost făcute toate verificările utile referitoare la invitaţii de onoare, la
locul şi ora desfăşurării, este prea târziu! Mai departe va trebui să ne
descurcăm cu informaţia care a fost distribuită. Cu atât mai rău dacă, de
exemplu, locul se dovedeşte inadecvat pentru activitatea prevăzută. Va
trebui să facem faţă situaţiei şi, pentru ca locul să corespundă, să acceptăm
eventual eforturi şi cheltuieli suplimentare, fie că este vorba de acces, de
lumină, de sonorizare sau de compatibilitatea cu alte activităţi ce se
desfăşoară în apropiere.
Redactarea invitaţiei se situează deci printre primele gesturi ale
pregătirii unui eveniment. Ar fi imprudent să o amânăm până la momentul
imprimării, deoarece adesea, atunci este prea târziu pentru a modifica o
decizie a cărei executare este în curs.
Dacă este vorba de un eveniment de o actualitate arzătoare pe care
vrem să-l subliniem, sau de care vrem să profităm, dacă lucrurile sunt într-
adevar urgente - de exemplu decesul unei personalitaţi publice, căreia
trebuie să i se organizeze funeraliile - sau când au avut loc întârzieri
datorate diferitelor circumstanţe, cum ar fi încetineala luării unei hotărâri,
atunci invitaţia se va face prin telefon. Să ne reamintim totuşi că invitaţiile
lansate în ultima clipă, fără o justificare evidentă, dau persoanei invitate
supărătoarea impresie că ne-am gândit la ea in extremis, sau manifestăm
faţă de ea lipsa de consideraţie ori de curtoazie, deşi intenţia noastră era
tocmai aceea de a-i arăta cât de mult o stimăm.
Folosirea faxului, extrem de răspândită acum, ne permite totuşi să
recurgem în orice moment la scris, chiar atunci când termenul impus de

21
circumstanţe este scurt. Să nu uităm însă că acesta este un mod de
transmitere excepţional, care ne permite să rezolvăm o situaţie ieşită din
comun. Faxul nu se poate substitui oricând unei invitaţii transmise în buna
şi cuvenita formă.1

INVITAŢIA SCRISĂ

REDACTAREA INVITAŢIEI SCRISE

Dacă este adevărat că tot ceea ce este scris rămâne, invitaţiile au


marea utilitate de a ne asigura că mesajul va fi bine înţeles, evident, cu
condiţia ca el să fie bine redactat. Mesajul în sens strict al termenului,
cartonul de invitaţie trebuie să transmită o informaţie precisă,
corespunzătoare şi suficientă, dar cu o mare economie de cuvinte. Invitaţia
cuprinde un rezumat cât se poate de concis al evenimentului anunţat.
Fiind vorba despre un text scurt, scris pe un suport de dimensiuni
limitate - nu este nici o scrisoare, nici un pliant publicitar - claritatea şi
concizia reprezintă reguli de aur. Fiecare cuvânt contează, inutilul este
exclus. E normal ca redactarea lui să dureze mult pentru un debutant sau
pentru cineva care face acest lucru ocazional; este un gen anume, care
face apel la un vocabular specializat. Stilul trebuie să fie curgător, fără
repetări. Textul trebuie să fie format dintr-o singură frază, fără punctuaţie,
pentru a putea fi citit dintr-o dată.
Redactarea invitaţiei se limitează la câteva teme, care sunt tot atâtea
1
Baldrige Leticia, Codul bunelor maniere în afaceri, p. 123-147

22
răspunsuri la întrebările pe care destinatarul său şi le poate pune. Cine
invită? Conform cărei formule de curtoazie? Cine este invitat? De ce? Când
este prevăzută activitatea? În ce loc? Cum putem răspunde? Care este
ţinuta vestimentară? Cum se ajunge acolo?

CINE INVITĂ?

Caracterul oficial al unei invitaţii este determinat de titlul care o


justifică. Este vorba de exercitarea unei puteri, de un instrument al
exprimării sale:
Primul ministru al...

Desigur, adăugarea numelui nu reprezintă o greşeală şi se poate


justifica din diferite motive:

Primul ministru al...


Domnul...

INVITAŢIA DIN PARTEA UNUI CUPLU

Atunci când numele soţului sau al soţiei este şi el menţionat, nu se


indică decât titlul celui sau celei care invită:

23
Excelenţele lor, Guvernatorul general
şi
Doamna...

Numele purtat de soţie poate fi cel al soţului, numele său personal,


dacă l-a păstrat, sau ambele nume. În acest caz, trebuie respectată
alegerea ei. Din 1981, pe plan juridic, fiecare dintre cei doi soţi îşi păstrează
numele şi prenumele, dar, în viaţa socială, o soţie poate utiliza numele
soţului, ceea ce totuşi este din ce în ce mai puţin frecvent. Pe de altă parte,
femeia căsătorită înainte de 1981 şi care a luat numele soţului, caz des
întâlnit la acea dată, poate continua să-l folosească.
Dacă doamna este titulara funcţiei, regulile sunt similare:

Doamna Ministru al Culturii


şi
Domnul...

Cutuma cere ca o invitaţie adresată unor cupluri să fie făcută din


partea unui cuplu. Singurele excepţii sunt invitaţiile făcute de un ecleziast,
de un celibatar, sau atunci când este prevăzută absenta soţului de la
evenimentul respectiv. În zilele noastre, aceste norme au devenit facultative
datorită diversităţii situaţiilor matrimoniale sau a carierei fiecăruia, cu
cortegiul de obligaţii pe care acesta le impune.
Ce se întâmplă cu menţionarea numelui însoţitorului atunci când
relaţia nu este oficială? Regulile sunt aceleaşi, iar în absenţa unor reguli
precise, prudenţa şi bunul simţ sunt necesare mai mult ca niciodată în tot

24
ce priveşte recunoaşterea vieţii comune. Vom distinge, de altfel, în acest
caz, participarea însoţitorului, de menţionarea sa în invitaţia scrisă, una
nedepinzând de cealalta, tot astfel cum un celibatar va putea să primească
oaspeţii alături de sora sa, sau tatăl alături de fiica sa, fără ca acest lucru să
fie menţionat în invitaţie.2

INVITAŢIA DIN PARTEA MAI MULTOR PERSOANE

O invitaţie poate fi transmisă în numele unui individ sau al unui grup:

Preşedintele
Casei populare St-François
Domnul…
şi
membrii consiliului de administraţie
au onoarea…

Ea poate fi rezultatul acţiunii mai multor persoane. Adăugarea


numerelor sub fiecare titlu este facultativă şi depinde de normele aplicate în
mediul respectiv. Pentru a personaliza invitaţia va fi însă menţionat cel puţin
2
Baldrige Leticia, Codul bunelor maniere în afaceri. Editura Politică, Bucureşti, 2002, p.78-82

25
un nume:

Preşedintele Confederaţiei
Casei populare
Şi de economii Desjardins din Québec
Domnul Jean Desprès

Preşedinta Preşedintele
Federaţiei Caselor şi Directoarea generală
populare Desjardins a Casei populare
din Estrie Saint-François

au onoarea de a…

In cazul când invitaţia este emisă de un colectiv, sa va evita formula


„au plăcerea de a…”, care poate părea ridicolă.

„Sub preşedinţia de onoare”, „sub patronajul”,


„în prezenţa”, „de către”

În afară de numele gazdei, invitaţia ne permite să menţionăm


numele unei personalităţi de al cărei prestigiu beneficiază evenimentul.
Înainte de a-i imprima numele , vom avea grijă să ne asigurăm că această
persoană este de acord, prezentându-i proiectul textului. Este foarte
important ca mai ales titlul sub care acţionează să fie scris corect. Cineva

26
poate patrona o activitate, de exemplu cu titlu preşedinte al unei asociaţii,
dar nu în numele companiei pe care o conduce. De altfel, o menţiune
incorectă poate pune o problemă de etică deloc neglijabilă, pe care nu o
putem evita decât obţinând acordul persoanei în cauză.
Dacă e prevăzut ca în acelaşi text să fie menţionată prezenţa mai
multor personalităţi, ele trebuie să fie informate în prealabil, pentru cazul în
care această prezentare colectivă nu ar conveni uneia sau alteia dintre ele.
Ar fi supărător să alături oameni care nu doresc acest lucru din motive
personale, la fel cum trebuie evitată senzaţia că o celebritate este utilizată
în alt scop decât cel pe care l-a acceptat.
Supunând textul prevăzut atenţiei personalităţilor interesate, vom da
dovadă de respect faţă de acestea, evitând în acelaşi timp neînţelegerile,
care cu greu mai pot fi aplanate atunci când invitaţia este tipărită şi
distribuită în o sută sau o mie de exemplare.
De asemenea, este normal ca o personaliate care cauţionează un
eveniment să cunoască amănuntele: lista invitaţilor, relaţiile de presă,
desfăşurarea, ţinuta vestimentară etc. Ea nu trebuie să fie pusă într-o
situaţie care să contravină anumitor principii pe care le apără sau chiar
imaginii publice pe care doreşte să o aibă, acestea fiind lucruri care nu sunt
neapărat cunoscute cu precizie de organizatori.
Expresiile cele mai curente sunt:
- Sub patronajul…
- Sub înaltul patronaj al…
- Sub preşedinţia de onoare a…
- În prezenţa…
- De către…
Primele trei formule sunt apoximativ sinonime, iar diversitatea lor ne

27
permite să evităm anumite incongruenţe.
Astfel, vom evita să scriem:

Sub preşedinţia
Preşedintei Crucii Roşii
Doamna…

Ci mai degrabă

Sub patronajul
Preşedintei Crucii Roşii
Doamna…

Înaltul patronaj va fi rezervat unor personalităţi de prim rang:

Sub înaltul patronaj


Al Secretarului general al Naţiunilor Unite
Excelenţa Sa Domnul…

Formula în prezenţa are diferite semnificaţii. Dacă, dintr-un motiv


oarecare, o personalitate nu-şi poate asuma preşedinţia de onoare, dar va
fi totuşi prezentă şi a acceptat ca acest lucru să fie menţionat, această

28
indicaţie va da tot atâta valoare evenimentului.
Vom recurge la aceiaşi termeni atunci când trebuie să confirmăm
prezenţa unei personalităţi în opoziţie cu alta, al cărei patronaj sau
preşedinţie de onoare este menţionată, dar va fi absentă în momentul
desfăşurării evenimentului.
În prezenţa se utilizează şi ca expresie a deferenţei manifestate de o
personalitate importantă, la adresa uneia şi mai importante, pentru care nu
ar fi potrivit să-şi asume patronajul sau preşedinţia de onoare:

Primul ministru al Canadei


onorabilul…
roagă pe
……………………………….
Să îi facă onoarea de a participa
la o cină
în prezenţa
Majestăţii sale regina

Într-o astfel de circumstanţă, Majestatea sa nu poate fi preşedintă, nici nu


poate patrona evenimentul; titlul său este suficient, iar menţiunea prezenţei sale,
ţinând seama de prestigiul funcţiei, creează o antinomie reverenţioasă.
În acest caz anume, primul ministru al Canadei o primeşte pe suverana sa.
Lucrurile ar fi diferite dacă cina ar fi oferită de un şef de stat străin, de
exemplu preşedintele Statelor Unite. Atunci această deferenţă nu ar trebui
marcată, toţi şefii de stat fiind egali între ei. Invitaţia ar menţiona atunci că a
ctivitatea are loc „în onoarea” unei anume personalităţi.

29
Locuţiunea de către permite, de asemenea, semnalarea participării unei
personalităţi la un eveniment: o inaugurare, punerea pietrei de temelie,
dezvelirea unei plăci etc. Aceasta este utilă şi în cazul în care personalitatea
care onorează cu prezenţa evenimentul este mai importantă decât cea care invită:

Preşedintele Comisiei şcolare din…


Domnul…
are plăcerea de a vă invita
la inaugurarea Şcolii secundare…
de către Ministrul Educaţiei
Domnul…

De altfel, folosirea locuţiunii de către mai degrabă decât a formulei


sub preşedinţia de onoare, precizează că personalitatea respectivă va lua
parte la eveniment. Ea oferă cel puţin avantajul de a lărgi vocabularul
utilizat, pentru a indica o participare, ca şi expresia în prezenta.
Aceste diferite moduri de exprimare se dovedesc foarte utile atunci
când trebuie anunţată participarea mai multor personalităţi şi trebuie
repartizate rolurile fiecăreia. Astfel îi vom putea regăsi pe toţi menţionaţi în
invitaţie:

Sub înaltul patronaj


al Excelenţei sale

30
Preşedintele Republicii italiene
Domnul…

Preşedintele Institutului de Design din Montréal


Domnul…
Are onoarea de a vă invita
la inugurarea expoziţiei
ITALIA 2000
de către
Primarul din Montréal
Domnul..
în prezenţa
Ambasadorului Italiei în Canada
Excelenţa Sa Domnul…

În acest caz, s-a recurs la expresia sub înaltul patronaj, în loc de sub
preşedinţia de onoare, redundantă cu „preşedintele Republicii”. Expoziţia este
inaugurată de către primar, conform dorinţei organizatorilor, căci instituţia
pe care o administrează aceştia ţine de administraţia municipală. Prezenţa
ambasadorului este menţionată în opoziţie cu cea a preşedintelui Republicii
italiene, care nu va fi prezent, dar care a acceptat să patroneze manifestarea.

CE FORMULĂ DE CURTOAZIE?

Spunem despre o invitaţie că este nominală sau personalizată dacă în


text este scris, cel mai adesea de mână, numele invitatului, într-un spaţiu

31
rezervat acestui scop. Altfel, invitaţia va fi calificată drept obişnuită sau
nepersonalizată.
Formula de curtoazie a unei invitaţii oficiale se recunoaşte după
utilizarea verbelor a ruga şi a onora, sau a unei combinaţii a acestora:

INVITAŢIE FORMALĂ

are onoarea de a invita pe are onoarea de a invita pe


…………….. ………………
să participe la să asiste la

roagă pe roagă pe
………... …………
să îi facă onoarea să îi facă onoarea
să participe la de a asista la
roagă pe roagă pe
………… ………...
să participe la să asiste la
INVITAŢIE MAI PUŢIN FORMALĂ

are plăcerea de a invita pe are plăcerea de a invita


pe
…………… ……………
să participe la să asiste la

Este un lucru obişnuit trimiterea de invitaţii nominale pentru activităţi

32
de strângere de fonduri, acţiuni promoţionale, diferite activităţi mondene.
Organizatorii utilizează acest mijloc ştiind că marcarea numelui invitatului
sporeşte valoarea cererii şi o face mai demnă de atenţie. Într-adevăr, acest
tip de msaj este vaorizant: persoana este rezultatul unei alegeri precise.
Astfel se sugerează faptul că invitaţia nu a fost făcută pe baza unei liste
oarecare, de unde au fost selectate nişte nume anume pentru a completa
numărul invitaţilor.3

INVITAŢIA NOMINALĂ

Pe cartonul invitaţiei se scrie titlul invitatului fără numele său - invitaţia


fiind adresată deţinătorului funcţiei - fie numele şi titlul, fie doar numele:

a) roagă pe
Domnul Ministru al Educaţiei

b) roagă pe
Domnul Pierre Roy
Ministru al Educaţiei
c) roagă pe
Domnul Pierre Roy
În cazul în care invitaţiile sunt adresate unui cuplu, se scrie titlul
funcţiei invitatului, urmat de numele soţiei, conform normelor menţionate
anterior:
3
Baldrige Leticia. Codul bunelor maniere în afaceri, Editura Politică, Bucureşti, 2002, p. 34-39.

33
d) roagă pe
Domnul Ministru al Educaţiei
şi Doamna Lise Lamarche

e) roagă pe
Domnul Pierre Roy
şi Doamna Lise Lamarche

f) roagă pe
Domnul şi Doamna Pierre Roy

Putem de asemenea adăuga pur şi simplu „şi Doamna” sau „şi


Domnul”:

g) roagă pe
Domnul Ministru al Educaţiei
şi Doamna

h) roagă pe
Domnul Pierre Roy şi Doamna

34
Pentru un cuplu invitat fără referire la statutul unuia sau altuia dintre
cei doi soţi, se va scrie în primul rând numele persoanei care a justificat
invitaţia. Dacă aceasta poate fi adresată oricăruia dintre cei doi, numele vor
fi plasate în ordine alfabetică.

i) roagă pe
Doamna Lise Lamarche
şi pe Domnul Pierre Roy

Lucrurile se petrec la fel în cazul cuplurilor de fapt. Dacă persoanele


respective locuiesc la adrese diferite, invitaţia va fi transmisă la fiecare
domiciliu.
În toate cazurile în care se fac invitaţii în cuplu, nu ne vom lipsi de
prezenţa unei persoane care nu este căsătorită sau despre care nu se ştie
dacă are un partener. Numele său va fi urmat de o virgulă şi vom adăuga
însoţit sau însoţită, după caz.

INVITAŢIA OBIŞNUITĂ

Pe acest tip de invitaţie nu se află înscris numele persoanei. Diferite


formule cosacrate ne permit să o adoptăm genului de activitate şi stilului pe

35
care vrem să i-l dăm, confom dorinţelor gazdei sau pentru a sublinia
importanţa invitatului de onoare. Nuanţele posibile sunt aceleaşi ca şi
pentru invitaţia nominală:
- vă roagă să îi faceţi onoarea de a participa la…
- vă roagă să îi faceţi onoarea de a asista la…
- vă roagă să onoraţi cu prezenţa dumneavoastră…
- are onoarea să vă invite la…
- are plăcerea să vă invite la…

INVITAT SINGUR?

Invitaţia obişnuită, care nu specifică titlul sau numele, este bineînţeles


valabilă pentru persoana căreia îi este adresată. Dacă nu poartă alte
indicaţii speciale, este valabilă doar pentru o persoană şi nu este
transmisibilă. Pentru a evita orice ambiguitate, intenţia gazdei va fi
precizată printr-o indicaţie scrisă distinct la sfârşit:
- Valabilă pentru două persoane
- Această invitaţie este valabilă pentru o persoană
- Valabilă pentru două persoane şi netransmisibilă
- Această invitaţie, netransmisibilă, permite intrarea unei singure
persoane
- Invitaţie netransmisibilă, valabilă pentru două persoane

Menţiunea „invitaţie personală”, utilizată în scopul de a se asigura că


persoanele care vor veni sunt cele care au fost invitate, este neadecvată.

36
Prin însăşi natura sa, o invitaţie este personală, iar a specifica acest lucru
arată lipsă de încredere faţă de invitaţi, insinuând că ar putea încerca să
dea invitaţia altcuiva. Doar invitaţia nominală permite personalizarea
gestului şi această obligaţie nu trebuie evitată. Pentru a-i descuraja pe
oaspeţii nepoftiţi, se va specifica mai degrabă obligaţia de a prezenta
invitaţia la intrare. Aceasta se scrie distinct la sfârşit:
- Vă rugăm prezentaţi invitaţia la intrare.
- Invitaţia va fi cerută la intrare.
- Din motive de securitate, invitaţia va fi cerută la intrare.

INVITAŢIA CONTRA COST

În caz că este vorba de o activitate prin care se solicită invitaţilor


participarea cu o sumă de bani în favoarea unei anume acţiuni, se va
recurge la una din următoarele formule:
- are onoarea de a vă solicita prezenţa la…
- vă solicită prezenţa la…

MOTIVUL INVITAŢIEI

De ce a fost lansată invitaţia? Care este motivul? Cine este


sărbătorit? Co ce ocazie specială? Aceasta este Însăşi esenţa
evenimentului anunţat. Informaţia e bineînţeles determinată în ceea ce
priveşte hotărârea de a desfăşura activitatea şi decizia invitaţilor de a
participa. Precizia se impune în mod evident în acest caz, iar formularea

37
exactă va cere adesea un efort de concizie şi de imaginaţie din partea
redactorului. „Nu am avut timp să scriu mai pe scurt” se lamenta un
ziarist… În cazul unui text de invitaţie, care ne obligă deja la precizie prin
conciziunea lui, menţionarea motivului trebuie să fie şi mai riguroasă.
Căutarea formulei potrivite, a cuvintelor, este adesea pentru cel care invită,
pentru gazdă, ocazia de a-şi clarifica scopul operaţiei propuse şi pertinenţa
sa, ţinând seama de mijloacele disponibile sau avute în vedere.
Formulele utilizate în mod curent sunt:
- în onoarea…
- cu ocazia…
- la dejunul în onoarea…
- la dejunul oferit de…
- la cina oferită cu ocazia…
- la cina în onoarea…
- la o recepţie în cadrul…
- la ceremonia…
- la semnarea cărţii de aur de către…
- la semnarea acordului între…
- la înmânarea…
- la dezvelirea…
- la punerea pietrei de temelie a…
- la inaugurarea pavilionului…
- la lansarea…
- la vernisajul…
- la inaugurarea reamenajării parcului…
- la redeschiderea sălii…
- la inaugurarea…şi la dejunul care va urma la…

38
- la dezvelirea…şi la recepţia care va urma la…
- la o recepţie cu ocazia vizitei delegaţiei…
- la o recepţie în onoarea delegaţiei…
- etc.

CÂND?

Alegerea datei şi a orei se bazează de obicei pe numeroase verificări


prealabile, fără de care, atât organizatorii cât şi personalităţile sunt expuşi
unor inconveniente supărătoare. Să ne reamintim că o dată lansată
invitaţia, exceptând cazul unui impediment deosebit de grav, activitatea nu
mai poate fi oprită decât cu riscul unor prejudicii serioase. Determinarea
momentului va ţine seama atât de disponibilitatea personalităţilor
menţionate, cât şi de cea a locului ales şi a mijloacelor necesare pentru
desfăşurarea activităţii. În acest domeniu, lucrurile evidente sunt cel mai
mare duşman al organizatorului. Totul trebuie confirmat întotdeauna în
scris. Cunoaştem cu toţii, din experienţă, confuziile care pot lua naştere
dintr-o simplă conversaţie marcată mai degrabă de bune intenţii decât de
rigoare.
De câte ori nu s-a întâmplat ca două personalităţi să stabilească o
întâlnire de principiu, lăsând colaboratorilor grija de a confirma detaliile:
„Pot să contez pe prezenţa dumneavoastră - îi spune primarul ministrului
educaţiei - luna viitoare, pe data de 24, pentru inaugurarea noii biblioteci
municipale?” - „Bineînţeles răspunde imediat ministrul”. A doua zi, la birou,

39
primarul anunţă vestea cea bună şefului său de cabinet, care transmite
informaţia şefului de protocol, care lansează pregătirile, deci şi imprimarea
invitaţiilor, trimise fără întârziere. Invitaţia ajunge la cabinetul ministrului:
catastrofă, pe 24, acesta trebuie să fie la Paris, la o întâlnire statutară a
miniştrilor educaţiei din ţările francofone. Ne putem imagina cu uşurinţă
problemele care urmează. Amânarea călătoriei? Anularea invitaţiilor?
Încercarea de a convinge un alt ministru să-l înlocuiască (dar cine acceptă
să servească drept înlocuitor? ). Delegarea unui înalt funcţionar? Decepţie
pentru primărie şi mare încurcătură pentru şeful de protocol al cărui
prestigiu e ştirbit. Ceea ce ar fi trebuit să fie o sărbătoare aşteptată de mult
şi încununarea unor ani de efort îşi pierde strălucirea. Nimeni nu consultase
agenda ministrului…
Organizatorul ceremoniei e cel care trebuie să verifice aceste lucruri şi,
aici, ca şi în alte domenii, el nu poate avea încredere decât în propriile sale
informaţii, oricât ar fi de prestigioasă sursa iniţială. „Primarul s-a întâlnit ieri
cu ministrul, care i-a spus că…” Primarul poate confunda ziua, ministrul
luna. Cert este că nici unul, nici celălalt nu avea agenda la el. S-au întâlnit
pentru altceva decât compararea programelor! Serviciile de protocol sunt
cele care trebuie să revadă şi să controleze mii de detalii de acest fel, până
la a deveni dezagreabile din cauza asta, dacă e nevoie.
Pe invitaţie se scrie mai întâi ziua, apoi luna, anul şi ora, conform unei
logici fireşti. Cel care primeşte invitaţia verifică în această ordine dacă
poate să participe:

luni, 30 septembrie 2004, ora 14³º

40
Pentru fi mai riguroşi, redactarea poate fi făcută fără a utiliza cifrele:

luni treizeci septembrie la ora paisprezece treizeci

În acest caz, anul nu este niciodată indicat, pentru a nu lungi


nejustificat textul consacrat acestui gen de informaţie. Se poate de
asemenea indica o oră limită:

luni 30 septembrie 1994 de la ora 17 la ora 19

Astfel, invitaţii nu vor surprinşi că personalul nu-i mai serveşte după


ora 19 fix, iar cei care mai zăbovesc vor face o impresie proastă.
Cunoscând dinainte durata activităţii, invitaţii îşi vor putea organiza mai
uşor timpul pentru a participa.

UNDE?

Locul trebuie menţionat cu precizie. Dacă trebuie trimise flori, sau o


telegramă, dacă invitaţii vin cu taxiul sau pentru orice alt motiv, adresa este
în majoritatea cazurilor indispensabilă, fie şi pentru a te ajuta să ţi-o
aminteşti. O adresă cuprinde numele clădirii, dacă are un nume, numele
sălii, numărul şi strada. Aceste detalii vor evita multe telefoane inutile:

41
la hotel Excelsior
salonul Iberville
strada Pierre-Boucher, nr. 1445,
Trois-Rivières

Dacă este vorba de o clădire deosebită, binecunoscută majorităţii


invitaţilor, atunci adresa poate fi scurtată:

la Hotelul Parlamentului

În acest exemplu, în Québec este vorba de intrarea principală, cea


numită a Familiei amerindiene. În cazul în care, din motive de logistică sau
de securitate, se preferă o altă intrare, aceasta va fi indicată:

la Hotelul Parlamentului
Intrarea bibliotecii
Este important să se evite ca invitaţii să caute intrarea în jurul clădirii,
să nu poată pătrunde pe anumite intrări, să meargă pe jos inutil. Grija
evidentă pentru confortul lor - psihologic şi fizic - e semnul atenţiei care li se
acordă.
Numele oraşului nu va fi trecut dacă se regăseşte implicit în textul
invitaţiei. De exemplu, într-o invitaţie a primarului din Québec pentru o
recepţie la primărie nu e necesar să se adauge numele oraşului. Trebuie
evitate repetiţiile care ar îngreuna textul sau nu ar adăuga precizări utile:

42
Primarul Québecului
are plăcerea să vă invite
la o recepţie
în onoarea Preşedintelui
Comunităţii franceze din Belgia
Domnul…
Miercuri 18 septembrie 1992 la ora 11
la Primăria municipală
Str. Des Jardins, nr. 2

R.S.V.P.

Protocolul, care are ca funcţie ordonarea lucrurilor, stabilirea luărilor


de cuvânt, a locurilor şi a precăderii participanţilor, trebuie să poată
cunoaşte publicul înainte ca acesta să sosească la faţa locului.
E util să ştii la câţi invitaţi să te aştepţi. Mai ales pentru un dineu la
care trebuie prevăzut dacă nu chiar un plan al amplasării oaspeţilor la
masă, cel puţin destule tacâmuri. Prea multe locuri goale dau impresia că
foarte mulţi s-au răzgândit în ultimul moment. Poate că au aflat că merita să
vină? Şi invers, invitatul pentru care se mai aduce un tacâm se simte prost
din această cauză ca şi ceilalţi de altfel.

Numai o cunoaştere prealabilă a numărului invitaţilor permite


amenajarea locului astfel încât ceremonia să se desfăşoare fără nici o
problemă. E necesară o sală destul de mare, un număr suficient de scaune,

43
o garderobă care să funcţioneze bine şi, dacă e vorba de o recepţie, trebuie
să fie destulă mâncare, băutură, un număr suficient de pahare, mese de
serviciu, etc.
O dată limită de răspuns ne va permite să reacţionăm la timp, să
lansăm noi invitaţii, să facem un rapel telefonic şi, dacă ne hotărâm să
acceptăm înlocuiri, să întrebăm cine îi va înlocui pe cei care nu vin. Poate
că nu e necesar ca acest ultim demers să fie făcut pe lângă toţi invitaţii, dar
va trebui făcut în orice caz pe lângă instituţiile a căror reprezentare e
importantă. Să adăugăm, în sfârşit, că doar cunoaşterea numărului de
persoane aşteptate permite un control al costurilor.
De obicei, se scrie R.S.V.P., adică „răspundeţi, vă rugăm”, urmat de
un număr de telefon şi, mai nou, şi de un număr de fax. În continuare sau
dedesubt - conform echilibrului grafic la invitaţiei - vom adăuga înainte de…
(data), fără a menţiona anul decât dacă este necesar, ca în cazul unei
invitaţii la o ceremonie pentru un dineu care va avea loc la începutul anului,
iar invitaţia a fost lansată la sfârşitul anului precedent:

- R.S.V.P. înainte de 15 septembrie


tel. 555 - 1212, fax. 555 - 1313

- Răspuns de dorit înainte de 15 septembrie

- Vă rugăm răspundeţi înainte de 15 septembrie

Aceste indicaţii sunt suficiente. Adăugarea numelui unei secretare


sau al unei telefoniste este inutil, pentru că aici e vorba de o organizare

44
internă care nu-şi are locul în textul unei invitaţii. Prin invitaţie se anunţă un
eveniment al vieţii sociale, iar numele care se află înscris pe ea sunt ale
unor personalităţi, menţionarea titlului lor furnizând informaţii asupra
funcţiilor oficiale pe care şi le asumă. Ar fi ciudat din punct de vedere al
mesajului ca un text atât de oficial să se încheie cu numele unui
necunoscut. Oricât ar putea fi de util pentru organizatori, e ca şi cum ai
trece de pe scenă în culise, din salon la bucătărie. Primirea răspunsurilor
este de resortul administraţiei şi nu reprezintă o ocazie de celebritate
subită.
Dacă invitaţia a fost lansată în prealabil prin telefon sau fax şi
răspunsul pozitiv a fost deja primit, vom trimite totuşi o invitaţie tipărită cu
menţiunea Rapel, în loc de R.S.V.P. La fel de bine putem şterge cu o linie
R.S.V.P. şi adăuga menţiunea Rapel scrisă de mână.
Vom face acelaşi lucru la adresa personalităţilor menţionate în
invitaţie. Acestea şi-au confirmat deja participarea. Trimiterea invitaţiei cu
menţiunea Rapel în locul numelui lor le va reaminti angajamentul pe care şi
l-au luat şi va supune atenţiei lor „produsul finit”, măcar pentru arhiva lor
personală.
În loc de obişnuitul R.S.V.P. găsim uneori indicaţia în caz de
neparticipare. Aceasta are scopul de a limita numărul prea mare de
telefoane, mai ales atunci când personalul secretariatului nu e prea
numeros, încercând în acelaşi timp să permită o aproximare a numărului
persoanelor care vor veni. Expresia introduce însă un element negativ în
textul invitaţiei şi ne îndeamnă să presupunem că refuzul contează mai mult
decât prezenţa. De aceea trebuie evitată pe cât posibil. 4

4
Anghel Ion, Dreptul diplomatic, Ed. Lumina, Bucureşti, 2002, p.87-121

45
DIFERITE INFORMAŢII

În colţul din dreapta sau din stânga jos, conform locului disponibil, se
indică ţinuta vestimentară şi detaliile practice care facilitează venirea
invitaţilor: cum se ajunge, unde se poate parca, dacă se amână în caz de
ploaie etc. Iată câteva exemple:

Parcare: Parcare în str. Champlain, nr.27

Transport: Transport cu autobuzul de la Centrul


congreselor
la Places des Arts de la ora 17 la ora 17.30
În caz de ploaie: Se amână pentru a doua zi
sau
În caz de ploaie, ceremonia se va desfăşura
la
Manejul militar, str. Cartier, nr. 16.

Televiziunile: Ceremonia fiind televizată, uşile se vor închide


la
ora 17.50

46
Atunci când aceste informaţii sunt prea numeroase, ele scriu pe o
hârtie separată sau se transmit o dată cu permisul de liberă trecere, dacă
există aşa ceva.

INVITAŢIILE PREIMPRIMATE

Invitaţiile preimprimate conţin elemente de bază utilizabile în


majoritatea circumstanţelor: numele gazdei şi titlul, sau titlul fără nume şi
spaţiul pentru a înscrie numele invitatului, motivul invitaţiei, data, ora şi
locul, ca şi menţiunea R.S.V.P. cu numărul de telefon şi fax. Dacă invitaţiile
sunt utilizate în timpul unor vizite în străinătate, e mai prudent ca aceste
numere să nu fie imprimate.

RĂSPUNSUL TIPĂRIT

Pentru evenimente importante sau excepţionale, pregătite cu mult


timp înainte, se poate recurge la răspunsul tipărit, furnizat invitaţilor
împreună cu un plic tipărit. În acest caz, invitaţia se trimite cu cel puţin patru
săptămâni înainte, pentru a putea primi răspunsurile. Această metodă are
avantajul de a atrage atenţia invitaţilor asupra grijii cu care e organizat
evenimentul, făcând în acelaşi timp mai dificile renunţările, întrucât
răspunsurile au fost date în scris.

47
GRAFICA

Grafica este pentru suportul material ceea ce stilul este pentru text:
un mijloc de exprimare în slujba mesajului care trebuie transmis. Invitaţia
scrisă trebuie să reţină atenţia invitaţilor care vor veni. Pentru aceasta,
resursele grafice sunt foarte utile. În primul rând în ce priveşte textul,
dimensiunea caracterelor pentru anumite cuvinte, spaţiul între ele, dar şi
culoarea invitaţiei şi forma sa. Prezenţa simbolurilor, emblemelor,
blazoanelor, siglelor ori a altui semn evocator al activităţii anunţate sau al
statutului celui care invită are mare importanţă.
Din punct de vedere estetic, ansamblul trebuie să exprime echilibrul
între părţi. Ca şi pentru o carte, una din regulile grafice constă în a nu utiliza
decât un singur tip de caractere pentru aceeaşi invitaţie, dar această
constrângere nu reprezintă un obstacol pentru un spirit inventiv.
Resursele grafice contribuie în egală măsură la rezolvarea
problemelor de ierarhie între diferite personalităţi. Dimensiunea caracterelor
utilizate va fi variabilă pentru anumite cuvinte, ca şi spaţiul între rânduri ale
textului. Astfel, preşedintele unei asociaţii, directorul unui muzeu sau
directoarea unui centru de primire vor avea grijă ca numele sau titlul
ministrului care prezidează evenimentul a cărui gazdă sun, să fie scris cu
caractere mai mari decât cele utilizate pentru ei înşişi.
Exemplul invitaţiei utilizate cu ocazia vizitei Sfinţiei Sale, papa Ioan-
Paul al II-lea la expoziţia „Le grand héritage” la Muzeul din Québec
ilustrează utilizarea graficii pentru a rezolva probleme de natură
protocolară, politică şi religioasă:

48
Monseniorul Louis-Albert Vachon
Arhiepiscop al Québecului
Primat al Canadei
Preşedinte al Adunării Episcopilor din Québec
roagă pe
Domnul Louis Dussault
să îi facă onoarea de a veni la Muzeul Québecului
cu ocazia vizitei

Sfinţiei Sale Papa Ioan-Paul al II-lea


la expoziţia Le Grand Héritage
oferită de guvernul Québecului
ca omagiu adus bisericii sub înaltul patronaj
al Primului ministru
Domnul René Lévesque
luni 10 septembrie 1984 la ora 8

De remarcat că dimensiunea caracterelor urmează o progresie logică


a cărei ordine este următoarea:
- menţionarea Sfinţiei Sale se face cu caracterele cele mai mari, pe un
rând izolat, în mijlocul textului;
- numele Monseniorului Vachon, gazda Sfinţiei Sale în Québec şi

49
numele Primului ministru al cărui guvern oferea expoziţia sunt de
aceeaşi dimensiune, plasate unul la începutul textului şi celălalt la
sfârşit: două locuri de onoare care aici au aceeaşi valoare;
- al treilea ca importanţă, numele invitatului, care a fost imprimat şi nu
scris de mână, datorită caracterului absolut excepţional al unei astfel
de vizite, şi pentru a constitui o amintire de valoare;
- cel de-al patrulea caracter, cel mai mic, e consacrat textului în sine.

În ce priveşte tipul de carton, bristolul „blanc cassé” este prin tradiţie


cel mai oficial şi rămâne cel mai utilizat. Există însă o mare varietate de
tipuri de carton de calitate care, fără a fi bristol, se înrudesc cu acesta. Sunt
mai economice şi au avantajul de a fi fabricate din materiale reciclate.
Pentru litere, negrul este singura culoare admisă.
În acest domeniu, Statul, instituţiile publice şi marile întreprinderi
respectă rigoarea caracteristică cercurilor oficiale. Directoarea unei
companii de dans care face invitaţii la o premieră îşi poate permite o
oarecare fantezie; chiar ne aşteptăm la asta, ca de altfel din partea
majorităţii instituţiilor din domeniul culturii sau comunicaţiilor.
Plicul este dintr-o hârtie de calitate care se potriveşte la culoare cu
invitaţia. Adresa scrisă de mână este cea mai apreciată, mai ales dacă
invitaţia este nominală. Dactilografierea adresei a fost la început interzisă;
astăzi, caracterele script şi roman sunt admise. În schimb, scrierea adresei
cu ajutorul ordinatorului sau pe etichete este considerată ca fiind cea mai
proastă soluţie.

50
TERMENUL DE EXPEDIERE

Invitaţia trimisă cu mult timp înainte este un semn de atenţie faţă de


invitaţi. Expediată în ultima clipă dă senzaţia de improvizaţie, fără a mai
pune la socoteală faptul că personalităţile a căror prezenţă este importantă
riscă să fie deja ocupate. O astfel de acţiune, atunci când nu există
justificarea unei circumstanţe excepţionale, prejudiciază reputaţia gazdei.
Pentru o invitaţie la masă e nevoie de un interval de cel puţin două, trei
săptămâni; o lună ar fi ideal. Pentru o recepţie, cel puţin zece zile, de
preferinţă paisprezece. Dacă punerea la punct a anumitor detalii - locul de
exemplu - întârzie expedierea, e foarte util să se recurgă la fax pentru a
anunţa natura activităţii, data şi ora. Informaţiile complementare vor figura
în invitaţia pe care o vor primi mai târziu viitorii oaspeţi.

RĂSPUNSUL LA O INVITAŢIE

Dacă pentru cel ce vă invită este o onoare şi o plăcere să vă aibă


drept oaspete, este important ca şi dumneavoastră să fiţi la înălţime,
răspunzând invitaţiei, fie că e vorba de un refuz sau de o acceptare. Pentru
a înţelege importanţa unui răspuns rapid trebuie să nu uităm cât de mare
este efortul organizatorilor pentru a pregăti o ceremonie, o recepţie sau un
dineu şi cât de multă nevoie au să cunoască gradul de interes pe care îl
suscită evenimentul - ceea ce se vede din răspunsurile primite.
Acest răspuns este imperativ pentru organizarea unei mese. Într-
adevăr, aceasta este o activitate dintre cele mai complexe şi costisitoare;

51
privilegiul de care se bucură oaspetele îi cere, în schimb, să fie la înălţime,
comunicând dacă va veni sau, dacă nu poate participa, politicos este să se
scuze neîntârziat. Trebuie evitată impresia că ezităm sau că am neglijat să
răspundem dintr-un motiv obscur. În plus, ar fi contrar interesului persoanei
invitate ca impoliteţea să se adauge la impresia neplăcută pe care o
creează un răspuns negativ.

ÎNLOCUIRILE

La o ceremonie sau la o recepţie înlocuirea unei persoane este


acceptată. Dacă nu putem asista nu va fi deci incorect să răspundem
indicând persoana care ne va reprezenta, cu excepţia cazului în care
invitaţia e făcută din motive strict personale, de exemplu prietenia între
dumneavoastră şi scriitorul pentru care e organizat evenimentul.
Dacă este vorba de un dejun sau de o cină, înlocuirea nu este admisă
deoarece locul fiecăruia e stabilit în funcţie de rang, iar lista invitaţilor a fost
alcătuită în consecinţă. Bineînţeles, putem cere să fim înlocuiţi când avem o
motivaţie întemeiată, dar nu trebuie să ne mirăm dacă vom fi refuzaţi.
Să luăm de pildă cazul unui dineu oferit în onoarea unui ministru
japonez. Dacă preşedintele unei companii care are sau va avea lucrări
importante în acea ţară nu poate veni la masa respectivă, la cere ar fi totuşi
util pentru întreprinderea sa să fie reprezentat, el poate solicita aceasta,
explicând care sunt motivele. E de înţeles că în sectorul particular aceste
reguli sunt mai puţin restrictive decât în cercurile guvernamentale sau
diplomatice. Cu toate acestea, un înlocuitor nu va ocupa locul protocolar a
invitatului căruia i se substituie, ci pe cel care îi revine personal.

52
LISTA INVITAŢILOR

Alegeri de făcut

Stabilirea listei invitaţilor trebuie făcută la începutul pregătirii


evenimentului, căci alegerea poate să se dovedească mai grea decât pare
la prima vedere. Pe cât este de uşor să-ţi alegi invitaţii în viaţa personală,
unde opţiunea se bazează pe afinităţi evidente, pe atât poate fi de delicată
această alegere în viaţa publică, deoarece e necesar să se ţină seama de
mai multe realităţi obiective inevitabile. Pericolele care-i pândesc pe
organizatori merg de la omisiunea supărătoare a unei persoane de pe lista
invitaţilor până la obligaţia jenantă de a exclude o alta. Suntem flataţi că am
fost invitaţi la un dineu oficial? Vom fi vexaţi dacă am fost excluşi.
Întâmplările din viaţa publică ne pot pune în orice clipă în pericol de a nu fi
agreaţi. Este adesea cazul unui dineu unde locurile sunt numărate: dacă e
loc pentru opt, nu e obligatoriu loc şi pentru nouă, fie şi din cauza
dimensiunilor mesei şi a rolului delicat de a-l plasa pe fiecare, conform
rangului său. O recepţie permite mai multă supleţe: să adaugi câţiva invitaţi
înseamnă doar să-i lipseşti de câteva locuri pe canapea pe cei două sute,
prezenţi acolo.
Mijlocul cel mai sigur de a nu-i şoca pe cei excluşi sau de a le calma
indignarea printr-o explicaţie obiectivă şi incontestabilă, indiferent dacă e
vorba de o ceremonie, o recepţie sau o cină, este de a stabili anumite
categorii şi de a-i invita pe toţi cei care fac parte din ele. Criteriile pot fi

53
oricât de diverse, cu condiţia să aibă toate legătură cu motivul
evenimentului.
Am vrea să invităm câţiva deputaţi, dar nu toată Adunarea Naţională,
nici tot Parlamentul federal? Trebuie trasată o linie. De exemplu, pentru un
eveniment organizat de Administraţia municipală din Montréal ar fi normal
să ne limităm la deputaţii din provincii şi la cei federali a căror circumscripţie
cuprinde teritoriul oraşului. Un deputat din împrejurimi, care s-ar formaliza
că nu a fost invitat, va accepta acest criteriu fără a fi vexat…Şeful de
protocol nu va fi nevoit să bâlbâie câteva scuze jalnice, să-şi asume
responsabilitatea „erorii” sau să încerce să promită că va repara greşeala
cu prima ocazie.
Se pune problema invitării primarilor din regiunea metropolitană? Şi
în acest caz dispunem de mai multe opţiuni: cei care fac parte din
Comunitatea urbană şi cei care alcătuiesc Conferinţa primarilor din suburbii
sau doar membrii executivului celor două organisme, care să-i reprezinte
pe colegii lor. Se celebrează cea de-a 350-a aniversare a oraşului
Montréal? Primarul Québecului va fi invitat, pentru că Champlain, fondatorul
acestui oraş încercase încă din 1611 să înfiinţeze o colonie în insula
Montréal. Va trebui de asemenea să invităm câţiva reprezentanţi ai
comunităţilor religioase. Care? Superiorii locali ai comunităţilor fondatoare
ale Montréalului şi, bineînţeles, arhiepiscopul diocezei.
Este de dorit prezenţa liderilor comunităţilor etnice? Alegerea este
extrem de dificilă din mulţimea de organisme de tot felul. Vom opta pentru
membrii Comitetului relaţiilor interculturale ale oraşului. Este vorba de
reprezentanţii oamenilor de afaceri? Vor fi privilegiaţi membrii consiliului de
administraţie ai Camerei de comerţ din zona metropolitană a Montréalului.
Mediul internaţional? Corpul consular reprezintă o alegere potrivită; vor

54
putea fi adăugaţi conducătorii organizaţiilor internaţionale care îşi au sediul
în Montréal - OACI, în primul rând - membrii Consiliului relaţiilor
internaţionale, cei de la Centrul internaţional de conferinţe etc. Mediul
artistic? Ne vom putea limita la deţinătorii Marelui Premiu al Montréalului
pentru literatură, la posesorii Premiului Québec născuţi în Montréal sau
domiciliaţi acolo, la laureaţii concursului anual al Consiliului artelor din
comunitatea urbană etc.
E nevoie de alte personalităţi? Vor fi invitaţi cei care au fost desemnaţi
„Grands Montréalais” de la înfiinţarea acestei academii, în 1975, sau, dacă
trebuie să limităm numărul, doar cei din ultimul an. 5

CRITERII OBIECTIVE

În toate cazurile, referirea la o structură cunoscută este


omniprezentă, deoarece e criteriul cel mai sigur datorită căruia cei excluşi
nu vor avea sentimentul că sunt victimele unui gest arbitrar sau că sunt
dezonoraţi.
Cât despre gazdă, faptul că a recurs la categorii precise şi
incontestabile, o va scuti de neplăceri inutile.
Criteriile pot să nu fie însă întotdeauna atât de clare. Alegerea
invitaţilor fiind determinată de motivul evenimentului, nu este întotdeauna
posibil să desemnezi organisme sau grupări autorizate şi perfect
corespunzătoare. De exemplu, pentru a primi pe membrii unei delegaţii
străine sau venite dinafară, vom putea face apel la omologii lor locali,
5
Baldrige Leticia, Codul bunelor maniere în afaceri,Bucureşti, p. 76-90

55
invitându-i sau nu pe superiorii lor ierarhici.
La o manifestare internaţională, va posibil să ne limităm la invitarea
şefilor de misiuni consulare ale ţărilor vizate sau a şefului misiunii lor
diplomatice de la Ottawa, fără a fi nevoiţi să extindem evenimentul la toţi
membrii corpului diplomatic şi consular. Pentru cei care nu sunt invitaţi şi
care îşi pun întrebări, răspunsul e gata pregătit, uşor de spus şi de
acceptat.
Dacă este bine să stabilim categorii conform cărora vom face lista
invitaţilor, e şi mai important să le respectăm. Dacă trebuie să facem
anumite derogări, atunci e important să identificăm criteriul unic conform
căruia cutare este invitat, dar nu şi cutare altul care are acelaşi statut,
pentru că altfel vom fi nevoiţi să reflectăm serios şi să lărgim lista la multe
alte personalităţi de acelaşi rang. La o cină în cinstea primarului Moscovei,
ar fi corect să participe, pentru a reprezenta lumea afacerilor, reprezentanţii
întreprinderilor care au efectuat de curând o misiune comercială în capitala
Rusiei, mai degrabă decât consiliul de administraţie al Camerei de comerţ,
exceptându-l poate pe preşedinte. Aceasta este o ocazie deosebită în care
trebuie invitaţi membrii Camerei de comerţ Rusia-Canada, dar poate că şi
în acest caz numărul de locuri disponibile ne va obliga să ne limităm la
consiliul de administraţie al acesteia.

DIVERSIFICAREA LISTEI

La un dineu, ca de altfel la o recepţie, conversaţia - şi nu meniul,


cum am fi tentaţi să credem - domină evenimentul. Reuşita sa ţine deci atât

56
de diversitatea cercurilor reprezentate, cât şi de afinităţile existente sau
potenţiale între indivizii înşişi. Aceste calităţi nu sunt neapărat prezente
întotdeauna la apel atunci când sunt invitate doar oficialităţi. De aceea,
poate fi interesant să chemăm şi persoane capabile să adauge un element
de eterogenitate, favorabil unei comunicări mai bune. Lucrul este cu atât
mai admisibil, cu cât, la o masă, sunt implicaţi în primul rând invitaţii ca
persoane, spre deosebire de o ceremonie unde contează mai mult
instituţiile.
Aceste persoane vor fi adeseori selectate dintre acelea care
beneficiază de o reputaţie excelentă în domeniul lor, fie că e vorba de artă,
sport, litere, afaceri sau învăţământ. Ele vor avea avantajul de a fi bine
văzute şi uşor acceptate de ceilalţi invitaţi, care sunt obligaţi să fie acolo
datorită caracterului oficiala al activităţii. De obicei aceste persoane au
primit deja o distincţie din partea autorităţilor, ceea ce permite
organizatorilor să dispună de un criteriu care justifică invitaţia.

CONCEPEREA PLANULUI DE AŞEZARE LA MASĂ

Făcând lista invitaţilor, vom avea în minte viitorul plan de aşezare la


masă şi problemele de natură protocolară pe care le poate pune prezenţa
unor anumiţi invitaţi. Dacă există mulţi invitaţi de onoare, va fi dificil să i se
atribuie fiecăruia locul cuvenit. Va fi poate chiar mai bine să nu fie invitate în
acelaşi timp două oficialităţi de rang egal, dacă nu poate fi asigurat un
echilibru al consideraţiei care trebuie să li se acorde. Gazda va evita astfel
o situaţie delicată pentru sine şi dezagreabilă pentru personalităţile care nu

57
ar fi tratate cum se cuvine.
În viaţa particulară, lipsită de multe din constrângerile vieţii publice, ne
putem permite să invităm pe cine vrem, amestecându-i pe unii cu ceilalţi.
Pentru ca un dineu să fie reuşit, vom căuta să favorizăm acel climat de
armonie care trebuie să domnească la masă evitând să invităm persoane
„incompatibile”, dar în acelaşi timp oferind invitaţilor noştri ocazia să facă
noi cunoştinţe.

II. FACILITAREA PARTICIPĂRII INVITAŢILOR

Într-o activitate publică, mai ales dacă este vorba de o activitate


oficială, invitaţii doresc să adopte un comportament adecvat, să se
conformeze aşteptărilor. Pentru unii, aceasta va reprezenta o ocazie de a-şi
arăta cunoştinţele, dar pentru mulţi alţii frecventarea în mod excepţional a
unui astfel de mediu determină o atitudine rezervată. Şi, cu cât suntem mai
timizi, cu atât participarea noastă va fi mai limitată. Aceasta nu este în
interesul gazdei, care caută prin toate mijloacele să faciliteze contactul între
oaspeţi şi doreşte ca fiecare element al evenimentului respectiv să
favorizeze o comunicare decisivă în avantajul obiectivelor pe care le-a
urmărit organizându-l.
Invitaţii încearcă să descopere care ar fi comportamentul adecvat în
situaţia dată, motiv pentru care îi vom surprinde adeseori ezitând înainte de
a adopta o atitudine. Pentru ca evenimentul să fie o reuşită, iar oaspeţii să
fie receptivi la mesajul care le este adresat, trebuie să li se uşureze lucrurile
prin adoptarea unei atitudini de „coordonare” a transportului lor, a sosirii şi a
participării. O primire deosebit de atentă nu este întotdeauna posibilă, de

58
cele mai multe ori din lipsă de mijloace, dar vom avea grijă să asigurăm un
serviciu minimal.

TRANSPORTUL ŞI SOSIREA INVITAŢILOR

O primire politicoasă şi eficace implică în primul rând preocuparea


pentru condiţiile care pot facilita deplasarea invitaţilor.
Cum se ajunge la locul prevăzut? Asta e prima întrebare pe care şi-o
pun toţi invitaţii înainte de a pleca. Iată de ce, cu excepţia cazurilor când
locurile sunt foarte bine cunoscute, - cum ar fi d pildă stadioanele, bisericile,
parlamentele sau primăriile - este bine ca invitaţia să fie însoţită de o
schemă a itinerariului, care să cuprindă puncte de reper uşor de
recunoscut, indicaţii asupra zonelor de parcare disponibile sau desemnarea
intrării care trebuie utilizată. În faţa intrării principale spaţiul trebuie să fie
degajat; o dată cu invitaţia va fi furnizat şi un permis de staţionare, dacă
accesul în parking e controlat. Parcarea e adesea departe: ar fi de dorit să
fie plasate indicatoare de orientare sau chiar să se organizeze un serviciu
de ordine pentru a facilita o circulaţie rapidă. Aceste precauţii nu sunt toate
absolut necesare; ele depind de loc şi de circumstanţe, respectiv de
amploarea evenimentului.
Să ne reamintim că toţi invitaţii sunt convocaţi la aceeaşi oră şi că
sosirea lor se face în masă, în interval de aproximativ douăzeci de minute.
Oamenilor nu le place în general să se remarce printr-o întârziere, mai ales
printr-una involuntară, datorată unei probleme de parcare.
Când evenimentul are loc în sala unui vast edificiu, în hol, alături de

59
un afiş care anunţă activitatea, se vor afla persoane care salută invitaţii şi
apoi, printr-un gest, le arată direcţia pe care trebuie să o urmeze. Dacă e
cazul, acestea vor răspunde la întrebări de ordin practic: unde este
telefonul? vestiarul?
Persoanele care îndeplinesc acest serviciu nu trebuie să dea mâna
cu oaspeţii; nu ele primesc. Sunt acolo pentru a facilita deplasarea
invitaţilor şi a da un prim indiciu de primire plină de atenţie. Iată o funcţie
care poate fi întotdeauna încredinţată unor benevoli. Dacă locul este
binecunoscut sau dacă există deja angajaţi de-ai casei afectaţi acestei
sarcini, primirea invitaţilor de către gazde se va face oricum, măcar la
intrarea în sala unde se desfăşoară evenimentele.

PREZENTĂRILE

Foarte adesea, invitaţii apreciază activitatea sau evenimentul la care


au fost chemaţi să participe, în funcţie de cei pe care au avut ocazia să-i
întâlnească, cu acel prilej. Au întâlnit persoane pe care nu le cunoşteau
până atunci? Au putut să stea de vorbă cu celebrităţi? Satisfacţia lor va fi cu
atât mai mare cu cât se vor întoarce acasă îmbogăţiţi cu noi prietenii, cu
fructuoase relaţii intelectuale sau de afaceri. Toate acestea au devenit
posibile datorită unui intermediar al cărui rol a fost de a stabili legătura între
diferite persoane, de a permite să se întâmple ceva, devenind ulterior un
instrument al destinului. Un factor esenţial al reuşitei în organizarea
evenimentelor din viaţa publică, cât şi a celor din viaţa particulară, constă în
a-i prezenta pe invitaţi, ajutându-i astfel să se cunoască unii pe alţii. De
acesta depinde însăşi esenţa comunicării care, altfel, s-ar desfăşura la

60
întâmplare sau ar fi abandonată cu totul. Iniţiativa de a face prezentările
este în primul rând responsabilitatea gazdei, dar şi a protocolului care
trebuie să sprijine exercitarea acestor îndatoriri, mergând până la
intervenţia directă. Şeful de protocol este în acest caz reprezentantul
gazdei, a cărei acţiune o continuă.

GAZDA ŞI INVITAŢII SĂI

Dacă activitatea se petrece într-un loc oficial sau dacă reuneşte un


mare număr de invitaţi, gazda, care se află la intrarea în sală, va fi însoţită
de un intermediar - director de protocol sau de relaţii publice, un angajat al
companiei sau un benevol - care cunoaşte bine lista persoanelor aşteptate
şi care va face prezentările. Acţionând astfel, se evită situaţia supărătoare
în care gazda nu-şi poate aminti numele unora dintre numeroşii săi invitaţi.
În cazul unor evenimente deosebit de importante, se întâmplă ca
fiecăruia dintre participanţi să i se remită - o dată cu numărul mesei, dacă
este vorba de un dineu - un bilet „pentru prezentare” în care sunt înscrise
numele şi funcţia sa. Dacă lucrurile nu se petrec aşa şi intermediarul are un
lapsus sau nu cunoaşte numele invitatului, nu va ezita să-l roage pe acesta
să-şi precizeze numele şi funcţia sau îi va cere cartea de vizită pentru a
face corect prezentările.
Crainicul, acest personaj impasibil care anunţă invitaţii cu voce tare
pe măsură ce aceştia sosesc, mai poate fi întâlnit şi astăzi în unele colţuri
ale lumii, dar a dispărut aproape cu totul la noi.
Când e vorba de o activitate care reuneşte un număr restrâns de
persoane, gazda îşi va primi invitaţii la intrare, fără intermediar.

61
Să remarcăm totuşi, că, în toate situaţiile, primirea făcută de gazdă
este limitată în timp. După o vreme, atunci când majoritatea persoanelor au
sosit, gazda va fi înlocuită la intrare de un membru al familiei, un
colaborator apropiat - un ministru, dacă primul ministru este cel care
primeşte, sau un membru al Consiliului municipal dacă gazda e primarul,
după cum vice-preşedintele întreprinderii îl va înlocui pe preşedinte, un
director pe directorul general… Gazda se va duce la invitaţii săi sau va ţine
companie invitatului de onoare. Mai târziu, atunci când activitatea va fi în
plină desfăşurare, se va pune capăt primirii, iar la intrare nu va mai rămâne
decât intermediarul care îi va conduce pe întârziaţi la gazdă pentru
amabilităţile de rigoare.

LINIA DE PRIMIRE

Obiceiul de a primi invitaţii individual este modul cel mai sigur de a


personaliza primul contact. Gazda trebuie să se achite de această
îndatorire, dar uneori este potrivit să fie însoţită de personalităţi marcante,
de colegi sau colaboratori cu un statut deosebit. Se formează atunci ceea
ce se numeşte o linie de primire, stabilită conform ordinii ierarhice. Chiar
dacă aceasta este maniera cea mai potrivită, vom avea totuşi grijă să nu o
folosim în mod excesiv. Mai întâi în ce priveşte numărul: dincolo de şase
persoane prezentările vor cere prea mult timp şi litania numelor şi
strângerilor de mână riscă să frizeze ridicolul… Trebuie de asemenea să ne
asigurăm că importanţa evenimentului justifică procedeul. El nu-şi are rostul
înainte de o ceremonie şi nici atunci când invitaţii sunt chemaţi pentru a
ciocni un pahar de vin în cinstea cuiva, iar durata celebrării nu depăşeşte

62
patruzeci sau şaizeci de minute. Nu este potrivit nici dacă evenimentul se
petrece în jurul orei 22, nici pentru recepţia care urmează unei premiere;
este deja târziu şi invitaţilor le este sete… Linia de primire are sens şi este
utilă când gazda şi invitaţii săi trebuie să petreacă multă vreme împreună,
mai multe ore, de exemplu înainte de un dineu sau o serată care cuprinde
un bufet, pentru că altfel ar exista o disproporţie între timpul de aşteptare şi
durata întâlnirii. Bineînţeles că lucrurile se vor petrece altfel decât este
vorba de a prezenta felicitări sau condoleanţe, natura evenimentului
impunând atunci ca toate persoanele să se salute între ele. Pentru aceasta
linia de primire este cel mai bun mijloc.
Pentru a evita ca acest exerciţiu să dureze prea mult, în cazul când
există deosebit de mulţi invitaţi, vom prefera să ne limităm la personalităţi
care, de la sosire, vor fi conduse într-un salon separat pentru prezentări, iar
ceilalţi oaspeţi vor fi conduşi în altă direcţie. Un semn făcut pe invitaţie va
permite identificarea invitaţilor speciali, la sosire. Această formulă se
aseamănă cu cea care ne conduce la izolarea câtorva personalităţi de la
început, în timp ce majoritatea oaspeţilor se adună într-o sală vecină.

PREZENTAREA INVITAŢILOR ÎNTRE EI

O dată primirea asigurată, problema prezentărilor rămâne valabilă. E


de la sine înţeles că trebuie să li se înlesnească invitaţilor posibilitatea de a

63
face cunoştinţă între ei, fapt de care gazdele se ocupă pe tot parcursul
recepţiei, dar nu cu prioritate. Într-adevăr, gazda trebuie să se ocupe de
toată lumea, dar mai ales de invitatul de onoare. În acest moment intervin
direct colaboratorii apropiaţi, deoarece primirea oaspeţilor îi priveşte şi pe
ei.

A FI CONCIS

A permite unor oameni să se cunoască este o sarcină nobilă, o


funcţie directă şi esenţială pentru buna desfăşurare a unei activităţi, fie ea
oficială sau nu. Acest gest de apropiere intervine ca un moment cheie,
marcând începutul unei întruniri. Dar timpul prezentărilor este limitat. De
aceea trebuie utilizat cât mai bine pentru a fi cât se poate de folositor
comunicării.
Deoarece este vorba de facilitarea schimburilor de idei între
persoanele prezente, vom prefera maniera care ne permite să facem acest
lucru în mod eficace şi rapid: un gest pentru a „sparge gheaţa” trebuie să fie
scurt… Putem apela, uneori, la o veche uzanţă care constă în a menţiona
alternativ numele şi titlurile persoanelor. „Domnule Primar, vi-l prezint pe
domnul Robert Morrisette, preşedintele companiei Centraide”. Se repetă
apoi: „Domnule Morissette sau domnule Preşedinte, vi-l prezint pe domnul
Primar sau pe domnul X, Primar al Montréalului”.
Această regulă, care este câteodată aplicată în cazul prezentării
oficiale a două personalităţi de rang egal - de exemplu doi şefi de Stat sau
doi ambasadori - se justifică mai puţin în alte ocazii şi mai ales într-o epocă
în care timpul e preţios, iar activităţile vieţii publice sunt decupate în minute
şi secunde. Acum este mai important să se realizeze un maxim de activităţi

64
într-un minim de timp şi făcând lucrurile bine. Nu mai este deci necesar să
se repete titluri şi nume inversând subiecte şi complimente. Obiectivul fiind
de a spune cine e fiecare, în zilele noastre ne vom mulţimi să spunem, de
exemplu: „Domnule Primar, vi-l prezint pe Domnul Robert Morissette,
Preşedintele companiei Centraide”.
Această formulă poate fi, de asemenea, redusă - e suficient să
spunem: „Domnule Morissette, vi-l prezint pe Domnul Primar”. Nu trebuie
să ezităm să modificăm normele în măsura în care se dovedeşte că e
posibil să atingem totuşi obiectivul urmărit. Pentru a fi mai concişi, ne vom
limita la o prezentare de tipul: „Domnule Morissette, preşedintele societăţii
Centraide” făcând un gest cu mâna către domnul Morissette pe care l-am
condus la primar.
Fie pentru a accelera desfăşurarea lucrurilor, când persoanele pe care
trebuie să le prezentăm sunt numeroase şi îşi aşteaptă rândul, fie pentru că
un lapsus ne-a făcut să uităm numele persoanei, poate fi considerat corect
să nu menţionăm decât titlul: „Domnule Primar, vi-l prezint pe Preşedintele
societăţii C entraide” sau, şi mai direct: „Preşedintele societăţii Centraide”.
Menţionarea numelui şi a prenumelui rămâne maniera cea mai adecvată
de a proceda, fiecare fiind sensibil la aceasta. La reuniunile cu un mic
număr de participanţi, mai ales dacă primirea are loc acasă, acest lucru
este o obligativitate. Aceasta le va crea o bună dispoziţie oaspeţilor şi le va
dovedi că sunteţi o gazdă perfectă.
Totuşi, dacă trebuie să alegem între a menţiona titlul sau numele, vom
prefera titlul dacă este vorba de un eveniment oficial sau o întâlnire de
afaceri. Invitaţiile fiind făcute datorită funcţiei pe care persoanele respective
o ocupă în societate sau datorită profesiunii lor, simpla menţionare a titlului
este justificată:

65
- reţine atenţia celor care ocupă funcţii analoge, mai ales dacă participă
invitaţi din străinătate;
- oferă invitaţilor posibilitatea de a alege mai uşor persoanele cu care
sunt interesaţi să poarte o discuţie;
- ajută la angajarea conversaţiei, titlul fiind folositor în acest sens;
- pornind de la titlul unei persoane, va fi mai uşor şi mai politicos să i se
ceară numele decât invers, pentru că e mai plăcut când cineva se
interesează de tine ca persoană şi nu doar pentru funcţiile pe care le
ocupi;
- ar putea fi jenant să întrebăm care este titlul cuiva, mai ales când
acesta ar fi trebuit să ne fie cunoscut, pentru că altfel sugerăm că
renumele său este relativ.
În intimitate, titlurile contează mai puţin. Oamenii se frecventează din
motive personale, de aceea prezentările se fac simplu spunând: „Doamnă
Lafleur, vi-l prezint pe domnul Lafortune” adăugând câteva cuvinte pentru
a le ajuta pe cele două persoane să înceapă conversaţia: „Fraçoise
tocmai s-a întors din Italia, unde, dacă-mi aduc bine aminte, aţi fost şi
dumneavoastră anul trecut” sau „Cred că sunteţi amândoi mari amatori de
golf”.
Cu amănunte de acest tip, cele două persoane care au fost
prezentate una alteia pot să înceapă o conversaţie. Trebuie prezentat un
cuplu? Există două posibilităţi: „Doamnă Ministru, permiteţi-mi să vă
prezint pe Domnul Robert Morissette, preşedintele societăţii Centraide şi
pe Doamna”.
Formula e valabilă dacă doamna e soţia domnului şi poartă numele
său. Dacă doamna si-a păstrat numele, dacă este doar partenera
domnului sau îl însoţeşte din întâmplare vom spune mai degrabă:

66
„Doamnă Ministru, vi-i prezint pe Domnul Robert Morissette, preşedintele
societăţii Centraide şi pe Doamna Nicole Lindsay”. 6

ORDINEA PROTOCOLARA A PREZENTĂRILOR

Normele cel mai frecvent utilizate impun ca persoana mai puţin


importantă să fie prezentată celeilalte: un subordonat va fi prezentat unui
superior, cel mai tânăr celui mai în vârstă, localnicii vizitatorilor, prietenii
intimi celor mai puţin apropiaţi, iar oaspeţii care sosesc vor fi prezentaţi
celor care au venit deja. Aceste principii cere se încrucişează, trebuie să
fie aplicate ţinând seama de fiecare situaţie.
Suveranul unei ţări, preşedintele, primul ministru sunt personalităţi de
prim rang, de aceea nu e nevoie să fie prezentate. Viaţa lor publică le
conferă celebritate şi, în orice caz, ei ar trebui să fie recunoscuţi în mod
spontan de cei care nu beneficiază de aceeaşi notorietate.
Vom remarca faptul că este considerat în continuare politicos ca un
dom să fie prezentat unei doamne, exceptând cazurile când este vorba de
o personalitate, de un şef de stat sau de guvern, un înalt demnitar al
bisericii, un ministru, un ambasador, sau cel puţin, de invitatul de onoare
al evenimentului la care participăm: „Domnule Prim ministru, îmi permiteţi
să vi-o prezint pe Doamna Elisabeth Mathieu?”
Persoana care primeşte sau cea căreia ăi suntem prezentaţi trebuie
să întindă prima mâna: politeţea o obligă să procedeze astfel. Cu toate
acestea, uzanţa, potrivit căreia o femeie poate să aibă iniţiativa gestului
faţă de un bărbat este încă în vigoare.
6
Dussault Louis, Protocol, instrument de comunicare, Ed. Galaxia, Bucureşti, 1996, p.245-152

67
A SE PREZENTA SINGUR

O gazdă avizată încearcă întotdeauna să se asigure că invitaţii sunt


prezentaţi unii altora, dar aceştia trebuie să facă şi ei un efort, fără a ezita
să se prezinte singuri dacă e nevoie, cel puţin în virtutea regulii
consacrate potrivit căreia, când o persoană intră într-o încăpere e de
datoria ei să se prezinte celor care sunt deja acolo. Pe de altă parte ar fi o
dovadă de impoliteţe să dăm impresia că ne plictisim la o recepţie
rămânând într-un colţ, visători şi tăcuţi. Nu depinde decât de noi să ne
amestecăm în mulţime, să salutăm persoanele pe care le cunoaştem şi să
abordăm altele noi. Nu comitem nici o greşeală făcând aceasta. Contactul
între persoane rămâne scopul principal a oricărei activităţi sociale. Dacă
circumstanţele nu ne-au permis să fim prezentaţi celorlalţi oaspeţi, vom
face aceasta singuri. Este în primul rând obligaţia noastră ca reuniunea la
care participăm să fie „reuşită”.
Cum trebuie să procedăm? Ne apropiem spunând „Bună ziua (sau
Bună seara), cred că nu am fost prezentaţi?) şi întinzând mâna adăugăm
„mă numesc…”. Ne spunem prenumele şi numele, nu doar prenumele şi
nu adăugăm „domnul” sau „doamna” când ne prezentăm. De obicei
interlocutorul răspunde prezentându-se. Dacă ni se pare util vom continua
menţionându-ne titlul şi astfel, conversaţia începe. Pentru a fi concişi ne
mulţumim să întindem mâna şi să ne prezentăm, aşa cum se procedează
pentru a saluta convivi când luăm loc la masă. Formula „Vreau să-l
cunoşti pe…” urmată de numele persoanei pe care dorim să o prezentăm,
în afară de faptul că e copiată din limba engleză, e prea imperativă pentru

68
a fi într-adevăr o formă de politeţe.
Nu vom ezita să ne prezentăm nici atunci când o persoană pare că a
uitat cine suntem, menţionându-i prompt şi clar prenumele şi numele şi,
reamintindu-i, dacă e nevoie, circumstanţele ultimei întâlniri sau legăturile
pe care le avem cu dânsa. Ajutând-o astfel, vom evita eventualitatea
supărătoare de a nu fi recunoscuţi nici după câteva minute de conversaţie
şi de a fi confruntaţi cu o situaţie jenantă, mai ales când sunt şi alte
persoane de faţă.

PRIMIREA PERSONALITĂŢILOR

Participarea unei personalităţi de onoare la un eveniment cuprinde, în


sine, un mesaj determinant. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, ce alt motiv ne-
ar fi putut determina, în majoritatea cazurilor, să facem numeroase
demersuri, care cer uneori intervenţia unor terţe persoane şi un consum
mare de timp, dacă nu pentru a ne asigura de venirea sa? De aceea este
logic să îi acordăm o atenţie corespunzătoare rolului principal pe care
trebuie să şi-l asume.
Mai întâi persoana în cauză trebuie informată dinainte de
desfăşurarea evenimentului prin trimiterea programului. Chiar dacă acesta
nu este perfect pus la punct, îi vom transmite o versiune preliminară de
îndată ce va fi posibil. Această precauţie îi va permite să că rolul său este
conform prezentării care i-a fost făcută, chiar dacă va considera necesar
să intervină pentru a sugera una sau mai multe modificări. Cu cât acest
program va fi cunoscut mai devreme, cu atât ajustările vor fi mai uşor de
efectuat, iar corecţiile penibile de ultimă oră mai puţin frecvente.

69
Acestei versiuni preliminare îi va urma - cu câteva zile înainte de
desfăşurarea activităţii, în ajun sau chiar în aceeaşi zi - versiunea
definitivă, având totuşi grijă să ne asigurăm că şi aceasta i-a parvenit
invitatului de onoare. El se va familiariza astfel cu responsabilităţile sale
deosebite şi vă va ajuta, prin îndeplinirea rolului care îi revine. Dacă vor fi
prezente şi alte personalităţi care cer o atenţie specială, dar secundară,
va fi util să acţionaţi în acelaşi mod în ceea ce-i priveşte, deşi în cazul lor
versiunea definitivă a scenariului va fi suficientă.
În ziua „Z”, este prudent şi politicos ca persoana să fie luată de la
birou, de la hotel sau de acasă: în felul acesta vom fi liniştiţi în ceea ce
priveşte sosirea sa, prevenind eventuale întârzieri care ar putea avea
consecinţe supărătoare asupra desfăşurării întregii activităţi.
De îndată ce soseşte, invitatul de onoare va fi preluat de cineva ca să
nu aştepte, de exemplu, la garderobă, pentru a-şi lăsa pălăria sau haina.
Să ne reamintim că una din funcţiile protocolului este de a permite
oamenilor să acţioneze conform rolului ce le-a fost desemnat. Controlând
o mulţime de detalii, trebuie să ajutăm personalităţile sau vedetele acelei
zile să se comporte conform locului lor în societate sau conform locului pe
care îl ocupă provizoriu, pentru că evenimentul se desfăşoară în cinstea
lor sau pentru că importanţa acestuia creşte datorită participării lor. Nu ne-
am îndeplinit misiunea dacă - după ce am solicitat venirea unui ministru, a
unui scriitor sau a unui sportiv celebru, după ce am informat toţi invitaţii
despre prezenţa sa ori a semnalat în invitaţie că acesta e preşedintele de
onoare al evenimentului - îl lăsăm să aştepte în mulţimea de invitaţi care
sosesc sau să circule, anonim, printre ei. Aceasta ar reprezenta o
contradicţie între ce a fost anunţat şi ce se petrece. Ceilalţi invitaţi ar fi şi
ei stânjeniţi într-o astfel de situaţie, neştiind ce atitudine să adopte.

70
Deci, gazda îşi va conduce invitatul de onoare într-un loc anume - salon
,birou sa orice altă încăpere amenajată în acest scop - pentru ca acesta
să-şi lase lucrurile, să se odihnească, să-şi aranjeze ţinuta, cu excepţia
situaţiei în care, conform scenariului prevăzut, nu trebuie să circule
imediat printre oaspeţi. În acest caz, vom avea grijă ca o persoană anume
desemnată să-i ia lucrurile.
Dacă adunarea este importantă - mai mult de 150 de invitaţi, de
exemplu - şi nu există o linie de primire, ar fi indicat ca personalităţile să
fie reunite într-o încăpere care le va fi rezervată şi unde le va fi prezentat
invitatul de onoare. Ne referim în special la persoanele cărora li s-a
desemnat un rol în timpul ceremoniei, ca, de pildă, în luările de cuvânt,
prezentarea unui premiu sau dezvelirea unei plăci. Astfel, vom putea să
ne asigurăm că într-adevăr au sosit toţi şi că putem trece la oficierea
evenimentului, după ce am verificat ultima oară scenariul împreună. Dacă
nu vom acţiona astfel, riscăm foarte tare să fim obligaţi să-i căutăm în
mulţime, găsindu-i pe unii şi pierzându-i pe alţii.
În orice caz, fie că se află într-un grup restrâns sau printre invitaţi,
trebuie să ne ocupăm de invitatul de onoare. Să mai reamintim o dată că
oamenii adoptă un cu totul alt comportament atunci când sunt implicaţi
într-un eveniment social de anvergură. O mulţime adunată spontan, pe
baza aceloraşi afinităţi se poate înghesui în jurul unei vedete din domeniul
politicii, al artei cinematografice sau muzicii, într-o asemenea măsură,
încât să fie nevoie de măsuri de securitate. Însă, aceleaşi vedete riscă să
rămână izolate, în mijlocul a două sute de persoane. De ce? Invitaţii,
tocmai pentru că sunt invitaţi, adoptă în circumstanţe oficiale un
comportament prudent, care le va dicta să nu se apropie de
personalitatea zilei fără un semn care să-i autorizeze în acest sens.

71
Bineînţeles că teama de un gest greşit, pe care fiecare vrea să-l evite cu
orice preţ, având în vedere că se află într-o situaţie de reprezentare,
poate împiedica orice iniţiativă chiar din partea unor oameni care, în mod
normal sau în alte situaţii şi-o manifestă.
Dacă nu a fost prevăzută o persoană care să aibă grijă în permanenţă
de invitatul de onoare, vom fi puşi adesea în situaţia de a asista la o
scenă jenantă pentru toată lumea, în care personalitatea respectivă
rămâne singură, ca şi cum ar fi izolată de ceilalţi printr-un cerc magic. De
câte ori nu s-a întâmplat ca, la un dejun organizat pentru discuţii,
conferenţiarul invitat de onoare să fie văzut luându-şi aperitivul izolat, într-
un mic salon, deoarece nici una dintre persoanele aflate acolo n-a
îndrăznit să se apropie de el.
Se poate, de asemenea, întâmpla ca invitatul de onoare să fie
înconjurat cu repeziciune şi în mod firesc, dar de către cine? De cunoscuţi
care au şi alte ocazii de a-l întâlni sau de persoane inoportune ori prea
îndrăzneţe. El nu va avea senzaţia penibilă că nu este respectat atunci
când cineva anume desemnat, de preferinţa gazda sa, îi va ţine companie
ferindu-l de a fi acaparat de unii, facilitându-i contactele cu cât mai multe
persoane.
Aceste gesturi, aceste atenţii nu sunt doar o simplă problemă de
curtoazie; ele facilitează comunicarea interpersonală şi buna înţelegere a
mesajului pe care îl implică prezenţa unei personalităţi.

LIPSA DE CORECTITUDINE A ŞEFILOR DE PROTOCOL

Şefii de protocol, atunci când îşi îndeplinesc funcţia de intermediar în

72
prezentarea persoanelor, vor fi uneori nevoiţi să-şi controleze
comportamentul pentru aşi putea îndeplini în mod eficient misiunea, care
este printre altele şi una de comunicare.
Politeţea îţi impune să nu ridici vocea în timpul unei recepţii pentru a
nu te face remarcat? Şeful de protocol trebuie totuşi să vorbească
suficient de tare pentru a fi auzit de persoanele pe care le prezintă, pentru
a atrage asupra acţiunii pe care o îndeplineşte.
El are obligaţia de a fi autoritar şi concis: până şi un preşedinte
urmează indicaţiile maestrului său de ceremonii, ştiind că acesta îl ajută
să-şi joace rolul de şef de stat. Şeful de protocol va fi nevoit uneori să
adopte un ton imperativ, rămânând în acelaşi timp politicos, de exemplu
când întrerupe o conversaţie pentru a prezenta pe cineva. Sigur că una
din cele mai cunoscute reguli de politeţe este cea care interzice să
întrerupi pe cineva în timp ce vorbeşte. Şi totuşi, el va fi obligat să facă
acest lucru, pentru că intră în atribuţiile lui să asigure buna desfăşurare a
activităţilor. Tot lui îi revine sarcina de a pune capăt unei activităţi şi de a
da semnalul de început pentru alta.
Adesea, va trebui să meargă înaintea unui personaj important pe
care îl conduce într-o încăpere, precedându-l tocmai pentru a-i arăta
drumul şi a-l conduce la invitaţii pe care trebuie să-i prezinte, ori pentru a-i
indica locul, plasat bineînţeles în primul rând sau la tribună. El e pus, de
asemenea, în situaţia să arate cu mâna, deşi foarte de timpuriu, în viaţă,
învăţăm să nu facem acest lucru.

SALUTUL JAPONEZ ?

73
Amintindu-ne zicala - câte locuri atâtea obiceiuri - vom ţine cont de
faptul că fiecare ţară îşi primeşte oaspeţii conform propriilor uzanţe; nu
are sens, de exemplu să întâmpinăm un salut japonez înclinând capul sau
bustul. În acest caz anume, subtilităţile înclinării potrivite sunt atât de mari,
încât cel care o face riscă să greşească şi să-şi decepţioneze oaspetele.
Ne vom mulţumi deci să dăm mâna, după maniera occidentală.
Regula de a primi oaspeţii potrivit uzanţelor ţării gazdă este
universală. Cum să faci altfel? Întrucât nu poţi cunoaşte în totalitate
diferitele maniere de primire intrate în tradiţia celorlalte ţări, şi nici
obiceiurile complexe care coordonează relaţiile individuale şi colective, a
face apel la ele înseamnă a te expune la stângăcii.
Lucrurile se petrec altfel în cursul unei vizite în Japonia: în acest caz
ar fi important să te informezi asupra artei gesturilor de curtoazie specifice
ţării Soarelui Răsare. La fel vom proceda în orice ţară în care vom merge,
având grijă să sesizăm distincţiile ce se impun în cazul ţărilor
plurinaţionale.
O deplasare în străinătate în cadrul unor activităţi oficiale, implicând
funcţii de reprezentare politică, administrativă, comercială sau culturală,
adică vizând un schimb, un angajament, necesită din partea vizitatorului o
bună cunoaştere a obiceiurilor ţării gazdă. Această precauţie îi va permite
vizitatorului să înţeleagă bine gesturile şi cuvintele care îi sunt adresate, şi
să fie sigur că şi el va fi înţeles cum trebuie. Comunicarea are regulile ei!

DEFERENŢA FAŢĂ DE UN PERSONAJ REGAL

Deferenţa faţă de un personaj regal se manifestă în mai multe feluri,

74
respectiv prin normele de conversaţie şi prudenţa manifestată în gesturi.
Iniţiativa conversaţiei îi revine monarhului, după cum tot el va stabili
tematica sau subiectul acesteia, evitând astfel să fie pus în situaţia jenantă
de a nu mai putea continua discuţia asupra unui punct care nu i-ar conveni
sau pe care nu ar putea să-l abordeze din motive politice sau
constituţionale. Căci o astfel de situaţie este delicată atât pentru el cât şi
pentru interlocutorii săi. Pe de altă parte, discuţia fiind începută de el, îi va
putea pune capăt când va dori.
Despre un primar care avea un suveran ca oaspete la un banchet se
povesteşte anecdota următoare: constatând, după un lung moment de la
începutul mesei, că discuţia cu ilustrul oaspete la dreapta căruia se află -
căci îi cedase locul său de gazdă - întârzia să înceapă, se zice că
bancherul ar fi exclamat oferindu-i sarea: „Să ştiţi că dacă mi s-ar vorbi, aş
răspunde!” Povestea ne face să zâmbim, dar a rămas în anale ca model al
unei iniţiative destul de neîndemânatice.
Feriţi-vă, de asemenea, de gesturile neinspirate. Nu luăm un rege de
cot pentru a-i prezenta invitaţii sau pentru a-l călăuzi pe parcursul unei
ceremonii. Presa britanică şi în mai mică măsură cea canadiană s-au
delectat cu această greşeală comisă de Richard Hatfield, pe vremea aceea
prim ministru al Noului-Brunswick, care se comportase astfel cu regina
Elisabeta a II-a. Mai de curând, primul ministru al Australiei a făcut la fel,
provocând o tulburare cu atât mai mare cu cât el predică abolirea monarhiei
pentru ţara sa până la sfârşitul secolului.

REVERENŢA

75
Membrii familiei regale vizitează adesea Canada. Ei nu apar în public
la fel de des ca în Anglia, este adevărat, dar canadienii pot fi mult mai des
decât locuitorii Statelor Unite sau Franţei, de exemplu, în prezenţa
Majestăţii sale, şeful statului canadian.
Reverenţa, acest gest de o graţie desăvârşită, practicat doar de femei
- bărbaţii nu trebuie decât să încline capul - este sursa multor spaime, între
care teama de ridicol nu e cea mai mică.
Ea se practică în faţa membrilor familiei regale, în faţa unui fost
suveran, ca regele Greciei sau a moştenitorului unei coroane, ca de
exemplu contele de Paris în Franţa şi doamna, soţia sa. Reverenţa nu se
mai practică faţă de Guvernatorul general, nici faţă de soţia acestuia.
Acest semn de respect, componentă tipică a protocolului regal, nu se
practică însă între şefii de stat, nici între soţii sau soţiile acestora, datorită
principiului d egalitate care prevalează între ţări suverane. Jacqueline
Kennedy, căreia i s-a reproşat că i-a făcut o reverenţă prinţului Filip pe un
culoar al Casei Albe, după înmormântarea preşedintelui John F. Kennedy, a
replicat că în acel moment ea nu mai era „first lady”! Poate, dar prinţul o
saluta pe soţia preşedintelui şi onora Statele Unite în numele Marii Britanii.
Doamna Kennedy ar fi trebuit poate să-şi păstreze comportamentul de soţie
a şefului statului, mai ales pentru că era vorba de înmormântarea acestuia
din urmă… Dumneavoastră ce credeţi?
O femeie face o reverenţă în momentul prezentărilor, sau atunci când
personajul regal respectiv îi adresează cuvântul pentru prima oară, dar
această reverenţă ar fi nepotrivită dacă aceeaşi personalitate ar circula prin
mulţime strângând mâna oamenilor din jur, cu excepţia cazului în care e
vorba de un garden-party…7
7
Vedimoş Verginia, Elemente de protocol, Ed. Lumina, Bucureşti, 2002, p. 221-230

76
O REVERENŢĂ BINE FĂCUTĂ

„E plăcut să priveşti o reverenţă bine făcută, dar reuşita ei cere


puţină practică: trebuie să-ţi laşi greutatea pe piciorul care este înainte, cu
bustul drept şi privirea în ochii celuilalt, de preferinţă surâzând. În timp ce
faceţi reverenţa nu trebuie să vă lăsaţi prea jos, mai ales dacă sunteţi mai
corpolente. Regele George al VI-lea, cu predilecţia sa pentru mimii de
music-hall, îi plăcea să spună păţania unei doamne de proporţii ample,
care, într-o zi, dându-i mâna, a făcut o reverenţă atât de adâncă, încât nu s-
a mai putut ridica, obligând-o pe Majestatea Sa să se sprijine pe călcâie
pentru a o repune pe picioare.
Atunci când vorbiţi cu regina sau cu regina mamă, trebuie să vă
adresaţi întâi cu formula „Your Majesty”, apoi „Ma’am”. În ceea ce-i priveşte
pe ceilalţi membri ai familiei regale, spuneţi mai întâi „Your Royal
Highness”, apoi „Sir” sau „M’am”. Această regulă poate fi neglijată dacă
8
este vorba de copii foarte mici din familia regală”.

III. PRECĂDEREA ŞI PLASAREA

A acorda fiecăruia un loc corespunzător, conform precăderii la care


are dreptul şi rangului ce-i revine, reprezintă - în materie de protocol - unul
din lucrurile cele mai delicate. Cine va sta la masa de onoare şi pe ce loc?

8
Louis Dussault, Protocolul, instrument de comunicare, Galaxia, 1996.

77
Cum vor fi repartizaţi invitaţii în sală? Cine va lua cuvântul primul? … Dar
ultimul? … În acest caz, mai mult ca niciodată, improvizaţia este un sfetnic
prost; ea nu poate justifica gafele comise. Bătrânii vorbeau despre
cunoaşterea ordinii de precădere ca despre o ştiinţă, iar despre aşezarea
oaspeţilor ca despre o artă, într-atât este de complicată punerea lor în
aplicare. Învăţarea regulilor de bază ne permite însă să facem faţă situaţiilor
celor mai frecvente. Prin practică, vom descoperi destul de repede o
varietate de soluţii pentru aceeaşi problemă. Imaginaţia şi logica, care ne
permit să inventăm de fiecare dată, joacă în acest caz, un rol extrem de
important.
Precăderea şi repartizarea locurilor, pe lângă faptul că asigură
desfăşurarea în bună ordine a unei ceremonii, reflectă totodată motivaţiile şi
obiectivele acesteia. În acest sens, ele reprezintă un mesaj în slujba
intenţiei urmărite. În afară de aceasta, ele sunt cele care, la o conferinţă
sau la un dineu vor contribui la facilitarea comunicării între participanţi.
Principiile după care ne ghidăm în atribuirea locurilor se interpretează
în funcţie de raporturile care se stabilesc între ele, aşa cum se
interpretează şi lectura unui text de lege. Fiecare poate fi adevărat, la
modul absolut, dar aplicabilitatea sa se va dovedi relativă atunci când mai
multe principii sunt puse în cauză simultan, ceea ce se întâmplă destul de
des.
Instrumentele utilizate pentru a stabili precăderea şi rangul provin
din diferite surse: listele de ordine protocolară oficiale stabilite de state şi de
marile instituţii, regulile diplomatice, şlefuite de-a lungul veacurilor în relaţiile
internaţionale, semnele de deferenţă practicate într-o societate faţă de
anumiţi membri ai săi, sau curtoazia reciprocă manifestată între indivizi sau
grupuri de indivizi. Bineînţeles, va trebui să se ţină cont de cerinţele

78
specifice fiecărei situaţii şi care decurg din motivele şi circumstanţele
desfăşurării activităţii respective.
Vom găsi de asemenea descrierea măsurilor care trebuie aplicate în
organizarea evenimentelor publice. O secţiune precisă prezintă normele
suplimentare referitoare la dineuri, la fel cum vom mai întâlni şi alte
precizări în acest sens, pe tot parcursul lucrării, căci precădere şi protocol
sunt două noţiuni strâns legate.9

ORDINEA PROTOCOLARĂ (PRECĂDEREA)

Oricare ar fi regimul politic, de la autocraţie la democraţie, oricare ar fi


mediul, de la cel mai elementar până la cel mai complex, oficial sau nu,
instituţionalizat sau contestatar, public sau particular, persoana considerată
a fi cea mai importantă va ocupa întotdeauna locul cel mai bun.
Cercurile oficiale, sau complexe prin numărul personajelor implicate şi
prin ierarhia responsabilităţilor, dispun de obicei de o ordonanţă scrisă a
precăderii care guvernează această ierarhie şi a cărei aplicare este
imperativă. În majoritatea cazurilor însă, regula nescrisă e suficientă în
măsura în care, autoritatea care a emis-o este cea care exercită puterea,
indiferent dacă această putere este reală, presupusă sau onorifică.
Recunoaşterea acestei puteri de către cei asupra cărora se exercită îi
asigură punerea în aplicare.
Tradiţia şi precedentele contează foarte mult în precizarea rangului
fiecăruia, deoarece ele definesc ceea ce se cheamă o cutumă. Cu toate
acestea, pentru a fi respectată, ordinea protocolară trebuie să corespundă
9
Boncios Aurel, Drept diplomatic, Ed. Fundaţiei „România de mâine”, 2002, p. 68-79

79
evoluţiei societăţii şi mutaţiilor care îi afectează organizarea. Rolurile şi
funcţiile fiind într-o permanenţă mutaţie, fiecare nouă situaţie antrenează
noi precedente care modifică treptat ordinea protocolară cunoscută şi
respectată anterior.
Dacă cutuma este o sursă care generează destule constrângeri, vom
observa, că, pe de altă parte, ea face schimbările dificile, aşa cum
demonstrează reacţia Academiei Franceze la modificările aduse în 1989
precăderii. Decretul, stabilit de preşedinţia Republicii, îl cobora pe
secretarul său perpetuu de la rangul 16 la rangul 24, aşa că membrii
augustei instituţii, fondată de Richelieu, au decis să boicoteze manifestările
oficiale!
Regulile impuse de ordinea protocolară nu
sunt nici imuabile, nici uniforme. Este adevărat
că relaţiile tot mai frecvente şi mai diverse între
ţări favorizează nivelarea multor particularităţi.
Totuşi, mişcarea aceasta este frânată de forţa
convenţiilor specifice fiecărei societăţi. Se pare
chiar că internaţionalizarea schimburilor
convinge naţiunile să se limiteze la valorile care
le particularizează şi a căror expresie o regăsim
în normele de protocol şi etichetă. Abundenţa
lucrărilor despre datinile şi obiceiurile diferitelor
ţări reprezintă deja o dovadă a importanţei şi
perenităţii acestor diferenţe, care sunt dovada
unor valori comune, aşa cum le-a făurit istoria şi
datorită cărora membrii unei aceleiaşi
colectivităţi se recunosc.

80
ORDINELE OFICIALE REFERITOARE LA PRECĂDERE

Cea mai înaltă autoritate a unui stat este cea care decide ordinea
protocolară a persoanelor care, conform naturii funcţiei lor şi a rolului lor în
organizarea unei societăţi date, deţin un rang oficial recunoscut în structura
instituţională a unei ţări.
Ordinea protocolară a guvernului canadian şi cea a guvernului
Québecului sunt două instrumente de referinţă indispensabile pentru cei
care se ocupă de organizarea unor evenimente oficiale. Primul intitulat
Tabelul ordinii de precădere pentru Canada, este emis de guvernatorul
general prin procedura instrumentării avizului primului ministru al Canadei.
Cel de-al doilea provine de la Consiliul de miniştri al guvernului Québecului
şi poartă numele de Decret al guvernului Québecului privind ordinea de
precădere în ceremoniile publice.
Ordinea protocolară oficială e completată, în cazul miniştrilor, prin
rangul stabilit în cadrul cabinetului din care face parte. Acesta este unul din
primele acte care însoţesc preluarea funcţiei de către un şef de guvern.
Accesul la putere obligă un prim ministru, până atunci lider al unui partid, să
determine ordinea protocolară a colaboratorilor săi cei mai apropiaţi,
investiţi de acum cu o sarcină publică. Ordinea pe care a hotărât-o ţine de
criterii arbitrare, cu excepţia locului al doilea, care este cel al vice-prim
ministrului. Uneori, va conta vechimea activităţii în cadrul unui partid, o
funcţie anterioară de ministru, amploarea responsabilităţilor, vârsta, etc.
Bineînţeles, miniştrii ce fac parte din cabinetul primului ministru vor avea un

81
rang mai înalt decât ceilalţi, iar dintre aceştia, uneori membrii unui cabinet
restrâns, sau miniştrii „de sector” se deosebesc de ceilalţi. O dată lista
stabilită, ea intră în vigoare, în momentul depunerii jurământului în faţa
guvernatorului general sau a locotenentului guvernator, după cum este
vorba de guvernul federal, sau de un guvern provincial. Jurământul ăl vor
depune mai întâi primul ministru şi vice-prim ministrul, urmaţi de ceilalţi
miniştri în ordine descrescătoare.
Aceste liste protocolare reflectă sistemul nostru politic: o democraţie
parlamentară într-un regim de monarhie constituţională, cu o repartiţie a
puterii de tip federal. Ele nu cuprind întreaga ierarhie socială, departe de
asta, şi nu se aplică sistematic. Sunt obligatorii pentru evenimentele oficiale
convocate de autorităţile guvernamentale respective şi servesc drept
referinţă instituţiilor subordonate vreunui guvern sau altuia.
Majoritatea evenimentelor regrupează însă invitaţi proveniţi din
diferite cercuri, atât locale cât şi străine, a căror funcţie nu este repertoriată
în ordinele oficiale referitoare la precădere. Asta nu înseamnă că nu au
dreptul la manifestări de atenţie şi respect, de care trebuie să se ţină
seama.
Când e vorba de o ceremonie trebuie stabilită o ordine conformă cu
rolul şi statutul instituţiilor, raportate unele faţă de celelalte. Pentru o
conferinţă, trebuie să ne asigurăm că părţile respective pot să negocieze în
mod ordonat şi în deplină egalitate. Cazul dineurilor este mai complex:
plasarea persoanelor depinde de instituţia pe care o reprezintă, de rangul
pe care îl ocupă, de importanţa statutului lor reprezentativ, de caracterul
electiv sau nominativ al postului, de vârsta oaspetelui sau de notorietatea
pe care şi-a dobândit-o. Vom ţine, de asemenea, seama de ordinea
protocolară impusă de curtoazia specifică unui mediu anume din care ar

82
putea face parte aceste persoane.

PRECĂDEREA

„Această protecţie înverşunată a ordinii protocolare sociale creează


incidente absurde calificate pe bună dreptate drept „şicane de precădere”.
Guvernatorul pretinde că are dreptul de a fi salutat cu halebarda, „ca şi
mareşalii Franţei”. Intendentul cere să fie la acelaşi rang cu guvernatorul în
manifestările publice. Locotenenţii regelui Québecului vor să fie pe picior de
egalitate cu guvernatorii provinciei Montréal şi Trois-Rivières. Comandanţii
forturilor susţin că au dreptul să ceară ca preoţii să-i salute cu o înclinare a
capului înainte de a începe slujba. Ofiţerii de poliţie sunt vexaţi pentru că
cei din marină îi consideră inferiori şi sunt distanţi cu ei. Apoi intervin
pretenţiile epitropilor care nu admit ca ofiţerii de justiţie să-i preceadă în
procesiuni. În cele din urmă, paracliserii spun că se simt umiliţi „pentru că
dascălii parohiei îşi au locul în cor, în timp ce ei rămân în sacristie”.
Prejudecăţi de clasă, rivalităţi de rang social, care se ascut cu atât mai mult
cu cât populaţia e mai redusă, pentru că toţi aceşti oameni se întâlnesc în
fiecare zi.
Un exemplu clasic al „şicanelor de precădere” este „afacerea
stranelor”, din 1694, care împarte în două tabere violent opuse pe partizanii
Monseniorului de Saint-Vallier şi pe cei ai guvernatorului Montréalului,
Domnul de Callière. Preoţii din ordinul Récollets , dorind să inaugureze
solemn noua lor biserică, invită episcopul, guvernatorul, intendentul, ordinul
Saint Sulpice şi toţi notabilii din Montréal. Protocolul menţionează că
guvernatorul general al ţării are dreptul la o strană din biserică, alături de

83
cea a episcopului. Ori Domnul de Callières pretinde să fie tratat ca şi
guvernatorul general atunci când acesta este absent. Nu asta e însă opinia
Monseniorului de Saint-Vallier, care ordonă părintelui superior din ordinul
Récollets să deplaseze scaunul domnului de Callière şi să-l pună mai în
spate. Când chiţibuşarul guvernator intră în biserică, el constată
schimbarea şi face semn ofiţerilor săi să pună scaunul la loc. Soseşte şi
episcopul. El îşi dă seama de gestul nesăbuit al guvernatorului care este
deja la locul său. Imediat, episcopul se întoarce, se retrage şi refuză să mai
asiste la ceremonie. 10

CEREMONIA CONTRACTULUI DE CĂSĂTORIE

„Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, au existat


momente când, dacă te-ai fi plimbat pe străzile din Québec şi chiar din
Montréal ai fi putut crede că te afli la Versailles. Pentru asta era suficient ca
givernatorul oraşului să fie mai monden sau ca intendentul să se afle acolo.
Una din caracteristicile acestei curţi regale în miniatură era tocmai
importanţa pe care fiecare o dădea privilegiilor conferite de rangul său
social. Unul dintre evenimentele cele mai importante, nu doar în oraşe, ci şi
în senioriile cele mai modeste, este ceremonia contractului de căsătorie,
celebrată la tatăl unuia dintre miri sau uneori la notar. Invitaţiile pentru
semnarea contractului şi ceremonia religioasă care are loc de obicei a doua
zi sunt trimise cu mai multe săptămâni înainte, datorită distanţelor şi
dificultăţii corespondenţei, iar pentru a nu fi prezent trebuie un motiv extrem
de serios.
10
Louis Dussault, Protocolul, instrument de comunicare, Galaxia, 1996.

84
Invitaţii nu ezită să parcurgă sute de kilometri, chiar şi iarna, şi fac
cele mai mari sacrificii pentru a putea veni. Suprema ambiţie a familiilor
este de a obţine participarea guvernatorului şi a intendentului. Atunci când
aceştia acceptă, notarul îndeplineşte şi rolul de şef de protocol, pentru că el
trebuie să stabilească ordinea semnăturilor. „Un notar precaut îşi va pregăti
lista invitaţilor cu mult timp înainte, iar când trebuie să-i roage pe invitaţi să
semneze, îi va chema cu o voce sigură şi conform unei ordini prestabilite.
Cu toate aceste precauţii, nemulţumirile şi protestele sunt frecvente, iar
bietul notar va avea multă bătaie de cap pentru a satisface părţile lezate.
Tot felul de greşeli pot fi iertate, chiar şi exagerările datorate unor libaţiuni
prea copioase, dar a nu respecta ordinea de precădere, echivalează cu o
ofensă şi asta nu se uită”.11

EGALITATEA STATELOR

Statele suverane sunt egale între ele. Acest principiu, respectat ca


una din cuceririle cele mai preţioase ale evoluţiei relaţiilor internaţionale, îşi
găseşte împlinirea în sistemul Naţiunilor Unite. În orice caz, importanţa
acordată ţărilor pe criterii economice, culturale sau istorice ar putea fi
discutabilă sub un aspect sau altul şi deci susceptibilă de a genera situaţii
conflictuale care nu ar predispune la relaţii calme şi fructuoase.
Acest principiu de egalitate implică precizarea unor criterii obiective
pentru a stabili rangul şefilor de stat şi cel al delegaţiilor naţionale. Când la
un dineu sau la o ceremonie participă mai mulţi şefi de stat, criteriul de
stabilire a rangului, exceptând-o bineînţeles pe gazdă, va fi acela al datei la
11
Raymond Douville şi Jacques – Donat Casanova, La vie quotidienne et Nouvelle France. Le Canada,
de Champlain à Montcalm, Paris, Hachette, 1967, p. 225-227.

85
care ei şi-au preluat prerogativele funcţiei – este vorba de ordinea de
precădere personală – fără a avea importanţă dacă şeful celui mai mic stat
din lume va fi atunci plasat înaintea conducătorului celei mai mari puteri.
Această procedură se dovedeşte cu atât mai salutară cu cât rivalităţile
dintre state sunt mai accentuate.
Soluţia aceasta nu este însa singura posibilă; pot fi utilizate şi alte
criterii. La înmormântarea împăratului Japoniei, s-a acordat prioritate
reprezentanţilor ţărilor unde împăratul fusese în vizită, apoi celor care
fuseseră în Japonia şi apoi celorlalţi. Exemplul ilustrează diversitatea
posibilităţilor aplicării principiului egalităţii între state.

PRECĂDEREA ŞI STABILIREA LOCURILOR


3 268 082 de posibilităţi

Dacă precăderea înseamnă a stabili în mod ordonat ce personalitate


va avea prioritate într-un grup, cine trece înaintea cui, aşezarea se referă la
loc, la spaţiul care va fi ocupat. Cuiva i se atribuie primul loc sau al doilea
sau al treilea, în funcţie de rangul pe care i-l atribuie protocolul. A hotărî că
locul său va fi pe scenă sau în sală, mai în spate, în mijlocul sau printre alte
cinci personalităţi, la dreapta gazdei sau la stânga sa, toate acestea ţin de
stabilirea locurilor. În acest domeniu posibilităţile sunt infinite. Prin
conjugarea principiilor de ordine protocolară şi a datelor referitoare la
aşezarea invitaţilor se determină locul pe care îl va ocupa o personalitate,
fie că este vorba de o ceremonie, un dineu sau o conferinţă.
Alegerea este greu de făcut, dar asta nu e de mirare. Conform
diplomatului Van Veld Hoven, există 3 268 082 de posibilităţi de a aşeza 10

86
persoane la o masă! Ceea ce e uşor de înţeles, dacă ţinem seama de toate
variabilele. Este vorba de un dineu unde invitaţii vin în cuplu, sau nu? Cu
oaspeţi din afară? Vor sta la o masă rotundă, dreptunghiulară sau pătrată
sau vor fi aşezaţi la o masă de onoare cu invitaţii plasaţi doar pe o parte?
Gaza şi invitatul său principal sunt aşezaţi alături sau faţă în faţă?
Elementele de care trebuie să ţinem seama sunt adesea foarte numeroase.
Acesta ne va linişti poate în ce priveşte posibilităţile, dar reflectă şi
dificultăţile pe care le ridică stabilirea unui plan de aşezare la masă. Nu
trebuie numai să facem alegeri, uneori dificile, ci trebuie şi să fim în măsură
de a le susţine faţă de cei care s-ar putea plânge, ceea ce se întâmplă mult
mai des decât am dori.
Deşi precăderea şi stabilirea locurilor se fac simultan, dacă ar trebui
să stabilim o succesiune a operaţiilor, vom determina, mai întâi ordinea
protocolară pe categorii de invitaţi, rezervând fiecăreia dintre ele rangul
celor care o compun, apoi vom stabili locul pe care îl vor ocupa, conform
planului de aşezare stabilit.12 Dar aceste lucruri sunt şi vor fi întotdeauna
relative atâta timp cât nu există, educaţie şi cultură.

NEGOCIERERILE

Negocierile sunt la ordinea zilei în viaţa internaţională. Cele dintâi


dintre mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor, în enumerarea
Cartei Naţiunilor Unite, servesc pe o scară din ce în ce mai întinsă
încercarea de a rezolva problemele în suspensie şi de a da răspunsuri la
temele noi, dictate de nevoia de a coopera a omenirii. Această idee capătă
12
Boncios Aurel, Drept diplomatic, Ed. Fundaţiei „România de mâine”, 2002, p. 25-31.

87
o însemnătate deosebită în numeroase lucrări: „Evenimentele din ultima
vreme evidenţiază, ca o trăsătură deosebit de pozitivă, tendinţa spre
abordarea problemelor complexe ale lumii, a litigiilor interstatale prin
tratative, discuţii şi contacte”.13 În politica externă a României este afirmată
şi practicată o consecventă adeziune la căile politice ale închiderii
conflictelor existente şi la principiul primatului metodelor paşnice.
Numeroasele contacte şi schimburi de vizite, începând cu cele la nivel înalt,
cu multe state europene şi din alte continente, activa participare la
organismele internaţionale, luările de poziţie şi iniţiativele în teme de interes
mondial atestă, odată cu aderarea la un principiu, şi neobosita lui
practicare. La baza acestei atitudini stă idee unei conformităţi cu legi şi
tendinţe istorice profunde. „Ce dovedeşte ponderea tot mai mare pe care o
dobândeşte în viaţa internaţională, în relaţiile interstatale, metoda
contactelor şi tratativelor? Faptul că cercuri tot mai largi ale opiniei publice
înţeleg că singura alternativă a unui nou război mondial distrugător este
discutarea problemelor litigioase în scopul găsirii unor căi de înţelegere,
lichidarea discriminărilor în relaţiile dintre popoare, desfăşurarea unei largi
şi active cooperări internaţionale. Sunt necesare eforturi susţinute pentru
dezvoltarea acestui proces pozitiv, pentru eliminarea tuturor factorilor care
împiedică popoarele să se înţeleagă şi să coopereze”.
Negocierea este funcţia centrală a diplomaţiei. Numeroasele definiţii
ale diplomaţiei care nu o limitau la o simplă activitate fără suport teoretic au
subliniat inseparabila asociere dintre diplomaţie şi negociere. Cu toate
acestea, literatura asupra diplomaţiei se orientează cu precădere spre
problemele de organizare şi protocol, drept diplomatic şi consular,
regulamente şi limbaj. Pentru ca metoda negocierii să dea randamentul
13
Maliţa Mircea, Teoria şi practica negocierilor, Ed. Politică, Bucureşti, 1972, p. 8-23.

88
maxim, ea trebuie explorată şi pe cale teoretică, în vederea elucidării
mecanismului ei. Există o gravă disproporţie între atenţia acordată, pe
planul studiilor, strategiei conflictuale şi între cea dată strategiei paşnice a
negocierii. Îşi face loc însă convingerea că negocierea este pe punctul de a
depăşi statul empiric, în care se bazează exclusiv pe calităţile personale
ale negociatorului.14
Aceste calităţi nu sunt de neglijat. La cerinţele clasice enumerate de
François de Callières şi de Harold Nicolson, în care este scos în evidenţă
simţul oportunităţii sau al momentului, se adaugă astăzi unele noi derivate
din teoria comunicării şi a existenţei modelelor. Evoluţia generală a
sistemului de relaţii internaţionale deplasează şi în cazul negocierilor
ponderea către elementele obiective . Iată de ce bunului negociator i se
impune o cerinţă suplimentară: cunoaşterea mecanismului de funcţionare a
negocierii şi a regulilor pe care le degajă secole de dialoguri şi negocieri.
Întrucât urzeala unei negocieri este comunicarea ce se face îndeosebi prin
cuvinte, o importanţă mare o are limbajul negocierilor. În ciuda condamnării
grăbite a fluxului verbal al diplomaţilor, analiza arată că negocierea este un
proces laborios, care va cere întotdeauna timp şi multe cuvinte. Acest
fenomen se explică nu prin greutăţile de ordin semantic, ci prin nevoia de a
măsura, graţie unor aproximări succesive, valoarea, interesul şi importanţa
acordată de părţi elementelor ce vor constitui acordul final.
Din examinarea negocierilor privind problemele continentului
european, care durează de peste două decenii, se deduce că existenţa sau
absenţa negocierilor capătă valoarea unui indice de mare semnificaţie
pentru viaţa internaţională, dată fiind corelaţia cu destinderea şi
cooperarea.
14
Birkenbihl, Vera F. Antrenamentul comunicării, Gemma Pres, Bucureşti, 1998, p. 35-38.

89
Diplomaţia forţei şi a pactelor militare, care a declanşat războiul rece,
se situează la pulul opus negocierilor. Ea creează negocierilor un climat
atât de impropriu, încât instrumentul lor nu se poate angaja din plin în
căutarea unei soluţii. O trăsătură ce rezultă din examinarea acestei
cronologii este faptul că negocierile contemporane sunt mult mai
susceptibile de a fi influenţate de cadrul general în rău sau în bine şi că
abordarea globală prevalează asupra celei fracţionate. Punctul de reluare a
avântului negocierilor din jurul anilor 1965 este legat de cerinţa tot mai mare
a democratizării vieţii internaţionale şi a dorinţei ferme a ţărilor, indiferent de
mărimea lor, de a participa la destinele lumii în nume propriu.
Negocierile de dezarmare, cu o durată de peste patru decenii, luate
drept caz de studiu, relevă numeroase învăţăminte pentru evoluţia
negocierilor, în afara rolului lor capital pentru echilibrul lumii: numărul
crescut de parteneri şi tendinţa universalităţii, instituţionalizarea progresivă
sub egida organismelor internaţionale, tehnicizarea crescândă, rolul ţărilor
mici şi mijlocii, existenţa punctelor-cheie pe care le constituie problemele
politice şi de securitate.15
În lumina acestui tablou rezultă că negocierea este un act pretenţios,
cu cerinţe crescânde şi care presupune o pregătire prealabilă. Ceea ce
numim schiţă, plan de acţiune sau ceea ce este cuprins în mandatul şi
instrucţiunile negociatorului este, de fapt, un model logic al negocierii. El
cuprinde descrierea obiectivelor, cunoaşterea partenerilor, definirea
strategiilor, examinarea soluţiilor posibile, documentare, informare,
integrare în cadrul general şi vederea prospectivă. Elaborarea modelului
sau, ceea ce este echivalent, pregătirea negocierii este un factor de reuşită.
Multe eşecuri puse pe seama neîntrunirii condiţiilor obiective se datorează
15
Toma Georgescu, Uzanţe diplomatice, protocol şi relaţii internaţionale. Ed. Sylvi,Bcureşti, 2002, p. 45-
48

90
folosirii unui instrument neadecvat, unei tehnici neaduse la zi. De altfel
studiul negocierilor are de fapt o însemnătate practică şi de lucru.
Sursele clasice ale studiului negocierilor sunt istoria şi dreptul.
Economia ar putea formula pretenţii de a fi şi ea enumerată, dată fiind
importanţa negocierii în comerţ, cu care se şi confundă etimologic. Unul din
modelele formalizate ce sunt oferite este inspirat de comerţ. Cu toate
acestea, negocierile economice sunt acoperite, ca şi alte subiecte de
negocieri, de istorie şi drept, prin capitolele lor specializate.
Dintre cele două genuri de raporturi: conflictuale şi de cooperare, în
care intră statele, istoriografia acordă prin tradiţie rol precumpănitor
conflictului. Puţine negocieri din trecut au fost supuse unor analize şi
descrieri atât de amănunţite ca bătăliile. Cronologia războaielor este
cunoscută în detaliu. Caracterul senzaţional al conflictului şi emoţia care îl
acompaniază contrastează de fapt cu lipsa de dramatism a negocierii.
În realitate, în ciuda frecvenţei lor, războaiele nu au constituit nici în
trecut nota dominantă a relaţiilor dintre ţări şi popoare. Dacă ne gândim ce
a însemnat în primul rând secolul al V-lea î.e.n. pentru vechii greci, am fi
absorbiţi de războaiele medice, de războiul peloponeziac şi de distrugerea
Atenei. În realitate, chiar în acest secol sângeros, conflictele armate nu
ocupă decât 29 de ani, el putând fi la fel de bine caracterizat prin filozofii
presocratici, marii tragici, construcţia Parthenonului, crearea marilor ligi şi
alianţe şi păcile durabile.
În analiza marxist-leninistă, războiul încetează să fie evenimentul
destinului: el este redus la proporţiile intereselor înguste ale unei clase
dominante. Distincţia netă dintre războiul de agresiune şi cel de apărare
legitimă, dintre cel nejust şi cel impus de agresiunea imperialistă sau
colonialistă a contribuit la demitizarea războiului şi violenţei.

91
Una din trăsăturile specifice ale structurii relaţiilor externe ale ţării
noastre o constituie folosirea pe scară largă a negocierilor. Alături de
rezistenţa eroică şi lupta armată, negocierile au fost în trecutul românesc un
mijloc capital al supravieţuirii. Politica ţării noastre a mânuit neîntrerupt
negocierea ca instrument de apărare a intereselor şi de afirmare a
existenţei sale de sine stătătoare. Respectul tratatelor este un laitmotiv al
argumentelor diplomaţiei româneşti.
Din punctul de vedere al dreptului internaţional, negocierea este unul
din mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor, enumerat în Cartea
Naţiunilor Unite alături de mediaţie, comisii de anchetă, conciliere, arbitraj,
rezolvare juridică sau alte mijloace la propria lor alegere (art.33. par.1).
Întrucât art.2 par.3 stabileşte obligaţia statelor membre de a soluţiona pe
cale paşnică toate diferendele dintre ele, putem vorbi de existenţa unor
obligaţii generale de a negocia. Un pas de o deosebită semnificaţie este
adoptarea de către Adunarea Generală a O.N.O., la sesiunea a XXV-a, a
„Declaraţiei referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile
prieteneşti şi de cooperare între state”. Menţionarea expresă a negocierii
(„statele trebuie deci să caute rapid o soluţie echitabilă a diferendelor lor pe
cale de negociere…”), cât şi implicaţiile celorlalte principii, care se referă la
neutilizarea forţei, cooperare, egalitatea suverană, îndeplinirea cu bună-
credinţă a obligaţiilor, constituie un fundament juridic solid pentru
desfăşurarea negocierilor, legându-le inseparabil de ideea coexistenţei, a
bunei-vecinătăţi şi a relaţiilor normale şi paşnice.
Mijloacele paşnice sunt de două categorii: fără caracter jurisdicţional,
când rezolvarea se face prin acordul statelor părţi (negocieri, bune oficii,
mediaţie, conciliere), şi cu caracter jurisdicţional, când rezolvarea
diferendului se realizează prin hotărârea unui organ arbitral sau judiciar,

92
căruia statele părţi îi spun diferendul. Cele două categorii nu sunt fără
legătură cu distincţia făcută în literatura juridică între diferendele „politice”
16
sau „nejustiţiabile” şă cele „legale” sau „justiţiabile”. Literatura de drept
internaţional, precum şi acţiunea de codificare au arătat o netă preferinţă
pentru mijloacele cu caracter jurisdicţional, în ciuda eficienţei lor mai reduse
şi a controverselor la care dau naştere, ilustrată de criza Curţii
Internaţionale de Justiţie.
Este de aşteptat ca în prezent mai multă atenţie să fie acordată
fenomenului negocierii, care se află la capătul mai puţin instituţionalizat,
mai suplu şi mai elastic al spectrului mijloacelor paşnice.
În afară de prevederile Cartei şi de principiile relaţiilor între state,
obligaţia de a negocia se poate naşte şi din tratatele bilaterale şi
multilaterale, dintr-o hotărâre a C.I.J.
Un alt unghi care surprinde negocierea pe teren juridic este
considerarea ei drept fază în procesul de încheiere a tratatelor
internaţionale, deşi unii autorii limitează negocierea la discutarea clauzelor
tratatului, distingând-o de redactare şi de adoptare. Experienţa confirmă
punctul de vedere global, care îi acordă un rol fundamental în elaborarea
atât a clauzelor, cât şi a expresiei juridice, adică a tratatului.
Din studiul caracterelor negocierilor contemporane se poate deduce,
odată cu creşterea densităţii lor, tendinţa instituţionalizării şi a reglementării
lor normative. Tendinţa instituţionalizării constă în înmulţirea mecanismelor
preconstituite, a organismelor sau conferinţelor la care statele se pot
raporta. Intensificarea reglementării şi formalizării nu este văzută în sensul
adoptării unor norme care să restrângă calităţile de supleţe a negocierilor, ci
în sensul punerii lor sub scutul unor principii ce le pot garanta buna
16
Adrian Năstase, Drept diplomatic şi consular, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 23-34

93
desfăşurare şi eficacitatea.
Regulile fundamentale sau principiile de bază ale negocierilor se
confundă cu acelea ale cooperării internaţionale. În mecanismul de
funcţionare al acestei metode se reflectă toate principiile care trebuie să
stea la baza relaţiilor dintre state. Însăşi definiţia negocierii arată că prin
iniţierea ei părţile aderă la principul abţinerii statelor, în relaţiile dintre ele,
de la folosirea forţei sau a ameninţărilor cu folosirea forţei şi la principiul
rezolvării pe cale paşnică a diferendelor dintre state. Drept suveran al
popoarelor de a dispune de soarta lor stă la baza libertăţii de decizie, care e
una din regulile caracteristice ale negocierii, ce presupune deopotrivă
egalitatea părţilor şi respectul reciproc. Negocierile tind spre satisfacerea
mutuală a intereselor şi sunt astfel în armonie cu principiul cooperării şi al
avantajului reciproc. Climatul de încredere şi continuitatea efortului istoric
reclamă respectarea acordurilor pacta sunt servanda.
Abaterile de la regulile de mai sus, ce coincid cu principiile relaţiilor
între state, ne conduc la forme viciate ale negocierilor, la degenerarea lor.
Este vorba de întrebuinţarea unor mijloace reprobabile, de natură a
influenţa sau forţa libera alegere a oponentului sau de a altera aşteptările
sale faţă de avantajele sau dezavantajele legate de atitudinea pe care ar fi
adoptat-o. Pot fi enumerate în acest sens: uzul iminent al forţei, presiunea,
ameninţarea, înşelăciunea (blufful), având notele lor specifice. Practicarea
lor are efecte nocive pentru toate părţile aflate în joc, dar, în termen lung,
mai ales pentru cel ce le iniţiază.
Dacă, pe de o parte, negocierea se deosebeşte de celelalte proceduri
paşnice prin gradul de libertate al părţilor, care nu-şi asumă şi obligaţia de a
ajunge la o înţelegere atunci când încep o negociere, pe de altă parte, ea
se deosebeşte de alte forme ale dialogului tocmai prin identificarea unui

94
acord de a urmări în comun elaborarea unei înţelegeri. Faza prenegociară
poate cuprinde stabilirea de contacte, conversaţiile, discuţiile, schimburile
de vederi, convorbirile.
Întrebarea: „există şi negocieri de explicitare nulă?” a condus la
identificarea unor „protonegocieri”, unde comunicarea există prin observare
reciprocă, fără ca părţile să fie în contact sau să se constituie în acţiune de
negociere. Protonegocierile sunt un joc de acţiuni şi reacţiuni, de acte
unilaterale citite drept semnale de cealaltă parte.
În ciuda neglijării lor de către literatură, ele au o frecvenţă uriaşă,
aproape continuă, şi sunt de o mare utilitate pentru înţelegerea
comportamentului statelor în relaţiile lor reciproce.
Acordurile juridice fiind obiectivele ultime ale negocierilor, ele dictează
o primă clasificare a lor, după natura acordului urmărit. Cu uşoare modificări
se poate adopta schema propusă de Iklé. Sunt adăugate acordurile de
prelungire, de tipul tacitei reconducţiuni, care presupun totuşi negocieri,
deşi simple şi scurte. Nu sunt considerate ca o categorie distinctă efectele
colaterale, prezente în toate categoriile de negocieri.
Celelalte acorduri sunt de extensiune (de exemplu, transformarea
unui comitet de iniţiativă în organism permanent), de normalizare, (de
exemplu, reluarea de relaţii diplomatice), de redistribuţie (în funcţie de
schimbarea unor date obiective sau a unor interese) şi de inovaţie (de
exemplu, crearea Agenţiei Internaţionale pentru energia atomică).
Până acum suntem în prezenţa următoarelor două propoziţii-cheie: a)
Negocierile sunt un fapt constant al istoriei, pus în lumina unei solicitări
intense de cursul actual al vieţii internaţionale, iar practicarea lor
competentă reclamă un studiu teoretic. Prima propoziţie este bazată pe
elementele de care dispune specialistul în problemele externe. b) Studiul

95
negocierilor, deşi beneficiază de aportul clasic al istoriei şi dreptul
internaţional, nu poate fi decât multidisciplinar. Mărturia este culeasă din
sursele istoriografiei şi literaturii juridice.
În acest moment îşi face apariţia politologia, eminamente
multidisciplinară, care sugerează adâncirea studiului prin folosirea
metodelor la care sociologia apelează astăzi, lărgind totodată câmpul său
de investigaţie.
Politologia constată că abordarea istorică şi juridică a făcut un prim
pas în descrierea exterioară a negocierilor. Morfologia lor se cere
completată cu alte observaţii. Astfel, clasificarea negocierilor după numărul
de parteneri nu este banală. Într-o negociere se disting parteneri şi
observatori. Partenerii activi pot fi independenţi sau aliaţi. Observatorii pot
fi neutri sau asociaţi. Negocierile contemporane au o tendinţă de
„escaladare”, trecând de la nivelul local la cel regional şi mondial.
După descrierea şi clasificarea negocierilor urmează analiza
mecanismului lor. Din definiţia negocierii apare înrudirea cu conceptul de
„joc strategic", întrucât acesta este, în ultimă instanţă, o competiţie
dominată de reguli şi convenţie.
Jocurile de sumă nulă sunt acelea în care ceea ce câştigă un
partener, al doilea pierde. Bătăliile militare pot fi asimilate jocurilor de sumă
nulă. Deşi negocierile nu sunt jocuri de sumă nulă, întrucât părţile pot
câştiga sau pierde în acelaşi timp, termeni ca partidă, anulare, strategii pure
şi mixte, strategii optimale, valoarea jocului, plăţile, punctul de echilibru sunt
utile în reconstruirea mecanismului negocierii. Raţionalitatea jucătorilor este
şi ea transferabilă la negocieri. Raţionalitatea în jocurile de sumă nulă
constă nu în urmărirea unui câştig maximal, ci a unuia sigur, garantat.
Promisiunea de a asimila negocierile cu jocurile de cooperare, jocuri

96
negociabile, de sumă nenulă, se izbeşte de neelaborarea suficientă a
acestei teorii. 17
Negocierile sunt într-o permanentă comparaţie cu mecanismele
formalizate ale jocurilor ajungându-se astfel la problema construirii unui
model. Modelul logic este admis şi practicat. Necesitate dezvoltării lui este
unanim recunoscută.
Modelele matematice nu sunt decât o altă încercare de a sprijini
modelul logic. Ele nu sunt din altă familie şi încercarea de a le opune
modelelor clasice, aşa cum se procedează în disputa dintre tradiţionalişti şi
scientişti, este lipsită de sens.
De-a lungul evoluţiei relaţiilor internaţionale, negocierea rămâne
funcţia principală a diplomaţiei, aşa că istoria negocierilor internaţionale se
confundă în parte cu aceea a diplomaţiei în cursul evului mediu, în timpul
renaşterii cetăţilor italiene şi al porţiunii de istorie europeană care urmează
până la 1815.
Negocierea este instrumentul dintotdeauna al cooperării şi al
întreţinerii i unor legături paşnice între naţiuni. „Chiar în preistorie trebuie
să fi apărut momente când un grup de oameni primitivi au vrut să
negocieze cu un alt grup de oameni, fie numai în scopul de a-şi arăta că s-
au luptat destul în timpul zilei şi că doresc un răgaz în care să-şi adune
răniţii şi să-şi îngroape morţii”.
Negocierea este un act de prea mare răspundere, semnificaţie şi
consecinţe ca vreuna din părţi să intre în ea fără o pregătire prealabilă.
Pregătirea pentru negociere constă din elaborarea unui model, a unei
schiţe, a unui plan de acţiune.
Pentru cei ce se îndoiesc de importanţa modelelor în negocieri este
17
Maliţa Mircea, Teoria şi practica negocierilor, Ed. Politică, Bucureşti, 1972.

97
util să se amintească că modelul nu este decât un alt nume contemporan
pentru raţionamentul pe care omul îl face înaintea oricărei acţiuni, numai că
în zilele noastre s-au definit cerinţele complete şi clare ale unui asemenea
raţionament.
Modelul logic a fost şi va fi folosit. El trebuie ferit de primejdiile unei
lumi grăbite prin respectarea factorului de studiu şi de competenţă prin care
să asigure negocierea.
În istorie este mai greu să separi factorii subiectivi de cei obiectivi.
Eşecul unei operaţii tehnice poate fi imputat oricând tehnicienilor. Eşecul
unei negocieri nu poate fi pus cu certitudine pe seama uneia din părţi, a
amândurora, a părţilor terţe care s-au amestecat, a persoanelor care au
dus negocierea pe seama nematurizării condiţiilor. În continuare, în
cooperarea umană vor exista dificultăţi de fond şi de substanţă, cu caracter
obiectiv şi istoric. Vor exista şi obstacole mai simple, ţinând de modicitatea
instrumentului de intervenţie, ignorarea regulilor, a tehnicii, folosirea unor
instrumente primitive. Iată de ce perfectarea modelelor, care este o sarcină
atât teoretică (cunoaşterea mecanismului negocierilor), cât şi practică (mai
bună pregătire pentru a duce la bun sfârşit o negociere), are o semnificaţie
mult mai largă.
Perfectarea modelelor va avea ca efect diminuarea cazurilor în care
eşecurile se datorează folosirii unui instrumentar inadecvat. Există mult mai
multe ocazii pierdute pentru înţelegeri şi acorduri în viaţa internaţională ce
pot fi atribuite necunoaşterii tehnicii negocierilor decât se crede în mod
obişnuit.

98
BIBLIOGRAFIE

1. ANGHEL,Ion. Dreptul diplomatic, Bucureşti, Editura Lumina, 2002.


2. BONCIOS, Aurel. Drept diplomatic, Bucureşti, Editura Fundaţiei
„România de mâine”, 2002.
3. TOMA, Georgescu. Uzanţe diplomatice, protocol
şi relaţii internaţionale, Bucureşti, Editura Sylvi, 2002.
4. NASTASE, Adrian. Drept diplomatic şi consular, Bucureşti, Editura

99
All Beck, 2002.
5. MALIŢA, Mircea. Teoria şi practica negocierilor, Bucureşti, Editura
Politică, 1972.
6. DUSSAULT, Louis. Protocol, instrument de comunicare, Bucureşti,
Editura Galaxia, 1996.
7. BALDRIGE, Leticia. Codul bunelor maniere în afaceri, Bucureşti,
Editura Lumina, 2002.

100

S-ar putea să vă placă și