Artistul culorilor

Născut la 12 octombrie 1657 în Câmpulung-Muscel, Pîrvu Pîrvescu,

supranumit „Mutu“ din cauza greutăţii sale în vorbire, şi-a început pregătirea de pictor la
Mănăstirea Negru Vodă din oraşul natal, pe care şi-a desăvârşit-o în Bucovina, unde a
venit în contact atât cu vestitele ansambluri de pictură murală, cât şi cu iconarii ruşi şi
greci solicitaţi pe atunci de ctitorii locali. Provenind dintr-un mediu de cărturari, fiind el
însuşi un om cultivat, Pîrvu Mutu a ştiut să aleagă din tot ceea ce îi oferea pictura vremii
tocmai acele mijloace care se potriveau cu eforturile de autodefinire, în sens modern,
după modelul principalilor reprezentanţi ai culturii româneşti de atunci.

De la iubirea de icoane la iubirea vieţii monahale

De aceea, el a acordat o atenţie particulară artei portretului, înţeleasă ca o
posibilitate de exprimare a prezentului istoric, a personalităţii umane în adâncurile
structurii sale. Portretele lui Pîrvu Mutu sunt investite cu o mare putere de evocare, fiind
echivalentul în pictură al portretelor pe care, în aceeaşi perioadă, cronicarii moldoveni şi
munteni le realizau în scris. Întors în Ţara Românească, a lucrat o vreme ca pictor de casă
al boierilor Vlădeşti, pentru care a pictat biserica Mănăstirii Aninoasa-Muscel, din păcate
refăcută. S-a remarcat şi prin pictarea mai multor biserici pentru familia Cantacuzinilor,
dintre care, mai importante sunt cele din Filipeştii de Pădure, Bordeşti, Măgureni,
Lespezi, Robaia, Sinaia, Râmnicu Sărat. Opera sa este impresionantă, cuprinzând
numeroase ansambluri de pictură murală şi un mare număr de icoane. A fost în acelaşi
timp un adevărat maestru, un „dascăl“, cum i-a plăcut să se numească, atelierul său din
Bucureşti fiind, de fapt, o mică şcoală de pictură. Dintre ucenicii pe care el i-a deprins cu
arta zugrăviei, cel mai cunoscut este Radu Zugravul. În ultima parte a vieţii, Pîrvu Mutu a
intrat în monahism la Schitul Robaia, unde a şi murit în anul 1735.

Între echilibrul expresiei şi stilul propriu

Familiarizat cu principalele monumente de pictură din Ţara Românească şi
Moldova, la curent cu noile orientări ale picturii cretano-athonite, Pîrvu Mutu a cunoscut
şi inovaţiile promovate de pictura Renaşterii târzii, dar şi pictura barocă, prin intermediul
gravurilor de reproducere, pe care le-a putut cerceta în vestitele biblioteci ale
Cantacuzinilor, mai toţi „şcoliţi“ în Italia. Aflat la confluenţa atâtor tendinţe, acesta a ştiut
să păstreze echilibrul expresiei şi să afirme un stil propriu, caracterizat printr-o
remodelare temperată a limbajului tradiţional pentru a deveni apt să satisfacă exigenţele
epocii. Analizând picturile mai bine păstrate, căci unele au fost distruse, iar altele
refăcute, se constată că artistul îşi dă adevărata măsură nu în imagini religioase, uneori
stângace şi convenţionale, ci în portrete, galeriile sale cu figuri de ctitori anticipând arta
portretului din Ţara Românească în primele decenii ale secolului al XIX-lea.

A definit fizionomia celor 55 de membri ai familiei Cantacuzinilor

Capodopera artistului este tabloul votiv pictat în pronaosul Bisericii „Sf. Trei
Ierarhi“ din Filipeştii de Pădure (1692), ctitoria agăi Matei Cantacuzino. El a reuşit să
definească fizionomia fiecărui membru al familiei Cantacuzinilor, 55 la număr, creând
totodată un ansamblu omogen, o compoziţie pe cât de unitară, pe atât de expresivă.
Vestită este, de asemenea, şi pictura bisericii din Măgureni, pe care Pîrvu Mutu a
executat-o în 1694 cu cheltuiala lui Pîrvu Cantacuzino, fiul postelnicului Toma
Cantacuzino. A pictat şi Mănăstirea Sinaia, fiind considerat de spătarul Mihai
Cantacuzino cel mai potrivit pentru realizarea acesteia. Pictura în frescă a bisericii fostei
Mănăstiri „Adormirea Maicii Domnului“ din Râmnicu Sărat îi aparţine tot lui Pîrvu
Mutu, al cărui portret se află la intrarea în pronaos. A executat împreună cu ucenicul său
Radu şi pictura Mănăstirii Bordeşti, unde şi-a pictat autoportretul, având în mâna dreaptă
penelul ridicat, iar în mâna stângă o paletă de culori. Recunoaştem în această imagine
afirmarea răspicată a demnităţii de artist şi totodată o anticipare cu multe decenii a
autoportretului lui Ştefan Luchian, care, pictându-şi chipul, şi-l intitula cu modestie ,,un
zugrav“.

Pictor de icoane
Lui Pîrvu Mutu i se atribuie, pe lângă numeroasele ansambluri de pictură murală,
şi foarte multe icoane. Ne reţin atenţia icoanele împărăteşti din Biserica Colţea din
Bucureşti, ambele ferecate, sau icoanele Iisus Pantocrator tronând şi Maica Domnului cu
Pruncul tronând, din paraclisul Mănăstirii Ghighiu, care au pe spate inscripţii cu vopsea
neagră, probabil mai târzii, ce indică paternitatea lui Pîrvu Mutu.
Cele mai reuşite din punct de vedere artistic şi tehnic, cele mai interesante
şi semnificative pentru creaţia artistului şi epocii sale sunt, fără îndoială, icoanele
împărăteşti din catapeteasma Bisericii „Sf. Trei Ierarhi“ din Filipeştii de Pădure şi icoana
de hram a bisericii fostei Mănăstiri „Adormirea Maicii Domnului“ din Râmnicu Sărat,
care astăzi se află în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti. Neobişnuite în
contextul artistic din Ţara Românească şi, în acelaşi timp, semnificative prin numeroase
elemente provenite din pictura moldovenească de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi
începutul celui următor, icoanele împărăteşti din catapeteasma Bisericii „Sf. Trei Ierarhi“
oglindesc rezultatele familiarizării lui Pîrvu Mutu cu arta Moldovei. De asemenea, ele
ilustrează o mai largă deschidere şi înţelegere de către societatea vremii din Ţara
Românească faţă de creaţia artistică românească de la nord de Milcov.
Icoana Adormirii Maicii Domnului, în care influenţele moldoveneşti lasă
locul trăsăturilor ce ţin de tradiţia artei munteneşti, este, prin realizarea sa de o înaltă
ţinută artistică, una dintre cele mai valoroase şi reprezentative opere de pictură
brâncovenească. Privirea lui Iisus se pierde în depărtare, iar albastrul străveziu şi distant
în care sunt realizate mandola şi îngerii, în contrast cu cromatica mai caldă din jur,
sugerează imaterialitatea lor şi conferă o dimensiune spirituală operei.
Începând cu anul 1997, în cadrul Sectorului Social-Caritate, al
Arhiepiscopiei Bucureştilor, îşi desfăşoară activitatea şi un Centru Social-Filantropic. În
cinstea marelui pictor, din anul 2000, în cadrul acestui aşezământ, s-au pus bazele
Centrului de pictură „Pîrvu Mutu“, unde în jur de 30 de copii, cu vârste între 7 şi 14 ani,
învaţă tainele icoanei bizantine.