Inspecţia

Mergem să tragem un chiolhan, să tragem un chef, un spriţ şi ceva afumătură, ceva proaspăt, o
ieşire, să uităm biroul şi asfaltul, să ne recuperăm. Aşa era pusă de un control sau de o inspecţie.
Tovarăşii aveau grijă întodeauna ca inspecţia sau controlul să fie anunţate sau să sugereze că sunt
iminente, în funcţie de cel controlat, de capacitatea sau de resusele respectivului.

Astfel, localitatea, instituţia, întreprinderea, şcoala, cooperativa agricolă sau sfatul popular
începeau să fiarbă, în întâmpinarea evenimentului. Aceste controale reprezentau un eveniment
câteodată foarte important în viaţa anostă şi monotonă a unor localităţi. Si în ultimii 21 de ani,
potentaţii zilei au inugurat câte un podeţ, câte o şcoală sau câte un capăt de autostradă. Obiceiuri
vechi la timpuri noi!

Incepea agitaţia prin vopsirea gardurilor, bordurilor, stâlpilor, adunarea gunoaielor şi mizeriei,
mizerie şi gunoaie care s-au strâns de la ultimul control. Se aduceau animale din altă parte,
animale grase şi frumoase, animale aduse din gospodăriile ţăranilor de la deal sau munte, se
vopseau pomii, câteodată se agăţau fructe în ei. Se curăţau hale, birouri, se ascundeau animalele
slabe sau bolnave, se astupau gropile, totul se transforma. Se dădeau halate şi uniforme, se
întocmeau liste cu promovaţi sau cu cei care nu erau in linia partidului. Era o ocazie de
promovare a neamurilor, prietenilor sau de anihilare a duşmanului, contracandidatului sau a celui
care dorea adevărul, respectiv “săpăturile”, datul în gât, loviturile pe la spate, turnatul,
diversiunea, minciuna, lauda deşănţată a şefului sau mita, şpaga şi multe alte forme scoase de
mintea îndiavolită a celor mai veroşi tovarăşi cu carnet roşu, pentru a promova peste rând, în faţa
celuilalt, în locul capabilului, în locul adevărului, cinstei şi onoarei.

Aceste evenimente desfăceau s-au creau alianţe, grupuri în concurenţă, eliminau duşmanii,
ocazie de mazilire, de înrudire prin năşire şi botez. Cadorisirea de către şef cu un botez şi
transformarea celui slugarnic în fin, toate acestea funcţie de gradul de aplecare a spinării şi a
rezultatelor oferite pentru lauda şefului, constituiau preocuparea politică locală sau centrală.

Se făceau aranjamente de pricopsire şi aprobări, ocazie de scădere a unor lipsuri sau

acoperirea unor sustrageri, chiar a unor distrugeri din cauza incompetenţei. Şi culmea, în ciuda
celor constatate, evenimentul era marcat uneori cu spectacol, cu steaguri şi poezii anoste
patriotice, cu discursuri lungi şi plictisitoare spre lauda potentatului local şi-a rezultatelor
acestuia, respectiv cu lungi osanale către marele conducător.

Cu promisiuni neacoperite şi umflate, cu datul din “coate” sau lovirea pe la spate, datul la
“gioale”, pupatul în “dos” în vederea avansării, era marea competiţie la care majoritatea asista
neputiciosă datorită marelui control.

Controalele la, sau de la judeţenele de partid, la oraşe şi municipii schimbau peste noapte
soarta a mii de oameni. Astfel s-a desfăşurat în timp pervertirea majorităţii din oameni cu respect
şi cu bun simţ, în oameni care să devină la prima ocazie, precum şefii lor, datorită sloganurilor
propagate astfel: nu dai – nu ai, dai – stai în faţă, prostul moare de foame, conştiinţa nu umple
burta, nu furi – nu ai, nu pui botul – mori flămând, închide ochii şi-ţi va merge bine, nu-i un
capăt de lume, nu sărăceşte statul şi multe unelte din cuvinte care au mutilat metalitatea şi
conştiinţa acestui popor.

Prieteniile se stabileau funcţie de ce-ţi lipsea şi de ce aveai nevoie. Auzeai profesori

universitari sau poeţi lăundându-se că au un bun prieten măcelar, aprozagiu, şef de alimentară
sau pe cel tuciuriu care la 12 noaptea îl găseai la colţul blocului sau în scara blocului. Personaj
care îţi vindea de la ţigări şi băuturi scumpe, până la pachetul de ţigări Carpaţi sau Mărăşeşti,
ţigări pline de noduri şi beţe sau mucegai, ţigari asortate cu vinul de rigoare făcut din talaj. Şi
astăzi se mai distrug neuroni şi se “cloroformizează” creiere, cu alcolul industrial sau cu acelaşi
vin, dar cu etichete stralucitoare, “genocid” spre îmbogaţirea unora şi îndobitocirea altora.

Totul şi toate se amestecau tovărăşeşte într-o mare “lătură” naţionlă, cu toate ingredientele
bune sau rele. Nu mai ştiai ce este bun sau rău, cine are dreptate sau nu, ce incompetent îţi este
şef astăzi sau mâine. În ultimii ani, această ţară devenise o mică părticică a iadului. Nici astăzi nu
suntem departe!

Astfel, întreaga ţară s-a transformat într-un câmp de bătaie, pentru unii de furat şi de apucat,
pentru alţii de prefăcut că muncesc şi dat, i-ar o minoritate care trăgeau din greu. Şpaga, mita,
cadoul erau valută forte. Erau apartament confort I, serviciu unde nu munceai, ci primeai şi tu la
râdul tău, erau rândul la maşină înainte, dreptul la televizor color şi frigider de import şi, nu în
ultimul rând, să ai ce pune ceva pe masă omeneşte.

Şi toate acestea supravegheate cu mare ştiinţă de mai marii Dumnezei de la judeţeană,

secretarii de partid, astăzi preşedinţii de consilii judeţene, secretari care aveau în subordine
biciul, bici format din miliţie, procuratură, instanţe şi nu în ultimul rând securitatea. Ea era frica,
frică intrată în oase pervers, intrată în măruntaie, în inimă şi suflet, în subconştient. Ea te făcea să
întorci capul pe strada pustie, în noapte sau ziua în plină mulţime. Ea te făcea să stai departe de
telefon, sa-ţi înghiţi vorbele, sa-ţi ucizi mintea şi gândirea. Ea, fantomă care urmarea 80 la sută
din populaţie, fantomă pusă de ceilaţi 20 la sută. La toate controalele, partcipa, supraveghea,
proteja pe tovarăşul care dădea dispoziţii.

Totul era în agitaţie şi fierbere. Astfel, în faţa Sfatului Popular opreau Dacii negre cu portiere
trântite zgomotos, Dacii din care coborau greoi, asudând, obezi chelioşi sau tovarăşi cu părul
crescut imediat din dreptul sprâncenelor, păr sârmos, păr perie, personaje cu batiste mari cu
dungi, cât un cearceaf.

Aceştia erau întâmpinaţi de spinări îndoite la 90 de grade, personaje cu capul ridicol ridicat din
îndoire. Obezii, cei cu oase mari, ştergând sudore şi oftând, greoi sau săltereţi, cu capul gol sau
cu şapcă proletară, îşi îndreptau mijlocul întinzând mâna spre, a fi „pupată” de lichelelor din faţa
lor, lichele care stăteau aplecate şi înmărmurite ca o statuie. Printre ei, câteodată, se mai găsea
câte unul înalt cât o prăjină, cu noduri de oase la mâini şi în obraji, cu faţa de glaspapir şi voce
piţigaiată sau tăiosă şi dură, tovarăş care supraveghea alinierea maşinilor şi evidenţa lor.

Pe uliţa largă, singura asfaltată înainte de venirea tovarăşilor, fără gropi până la Sfatul Popular,
pe lângă garduri sau din dosul lor, apăreau copii dezbrăcaţi cu deştul în nas, precum şi femei
curioase.
 Acestea se uitau prelung la Daciile negre ce contrastau cu fondul general al localităţii. Câte o
căruţă se oprea mai la distanţă, neavând curaj să treacă pe lângă maşinile negre şi grupul de
tovarăşi, care cu mânecile suflecate se îndreptau spre clădirea Sfatului.

Astfel începea controlul şi inspecţia.

- Mă, te trimit la dracu-n praznic, puşcăria te mănâncă, la canal ajungi, nu mai pupi tu birou la
centru, mătur cu tine toată ţara, să te saturi, o lună în fiecare localitate. Cel cu faţa de glaspapir,
scurt, tăios şi concis, întreba:

- Ce este asta, de unde, de ce aşa, când, cât, lasă că vedem noi, noi stabilim, nu tu, mă…Spre
lăsatul serii, unul de la urma grupului cobora vocea şi întreba mai încet.

- Mă, Mitică, n-ai pus şi tu ceva la rece? La care Mitică striga bătăios:

-Tovarăşă Nastasia, condu pe tovarăşii să bea un pahar cu ceva rece. Tovarăşa Nastasia, înaltă,
cu fundul îngust şi bombat, cu tocuri cui, blondă şi cu un coc enorm în spate, radiind de fericire,
exclama:
- Cum să nu, poftiţi, poftiţi. Şi, luând-o înainte unduidu-şi corpul mlădios cu legănat de
şolduri, determina în ochii tovarăşilor să apară sclipiri de pofte diavoleşti şi să se excite până la
cot, cot ce zvâcnea încordat de poftă în coasta celuilat, cu semn către corpul care se cabra ca să
poată să deschidă uşa sălii de protocol.

Erau conduşi într-o sală cu o masă lungă, masă încărcată cu platouri şi farfurii acoperite cu
prosoape, cu galantare cu gheaţă, galantare în care se odihneau sticle cu gâtul lung, în aşteptare.
Lângă uşă, fete tinere cu prosoape pe braţ şi cu pahare, aşteptă sfioase ca tovarăşii să ia loc.

Aceştia se aşează greoi, oftând ca după o muncă grea, şi îndemnându-se unul pe altul, luau
paharul aburit scos de la gheaţă, plin cu lichid rubiniu, şi-l sorbeau până la fund, bând cu
gâlgâituri şi exclamări de admiraţie.

- Mai pune fătucă unul, zicea câte un tovarăş. Apoi acesta zăbovea un pic, cu ochii mijiţi a
satisfacţie şi trage un râgâit zgomotos, de la acidul din vin. Încet, ridica paharul atent în lumina
apusului de soare, lumină ce se strecura printre perdelele roşii de catifea de la marginea
ferestrelor:

- Bun, bun, mai bun ca anul trecut. Eee… tovarăşe Mitică, sunt ceva realizări, ţine-o tot aşa şi
poate te avansăm. Mă, da ceva sărat nu ai? Să degustăm cum trebuie rubiniul ăsta? Tovarăşul
ridica ochii întrebători la Mitică, făcându-se că nu observă masa plină şi acoperită. La întrebarea
tovarăşului, Mitică se rupea de mijloc în plecăciune şi mieros, plin de slugărnicie striga:

- Se poate, tovarăşe ! Întoarcea capul către o fătucă şi pintre dinţi mârâia:

-Toanta dracului, nu vezi că tovarăşilor le este foame? Dă naibii prosoapele ălea la o parte.
Aşa începea chiolhanul.
 Ciorbă de burtă, fripturi, afumături cu salam de cea mai bună calitate, caşcaval crocant afumat,
scrumbie afumată, jambon de porc afumat şi tot ce poate da pământul şi sudorea localnicilor mai
bun, întru mulţumirea tovarăşilor veniţi în control. Sticlele cu gâturi lungi se goleau în ritmul şi
gâlgâitul zgomos al tovarăşilor, mărind burţile burduhănoase.

Sticlele se adunau cuminţi pe lângă pereţi, sticle care parcă plângeau după conţinutul care nu
mai satura gîtlejurile tovarăşilor, tovarăşi care transpirau, se ştergeu, rodeau câte un ciolan de
friptură cu zgârci gustos, folcăiau din fălci dând pahar după pahar pe gât, exclamau zgomotos,
râgaiau, spuneu bancuri porcoase la fătuci sau dadeau noroc întru sănătatea lui Mitică.

Unii ciupeau fetele tinere de pulpe, chiar pupându-le pe faţă şi pe mâni. Chiolhanul continua
cu lălăituri, fragmente bâlbâite de cântec răguşit, până târziu în noapte. Spre miezul nopţii,
tovarăşul Mitică recomanda fătucilor să ducă cu grijă şi să sprijine pe tovarăşi spre partea
rezervată pentru dormit. Până spre dimineaţă se mai auzeau câte un chicotit şi câte un râgâit mai
zgomotos.

După încartiruirea tovarăşilor, umbre alunecoase începeu să mişte pe afară, ieşind şi intrând
încet din clădire, din spatele acesteia, de la subsol, cărând spre porbagajele deschise încărcături
necunoscute. Găuri negre de portbagaje ce erau, absorbeau nesăţioase bunătăţi nevăzute de cel
care le producea. Tovarăşul Mitică supraveghea cu atenţie această operaţie, în tăcere, îndemnând
pe unul şi pe altul:

- Mă… ai pus şi cârnaţii? Pune şi câteva kilograme de şuncă afumată la fiecare, că avem.
Mă… să nu uitaţi vinul, că vă belesc, la crescătoria de porci cu voi.

Şi uite aşa, portbagajele Daciilor se lasau spre pământ, conform funcţiei deţinute de fiecare şi
conform gusturilor fiecărui tovarăş. Soarele răsarea peste localitatea adormită şi roua se depunea
în boabe cristaline peste crengile din pomul din faţa Sfatului, pom care nu a avut nevoie de
îngrijire “specială”. Şoferii Daciilor porneau motoarele şi controlează locurile numai de iei ştiute,
locuri unde şi-au pus cele căpătate şi de ei, în urma controlului.

Tovarăşii tuşind în urma ţigărilor fumate şi după aprinderea altora, cu ochi roşii, cu suflat de
nas zgomotos, se adunau în grup, discutând.

- Mă, io zic că putem sa-l propunem spre avansare, că realizări are!

- Da, dar pe cine aducem în loc? Burdihanul greoi îi sălta în ritmul vorbelor repezite ale
întrebării, grohăit de porc care nu se putea scula.

- Nu este nicio problemă saltă piţigăind glasul slăbănogul, îl am pe finul, termină acum “Ştefan
Gheorghiuu” (facultatea politică) şi, oricum, trebuie să înveţe şi el ceva. E slab şi el ca o
scândură, îi dăm ocazia să se îngraşe. E băiat isteţ, are înclinaţii, aptitudini din naştere şi îmi este
dator, că şi lu’ tac-su i-am făcut viitor. Câţiva ani de zile, până o să promoveze şi el, nu o să
ducem grija. Şi uite aşa, în dimineaţa de după control, se stabilea destinul urbei, aprecierea
localităţii şi localnicilor. După greutatea porbagajului se făceau avansări, se dirijau destine,
funcţie de seara petrecută.
 După terminarea discuţiei în zgomot de portiere trântite şi pupături, între controlat şi
controlori, Daciile negre demarau una după alta spre şoseaua care începuse să lucească în bătaia
soarelui.

Soarele, dacă ar fi putut gândi, s-ar fi întrebat:

- Ce se petrece, Doamne, sub razele mele, acolo, jos, în localitatea controlată de ăştia? De ce
trebuie să fie aşa?

De ce a trebuit sa fie aşa?

Text de Viorel Muha