Sunteți pe pagina 1din 52

UNIVERSITATEA HYPERION

FACULTATEA DE DREPT

DREPT ROMAN
- SINTEZE –

BUCURESTI 2006

1
DREPT ROMAN

Obiective

Cursul Drept roman îsi propune sa asigure cunoasterea de catre


studenti a evolutiei principalelor aspecte privind aparitia si evolutia
institutiilor dreptului privat roman, printre care: izvoarele dreptului
roman; procedura civila în dreptul roman; persoanele; drepturile reale;
succesiunile; obligatiile; izvoarele obligatiilor.

NOTIUNI INTRODUCTIVE

I. Caracterizare generala a dreptului roman

1. Definitia dreptului roman

Dreptul, în sensul general si totodata tehnic al cuvântului,


constituie ansamblul normelor de conduita obligatorie, deci instituite ori
sanctionate de catre stat, care reglementeaza raporturile dintre
membrii unei colectivitati. Aplicând aceasta definitie dreptului roman se
poate spune ca el cuprinde totalitatea normelor de conduita
instituite si sanctionate de statul roman, ce constituie un sistem
extrem de vast si complex, format din numeroase ramuri si institutii
juridice aflate într-un proces continuu de transformare si
interconditionare (E. Molcut, D. Oan- cea, Drept roman, 1995,
Bucuresti, p. 5).

2
2. Obiectul dreptului roman

Cursul de fata are ca obiect prezentarea aparitiei si evolutiei


institutiilor dreptului privat roman, si nu a întregii materii a dreptului
roman.
Dreptul roman, ca ansamblu de norme de conduita instituite ori
sanctionate de statul roman, era împartit în conformitate cu conceptia
romana în drept public si drept privat. Astfel, jurisconsultul Ulpian
arata criteriul de distinctie între dreptul public si dreptul privat:
„dreptul public este acela care priveste organizarea statului
roman, iar dreptul privat, interesul particularilor”.

3. Însemnatatea dreptului roman

Dreptul roman prezinta o deosebita însemnatate, deoarece


el constituie fundamentul pe care s-a cladit sistemul juridic. Cu toate
ca dreptul roman nu mai este în vigoare, notiunile si principiile sale,
care s-au perpetuat de peste doua mii de ani pâna astazi, sunt perfect
aplicabile. Deci, el nu a ramas un simplu document arheologic, asa
cum este cazul altor legislatii din Antichitate, ci a trait o viata
proprie, a depasit sub aspectul formei sale limitele societatii care l-a
generat si a exercitat o influenta hotarâtoare asupra dreptului de mai
târziu (E. Molcut, Drept privat roman, Universitatea Crestina
D.Cantemir, Bucuresti, 1994).

4. Diviziunile dreptului roman

Dupa cum rezulta din textul lui Ulpian citat anterior, dreptul
roman se divide în dreptul public si dreptul privat.

3
Dreptul public este acel ansamblu de norme juridice care
reglementeaza organizarea statului, pe de o parte, iar pe de
alta, reglementeaza relatiile dintre stat si persoanele particulare.
Dreptul privat este acel ansamblu de norme juridice care
reglementeaza relatiile dintre persoanele particulare. La rândul sau,
dreptul privat se subdivide în trei parti: ius civile, ius gentium si ius
naturae sau ius naturale.

II. Periodizarea istorica a statului si epocile dreptului roman

1. Perioada prestatala

Dupa traditie, si conform cercetarilor istorice, Roma ar fi fost


fondata la anul 754 ori 753 î.e.n., de catre cei doi frati legendari
Romulus si Remus.
Organizarea privata a Romei ca cetate s-a realizat prin fuziunea
a trei triburi, fiecare având un senat de o suta de membri, o armata
pedestra de o mie de oameni si o cavalerie de o suta de oameni.
Astfel, conducerea sociala era exercitata de catre patricieni, iar
hotarârile erau adoptate de catre adunarea poporului, împartita în ginti,
curii si triburi. Organele prestatale ce realizau aceasta conducere erau:
comitia curiata, ca adunare a poporului roman la care plebeii nu aveau
acces pentru ca nu erau organizati în ginti; alt organ de conducere era
regele – rex, ales de comitia curiata cu atribute militare,
religioase si judecatoresti limitate; în sfârsit, senatul era format, în
urma fuziunii senatelor celor trei triburi, din 300 de membri si confirma
alegerea regelui si hotarârile adunarii curiate.

4
2. Întemeierea statului roman

Pe la sfârsitul secolului VI î.e.n., în urma reformei complexe a lui


Servius Tullius, a fost întemeiat statul roman ca forma de
organizare politica. El a împartit teritoriul Romei, cu exceptia
Capitolului si Aventinului, în patru tribus sau regiuni numite:
Suburama, Esquiliana, Collina si Palatina.
Statul roman a cunoscut mai multe perioade de dezvoltare din
punctul de vedere al formelor sale de organizare. Mai întâi, acesta a
evoluat în perioada regalitatii, cuprinsa de la mijlocul secolului VI
î.e.n. pâna în anul 509 î.e.n., o data cu alungarea ultimului rege si
trecerea la republica.
Perioada republicii a durat de la 509 î.e.n. pâna în anul 27 î.e.n.,
când împaratul Augustus a fondat monarhia.
Perioada monarhiei sau a imperiului a evoluat în doua etape,
respectiv Principatul între anii 27 î.e.n. si 284 e.n., prima, si domi-
natul, a doua, între anii 284 e.n. si 565 e.n.
În continuare vom aborda periodizarea istorica a statului roman
în ordinea prezentata.

3. Perioada regalitatii

În ceea ce priveste organizarea statului, o data cu întemeierea


sa, au fost preluate organele de conducere a societatii romane
din perioada prestatala, respectiv rex-regele, senatul si comitia
centuriata creata prin reforma lui Servius Tullius.

5
4. Perioada republicii
Republica romana cunoaste în aceasta perioada o
dezvoltare rapida din punct de vedere social si economic. Roma
îsi extinde cuceririle printr-o politica de permanenta expansiune,
devenind dupa razboaiele punice singura stapâna a bazinului
mediteranean. Astfel de cuceriri au fost posibile datorita unei armate
puternice pe care romanii au creat-o special în acest scop. Drept
urmare a razboaielor de cucerire, la Roma se concentreaza un
numar tot mai mare de sclavi, pe a caror munca începe sa se bazeze
întreaga productie de bunuri a societatii.
În acest context, viata sociala se caracterizeaza prin
confruntarea între patricieni si plebei, conflict întretinut de conditiile
discriminatorii impuse celor din urma din punct de vedere atât
politic, cât si economic.
Chiar daca plebeii au reusit sa obtina câteva cuceriri în lupta lor,
ca, de exemplu, accesul la comitia centuriata, în celelalte domenii,
respectiv cele administrativ, religios si jurisdictional continuau sa fie
exclusi. De asemenea, ager publicus era exploatat în exclusivitate tot
de catre patricieni. Aceste cauze au determinat ca dupa o lupta de
secole plebeii sa obtina anumite reforme, ca, de pilda, cea a fratilor
Gracchi sau Legea celor XII Table.
Catre sfârsitul republicii, când dezvoltarea economica
marcheaza un avânt nemaiîntâlnit pâna atunci, societatea romana
trece prin mutatii profunde care determina restructurarea categoriilor
sociale, iar distinctia binecunoscuta între patricieni si plebei începe sa
se estompeze. Astfel, apar noi categorii derivate din patricieni ori
plebei, respectiv cavalerii si nobilii.
Cavalerii erau cei îmbogatiti în urma comertului cu sclavi, a celui
maritim, prin arendarea impozitelor si a lui ager publicus, prin
6
arendarea minelor statului si aprovizionarile militare. Ei aveau anu-
mite semne distinctive, respectiv dreptul de a purta un inel de aur si de
a avea locuri rezervate la teatru (C.St. Tomulescu, Manual de drept
privat roman, Bucuresti, 1958, p. 19).
Nobilii erau cei care detinusera o magistratura curula ori
descendentii lor. Nobilimea era formata si din familii de plebei care au
ajuns nobili prin faptul îndeplinirii unei magistraturi curule. Alte
categorii sociale în aceasta perioada erau formate din proletari si
sclavi. Termenul de proletar apare de timpuriu în limba latina. Legea
celor XII Table îl cunostea, iar conform traditiei, regele Servius Tullius
îi exclusese pe proletari de la serviciul public si militar. Proletar era
omul sarac care nu avea decât copii – proles. La sfârsitul republicii,
drept consecinta a legii grânelor, promisa de Caius Gracchus, lege
prin care statul era obligat sa procure în conditii ieftine grâu pentru
saraci, proprietarii devin cetateni saraci care nu aveau nici un
mijloc de subzistenta decât ajutorul acordat de catre stat.
Sclavii constituiau categoria de oameni care nu se bucurau de
libertate, nefiind persoane. Sclavia, din forma sa patriarhala, spre
sfârsitul republicii, devine clasica, constituind de fapt baza economica
a sistemului sclavagist.
În perioada republicii, organele de exercitare a puterii politice au
fost în parte preluate din perioada anterioara, dar acum dispare regele
si apar magistratii, care se adauga adunarilor poporului si senatului.
Adunarile poporului adoptau hotarâri legislative, electorale sau
judiciare. Ele se concretizau în patru categorii de adunari, respectiv:
comitia curiata, comitia centuriata, concilium plebis si comitia tributa
(E. Molcut, op.cit., p. 30).
Comitia curiata îsi pierde din prerogativele avute în perioadele
anterioare si rolul sau devine tot mai limitat în conducerea politica a
societatii romane. Ea îsi exercita atributii în materia dreptului privat
7
legate de anumite institutii juridice, ca testamentul sau adrogatiunea.
Comitia centuriata cunoaste în aceasta perioada o transformare
structurala determinata de cenzura lui Appius Claudius, pe de o parte,
si de o reforma din anul 220 î.e.n., pe de alta.
Cenzorul Appius Claudius, la 312 î.e.n., a admis ca si cei care
aveau avere mobiliara, adica metal constând în arama, aur, argint, sa
poata face parte dintr-una din cele cinci categorii ale adunarii centu-
riate si nu numai cei care detineau avere imobiliara.
Prin reforma din anul 220 î.e.n., numarul centuriilor s-a marit,
marindu-se astfel si numarul celor care participau la vot. De aceea se
considera aceasta reforma ca o victorie obtinuta de micii proprietari de
pamânt.
Concilium plebis era vechea adunare a plebei care la început
adopta hotarâri obligatorii numai pentru plebei. În urma legii Horten-
sia din sec. III î.e.n., hotarârile acestor adunari devin obligatorii pentru
toti cetatenii, deci si pentru patricieni, si astfel ele se transforma în
comitia tributa.
Comitia tributa a aparut o data cu transformarea vechii adunari a
plebei într-o adunare în care hotarârile au devenit obligatorii si pentru
patricienii repartizati dupa cartierul în care locuiau si care astfel
dobândisera dreptul de vot în adunarea plebei. Aceasta era consecinta
împartirii cetatenilor, deci si a plebei, la Roma, în patru triburi sau
cartiere urbane si în 17 cartiere rurale cuprinzând pe cei ce locuiau în
împrejurimile Romei.
Senatul, în aceasta perioada, a dobândit un rol important în
conducerea politica a societatii romane si chiar daca nu avea dreptul
sa elaboreze legi, el trebuia sa le confirme pe cele votate de
adunarile poporului. În acest fel, el supraveghea respectarea vechilor
traditii si moravuri ale poporului roman.

8
La început, consulii erau cei care îi numeau pe senatori dintre
patricieni. Mai târziu, senatorii au încetat de a fi în mod exclusiv
patricieni, dobândind aceasta demnitate toti aceia care au detinut
anterior o magistratura curula, printre care puteau fi si plebei, de când
dobândisera dreptul la magistratura. În cele din urma, cenzorii erau cei
care au primit dreptul sa numeasca senatori.
Magistratii erau înalti functionari de stat care detineau atributii
importante din punct de vedere administrativ si jurisdictional. În
mâinile lor erau concentrata si puterea militara. Erau alesi pe o
perioada limitata, de regula, un an. Puterea lor se exercita prin doua
importante atribute, denumite potestas si imperium.
Magistratii superiori, consulii detineau puterea civila suprema,
dar si conducerea armatei. Urmau conform ierarhiei pretorii, ce aveau
ca atributie principala administrarea justitiei, cu preponderenta cea
civila. De fapt, acestia nu judecau, ci doar organizau instanta. În anul
242 î.e.n. apare preotul peregrin, care are ca atributie
organizarea proceselor dintre cetateni si peregrini.
Alta categorie de magistrati era cenzorul. El avea sarcina de a
se ocupa de cens – recensamânt, adica sa evalueze periodic din cinci
în cinci ani averea cetatenilor si sa înscrie toate perioadele pe listele
censului.
Edilii curuli erau magistratii care supravegheau organizarea si
functionarea pietelor, se ocupau de aprovizionarea orasului si aveau
atributii jurisdictionale în ceea ce priveste vânzarea vitelor si sclavilor,
care se faceau în pietele publice.
Questorii erau functionarii care administrau tezaurul public,
arhivele statului si se ocupau cu vânzarea prazii de razboi.
Tribunii plebei au jucat un rol de o mare însemnatate în viata
statului roman, caci, pentru apararea intereselor plebeilor, aveau
dreptul de a se opune actelor magistratilor prin veto. Nu se puteau
9
însa împotrivi astfel actelor cenzorilor si dictatorilor, cât si hotarârilor
senatului.
În cazuri deosebite, de exceptie, cum erau razboaiele, rascoalele
etc., conducerea statului era încredintata unui dictator, caruia nimeni
nu i se putea opune, dar care avea o împuternicire exceptionala pe un
termen limitat, respectiv pe sase luni.

5. Perioada monarhiei

Perioada monarhiei sau a imperiului se împarte în doua etape


succesive, respectiv principatul si dominatul sau monarhia absoluta.
Principatul
Aceasta perioada a debutat cu tentativa lui Caesar de a instaura
o monarhie fatisa, tentativa ce nu a avut reusita. În aceasta perioada,
structura societatii romane s-a mentinut în mare parte, dar s-a
polarizat prin cresterea diferentelor dintre bogati – honestiores si
saraci – humiliores.
În perioada principatului, organele politice de conducere în
statul roman sunt împaratul, senatul si magistraturile.
Dominatul
Ultima etapa a monarhiei, dominatul sau monarhia absoluta, a
reprezentat o forma fatisa de absolutism.
Forma de stat instaurata era o monarhie absoluta de drept divin
în care împaratul nu mai era considerat principes, primul între
cetateni, ci mai presus de oameni – dominus et deus, având puteri
supranaturale.

10
6. Epocile dreptului roman

Periodizarea istorica a statului roman trebuie coroborata cu o


periodizare a dreptului roman data fiind strânsa legatura dintre
organizarea politica a societatii sub forma statului si ansamblul
normelor de conduita care se aplicau în relatiile dintre oameni sub
forma dreptului. Numai astfel se pot întelege conditiile în care au
aparut si s-au dezvoltat institutiile juridice, modul în care acestea au
evoluat de-a lungul a 1300 de ani. De aceea în mod conventional, dar
tinând seama si de realitatea istorica concreta, marea majoritate
a romanistilor au periodizat dreptul roman în trei epoci, care urmeaza
o succesiune logica si totodata cronologica, respectiv epoca
veche, epoca clasica si epoca postclasica.
Prima perioada a dreptului roman, respectiv epoca veche începe
din momentul întemeierii statului si dureaza de-a lungul perioadei
regalitatii pâna spre sfârsitul republicii, respectiv jumatatea secolului VI
î.e.n. pâna în anul 27 î.e.n.
A doua perioada a dreptului roman, respectiv epoca clasica
dureaza de-a lungul perioadei principatului de la 27 î.e.n. pâna la 284,
an în care începe domnia împaratului Diocletian.
A treia perioada a dreptului roman, respectiv epoca postclasica
a durat de-a lungul perioadei dominatului de la anul 284 e.n. pâna la
565.

I. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN Caracterizare generala


a izvoarelor dreptului roman

Pornind de la definitia si analiza terminologiei privind izvoarele


de drept, romanistii au ajuns la concluzia unanima ca acestea prezinta
mai multe acceptiuni, respectiv cea în sens material, cea în sens
11
documentar si, în fine, cea în sens formal, care de fapt va constitui
obiectul nostru de cercetare.

Obiceiul

Obiceiul sau cutuma constituie cel mai vechi izvor al dreptului


roman si s-a format în procesul destramarii societatii prestatale. El a
existat în societatea gentilica, dar continutul sau avea un
caracter moral, iar nu juridic. Era bazat pe vechi si puternice traditii si
avea rolul de a mentine ordinea în comunitate.

Legea

Legea este în general definita ca o hotarâre a poporului care


devenea norma obligatorie, dar ea poate fi definita si ca o conventie
între doua persoane, cu sens de contract.

Edictele magistratilor; dreptul pretorian

Magistratii aveau un drept numit ius edicendi, în virtutea caruia


puteau ca la intrarea în functie sa emita un edict, adica un act prin
care faceau cunoscut populatiei programul activitatii lor pentru
perioada cât urmau sa exercite aceasta magistratura. La început,
edictele erau rostite în fata poporului adunat cu aceasta ocazie, dar
mai târziu au fost scrise pe table de lemn albe numite album si afisate
în forum pentru a fi aduse astfel la cunostinta tuturor cetatenilor.
Cu trecerea timpului, dreptul civil si dreptul pretorian s-au
apropiat unul de altul si daca la sfârsitul dreptului vechi si începutul
celui clasic erau net distincte, în vremea lui Justinian institutiile

12
juridice noi nu sunt decât rezultatul fuziunii dreptului civil cu cel
pretorian, proces care deci începuse cu mult timp înainte de Justinian.

Jurisprudenta

Jurisprudenta era stiinta dreptului creata de catre jurisconsulti –


iuris prudentes, iuris consulti, prin interpretarea dispozitiilor
normative cuprinse în legi (E. Molcut, op. cit., p. 55).

Senatusconsultele

Senatul nu a fost de la început un organ legislativ, ci el a devenit


astfel în mod treptat, prin masurile luate de împarati în perioada de
trecere de la principat la dominat. Acesta a atribuit senatului puteri
legislative care cu mult înainte fusesera exercitate de adunarile
poporului.

Constitutiile imperiale

Începând cu împaratul Hadrianus, constitutiile imperiale –


constitutiones principis au dobândit putere obligatorie, devenind astfel
izvoare de drept.
Constitutiile imperiale au fost de patru categorii: edicta,
mandata, decreta si rescripta.

Codificarea dreptului roman

1. Încercarile de codificare înainte de Justinian

13
Tendinta catre sistematizare a existat permanent pâna
la Justinian, prin încercari repetate întreprinse, pe de o parte, de
catre persoane particulare, iar pe de alta, de catre însusi statul
roman. Aceste condificari au fost: Codex Gregorianus,
Codex Hermogenianus si Codex Theodosianus.

2. Legislatia lui Justinian

Opera legislativa a lui Justinian este formata din patru lucrari


fundamentale, respectiv Codex, Digesta, Institutiones si Novelae.

II. PROCEDURA CIVILA ÎN DREPTUL ROMAN


1. Caracterizare generala a procedurii civile romane

Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor care


reglementeaza desfasurarea proceselor cu privire la libertate,
proprietate, mostenire si valorificarea drepturilor de creanta (E. Molcut,
D. Oancea, op.cit., p. 59).
Procedura legisactiunilor si procedura formulara se caracte-
rizeaza prin desfasurarea procesului în doua etape, respectiv in iure –
în fata magistratului si in iudicio – în fata judecatorului.
Procedura extraordinara se deosebea pe primele doua prin lipsa
celor doua etape, desfasurarea procesului facându-se în fata unei
singure persoane.

14
2. Procedura legisactiunilor: legis actiones

Caractere generale

Gaius explica astfel termenul de legis actiones: orice actiune, ca


mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se întemeiaza pe lege.
De fapt, erau cinci legisactiuni în cele din urma, împartite în doua
categorii: una era a celor de judecata, formata din sacramentum,
iudicis arbitrive postulatio si condictio, iar cealalta categorie era
formata din legisactiunile de executare, respectiv pignoris capio si
manus iniectio. Aceasta deoarece sentinta obtinuta prin legisactiunile
de judecata nu era învestita cu forta executorie, aceasta fiind obtinuta
cu ajutorul unor legisactiuni specifice, create în mod expres în acest
scop.
Legisactiunile au avut trei caractere ce au ilustrat perfect condi-
tiile în care acestea au luat nastere, respectiv legal, formalist si
judiciar.

Procedura in iure

În aceasta etapa, procesul debuteaza cu citarea pârâtului – reus


în fata magistratului folosindu-se de catre reclamant – actor, petitor
dupa caz: in ius vocatio, vadimonium extra judiciare si condictio.
În fata magistratului, reclamantul rostind formule solemne îsi
arata pretentiile fata de pârât. Acesta putea sa reactioneze prin trei
pozitii:
– sa recunoasca pretentiile reclamantului prin confesio in iure , si
atunci era asimilat cu cel condamnat, procesul oprindu-se aici, nemai-
trecându-se în etapa a doua;

15
– sa nege pretentiile reclamantului, dar sa nu se apere -
indefensio si sa nu-si dea concursul la realizarea legislatiunii. În acest
caz, de asemenea, era asimilat condamnatului si procesul se oprea
aici, netrecându-se în etapa a doua;
– sa nege pretentiile reclamantului – infinitiatio si sa-si dea
concursul la desfasurarea procesului. În acest caz, procesul trecea
în etapa a doua si se finaliza în cele din urma cu pronuntarea unei
sentinte.

Litis contestatio

În procedura legisactiunilor, litis contestatio însemna de fapt


luarea de martori, prin care se exprima dorinta partilor de a se judeca
si de a obtine în cele din urma o sentinta fie de condamnare, de catre
reclamant, fie de absolvire, de catre pârât.

Mijloace de solutionare a litigiilor întemeiate pe imperium

Competenta magistratilor era desemnata prin termenii jurisdictio


si imperium.
Imperium constituia puterea de comanda a magistratului. În sens
larg, imperium cuprindea si jurisdictio.

Procedura in iudicio
Dupa ce partile au trecut prin momentul lui litis contestatio –
luarea de martori, ele ajung în fata judecatorului, a doua etapa
a procesului civil, unde se aplica principiul oralitatii si contradictoria-
litatii. Fiecare parte îsi sustine punctul de vedere pe baza materialului
probator constând în martori si înscrisuri.

16
Organizarea instantelor de judecata

Judecatorul putea forma o instanta unica atunci când era singur,


ca judecator unic – judex unus, fie putea fi arbitru – arbiter.
Deosebirea dintre judecator si arbitru era aceea ca judecatorul judeca
pricinile mai dificile, iar arbitrul pe cele care priveau neîntelegerile
dintre rude sau vecini, ca, de exemplu, iesirile din indiviziune sau
hotarnicirile.
Procesele puteau fi judecate si de judecatori multipli care formau
anumite tribunale. Acestea erau fie nepermanente, fie permanente.
Tribunalele nepermanente erau formate dintr-un numar impar de
judecatori, numiti – recuperatores si judecau procesele dintre cetateni
si peregrini.

Legisactiunile

Legisactiunile de judecata
– Sacramentum – procedura prin juramânt era actiunea legii prin
care se judecau procesele cu privire la proprietati si la creante având
ca obiect anumite sume de bani sau anumite lucruri.
– Judicis arbitrive postulatio consta într-o cerere adresata
magistratului pentru ca acesta sa desemneze un judecator sau
arbitru.

– Legisactio per condictionem sau condictio a constituit o


simplificare a lui sacramentum în personam si se aplica în doua
situatii, respectiv în materie de certa pecunia – o suma de bani
determinata si în materie de alia certa res – un alt lucru determinat.

17
Legisactiunile de executare
– Manus injectio – punerea mâinii era o legisactiune ce nu se
putea intenta decât în baza unei sentinte judecatoresti privind o suma
de bani.
– Pignoris capio – luarea de gaj era considerata legisactiune cu
toate ca îi lipsea caracterul judiciar, nefiind subsecventa unui proces,
nepresupunând prezenta magistratului, si nici chiar a debitorului.
Creditorul, dupa rostirea unor formule solemne, putea, în prezenta
martorilor, sa ia un bun din patrimoniul debitorului. Daca acesta din
urma nu platea, el nu putea sa-l înstraineze, dar în schimb îl putea
distruge.

Origine
Originea procedurii formulare se gaseste în genere în
cadrul însusi al legisactiunilor care începusera spre sfârsitul epocii
vechi sa devina odioase. Dupa razboaiele punice, spre sfârsitul
republicii, se produc profunde transformari economice si sociale în
viata statului roman.

Procedura in iure
Citarea la proces se realiza prin aceleasi procedee cunoscute
din procedura legisactiunilor, numai ca în cadrul noii proceduri aceasta
s-a perfectionat.
În fata magistratului – in iure, partile îsi exprimau în limbajul
cotidian pretentiile dupa cum credeau de cuviinta fara a recurge la
formule sacramentale si ritualiste. Reclamantul expunea astfel oral
obiectul cererii sale, indicând formula pe care o solicita.
La fel ca si la procedura anterioara, si în cazul acesteia pârâtul
putea avea trei pozitii fata de pretentiile reclamantului.

18
Formula si partile formulei
Formula constituia un mic program de judecata prin care
pretorul arata judecatorului cum sa solutioneze litigiul. Partile
principale ale formulei erau: intentio, demonstratio, adiudicatio si
condemnatio.
Clasificarea actiunilor
Prin actiune – actio se întelegea un mijloc procedural la
îndemâna unei persoane careia i s-a încalcat un drept subiectiv,
pentru valorificarea acestuia.
Actiunile si formulele actiunilor se gaseau înscrise în edictul
pretorului. Acestea erau:
– Actiuni reale si actiuni personale. Aceasta împartire se
regaseste în Legea celor XII Table si este cea mai importanta –
sumumo divisio.
– Actiuni de drept strict si actiuni de buna credinta. Criteriul
distinctiei celor doua categorii de actiuni era puterea de apreciere a
judecatorului privind solutionarea acestora.
– Actiuni civile si actiuni honorarii sau pretoriene.
– Actiuni private si actiuni populare.
– Actiuni directe si actiuni utile.
– Actiuni penale si actiuni persecutorii.
– Actiuni arbitrarii.
Litis contestatio
În cadrul procedurii formulare, litis contestatio consta în
remiterea unei copii de pe formula ori dictarea ei de catre reclamant
pârâtului.
Litis contestatio producea în procedura formulara trei efecte ce
prezentau o deosebita importanta prin consecintele juridice pe care le
producea. Acestea erau: efectul extinctiv, efectul creator sau novator
si efectul fixator.
19
Procedura in iudicio
Dupa ce magistratul remitea copii de pe formula reclamantului si
acesta la rându-i pârâtului, ca un ultim act al primei etape, procesul
trecea în a doua etapa, în fata judecatorului. Activitatea lor era simi-
lara în general cu cea din procedura legisactiunilor. Reclamantul îsi
expunea oral pretentiile, pârâtul îsi formula apararile, ambii prezen-
tând probe în sustinerea afirmatiilor lor, putând fi asistati si de avocati.
Judecatorul, persoana privata, conducea dezbaterile si, în cele
din urma, pronunta o sentinta ce putea fi de condamnare la plata
unei sume de bani sau de absolvire.
Judecarea procesului se facea în public într-o zi fasta si numai în
prezenta partilor. Daca una din parti nu se prezenta la proces, cealalta
câstiga procesul.
Jucatorul era „sclavul” formulei în sensul ca el trebuia sa o
respecte întocmai, raportându-se permanent la momentul întocmirii ei,
respectiv la litis contestatio. De aceea, lui nu îi era permis sa tina
seama de faptele care au intervenit ulterior lui litis contestatio.
Efectele sentintei
În urma pronuntarii sentintei, judecatorul redevine ceea ce
era înainte, o persoana particulara, sentinta data de el având efecte
diferite dupa cum aceasta era o sentinta de condamnare sau o
sentinta de absolvire.
Sentinta de condamnare avea un efect dublu, respectiv prezenta
o forta juridica si o forta executorie.
Sentinta de absolvire nu avea decât un efect unic, respectiv forta
juridica.
Reprezentarea în justitie
În epoca clasica, datorita profundelor schimbari economice si
sociale, practica a cerut admiterea reprezentarii, care s-a facut treptat
de la reprezentarea imperfecta catre cea perfecta.
20
3. Procedura extraordinara: cognitio extraordinaria

Comparatie cu celelalte proceduri

În cadrul procedurii extraordinare dispare divizarea procesului în


cele doua etape. Deci, aici procesul se desfasoara în fata unei singure
instante de la început si pâna la darea hotarârii, instanta reprezentata
de una si aceeasi persoana, magistratul sau înaltul functionar, adica
magistratul jude-cator. Formula dispare, deoarece acesta nu putea sa-
si trimita formula lui însusi.
Organizarea instantelor
Functionarii judecatoresti fac parte din ierarhia functionarilor
administrativi. În vârful acestei ierarhii administrative se afla împa-
ratul, care era si judecatorul suprem. Dupa el, pe o treapta inferioara,
urmau prefectii pretoriului – praefecti praetorio din cele patru
prefecturi ale Imperiului.

III. PERSOANELE

1. Caracterizare generala asupra persoanei în dreptul roman

Începutul si încetarea capacitatii

Regula consta în: capacitatea sau personalitatea începea o


data cu nasterea si înceta o data cu moartea persoanei, exceptie
facându-se numai cu ocazia aplicarii a doua principii impuse de
practica.
Primul era: „copilul conceput era considerat ca si nascut ori de
câte ori era vorba de interesele sale” – infans conceptus pro nato
21
habetur quotiens de comodis eius agitur. În baza acestui principiu, de
exemplu, copilul nascut dupa moartea tatalui avea dreptul la
succesiune.
Al doilea principiu era: „succesiunea iacenta, vacanta sustine
persoana defunctului” – hereditas iacens sustinet personam defuncti.
Elementele capacitatii juridice
Am amintit deja despre status-ul pe care o persoana trebuia sa-l
posede pentru a avea capacitate deplina de drept, status alcatuit din
trei elemente care constituiau continutul personalitatii sau capacitatii
juridice, astfel: status libertatis, status civitatis, status familiae.

2. Status libertatis

Sclavii

Originile sclaviei
Originile sclaviei constau în nastere, pe de o parte, si
evenimente posterioare nasterii, pe de alta.
Nasterea constituia evenimentul originar al sclaviei conform
principiului „copilul nascut în afara casatoriei dobândeste conditia ma-
mei”. Deoarece sclava era considerata ca nastea întotdeauna în afara
casatoriei, copilul acesteia devenea sclav, chiar daca tatal fusese om
liber. Mijloacele juridice prin care sclavul putea participa în fapt la
viata juridica
– Peculiu sclavului constituia „patrimoniul sclavului”, dar era
un patrimoniu de fapt – peculium, caci de drept dominus era proprie-
tarul acestuia.
– Testamenti factio pasiva consta în aceea ca sclavul putea fi
instituit ca mostenitor daca totodata i se acorda si libertatea pentru ca
numai astfel dominus putea sa aiba un mostenitor necesar, iar daca
22
acesta era insolvabil, bunurile mostenite erau vândute pe numele
sclavului care devenea infam.
– Cognatio servilis. Contubernium a reprezentat casatoria ce
consta în uniunea de fapt dintre un sclav si o sclava fara nici un efect
juridic. Totusi, în epoca dreptului clasic, sub influenta crestinismului, a
fost recunoscuta rudenia de sânge dintre sclavi sub numele de
cognatio servilis în baza careia sclavii nu se puteau casatori între ei
daca erau rude de sânge de grad mai apropiat.

Oamenii liberi

Oamenii liberi ingenui


Oamenii liberi ingenui constituiau categoria de persoane care s-
au nascut liberi. La rândul lor, acestia puteau fi de mai multe feluri,
dupa cum urmeaza: cetatenii, latinii, peregrinii, oamenii liberi aflati în
starea de semisclavie si colonii.
Oamenii liberi dezrobiti
Oamenii liberi dezrobiti constituiau acea categorie de persoane,
fosti sclavi eliberati de stapânii lor prin dezrobire, numiti liberti.

3. Status civitatis

Status civitatis sau conditia de a fi cetatean era al doilea element


al capacitatii juridice romane asupra caruia vom insista, pentru ca
cetatenii formau acea categorie de persoane cu o conditie juridica
superioara.
Cetatenii romani – civis romani erau singurii care puteau
beneficia de toate drepturile civile si politice. Drepturile civile erau: ius
comercii, ius conubii si ius militiae. Drepturile politice erau: ius
sufragii si ius honorum.
23
4. Status familiae
Familia romana
În dreptul roman, cuvântul familia avea mai multe acceptiuni,
respectiv fie totalitatea sclavilor aflati în proprietatea cuiva, fie un grup
de persoane aflate sub aceeasi putere, fie totalitatea bunurilor si
persoanelor aflate sub puterea lui pater familias.

Puterea lui pater familias asupra persoanelor


Patria potestas. Aceasta putere se exercita asupra
descendentilor si era una din cele mai importante puteri ale lui
pater familias în cadrul familiei romane.
Puterea maritala. În dreptul evoluat, dar tot în epoca veche,
puterea maritala a preluat numele fostei puteri unice manus,
schimbându-si însa continutul semantic în sensul ca ea desemna
acum o putere specifica, diferita de cea initiala, respectiv puterea
sotului asupra sotiei în cadrul casatoriei, numita cu manus, cu
puterea barbatului asupra femeii.
Mancipio. Aceasta putere se exercita asupra persoanelor
cumparate prin mancipatio, ce constituia un mod originar de realizare
a operatiunii juridice de vânzare (E. Molcut, D. Oancea, op. cit., p. 67)
prin îndeplinirea unor forme solemne ce constau în existenta unor
conditii fara de care nu era posibila recunoasterea actului.

Puterea lui pater familias asupra bunurilor


Dominica potestas. Aceasta era puterea asupra sclavilor îmbra-
cata în haina dreptului de proprietate, în virtutea faptului ca sclavul era
asimilat cu un lucru – res.
Dominium era puterea exercitata de stapân – dominus asupra
tuturor celorlalte bunuri existente în cadrul familiei romane.
24
Persoane sui iuris si persoane alieni iuris. Termenul de persoa-
na sui iuris era întrebuintat pentru a desemna pe acel cetatean care
avea calitatea de pater familias.
Termenul de persoana alieni iuris desemna pe acela care se afla
sub puterea lui pater familias.

Puterea parinteasca

Aceasta putere purta numele de patria potestas si era una din


cele mai importante puteri ale lui pater familias în cadrul familiei
romane.
Crearea puterii parintesti. Patria potestas putea fi creata fie pe
cale naturala prin casatorie si nastere, fie pe cale artificiala prin doua
moduri diferite, respectiv adoptiunea si legitimarea.
Iesirea de sub puterea parinteasca: a. Moartea lui pater familias;
b. Pierderea unui element al capacitatii; c. Moartea fiului de familie; d.
Postliminium; e. Emanciparea.

Casatoria romana

Casatoria era o uniune între barbat si femeie, o asociere pentru


toata viata, o împartasire a dreptului civil si religios – nuptiae sunt
comunicatio maris et feminae, consortium omnis vitae, divini et
humani iuris comunication; era uniunea barbatului si a femeii, ce
implica o viata comuna – nuptia sive matrimonium este vire et muliers
conjunctio, individuam consuetudinem vitae continens.
Conditii de form a (C.St. Tomulescu, op.cit., 1937, p.143;
P.Noailles, „Revue historique de droit francais et étranger” ,
1936, p. 415)
Acestea priveau numai casatoria cu manus:
25
– confarreatio, casatoria specifica numai patricienilor;
– usus consta în coabitarea femeii cu barbatul timp de un an de
zile;
– coemptio consta dintr-o mancipatiune facuta de însasi femeia
catre viitorul ei sot.
Conditii de fond
Sunt aceleasi atât pentru casatoria cu manus, cât si pentru
casatoria fara manus. Astfel:
– conubium (ius conubii) era acel drept recunoscut unei
persoane de a încheia o casatorie valabila conform cu ius civile (iustae
nuptiae, iustum matrimonium);
– vârsta admisa pentru casatorie era stabilita pentru fete la 12
ani, când se considera ca ele au devenit nubile, adica erau în stare sa
procreeze. Referitor la baieti se folosea sistemul cercetarii corporale
pâna la împaratul Justinian, când s-a stabilit vârsta de 14 ani.
Efectele casatoriei asupra persoanelor
Casatoria stabilea între soti o comunitate de vietuire, sotii dato-
rându-si unul altuia fidelitate.
Efectele casatoriei asupra bunurilor
În casatoria cu manus actioneaza regimul comunitatii de bunuri.
În casatoria fara manus, sotii traiau în regimul separatiei de bunuri.
Adoptiunea, adrogatiunea si legitimarea
Adoptiunea era un mod artificial de creare a puterii parintesti ce
consta în trecerea unui fiu de familie (alieni iuris) de sub puterea unui
pater familias sub puterea unui alt pater familias. Când era vorba de o
persoana sui iuris care trecea de sub puterea lui pater familias sub
puterea unui alt pater familias, acest act se numea adrogatiune.
Adrogatiunea constituia un caz special de adoptiune prin care un
pater familias intra sub puterea unui alt pater familias împreuna cu
toata familia, deci cu toate persoanele si bunurile sale.
26
Legitimarea era un mod artificial de creare a puterii parintesti
prin care copiii naturali erau asimilati celor legitimi.

5. Capitis deminutio

Pierderea capacitatii juridice – capitis deminutio. Capacitatea


juridica putea fi îngradita, pastrându-si totusi elementele componente;
Daca însa unul din aceste elemente era pierdut, consecinta era
mult mai grava, caci nu mai exista, drept urmare, capacitate
juridica conform conceptiei romane si se producea astfel o moarte
juridica civila a persoanei în cauza, numita capitis deminutio.

6. Persoana juridica

Alaturi de persoana fizica, putea fi subiect al raportului juridic si


persoana juridica sau morala. Notiunea de persoana juridica s-a
format în dreptul roman în mod treptat. Romanii nu cunosteau acest
termen, dar foloseau un termen echivalent, respectiv corpora,
universitates, pentru a desemna diversele asociatii înzestrate cu
capacitate juridica.

7. Tutela
Este un procedeu juridic ce protejeaza incapacitatile naturale.

8. Curatela

Fata de tutela, care proteja incapacitatile firesti, naturale, cura-


tela avea drept scop protejarea incapacitatilor accidentale, mult mai
numeroase si variate.

27
IV. DREPTURILE REALE

BUNURI: IUS RERUM

Prin notiunea de bun se întelege orice lucru care poate fi însusit


de cineva sub forma dreptului de proprietate.

1. Patrimoniul
Definitie
Prin patrimoniu se întelege totalitatea drepturilor, datoriilor si
sarcinilor unei persoane, care sunt susceptibile de o valoare
pecuniara.

Elementele patrimoniului
Din definitia data patrimoniului rezulta net elementele acestuia,
respectiv drepturile reale si drepturile personale.

Principiile patrimoniului
– Patrimoniul constituie emanatia unei persoane.
– Orice persoana are în mod necesar un patrimoniu.
– Fiecare persoana nu are decât un singur patrimoniu.

2. Clasificarea bunurilor

Jurisconsultul Gaius, dar si Justinian, în manualele lor numite


Institute, fac o clasificare a bunurilor res în doua categorii, respectiv
lucruri nepatrimoniale – res extra patrimonium si lucruri patrimoniale
– res in patrimonio.

POSESIUNEA : POSSESSIO
28
1. Definitia posesiunii

Posesiunea este o stare de fapt ocrotita de drept, care consta în


actul material de a pastra si a folosi un lucru. Posesiunea este o stare
de fapt care produce efecte juridice.

2. Originea posesiunii

Pamânturile cucerite de romani erau transformate în ager publi-


cus si statul roman le repartiza spre folosinta patricienilor fie în mod
gratuit, fie contra unor sume de bani. Aceste terenuri purtau numele de
possessiones.

3. Elementele posesiunii
Posesiunea prezinta doua elemente constitutive, respectiv
animus – elementul intentional si corpus – elementul material.

4. Dobândirea si pierderea posesiunii


Dobândirea posesiunii
Posesiunea se dobândeste prin întrunirea celor doua elemente
în aceeasi persoana. Aceasta se realizeaza prin doua moduri,
respectiv prin sine însusi si prin altul.
Dobândirea posesiunii prin sine însusi
Prin sine însusi se dobândeste posesiunea astfel: când se întru-
nesc cele doua elemente ale posesiunii, în acelasi timp, în aceeasi
persoana; persoana în cauza trebuie sa aiba capacitate juridica; în
fine, lucrul posedat trebuie sa fie corporal.

29
Dobândirea posesiunii prin altul
Prin altul, posesiunea se dobândeste fie animo alieno – cu
animus al altuia, fie corpore alieno – cu corpus al altuia.

Pierderea posesiunii
Pentru aceasta era suficienta pierderea uneia sau ambelor ele-
mente ale posesiunii. Aceasta se producea similar dobândirii astfel:
prin sine însusi si prin altul.
Pierderea posesiunii prin sine însusi
Aceasta se producea în conformitate cu trei situatii care puteau
sa apara, respectiv prin pierderea lui corpus, prin pierderea lui animus
si prin pierderea ambelor elemente.
Pierderea lui corpus se datoreaza faptului ca posesorul nu face
sau nu poate sa faca actele materiale ce îi revin în calitatea sa. De
exemplu, daca unei persoane îi cade inelul în fluviu, acesteia dispa-
rându-i astfel corpus îi va dispare si posesia.
Pierderea lui animus consta în manifestarea vointei de a nu mai
poseda, în timp ce se savârsesc acte materiale conform posesiunii.
Exemplul concludent în acest sens era constitutum possessorium: un
proprietar a vândut casa în care locuia si continua s-o locuiasca în
baza unui contract de locatiune – închiriere încheiat cu noul proprietar.
El devine detentor, pierzând posesiunea o data cu animus, dar a
conservat corpus.
Pierderea lui corpus si a lui animus se produce în acelasi timp fie
prin moartea posesorului, fie prin parasirea lucrului de catre acesta.
Pierderea posesiunii prin altul
Cel prin care se producea pierderea posesiunii era întotdeauna
detentorul si în acest sens existau doua situatii, respectiv fie moartea
sau nebunia detentorului, fie vointa contrara a acestuia.

30
5. Clasificarea posesiunii

Posesiunea se clasifica dupa criterii diferite, respectiv din punct


de vedere al protectiei juridice pe care o asigura, al efectelor produse,
al generalizarii sau al opozitiei cu adevarata posesiune. În acest sens
au existat urmatoarele categorii de posesiune:
Possessio ad usucapionem
Constituia posesiunea care prezenta drept efect dobândirea
proprie- tatii quiritare prin uzucapiune, deci printr-o folosinta
îndelungata.
Possessio iniusta
Constituia posesiunea contrara dreptului sau vicioasa – vitiosa,
fata de o anumita persoana, având ca efect ridicarea protectiei juridice
fata de persoana respectiva.

Possessio iuris
Constituia posesiunea unui drept sau quasi possessio.
Possessio naturalis
Constituia detentiunea, adica posesiunea naturala – naturalis,
corporalis – corporala, care era într-o pozitie cu totul contrara adeva-
ratei posesiuni – possessio civilis, posesiunea civila.

6. Efectele posesiunii

Interdictele
Posesorul are la dispozitie un mijloc de protectie împotriva celor
care îi tulbura posesiunea. Aceste mijloace se numesc
interdictele posesorii.
Interdictele posesorii constituiau ordine date de catre pretor în
scopul asigurarii unei protectii juridice a posesiunii.
31
Calitatea de pârât
În cazul unui proces în revendicare, posesorul are calitatea
avantajoasa de pârât, folosind expresia posed pentru ca posed.
Dobândirea proprietatii
Posesiunea exercitata într-o anumita perioada de timp poate
duce la dobîndirea proprietatii asupra unui lucru prin uzucapiune, dar
numai în situatia în care si celelalte elemente ale acesteia erau
îndeplinite.

PROPRIETATEA: PROPRIETAS

1. Notiune si atribute

Romanii au definit proprietatea astfel: proprietas est ius utendi,


fruendi, abutendi re sua quatenus iuris ratio partitur, adica „proprie-
tatea este dreptul de a folosi un bun, de a-i culege fructele si de a
dispune de atât cât permite masura dreptului”.

2. Originea si evolutia proprietatii

Forme prestatale de proprietate


În etapa de tranzitie de la comuna primitiva la societatea statala
apar, în conditiile prefigurarii noii formatiuni sociale, sclavagismul,
urmatoarele forme primitive de proprietate: proprietatea colectiva a
gintii, proprietatea familiala asupra pamântului (C. St. Tomulescu,
op.cit., p. 11) si proprietatea individuala asupra sclavilor.

32
Proprietatea publica a statului
Aceasta forma de proprietate se împarte în doua categorii,
respectiv proprietatea statului asupra pamântului – ager publicus
si proprietatea statului asupra sclavilor – servi publicus, ambele
aflându-si originea în cuceririle de razboi romane datorita politicii de
expansiune promovate de catre statul roman.
Proprietatea quiritara
Proprietatea quiritara – dominium ex iure quiritium constituia
privilegiul exclusiv acordat cetatenilor romani. Ea se crea în mod
solemn, se transmitea prin forme solemne si, de asemenea, tot
în forme solemne era sanctionata în fata instantei.
Proprietatea în epoca clasica
În epoca clasica s-a mentinut proprietatea quiritara, alaturi de
care au aparut, datorita transformarilor vietii economice, sociale si
politice, noi forme de proprietate, respectiv proprietatea pretoriana sau
bonitara, proprietatea provinciala si proprietatea peregrina.
Proprietatea în epoca postclasica
Justinian a unificat proprietatea, desfiintând diferentele dintre
toate formele de proprietate anterioare, rezultând o proprietate unica
numita dominium.

3. Modurile de dobândire si de transmitere a proprietatii.


Mancipatio

La origine, mancipatio constituia un mod de creare a proprietatii


care era considerata, dupa cum am vazut, o putere asupra lucrului
mancipi. Mai târziu, ea apare ca un mod de transmitere a dreptului de
proprietate.
In iure cesio

33
In iure cesio – recunoasterea în fata magistratului era un mod de
transmitere a proprietatii quiritare cu ajutorul unui proces fictiv pe care
dobânditorul îl intenteaza împotriva celui care înstraineaza un lucru.
Usucapio
Usucapio constituia un mod de dobândire a proprietatii quiritare
prin exercitarea posesiunii asupra unui lucru un timp îndelungat.
Dreptul fostului proprietar se stinge ca o consecinta ce decurge din
faptul ca lucrul a fost uzucapat de catre o alta persoana.
Prescriptio longi temporis
Prescriptia de timp îndelungat constituia un mod de dobândire a
proprietatii prin folosinta îndelungata ce avea drept model uzu-
capiunea.
Prescriptio longissimi temporis
Prescriptia de timp foarte îndelungat constituia un mod de
respingere a actiunii în revendicare a proprietarului, care se realiza
prin posesiunea unui lucru într-un timp foarte îndelungat, respectiv 40
de ani initial si apoi 30 de ani.
Adiudicatio
Adiudicatio constituie modul de dobândire a proprietatii realizat
prin atribuirea de catre judecator a cotelor parti din bunul comun
fieca-rei persoane ce avea un drept în acest sens. Aceasta se produce
în cazul proceselor de împartire a unui teren care, prin mostenire sau
prin cumparare, a apartinut mai multor persoane.
Lex
Lex – legea constituia un mod de dobândire a proprietatii realizat
direct sau indirect prin acest act normativ. De exemplu, Legea celor
XII Table recunostea expres validitatea unei dispozitii prin care
testatorul atribuia cuiva un sclav, iar cel care beneficia de dispozitia
testamentara devenea proprietar de plin drept.

34
Ocupatio
Ocupatio – ocupatiunea constituia un mod de dobândire a
proprietatii realizat prin luarea în posesie a unui lucru fara stapân – res
nullius.
Traditio
Traditio – traditiunea era un mod voluntar de dobândire a
proprietatii care consta în remiterea posesiunii unui lucru. Era un mod
de dobândire de iure gentium.
Specificatio
Specificatio constituia situatia în care o persoana în calitatea de
specificator confectioneaza un lucru nou dintr-un material apartinând
altei persoane în calitate de proprietar.

Accesio
Accesio – accesiunea constituia un mod de dobândire a
proprietatii prin aceea ca un lucru accesoriu se uneste cu un lucru
principal.

4. Sanctiunea dreptului de proprietate

Sanctiunea proprietatii quiritare

Proprietatea quiritara era protejata prin actiunea in revendicare


– rei vindicatio. În cazul în care proprietarul pierdea
posesiunea lucrului, el putea cu ajutorul acestei actiuni sa ceara
restituirea lucru- lui, dovedindu-si dreptul de proprietate.
Sanctiunea proprietatii pretoriene
Sanctiunea proprietatii pretoriene se realiza prin actiunea
publiciana, dupa numele unui pretor Publicus.

35
DREPTURI REALE ASUPRA BUNULUI ALTUIA: IURE IN RE
ALIENA

1. Servitutile: servitutes
Servitutile sunt sarcini impuse în folosul unei anumite persoane
în calitatea de proprietar al unui imobil, sau în folosul unei anumite
persoane.

2. Drepturile reale pretoriene


Superficio
Superficio – superficia constituia dreptul acordat unei persoane
de a se folosi de o constructie ridicata pe terenul altei persoane, pe
veci sau pe termen lung, în schimbul unei sume de bani, numita
solarium, platita acesteia din urma în calitatea ei de proprietar.

Conductio agri vectigalis

Ius in agro vectigali constituia dreptul asupra lui ager vectigalis


– pamântul concedat. Acest drept îsi trage sorgintea din
arendarea pamântului pe termen lung sau perpetuu cetatenilor romani
sau unor persoane juridice în schimbul unei revedente numite vectigal.

Emfiteoza
Emfiteoza consta în arendarea pe termen lung sau pe veci a
unor pamânturi imperiale nelucrate cu obligatia emfiteotului de a le
cultiva si de a plati o suma de bani – canon. Deci, emfiteoza ca drept
real s-a nascut din contractul de emfiteoza, contract special
sanctionat în perioada dominatului de catre împaratul Zenon. A fost
utilizata nu numai de catre împarati, dar si de marii latifundiari pentru
domeniile lor ramase în paragina, datorita lipsei fortei de munca.
36
V. SUCCESIUNILE

1. Caracterizare generala a succesiunilor


Notiune
Succesiunile – hereditas reprezinta o transmisiune a
patrimoniului ce a apartinut unei persoane care a murit, succesorilor
sai.
Succesiunea înseamna continuarea unei situatii juridice a unei
persoane de catre alta persoana. O astfel de înlocuire a unei persoane
poate avea loc în întregul sau patrimoniu, constituind o succesiune cu
titlu universal sau numai într-un raport juridic constituind o succe-
siune cu titlu particular.

2. Succesiunea legala: ab intestat


Succesiunea legala reglementata de dreptul civil
Succesiunea ab intestat, dupa cum se arata chiar în Legea celor
XII Table, se deschidea numai în cazul în care decujus – defunctul nu
a lasat testament – si intestate moritur, ori testamentul lasat a fost
atins de o cauza de nulitate, fie heredele refuza sau devenea incapabil
sa primeasca mostenirea. Aceasta lege prevedea urmatoarele
categorii de mostenitori civili: heredes sui, adgnatus proximus si
gentiles.
Succesiunea legala reglementata de dreptul pretorian
Dreptul pretorian este definit, într-un text celebru cuprins în
Digeste, astfel: dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de pretor
pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa si îmbuna-
tati conform binelui public.
Catre sfârsitul republicii, erau cunoscute patru categorii de
mostenitori pretorieni, respectiv: bonorum possessio unde liberi,
37
bonorum possessio unde legitimi, bonorum possessio unde cognati,
bonorum possessio unde vir et uxor.
Succesiunea legala reglementata de dreptul imperial
Împaratii romani, fie direct prin constitutii, fie indirect prin
senatusconsulte, au mers mai departe pe drumul trasat de
pretor, largind cercul rudelor de sânge. Astfel, s-au adoptat, din
initiativa acestora, doua senatusconsulte importante pentru dreptul
succesoral roman de la acea vreme, respectiv senatusconsultul
Tertulian si senatusconsultul Orfitian.

3. Succesiunea testamentara
Testamentul
Definitie
Testamentul este un act formal prin care o persoana
numita testator instituie în mod necesar unul sau mai multi
succesori, cu scopul ca acestia sa asigure executarea vointei sale
dupa moarte.
Evolutie si forme de testament
La origine, testatorul instituia ca succesori numai pe herezii sai,
dar mai târziu a putut institui si agnati mai îndepartati si chiar persoane
straine de familia sa.
Cu timpul, testamentul a suferit o interesanta evolutie în ceea ce
priveste nu numai solemnitatile sale externe, dar si structura conti-
nutului.
Forme de testament. În vechiul drept roman au existat trei forme
de testament, si anume: testamentum calatis comitiis, testamentum in
procinctu, testamentum per aes et libram.
• Dreptul clasic. Alaturi de testamentul per aes et libram, care
continua sa fie utilizat, apar noi forme de testament:

38
– Testamentul nuncupativ era actul ce se facea sub forma unei
declaratii – nuncupatio, pronuntata cu voce tare în prezenta a sapte
martori, prin care testatorul face sa se cunoasca numele heredelui si
ultimele acte ale sale de vointa. Aceasta forma de testament se
folosea de catre cei care nu aveau timp sa-si scrie testamentul, fiind
surprinsi de apropierea mortii, si totodata si de catre cei care nu stiau
carte.
– Testamentul pretorian consta într-un înscris care purta sigiliul a
sapte martori, în care gasim reminiscente ale testamentului per aes et
libram.
– Testamentul militar nu presupunea vreo conditie de forma. El
putea fi facut oricum, cu conditia, din partea testatorului, sa fie clar
exprimat.
• Dreptul imperial. Specifice acestei perioade sunt noi forme de
testament, dupa cum urmeaza:
– Testamentul civil sub forma orala reprezenta vointa testato-
rului, clar exprimata verbal fata de martori, cinci la început, apoi
sapte. Era forma de testament per aes et libram redusa la expresia
cea mai simpla.
– Testamentul sub forma scrisa nu se mai facea prin mijlocul
tablelor de ceara, ci se întocmea pe papirus si pergament.
Testamentul se putea prezenta martorilor înfasurat sub forma unui sul,
atât cât era scris, astfel ca pecetile si numele lor în subscriptio sa fie
puse în reliqua parte, fara ca ei sa vada continutul. Este cunoscut, de
pilda, testamentul tripartit.
– Testamentul olograf, recunoscut de Valentinian III, trebuia sa
fie scris în totalitate de testator. Acesta însa nu a trecut în legislatia lui
Justinian decât ca partaj de ascendent.
– Testamentul public – apud acta conditium a fost recunoscut de
o constitutie a lui Theodosiu si Honoriu la 414.e.n.
39
Capacitatea testamentara
Testamenti factio desemna capacitatea unei persoane de a-si
face testamentul sau de a fi martora la întocmirea unui testament,
precum si capacitatea de a veni la succesiune în calitate de succesor
sau legatar.
În acest caz distingem: testamenti factio activa si testamenti
factio passiva.
Instituirea si substituirea de mostenitori
Conditiile de forma ale instituirii. Gaius spunea ca heredis
institutio est caput et fundamentum toius testamenti, de unde rezulta
ca, în lipsa acestei dispozitii, testamentul nu este valabil. Instituirea
trebuie sa fie caput (scrisa de la început), în fruntea testamentului.
Instituirea mostenitorului trebuia facuta în termeni imperativi si solemni
(cu verbis latinis imperativis et directis), asa cum ordona si
poporul în testamenti calatis comitiis.
4. Succesiunea deferita contra testamentului
Dezmostenirea neregulata
Daca pater familias dorea sa dezmosteneasca un fiu, trebuia s-o
faca în mod nominal conform formulei Titus filius meus exheres esto.
Fiicele si nepotii trebuiau sa fie dezmosteniti în bloc, potrivit formulei
– ceteri omnes exheredes sunto.
Dezmostenirea regulata
La baza acestei institutii statea ideea de protectie a rudelor
agnatice si cognatice, idee ce a luat nastere din conditiile materiale de
existenta de la sfârsitul republicii.

VI. OBLIGATIILE

1. Caracterizare generala a obligatiilor


Origine si evolutie
40
Notiunea de obligatie s-a cristalizat în urma unei îndelungate
evolutii în procesul de tranzitie de la societatea gentilica la cea
politica.
Cercetarea originii evolutiei obligatiei prezinta un mare interes
datorita urmelor pe care etapele succesive de dezvoltare a acesteia le-
au lasat asupra unor institutii de mai târziu, precum si asupra
terminologiei juridice romane (E.Molcut, D. Oancea, op.cit.,p.155).
Conceptul de obligatie a ajuns, treptat, într-un stadiu de elabo-
rare perfecta, care presupune un raport juridic caracterizat printr-un
înalt grad de abstractizare. La origine însa obligatia a fost o simpla
legatura materiala, fizica, legatura care s-a spiritualizat, s-a
juridicizat, într-un îndelungat si complex proces de evolutie, a carei
reconstituire a dat nastere la controverse.
Evolutie. Aparând o data cu primul tip de contract sponsio
religiosa, facut sub forma de juramânt, ce avea loc cu ocazia unui
delict, si terminând prin contractul cu ajutorul caruia garantul se
obliga sa plateasca pagubasului, ideea de legatura apare în
cadrul obligatiei si trece de la legatura religioasa la una juridica, ce a
fost mai întâi precedata de una materiala.
Etapele evolutiei obligatiei (E.Molcut, D. Oancea, op.cit.,p.157),
asa cum au fost ele analizate de cercetatori ai dreptului roman, sunt
urmatoarele:
1. În societatea gentilica, daca o persoana era victima unui
delict, toti membrii colectivitatii îi luau apararea, razbunându-se la
rândul lor.
2. Mai târziu, dreptul de razbunare a victimei a fost înlocuit cu un
alt sistem, mai evoluat, potrivit caruia delincventul si pagubasul ajung
la întelegere. Despagubirea ia locul razbunarii.
3. Cu trecerea timpului, apare eliberarea din lanturi a
delincventului, în schimbul unui gaj viu.
41
4. Într-o etapa noua, între garant si pagubas intervine o
întelegere în care trebuie sa vedem cea dintâi obligatie contractuala.
5. În alta etapa, s-a admis ca delincventul sa devina
garant pentru promisiunea sa.
6. Într-o ultima etapa, s-a considerat a fi de prisos
ca delincventul sa apara ca propriul sau garant.
Delincventul se obliga direct, astfel ca cele doua elemente ale
obligatiei se contopesc. Din momentul în care delincventul se obliga
direct, procesul de formare a obligatiei s-a încheiat.
Definitie
Într-un text conservat în Digeste, jurisconsultul Paul da urma-
toarea definitie obligatiei: Natura obligatiei nu consta în faptul ca un
lucru devine al nostru sau ne este construita o servitute, ci în faptul ca
cineva este constrâns a ne transmite proprietatea unui lucru, a face
ceva sau a îndeplini o prestatiune.
La prima citire, Paul nu da o definitie propriu-zisa a obligatiei, ci
mai degraba opune conceptul de obligatie dreptului real sau actelor ce
sunt utilizate în scopul dobândirii unor drepturi reale. Totodata, ne
înfatiseaza si unele elemente ale obligatiei, aratând ca natura ei se
defineste prin termenii: dare, face, prestare.
A doua definitie, datorata Institutelor lui Justinian, se apropie
mai mult de acceptiunea moderna: Obligatio est iuris vinculum quo
necesitate ad-stringimur alicuius solvendae rei secundm noastre
civitatis jura – adica, obligatia este o legatura de drept, prin care
suntem siliti a plati ceva conform dreptului cetatii noastre.
Elementele obligatiei
Toti autorii care au cercetat originea si evolutia obligatiei
clasifica elementele obligatiei în functie de modul de analiza a
definitiilor obligatiei si a izvoarelor acestora, aparând anumite

42
clasificari care, în final, cuprind aceleasi elemente: creditor, debitor,
obiectul si constrângerea.

Tipuri de obligatii
Clasificarea dupa izvoare. Prin notiunea de izvor al obligatiei se
întelege un act juridic sau un fapt care da nastere unei obligatii. Astfel
apare clasificarea bipartita, formata din contracte si delicte,
considerata, chiar de Justinian, cea mai importanta. Cu toate acestea,
ea s-a dovedit necorespunzatoare, astfel încât a aparut o noua
clasificare.
Clasificarea tripartita era cea în care apar contractele, delictele si
diferite tipuri de izvoare ale obligatiei – variae causarum figurae, ca
rudenia, vecinatatea sau detentiunea.
Clasificarea quadripartita apare în legislatia lui Justinian,
prezentând un caracter sistematic mai pronuntat, în sensul ca ofera
elemente mai sigure, desi nu în toate cazurile, pentru încadrarea
actelor sau faptelor juridice în anumite categorii de izvoare. Pe de alta
parte, aceasta clasificare nu contine unele izvoare. În aceasta clasifi-
care apar obligatiile contractuale, delictuale, quasicontractuale si
quasidelictuale.
Clasificarea obligatiilor dupa sanctiune. Din acest punct de
vedere, obligatiile se clasifica în obligatii civile si obligatii naturale.
Clasificarea din punct de vedere al num arului de persoane care
participa la raportul juridic. Din acest punct de vedere, obligatiile se
împart în obligatii simple si obligatii complexe.

Elementele contractului
Contractul constituie actul juridic ce are la baza acordul de
vointa al partilor cu privire la nasterea, modificarea sau stingerea unui
raport juridic obligational. Orice contract cuprinde doua categorii de
43
elemente dupa cum urmeaza: elemente esentiale si elemente
acci- dentale (C. St. Tomulescu, op.cit., p.236 si 238).

2. Efectele obligatiilor

Obligatiile, în sensul de drepturi personale sau de creanta,


produc doua efecte, respectiv un efect normal, pe de o parte, sau un
efect accidental, pe de alta, daca mai întâi nu se produce
efectul normal (C. St. Tomulescu, op.cit., p. 240).
Efectul normal al obligatiilor
Efectul normal consta în actul debitorului de a executa obligatia
asumata prin contract, pentru ca creditorul sa-si poata valorifica
dreptu- rile de creanta.
Principiul relativitatii efectelor contractelor
Se aplica în situatia când un pater familias a luat parte la un
contract. Principiul relativitatii efectelor contractului este exprimat
prin urmatorul adagiu: res inter alios acta aliis neque nocere, neque
prodesse potest – contractul încheiat între unii nu vatama si nici nu
profita altora.
Principiul nulitatii stipulatiunii pentru altul
Principiul nulitatii stipulatiunii pentru altul are la baza adagiul:
nemo alteris stipulari potest – nimeni nu poate stipula pentru
altul.
Principiul nulitatii promisiunii pentru altul
Principiul nulitatii promisiunii pentru altul are la baza adagiul:
nemo alienum factum promitere potest – nimeni nu poate promite
fapta altuia.
Principiul nereprezentarii în contracte
Pater familias, în calitate de persoana sui iuris, ia parte la
contract printr-un alt pater familias. Vechii romani nu admiteau ca un
44
pater familias poate deveni creditor sau debitor în baza unui contract
încheiat de o persoana straina, de un alt pater familias.
Efectul accidental al obligatiilor
Efectul accidental al obligatiunilor consta în dreptul creditorului
de a obtine daune-interese atunci când obligatia nu este executata sau
este executata cu întârziere. Acestea sunt de doua feluri, dupa cum
urmeaza: judecatoresti si conventionale.
Exista sase cazuri care determina neexecutarea obligatiilor dupa
cum urmeaza: mora, culpa, dolul, cazul fortuit, forta majora,
custodia.
Sanctiunea neexecutarii obligatiilor
Partea care nu îsi executa obligatia ce îi revenea si nu se gasea
în nici una din situatiile care o scuteau de raspundere trebuia sa
plateasca despagubiri numite daune interese.
Daunele interese sunt de doua feluri, dupa cum urmeaza: daune
interese judecatoresti si daune interese conventionale.
3. Stingerea obligatiilor
Obligatiile în dreptul roman se sting prin doua moduri, dupa
cum urmeaza: moduri voluntare si moduri nevoluntare.
Modurile voluntare de stingere a obligatiilor
Modurile voluntare de stingere a obligatiunilor sunt urmatoarele:
plata, darea în plata, novatiunea, compensatiunea, remiterea de
datorie.
Plata - solutio
Plata constituie modul obisnuit de stingere a obligatiilor care se
realizeaza prin îndeplinirea prestatiunii, adica transmiterea proprietatii
unui lucru, îndeplinirea lucrarii la care ne-am obligat etc., ce fac
obiectul legaturii juridice obligationale.
Darea în plata – datio in solutum

45
Darea în plata constituie un mod de stingere a obligatiei ce
consta în faptul ca debitorul, cu consimtamântul creditorului, se
libereaza, dându-i un alt lucru decât cel datorat.
Naratiunea
Naratiunea este modul de stingere a obligatiei care consta
în înlocuirea unei vechi obligatii cu alta noua, înlocuire ce are loc
printr-un contract – stipulatio sau contractus litteris.
Compensatiunea
Compensatiunea constituie modul de stingere a obligatiilor care
consta în cumpanirea a doua datorii reciproce, astfel ca executarea sa
poarte numai asupra diferentei.

Remiterea de datorie
Remiterea de datorie constituie modul de stingere a obligatiilor
ce consta în renuntarea de catre creditor la creanta sa. Ea se mai
numeste iertare de datorie.
Modurile nevoluntare de stingere a obligatiilor

Imposibilitatea de executare
Obligatiunea se stinge când executarea ei a devenit imposibila,
ceea ce se poate întâmpla numai când obiectul obligatiunii este un
lucru cert, adica un lucru individual determinat, de pilda, sclavul
Stichus. Daca lucrul individual determinat a pierit, obligatiunea se
stinge. Pieirea lucrului poate sa fie fizica atunci când sclavul care a
fost datorat a murit, sau poate fi juridica atunci când, de pilda, sclavul
datorat a fost dezrobit.

46
Confuziunea
Confuziunea – confusio constituie modul nevoluntar de stingere
a obligatiilor ce consta în întrunirea asupra aceleiasi persoane a
calitatii de creditor si debitor.

Moartea
Moartea constituie un mod nevoluntar de stingere a obligatiilor la
baza caruia sta principiul netransmisibilitatii obligatiunilor.

4. Garantiile în dreptul roman

Garantiile constituie acele mijloace juridice care au drept scop sa


puna la adapost pe creditor de consecintele insolvabilitatii debitorului.
Acestea sunt de doua feluri, dupa cum urmeaza: garantii personale si
garantii reale.
Garantii personale
Garantii personale formale
Garantiile personale constituie acele procedee juridice prin care
debitorului principal i se alatura unul sau mai multi debitori accesori
numiti garanti.
Romanii, la început, pentru a realiza garantia personala, s-
au folosit de contractul verbal. Creditorii, în scopul de a fi ocrotiti de o
insolvabilitate eventuala a debitorilor, au întrebuintat trei forme verbale
distincte, dupa cum urmeaza: sponsio, fidepromissio, fideiussio.
Garantii personale neformale
Garantiile personale neformale constituie acele mijloace de
garantare a unor obligatii care nu necesita moduri formale în acest
sens. Ele sunt urmatoarele, dupa cum urmeaza: pactul de constitut,
receptum argentariorum, mandatum pecuniae credendae.

47
Garantii reale
Garantiile reale constau în afectarea, atribuirea unui lucru din
patrimoniul debitorului, creditorului, în scopul garantarii unei creante.

Fiducia
Fiducia cum creditore este un contract încheiat între creditor si
debitor prin care creditorul se obliga sa retransmita debitorului
proprietatea lucrului, transmisa lui cu titlu de garantie prin mancipatio
sau prin iure cessio.

Gajul
Gajul este garantia reala care consta în remiterea posesiunii
unui lucru de catre debitor creditorului sau în momentul încheierii
contrac- tului de gaj.

Ipoteca
Ipoteca constituie garantia reala prin care se lasa lucrul în
posesia debitorului, si numai daca acesta nu plateste la
scadenta, creditorul ipotecar are dreptul de a intra în posesia lucrului
si de a-l vinde, valorificându-si astfel creanta.

VII. IZVOARELE OBLIGATIILOR

1. Caracterizare generala a izvoarelor obligatiilor

Conceptul de obligatie s-a format înca din epoca foarte veche a


dreptului roman, iar originea obligatiei se confunda cu originea
contractului ca fiind cel mai vechi izvor de obligatii.

48
Primul contract roman a constat în întelegerea dintre garant si
pagubas, îmbracând forma juramântului religios, ce a aparut în
contextul comiterii unui delict.

2. Contractele în dreptul roman

Contractele formale

Contractele constituie cel mai vechi izvor de obligatii. Cele mai


vechi sunt contractele formale sau solemne, adica contractele
care, pentru a lua nastere, au nevoie ca acordul de vointa al partilor
sa fie îmbracat într-o anumita forma. În dreptul roman se cunosc patru
forme care îmbracau acordul de vointa într-o haina obligatorie: forma
religi- oasa, forma verbala, forma autentica si forma scrisa.
Contractele în form a religioasa
Contractele în forma religioasa au fost sponsio religiosa si
jusiurmanum liberti.
Contractele în form a verbala
Contractele verbale erau acele contracte care luau nastere prin
rostirea unor cuvinte solemne. Sponsio sau stipulatio de fapt este cel
mai important contract al romanilor; fapt ce explica de ce juris-
consultii se ocupa de regulile generale ale obligatiunilor contractuale
atunci când se trateaza stipulatiunea. Deci, regulile de fond elaborate
de jurisconsulti pentru stipulatiune se aplica oricaror contracte nu
numai acesteia.
Contractele în form a autentica
Forma autentica rezida în prezenta magistratului la facerea
actului. Un singur acord de vointa, o singura conventie a devenit
contract prin forma autentica: nexum (E. Molcut, D. Oancea, op.cit., p.
247) sau contractul de aservire.
49
Contractele în form a scrisa
Contractus litteris. Contractul litteris nu poate lua fiinta decât
sub forma unui înscris, mai precis printr-o înscriere, o consemnare a
creditorului în registrul sau, înscriere confirmata de debitor în acelasi
registru.

Contractele neformale

Contractele reale
Contractele reale sunt contractele neformale care, pentru naste-
rea lor, pe lânga consimtamântul partilor, cer si un element material
numit res – ce consta în remiterea unui lucru corporal.
Contractele reale în sistemul dreptului roman au fost urma-
toarele: mutuum, fiducia, gajul, comodatul, depozitul.
Contractele consensuale
Un pas înainte pe calea eliberarii de forme se face atunci când
sunt create contractele consensuale, contracte care iau fiinta numai
prin acordul de vointa al partilor.
Contractele consensuale sunt în numar de cinci: vânzarea –
venditio-emptio, locatiunea – locatio-conductio, societatea – societas,
mandatul – mandatum (C. St. Tomulescu, op.cit., p. 283), emfiteoza –
emphyteusis.

3. Quasicontractele

Quasicontractele constituie fapte licite care dau nastere unor


efecte juridice asemanatoare cu cele ce iau nastere din contract.
Justinian enumera urmatoarele quasicontracte: plata lucrului
nedatorat, negotium gestio, gestiunea tutorelui pentru pupil,
indiviziunea, accep- tarea succesiunii.
50
4. Delictele

Delictele ca izvor de obligatii. Evolutia lor istorica. Delictele erau


fapte daunatoare intereselor societatii romane si erau pedepsite prin
dispozitiunile juridice ale statului.
Romanistii, plecând de la distinctia lui Ulpian asupra dreptului
public si privat, împart delictele în doua categorii: delicte publice si
delicte private.
Delicte private (C. St. Tomulescu, op. cit., p. 325). Acestea se
subdivid în delicte private vechi, prevazute de Legea celor XII Table, si
delicte private principale noi, sanctionate prin actiuni pretoriene. Sunt
delicte private vechi: furtum, injuria, damnum injuria datum .
Delicte private principale noi. Delictele private principale noi sau
pretoriene sunt acele fapte ilicite, daunatoare relatiilor sclavagiste
romane, care au fost sanctionate de pretor. În aceasta categorie sunt
cuprinse: rapina, metus, dolus, malus, fraus creditorum.

5. Quasidelictele

Obligatiile quasidelictuale sunt acelea ce se nasc din fapte


neper- mise, fapte care totusi nu sunt delicte.
Quasidelictele sunt urmatoarele dupa cum urmeaza: judex quil
litem suam facit, varsarea sau aruncarea unui lucru, atârnarea obiec-
telor, paguba produsa de persoanele aflate în slujba corabierilor,
hangiilor si grajdarilor.

51
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. S. Cocos, Drept roman, Breviar, Editura Fundatiei România


de Mâine,
Bucuresti, 2000.
2. E. Molcut, D. Oancea, Drept roman, Casa de Editura si
Presa „Sansa
S.R.L.”, Bucuresti, 1997.
3. C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucuresti, 1973.

52