Sunteți pe pagina 1din 2

GEORGE BACOVIA

(Univers poetic)

Lirica bacoviană aduce cea mai profundă schimbare în viziunea poetică asupra „realului” şi implicit
asupra conceptului de poezie. Ea exprimă maturizarea simbolismului românesc şi marchează trecerea către
celelalte curente moderne: suprarealismul, expresionismul, constructivismul.
Lirica lui Bacovia este creatoarea unui univers artificial, a unei atmosfere dominate de corespondenţe
cromatice, o coborâre în infern sau o radiografie a „sfârşitului continuu” (Ion Caraion).
Temele poeziei sale vizează existenţa cotidiană generatoare de angoasă; senzaţii stranii, infernul citadin
(oraşul provincial este unul cu uliţe desfundate, cu parcuri solitare, în care cântă fanfare militare, cu cafenele
sărace în care se isterizează femei: „Barbar cânta femeia aceea! / Târziu în cafeneaua goală”).
Bacovia trăieşte cu voluptate descompunerea materiei „Pe catafalc, de căldură-n oraş / încet cadavrele
se descompun”.
Anotimpurile bacoviene sunt nefireşti: toamne „cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, cu ploi
interminabile” (Moină); primăveri nevrotice (Nervi de primăvară); veri cu călduri toride în care „cadavrele
se descompun” – (Cuptor); iernile „cu zăpezi interminabile” (Decembre).
Bacovia, ca şi ceilalţi simbolişti, cultivă cu insistenţă un motiv precum spleenul, un amestec de plictiseală
şi blazare care, la el, ia forma nevrozei.
Figurile umane care apar în poeziile lui sunt: „copiii palizi”, o lucrătoare pală care „Răcneşte la ploaie,
râzând”, poetul însuşi rătăcind fără sens „Ca Edgar Poe, mă întorc spre casă / Ori ca Verlaine topit de
băutură” (Sonet).
Motivele frecvent întâlnite sunt: ploaia, plânsul, golul, culorile „galbenul este culoarea deznădejdii,
roşul e viaţă, e sângele aprins...”.
Poezia Plumb deschide volumul cu acelaşi titlu, valorificând teme şi motive ale liricii bacoviene.
Cele două strofe ale poeziei corespund celor două planuri ale realităţii: realitatea interioară şi exterioară,
aşezate amândouă sub acelaşi semn al unui inevitabil pustiu.
Titlul poeziei sugerează apăsarea sufletească (plumbul e metal greu, saturnian).
Tema o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii, artificială pentru care simte că nu
are afinităţi.
Cuvântul „plumb” este reluat de şase ori în cele opt versuri ale poeziei, deoarece este element recurent,
cuvântul devine laitmotivul întregii poezii. Greutatea metalului, culoarea cenuşie, asocierea sa magiei negre
sugerează apăsarea, monotonia, lipsa perspectivelor, căderea eului într-o lume a închiderii.
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spaţial închis, în care eul poetic se simte claustrat: cavoul, sicriele
de plumb, coroanele de plumb. Elementele decorului funerar sunt artificii de duzină: coroanele, florile (tipice
pentru mica burghezie de provincie).
Vântul este singurul element care sugerează mişcarea, dar produce efectele reci ale morţii „şi scârţâiau
coroanele de plumb”.
A II-a strofă, cea a peisajului interior, debutează sub semnul tragicului existenţial generat de moartea
iubirii „dormea întors amorul meu de plumb”.
Cuvântul „întors” are probabil aceleaşi semnificaţii ca şi în lirica lui Blaga: întoarcerea către apus, către
neant, „aripile de plumb”, ale amorului sugerează căderea surdă, grea, nemaiavând conotaţiile romantice ale
salvării eului creator sau ale înălţării, precum în lirica lui Nichita Stănescu („Au să-mi crească aripi ascuţite
până la nori”)
În poezia bacoviană, axa verticală este întotdeauna orientată în jos. Aşadar, zborul nu mai este posibil.
Încercarea de salvare este iluzorie „şi-am început să-l strig”. Starea de solitudine a eului liric este sugerată prin
repetarea sintagmei „stam singur”.
Din punct de vedere compoziţional poezia este concepută în două catrene având rimă îmbrăţişată, măsură
fixă de 10 silabe, ritm iambic, care alternează cu amfibrahul.
Din punct de vedere morfologic observăm prezenţa termenilor din câmpul semantic al morţii: cavoul,
sicriele, coroanele, mort.
Acelaşi sentiment al vidului interior, al nelinişti existenţiale este cultivat şi în poezia Lacustră, apărută în
acelaşi volum din 1916, însingurarea este exprimată printr-o succesiune de motive: al ploii, al plânsului, al
aşteptării.
Lacustră valorifică sistemul de corespondenţe simboliste dintre planul exterior, la lumii descompuse de
ploaie şi cel al eului descompus de solitudine.
1
Titlul e o dublă semnificaţie: cu sens denotativ el reprezintă o locuinţă primitivă şi nesigură construită pe
apă şi susţinută de patru piloni, specifică paleoliticului, cu sens conotativ sugerează ideea că eul poetic este
permanent supus agresiunii din partea lumii exterioare.
Tema poeziei o reprezintă izolarea, dar şi descompunerea spirituală, alienarea fiinţei sub efectul ploii
interminabile.
Structura textului poetic: poezia este concepută sub forma a 4 catrene dispuse simetric pentru a sugera
lumea ca un cerc închis. Simetria strofei iniţiale cu strofa finală conferă monotonie.
Imaginarul poetic este organizat în jurul a două simboluri: ploaia, simbol al degradării materiei şi
lacustra simbol al unui orizont uman limitat.
Strofa I debutează cu versul „De-atâtea nopţi aud plouând” care plasează eul în atemporalitate. Se simte
alunecarea către lumea acvatică „Aud materia plângând”. Motivul solitudinii este prezent şi aici ca în poezia
Plumb, „sunt singur”. Izolarea poetului este exprimată brutal ca şi când se simte dezarmat în faţa unei triste
realităţi. Starea de iritare, de nevroză provocată de plânsul materiei se continuă în strofa a II-a prin adevărate
convulsii „Tresar prin somn şi mi se pare”. Somnul bacovian este unul „întors” care se transformă într-un
adevărat coşmar.
Strofa a III-a amplifică starea de nelinişte, de singurătate prin întoarcerea la „golul istoric” al
începuturilor lumii „Un gol istoric mă cuprinde / Pe aceleaşi vremuri mă găsesc”. Sub acţiunea distrugătoare
a ploii „piloţii grei se prăbuşesc”, adică se preconizează apropierea sfârşitului, cu sugestia motivului biblic al
potopului.
Ultima strofă o reia simetric pe prima cu excepţia celui de-al doilea vers „tot tresărind, tot aşteptând”,
care prelungeşte ca un ecou starea de încordare.
La nivel lexical observăm substantive din sfera semantică a apei: „scânduri ude”, mal, pod, val, plouând,
iar la nivel stilistic, prezenţa rară a metaforei „aud materia plângând”.
Recurenţa unor teme şi motive precum moartea, plânsul, nevroza, conferă originalitate liricii bacoviene şi
dau senzaţia acelui „sfârşit continuu” de care vorbea Ion Caraion.