ATITUDINI 01

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ÎNApoI lA HrIsTos şI lA sfINţII săI

ig a
ht
Monahul filotheu

Comunismul a puit în România câteva mori unde să fie măcinat

creştinismul românilor; Piteşti, Aiud, Gherla, Jilava, Canalul, Sighet,
sunt numai câteva nume care din păcate celor mai mulţi dintre noi le spun
prea puţin. Se vorbeşte de 200.000 de români care au intrat în aceste
mori ale diavolului şi care au dat mărturie despre Viaţa cea veşnică ce

îi însufleţea. Jertfa lor pentru Hristos şi pentru popor – care, în sine,

este şi el tot creştin – a fost primită în ceruri şi poate cea mai frumoasă
metaforă a acestui adevăr sunt versurile insuflate de Duhul Sfânt ale celor Mai cumplit încă, slugile
care au trecut prin iadul pământesc al închisorilor comuniste; Radu Gyr, sistemului bolşevic au
Nichifor Crainic, Virgil Maxim, Aurel Ciurunga, Valeriu Gafencu şi alţii rămas în noul sistem şi au
ca ei au fost cei prin care Duhul a scris o nouă imnografie a Bisericii, compromis aproape tot
a Bisericii celei vii, luptătoare şi pătimitoare. Temniţele comuniste, ce putea da nădejde celor
destinate a fi concasoarele sufletului românesc, au fost schimbate de toată care au aşteptat o via" ă
suflarea Mucenicilor şi Mărturisitorilor dintre ziduri şi garduri cu sârmă întreagă o schimbare în
ghimpată în arene ale sfinţeniei, în adevărate mănăstiri pline de Viaţă. bine, iar de aproape 20 de
Afară, dincolo de zidurile închisorilor, au fost două feluri de oameni: cei ani pun proteze de invalizi,
care i-au avut exemplu pe Sfinţii din închisori, făclii vii în bezna veacului, obligatorii, tuturor celor
şi ceilalţi, care au slujit sistemului bolşevic. care ar trebui să crească
Este sfârşitul anului 2008 şi cei mai mulţi dintre Mărturisitorii care au liber şi " resc, mutilând mai
ieşit din temniţele comuniste au plecat la Domnul. Au lăsat mărturii departe su" etele noilor
scrise sau vorbite despre lupta românilor împotriva comunismului, a genera" ii de români.
oamenilor împotriva diavolului, a Vieţii împotriva morţii celei veşnice.
De la căderea oficială a comunismului ca sistem politic au trecut aproape
20 de ani, dar comunismul e încă viu prin sufletele românilor. Mai
cumplit încă, slugile sistemului bolşevic au rămas în noul sistem şi au
compromis aproape tot ce putea da nădejde celor care au aşteptat o viaţă
întreagă o schimbare în bine, iar de aproape 20 de ani pun proteze de
invalizi, obligatorii, tuturor celor care ar trebui să crească liber şi firesc,
mutilând mai departe sufletele noilor generaţii de români. Radiografia

Şi cine ne este nouă astăzi
tată şi mamă, afară de pă­
rin" ii pe care ni i­a lăsat
Domnul? S" n" ii închiso­
rilor comuniste ne sunt
nouă, Creştinilor de azi,
tată şi mamă. Fără jertfa
lor, bisericile şi mănăstirile
pe care unii s­au străduit
prin compromisuri să le
" ină deschise ar " rămas
veşnic închise, aşa cum se
întâmplă pretutindeni în
apusul Europei, ori chiar
mai aproape de noi,
la sud de Dunăre.
02 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
sufletului românului de astăzi este imaginea unui infirm dublu mutilat:
ht
Prin forcepsuri din pântecele mamei şi prin felurite chirurgii de urâţire a
sufletului de la naştere până la moarte.
Uniunea Sovietică a fost înlocuită cu o altă uniune, mai feroce, mai
dornică de stăpânire, Uniunea Europeană, globalistă, care, spre diferenţă
de cea veche, dă legi şi recomandări (obligatorii) popoarelor din noul
lagăr. Pentru prima dată în istoria României, ţara este dată în mâinile
unei puteri străine fără luptă şi fără vreo rezistenţă de orice fel. Şcoala,
Armata, Biserica, structurile de rezistenţă văzută a acestui popor, au fost
transformate în noile lagăre de reeducare a sufletului românesc. Între
învăţământul comunist şi cel european este o singură diferenţă, aceea
dintre o prăpastie şi un adânc fără de fund. Armata a intrat şi ea în malaxor
şi nu doar că nu oţeleşte firea românilor (cum nici armata comunistă
nu a vrut să o facă), ci perverteşte şi ce a mai rămas întreg, vrând a fi
o adunătură de Iude învăţate să se vândă pe puţin şi să execute orbeşte
ordine criminale, în mâinile câtorva necunoscuţi pentru care expresia
„interes naţional” reprezintă lucrul cel mai abominabil posibil. Biserica
a fost făcută şi ea, astăzi, prin învăţământul şi ierarhii săi, o fabrică de
apostaţi şi de iubitori de argint.
Desigur, dacă aşa stau lucrurile, puţinii dintre noi care recunosc această
imagine se întreabă precum tânărul bogat din Evanghelie: „Învăţătorule
bunule, ce voi face ca să moştenesc viaţă veşnică?” (Mc. 10:17). Desigur, ne
va răspunde Domnul: Împliniţi Legea. Şi dacă noi i-am fi spus că aceasta
ne-am străduit să facem în toate zilele vieţii noastre, El ne-ar fi iubit şi
ne-ar fi zis să vindem tot ce avem şi să dăm la săraci, ca să avem comoară
în cer, apoi să ne luăm crucea şi să-I urmăm. Din fericire pentru noi,
strămoşii au făcut aceasta cu vârf şi îndesat, în multele secole în care de la
vlădică la opincă Legea Domnului era lucrul cel mai de preţ, în care mila
şi milosârdia erau lucrate de toţi românii, în care suferinţele crucii noastre
se purtau cu bărbăţie şi copiii învăţau de la părinţi pildă vie de mântuire a
sufletului, de urmare a lui Hristos.
Dar noi, astăzi, ce vom face? Mai este vreo scăpare? Poate că sufletele
 ATITUDINI 03

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
moarte ar întreba: Unde este Hristos astăzi? Însă Domnul nu încetează a

ht
striga către noi, cei surzi şi împietriţi: Adame, unde eşti?
POCĂINŢA e singura noastră scăpare. Căci am greşit cu toţii la cer şi
înaintea Domnului. Iar între faptele pocăinţei noastre, una, aceea de a
ne cinsti Părinţii, care a fost cea mai trecută cu vederea până azi, suntem
datori să o împlinim degrabă.
A zis Domnul, după ce ne-a poruncit ce datorii avem către El: „Cinsteşte
pe tatăl tău şi pe mama ta în chipul pe care ţi l-a poruncit ţie Domnul

Dumnezeul tău ca bine să-ţi fie ţie şi ca vreme îndelungată să faci pe

pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi l-a dat ţie” (Dt. 5:16) Şi cine ne
este nouă astăzi tată şi mamă, afară de părinţii pe care ni i-a lăsat Domnul?
Sfinţii închisorilor comuniste ne sunt nouă, Creştinilor de azi, tată şi
mamă. Fără jertfa lor, bisericile şi mănăstirile pe care unii s-au străduit
prin compromisuri să le ţină deschise ar fi rămas veşnic închise, aşa cum
se întâmplă pretutindeni în apusul Europei, ori chiar mai aproape de noi, Pentru prima dată în istoria
la sud de Dunăre. Fără ei, fără jertfa lor, astăzi n-ar fi existat această ţară României, " ara este dată
şi poate că limba română ar fi fost facultativă, aşa cum din păcate o înţeleg în mâinile unei puteri stră­
mult prea mulţi dintre românii de peste Prut. Fără jertfa lor, obişnuinţa ine fără luptă şi fără vreo
capului plecat în faţa sabiei ar fi făcut din noi carne de tun, măturătura, rezisten" ă de orice fel.
gunoiul şi lepădătura întregii lumi, aşa cum singuri vrem să fim astăzi. Şcoala, Armata, Biserica,
Doar ei, prin sângele lor, prin pătimirile lor, au reuşit aici, prin pătimirile structurile de rezisten" ă
lor, şi dincolo, în faţa tronului ceresc, să scrie istoria pe care noi ne-o văzută a acestui popor, au
ştergem cu atâta râvnă. fost transformate în noile
O Biserică vie, care îşi cinsteşte Mucenicii şi Mărturisitorii, ar fi sădit lagăre de reeducare a su­
în sufletele copiilor dragostea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui, ar fi " etului românesc. Între
deschis ochii sufletului spre adevărata cunoaştere, care le-ar fi înflorit şi învă" ământul comunist şi
înmiresmat sufletele. O Biserică în care sângele şi pătimirile din închisori cel european este o singură
nu s-ar fi trecut cu vederea ar fi trezit jertfelnicia în sufletele tuturor diferen" ă, aceea dintre o
celor chemaţi să apere ţara în care trăim şi ne-ar fi dat înapoi pe fraţii prăpastie şi un adânc
pe care politicienii de azi i-au uitat peste graniţele ei. O Biserică ce şi-ar fără de fund.
fi cinstit Martirii ar fi făcut curat în propria ogradă, iar pe clericii căzuţi
din credinţă, pe cei care au slujit mamonei şi puterii vremelnice a veacului,

Mai cumplit încă, slugile
sistemului bolşevic au
rămas în noul sistem şi au
compromis aproape tot
ce putea da nădejde celor
care au aşteptat o via" ă
întreagă o schimbare în
bine, iar de aproape 20 de
ani pun proteze de invalizi,
obligatorii, tuturor celor
care ar trebui să crească
liber şi " resc, mutilând mai
departe su" etele noilor
genera" ii de români.
04 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
i-ar fi înlăturat de pe scaunele Apostolilor şi din amvoanele bisericilor şi
ht
le-ar fi găsit loc în liniştea mănăstirilor ca să-şi plângă păcatele, să fie pildă
tuturor zicând: Să nu faceţi ca noi! O astfel de Biserică ar fi pus Fericirile
Evangheliei mai presus decât toată grija veacului prezent şi ar fi căutat să
vieze, să dea mărturie de Adevăr, ar fi căutat să se întoarcă la Canoanele
Apostolilor şi ale Părinţilor, curăţind Via Domnului de buruieni şi de
uscături (oare nu pentru aceea lupii cei noi îmbrăcaţi în haine de oaie zic:
Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează lumea aceasta, în
loc să ceară Domnului să îşi cerceteze Via, adică Biserica?). O Biserică
vie ar fi dat viaţă întregii lumi, nicidecum nu ar fi propovăduit moartea
ecumenistă.
În cele din urmă, recunoaşterea şi cinstirea muceniciei Sfinţilor din
închisori ne-ar fi scăpat de înghiţirea europeană şi de globalizarea cea
ucigătoare de suflete. Căci o Biserică vie, aşa cum ar trebui să fim, ar fi
schimbat istoria şi ar fi pătruns peste tot pe unde era nevoie de Dumnezeu
şi prin jertfa Sfinţilor ar fi dat dovadă de adevărul Evangheliei, întorcând
către Hristos pe cei ce stau astăzi în latura şi în umbra morţii, pe exact
aceia pe care cei mai mulţi dintre noi îi aşteaptă să ne aducă lumina
întunericului în care ei zac.
Dacă ne vom cinsti Mucenicii şi Mărturisitorii Ortodoxia va deveni iarăşi
una şi se va stinge erezia filetistă, aducându-ne aminte că suntem un
singur Neam, Neamul Creştin, Noul Israel, nu o adunătură de instituţii
bisericeşti care pun steagul naţional deasupra Sfintei Cruci. Dacă ne vom
cinsti Mucenicii şi Mărturisitorii vom putea nu doar noi să ne întoarcem la
Hristos, ci lumea întreagă să o întoarcem către El, stingând toate ereziile
şi păgânismele, punând Credinţa Apostolică, Ortodoxă, în făclia de unde
să lumineze tuturor calea spre Adevăr. Ei, Sfinţii, aşteaptă de la noi să
ne lepădăm de moartea în care zăcem. Ei, cu Hristos împreună, aşteaptă
să fim iarăşi vii. Dacă astăzi nu ne întoarcem către ei şi către pilda jertfei
lor, mâine nu va mai fi, căci ne va rămâne nouă un singur răspuns, când
Dumnezeu ne va întreba: Caine, unde este fratele tău, Avel?
ATITUDINI 05

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
sUMAr

ig a
ht
06/Cu o MoAR oARt
oAR
ARtE toţi SuntEMuntEM
unt EM
DA
DAto Ri... ­ interviu cu Părintele
Arsenie Papacioc
10/Cuvânt Al ÎPS BARtolo AR
ARtolo MEu
An niA
AnA
zitA PăRintElui JuStin
zitA
12/ izitA
12/v
PâRvu
Rvu
R vu llAA MănăStiREA REA AiuD
16/ CânD oASE
o lE voRBESC
20/AiuDul – JERtJER Fă F Şi SFinţiRE
interviu cu P. Justin Parvu
24/SFinţi Din ÎnChiSoRi -
PăRintElE iliE lă lăC
ăCătu
CătuŞu ­ mărturii
28/SFinţi Din ÎnChiSoRi -
PăRintElE ioA o n nEgRuţiu
oA
l nEtA
lA
32/PlA tA hoMunCuliloR iCR
tA
Si CnSAS ­ victor Roncea
34/ FEMEi MARti
MAR RE ­ interviu cu
Monahia Pangratia Mureşan
40/CAt
40/CAAtEDRAlE Cu SFinţi În zEghE
proza
42/DESPRE CuRAJul MăRt R uRiSiRii
Rt
JER FElniCE - predica, Danion vasile
JERt
BR
BRăţi
52/ÎMBRăţi ŞânD PE SFântul
Fântul
F ântul P PA
AvE
Av
vEl
­ o cutremurătoare convertire
SPRE iSPitiRil
64/DESPRE RilE
Ril
ilE ACEStuitui vvEAC ­
interviu cu P.S. Seraphim, Episcop de ottawa
70/PREtExt E E PEntRu A nu FACE
Ext
niMiC- Mircea Platon
74/REziStEnţA nţ REligioAS
nţA ligio ă
ligioAS
A
Anti CoMuniStă Din BASARABiA
­ Monahia gudiila Corman
78/EPiStolE­ Sfântul isidor Pelusiotul
82/ACAti
CAtiStul noului MuCEniC
82/ACA
v lERiu gAFE
vA g nCu

Redactor/ Fundatia Petru voda & Editura Crigarux

Colaborator/ Dan Puric
layout/
a
ayout/ Ciprian isac ­ Atelieruldegrafica.ro
Dtp/ Dan ichimescu
Prelucrare foto/ Atelierul de grafică
corectură/ Ștefan Ruxanda
fotografie/ tomoaki Minoda, Maria Ștefanescu,
Sorin Radu, Călin Piescu laurian Țoța
adresă/ Fundatia Petru voda, comuna Poiana
teiului, Jud. neamt
telefoane/ 0788 729 140, 0723 241 568
e­mail/ office@atitudini.com
web/ www.atitudini.com
tipar/ Autograf
06 ATITUDINI

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
CU o MoArTe ToţI sUNTeM DATorI,

ig a
ht
DAr UNA-I orToDox să MorI,
AlTA-I eCUMeNIsT vâNDUT
Interviu cu părintele Arsenie papacioc

Părinte Arsenie, ni se spune în ultima vreme de către înalţi prelaţi că

nu mai avem voie să folosim cuvintele eretic, papistaş şi că ar trebui să
redefinim dogmele ca să ne aliniem şi noi constituţiei Uniunii Europene,
cum vi se pare lucrul acesta?
Uite, domnule, parcă de la Uniunea
Europeană ne tragem! E foarte
grav cuvântul eretic, nu poate să
fie rătăcire în învăţătura creştină…
Şi cu ce să înlocuim cuvântul
eretic? Parcă noi am făcut cuvântul
acesta! L-au făcut Sfinţii Părinţi
şi cine atacă problemele de dogmă
cade în erezie. Iar ăştia au atacat
Filioque, Crezul a fost schimbat,
iar papa nu cu mult timp în urmă
a declarat că singura biserică este
biserica catolică… O mare greşeală
tactică din punctul lor de vedere…
Cum să zic, dacă a schimbat crezul
şi s-a umplut tot Occidentul de
infailibilitatea papală acum vrea
să se reverse şi în tot Răsăritul?
Eu uite ce vă spun: Biserica a dat
anatematizare pe toţi care n-au
respectat nişte lucruri, la toate
sinoadele ecumenice. Şi peste tot a
anatemizat patriarhi şi alţi oameni
din Biserică şi peste tot în istoria Bisericii au fost astfel de exemple. Anatema
ştiţi ce înseamnă? Despărţirea de Dumnezeu, unirea cu Satana şi intrarea
în iad de pe pământ; aceasta este cea mai gravă pedeapsă pe care a dat-o
Biserica – anatematizarea. Să avem o poziţie de eroi, nu de milogi.
Care trebuie să fie atitudinea noastră de mărturisire? Cum pot fi nişte oameni
simpli, care nu cunosc dogmele şi nu ştiu cum să apere adevărul, eroi?
Nu trebuie multă teologie ca să fii erou, trebuie cu multă fermitate să spui
simplu: noi nu ne facem eretici. Ce au zis Sfinţii Părinţi, acela-i adevărul pe
care-l credem şi noi, căci după învăţătura catolică Sfîntul Duh ar fi nepot al
lui Dumnezeu – ei asta mărturisesc în Crez, de fapt – şi sărmanii oameni
nu ştiu nimic, pentru că preferă să fie milogi decât eroi, care caută să afle
adevărul. Noi rămânem la crezul nostru, la sfânta noastră Biserică ortodoxă.
 ATITUDINI 07

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
Nu trebuie să căutăm noi mucenicia. Nici Mântuitorul nu a vrut să ia crucea,

ht
dar dacă i-a dat-o a luat-o şi n-a mai lepădat-o, dar n-a zis ca ei. Să spunem
aşa: nu, domnule, eu sunt ortodox şi nu am încredere în papistaşii ăştia.
Cum să creăm o atitudine la nivel de mase atunci când este multă dezbinare
şi între noi, ortodocşii?
Ca să creăm o unitate între noi, trebuie să ne aşezăm pe relaţie de poziţie cu
veşnicia. Voi nu vă daţi seama, cercetând adâncul canoanelor, însemnările
şi subînsemnările lor, cât este de grav să faci altfel decât a hotărât Biserica,
prin sinoadele ecumenice. Dacă
vom acţiona în conformitate cu
canoanele şi învăţăturile Părinţilor,
atunci vom crea şi unitate, dar aşa,
dacă ascultăm mai mult de părerile
organizaţiilor mondiale de azi, nu
are cum fi. Dar nu se poate nici fără
cruce. Şi ştii ce înseamnă cruce?
Să-ţi iei ce nu-ţi convine. Şi toată
frumuseţea învierii Mântuitorului,
dacă n-ar fi fost crucea, nu era aşa
de grozavă. Întâi e muncă şi apoi
roada muncii. Deci suntem în
starea de efervescenţă, adică de
mărturisire. Mărturisirea noastră
trebuie să constea în adevăr. Dacă
îţi zice cineva: întovărăşeşte-te cu
mine! Să te gândeşti mai întâi: Dar
tu cine eşti? Dacă te închini ca mine
ortodox, atunci sunt şi eu cu tine.
Dar catolicii au schimbat crucea…
că se temeau că nu cumva să mai fie
ceva din practica ortodoxă, ca asta
are o semnificaţie, crucea – toată
înălţimea Tatălui, toată adâncimea Fiului şi toată lăţimea Sfântului Duh
– aceasta este invocarea Sfintei Treimi. La catolici nu ştiu dacă mai fuge Şi ştii ce înseamnă cruce?
dracul de cruce. E limpede, asta nu este o problemă grea. Mântuitorul a zis Să­" i iei ce nu­" i convine.
să nu facem noi schimbări de dogme cum ne vine nouă pe chelie, că oricine Şi toată frumuse" ea învierii
ne-ar porunci, înger de sus de ar fi şi dacă ne învaţă altfel decât ne învaţă Mântuitorului, dacă n­ar
Evanghelia şi Sf. Părinţi, nu avem dreptul să ascultăm, cădem anatemei. " fost crucea, nu era aşa de
Nu este o întrebare grea dar este auzită greu. Ce teolog poate să-ţi spună grozavă. Întâi e muncă şi apoi
să faci crucea altfel, să asculţi de cutare, şi nu de Crezul fixat la sinoadele roada muncii.
ecumenice? S-au gândit ei la 1054 să schimbe hoţeşte Crezul! Păi ei au fost
daţi anatemei şi rămân aşa până când revin la aceste adevăruri. Adevărul
trebuie apărat, argumentul suprem este că cu o moarte toţi suntem datori,
dar una-i ortodox să mori, alta-i ecumenist vândut.
 08 ATITUDINI

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
Cum vedeţi situaţia actuală în care Sinodul BOR a trecut cu vederea aşa

ht
de uşor problema împărtăşirii mitropolitului Nicolae Corneanu la greco-
catolici şi numai singur IPS Bartolomeu Anania a opus rezistenţă şi nici
un alt ierarh nu l-a urmat?
Nici pe Hristos nu l-a urmat nimeni, dar El a biruit. Aşa şi Anania a
biruit. Adică ne-au minţit o dată cu greco-catolicii la anul 1700 şi aşa
vor şi acum. Ăsta-i dracul, acesta-i viermele care roade ortodoxia. Lor nu
le convine să ştie adevărul, pentru că adevărul, mai ales în problema de

credinţă, te roade şi te macină. Şi cei mai mari duşmani ai catolicismului,

fotogra" e din " " a de tot între catolici sunt. Pentru că sunt oameni care văd adevărul. Dar la
penitenciar Roma credeţi că e numai catolicism? Acolo e şi masonerie, acesta e de fapt
fundalul, ţine Biserica în frunte ca să poată cuceri şi ademeni pe mulţi.
Ce ascultare trebuie să facem noi faţă de episcopii compromişi?
Dragii mei, în ierarhia bisericească credinţa e cea mai înaltă. Nu împăratul
sau patriarhul este cel mai mare, ci adevărul prezentat smerit. Smerenia este
cea mai mare. Şi s-a făcut scandal prin sinoade şi adevărul a ieşit lămurit.
Deci mai trebuie şi un pic de scandal, ca să existe o rezistenţă creştină.
Dar întotdeauna era în sinod câte un sfânt care să povăţuiască poporul
credincios şi oamenii se luau după el…
Nu trebuie să căutăm care este sfânt şi care nu, asta Dumnezeu o ştie. Nu
vă păcăliţi, adevărul este numai unul. Ne-a dat Dumnezeu lingură nu ca
să o ducem la urechi. Am primit un telefon de la cineva care îmi spunea
că a căzut din pat şi mă întreba ce să facă. Şi eu i-am zis: Domnule, ai
numai două variante, ori rămâi sub pat, ori te sui în pat. Şi pisica care era
aflată sub pat, a zis: Nu, domnule, eu am drept de moştenire, eu aici nu-l
 ATITUDINI 09

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
primesc. Să se suie în pat, pentru că în pat este născut, nu-l dă nimeni jos.

ht
Dar în pat doar nu poate să stea, adică adevărul. Şi atunci dracul vine şi-ţi
spune: uite vino la noi, te asigur că nu te mai deranjează nimeni pe veci.
Nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic. Adevărul trebuie apărat în
întregimea lui. Să acceptaţi să muriţi. Dacă nu accepţi lucrul acesta, te
păcăleşte uşor. Nu vă păcăliţi. Eu n-aş vrea să fim în foc, dar dacă până la
urmă ne bagă, nu suntem noi vinovaţi. Mai bine să arzi în foc decât să zici
ca duşmanul. Frumuseţea întâlnirii noastre nu mai există.
E nevoie de diplomaţie în biserică?
Ce diplomaţie!? E nevoie de ţigănie, mai degrabă,
de târg. Adevărul e unul. Şi dacă unul singur ţine
adevărul, acolo e Biserica. Nu e numai o fracţiune
din Biserică, e toată Biserica. Aveţi ocazia să fiţi acel
unul. Pe Bartolomeu Anania îl spovedesc şi el este
unul din cei care mai ţin adevărul şi nu o să cedeze.
Mai spovedesc şi pe alţi ierarhi şi dacă nu fac ce
le-am zis şi nu ţin adevărul până la capăt, o cam
slăbesc cu ei. Dar eu nu sunt decât un mic preoţaş
care vrea să moară în culcuşul acesta creştin. Nu vă
jucaţi cu adevărul. Că avem impresia că murim, dar
nu murim. Nu vă temeţi, tată. Dar să ştiţi că nu poţi
să aperi adevărul dacă nu te-ai îmbrăcat în haina
morţii întâi. Acum sunt semne de sfârşit de veac şi
dracul vrea să schimbe adevărul. Şi mi se pare mie că
sunt mai mulţi mireni decât călugări care îmbracă
haina morţii. Şi haina morţii înseamnă să mori
pentru adevăr. În momentul când aperi adevărul deja
eşti pe tine cu haina morţii. Mântuitorul n-a cedat cu nici un chip şi nu o
să ajungem la marea cinste în care a fost El, de L-au jupuit, de L-au băut, Dragii mei, în ierarhia
de L-au umilit; vă daţi seama, dracul prinsese momentul. Cine a biruit: bisericească credin" a e cea
cel care a fost lovit sau cei care loveau? Apostolul Pavel, această grozavă mai înaltă. nu împăratul sau
figură, spune că dacă înger de sus vă va învăţa altceva, anatema să fie. Bine, patriarhul este cel mai mare,
că unii vor să fie ortodocşi şi să mai stea şi la o cafea sau la masă cu ereticii. ci adevărul prezentat smerit.
Exact ca greco-catolicii – închinaţi-vă ca voi, dar să ţineţi administraţia de Smerenia este cea mai mare.
noi. Şi aşa greco-catolicii au fost foarte catolicizaţi. Acesta e sistemul – ca Şi s­a făcut scandal prin
să te amorţească, să nu mai vezi, pentru că neadevărul în care ei trăiesc sinoade şi adevărul a ieşit
îi mustră pe dedesubt. Voi nu vă daţi seama ce durere ai când eşti un lămurit. Deci mai trebuie
om vândut. Încă o dată vă spun: adevărul poate fi la unul singur, şi să fii şi un pic de scandal, ca să
fericit că eşti singur, căci cu atât mai puternic vei fi. Pentru că de acum existe o rezisten" ă creştină.
urmează să mă ajute Hristos, eu am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, de
acum Hristos va birui întru mine.
10 ATITUDINI

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
CUvâNT Al Îps BArToloMeU ANANIA,
NANIA,
NANIA, l
lAA

ig a
ht
prAzNICUl ADorMIrII MAICII DoMNUlUI
MNUl
MNU lUI
UI
Despre TeologIA sINgUrăTăţII

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh

Iubiţi credincioşi, De peste cincisprezece ani ne întâlnim aici, la mănăstirea
Nicula şi, de fiecare dată, vă ţin câte un cuvânt de învăţătură. Şi de fiecare
dată mă întreb ce aş putea să mai spun nou despre Maica Domnului,
pentru că despre ea noi ştim din
Sfânta Scriptură destul de puţin,
şi câte ceva din Sfânta Tradiţie.
Mă gândeam în dimineaţa
aceasta să teologhisesc despre
Maica Domnului şi, anume,
despre teologia singurătăţii, pen-
tru că ea ne este încredinţată ca
ocrotitoarea noastră, dar într-o
imensă singurătate. Mă uitam şi
astăzi pe Sfânta Masă unde avem
Sfântul Disc şi unde în pâine, în
miezul de pâine, este imaginată
simbolic Împărăţia cerurilor. În
centru este Isus Hristos. Apoi
sunt cetele sfinţilor şi ale îngerilor,
jos viii şi morţii care s-au pomenit.
Şi mă gândesc: iată, de-a dreapta
într-un spaţiu care e numai al ei,
o are pe Maica Domnului. Iisus
e unul din Treime, îngerii sunt
în cete, sfinţii mucenici în cete,
sfinţii cuvioşi în cete, ierarhii în
cete; există ceata viilor şi ceata
morţilor, ceata ctitorilor. Numai Maica Domnului este singură într-un
spaţiu care este numai al ei. Şi mă întrebam: oare poate să fie o singurătate
a Maicii Domnului?
Tot din Sfânta Scriptura ştim că Maica Domnului a avut o viaţă socială,
şi-a crescut Fiul în Nazaretul Galileii, a fost ocrotită o vreme de bătrânul
Iosif, a avut rude, printre care pe Elisabeta, mama Sf. Ioan Botezătorul;
a avut vecini, prieteni. Ca orice femeie, a gătit, a ţesut pânză în război,
a măturat casa, deci tot ce poate face o gospodină la casa ei. Noi prin
credinţa şi evlavia noastră am ridicat-o la acest spaţiu al singurătăţii, dar
ea a fost o fiinţă socială. Aşa se explică faptul că atunci când s-a întâmplat
o nuntă în Cana Galileii de pe malul lacului Tiberiada, a fost invitată şi
Maica Domnului, ca nuntaşă, ca părtaşă la nuntă, poate că era rudă mai
 ATITUDINI 11

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
îndepărtată sau vecină cu nuntaşii. Deci a fost invitată, şi abia după ea

ht
a fost invitat Fiul ei, Care a venit împreună cu câţiva ucenici. Ştim de la
Evanghelia lui Ioan că la un moment dat în timpul ospăţului de nuntă,
Sfânta Fecioară Maria a băgat de seamă că mesenii nu mai au vin şi s-
a gândit la cei din familia care făceau nunta. Nu la lipsa vinului, ci la
umilinţa la care ar fi fost supuşi pentru faptul că intrau în gura lumii, în
gura satului. Ar fi zis clevetitorii: „Aţi văzut? Prăpădiţii ăia ne-au chemat
la nuntă şi n-au ce să ne pună pe masă”. Mai cu seamă când era vorba de
vinul care “veseleşte inima omului” şi care întreţine veselia la o nunta, deci Maica Domnului este o
specifică nunţii, tocmai acela fusese în cantitate mică şi s-a isprăvit. Maica taină, singura femeie care
Domnului, pornind de la băutură, s-a gândit la necazul acestor oameni a fost în acelaşi timp şi
care vor fi obligaţi să suporte umilinţa vreme îndelungată, şi, pentru a le fecioară şi maică. Cum să
salva demnitatea, i-a atras atenţia Fiului ei: „Uită-Te, Fiule, că nu mai au explici? taina este crezută,
vin”. El a priceput: era invitaţia maicii Sale ca El sa săvârşească atunci o nu explicată. Asta a pri­
minune. Dar El e la începutul misiunii Sale. Încă nu devenise personaj ceput­o şi Sfântul Apostol
public, atunci începuse să-şi adune ucenicii şi ştim din Evanghelie că abia toma, care după înviere
atunci izbutise să adune pe patru dintre ei, pe Petru, Ioan, pe Filip şi pe nu credea. Şi atunci a cerut
Natanael… Aşadar, era hotărât să facă o minune, dar nu atunci. Şi a spus: proba tactilă: „vreau să văd
„Lasă-mă, mamă, în pace; ceasul Meu încă n-a venit”, adică ceasul Lui, coasta şi rănile, să pun eu
momentul de a face minunea. Iar ea I S-a uitat în ochi şi nu L-a mai rugat degetul să le simt”.
cu cuvinte, ci doar cu privirea I-a spus din ochi: „Ai milă de ei, sunt oameni
săraci, pescari, şi au să se facă de râs pentru că nu şi-au omenit nuntaşii. ... din Sfânta Scriptura ştim
Salvează-le vrednicia, demnitatea”. Şi, fără să mai aştepte încuviinţarea că Maica Domnului a avut
Lui, ea a chemat pe cei care serveau la masă şi le-a spus: „Faceţi tot ceea o via" ă socială, şi­a crescut
ce vă va spune El”. Fiul în nazaretul galileii,
Iar El a primit aceste cuvinte de la Maică drept poruncă şi a poruncit să I a fost ocrotită o vreme de
Se aducă şase vase mari de trei vedre pe care să le umple cu apă. Apoi El bătrânul iosif, a avut rude,
a binecuvântat apa care s-a prefăcut în vin, şi încă un vin de cea mai buna printre care pe Elisabeta,
calitate, pe care l-a gustat nunul şi i-a atestat public calitatea. Iisus avea mama Sf. ioan Botezătorul;
intenţia să-şi arate dumnezeirea spre a-i convinge pe ucenici că nu e un a avut vecini, prieteni. Ca
simplu învăţător, ci că este Fiul lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât orice femeie, a gătit, a " esut
la această nuntă şi prezenţa Lui la ea, se petrecea doar la trei zile după ce pânză în război, a măturat
i-a chemat în apostolat pe Filip şi pe Natanael, iar Natanael când a auzit casa, deci tot ce poate face o
din gura lui Filip că cel vestit de Moise şi de profeţi este unul, Iisus din gospodină la casa ei.
Nazaret, a râs şi a spus: „Auzi, din Nazaret! Din Nazaret poate ieşi ceva
bun?” Nazaretul n-avea nici un fel de faimă, era un orăşel mic aproape
nebăgat în seamă - „de acolo să iasă profetul anunţat de Moise?” Aşadar
pe acest fond psihologic Iisus începea apostolatul.
Şi atunci a săvârşit minunea, a prefăcut apa în vin, a salvat demnitatea
săracilor care aveau nunta prin a o asculta pe maica Sa. De aici concluzia,
dragii mei, că rugăciunea Maicii Domnului pe lângă Fiul ei este în stare
să schimbe chiar şi o hotărâre a lui Dumnezeu; atât de puternică este
mijlocirea ei către Fiul ei şi către Tatăl Dumnezeu.
Iubiţii mei, am hotărât să nu mai vorbesc despre teologia singurătăţii. La

Dincolo de logica teologică
a prevalat credin" a
necondi" ionată. Aşa şi la
Maica Domnului: cum să
explici prin teologie, ca
prin orice altă ştiin" ă, că ea
e singura " in" ă de pe lume,
singura femeie, care a fost
în acelaşi timp şi fecioara şi
mamă? n­ai cum. Credem
în taină şi în virtutea acestei
credin" e, dar şi în virtutea
unui sentiment de iubire fa" ă
de Maica Domnului.
12 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
urma urmei nici nu cred că există o teologie, deşi avem capitole în teologia
ht
noastră, iar în Biserica Apuseană există un compartiment special care se
numeşte Mariologie, adică teologia Maicii Domnului. Dar, ca în orice
teologie, se ridică semne de întrebare şi încurcături.
Maica Domnului este o taină, singura femeie care a fost în acelaşi timp şi
fecioară şi maică. Cum să explici? Taina este crezută, nu explicată. Asta a
priceput-o şi Sfântul Apostol Toma, care după înviere nu credea. Şi atunci
a cerut proba tactilă: „Vreau să văd coasta şi rănile, să pun eu degetul
să le simt”. Iisus i se arată şi I se
oferă: „Hai, Tomo, adu degetul
încoace şi pune-l în coastă, şi nu
fi necredincios, ci credincios”. Dar
Toma şi-a dat seama că e o dilemă
fără ieşire. Toată problema lui
era dacă trupul Lui este real sau
este doar fantomatic. Dilema era
următoarea: dacă este real, cum
de a intrat înăuntru prin uşile
încuiate? Iar dacă este fantomatic,
dacă nu este real, cum de se lasă
pipăit? Şi n-a mai ajuns cu degetul
coasta lui Iisus pentru că I-a căzut
în genunchi, spunând: „Domnul
meu şi Dumnezeul meu!” Dincolo de logica teologică a prevalat credinţa
necondiţionată. Aşa şi la Maica Domnului: cum să explici prin teologie,
ca prin orice altă ştiinţă, că ea e singura fiinţă de pe lume, singura femeie,
care a fost în acelaşi timp şi fecioara şi mamă? N-ai cum. Credem în taină
şi în virtutea acestei credinţe, dar şi în virtutea unui sentiment de iubire
faţă de Maica Domnului.
Dragii mei, am ascultat şi de data aceasta cântarea pe care aţi rostit-o şi
pe care în fiecare an o cântaţi împreună cu părintele Roman, şi am zis:
iată care poate fi tema predicii mele de astăzi. Acest cântec, sau dacă vreţi
această suită de cântece care fac parte din folclorul nostru religios, sunt
anonime, nu le cunoaştem autorii, se moştenesc din generaţie în generaţie
şi se cântă mai ales aici, în fiecare an. Sunt impresionante prin simplitatea
lor, aşa cum sunt ele, cam necioplite, cam primitive, cam agramate, cam
redundante, cam se repetă, sânt foarte lungi, dar sunt produsul evlaviei
populare, şi le cântaţi aici cu această evlavie, ca un omagiu pe care-l aduceţi
Maicii Domnului.
Aţi venit de hram aici ca să ascultaţi o Liturghie? La mănăstirea Nicula
este Liturghie în fiecare zi. Aţi venit să vă spovediţi? Duhovnicii sunt
aici în fiecare zi la dispoziţia fiecăruia. Poate că fără s-o ştiţi aţi venit să
participaţi la Sfânta Liturghie prin cântarea care se numeşte chinonic
şi care de data aceasta este o cântare populară simplă: „Am venit,
 ATITUDINI 13

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
măicuţă, să ne mai vedem,/ Să-ţi spunem necazul pe care-l avem.”

ht
Asta este esenţa şi raţiunea prezenţei frăţiilor voastre în număr atât de
mare aici la mănăstirea Nicula. Aţi venit la Maica Domnului nu ca la
sfinţirea singuratecă în teologia ei, ci aţi venit ca la o veche cunoştinţă,
cum te duci la o rudă, la nişte prieteni, ca să-ţi spui necazul: uite ce mi
s-a întâmplat, să-ţi verşi focul, să te-asculte cineva, poate să-ţi dea un
sfat, poate să te şi ajute. Nu vă imaginaţi câtă cuprindere au aceste două
simple versuri: „am venit, măicuţă”, folosind acest diminutiv, nu „maică”,
ci „măicuţă”, foarte apropiată de inima omului. „Am venit, măicuţă, să ne iubi" ii mei, am hotărât să nu
mai vedem”, nu să „te” mai vedem, ci să „ne” vedem, adică noi să te vedem mai vorbesc despre teolo­
pe tine cu ochii sufletului, şi tu să ne vezi pe noi cu necazul pe care-l avem, gia singurătă" ii. la urma
să ţi-l spunem cu cuvinte sau fără cuvinte. Daca ţi-l spunem în gând, şi urmei nici nu cred că există o
tu-l pricepi, ne vei ajuta să ieşim din impas şi din singurătate aşa cum i-ai teologie, deşi avem capitole
ajutat pe cei de la nunta din Cana Galileii. „Nu lăsa, măicuţă, să pierim pe în teologia noastră, iar în
cale,/ Că noi suntem fiii lacrimilor tale.” Biserica Apuseană există un
Auzi, să te defineşti pe tine ca fiu al lacrimilor Maicii Domnului! Ce mamă compartiment special care se
scumpă ai în această lacrimă care ţi-a dat ţie naştere tu, credincios simplu, numeşte Mariologie, adică
fără să ai capul împuiat cu teologie, dar ai credinţa în tine şi evlavia sfântă teologia Maicii Domnului.
care preţuieşte mult! Dar, ca în orice teologie, se
Dragii mei, mi-am adus aminte de o istorioară care se păstrează în tradiţia ridică semne de întrebare şi
mănăstirească a creştinătăţii răsăritene: încurcături.
„Era o mănăstire undeva la poalele muntelui şi, la un moment dat, cam pe
la amiază, soseşte acolo un tânăr cioban care avea, iată, cu sine măgarul
cu samarul lui cu încărcătura. Şi ciobanul cel tânăr este primit în curte de
către un călugăr şi intră în vorbă. Şi ciobanul zice:
- Ce este aici?
- O mănăstire.
- Dar ce e mănăstirea?
- Păi uite aşa: noi suntem călugări, ducem o viaţă de rugăciune, avem în
biserică o icoană a Maicii Domnului care este sprijinitoarea noastră, şi ei
îi aducem rugăciuni cu deosebire.
- Dar cine-i Maica Domnului?
- Dar cum, tu nu ştii? Nu eşti creştin?
- Păi, am fost botezat, dar eu sânt crescut în munte şi e prima dată când ies
în lume pentru că m-a trimis baciul la târg ca să vorbesc cu-n negustor care
cumpără lână, şi e pentru prima dată când văd şi alţi oameni decât baciul
meu de la stână. Şi nu ştiu ce să fac aicea în mănăstirea asta a voastră.
- Păi, ce să faci! Ce fac toţi: intră în biserică la icoana Maicii Domnului şi
spui şi tu nişte rugăciuni.
- Păi, da` nu ştiu rugăciuni.
- Cum de nu ştii?
- Păi, nu m-a învăţat nimeni.
- Atunci zi măcar „Tatăl nostru”.
- Nu ştiu nici „Tatăl nostru”.

Auzi, să te de" neşti pe tine ca
" u al lacrimilor Maicii Dom­
nului! Ce mamă scumpă ai în
această lacrimă care " i­a dat
" ie naştere tu, credincios sim­
plu, fără să ai capul împuiat
cu teologie, dar ai credin" a
în tine şi evlavia sfântă care
pre" uieşte mult!
14 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
- O, atunci intră şi fă ce ştii - i-a zis călugărul, într-un fel scârbit, şi a plecat.
ht
Şi ciobanul a intrat în biserică şi s-a ploconit în faţa icoanei Maicii
Domnului. Şi-a zis el: ce să-i arăt Maicii Domnului? Rugăciuni nu ştiu.
Eu cred că ar trebui să-i arăt ce-mi place mie mai mult, că dacă-mi place
mie, o să-i placă şi ei. Şi şi-a adus aminte că ce-i place mai mult pe lume
era să joace bătuta. Şi atunci am să joc bătuta în faţa Maicii Domnului.
A pus ciomagul jos pe podea, pălăria lângă ciomag, şi-a încordat braţele
şi picioarele şi, zicând melodia în gând şi îngânând-o, a început să joace
bătuta. Şi a jucat-o aşa cum se
joacă ea, ca un flăcău, ciobăneşte,
tare, duduind, tropăind podeaua
cu picioarele, chiuind, şi a jucat
până a ostenit, şi când a ostenit s-a
prăbuşit de osteneală în genunchi
în faţa icoanei.
Între timp călugării de afară
auzind zgomotul din biserică au
venit la ferestre, şi se gândeau:
- Uite, blestematul ăsta de păgân,
ne-a pângărit biserica. Să-l dam
afară!
Dar stareţul, care era un bătrân cu
viaţă sfântă, i-a oprit şi le spune:
- Nu, nu! nu vă atingeţi de el.
Eu l-am urmărit tot timpul pe
această fereastră, şi când el a
căzut jos obosit de-abia suflând,
am văzut-o pe Maica Domnului
cum întinde mâna din icoană şi-i
şterge sudoarea de pe frunte! El,
neştiutorul acesta, este mai bun
decât noi toţi la un loc”.
Dragii mei, aţi venit aici nu să jucaţi, ci să-i cântaţi Maicii Domnului.
Dacă veţi pleca de aici şi veţi ieşi pe poarta mănăstirii, să aveţi sentimentul
acesta în viaţa voastră şi în visele voastre: că aţi plecat cu o mângâiere de
la mâna Maicii Domnului prin care v-a mulţumit pentru prezenţa voastră
aici, şi pentru tot ceea ce veţi trăi în continuare în această sfântă mănăstire
închinată Maicii Domnului.
Şi pentru că veni vorba de Maica Domnului şi de mila ei pentru cei
săraci şi năpăstuiţi, vreau să folosesc acest prilej pentru a vă aminti că în
primăvara aceasta multe părţi din ţara noastră, în special cele nordice,
au fost zguduite de ploi şi de revărsări de ape. Dacă arhiepiscopul Iaşilor
a deschis o colectă pentru cei din Nordul Moldovei şi Bucovinei, noi de
la centrul parohial al Clujului am iniţiat o colectă pentru fraţii noştri
 ATITUDINI 15

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
năpăstuiţi din Maramureş. Am văzut toate rapoartele, există câte un sat

ht
în care câte douăzeci de case au fost luate de ape la vale, lăsând pustiu
în urma lor. Colecta o începem de astăzi, de Sfânta Maria Mare. Ieşind
pe poarta mănăstirii, acolo la poartă, veţi vedea ca sunt doi oameni la
masă cu nişte pancarte pe care scrie „pentru Maramureş”. Cei care veţi
vrea, să lăsaţi ceva pentru această colectă cu care să-i ajutăm pe fraţii din
Maramureş. Lăsaţi fiecare după putere, după voinţă, după inimă, lăsaţi
câte ceva acolo ca să-i putem ajuta, şi Maica Domnului vă va mulţumi mai
mult decât vă putem mulţumi noi. Dilema era următoarea:
Fie ca lacrima Maicii Domnului să fie pentru voi lacrimă de mângâiere şi dacă este real, cum de a
de bucurie duhovnicească, acum şi în veci, amin! intrat înăuntru prin uşile
încuiate? iar dacă este
fantomatic, dacă nu este
real, cum de se lasă pipăit?
Şi n­a mai ajuns cu degetul
coasta lui iisus pentru că i­a
căzut în genunchi, spunând:
„Domnul meu şi Dumnezeul
meu!” Dincolo de logica
teologică a prevalat credin" a
necondi" ionată.
 16 ATITUDINI

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
vIzITA părINTelUI JUsTIN pârvU lA
A

ht
MăNăsTIreA AIUD
de Monahia fotini
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate că a acelora este împărăţia
cerurilor”, (Matei 5:10)
cerurilor”

Vineri, 12 septembrie a.c., mulţime de credincioşi din toate părţile ţării

l-au urmat pe Părintele Justin Pârvu la mănăstirea Înălţarea Sfintei Cruci
din Aiud, să înalţe rugăciune lui
Dumnezeu pentru cei ce şi-au
pierdut viaţa în temniţa Aiudului
şi să se închine sfintelor lor ose-
minte, ale celor ce au suferit mai
bine moarte de martiri decât să-şi
vândă credinţa şi neamul lor.
Belşug de mucenici a înghiţit
temniţa Aiudului, pe care Părintele
Justin o numeşte altar sfânt al
neamului românesc şi fabrică de
martiri. Trupurile lor, aruncate ca
nişte gunoaie la gropile comune de
la marginea Aiudului, s-au ridicat
ca nişte stânci de neclintit, care
spulberă pe toţi cei ce se lovesc
de ele şi scuipă în obrazul acestui
neam creştin. Călcăm pe sânge de
martiri, spunea Părintele Justin, şi
necinstim jertfa înaintaşilor noştri.
De ce nu sunt cinstiţi martirii din
temniţele comuniste? De ce se
tem politicienii de azi să rostească
numele lor, să amintească jertfa
lor, de parcă n-ar fi existat, de parcă aceeaşi putere comunistă conduce şi
trupurile lor, aruncate azi? Au crezut că vor îngropa memoria lor cu betoane şi ciment, turnând
ca nişte gunoaie la gropile peste sfintele lor trupuri blocurile bolşevice, care dăinuiesc cu groază şi
comune de la marginea acum pe Râpa robilor, de la marginea Aiudului. Oare ce puteau face nişte
Aiudului, s­au ridicat ca trupuri moarte? De ce le este frică de nişte oase? Să se piardă modelul, să nu
nişte stânci de neclintit, care cumva să reînvie curajul şi atitudinea lor. În numele unei false democraţii
spulberă pe to" i cei ce se ei luptă de fapt împotriva tradiţiei şi a adevăratelor repere existenţiale, şi au
lovesc de ele şi scuipă identificat tradiţia cu fundamentalismul şi iubirea de neam cu şovinismul.
în obrazul acestui Frumos spunea Părintele Ilarion Felea, ale cărui moaşte zac şi ele aruncate
neam creştin. în gropile Aiudului: „Creştinul iubitor de oameni simte răspundere şi arată
respect faţă de munca înaintaşilor (totuna cu tradiţia). Iubirea de neam nu
este şovinism, cum se spune uneori (adică iubirea oarbă faţă de greşeli şi
 ATITUDINI 17

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
exagerată faţă de însuşirile naţiei din care faci parte), ci este respect faţă

ht
de generaţiile trecute, dragoste şi răspundere pentru generaţiile de faţă şi
grijă pentru generaţiile viitoare”.
Ce respect acordăm noi jertfei acestor martiri, care sufereau nedreptate şi
chinuri neasemuite şi cine va putea povesti felurile şi mulţimea torturilor
lor? Că erau bătuţi până la sânge, înfometaţi până la moarte, arşi de vii,
tăiaţi cu pânza de circular, ciuruiţi de gloanţe, îngropaţi de vii, ei, de
care lumea nu era vrednică. Că spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur:
„Nu este ceva mai fericit decât
sufletul care s-a învrednicit să
sufere pentru Hristos vreuna din
suferinţele ce ni se par groaznice
şi cu neputinţă de îndurat”.1
Îndrăznim să credem că aceştia
sunt de două ori mai fericiţi ca
martirii recunoscuţi ai Bisericii,
deoarece aceştia suferă prigoană şi
după moartea lor şi defăimaţi sunt
şi azi, şi de mai-marii poporului şi
de mai-mari Bisericii, pe care ei au
iubit-o cu preţul vieţii lor.
Dorind să se reîntâlnească cu
fraţii lui de suferinţă şi să le aducă
un cald prinos de mulţumire,
Părintele Justin împreună cu un
sobor numeros de preoţi şi de
credincioşi, au cântat în mausoleul
înălţat în cinstea lor un acatist închinat martirilor din temniţele comuniste,
după care, în osuarul unde sunt depuse cinstitele lor oseminte, pe care De ce nu sunt cinsti" i mar­
bunul Dumnezeu a rânduit să fie scoase la iveală odată cu săpăturile tirii din temni" ele comu­
făcute pentru ridicarea schitului, s-a făcut slujba de pomenire a eroilor niste? De ce se tem poli­
şi martirilor lui Hristos. După slujbă, Părintele Justin a rostit, printre ticienii de azi să rostească
lacrimile care îi şiroiau pe obraji, un emoţionant cuvânt: numele lor, să amintească
jertfa lor, de parcă n­ar " exis­
Cuvântul al părintelui Justin rostit în osuarul mănăstirii Aiud tat, de parcă aceeaşi putere
Preacuvioşi şi preacucernici Părinţi şi ostenitori, comunistă conduce şi azi?
Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-
ai făcut! Cu adevărat cu câteva ore în urmă, ne-am gândit să venim aici
în Aiud să facem o comuniune cu generaţiile tineretului jertfelnic din
perioada carlistă şi comunistă. Ca o minune, din toate părţile, aşa după
cum suntem aici, aţi plecat maşină după maşină, ostenindu-vă, şi am ajuns
aici, să facem în sfârşit această sfântă şi înaltă comuniune cu aceşti eroi şi

1 Cuvântări de laudă la sfinţi, Sf. Ioan Gură de Aur, p. 153.


oare ce puteau face nişte
trupuri moarte? De ce le
este frică de nişte oase? Să
se piardă modelul, să nu
cumva să reînvie curajul şi
atitudinea lor. În numele
unei false democra" ii ei
luptă de fapt împotriva
tradi" iei şi a adevăratelor
repere existen" iale, şi
au identi" cat tradi" ia
cu fundamentalis­mul
şi iubirea de neam cu
şovinismul.
18 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
martiri ai noştri. Când am coborât din maşină, am intrat în monument şi
ht
am văzut toate aceste ziduri şi am citit câteva nume, aflate sub o acuzare
de care n-am fost vrednic şi eu.
Nu e nevoie să spunem mai mult decât a spus frumuseţea acestui acatist
care s-a citit aici şi dacă am fost atenţi, în acest acatist e cuprinsă toată
nevoinţa şi toată istoria acestei generaţii de martiri; este, în sfârşit, toată
esenţa neamului nostru prin viaţa şi jertfa lor, este tot ce a avut mai scump
ţara noastră. Până şi copilul de la sânul mamei vorbeşte de tirania acestor
vremuri. În 1948 era o mamă care
năştea într-un spital din Suceava,
soţul era la uşă şi aştepta să vadă
noul venit – ce să fie: băiat sau
fată? Că pe atunci nu se ştia de
înainte ce iese, acuma se ştie
îndată. Ei bine, numai cât a născut,
au luat călăii pruncul şi pe tatăl
lor; pe tatăl l-au băgat în celulă
la parterul puşcăriei Suceava, iar
pruncul cu mama – într-o celulă
de la etajul 1. Plângea copilaşul
acolo; îi dădeau la 2-3 zile o cană
cu lapte. Iată, deci, aceştia sunt
eroii şi neamul nostru... copiii din
faşă, copiii născuţi şi făcuţi într-
adevăr pentru ţara aceasta, pentru
neamul nostru creştinesc.
Şi câte alte întâmplări – mama
care era pusă în ţâţâna uşii cu sânii, să divulge pe fiul ei unde este. Ce
mamă poate să fie aceea care să-şi dea fiul ei la moarte? Ei, bine, a răzbit
mama aceasta, s-a îmbolnăvit şi după zece zile a murit şi fiul ei pe munţii
Făgăraşului şi a fost împuşcat tot în numele şi jertfa Mântuitorului nostru
Iisus Hristos. Aceste oseminte sunt mărturia sfinţeniei lor pentru noi,
aceştia de astăzi, care ne confruntăm cu atâtea greutăţi şi necazuri, poate
chiar mai mult decât atunci, dar sub o formă modernă. Avem şi noi în
acelaşi timp datoria sfântă să stăm cu puterea, cu dârzenia cu care au
luptat înaintaşii noştri. Aici suntem straja Europei, aici suntem vârful
de sabie al întregii culturi şi civilizaţii europene. Ei spun că suntem
înapoiaţi. Suntem într-adevăr înapoiaţi, dar ridicăm biserici, construim
altare, şi suntem turnul de apărare pentru spiritualitatea ţării noastre.
Ei nu mai sunt, s-au pierdut în dolari şi în aur. Aici în Europa de strajă
stă România, ţara noastră sfântă, şi osemintele acestea vorbesc oricând
peste veacuri de ceea ce este românul. Îmi povesteau acum câteva zile
nişte cetăţeni din Maramureş, că la mănăstirea Peri le-au spus bătrânii
că nu este biserica aceea pe care o ştiau ei, aceea au luat-o ruşii..., pentru
 ATITUDINI 19

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
că ei s-au băgat în Maramureş, au intrat mai mult de jumătate, au luat şi

ht
locul, tot, au dărâmat şi biserica, şi românii şi-au făcut un sălaş alături
care într-adevăr preînchipuie Biserica şi istoria hotarului nostru. Dar
dacă n-ar fi fost Ştefan cel Mare la Putna, fiţi siguri că Bucovina noastră Aici în Europa de strajă
nu mai era printre noi. De aceea şi noi avem datoria, repet, de a ne pune stă România, " ara noastră
în viaţa noastră cu toată puterea, cu toată forţa, să putem contrabalansa sfântă, şi osemintele
forţele acestea ale întunericului care vin peste noi, sub formele acestea de acestea vorbesc oricând
ecumenism, globalizare, prin sărăcia, mizeria care ne împrăştie în toată peste veacuri de ceea ce este
lumea - că vin străinii în locul nostru şi ne ocupă locul şi vai de noi, să românul. Îmi povesteau
nu cumva mâine să rămânem slugi pe pământul ţării noastre. E atât de acum câteva zile nişte
frumoasă ţara aceasta, cât am străbătut-o eu acum din zorii zilei până aici, cetă" eni din Maramureş,
încât nu am putut să aţipesc. (…) că la mănăstirea Peri le­au
Dumnezeu să vă binecuvinteze şi vă mulţumesc tare mult pentru osteneala spus bătrânii că nu este
care aţi depus-o, şi aţi venit să ne împărtăşim din acest moment frumos, biserica aceea pe care o ştiau
cu părinţii care s-au ostenit şi au citit acatistul, şi apoi această slujbă ei, aceea au luat­o ruşii...,
de pomenire a celor adormiţi. Dumnezeu să binecuvinteze osteneala şi
Maica Domnului să ne ocrotească, aşa de frumos cum este pictată aici,
ocrotitoarea tuturor deţinuţilor care au plecat dintre noi şi priveghează
mai departe la osemintele fiilor ei.

Cimitirul de la Aiud

Râpa Robilor

Monumentul Aiud

uneori vin oameni
bolnavi care nu au o cre­
din" ă aşa de mare şi se dau
cu untdelemnul s" n" ilor cu
multă îndoială şi chiar şi
aşa, s" n" ii fac minuni. Aşa
dar mare au primit aceşti
pătimitori ai lui hristos!
20 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
CâND oAsele vorBesC
ig a
ht
Minuni ale sfinţilor martiri din Aiud1
O bătrânică din judeţul Cluj, fiind bolnavă de cancer, gradul IV metastază, a
fost dată de duhovnicul ei cu untdelemn din candela Maicii Domnului de la
osuar, spunându-i că după câteva zile să meargă la medic şi să-şi repete analizele.
Medicii au rămas uimiţi pentru că nu mai găsiseră nici o urmă de cancer.
Un băieţel din Slatina, de 12 ani, s-a îmbolnăvit de o boală foarte rară
de piele. Avea bubiţe pe tot corpul
din creştet şi până în tălpi care
supurau puroi şi sânge şi care
mai şi produceau o mâncărime
foarte mare. Mama copilului s-a
dus disperată la duhovnicul ei,
spunându-i că nu ştie ce să mai
facă cu băiatul ei, pentru că
cei mai buni doctori de piele
din Bucureşti nu reuşiseră să-i
găsească diagnosticul şi chiar în
ziua respectivă trebuia să meargă
din nou la Bucureşti. Părintele i-a
spus: „Soro, chiar acum am primit
untdelemn din candela Sfinţilor
de la Aiud şi dacă avem credinţă,
Dumnezeu va face minuni. L-a
dat pe copilaş şi, în drum de la
Slatina spre Bucureşti, în tren, i
s-au uscat bubiţele, au căzut jos şi a ajuns complet vindecat la medici.
Un preot cu o evlavie deosebită la Sfinţii din temniţa Aiudului mi-a
cerut o bucăţică de sfinte moaşte pe care i le-am trimis printr-un diacon.
Părintele diacon ajunsese noaptea la locuinţa părintelui şi, dându-i-
le, acesta se ducea cu bucurie mare spre camera lui, voind să le pună la
locul special amenajat pentru Sfânt. La un moment dat, înainte să ajungă
în cameră, aude din spate o voce care a strigat aşa: „Ioan!!!”. Părintele,
uimit, s-a uitat în spate şi n-a văzut pe nimeni. Venindu-şi puţin în fire
şi înţelegând că n-a fost voce de om cunoscut, a deschis cu grijă capacul
răcliţei şi, uitându-se spre sfintele moaşte, le-a întrebat: „Te cheamă Ioan?”
iar sfântul i-a răspuns: „Da!!!”
Două femei din Aiud, venind la mănăstire, mi-au spus că acuză dureri
foarte mari la încheieturile genunchilor şi a gleznei. Le-am dat untdelemn
din candela Maicii Domnului şi a sfinţilor, sfătuindu-le să se dea la locul
durerii. După o săptămână au venit şi mi-au spus că după ce s-au dat cu
untdelemn, li s-au luat durerile cu mâna. M-am cutremurat!
1 - Mărturii adunate şi relatate de Ierom. Augustin, preot slujitor la Mănăstirea Aiud.
 ATITUDINI 21

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
Un alt preot avea Sfinte Moaşte de la Aiud acasă; s-a trezit într-o zi cu

ht
patru vrăjitoare la poartă care i-au zis: - Părinte, i-a de aici 400.000 de
Euro şi mută-te de aici! Dându-şi seama repede cu cine stă de vorbă le-a
răspuns scurt: - Eu nu mă mut de aici! Rămânând uimite de refuz au
continuat cu insistenţă să-i spună: - Dacă nu te muţi tu, atunci spune-i la
acela care stă în casă cu tine, el să se mute. Înţelegând părintele că este vorba
de Sfântul de la Aiud le-a zis: - Eu nu-L dau pe Hristos afară din casă!!! Şi
le-a închis poarta în nas. Până să
aducă Sfintele moaşte acasă avea
mari necazuri cu vrăjitoarele, dar
din ziua aceea nu le-a mai văzut şi
nici nu a mai avut probleme.
Uneori vin oameni bolnavi care nu
au o credinţă aşa de mare şi se dau
cu untdelemnul sfinţilor cu multă
îndoială şi chiar şi aşa, sfinţii fac
minuni. Aşa dar mare au primit
aceşti pătimitori ai lui Hristos!
De exemplu un tânăr avea o boală
gravă de piele, pentru care medicii
nu i-au găsit leac. Mama lui era
credincioasă însă, şi a luat de aici
nişte ulei să-i ungă trupul. Când
a ajuns acasă, i-a uns o parte din
trup, pentru că tânărul nu avea
încredere şi o, minune, dimineaţa,
locul care fusese uns cu ulei, era
dimineaţă fără pată, sănătos.
Odată a venit un părinte de la
Timişoara şi mi-a spus că mama
lui a avut un atac cerebral şi era
într-o stare foarte gravă de comă.
Au dat-o cu untdelemn şi şi-a
revenit complet.
O femeie din Aiud avea dureri
foarte mari la glezne. Cum s-a
dat cu ulei i s-a luat durerea ca
cu mâna. Şi nu s-a dat cu o credinţă cum o au de pildă unii bolnavi
de cancer faţă de Sf. Ierarh Nectarie de Eghina sau Sf. Ioan Rusu.
În schimb, aici, chiar dacă vin cu o credinţă foarte mică, se dau cu
untdelemn şi se tămăduiesc.
Iarăşi, un domn din Aiud lucrează la penitenciar şi are foarte mari probleme
cu spatele şi era caz de operaţie. După ce s-a dat cu ulei de la Maica Domnului,
nu mai avea nici o durere şi nu a mai fost nevoie de nici o operaţie.

nu mai spun de cazuri de
demonizare. Au venit aici
nişte fete demonizate şi
numai ce se apropiau de
osuar, începeau să zbiere şi
să cadă pe jos, de ziceai că­i
în gură de şarpe. Au fost
două demonizate de la Satu
Mare şi după ce au venit
aici la rugăciune, li s­a mai
ameliorat starea o bună
perioadă de timp.
22 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
Nu mai spun de cazuri de demonizare. Au venit aici nişte fete demonizate
ht
şi numai ce se apropiau de osuar, începeau să zbiere şi să cadă pe jos, de
ziceai că-i în gură de şarpe. Au fost două demonizate de la Satu Mare
şi după ce au venit aici la rugăciune, li s-a mai ameliorat starea o bună
perioadă de timp, dar am auzit că acum iar se simt rău.
A fost un grup de sârbi cu evlavie la martirajul românesc din temniţele
comuniste şi era şi o doctoriţă printre ei, care mi-a mărturisit: „Părinte, n-am
vrut să vă spun dar totuşi vreau să vă spun ce mi s-a întâmplat”. Îi dădusem,
când venise prima dată aici, o parte de oseminte, ca să le pună la dânsa la
spital. Şi-mi zice: „Părinte, când am plecat de la Aiud spre Petru Vodă, în
drum am aţipit. Şi, când am aţipit, am văzut în faţa ochilor un tânăr foarte
frumos, cu foarte multe hematoame pe cap şi-i curgea sânge, şi foarte frumos
la chip. Când l-am văzut, m-am înspăimântat; s-a menţinut câteva clipe
vedenia, după care a dispărut şi în locul chipului lui a apărut o cruce foarte
luminoasă, care a persistat câteva secunde, după care m-am trezit şi am bufnit
în plâns”. Sfântul i s-a arătat.
Mărturii ale martirajului sfinţilor din Aiud
1. Acest femur a fost rupt şi s-a lipit fără îngrijire medicală. Ar fi trebuit
să-i pună tijă metalică, cu plăcuţă, cu şurubele, imobilizat obligatoriu la
pat – ca să se poată prinde această ruptură.
2. Acesta îşi păstrează firele de păr inclusiv cu piele carbonizată. Deci este
imposibil să fii ars în foc şi să-ţi rămână părul pe piele.
3. Aici este o aşchie smulsă din os, din timpul vieţii şi vă daţi seama prin
ce dureri inimaginabile trecea omul acesta….
4. Aici se vede limpede cum a fost împuşcat; vedeţi o gaură de glonţ şi în
interior se păstrează sânge închegat de la hemoragia pe care a avut-o.
5. Acesta a fost tăiat cu pânză de circular pe viu.
6. Sfântul acesta are încă fire de păr pe cap
7. Acesta după dantură are maxim 28 de ani. Acesta a avut infecţie la
mandibula de jos. Infecţia se numeşte furia dinţilor şi cauzează dureri atât
de mari, încât dacă nu este dus imediat la medic, ajunge să înnebunească
de dureri.
8. Acesta şi-a păstrat carnea între vertebre.
9. Osul acesta, uitaţi ce anormal de curbat este, la 90 de grade, de la
 ATITUDINI 23

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
poziţiile incomode în care au fost puşi să stea – este ultimul os de la

ht
coloana vertebrală.
10. Tibie deformată şi refăcută fără îngrijire medicală.
11. Acestea două aparţin aceluiaşi sfânt, uitaţi-vă la asemănarea perfectă
între ele şi cât de galbene şi frumoase sunt.
12. Asta este mărturia coastei căreia i-a fost băgată suliţa în inimă. Nu
ieşea nici unul din închisoare fără să i se bage suliţa în inimă de către
gardian, ca să fie sigur că e mort.
la un moment dat, înainte
să ajungă în cameră, aude
din spate o voce care a
strigat aşa: „ioan!!!”.
Părintele, uimit, s­a uitat
în spate şi n­a văzut pe
nimeni. venindu­şi pu" in
în " re şi în" elegând că n­a
fost voce de om cunoscut,
a deschis cu grijă capacul
răcli" ei şi, uitându­se
spre s" ntele moaşte, le­a
întrebat: „te cheamă
ioan?” iar sfântul i­a
răspuns: „Da!!!”

vă da" i seama ce for" ă
a avut acest tineret,
într­un moment în care, în
’44, comuniştii erau stăpâni
la noi în " ară, occidentul
chiar era potrivnic oricărei
mişcări de dreapta...
24 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
AIUDUl – JerTfă şI sfINţIre
ig a
ht
interviu cu p
p. Justin parvu
Părinte, cum v-aţi reamintit Aiudul?
Aiudul… este temniţa spiritualităţii tineretului nostru; acolo este
zugrăvită toată viaţa şi nevoinţa acestor suflete jertfelnice, dar, în acelaşi
timp, şi sălbăticia iudaică: să tai cu fierăstrăul capul omului, să-i baţi
cuie… ceva de neînchipuit pentru creştinism. M-am bucurat mult de
mulţimea credincioşilor noştri,
care au venit înspre Aiud să-
i slăvească pe martiri. Glasul
martirilor a chemat pe fiecare
să se identifice cu spiritualitatea
tineretului acelei generaţii.
Mişcarea aceasta a tineretului de
atunci, în mare parte legionar, a
şocat întreaga lume, prin curajul
şi jertfelnicia lor, dar mai ales prin
puterea unităţii lor. Unitatea lor
era aşa de rodnică, încât în scurt
timp ar fi câştigat tot poporul
şi comunismul a recunoscut în
această mişcare un inamic ce-i
punea în pericol puterea. Vă
daţi seama ce forţă a avut acest
tineret, într-un moment în care,
în ’4 4, comuniştii erau stăpâni
la noi în ţară, occidentul chiar
era potrivnic oricărei mişcări de
dreapta şi ţara era cuprinsă de cele
mai puternice gheare, ei bine, toţi
au rămas uimiţi, până şi organele
Securităţii, de puterea organizaţiilor noastre de tineret. În 1948 a fost cel
mai mare val de arestări. Şi asta datorită şi faptului că în Munţii Tarcăului
urma să se adune o tabără, ce ajunsese să depăşească 9000 de tineri. Când
au văzut ei cât tineret este implicat, au şi început arestările. S-au văzut
aşa de slabi şi de neputincioşi, încât Moscova i-a luat la întrebări. Şi aşa
în 14 mai au fost acele arestări masive, încât în 48 de ore au umplut toate
închisorile, au curăţat tot ce a fost mai important... Cu un an înainte,
în 1947, la deschiderea anului universitar, Gheorghiu Dej s-a prezentat
la Iaşi, la Universitate, să ţină un discurs. De cum a început discursul,
au început şi studenţii să scrijelească cu creioanele sub bocanc; şi-au
închis mapa şi au plecat. „O să plătiţi scump” – le-a zis Gheorghiu Dej.
În acele zile, toate tablourile lui Gheorghiu Dej, ale Anei Pauker erau
 ATITUDINI 25

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
dimineaţa găsite pe jos... Această stare de lucru a durat vreo lună jumate,

ht
două aproape. Şi, văzându-se în pericol, au început să-i culeagă… şi astfel
a ajuns tot tineretul nostru de elită în puşcării.
Ce a însemnat puşcăria Aiudului pentru sfinţia voastră?
Primii doi ani din Aiud au fost pentru mine cea mai liniştită perioadă din
viaţa mea. A fost singurul loc din viaţa mea în care am avut şi eu timp de
o pravilă, de un canon de rugăciune mai intens, că, altfel, tot restul vieţii a
fost o continuă hărţuială. Dar eu m-am lăsat mereu în voia lui Dumnezeu
şi nu mi-a plăcut niciodată să fug de greu. Tot ce am primit în viaţa mea am ...în Mun" ii tarcăului
luat-o ca din mâna lui Dumnezeu. În Aiud am stat singur în celulă vreo şase urma să se adune o tabără,
luni. Şi a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţă. M-am întreţinut acolo ce ajun­sese să depăşească
cu scrierile însemnate pe pereţi. Erau o mulţime, din toate domeniile. Tot 9000 de tineri. Când au
ce voiai: vocabular pentru engleză, franceză, germană, italiană, teologie, văzut ei cât tineret este
agricultură şi din orice domeniu puteai găsi acolo însemnări folositoare. implicat, au şi început
Aici am descoperit cu adevărat taina vieţii duhovniceşti. Aici am învăţat arestă­rile. S­au văzut aşa
într-adevăr să şi mănânc. În cămăruţa asta au venit momente de linişte de slabi şi de neputincioşi,
şi pace, de post, şi nu lipsea rugăciunea. Aveam un program alcătuit din încât Moscova i­a luat la
rugăciunea Doamne Iisuse, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu şi întrebări. Şi aşa în 14 mai
Paraclisul Maicii Domnului. Aici am învăţat să mă rog şi frumuseţea acelei au fost acele arestări masive,
rugăciuni n-am mai trăit-o niciodată în libertate. Cei pe care i-a învrednicit încât în 48 de ore au umplut
Dumnezeu să moară mucenici acolo ajunseseră cu adevărat la un stadiu toate închisorile, au cură" at
sporit al rugăciunii şi Hristos i-a luat degrabă la El. tot ce a fost mai important...
Sunt atâtea dovezi ale sfinţeniei vieţii lor, de ce Biserica nu canonizează
şi pe aceşti sfinţi?
Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi
coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în
Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor. E
interesant că avem sfinţi din secolele XIV, XVI, XVII dar de ce să nu
ne scoatem în evidenţă şi mărturiile actuale, mai recente? Sigur e mare
lucru să canonizăm pe Varlaam Mitropolitul, dar de ce ceilalţi să stea
nebăgaţi în seamă? Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi,
lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem
cu indiferenţă pe lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi
canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri?
Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze
dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel suflet. Nu! Pe noi ne
interesează mai întâi de ce culoare politică a fost, dacă ne convine nouă
sau nu. De exemplu, despre Părintele Ilie Lăcătuşu – ce putem spune
despre el? E sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt!
Păi unde mai e adevărul? Aceşti tineri au murit pentru un adevăr creştin
şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a creştinismului
nostru ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut, este în prezent şi va fi în
viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au
din rândul tineretului lor? Ducem lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă
 26 ATITUDINI

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
nimeni nimic, toţi se protejează. De asta nici poporul nu-i iubeşte.

ht
Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în afara vieţii politice, a fost foarte
implicat în viaţa societăţii româneşti. Biserica a fost prezentă întotdeauna
în viaţa politică; n-a fost niciodată o conferinţă a unui guvern în care să nu
fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul cuvânt, să ştiţi, era dintotdeauna
din partea Bisericii – „Promulgăm legea cu condamnarea la moarte sau
nu promulgăm?”… Erau foarte atenţi să vadă ce spune Biserica. Dar când
a fost vorba să execuţi pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor
ortodocşi, toată lumea a fost de
acord – trebuie executat, pentru
că tulbură naţia. Cea mai mare
greşeală care s-a făcut în ortodoxia
noastră a fost că politicul a arestat
toată atitudinea Bisericii, adică
Biserica s-a integrat „perfect”
vieţii politice, după cum au fost
vremurile.
Şi ce fapte mai mari de canonizare
cer decât se văd la un Virgil
Maxim, Ioan Ianolide, Valeriu
Gafencu, Părintele Calciu… Dar
ei nu pot promova aceşti sfinţi,
pentru că nu-şi pun ei pielea la
saramură.
De ce nu mai are tineretul de azi puterea curajului de atunci?
Să nu uităm că pe Măi, era şi un tineret venit din generaţii cu un sentiment creştin şi naţional,
Biserică nici por" ile cu spirit de sacrificiu; era o moştenire care se promova şi în învăţământ şi
iadului nu o vor birui. în societate. Dar în timp s-au spălat toate ideile acestea frumoase, şcoala a
Fiecare are datoria, însă, fost deformată, familia a fost deformată, au pus mâna pe ierarhia Bisericii,
să mărturisească după încât nu mai are cine să sădească ceva sănătos. Apoi prin televiziune,
puterea lui. nu­" i trebuie calculatoare şi toată tehnica rămâi total dezarmat. Nici o ţară nu a avut
mare " lozo" e, adevărul un tineret cu atâta tărie şi claritate şi viziune, în perioada comunistă, cum
este simplu. nu numai am avut noi. Din tot creştinismul, ortodox sau catolic, nu s-a dus unul
S" n" ii au mărturisit să se împotrivească comunismului din Spania, dar unii dintre români s-
Adevărul. Adevărul l­a au dus… Şi acum le e frică în continuare de ei, şi de umbra lor le e frică,
mărturisit şi toată su" area pentru că evreii în general sunt foarte fricoşi. Şi generaţiile care s-au născut
creştină care a primit în furtuna asta, după mine, sunt mult mai puternice şi mai tari, cât sunt
Botezul lui hristos. ei, aşa de puţini, dar trăiesc, măi, ceva mai clocoteşte acolo în adâncul
sufletelor lor. Creştinătatea noastră se află acum într-o fierbere, într-o
frământătură. Dar e ca şi într-un cazan în care se fierb toate metalele, şi
metale nobile, şi metale mai puţin nobile, şi până la urmă se va prelucra
şi lămuri fiecare şi vor da naştere la ceva nou, un creştinism plămădit prin
suferinţă, aşa cum au realizat şi Sf. Apostoli, martirii şi mucenicii noştri.
Posibilitatea unei rezistenţe în România îi îngrijorează pe ei până astăzi.
 ATITUDINI 27

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
Ei încearcă să-L ucidă pe Hristos din sufletele noastre. Însă nu vor reuşi

ht
nimic, pentru că mai avem forţe care dovedesc neputinţa lor. Să nu uităm
că pe Biserică nici porţile iadului nu o vor birui. Fiecare are datoria, însă, să
mărturisească după puterea lui. Nu-ţi trebuie mare filozofie, adevărul este
simplu. Nu numai Sfinţii au mărturisit Adevărul. Adevărul l-a mărturisit
şi toată suflarea creştină care a primit Botezul lui Hristos. Cel care simte
ortodox, acela şi mărturiseşte, pentru că aceasta este şi obligaţia oricărui
creştin: Mărturisesc un Botez, mărturisesc Învierea morţilor şi viaţa
veacului ce va să vină… Nu aşa
spunem la Crez? Mărturisirea face
parte din datoriile creştinului, mai
ales în vremuri grele. Că putem
să facem noi toate rugăciunile şi
toate pravilele, dar dacă noi nu
mărturisim atunci când trebuie, ni
se socoteşte ca un fel de lepădare,
trădare. Eu socotesc că tocmai
această mărturisire este o baie
de spălare a păcatelor noastre.
Mărturisirea nu au făcut-o numai
sfinţii, ba dimpotrivă, de la cel mai
păcătos până la cel mai desăvârşit,
deopotrivă. Nu se converteau şi
cei care torturau? Nu ştiu de
unde s-a născut în veacul nostru
această filosofare a mărturisirii.
Bineînţeles că dacă ai o pregătire
mai austeră cu tine însuţi, mărturisirea ta va fi mai rodnică. Apăi toţi tinerii
ăştia care s-au jertfit în perioada carlistă la Miercurea Ciuc, la Râmnicu nici o " ară nu a avut un
Sărat, Jilava, au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu, tineret cu atâta tărie şi clari­
cu o conduită morală impecabilă, înflăcăraţi de idealul cel mai nobil al tate şi viziune, în perioada
unei naţiuni – ridicarea neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea comunistă, cum am avut
neamului, înălţarea neamului pe urmele Înălţării Mântuitorului până la noi. Din tot creştinismul,
întâlnirea cu veşnicia. ortodox sau catolic, nu s­a
Părinte, de când există lupta împotriva naţiunilor? La Sf. Părinţi nu prea dus unul să se împotrivească
întâlnim această problemă... comunismului din Spania,
Dar ce, noi ne luptăm în naţiuni, măi? Nu, ferească Dumnezeu. Naţiunile dar unii dintre români
trebuie să trăiască în firea cea mai frumoasă, în rădăcina unde le-a sădit s­au dus…
Dumnezeu. Nu urmărim decât să nu amestecăm valorile, nu să dobândim
nişte orgolii naţionaliste... Toţi avem acelaşi scop – să ne mântuim –, dar
pe căi diferite, adică potrivite cu specificul naţiunii mele.
interviu realizat de monahia Fotini, 15 septembrie
 28 ATITUDINI

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
sfINţI DIN ÎNCHIsorI

ig a
ht
părINTele IlIe lăCăTUşU

Mărturia părintelui Ioan de la rarău

Părinte Ioan, spuneţi-ne câteva cuvinte despre părintele Ilie Lăcătuşu, ale
cărui moaşte întregi şi binemirositoare au fost găsite acum câţiva ani în
Bucureşti…
Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că
părintele vorbeşte şi face minuni,
de curiozitate am mers şi eu la
un prieten care avea maşină şi
m-a dus la cimitir. Eu nu cunosc
Bucureştiul şi nu ştiam unde să
merg. Şi a vrut Dumnezeu ca să
vină fata părintelui Ilie Lăcătuşu
la cimitir acolo, deşi nu fusese de
vreo două-trei zile. Am socotit că
Dumnezeu a vrut aşa ca să-mi facă
un favor, pentru că eram străin de
Bucureşti, la distanţă foarte mare
şi poate pentru dorinţa asta de a-l
vedea şi de a se confirma ceea ce
am auzit, să văd personal cu ochii
mei, Dumnezeu a vrut ca fata să
vină. Şi intrând înăuntru, am
văzut un mort adevărat, cu ochii
închişi, complet, nemişcat. M-am
mirat când l-am văzut fără capac
deasupra, fără mirosuri. Omul,
când moare, în două-trei zile
trebuie să-l trateze cu fel de fel de
chimicale ca să nu răspândească
mirosuri, ca să nu putrezească
imediat; sunt mulţi care au început să putrezească din cauza păcatelor.
Mâinile mele erau pe Iar el – nimic, de atâţia ani, trăind în aer ca toţi oamenii, şi descoperit, şi
mâinile lui şi am văzut că fără nici un fel de miros. M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe
mâinile lui nu mai erau sicriu şi am făcut o rugăciune. Şi, bineînţeles, în rugăciune am pomenit pe
reci ca ghea" a, erau calde. Mântuitorul, Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage
Şi am mişcat să văd dacă se pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la
mişcă. Se mişcau mâinile el, era cu ochii deschişi mari. Atunci, neaşteptat - pentru că sfântul face
şi am rămas uimit. Am minuni, deschide ochii, se mişcă, vorbeşte la cei care sunt vrednici - eu,
văzut un mort, da’ nu­i socotindu-mă cu totul nevrednic de aşa ceva, am rămas impresionat când
mort, un mort viu. am văzut că a deschis ochii mari. Am plecat din nou capul şi am făcut o
rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia
 ATITUDINI 29

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul - dar ochii i-a învârtit

ht
exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: „Părinte, tata vrea să-ţi
vorbească, întreabă ceva”. Şi, în clipa aceea, neaşteptând altă invitaţie, m-
am uitat în spate, ştiam când eram eu în cimitir mai erau vreo trei oameni
- acum erau vreo patruzeci-cincizeci de oameni în spatele meu. Şi atunci
m-am … şi atunci m-am ridicat şi am plecat.
Şi am rămas cu convingerea că Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu
adevărat mare, mare înaintea lui Dumnezeu. Nu-i cunosc activitatea,
nu-i cunosc viaţa, ştiu că a fost un preot care a făcut puşcărie pe timpul
comuniştilor şi din cauza asta nu vor să-l canonizeze conducătorii.
Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie
Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi
am pus mâinile mele pe mâinile lui - ţepene complet, reci ca gheaţa,
cum sunt morţii şi, după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe
mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcă în sus şi în jos, se mişcau
cu mâinile mele.
Dumneavoastră mişcaţi mâinile sau nu?
Eu le-am mişcat. Am pus mâinile mele pe mâinile lui.
A, deci erau mişcate de mâinile dumneavoastră? Şi când am ridicat capul
Mâinile mele erau pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui nu mai erau reci şi m­am uitat la el, era cu
ca gheaţa, erau calde. Şi am mişcat să văd dacă se mişcă. Se mişcau mâinile ochii deschişi mari. Atunci,
şi am rămas uimit. Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu. neaşteptat ­ pentru că sfântul
Nu mai erau rigide? face minuni, deschide ochii,
Nu, absolut deloc. Erau flexibile. Nu se vedeau semne de putrefacţie… se mişcă, vorbeşte la cei care
Absolut nimic, ca viu, şi cu mustaţă şi cu tot absolut. sunt vrednici ­ eu, socotindu­
Cu părintele Ilie aţi auzit şi alte minuni? mă cu totul nevrednic de aşa
Spunea cineva că a vorbit cu el şi am rămas atunci foarte gânditor: cum ceva, am rămas impresionat
poate un mort după atâţia ani să vorbească? Cum poate de atâţia ani să fie când am văzut că a deschis
şi să nu putrezească. Şi am auzit că ar fi spus, înainte de a muri: „Pe mine ochii mari.
mă îngropaţi jos dar după nu ştiu câţi ani, o să puneţi preoteasa în locul
meu şi pe mine o să mă lăsaţi deasupra” - exact cum s-a întâmplat acum.
Era deci şi înainte văzător cu duhul, prin darul proorociei. Dacă n-ar fi
fost sfinţii aceştia care străjuiesc ţara noastră din toate părţile şi se roagă
pentru noi, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.
Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?
Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa
cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva,
Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot.
În închisoare aţi cunoscut astfel de părinţi cu viaţă sfântă?
Da, am cunoscut. N-am stat cu ei, numai i-am văzut.
Despre părintele Daniil, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, ce
puteţi spune?
E unul dintre cei mai mari mucenici, un mărturisitor al dreptei credinţe
ortodoxe. Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost un om cu viaţă sfântă,
 30 ATITUDINI

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
desăvârşită, un om studios; tot timpul scria şi se ruga neîncetat.

ht
L-aţi cunoscut?
Da, l-am cunoscut. Era şi el cunoscător cu duhul. Avea mare trecere
la rugăciune, la Maica Domnului. Schitul Rarău, unde era el atunci,
era foarte, foarte, foarte sărac şi de multe ori nu era ce să mănânce
nimeni, absolut nimeni. „Hai să mergem la Maica Domnului să facem o
rugăciune” – zicea el. Se ruga la Maica Domnului câte o jumătate de oră şi
Dumnezeu îi dădea de toate. Ştiu de la un mare cărturar că avea o cultură
foarte mare, avea o credinţă fixă,
zdravănă, îi combătea pe toţi
activiştii de partid pe care
îi trimitea stăpânirea ca să-l
combată, ca el să nu mai meargă
la Bucureşti să ţină conferinţe. El
pe toţi i-a convertit.
Despre ce ţinea conferinţe?
Discuta sub toate aspectele, ştia
vreo cinci şase limbi străine.
Toată viaţa şi-a închinat-o lui
Dumnezeu.
Cum a murit?
A murit în închisoare. L-au omorât.
A murit în chinuri. A fost cel mai
intransigent dintre toţi deţinuţii
în ceea ce priveşte credinţa. A
murit ca un mare mucenic, care
mărturisea înaintea păgânilor
dreapta credinţă. Dumnezeu vrea
de la toţi hotărâre şi statornicie.
Omul, dacă nu este convins,
nu vrea să se ocupe cu nimic
altceva. Dacă ei erau convinşi de
valoarea crezului lor, au suferit. Viaţa sfinţilor ar trebui să fie pildă vieţii
Despre acest om pot să noastre. Nu-i place lui Dumnezeu compromisul. Ori eşti în lumină, ori în
spun că avea cu adevărat întuneric, ori cu Dumnezeu, ori cu Satana. Dacă nu apără cineva dreapta
darul smereniei. Căuta credinţă, înseamnă că nu-i cu Dumnezeu. Pentru mântuire, adevărul nu
tot timpul să nu iasă în suportă schimbări tot aşa după cum viaţa nu suportă moartea. Viaţa nu
eviden" ă cu ceva, făcea există numai pe pământ, ci în veşnicie unde este exclusă moartea. Nu
pe neîsemnatul. există viaţă pe pământ, este un termen, o posibilitate de a dobândi viaţa
cea veşnică, prin fapte, atât. Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Poţi să
câştigi şi viaţa şi moartea prin faptele tale”. Dumnezeu Îşi alege oamenii.
Acum e vreme de cernere. Făina dacă nu-i cernută, e cu gunoaie, trebuie
cernută, aurul dacă nu-i încercat în foc nu se curăţă de materie străină.
 ATITUDINI 31

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
Mărturia părintelui Justin pârvu

ht
Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a
remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar
îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea
ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când
eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat
darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe
neîsemnatul.
Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când Părintele Ilie a Era şi el cunoscător cu
jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la duhul. Avea mare trecere
canal la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig la rugăciune, la Maica
de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem Domnului. Schitul Rarău,
şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau unde era el atunci, era
să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, foarte, foarte, foarte sărac
de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. şi de multe ori nu era ce să
Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în mănânce nimeni, absolut
apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine nimeni. „hai să mergem la
făceam noi astea? Nu avea nici un sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci, Maica Domnului să facem o
te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la rugăciune” – zicea el. Se ruga
început. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat la Maica Domnului câte o
pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în jumătate de oră şi Dumnezeu
noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor îi dădea de toate.
scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am
intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe
uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii în sfârşit până la jumătate,
cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore
în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu
frunze, trebuia frumos, curăţat, măsurat, pus la dimensiune şi era un ger
de minus treizeci de grade afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât vedeai
nufărul galben înflorit sub gheaţă. Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne-au
urmărit în tot acest timp şi dedesubt florile de sub gheaţă. Ei bine, eram cu
toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci.
Că dimineaţa, când am intrat noi era ceaţă, nori şi rece - aşa te prindea la
oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o
căldură, de se minunau şi caraliii. Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca
la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am
îmbrăcat şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au
fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a
întâmplat să fie nici un bolnav, nici un internat, n-o fost nimic. Şi aceasta
datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi.

Armele de apărare ale
mucenicilor erau: credin" a
în Dumnezeu, întărită
prin rugăciune şi psalmi,
prin recitări din S" ntele
Evanghelii pe care unii le
cunoşteau pe de rost, prin
rostirea S" ntei liturghii
de către preo" i, prin postul
de bună­voie întărit cu
cel impus de călăi, prin
milostenii fa" ă de cei mai
slabi, prin smerenie şi
îndelungă răbdare
32 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
sfINţI DIN ÎNCHIsorI
ht
părintele Ioan Negruţiu – răstignit lângă Hristos…
„Părinte, nu ştim cum să vă mulţumim că ne-aţi salvat Biserica! Ortodoxia
noastră a amuţit aici. Altarele româneşti s-au mutat în închisori!”
Patriarhul Justinian Marina1
scurtă prezentare a părintelui Ioan
În volumul al doilea al seriei de Convorbiri duhovniceşti, părintele Ioanichie
Bălan îl prezintă astfel pe părintele Ioan Negruţiu: „S-a născut în satul Borşa
– Bihor, în anul 1915. A absolvit
Seminarul Teologic la Galaţi, în
1934, iar în 1938 a luat licenţa
în Teologie la Universitatea din
Bucureşti (1940 – 1942) şi a fost
mulţi ani profesor la liceul din Beiuş,
până în anul 1948. Apoi a lucrat
ca inspector eparhial la Episcopia
Oradiei, profesor şi director la
Seminarul Teologic Special din
Curtea de Argeş (1971 – 1976),
inspector general patriarhal (1976
– 1979) şi redactor principal la
revista Mitropolia Banatului (1979
– 1981). În anul 1981 a fost numit
duhovnic la Mănăstirea Timişeni
- Timişoara”2.
părintele Ioan: Despre celulele „devenite altare”
„Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe mii şi zeci şi sute de mii de oameni,
dintre cei mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii
noastre erau bine reprezentate. Academia Română, Universitatea,
facultăţile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne împreună cu armata,
clerul şi călugării, şcolile şi întreprinderile, muncitorii şi ţăranii nedispuşi
să-şi vândă sufletele satanei ş.a.m.d. Numai Bunul Dumnezeu ştie
1 - Cuvântul patriarhului Iustinian către părintele Ioan este citat în articolul Părintele Ioan
Negruţiu – deţinutul care a refuzat să fie scos din lagăr, de Ionuţ Băiaş şi Costel Condurache
(poate fi citit pe http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1043334-serial-sfintii-inchisorilor-ioan-
negrutiu-detinutul-care-refuzat-fie-scos-din-lagar.htm). Titlul articolului se referă la momentul în
care părintele Ioan a refuzat propunerea patriarhului Iustinian de a fi scos din lagărul de la Canal,
pentru a rămâne să îi întărească pe fraţii de suferinţă. Tot acolo putem citi un cuvânt al patriarhului
Teoctist Arăpaşu: „Mi-a dat Dumnezeu o dăruire: aceea de a clădi, de a construi, de a ridica ziduri,
dar nu mi-a dat şi puterea de a altoi spiritul zidului. Or, ţie, Ioane, ţi-a dat Dumnezeu acest dar din
plin: să pui viaţa în ziduri.” Chiar dacă patriarhul Teoctist se referea mai ales la lucrarea pastorală
făcută de părintele Negruţiu după ieşirea din închisoare, putem înţelege că mare a fost lucrarea de
preot a părintelui şi în temniţă şi în lagăr şi în deportări.
2 - Convorbiri duhovniceşti, Protosinghel Ioanichie Bălan, vol. II, Episcopia Romanului şi Huşilor,
1990, p. 217. Atât de amplă a fost lucrarea părintelui Negruţiu încât, în momentul în care patriarhul
Iustin Moisescu a aflat că părintelui i se propusese să plece în Banat, l-a rugat: „Te rog să nu pleci;
că Biserica stă rău. E un haos aici!” Haosul se datora tocmai presiunilor pe care Biserica le suporta
din partea regimului comunist…
 ATITUDINI 33

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
numărul şi numele victimelor aduse ca nişte oi spre junghiere, după cum

ht
spune proorocul, şi trecute prin rigorile torturilor, aplicate de călăi cu
înaltă calificare, prin proba cumplitelor răngi, a focului, a varului nestins,
a înfometării, a frigului, a terorii şi a umilinţelor de tot felul.
Scopul final era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anularea
personalităţii şi degradarea totală a fiinţei umane prin nimicirea chipului
lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui.
Armele de apărare ale mucenicilor erau: credinţa în Dumnezeu, întărită
prin rugăciune şi psalmi, prin recitări din Sfintele Evanghelii pe care unii Scopul " nal era bine de" nit:
le cunoşteau pe de rost, prin rostirea Sfintei Liturghii de către preoţi, prin exterminarea lentă a insului
postul de bună-voie întărit cu cel impus de călăi, prin milostenii faţă de cei prin anularea personalită" ii
mai slabi, prin smerenie şi îndelungă răbdare, prin meditaţii religioase; prin şi degradarea totală a " in" ei
memorări de poezii potrivite situaţiei, cele mai multe creaţii ale poeţilor umane prin nimicirea chipu­
consacraţi, veterani ai închisorilor: Nichifor Crainic, Radu Gyr şi alţii; lui lui Dumnezeu în om,
prin învăţare de limbi străine, prin îmbogăţirea cunoştinţelor, folosind prin îndobitocirea lui.
scrisul cu acul: pe pereţi, pe pingele, pe centuri, ca şi prin comunicările
dintre celule prin alfabetul Morse etc. Se mutaseră în aceste lagăre
Toate acestea alcătuiau o întreagă Pravilă a Claustraţilor, rânduită pentru şi temni" e mii şi zeci şi sute
realizarea purificării prin suferinţă, a catharsis-ului creştin, folosind de mii de oameni, dintre cei
metodele consacrate de veacuri ale marilor asceţi şi mucenici creştini, spre mai buni pe care îi avea " ara.
a se pune temelie nepieritoare Împărăţiei Cerurilor pe pământ, inclusiv în toate institu" iile de bază
celulele temniţelor devenite altare de jertfă pentru Hristos.”3 ale societă" ii noastre erau
bine reprezentate. Academia
părintele Ioan: Despre mucenicie Română, universitatea,
„Scriitorii epocii martirice, în general, au socotit martiriul ca măsură facultă" ile, inclusiv cea de
– etalon a tuturor virtuţilor creştine. Viaţa duhovnicească, de toate teologie
zilele, a oricărui creştin era considerată cu atât mai desăvârşită, cu cât
se asemăna mai mult cu martiriul. Origen, de pildă, spune că «Oricine
face mărturisire pentru adevăr, prin cuvinte, prin fapte sau prin alte
forme, poate să se numească pe bună dreptate martir». La fel, Tertulian
îi numeşte «martiri propuşi», «martyres designati», pe cei care erau doar
pregătiţi spre a deveni martiri, iar Sfântul Ciprian îi numeşte ca atare pe
cei condamnaţi la muncă silnică pe viaţă în minele de metale. În acelaşi
context, Sfântul Metodie de Olimp, vorbind despre fecioarele creştine,
spune: «Ele sunt adevărate martire, nu pentru că ar fi îndurat într-un
timp scurt căznirile trupului, ci pentru că toată viaţa lor au luptat şi nu
s-au îngrozit de lupta lor olimpică, susţinută cu râvnă pentru curăţia lor»
(Convivium 7, 3). Şi, în sfârşit, Sfântul Ciprian al Cartaginei aminteşte
undeva că există nenumărate cununi martirice ale vremurilor de pace
(«habet et pax coronas suas»).
De aceea, nu este de mirare că şi marele dascăl al şcolii alexandrine, Clement
Alexandrinul, căutând să definească tipul de om creştin ideal, numit de el
«gnosticul creştin», spune că acesta nu este altceva decât un martir în viaţă
3 - Idem, p. 241.

Mi­a apărut în vis Domnul
iisus hristos. Eu mă găseam
la poalele muntelui golgota
şi aveam de gând să ajung
sus, poate voi găsi Crucea
Domnului. n­am fost nicio­
dată la locurile s" nte, şi
urcând greu golgota, eram
cu capul în jos, când am ridi­
cat capul deja ajunsesem fără
să­mi dau seama chiar în fa" a
Crucii Domnului hristos.
34 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
şi în trăire, un martir răstignit pentru lume, şi lumea pentru el».
ht
Dar, cele mai multe «cununi martirice ale păcii» din acea vreme, au
împodobit capetele nenumăraţilor asceţi, vieţuitori ai pustiei, care se nevoiau
cu postul, cu rugăciunea şi cu privegherea, zi de zi, noapte de noapte, fără
încetare, considerându-se şi ei răstigniţi pentru lume, şi lumea pentru dânşii.
Unii dintre aceştia s-au învrednicit şi de moartea martirică; iar alţii, nespus
de mulţi, în frunte cu Pavel Tebeul, Antonie cel Mare şi Pahomie, sporind
numărul mare al «anahoreţilor» ce-şi lăsau averile, împărţindu-le la săraci
şi retrăgându-se în pustie în timpul
nesfârşitelor persecuţii ale lui
Diocleţian, neputându-se împărtăşi
de martiriu din binecuvântate
pricini, şi l-au răscumpărat prin
îmbrăţişarea ascezei creştine, care
însemna un martiriu, nu numai
de câteva zile sau ceasuri, ci de o
viaţă întreagă. Aceştia sunt cei
ce au pus temelie, peste veacuri,
monahismului creştin care, odată
cu încetarea persecuţiilor, a luat
misiunea atât de grea, dar şi de
sublimă a martiriului. Prin ei,
martirul atlet devine martirul
monah, îmbrăcând, peste armura
atletică, mantia călugărească”4.
Condamnarea părintelui Negruţiu
„După decretul de graţiere din ’64, când am fost şi eu eliberat ca toţi
ceilalţi, unul dintre foştii mei elevi de la Beiuş, care ajunsese procuror
militar chiar la Tribunalul care mă judecase, a venit să mă caute, ca
neapărat să stea cu mine de vorbă. Şi m-a găsit, şi după ce m-a îmbrăţişat,
mi-a spus: «Uite, soarta m-a făcut să ajung procuror chiar la Tribunalul
la care ai fost judecat. Am asistat la procesul tău, eram student pe atunci,
şi n-am putut să-mi explic nicidecum cum de ţi s-a dat o pedeapsă atât
de mare. Şi m-am dus, de cum mi-am luat în primire postul, direct la
arhivă, am căutat dosarul, l-am citit şi îţi spun eu, Procurorul Republicii
Socialiste România, că n-am găsit fapte nici măcar pentru un minut de
arest, că realmente n-ai făcut nimic!»”5.
4 - Convorbiri duhovniceşti, Protosinghel Ioanichie Bălan, vol. II, Episcopia Romanului şi Huşilor,
1990, p. 234-235.
5 - Din volumul de interviuri televizate luate de Vartan Arachelian, tipărite în volumul Cuvântul
care zideşte, Editura Roza Vânturilor, pp. 46 -47. Părintele Ioan a fost condamnat la închisoare
nu pentru că a făcut fapte de violenţă sau alte rele, ci pentru că a ales să Îl slujească pe Hristos,
asumându-şi – ca mulţi alţi preoţi din generaţia sa – riscul de a pătimi pentru El…
 ATITUDINI 35

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
„oricine ajunge la Mine poate să stea pe orice cruce…”

ht
„În luna iulie, când împlineam anul de când eram cu domiciliul
obligatoriu, m-am culcat într-o noapte mai târziu, aveam foarte mult de
lucru în parohie, şi după ce am adormit, spre dimineaţă, m-a trezit un
vis, un vis cum n-am mai avut şi cred că nu voi mai avea niciodată. Mi-a
apărut în vis Domnul Iisus Hristos. Eu mă găseam la poalele muntelui
Golgota şi aveam de gând să ajung sus, poate voi găsi Crucea Domnului.
N-am fost niciodată la locurile sfinte, şi urcând greu Golgota, eram cu
capul în jos, când am ridicat capul deja ajunsesem fără să-mi dau seama
chiar în faţa Crucii Domnului Hristos. Era singur pe cruce, crucile
tâlharilor erau goale şi Iisus era încă viu. A deschis ochii, m-a privit, m-
au trecut fiori, şi am întrebat: «Doamne, ai rămas singur? Nici tâlharii
nu mai sunt cu Tine? Şi ei Te-au părăsit? Porunceşte-mi, Iisuse, dacă
sunt vrednic de aceasta, să mă răstignesc şi eu pe o cruce alături de Tine!
Pe care vrei să mă aşez? Pe cea din dreapta sau pe cea din stânga?» Şi
Iisus mi-a răspuns: «Nu mai au semnificaţia pe care au avut-o oarecând
crucea din dreapta sau crucea din stânga. De acum încolo, oricine
ajunge la Mine poate să stea pe orice cruce, şi pe cea din dreapta, şi pe
cea din stânga». Şi am dat să mă apropii de cruci şi I-am atins fluierele
picioarelor cu mâna. Erau reci ca gheaţa, şi un fior deosebit de puternic Şi am dat să mă apropii de
m-a pătruns şi m-am trezit. cruci şi i­am atins " uierele
Mi-am dat seama că e semn de la Domnul Hristos, că în ziua aceea va picioarelor cu mâna. Erau
trebui să încep o nouă Golgotă. Şi m-am gândit să fug… Mi-am făcut reci ca ghea" a, şi un " or
rugăciunea în genunchi, mi-am făcut un mic bagaj de mână cu care mă deosebit de puternic m­a
gândeam să înaintez spre gara cea mai apropiată şi să înaintez unde m-o pătruns şi m­am trezit. Mi­
ajuta Dumnezeu. Când a fost gata tot şi era să ies pe uşă şi să plec, am am dat seama că e semn de
auzit zgomot de motor de maşină. M-am uitat de după perdea şi am la Domnul hristos, că în
văzut că în curtea mea intra maşina Securităţii din Galaţi…”6 ziua aceea va trebui să încep
Părintele Ioan Negruţiu a ales să ducă o viaţă de mucenicie. Visul pe o nouă golgotă. Şi m­am
care l-a avut este reprezentativ nu doar pentru viaţa sa, ci pentru întregul gândit să fug… Mi­am făcut
sobor de clerici care, atunci când fiara roşie a încercat să sufoce credinţa rugăciunea în genunchi,
creştină, au avut curajul de a-L mărturisi pe Hristos… Un mare sobor, mi­am făcut un mic bagaj de
format din preoţi de mir sau preoţi de mănăstire, tineri şi mai puţin mână cu care mă gândeam
tineri, însufleţiţi de iubirea de Dumnezeu şi iubirea de neam. Datorită să înaintez spre gara cea mai
lor, aşa cum a spus patriarhul Justinian, „altarele româneşti s-au mutat apropiată şi să înaintez unde
în închisori!”. Cu ei s-a împlinit cuvântul Mântuitorului: „Oricine va m­o ajuta Dumnezeu.
mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el
înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri…!” (Matei 10, 32).
material selectat de Claudia Vasile

6 - Idem, p. 46.

... iar de" inu" ii politici care
au suferit cu zecile de ani
prin temni" ele comuniste
sunt pentru CnSAS nişte
legionari „nedemocra" i” care
trebuie închişi şi ucişi a
doua oară, iar memoria lor
ştearsă de pe planetă.
36 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
plANeTA HoMUNCUlIlor ICr sI CNsAs
sA
sAss
ht
victor roNCeA
Homunculii descendenţi din maimuţe ocupă România. Elita culturală şi
politică a României este ucisă şi arestată în masă. Se întreprind experimente
anti-umane pe românii încercaţi. Credinţa în Dumnezeu îi face pe mulţi să
reziste. Rezistenţă, rezistenţă, rezistenţă este îndemnul cheie.
Trec anii. Unii români mor pe străzi pentru adevăr şi libertate. Un timp,
câteva zile, alţi români chiar cred
că l-au dobândit. Nu este aşa.
Succubuşi şi incubuşi invadează
rapid toate mediile de formare şi
control ale naţiunii. Pun mâna
pe preşedinte, oricare ar fi el, se
infiltrează în aparatul de stat şi
trag de sfori patibularul de jos,
biet român săracul. Lumea s-a
întors, din nou, pe dos: negrul e
alb şi albul e negru. Noi suntem
proşti, România e un ponei roz,
pe care stau călare turnătorii şi
impostorii ICR, iar deţinuţii
politici care au suferit cu zecile de
ani prin temniţele comuniste sunt
pentru CNSAS nişte legionari
„nedemocraţi” care trebuie închişi
şi ucişi a doua oară, iar memoria
lor ştearsă de pe planetă. Cel puţin
asta vor să ne înveţe profitorii
tuturor regimurilor, înfipţi în
caşcavalul bugetar, de la ICR până
la CNSAS, cu sprijinul proptelelor
politice pe care şi le-au tras în anii buni de slugărnicie.
După infamul scandal al informatorilor trimişi la Berlin cu ICR-Tour şi
al art-maneliştilor de stradă cu spray în nas desemnaţi reprezentanţi ai
României la New York, CNSAS-ul găseşte că e normal să se răzbune
pe o altă expoziţie, aflată la polul opus, despre viaţa şi sacrificiul unor
martiri anticomunişti ai Ortodoxiei româneşti. Este vorba de „Destine
de martiri”, aflată sub spectrul interzicerii la Iaşi, unde sunt prezentaţi
Sfinţii Închisorilor, o parte din mucenicii propuşi pentru canonizare în
Biserica Ortodoxă Română. Amintim aici că Biserica Rusă a canonizat
deja sute de sfinţi ai lagărelor de concentrare bolşevice şi că Vaticanul a
beatificat anul trecut circa 500 de credincioşi creştini căzuţi în Spania în
lupta cu brigăzile teroriste sovietice. La noi, dimpotrivă, războiul continuă:
 ATITUDINI 37

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
urmaşii teroriştilor bolşevici atacă memoria victimelor comunismului.

ht
„O să se bată cu noi şi morţi, iar noi să fim alături de voi ca să ne apăraţi.
Şi morţi vom izbândi!”, spunea Părintele Calciu de pe patul de spital din
salonul care-i devenise şi chilie, şi loc de pelerinaj. Iată că nu au trecut
nici doi ani şi cuvintele profetice ale mărturisitorului dreptei credinţe
se împlinesc. Aceiaşi duşmani ai României de ieri, încearcă să mutileze
memoria luptătorilor anticomunişti. Este vorba de viaţa lui Ioan Ianolide,
21 de ani de temniţă bolşevică; Valeriu Gafencu, „Sfântul închisorilor”;
Părintele Gheorghe Calciu, închis în repetate rânduri, cu 21 de ani de Biserica Rusă a cano­
temniţă; Părintele Daniil-Sandu Tudor, mort în chinuri la Aiud; Părintele nizat deja sute de s" n" i ai
Arsenie Boca, „Sfântul de la Sâmbăta”, un înainte-văzător al României; lagărelor de concentrare
nu în ultimul rând Părintele Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai mari bolşevice şi că vaticanul a
duhovnici ai Ortodoxiei, care a împlinit recent 94 de ani. Acuza de care beati" cat anul trecut circa
a ţinut cont CNSAS – când a anunţat că interzice expunerea mai multor 500 de credincioşi creştini
documente şi fotografii din dosarele Securităţii, care oricum sunt bun căzu" i în Spania în lupta
public naţional – îi aparţine unui oarecare Dorin Dobrincu, instalat şi cu brigăzile teroriste sovi­
menţinut ilegal la şefia Arhivelor Naţionale, practicant al discriminării şi etice. la noi, dimpotrivă,
urii anti-ortodoxe în calitatea lui de membru al unui cult religios sectar. războiul continuă: urmaşii
Harnicul detractor al Bisericii Ortodoxe susţine că „aceste persoane nu au teroriştilor bolşevici
intrat ca democrate în închisoare şi nici nu au ieşit democrate”, pentru că atacă memoria victimelor
ar fi fost legionare. Poate ar trebui ca Părintelui Arsenie Papacioc, singurul comunismului.
care mai trăieşte din grupul de rezistenţă, să i se administreze încă o porţie
de închisoare la cei 94 de ani ai săi, ca să iasă, în sfârşit „democrat”, pe
placul membrului Comisiei Tismăneanu, lăsând de o parte faptul că
adevărul este cu totul altul, ce vor face însă „prelucrătorii de istorie” cu alţi
mari români verzi ai lumii: Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran,
Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Mihail Manoilescu, Nae Ionescu, George
Manu, Radu Gyr, Aron Cotruş, Nichifor Crainic, Ernest Bernea, Vintilă
Horia, şi mulţi, mulţi alţii, membri sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare,
organizaţie spiritual-politică necondamnată în procesul de la Nurnberg?
Îi vom elimina din cultură, din istorie, precum şi-au dorit comuniştii? Da,
pare să spună CNSAS-ul şi restul Planetei homunculilor.
Şi totuşi, întreb din milă, până sus în stat, la cine-i ţine: nu simt cumva că
îi cuprinde frigul şi întunericul?

Şi intervine doctorul,
ştiindu­mă bolnavă de icter:
„Ce să vă scrie pe dumnea­
voastră? nu vă da" i seama că
peste două zile muri" i?”. Mă
rog, nu m­a scris, a plecat.
În luna mai venea din nou
comandantul cu gre" erul.
38 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
feMeI MArTIre
ig a
ht
Interviu cu Monahia pangratia Mureşan
(continuare)
Cum a fost în închisoarea de la Miercurea-Ciuc?
La Miercurea Ciuc parcă v-am spus, după o săptămână, ne-a băgat într-
o cameră mai mare, cu vreo 27 de persoane, erau de toate religiile. Şi
era cu noi în cameră o cetăţeancă care se dădea drept descendentă din
familia Ghica de la Iaşi. N-avea
nici laie, nici bălaie; era cât o
matahală, care pentru un polonic
de zeamă din aia neagră, spunea
toate prostiile afară. Şi, într-o
zi una dintre fetele astea - că le
băgase de acum saltele - a scos un
fir de aţă din saltea ca să-şi coase
ciorapii, că curgea zdrenţele după
noi. Şi a făcut un ac dintr-un pai
de mătură. Şi ea a bătut în uşă şi
a reclamat-o. Şi imediat a venit
şi i-a pus cătuşele; era o fetiţă
de vreo 17 ani, unguroaică era,
dar era totuşi un suflet. Când
am văzut treaba asta, am crezut
că-i sar în cap şi am spus: „Bine,
doamna Ghica, dar se poate să
faceţi o aşa crimă? Nu suferim
noi aici împreună?” „Pentru
interesele mele trec şi peste
cadavrele părinţilor mei”. Nici ca
maică, nici ca profesoară, nici ca
ingineră, n-am cunoscut lumea
cum am cunoscut-o în puşcărie, în ticăloşia ei, dezbrăcată de zdrenţele
astea de caracter, de suflet.
Pentru că îmi aduc aminte, a venit odată, încă eram în Miercurea-Ciucului
- nu ne dusese încă la Arad - un maior de la procuratura militară. Şi a
venit cu comandantul care zis: “Doamnelor, uitaţi-vă: Domnul maior de
la Procuratura militară. Dacă aveţi ceva de spus, ce n-aţi vrut sau n-aţi
putut să spuneţi, spuneţi-i dumnealui”. Şi baba Ana, Dumnezeu s-o ierte,
plină de pelagră, a ieşit dintre paturile alea: „Să trăiţi, domnule maior,
vreau şi eu să vă pun o întrebare.” „Spuneţi măicuţă, spuneţi.” Toată
lumea era foarte curioasă să vadă ce spune. „Vă rog să-mi spuneţi şi mie ce-
i aia politică.” Acesta a făcut ochii mari: „Da` de ce, da ce s-a întâmplat?”
„Acum trei ani într-o toamnă, a venit un bărbos, un amărât şi mi-a spus:
 ATITUDINI 39

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
’Măicuţă, dă-mi şi mie ceva de mâncare că-s nemâncat de trei zile’. Erau

ht
fugarii din Făgăraş. Şi n-am avut nimic, veneam din poiată, dar aveam
în pulpana de la haină nişte prune şi i le-am pus în buzunar. Şi am fost
acuzată că am făcut politică”. Şi pentru asta o condamnase 10 ani. Ştiţi
cum s-au dat pedepsele?
Da, ne mai spunea părintele Justin. Şi pentru că purta cămaşă verde pe
stradă îl aresta.
Era cu mine, tot la Miercurea Ciucului, nepoata marelui actor Notara de
la Bucureşti, arestată pentru că fetiţa ei care avea doi ani, într-o zi se juca „vă rog să­mi spune" i şi mie
fetiţe cu o cutie de zahăr pe care erau doi căţei, şi bombănea ea: „Are mama ce­i aia politică.” [...] „Acum
doi căţei / cine-i pupă-n fund pe ei: Stalin, Stalin”. Şi a fost denunţată, şi trei ani într­o toamnă, a
pentru asta a primit mama copilului, cinci ani. Aşa se dădeau pedepse. venit un bărbos, un amărât
Maica Mihaela a fost la Miercurea-Ciuc. Aţi cunoscut-o? şi mi­a spus: ’Măicu" ă, dă­
Tot din bătut în perete. A murit în aceeaşi celulă, în ziua de vinerea mare, mi şi mie ceva de mâncare
în 64, în care a murit frate-său, cu 7 ani în urmă - Nicoară. Spunea una că­s nemâncat de trei zile’.
dintre sergente, majoră: „N-am văzut un om cu mai multă demnitate ca Erau fugarii din Făgăraş. Şi
maica asta”. La proces a spus: „Vă rog să-mi daţi condamnare maximă. Eu n­am avut nimic, veneam din
sunt vinovată de tot ce s-a întâmplat”. poiată, dar aveam în pulpana
De la Miercurea Ciuc unde v-au trimis? de la haină nişte prune şi i le­
În ianuarie ’61 a venit într-o zi comandantul închisorii de la Miercurea- am pus în buzunar. Şi am fost
Ciucului - Dumnezeu să-i dea sănătate sau să-l ierte dacă nu mai trăieşte acuzată că am făcut politică”.
-, el era român, Humulescu îl chema, era cred că de undeva din Moldova şi Şi pentru asta o condamnase
zice: „Doamnelor, se face o colonie, pe lângă penitenciarul de drept comun 10 ani.
de la Arad; se face o colonie de muncă pentru politici. Cine se simte în
stare să meargă la lucru? „Scrieţi-mă şi pe mine” – am zis eu. Şi intervine
doctorul, ştiindu-mă bolnavă de icter: „Ce să vă scrie pe dumneavoastră?
Nu vă daţi seama că peste două zile muriţi?”. Mă rog, nu m-a scris, a plecat.
În luna mai venea din nou comandantul cu grefierul. Nu era doctorul, şi-i
spun comandantului: „Domnule comandant, cred că nu vă e totuna - că în
fiecare zi murea cineva - dacă moare una în plus, sau minus, scrieţi-mă şi pe
mine pe listă”. S-a uitat lung la mine şi a zis către grefier: „Hai trece-o şi pe
doamna pe listă”. Şi a intrat doctorul: „Nu, nu, nu. Domnule, ce-aţi spus?
E sub comanda mea”. În fine, ne-a dus la Arad. Era o viaţă mai omenească
pentru că te scotea 15 minute la aer, aveam nu 150 de grame de pâine,
aveam 250 de grame de pâine pe zi. Doctorul penitenciarului, nu ştiu de
unde era a venit, era un doctor evreu, Avramescu. Acela, când m-a văzut,
m-a întrebat: ”Da` ce-i cu dumneavoastră?” Şi-i spune comandantei: „Vă
rog s-o luaţi s-o duceţi la cabinet”. Mă duce la cabinet, mă controlează,
spun ce-am avut şi îi spune asistentului: „Îi dai cutare, cutare, cutare să
vedem dacă îşi revine în trei săptămâni. Şi să-i dea în fiecare zi 250 de
grame de lapte pe zi şi o bucăţică de marmeladă”. Nu mai văzusem nimic
dulce de atâţia ani şi într-adevăr în trei săptămâni m-am îngrăşat patru kg.
M-am făcut bine şi puteam merge a lucru. Între timp auzisem eu printr-o
sergentă majoră că sunt nişte tratative cu americanii şi cu, Dumnezeu să-l

„Dar ce politică s­a făcut la
voi dacă la ora actuală, dacă în
’60, ave" i 300.000 de de" inu" i
politici, dintre care 1000 de
femei? Condi" ia ­ aşa vă dau
bani împrumut ­ ca într­
un an de zile să lichida" i cu
de" inu" ii politici”. Şi­a luat
angajamentul pentru că îi
strângea cu uşa. „Banii vi­i
dau prin israel, că dacă vi­i
dau direct vi­i iau ruşii”.
40 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
ierte, Kennedy, preşedintele Americii care a fost împuşcat de un bandit
ht
- el ne-a scos din puşcărie pe politici. S-a dus Gheorghiu-Dej să ceară
bani împrumut pentru centrala de la Porţile-de-Fier I. Şi a spus: „Dar
ce politică s-a făcut la voi dacă la ora actuală, dacă în ’60, aveţi 300.000
de deţinuţi politici, dintre care 1000 de femei? Condiţia - aşa vă dau bani
împrumut - ca într-un an de zile să lichidaţi cu deţinuţii politici”. Şi-a luat
angajamentul pentru că îi strângea cu uşa. „Banii vi-i dau prin Israel, că
dacă vi-i dau direct vi-i iau ruşii”. Că noi eram încă sub copita ruşilor.
Sfinţia voastră nu aţi făcut parte din nici un partid?
Nu, asta mi s-a reproşat la tribunal când m-au judecat: „Aţi avut grad de
ministru”. Ca inginer-şef în regiune, eram singura femeie din 16 regiuni. Şi
zic şi eu: „Am avut că am muncit. Nu mi s-a dat pe gratis”. „Vi s-a propus
de atâtea ori să intraţi în partid, şi aţi spus: Nu, - că nu vă interesează”. Zic:
„Eu am partidul meu, partidul lui Dumnezeu, nu al vostru, când îţi face voi
ceva mai bun decât ce a făcut Dumnezeu, atunci sunt de acord cu voi”.
Maică, dar eraţi deja maică, când aţi fost anchetată?
Păi da, eu am terminat maică facultatea.
Eraţi călugărită, nu?
Eu am făcut liceul de la mănăstirea Bistriţa în Vâlcea, apoi m-am dus la
facultate. Eu am terminat în rasă Politehnica. Erau 145 de băiţi şi eram
cinci fete. Ca studentă am avut necaz, n-am avut dreptul la bursă, n-am
avut drepturi, că eram în sutană.
N-aţi avut dreptul la bursă din cauza asta?
Sigur că da.
Şi cine vă ajuta?
Dumnezeu. Lucram vara atâta ca să-mi ajungă pentru iarnă şi pentru
familie. Şi la examenul de stat mi-au trimis vorbă că dacă vin în uniformă
mă pică din oficiu, că-i sfidez. La examenul de marxism, că băgase în
anul IV examenul de marxism, era profesorul evreu. Pe urmă am aflat
că e evreu şi că era şeful sioniştilor. Şi, când să ies pe uşă: „Măicuţă, încă
o întrebare în afară de subiect: Cum se împacă religia cu marxismul?”
„Religia o trăiesc, marxismul îl învăţ”. „Bine, mulţumesc”, şi toamna a
trebuit să mă prezint din nou la examen.
Cum a fost eliberarea?
În ’62, înainte de Crăciun, vine anchetatorul: „Care-i inginera Mureşan?”
Parcă nu ştia, că era evreu. Şi vine cu un ziar: „Citeşte articolul acesta la
deţinute”. „Păi aduceţi-mi ochelarii că-s la voi”. Îmi aduce ochelarii, erau
cu balamalele rupte, - „Pune şefa de cameră că-i mai tânără, să citească”.
A plecat el, a început lumea să plângă, că eu plec acasă, şi nu ştiu ce şi
nu ştiu cum. Şi mă întreabă. „Ce căutaţi dumneavoastră la puşcărie? Că
noi avem nevoie de ingineri afară, nu la puşcărie.” „Păi, să vă întreb eu ce
caut la puşcărie?” Zice: „Tot colţoasă aţi rămas”. Dacă-i spui un adevăr,
rămâi că eşti colţoasă. Nu m-a eliberat atunci. În ziua de 15 ianuarie în
’63, aud forfoteală mare. N noaptea aceea avusesem eu un vis, în care

bunicul meu care a murit la 93 de ani, mi-a spus că
la 15 ianuarie plec acasă. Îi spusesem visul lui tanti
Natalia şi zice. „Cât e astăzi?” „15 ianuarie e astăzi”.
Pe la 9 s-au deschis uşile larg. De-acum se lecuise
Gheorgiu-Dej de regiunea autonomă. I-au spus
ungurii să vorbească ungureşte că-i în autonomă, şi
atunci a desfiinţat autonoma automat, şi licee şi şcoli
cu limbă de predare maghiară, Şi intră comandantul
- era deja personal, mai erau nişte ofiţeri, din
Oltenia aduşi - „Doamnelor, unul dintre domnii
ofiţeri o să citească o listă, şi care îşi aude numele
să treacă în dreapta şi care nu-şi aude numele, să
rămână pe loc”. Şi atunci fac eu un calcul, să vedem
pe cine citeşte întâi. A citit pe cele 8 paralizate, care
au fost declarate incurabile de nu ştiu câte comisii
medicale, dar dacă erau politice, nu le-a dat drumul
acasă. Ei, zic, mi-am zis tot mie: astea pleacă acasă.
Şi mai citeşte. Ajunge la 26: „Pangratia Mureşan”
– eu sunt trecută în buletin cu numele de maică, aşa
am vrut. „Doamnelor, care v-aţi auzit numele, ieşiţi
afară”. Ne-a băgat în altă cameră, unde strânseseră
paturile. Vine comandantul, de data asta vesel:
„Doamnelor, verificându-se dosarele dumneavoastră
şi vinovăţia, s-a ajuns la concluzia: de astăzi înainte
sunteţi libere. Pe măsură ce vin anchetatorii să vă ia
în primire plecaţi acasă. Aveţi grijă să nu bateţi”, că
noi vorbeam cu toată puşcăria, în morse.
În limbajul morse?
Morse şi cu cana.
Cu cana cum?
Puneai căniţa la perete şi ascultai tot ce se întâmplă.
Aşa mi-a zis unul, zice: „V-a dat Dumnezeu prea
multă inteligenţă. Şi zic: „A ştiut Dumnezeu ce să
facă”. La prost trebuie să-i răspunzi după el. În fine,
plec acasă. Din 15 am fost prima care am plecat acasă,
că aveam anchetatorul pe loc. Cele de la Bucureşti,
care erau vreo 17, au plecat a doua, a treia zi, când
le-a venit anchetatorul. A doua zi, când am ajuns
acasă, era o zăpadă mare, la noi, până-n genunchi. La
Topliţa, când am ajuns în gară, se uită o cetăţeancă,
se uită, se uită, se uită lung la mine - dacă m-a văzut
în halul acela, în care eram. Totuşi, a avut curaj şi a
spus: „Nu sunteţi sora lui nana Aurelia?”, sora mea.
Zic: „Ba da”. „Păi, zice, sunt naşii mei de cununie”.
ATITUDINI 41
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
M-a luat în braţe şi a început să plângă. Am avut
ht
noroc cu ea că în gară ea m-a dat jos din tren, că nu
aş fi reuşit singură. Când m-a văzut soră-mea, nu-i
venea să creadă – ea primise înştiinţare că am murit
de icter negru.
Şi aţi intrat în mănăstire?
Nu, că nu m-au primit. Bistriţa a fost mănăstirea
mea de metanie şi acolo am vrut să intru, n-am vrut
să mă duc în altă parte. Acolo însă mi-au spus : „Nu,
aţi fost în puşcărie. Nu.” Şi aşa că m-am angajat.
N-am vrut să mai am de-a face cu ungurii şi am
plecat de la gospodăria colectivă, de lângă Reghin,
unde mă repartizase ministerul. Bine că m-au lăsat
în pace şi m-am dus la Bucureşti, unde aveam doi
fraţi: unul, v-am spus, generalul, murise în puşcărie;
celălalt, legionarul, nu se întorsese încă. Ministerul
m-a repartizat la o gospodărie de stat în judeţul
Mehedinţi, la Slaşoma, la Podu Gros. După ce am
venit la Valea Roşie, eu am venit la Valea Roşie în
’64, am venit din puşcărie în 63. Mergea destul de
prost cu pierderi planificate de milioane. Şi într-o
zi mă întâlnesc cu secretarul de partid: „Doamna
inginer, vă rog să poftiţi până la mine la birou”.
Se scoală respectuos, îmi sărută mâna - nu aveam
eu nevoie. Am un spirit de observaţie destul de
dezvoltat şi începe să mă ia la întrebări, ca la anchetă:
„Unde v-aţi născut? Unde aţi făcut şcoala? … Şi din
’56?” Atunci m-am enervat şi m-am ridicat : „Păi
zic, am fluierat în biserică.” S-a simţit el foarte prost
şi s-a ridicat. „Ce rost are ancheta asta?” „Doamna
inginer, vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, e numai
în favoarea dumneavoastră pentru că ştiu că şi cu
dumneavoastră s-au făcut mari nedreptăţi”. Aşa mi-
a spus şi procurorul când mi-a rejudecat procesul
în ’72. Procurorul, care era al acuzării, a întrebat:
„Cu ce putem să ne revanşăm pentru nedreptăţile pe
care vi le-am făcut?” „Am coloana prăbuşită de sus
până jos, aia-i una, - cei mai frumoşi ani de viaţă mi
i-aţi mâncat. Tot ce am agonisit până la 36 de ani
mi-aţi confiscat. Ce mai vreţi?” „Da, ştiu, s-au făcut
nedreptăţi.” „Dar atunci, ce mai? Dacă s-au făcut,
lasă-le aşa”. Şi primul secretar: „Doamna inginer,
zice, am venit să reparăm ce se poate repara.” Şi a
doua zi m-a trimis la fotograf şi mi-a trimis o poză

Când am venit de la
puşcărie şi le­am văzut pe
maici îmbrăcate cu rochi" e,
care mai de care…. nu mi­
a venit să cred ­ în sat, cu
fustă scurtă, că le scosese
din mănăstire, aşa m­am
cutremurat! nu puteam să
realizez treaba asta.
42 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
mare cât icoana Sf. Ioan Botezătorul şi m-a pus la panoul de onoare al
ht
fabricii. Şi zic: „Dar ce faceţi, domnule? Din 24 de ingineri câţi suntem
în fabrică, sunt singura puşcăriaşă, şi pe panoul de onoare?” „Ei, dacă toţi
inginerii noştri ar munci cum munciţi dumneavoastră, fabrica n-ar lucra
în pierdere”. Şi apoi m-a ţinut la panoul de onoare vreo 5 ani, şi spun
preşedintei de sindicat, că era tot o femeie, tot ingineră: „Ascultă, fată
dragă, mai bine dă-mi 200 de lei la salariu decât să mă puneţi la panou.
Că în industria alimentară erau salarii foarte mici, mici, mici de tot. Ei
ziceau că mai mâncăm o conservă
şi ne descurcăm noi. Plăteam
autoconsum şi odată îi spun
tovarăşului director: „Tovarăşe
director, de ce plătesc eu
autoconsum? Ce consum eu din
fabrică?” „Păi sunteţi singura care
nu furaţi.” M-am dus odată, că
aveam un chioşc alimentar acolo
al fabricii, m-am dus în iulie să
cumpăr ceva de mâncare, că era
cantina închisă - nişte biscuiţi
şi nişte tocană de legume. Şi
vânzătorul mă lasă, serveşte pe
unul, pe altul, pe altul, şi când îi
termină pe toţi, îmi zice: „Vă rog
să mă iertaţi, nu vă supăraţi că
v-am ţinut, după câte ştiu - eram
proaspăt venită în fabrică - după
câte ştiu sunteţi ingineră în fabrică
şi veniţi să cumpăraţi de la mine
conserve?” Dar eu fac nişte ochi
mari: „Ce vorbă-i asta, domnu’
Petrică?” „Păi, zice, sunteţi
singura din Valea Roşie care vine să cumpere de la mine”. „Domnule, să
ştii o treabă: pentru ce muncesc, statul mă plăteşte; pentru ce mănânc,
trebuie să plătesc.”
Cum v-aţi reîntors în mănăstire?
A, povestea cu mănăstirea. Abia în ’91 am reuşit să intru în mănăstirea
Viforâta, pentru că aici erau maicile mele de la Bistriţa. V-am spus, m-rea
Bistriţa, când a fost desfiinţată, multe din maicile de acolo au venit aici la
Viforâta cu maica Arsenia, ucenică a Părintelui Arsenie Boca – şi pe ea
au pus-o stareţă. Patriarhul Justinian a făcut la Viforâta casă sanatorială
de preotese şi maici pensionare, ca să-şi spele greşeala când a desfiinţat
Bistriţa. Mi-aduc aminte, ce misiune se făcea la Bistriţa! Îngrijeam 2800
de copii ai nimănui. În fiecare an găseam vreo două trei glădiţe aruncate
 ATITUDINI 43

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
sub clopotniţă cu copii. Mi-aduc aminte, eram de serviciu la bucătărie

ht
într-o dimineaţă, şi aud scâncet de copil: „Doamne, ce-o fi”? Intru pe unde
se intra la clopote şi găsesc o fetiţă, abia îşi mai trăgea sufletul.
Maică, dar de unde erau copii acolo?
Ştia lumea că maicile îi iau şi-i cresc şi nu-i omoară. Îi arunca, nebotezaţi.
Am avut o colegă, o chema Boboteanu, că a găsit-o în ziua de Bobotează.
Aveam o altă colegă, doctoriţă, dentistă la Arad, care a găsit-o pe malul
Dâmboviţei, i-a dat numele de familie Dâmboviţeanu. Şi mănăstirea
Bistriţa au desfiinţat-o înainte de decret. Eu le-am spus atunci, în ’40,
la maici. Primiseră în mănăstire o cetăţeancă de la Craiova care era
informatoarea securităţii; avea 6 buletine de populaţi şi a făcut-o călugăriţă.
Şi eu le-am spus odată: „Să ştiţi că ea o să desfiinţeze Bistriţa”. Şi am fost
prima mănăstire din ţară care a fost desfiinţată, în ’52; pe celelalte le-a
desfiinţat în ’56. Când am venit de la puşcărie şi le-am văzut pe maici
îmbrăcate cu rochiţe, care mai de care…. Nu mi-a venit să cred - în sat,
cu fustă scurtă, că le scosese din mănăstire, aşa m-am cutremurat! Nu
puteam să realizez treaba asta.
Cum totuşi dintre cele care au fost maici, s-au căsătorit?
Dintre colegele mele de facultate sunt singura care am rămas pe poziţie.
Am fost 12 la călugărie, 12 la bacalaureat. Grupa mea vorbesc. Singura la examenul de marxism,
care am făcut facultate, singura care, aşa mi-a zis una dintre colege, că băgase în anul iv
Dumnezeu s-o ierte, a murit acum doi ani la Orăştie: „Ai avut atâtea examenul de marxism, era
posibilităţi, ce-ţi trebuie mănăstire?” „Bă, nu uita, că noi am depus un profesorul evreu. Pe urmă
jurământ”. Şi pentru asta îi mulţumesc Părintelui Miron, de la Dealu, am a" at că e evreu şi că era
care era duhovnicul meu. Şi el mi-a spus odată, când eram civilă: „Maică şeful sioniştilor. Şi, când
Pangratio, toate ca toate, dar să nu uitaţi că aveţi un jurământ depus”. să ies pe uşă: „Măicu" ă,
Toate ca toate, dar călugăria este un jurământ pe care nu-l poate spăla nici încă o întrebare în afară
o prigoană şi nici un patriarh. de subiect: Cum se împacă
religia cu marxismul?”
„Religia o trăiesc,
marxismul îl învă" ”. „Bine,
mul" umesc”, şi toamna a
trebuit să mă prezint din
nou la examen.

Fra" ilor, nu sunt nebun.
v­am găsit în biserică,
rugându­vă. Catapeteasma
era obişnuită, având pe ea
s" n" ii care ne­au ajutat de
atâtea ori. Dar, pe pere" i, nu
mi­a venit să cred...
44 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
CATeDrAle CU sfINţI ÎN zegHe
ig a
ht
Eu, Valeriu Oprişan, nu sunt nebun. Azi-noapte, când voi dormeaţi, am
avut o vedenie. Am înţeles temniţa. Am văzut moartea şi Învierea temniţei.
Am văzut pământul deschizându-se şi înghiţind închisoarea. Pământul şi-
a luat pământul înapoi. Cu surprindere am văzut apărând în loc o biserică.
La început era mică. Încetul cu încetul, a crescut asemenea unei flori. Când
a ajuns mare, cât temniţa noastră, am intrat cu sfială în ea.
Fraţilor, nu sunt nebun. V-am găsit în biserică,
rugându-vă. Catapeteasma era obişnuită, având
pe ea sfinţii care ne-au ajutat de atâtea ori. Dar,
pe pereţi, nu mi-a venit să cred... Pe cine am
văzut în icoane? Erau de-ai noştri, îmbrăcaţi în
zeghe. Pe unii i-am recunoscut uşor, pe alţii mai
greu. Aveau aură de sfinţi. În spate, în iezerul cel
de foc, i-am văzut pictaţi pe cei care ne hăituiesc
sufletele.
Nu erau toţi acolo. Unii erau cu voi. Hristos era
răstignit între directorii închisorii. Moiş era pe
crucea din dreapta, senin. Nu pot să uit pereţii
cu sfinţi în zeghe. Nu pot să uit că pe feţele lor se
citea izbăvirea. Nu rezistăm degeaba.
Undeva, acolo sus, se scrie Patericul
temniţelor...
răvaş de prigoană
„Precum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te
doreşte biserica din sat pe tine, fiule.
Dragul mamei, voi pune scrisoarea aceasta lângă altarul pustiit, pe măsuţa
care odată primea pomelnice: Cel de Sus o poate duce la tine.
Biserica te aşteaptă cum Hristos aştepta Învierea. Tu ai ridicat-o, tu ai slujit
în ea, tu i-ai dat viaţă. De când te-au pus în cătuşe pentru credinţă, parcă
cineva a pus în lanţuri şi lăcaşul sfânt - primul şi cel mai drag copil al tău.
În lipsa ta a îmbătrânit biserica toată; Maica Domnului aproape a
orbit în icoană, plângându-te lângă mine. Sfinţii parcă s-au cocoşat
aşteptându-te. Doctorii fără de arginţi par frânţi de oboseală: cred că
nu mai prididesc să vă îngrijească. Mucenicii de ieri vor să se întoarcă în
temniţele pe care le cunosc de sute de ani şi să rămână cu mucenicii de
azi. Să fie alături de voi.
Fiule, fără tine biserica e o floare care se usucă. Vino şi slujeşte în ea, şi îşi
va reveni.”
Întoarce-l, Doamne, aici, întoarce-l degrabă!
Înainte ca biserica să se ofilească!

prigoana uitării
Acum, în zilele noastre,
Construim fiecare, cu răbdare,
Închisori pentru sfinţii din Sinaxar.
Demult, unii dintre ei au suferit
Temniţe adevărate, şi foame, şi chin,
Şi chiar moarte; şi totuşi
Durerile de astăzi îi apasă mai tare
Iar cicatricele par de nevindecat:
Căci noi, fiii sângelui lor, îi uităm.
Îi exilăm din memorie
Cu vieţile lor, cu prăznuirile lor,
Cu minunile lor, cu tot binele
Ce l-au făcut pentru oameni.
Adică, şi pentru noi...
Parcă ne e chiar teamă,
Când îi privim în vechi icoane,
Că ei au rămas prezenţi,
Că încă sunt de faţă.
Şi parcă simţim că ei aşteaptă
Cu o încordare de care nu ţinem seama
Să îi scăpăm de exilul din care
Nici Dumnezeu nu ne forţează a-i scăpa.
Să îi primim cu evlavie,
Acolo unde aşteaptă să stea:
ATITUDINI 45
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
În inimile noastre...
ht
prohod iernatic
Să uităm jertfele din Decembrie.
Să dăm foc ziarelor de atunci
Să dăm foc amintirilor de atunci,
Să smulgem timpului momentul „atunci”,
Să avem linişte!
E singura posibilitate de a uita
Că pentru mine, pentru tine
Şi pentru ceilalţi
S-au sacrificat câţiva martiri...
Dacă am ţine minte am fi somaţi
De cadavrul sângerosului „atunci”
Să trăim altfel.
Fără să ne mai fie teamă că, odată,
Ei ne vor privi în faţă...
Danion Vasile, din ciclul „File din sufletul meu” -
volumul „Taina iubirii”

Însă văzând cum
închinătorii la idoli au
pornit iarăşi prigoană împo­
triva credin" ei creştine, acest
om a îngropat la loc capul
Sfântului ioan Botezătorul
­ pentru ca aceste s" nte
moaşte să nu " e pângărite,
46 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
Despre CUrAJUl MărTUrIsIrII
ht
JerTfelNICe
Danion vasile - predică la Mănăstirea petru vodă
odă la Tăierea
capului sfântului Ioan Botezătorul, 2008
Iubiţi credincioşi, ce înseamnă pentru fiecare dintre noi Tăierea capului
Sfântului Ioan Botezătorul? Pentru părinţii din mănăstire, alegerea
monahismului a fost un pas im-
portant în urmarea Sfântului Ioan
Botezătorul, întrucât călugării,
prin viaţa lor de nevoinţă, prin
viaţa lor de rugăciune, merg pe
urmele Sfântului Ioan.
Dar pentru noi, pentru mireni,
ce reprezintă Tăierea capului
f ntului Ioan Botezătorul? Din
fâ
Sfâ
păcate, foarte puţin; din ce în ce
mai puţin. Pentru că trăim într-
o lume care fuge de cuvântul
dumnezeiesc.
Trăim într-o lume prigonitoare de
Dumnezeu, într-o lume hulitoare
de Dumnezeu. Trăim într-o
lume care l-ar închide a doua
oară în temniţă pe Sfântul Ioan
Botezătorul. Trăim într-o lume
în care i se spune binelui - rău,
şi răului - bine. Şi dacă Sfântul
Ioan Botezătorul l-ar mustra pe
vreun Irod contemporan, care ar
trăi într-un mare păcat, atunci
ar fi aruncat în închisoare, ar fi considerat duşman al societăţii, al unei
societăţi care a ales păcatul în locul virtuţii. Sfânta Evanghelie de la
Marcu, în capitolul al şaselea, începe relatarea despre Tăierea Capului
Sfântului Ioan Botezătorul cu un cuvânt care pe unii îi surprinde: „A
auzit împăratul Irod despre Hristos şi zicea că este Ioan Botezătorul
sculat din morţi şi pentru aceasta lucrează puteri întru el”. Auzind acest
cuvânt, unii se pot întreba: de ce a făcut Irod o astfel de afirmaţie? Şi
găsim răspunsul la această întrebare în Vieţile Sfinţilor, la ziua a 24-
a a lunii februarie, la Aflarea cinstitului cap al Slăvitului Prooroc
Ioan Botezătorul. Ni se arată acolo că, după ce capul Sfântului Ioan
Botezătorul a fost tăiat, a fost luat de Salomeea care l-a dus mamei sale,
Irodiada. Aceasta, „împungând cu acul limba sfântului care mustrase
 ATITUDINI 47

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
fărădelegea lor, nu l-a dat să fie îngropat o dată cu trupul, pentru că se

ht
temea ca nu cumva Ioan să învieze când capul lui va fi lipit de trup şi să
o mustre iarăşi”.
Iată cât de tare se tem păcătoşii de cei care mărturisesc cuvântul lui
Dumnezeu. Chiar şi tăiat, capul Sfântului Ioan Botezătorul o speria pe
Irodiada care a poruncit ca trupul proorocului să fie aruncat - şi atunci
ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul au luat trupul şi l-au îngropat
- iar capul l-a îngropat chiar Irodiada în curtea ei, în pământ adânc, la
loc ascuns şi necinstit. Lucrul acesta îl ştia o singură femeie, femeia lui În momentul în care sun­
Huza, iconomul lui Irod, cea cu numele Ioana de care se face pomenire tem cu adevărat robi ai lui
în Evanghelia Sfântului Luca. Şi aceasta, fiind întristată de uciderea hristos, încercăm să purtăm
pe nedrept a Sfântului Ioan Botezătorul, l-a luat noaptea în taină şi, în inimile noastre mărturia
punându-l într-un vas de lut, l-a îngropat în muntele Eleon, în satul lui s" n" ilor; dacă încercăm să
Irod. Şi, când a auzit Irod vestea despre Iisus, s-a gândit împreună cu nu uităm această mărturie
Irodiada: nu cumva a înviat proorocul? Căutând Irod cu Irodiada capul în inimile noastre s" n" ii
Sfântului Ioan Botezătorul, pentru că nu l-au găsit, s-au gândit că Hristos vor " vii, şi vor lupta mai
era Ioan cel înviat. departe prin noi.
Să ne dăm seama că şi după moartea lor sfinţii Bisericii îi înfricoşează
pe prigonitori, chiar şi după moartea lor sfinţii Bisericii îi înfricoşează Şi, când Cidul a ieşit
pe hulitori. Am să fac o paralelă cu eroul legendar al Spaniei, cu celebrul călare, musulmanii s­au
Cid, Don Rodrigo Diaz, unul dintre cei mai mari eroi care au luptat speriat ­ pentru că nu şi­au
împotriva musulmanilor. Legenda spune că cetatea în care se afla Cidul dat seama că era mort, au
era înconjurată de duşmani; după lupte grele, Cidul a murit din pricina fost înfricoşa" i şi au fugit...
rănilor pe care le primise. Musulmanii erau convinşi că vor cuceri cetatea, Aşa se sperie păcătoşii de
căci se răspândise vestea despre moartea acestui erou. Înainte să moară, mărturia s" n" ilor, chiar şi
Cidul ceruse ca după moartea sa să fie pus mort pe cal şi să iasă din cetate, după moartea robilor lui
pentru ultima dată, împreună cu ostaşii săi. Şi, când Cidul a ieşit călare, Dumnezeu.
musulmanii s-au speriat - pentru că nu şi-au dat seama că era mort, au
fost înfricoşaţi şi au fugit... Aşa se sperie păcătoşii de mărturia sfinţilor,
chiar şi după moartea robilor lui Dumnezeu.
În momentul în care suntem cu adevărat robi ai lui Hristos, încercăm
să purtăm în inimile noastre mărturia sfinţilor; dacă încercăm să nu
uităm această mărturie în inimile noastre sfinţii vor fi vii, şi vor lupta mai
departe prin noi.
Dumnezeu a rânduit astfel încât capul Sfântului Ioan Botezătorul să nu
rămână în locul în care îl ascunsese Irodiada. La un moment dat, un bărbat
oarecare slăvit, pe nume Inochentie, lepădând lumea a mers în multele
Eleonului şi a zidit acolo o chilie, vrând să zidească o mică biserică de
piatră; şi după dumnezeiasca rânduială a găsit aflat în pământ, în vasul de
lut, capul Sfântului Ioan Botezătorul şi l-a cunoscut că este capul Sfântului
Ioan datorită mulţimii de minuni care se făceau acolo. Însă văzând cum
închinătorii la idoli au pornit iarăşi prigoană împotriva credinţei creştine,
acest om a îngropat la loc capul Sfântului Ioan Botezătorul - pentru ca
aceste sfinte moaşte să nu fie pângărite, aşa cum s-a întâmplat în prigoana

Botezătorul pe mai marii
lumii acesteia, pe mai
marii care propovăduiesc
toleran" ă, toleran" ă,
toleran" ă, până ce se vor
transforma casele creştinilor
în case de toleran" ă; cât i­ar
speria pe mai marii acestei
lumi, care ne îndeamnă să
uităm cuvântul
48 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
comunistă cu atâtea şi atâtea moaşte de sfinţi care au fost aruncate în
ht
stradă, care au fost batjocorite de hulitorii atei. Dar în prigoana comunistă
Dumnezeu - cum a avut cu secole în urmă grijă de capul Sfântului Ioan
Botezătorul - aşa a avut grijă şi de moaştele altor sfinţi. De exemplu,
moaştele Sfântului Serafim de Sarov au fost aruncate într-un muzeu de
ateism şi zeci şi zeci de ani nimeni nu a ştiut de ele; credincioşii credeau
că moaştele Sfântului Serafim de Sarov s-au pierdut. Dar, din rânduială
dumnezeiască s-au găsit şi au fost duse de patriarh cu mare cinste, cu
mare sobor de arhierei, la mă-
năstirea Diveevo - acolo unde
însuşi sfântul însuşi profeţise că
vor ajunge. Atunci o maică i-a
întâmpinat cu lumânare în mână.
Era lumânarea pe care sfântul
Serafim de Sarov i-o dăduse unei
alte maici, spunându-i profetic:
„să daţi această lumânarea din
mână în mână până când eu voi
veni la Diveevo”. Şi, cu adevărat,
după mai mult de un secol,
profeţia sfântului s-a împlinit - el
a venit cu mare cinste la Diveevo,
şi moaştele sale se află acolo şi-n
ziua de astăzi.
Din aflarea moaştelor Sfântului
Serafim de Sarov, din aflarea
capului Sfântului Ioan Botezătorul
trebuie să înţelegem că Dumnezeu
poartă de grijă moaştelor sfinţilor
Săi. Şi aşa cum s-a găsit capul
Sfântului Ioan Botezătorul,
aşa s-ar putea găsi şi moaştele
ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor, şi ale lui Valeriu Gafencu şi ale
celorlalţi sfinţi ai închisorilor atunci când noi vom avea credinţă şi ne vom
ruga lui Dumnezeu să ne descopere unde sunt ascunse. Trebuie însă ca
inimile noastre să fie pline de evlavie faţă de aceşti noi mucenici.
Ce s-a întâmplat după aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul? A fost
ascuns de Inochentie şi a rămas ascuns până în secolul al patrulea, când au
împărăţit sfântul împărat Constantin şi maica sa Elena şi când credinţa
ortodoxă nu a mai fost prigonită. Atunci, doi monahi s-au sfătuit să se ducă
să se închine Cinstitei şi de Viaţă făcătoarei Cruci pe care fusese răstignit
Hristos. Ajungând ei în Ierusalim, s-au dus şi în alte sfinte locuri. La un
moment dat, Sfântul Ioan Botezătorul i s-a arătat unuia dintre monahi
în vedenie şi i-a spus să-i scoată capul din pământ, arătându-i locul din
 ATITUDINI 49

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
satul lui Irod unde era ascuns acest cap sfânt. Monahul s-a trezit, i-a spus

ht
prietenului său visul, dar s-au gândit că-i un vis de la fire; nu i-au dat
mare importanţă. Şi atunci, s-a arătat în vis fiecăruia din ei Sfântul Ioan
Botezătorul şi a spus: „toată necredinţa şi lenevia lepădând-o, faceţi ceea
ce v-am poruncit!” Şi, sculându-se monahii şi spunându-şi unul celuilalt
vedenia, s-au dus în satul în satul lui Irod şi au găsit capul Botezătorului.
Punându-l într-un sac din păr de cămilă, s-au pregătit să se întoarcă la
locul lor. Pe drum s-au întâlnit cu un om sărac din cetatea Emesa, care era
olar, şi care, lăsând patria şi soţia din pricina sărăciei, se ducea în altă ţară. De ce a fost trimis în lume
Şi, întâlnindu-se el cu cei doi monahi pelerini, i-au dat să ducă el capul Sfântul ioan Botezătorul?
Sfântului Ioan Botezătorul. I-au dat să ducă aceste sfinte moaşte pentru Doar ca să anun" e venirea lui
că, deşi erau călugări, nu aveau evlavia cuvenită faţă de aceste sfinte moaşte. Mesia? nu! A fost trimis în
Şi atunci Sfântul Ioan Botezătorul s-a arătat în vedenie acestui mirean lume ca Înaintemergător al lui
sărac şi i-a zis: „Lăsând pe călătorii tăi, fugi de dânşii cu acest sac pe care-l hristos, dar şi ca mustrător al
ai în mâini”. Şi, fugind mireanul, a dus moaştele capului Sfântului Ioan păcatului… Sunt unii oameni
Botezătorul în casa sa, unde le cinstea, aşa cum citim în Vieţile Sfinţilor, care aleg din credin" ă doar ce
tămâindu-le în toate zilele, aprinzându-i lumânări şi rugându-se; iar este frumos; „ne place muzica
cealaltă vreme a vieţii sale a petrecut-o în viaţă cuviincioasă. psaltică, ne plac icoanele,
Gândindu-ne că acest cap al Sfântului Ioan Botezătorul l-a speriat pe dar nu ne place ce ne înva" ă
Irod, să ne gândim cât de puternic i-ar speria mărturia Sfântului Ioan Sfânta Scriptură, ce ne
Botezătorul pe mai marii lumii acesteia, pe mai marii care propovăduiesc înva" ă S" n" ii Părin" i despre
toleranţă, toleranţă, toleranţă, până ce se vor transforma casele creştinilor pocăin" ă, despre curvie,
în case de toleranţă; cât i-ar speria pe mai marii acestei lumi, care ne despre nevoin" ă. nu ne place!”
îndeamnă să uităm cuvântul Evangheliei pentru că este un cuvânt dur, Sfântul ioan Botezătorul ne
pentru că este un cuvânt greu de purtat... arată că cine vrea să " e al lui
În Evanghelia Sfântului Marcu ni se spune că „Irod l-a prins pe Ioan şi Dumnezeu trebuie să aibă
l-a legat pe el în temniţă pentru Irodiada, femeia lui Filip, fratele său, curajul de a mustra păcatul.
căci o luase pe dânsa femeie. Şi zicea Ioan lui Irod: nu ţi se cuvine să ai nu într­un duh sectar, nu
pe femeia fratelui tău”. într­un duh de tulburare,
De ce a fost trimis în lume Sfântul Ioan Botezătorul? Doar ca să anunţe dar este nevoie de o mustrare
venirea lui Mesia? Nu! A fost trimis în lume ca Înaintemergător al lui jertfelnică a păcatului.
Hristos, dar şi ca mustrător al păcatului… Sunt unii oameni care aleg din trebuie să mustri păcatul
credinţă doar ce este frumos; „ne place muzica psaltică, ne plac icoanele, " ind gata să mori pentru
dar nu ne place ce ne învaţă Sfânta Scriptură, ce ne învaţă Sfinţii Părinţi mărturia pe care o dai! Pentru
despre pocăinţă, despre curvie, despre nevoinţă. Nu ne place!” că o mărturie tulburată, tipic
Sfântul Ioan Botezătorul ne arată că cine vrea să fie al lui Dumnezeu sectară, este uşor de dat. Însă
trebuie să aibă curajul de a mustra păcatul. Nu într-un duh sectar, nu într- nu aduce roade!
un duh de tulburare, dar este nevoie de o mustrare jertfelnică a păcatului.
Trebuie să mustri păcatul fiind gata să mori pentru mărturia pe care o
dai! Pentru că o mărturie tulburată, tipic sectară, este uşor de dat. Însă nu
aduce roade! Singura mustrare care aduce roadă este mustrarea celui care
îşi asumă crucea pentru acea mustrare. Irodiada îl pizmuia pe Sfântul
Ioan şi dorea să-l omoare şi nu putea. (Fiţi atenţi de ce nu putea Irodiada
să-l omoare pe Sfântul Ioan, pentru că este foarte important). „Că Irod de

Mai mult, le spunea
credincioşilor că au
datoria de a­i mustra pe
cei care leapădă învă" ătura
Scripturii şi a S" n" ilor
Părin" i. iată ce scrie Sfântul
iosif de volo" k despre acea
vreme: „Printre creştini,
s­a făcut o tulburare atât de
mare care n­a mai fost de
când deasupra pământului
rusesc a răsărit soarele
evlaviei. Mul" i din treapta
călugăriei, vie" uitori din
mun" i şi pustii, precum
şi mireni de neam bun
şi iubitori de hristos, îşi
frângeau inimile...
50 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
temea de Ioan, ştiindu-l pe dânsul om drept şi sfânt, şi îl socotea pe el; şi
ht
ascultându-l pe dânsul multe făcea şi cu dragoste îl asculta pe el”.
Cine l-a omorât pe Sfântul Ioan Botezătorul? Chiar cel care îl socotea
sfânt şi chiar cel care îl asculta. Şi aşa şi în ziua de astăzi, poate vin şi aici
la mănăstire la părintele Iustin Pârvu oameni care sunt în funcţii înalte,
oameni care au nădejde în rugăciunile părintelui Iustin şi mâine, dacă va
începe prigoana contra creştinilor, poate chiar şi aceştia se vor afla între
prigonitori. Ferească Dumnezeu de aşa ceva!
Cum a murit sfântul Ioan? Într-o zi, când Irod făcea ospăţul naşterii sale
cu boierii şi căpitanii săi, intrând fata Irodiadei, jucând şi plăcând lui Irod
şi celor ce şedeau cu dânsul, a zis împăratul fetei: „Cere de la mine orice
vei vrea şi voi da ţie”. Iată ce cuvinte a spus unul care putea fi numit într-
un fel ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, pentru că îl asculta pe sfânt
şi îl socotea om al lui Dumnezeu. Orbit de patimă i-a zis Irodiadei: „Cere
de la mine orice vei vrea şi voi da ţie”. Aşa ne orbeşte patima! Spunem
că suntem creştini, spunem că suntem ai lui Hristos şi, la un moment
dat, inima noastră se umple de mânie şi am face orice ca duşmanii noştri
să moară; am face orice ca duşmanii noştri să aibă necazuri - şi punem
răzbunarea deasupra iubirii de aproapele; sau alţii pun în loc desfrânarea
sau alte patimi, pun orice numai iubirea să lipsească. Sunt unii creştini care
merg la biserică, se spovedesc în posturi, iar păcătuiesc, iar se spovedesc
şi când dau de o femeie ispititoare sunt gata să uite că sunt creştini, doar
ca să păcătuiască cu ea. Şi prin aceasta se aseamănă lui Irod care i-a zis
Salomeei: „Cere de la mine orice vei vrea şi voi da ţie”. Şi s-a jurat ei că:
„Orice vei cere de la mine voi da ţie, până la jumătate din împărăţia mea”.
Oare, dacă Irod ar fi avut mintea limpede, ar mai fi făcut un astfel de
jurământ? Nu l-ar fi făcut! Şi, ieşind Salomeea, a întrebat-o pe Irodiada:
„ce să cer pentru dansul meu?”. Iar Irodiada i-a răspuns: „capul lui Ioan
Botezătorul”!
Daţi-vă seamă că această lume în care trăim astăzi e gata să ceară capul
lui Ioan Botezătorul pentru a scăpa de mustrările lui, pentru a scăpa de
glasul care ne cere să renunţăm la bucurii lumeşti. Astăzi pe duşmanii
credinţei îi roade viermele prigonirii lui Dumnezeu şi sunt gata să ceară
capul mărturisitorilor, aşa cum în prigoana comunistă, atâţia şi atâţia
primari au cerut ca preoţii cu viaţă sfântă să fie aruncaţi în închisori, sau
ca mirenii cu viaţă sfântă să fie aruncaţi în închisori.
„Auzind, ne zice Scriptura, împăratul foarte s-a întristat. Dar pentru
jurământul şi pentru cei ce şedeau împreună cu dânsul nu a vrut să-i lepede
cererea. Şi îndată trimiţând împăratul pe speculator a poruncit să-i aducă
capul lui”. Ce a cerut Salomeea? A cerut mai mult sau mai puţin decât
jumătate din împărăţie?… Ia gândiţi-vă! A cerut mai mult, sau mai puţin?
Cei puţin credincioşi vor spune: „a cerut mai puţin”. Părintele Nicolae
Steinhardt ne spune că, dacă suntem cu adevărat fii ai Bisericii, trebuie să
ne dăm seama că Salomeea a fost necinstită; pentru că a cerut mai mult

decât că îi spusese Irod că îi va da. Capul Sfântului
Ioan Botezătorul, capul unui erou al lui Hristos
face mai mult decât o jumătate dintr-o împărăţie
lumească. Totuşi, Irod, orbit de patima sa, i-a făcut
pe plac Salomeei.
Să fim sinceri cu noi înşine şi să ne dăm seama de
câte ori fiecare dintre noi am fost următori lui Irod
atunci când am zis: „dacă vecinul îşi va lăsa oile să
pască pe pământul meu, o să-i dau foc la casă!” Spun
unii aşa, şi fac aşa! Sau tatăl îi zice fetei sale: „du-te la
discotecă de câte ori vrei, dar dacă vii cu burta la gură,
te dau afară din casă!” Şi fata se duce la discotecă, iar
se duce, până la urmă cade în păcat şi tot păcătuind
rămâne însărcinată. Şi când se întoarce acasă cu
burta la gură, tatăl îi spune: „Pleacă din casa mea!”
Şi poate că în inima lui e părere de rău pentru ceea
ce face, dar se gândeşte: „Am spus? Am spus!”
Aşa citim în Pateric despre un părinte care era
ispitit de diavolul curviei; şi i s-a arătat diavolul şi
i-a spus: „Nu mai cinsti icoana Maicii Domnului
şi vei scăpa de ispită!” Şi s-a învoit călugărul cu
diavolul şi ispita s-a uşurat şi când a aflat avva ce a
făcut, i-a zis călugărului: „mai de folos ţi-ar fi ţie să
păcătuieşti cu toate femeile din zona aceasta decât
să nu mai cinsteşti icoana Maicii Domnului!” Şi i-a
spus că mai de folos era să încalce acea promisiune
blestemată pe care o făcuse în faţa diavolului decât
să-şi piardă definitiv sufletul, ţinând la cuvântul său
dar pierzându-şi mântuirea.
„Mergând speculatorul, a tăiat capul în temniţă şi l-a
dus pe tipsie şi l-a dat pe el fetei şi fata l-a dat maicii
sale”. A fost un moment de biruinţă vremelnică a
păcatului! A fost un moment de vremelnică biruinţă
a răului! Numai că prin moartea sa, Sfântul Ioan
Botezătorul s-a făcut pildă miilor şi milioanelor
de creştini ca să meargă pe calea Adevărului, să
aibă curajul de a mărturisi credinţa fără teamă. Şi
moartea, pentru Sfântul Ioan Botezătorul, a fost
un câştig, nu a fost o pierdere. Să ne întrebăm: câţi
ucenici a avut Sfântul Ioan Botezătorul? Şi dacă
privim în Sinaxar vom vedea sute şi sute de sfinţi
mucenici care au luat curaj din jertfa acestuia.
Sunt unii care zic: „trăim astăzi vremuri grele. Ereziile
presează Biserica. Ecumenismul se răspândeşte
ATITUDINI 51
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
peste tot. Unii ierarhi leapădă învăţătura Sfinţilor
ht
Părinţi şi cad în înşelare. Ce vom face? Vom avea
curajul de a-i mustra sau vom tăcea?” Şi la această
întrebare ne răspunde un urmaş al Sfântului Ioan
Botezătorul, Sfântul Iosif de Voloţk, care acum 500
de ani, la vremuri de grea cumpănă, când mitropolitul
Moscovei era şi homosexual şi eretic, vremuri de
grea încercare pentru Biserică, acest Sfânt Iosif de
Voloţk îl mustra în faţă pe mitropolitul homosexual
şi eretic. Mai mult, le spunea credincioşilor că au
datoria de a-i mustra pe cei care leapădă învăţătura
Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi. Iată ce scrie Sfântul
Iosif de Voloţk despre acea vreme: „Printre creştini,
s-a făcut o tulburare atât de mare care n-a mai fost
de când deasupra pământului rusesc a răsărit soarele
evlaviei. Mulţi din treapta călugăriei, vieţuitori din
munţi şi pustii, precum şi mireni de neam bun şi
iubitori de Hristos, îşi frângeau inimile; nesuferind
furtuna pierzătoare a hulii împotriva lui Dumnezeu,
ei Îl rugau cu lacrimi amare pe Dumnezeu ca El să
curme această iarnă pierzătoare a jidovirii (pentru
că aceasta era erezia care se răspândise atunci chiar
şi printre ierarhi). Îl rugau să încălzească inimile cu
aducerea aminte despre Treimea cea de o Fiinţă, să
lumineze cu Adevărul şi să aprindă soarele evlaviei,
(aşa cum şi astăzi, atâţia şi atâţia creştini Îl roagă
pe Dumnezeu să surpe erezia ecumenistă). Fiecare
dintre ei după puteri, ne zice sfântul, căutau să
smulgă din rădăcină neghina ucigătoare a jidovirii
împreună cu semănătorul lor spurcat, Zosima.” Şi
ce făceau aceşti creştini? Ne zice sfântul: „Ei vădeau
abaterea şi curvia sodomită a acestui mitropolit,
Zosima. Iar el (adică mitropolitul) a pornit împotriva
lor un război necruţător. Pe unii i-a oprit de la
Împărtăşirea Dumnezeiască. (Luaţi aminte ce fac
ierarhii ereticii: pe unii dintre credincioşi îi opresc
de la Sfânta Împărtăşanie!) Pe preoţi şi diaconi i-
a scos din treapta lor, spunând că nici ereticul,
nici lepădătorul de credinţă nu pot fi osândiţi. (Şi
aceste cuvinte le repetă, din păcate, atâţia şi atâţia
ierarhi astăzi, spunând ereticii nu pot fi osândiţi, că
homosexualii trebuie lăsaţi în căderile lor). Şi mai
spunea de asemenea acest eretic mitropolit Zosima:
Chiar dacă un ierarh sau un preot ar fi eretic şi ar
 52 ATITUDINI
afurisi pe careva sau nu îl va binecuvânta, atunci
şi la judecata dumnezeiască tot aşa va fi”. Adică,
dacă astăzi un ierarh eretic ar afurisi un preot sau
un credincios afurisania este valabilă, spunea acest
eretic mitropolit Zosima. „Dar Sfinţii Părinţi ne
învaţă că nu pot să lege şi să dezlege tot ce vor ierarhii
şi nici preoţii, numai ceea ce e după învăţătura
Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi; şi ceea ce este
împotriva Sfinţilor Părinţi, nu îngăduie Dumnezeu.
Şi dacă un preot sau un credincios ar fi blestemat
de un ierarh eretic, blestemul acesta nu are nici o
putere”, întăreşte Sfântul Iosif de Voloţk...
Ce se întâmpla atunci, însă? Unora dintre creştini
şi preoţi le era frică de mitropolit, aşa cum le este
frică şi astăzi unora de ierarhii eretici. De ce le
era frică? Luaţi aminte! Necunoscătorii sfintelor
cărţi se temeau să-i vădească apostazia; nu ştiau
- e bine sau nu să-i înfruntăm pe eretici? Iar cei ce
citeau sfintele cărţi, ştiau că se cuvine nu numai
să fie osândiţi ierarhii dar şi să fie blestemaţi ei. Şi
aceşti robi ai lui Hristos nu încetau să-l vădească
pe mitropolit şi tuturor le povesteau despre erezia
lui şi despre faptele lui spurcate. De ce? Pentru că
după Sfinţii Părinţi, preoţii, ierarhii, care fac păcate
împotriva firii, trebuie opriţi din slujbă. Îl mustrau
deci credincioşii nu pentru că se mândreau, nu
pentru că se considerau deasupra mitropolitului, ci
pentru că ştiau nu se cuvine ca mitropolitul să facă
păcate împotriva firii şi să slujească la Sfântul Altar.
Mitropolitul îi clevetea pe aceştia în faţa marelui
cneaz, alerga la puterea lumească pentru a-i osândi
pe mărturisitori. Şi ce s-a întâmplat? Cneazul i-
a surghiunit pe cei nevinovaţi şi aceştia au suferit
multă prigoană: cătuşe, temniţă, jefuirea averilor.
Câţi oare dintre noi suntem gata să primim temniţa
pentru Adevărul Scripturii? Câţi oare dintre noi
suntem gata să fim puşi în lanţuri pentru Hristos?
Dacă vrem să purtăm în inimile noastre Tăierea
Capului Sfântului Ioan Botezătorul trebuie să
urmăm jertfei acestuia şi jertfelor sutelor şi miilor
de mucenici care au mustrat ereziile şi au primit
cununa veşniciei.
Dar ceilalţi, care nu au suferit împreună cu ei
surghiun, asemenea sutelor de mii de creştini
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
care în prigoana comunistă au tăcut, ce făceau?
ht
Îi mângâiau cu scrisori şi îi ajutau cu toate cele de
trebuinţă. Oare în prigoana comunistă cei care nu
înfundau închisorile aveau curajul să-i mângâie pe
mărturisitori? Nu, dimpotrivă! Mărturisitorii erau
consideraţi duşmanii societăţii! La blocul unde
locuia părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, s-
a pus un anunţ la avizier: „să scăpăm de parazit!”
Creştinii slabi în credinţă îl considerau pe părintele
Calciu parazit, când acesta era mărturisitor al lui
Hristos.
Dar pe vremea Sfântului Iosif creştinii care nu
erau în închisoare căpătau curaj din suferinţele
mărturisitorilor şi alegeau din cărţile sfinte vădiri
împotriva cuvintelor ereticeşti şi le trimiteau celor
surghiuniţi, întărindu-i împotriva ereticilor. Dacă
va fi vremea de prigoană, fraţilor, şi unii preoţi sau
creştini vor fi aruncaţi în temniţă pentru Hristos,
voi să căutaţi să fiţi aproape de ei, mângâindu-i în
fel şi chip.
Am să închei referirea la Sfântul Iosif de Voloţk
citând un ultim cuvânt din scrierile acestuia, care
sunt foarte, foarte puţin cunoscute zilelor noastre.
Când mulţi îl iubesc pe Sfântul Siluan Athonitul
- şi ce frumos vorbeşte sfântul Siluan despre
smerenie! - dar puţini îl iubesc pe sfântul Teodor
Studitul care dă mărturie clară împotriva ereticilor
şi împotriva primirii împărtăşirii de la eretici. Iubesc
unii scrierile despre post, dar nu iubesc scrierile
despre apărarea dreptei credinţe Zice deci Sfântul
Iosif de Voloţk: „Să spunem acum despre încă o
părere eretică, dacă s-ar cuveni să-i judecăm ori să-i
osândim pe eretici sau pe apostaţi, atunci aceasta se
cuvine să o facă doar ierarhii şi soboarele, sinoadele
dar nu călugării care s-au lepădat de rude şi de toate
cele din lume şi cărora se cuvine doar să ia aminte
la sine şi pe nimeni să nu osândească, nici pe eretic,
nici pe apostat”. Şi am auzit acest cuvânt chiar când
părintele Iustin Pârvu a scris acea scrisoare celebră
împotriva rătăcirii mitropolitului Corneanu, care s-a
împărtăşit la ereticii greco-catolici. Şi am auzit preoţi
spunând: cine este părintele Iustin Pârvu să judece un
mitropolit? Şi ne învaţă sfântul Iosif de Voloţk cum
trebuie să privim această situaţie. „La ceas de erezie
 ATITUDINI 53

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
(erezia că nu avem voie să-i mustrăm pe ierarhii eretici) răspundem: Dacă

ht
nu li se cuvine călugărilor să judece nici pe eretici, nici pe apostaţi, atunci
cum de Sfântul Antonie cel Mare îi osândea? El spunea despre cuvintele
ereticilor că sunt mai grozave decât veninul şarpelui şi le poruncea Sfântul
Antonie ucenicilor săi să nu aibă nici un fel de părtăşie cu meletienii sau
cu arienii. Şi Sfântul Pafnutie Mărturisitorul, care s-a aflat la Soborul cel
dintâi împreună cu Sfinţii Părinţi, l-a osândit pe Arie la temniţă. Iar Cu-
viosul Pahomie întotdeauna îi osândea pe eretici şi spunea că cel ce intră în
părtăşie cu ereticii şi citeşte scrie-
rile lui Origen, Meletie, Arie şi alţi
eretici se coboară la „sfântul” Iad.
Şi continuă sfântul Iosif: „dar şi la
soboarele a toată lumea, şi la cele
locale veneau călugării care-şi lăsau
mănăstirile şi pustiile şi veneau în
oraş. Astfel, este cu desăvârşire
limpede şi cu adevărat înţeles pen-
tru toţi oamenii că şi arhiereilor,
şi preoţilor, şi călugărilor, şi mire-
nilor simpli, tuturor creştinilor se
cuvine să osândească şi să-i bleste-
me pe eretici şi pe avortaţi”. Vom
avea oare curajul de a-l asculta
pe Sfântul Iosif? Vom avea oare
curajul de a da o mărturie împo-
triva înţelepciunii acestei lumi?
Greu de spus! Unii zic că, în vre-
murile noastre, în vremurile apro-
piate nouă, s-a împuţinat curajul
mărturisitorilor. Dar tot în seco-
lul XX, Biserica l-a avut pe Sfân-
tul Iustin Popovici! Acest mare
mărturisitor care ne-a zis: „trebuie
să ascultăm de Dumnezeu mai
mult decât de oameni! Aceasta
este rânduiala! Aceasta este ca-
lea! Acesta este adevărul Bisericii
Ortodoxe a lui Hristos, începând
cu Sfinţii Apostoli, până în zilele noastre şi de azi înainte până la sfârşitul
acestei lumi pământeşti! Privitor la această rânduială, zice Sfântul Iustin
Popovici, la această cale, la acest adevăr, nu sunt cu putinţă nici concesiile,
nici compromisurile, nici retragerile. Nimeni nu ne poate sili, nici chiar un
sinod ecumenic, dacă acesta s-ar întâmpla să aibă loc”, zicea părintele Iustin
Popovici. Pentru că un sinod ecumenic care s-ar ridica împotriva celorlalte

Când mul" i îl iubesc pe
Sfântul Siluan Athonitul ­ şi
ce frumos vorbeşte sfântul
Siluan despre smerenie!
­ dar pu" ini îl iubesc pe
sfântul teodor Studitul care
dă mărturie clară împotriva
ereticilor şi împotriva
primirii împărtăşirii de la
eretici. iubesc unii scrierile
despre post, dar nu iubesc
scrierile despre apărarea
dreptei credin" e
54 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
sinoade, un sinod ecumenic care s-ar ridica împotriva Sfintei Evanghelii,
ht
ar fi un sinod mincinos. Să avem deci curaj, ne îndeamnă Sfântul Iustin
Popovici! Că şi dacă s-ar aduna sinod care ne-ar îndemna să lepădăm
învăţătura creştină şi să trăim după învăţătura acestei lumi, noi trebuie să
rămânem tari în credinţă şi să ne opunem unui astfel de sinod.
Aş mai spune chiar că un urmaş al Sfântului Ioan Botezătorul este chiar
stareţul acestei mănăstiri, părintele Iustin Pârvu! Şi spun aceste cuvinte
nu pentru a-l lăuda! Spun aceste cuvinte pentru a trezi în voi convingerea
că trebuie să fiţi urmaşi ai părintelui, aşa cum atâtea mii şi zeci de mii
de sfinţi l-au urmat pe Sfântul Ioan Botezătorul. Părintele Iustin nu este
sfânt. În ortodoxie nu cunoaştem sfinţi în viaţă, ci doar oameni cu viaţă
sfântă! Orice om poate cădea mâine!
Părintele Iustin Pârvu este un om care ani şi ani de zile a mers pe calea
muceniciei! Şi voi, părinţii acestei mănăstiri şi creştinii care veniţi la această
mănăstire, trebuie să vă hrăniţi din jertfa lui! Aşa cum trebuie să vă hrăniţi
şi din jertfa părintelui Iustin Popovici. Cum spunea părintele Iustin Pârvu:
„Dacă nu mărturisim Adevărul şi Ortodoxia după învăţăturile Cuviosului
Părinte Iustin Popovici, nu ne vom mântui!” Şi aşa este!
Pentru că, dacă vom lepăda învăţătura Sfinţilor Părinţi şi nu vom trăi o
credinţă jertfelnică, ne vom pierde mântuirea! Să nu ne fie teamă că suntem
puţini! Vorbea Sfântul Serafim de Sarov cu ucenicul său, Motovilov, şi
văzând Sfântul Serafim că Motovilov se frământa că mai sunt puţini
creştini, i-a zis aşa: „Pe vremea Sfântului Ilie erau cam trei milioane de
iudei (nu erau trei milioane, erau mai puţini, dar Sfântul Serafim de
Sarov voia să facă o comparaţie); câţi creştini sunt astăzi în Rusia? Şaizeci
de milioane; de douăzeci de ori mai mulţi. Şi dacă pe vremea Sfântului
Ilie a avut Dumnezeu şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchii
înaintea lui Baal, înseamnă că în zilele noastre ar trebuie să fie de douăzeci
de ori mai mulţi, adică o sută patruzeci de mii de creştini care nu şi-au
plecat genunchii în faţa lui Baal, în faţa înţelepciunii acestei lumi”.
Să nu fie teamă că suntem puţini! Dumnezeu este cu noi! Să nu ne fie
teamă că sunt din ce în ce mai mulţi eretici, din ce în ce mai mulţi oameni
iubitori de păcat. Hristos este cu noi, fraţilor!!! Şi totuşi unii zic: „Da, dar
nouă ne este teamă!” Vă este teamă?! Fiţi sinceri cu voi şi cu Hristos şi
spuneţi: „Da, Doamne, mi-e teamă să Te mărturisesc, dar cred Ţie că nu
mă vei lăsa! Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”
Suntem slabi, suntem neputincioşi, dar să credem că Hristos ne va întări!
Pentru că unii dintre cei care bat astăzi cu pumnul în piept şi spun mâine
că mâine, când se vor pune microcipurile, când se va pune pecetea fiarei,
ei vor fi numiţi sfinţi - unii dintre aceştia se vor lepăda de Hristos pentru
că s-au mândrit, s-au lăudat. Au crezut în puterea lor şi nu în harul
dumnezeiesc. Şi alţii, care au fost slabi astăzi, mâine vor fi tari! Poate aţi
auzit de mănăstirea aceea din Rusia în care călugării trăiau în desfrânare
cu femeile şi era ca un fel de sat acolo la mănăstire în care creşteau odraslele

călugărilor. Şi când au venit comuniştii au vrut să-
i gonească pe călugări din mănăstire şi le-a zis:
„Hotărâţi-vă: ori părăsiţi mănăstirea, ori vă omorâm
pe toţi”. Şi atunci stareţul, luminat de Dumnezeu, i-a
adunat pe călugări şi le-a zis: „Fraţilor, părinţilor, am
trăit ca nişte animale! Să murim ca nişte creştini!”
Şi toţi călugării aceia desfrânaţi au primit mucenicia
şi au intrat în cetele sfinţilor, asemeni Sfântului
Bonifatie care era şi beţiv şi curvar şi, ducându-se să
cumpere sfinte moaşte pentru stăpâna sa, Aglaida,
L-a mărturisit pe Hristos muceniceşte.
Să urmăm curajului lor, fraţilor! Dacă până astăzi
am fost slabi, să ne rugăm lui Dumnezeu să punem
început bun mântuirii noastre! Am să vă pun
înainte - cei mai mulţi ştiţi, dar unii dintre voi poate
nu ştiţi, unul din testamentele sfinţilor închisorilor,
poezia „Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!” a lui
Radu Gyr, o poezie care multora le-a dat nădejde,
le-a dat credinţă să se ridice pentru că Hristos vrea
să ne ridicăm din neputinţele noastre şi să Îl slujim.
Da, până astăzi am fost laşi! Dar Hristos vrea ca de
acum înainte să fim tari!
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
Ci pentru văzduhul tău liber de mâine
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
ATITUDINI 55
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
ht
Pentru cântecul tău, ţintuit în piroane,
Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
Ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
O claie de zări şi-o căciulă de stele,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
Şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte
Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
Pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii,
Ridică-te, Ioane pe sfinte ciolane!
Şi, sus, pe lumina din urmă a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Dumnezeu să ne ajute să mergem pe calea măr-
turisirii dreptei credinţe până la sfârşitul vieţii
noastre! Amin!
 56 ATITUDINI

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ÎMBrăţIşâND pe sfâNTUl pAvel1

ig a
ht
o cutremurătoare convertire

Convertirea mea la ortodoxie a început într-o zi în care aveam ca ascultare

să reorganizez biblioteca mănăstirii din care făceam parte. Mănăstirea
ţinea de ordinul franciscanilor, fondată în ţara mea de baştină, Spania.
În timp ce triam tot felul de documente de pe vremea Inchiziţiei, am
dat peste un articol foarte interesant ce data din 1647. Documentul
descria o decizie a Inchiziţiei, care anatemiza,
declarând eretic pe orice creştin care ar fi
îndrăznit să creadă, să accepte sau să predice
faptul că susţinea validitatea apostolică a Sf.
Apostol Pavel. Era o descoperire de-a dreptul
îngrozitoare pe care mintea mea nu putea să o
cuprindă. Am încercat să mă calmez gândind că
este, poate, o eroare tipografică sau vreun fals,
ce-i drept destul de comun pentru vremurile
acelea. Totuşi, confuzia şi surpriza au devenit
şi mai mari când am descoperit că decizia
Inchiziţiei la care se referea documentul era
autentică.
De fapt, între anii 1327 şi 1331 papii Ioan al
22-lea şi Clement al 6-lea au condamnat şi
anatemizat pe oricine ar fi îndrăznit să nege
faptul că Sf. Apostol Pavel a fost, de-a lungul
întregii sale vieţi apostolice, subordonat
cu totul autorităţii eclesiastice monarhice,
primului papă şi rege al Bisericii, adică Apostolului Petru. Cu mult mai
Documentul descria o târziu, papa Pius al 10-lea, în 1907, şi papa Benedict al 11-lea, în 1920, au
decizie a inchizi" iei, care repetat aceleaşi anateme şi condamnări.
anatemiza, declarând eretic Deci, a trebuit să elimin orice posibilitate ca documentul să fie vreun fals
pe orice creştin care ar sau vreo eroare. Cu alte cuvinte, mă confruntam cu o serioasă problemă de
" îndrăznit să creadă,
1 - Acest articol al ierodiaconului Ballester a fost publicat în două părţi în revista
să accepte sau să predice
Kivotos, iulie-1953, pp. 285-291, şi decembrie-1953, pp. 483-485. Fostul călugăr
faptul că sus" inea franciscan, care a trecut la Ortodoxie, a fost făcut episcop de Nazianz pentru
validitatea apostolică a episcopia Americii de Nord şi Sud, cu reşedinţa în Mexic. Acolo el a suferit
moarte mucenicească, mărturisind credinţa ortodoxă.
Sf. Apostol Pavel.
Ştirile legate de moartea sa au apărut pe prima pagină a ziarului Kathemerini,
sâmbătă, 4 februarie-1984: „Episcopul ortodox grec Pavel a fost ucis în Mexic.
După cum am aflat din oraşul Mexico City, alaltăieri a murit Episcopul de
Nazianz, Paul Di Ballester, Arhiepiscopul grec al Americii de Nord şi de Sud.
El a fost ucis de un mexican de 70 de ani, fost militar, actualmente, bolnav psihic.
Funeraliile au fost oficiate de Arhiepiscopul Iacob, care-l cunoştea pe episcop şi
lucrările sale. E bine de ştiut că Episcopul Pavel era de origine spaniolă, că a fost
primit în ortodoxie ca adult şi a excelat ca păstor şi autor. Autorităţile mexicane
nu exclud ideea ca omorul să fi avut la bază vreo formă de fanatism”.
 ATITUDINI 57

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
conştiinţă. Personal, îmi era cu neputinţă de acceptat faptul că Apostolul

ht
Pavel era sub orice poruncă papală. Independenţa activităţii sale apostolice
printre popoare, comparată cu cea a lui Petru printre circumcişi, era un
fapt de nezdruncinat ce realmente striga din Biblie. Pentru mine era nespus
de clar cine era el, căci lucrările Sf. Părinţi pe marginea acestei teme nu
lăsau nici o urma de îndoială. „Pavel, scrie Sf. Ioan Hrisostom, îşi declara
egalitatea cu ceilalţi apostoli, şi ar trebui comparat nu numai cu ceilalţi, ci cu
primul dintre ei, ca să dovedim că fiecare avea aceeaşi autoritate, autoritate
egală”. Şi, cu adevărat, toţi Sf. Părinţi spun că „toţi ceilalţi apostoli erau Mă asculta cu amărăciune,
aidoma lui Petru, mai precis că erau înzestraţi cu aceeaşi onoare şi aceeaşi conştient de di" cultatea
autoritate”. Pentru ei era imposibil ca vreunul să facă uz de o autoritate problemei. După ce s­a
mai mare decât restul, căci titlul apostolic al fiecăruia era „cea mai mare gândit câteva minute, cău­
autoritate, culmea autorităţii”. Erau cu toţii păstoriţi, în timp ce turma era tând în zadar o rezolvare, în
una, iar turma era păstorită de apostoli, de toţi la fel. cele din urmă mi­a spus un
Deci, era limpede ca cristalul. Totuşi, învăţătura romano-catolică era lucru la care, sincer să " u,
împotriva acestui fapt. De aceea, pentru prima data în viaţa mea mă găseam nu mă aşteptam: „Cred că
în faţa unei dileme înfricoşătoare. Ce-mi rămânea de făcut? Pe de o parte Biblia şi S" n" ii Părin" i te­au
se afla Biblia şi Sf. Tradiţie, iar pe cealaltă, învăţătura Bisericii Catolice. vătămat, copilul meu. Pune­
Potrivit teologiei romano-catolice, era esenţial pentru mântuirea le deoparte şi rezumă­te la a
noastră să credem că Biserica este o monarhie pură al cărui monarh urma învă" ăturile Bisericii
este papa. În acest fel, Sinodul de la Vatican, votând împreună toate şi nu deveni victima unor
convingerile mai sus numite, a declarat oficial că „dacă spune careva că asemenea gânduri.
Petru, despre care se spune că ar fi primul Papă, n-ar fi fost hirotonit de
Hristos ca mai marele apostolilor sau că n-ar fi capul văzut, vizibil al
întregii Biserici, să fie anatema”.

„papa este totul, Biserica, nimic”

lupta sufletului cu învăţăturile papistaşe
Cuprins de tulburare şi de tot felul de gânduri, mă duc la duhovnic şi îi
spun cu naivitate despre tot ce mă preocupa. Duhovnicul meu era unul
din preoţii de vază ai mănăstirii. Mă asculta cu amărăciune, conştient de
dificultatea problemei. După ce s-a gândit câteva minute, căutând în zadar
o rezolvare, în cele din urmă mi-a spus un lucru la care, sincer să fiu, nu
mă aşteptam: „Cred că Biblia şi Sfinţii Părinţi te-au vătămat, copilul meu.
Pune-le deoparte şi rezumă-te la a urma învăţăturile Bisericii şi nu deveni
victima unor asemenea gânduri. Să nu îngădui nici unei creaturi a lui
Dumnezeu, indiferent cine ar fi, să smintească credinţa ta în Dumnezeu
şi Biserică”. Acest răspuns al lui, atât de explicit, mi-a mărit şi mai mult
confuzia. Eu, până acum, ţinusem cu tărie la ideea că în special Cuvântul
lui Dumnezeu este singurul lucru pe care nu poţi să-l laşi deoparte. Fără
să-mi dea timp să răspund, duhovnicul mai adaugă: „În schimb, îţi voi da
o listă cu autori remarcabili, în ale căror lucrări credinţa ţi se va relaxa(?!)
şi ţi se va întări”. Şi, întrebându-mă dacă mai am şi altceva mai interesant
de spus, puse punct conversaţiei noastre.

De­a lungul timpului, el a
devenit stăpân pe întinse
domenii, a declanşat războaie
sângeroase asupra altor regi
creştini pentru a acapara noi
" inuturi sau, poate, pentru
a­şi satisface propria sete
pentru bogă" ie şi putere.
58 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
Câteva zile mai târziu, duhovnicul meu plecă să facă un tur de predici
ht
misionare pe la bisericile ordinului nostru. Îmi lăsă lista cu autorii ce-i
aveam de citit, dar nu înainte de a mă ruga să-l ţin la curent cu progresele
pe care le făceam în citit. Chiar dacă nu mă convinsese cu totul, am făcut
totuşi rost de cărţile recomandate şi am început să le citesc cu toată atenţia.
Majoritatea cărţilor erau texte teologice, de asemenea şi manuale de decizii
papale şi sinoade ecumenice. M-am aruncat cu tot sufletul în studierea lor,
având doar Biblia ca ghid şi îndreptar: «Legea Ta e făclie picioarelor mele
şi luminare cărărilor mele»(Ps. 118:105).
Cu cât înaintam în studiul acelor cărţi,
înţelegeam tot mai mult că nu eram conştient
de natura Bisericii mele. Deoarece fusesem
atras de creştinism şi botezat abia după
terminarea studiilor, am continuat cu studiul
filosofiei şi, aşa cum vă spuneam, eram abia
la începutul studiilor teologice. Teologia îmi
părea o ştiinţă cu totul nouă. Până atunci
creştinismul şi Biserica Catolică erau un
amalgam pentru mine, ceva ce nu putea fi
despărţit. În viaţa mea de la mănăstire mă
preocupasem doar de faţa lor exterioară, căci
nu apăruse vreun motiv să mă îndemne să-i
analizez bazele şi motivaţiile în profunzime.
Citind articolele recomandate cu înţelepciune
de îndrumătorul meu, sistemul acesta
monarhic, cunoscut ca „Biserica Romano-
Catolică” a început să se dezvăluie încet,
încet. Cred că un sumar al acestora ar fi spre
interesul multora:
În primul rând, pentru romano-catolici,
Biserica „nu este decât o monarhie absolută”
al cărui monarh absolut este papa, care se
comportă în toate împrejurările ca atare. În cadrul acestei monarhii
papiste „constă toată puterea şi stabilitatea Bisericii”, care în alt mod
„nu ar putea fi posibilă”. Acest tip de creştinism este cel susţinut de
papism. Mai mult, afirmă că „papismul este cel mai important agent al
creştinătăţii”, „zenitul şi esenţa sa”.
Autoritatea monarhică a Papei, drept conducător suprem şi cap vizibil al
Bisericii, drept piatră din capul unghiului, învăţătorul universal şi infailibil
al credinţei, Vicarul lui Dumnezeu, păstorul păstorilor şi ierarhul suprem,
este „dinamic şi dominant, el îmbrăţişând toate învăţăturile şi drepturile
legale pe care le are Biserica.”
„Dreptul divin se extinde asupra tuturor, iar individual, acest drept e asupra
oricărui om botezat din întreaga lume.” Această autoritate dictatorială
 ATITUDINI 59

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
poate fi exercitată oricând şi asupra oricui, asupra oricărui creştin de pe

ht
tot globul, mirean sau cleric, asupra oricărei Biserici de indiferent care
denominaţie creştină sau limbă ar fi, iar aceasta doar pornind de la ideea
că papa este episcopul suprem al fiecărei dioceze eclesiastice din lume.
Oamenii care refuză să-i recunoască această autoritate sau nu i se supun
orbeşte sunt socotiţi schismatici, eretici, necuraţi şi profanatori de cele
sfinte. Sufletele acelora sunt deja condamnate în focul veşnic, căci „este
esenţial pentru sufletele noastre să credem în instituţia papismului şi să
ne supunem ei şi reprezentanţilor ei”. În felul acesta, Papa întruchipează oamenii care refuză
Conducătorul ideal profeţit de Cicero, cel care a scris că toţi trebuie să-l să­i recunoască această
recunoaştem ca sfânt. autoritate sau nu i se
De asemenea, în învăţătura romano-catolică se spune că: „Papa are dreptul supun orbeşte sunt socoti" i
să intervină şi să judece toate problemele spirituale ale fiecărui creştin şi schismatici, eretici, necura" i
deci cu atât mai mult are acest drept în problemele lumeşti, adică ale lumii. şi profanatori de cele s" nte.
El nu poate fi limitat în a judeca doar prin prisma penalizărilor spirituale, Su" etele acelora sunt deja
negând mântuirea celor care nu i se supun, ci are şi dreptul de a-şi exercita condamnate în focul veşnic,
autoritatea asupra credincioşilor.” Căci Biserica are două cuţite, simbol al căci „este esen" ial pentru
puterii spirituale şi al puterii lumeşti. Primul este în mâinile clerului iar su" etele noastre să credem în
cel de-al doilea, în mâinile regilor şi soldaţilor, care, la rândul lor, se supun institu" ia papismului şi să ne
şi sunt în serviciul clerului. supunem ei şi repre­
Papa, susţinând că este reprezentantul Aceluia Care spune: „Împărăţia zentan" ilor ei”.
Mea nu este din lumea aceasta”, al Aceluia Care a interzis Apostolilor să-i
imite „pe împăraţii pământului care cuceresc popoare”, se numeşte şi se În zilele noastre,
proclamă pe sine împărat lumesc, continuând astfel imperialismul Romei. capitalul lumesc al Papei
De-a lungul timpului, el a devenit stăpân pe întinse domenii, a declanşat este zăvorât la vatican. El,
războaie sângeroase asupra altor regi creştini pentru a acapara noi ţinuturi de fapt, se referă la o na" iune
sau, poate, pentru a-şi satisface propria sete pentru bogăţie şi putere. A autonomă cu reprezentan" i
deţinut numeroşi sclavi. A avut un rol central şi, de cele mai multe ori, un diplomatici în ambele sfere,
rol decisiv în istoria politicii. Datoria stăpânitorilor şi domnilor creştini cu armată, poli" ie secretă,
era să se retragă din faţa divinului şi dreptului rege, predându-i-se regatele închisori, bănci.
şi tronurile politico-eclesiastice, care fuseseră create pentru „a înnobila
şi ancora toate celelalte tronuri ale lumii”. În zilele noastre, capitalul
lumesc al Papei este zăvorât la Vatican. El, de fapt, se referă la o naţiune
autonomă cu reprezentanţi diplomatici în ambele sfere, cu armată, poliţie
secretă, închisori, bănci.
Şi, ca încoronare şi o culme a atotputerniciei Papei, îşi însuşeşte un
privilegiu pe care nici cei mai râvnitori idolatri nu şi l-ar fi putut imagina:
infailibilitatea dreptului divin, potrivit regulii dogmatice a Sinodului de
la Vatican, care a avut loc în 1870. De atunci „umanitatea trebuie să i se
adreseze pontifului ca şi cum s-ar adresa Domnului Însuşi: ‚Tu ai cuvintele
vieţii veşnice’ ”. Nu mai e nevoie ca Sfântul Duh să călăuzească Biserica Sa
„către tot Adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, precum nu mai e
nevoie nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum avem un Dumnezeu pe pământ,
bazat pe infailibilitate, iar Papa este singurul canon al adevărului care poate

totuşi, pentru noi,
iezui" ii, pe lângă cele 3
voturi, se mai cere şi un al
patrulea în timpul tunderii.
Acest al patrulea vot
este mai important decât
votul castită" ii, al ascultării
şi al sărăciei: este votul prin
care ni se cere supunere
totală fa" ă de Papă. În felul
acesta, eu prefer să mă duc
în iad cu Papa decât în rai cu
adevărurile tale.”
60 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
emite judecăţi, chiar şi împotriva judecăţii emise de întreaga Biserică, să
ht
declare noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le accepte, dacă nu
vor să fie refuzaţi de la mântuire. „Depinde doar de voia şi de intenţia lui
să numească doar ceea ce doreşte el a fi sacru şi sfânt în cadrul Bisericii, iar
bulele şi declaraţiile papale să fie considerate egale cu epistolele canonice
şi, prin urmare, crezute şi venerate întocmai ca şi acelea. De vreme ce este
infailibil, trebuie să primească supunere oarbă. Cardinalul Bellarmine,
declarat sfânt de către Biserica Catolică, o spune şi mai simplu: „Dacă într-
o bună zi Papa ar impune păcatele şi ar interzice virtuţile, Biserica ar fi
obligată să creadă că păcatele sunt bune şi virtuţile rele”.
Citind toate acele cărţi, mă simţeam ca un străin în propria mea Biserică,
a cărei organizare compoziţională internă nu avea nimic de-a face cu
Biserica pe care a construit-o Domnul şi pe care au organizat-o Apostolii
împreună cu ucenicii lor. Stăpânit de acest sentiment, i-am scris o primă
scrisoare părintelui superior:
„V-am citit cărţile. Nu voi încălca dreptul divin pentru a putea urma
învăţăturile omeneşti care nu au nici o bază în Sfânta Scriptură. Aceste
învăţături nu sunt decât o înşiruire de prostii din partea Papismului.
Natura Bisericii se poate înţelege din ceea ce ne spune Sf. Scriptură şi nu
prin decizii umane şi teorii. Adevărul credinţei nu răsare decât din Sfânta
Scriptură şi din Tradiţia întregii Biserici.”
răspunsul sosi cu repeziciune:
„Nu mi-ai urmat sfatul, se plânse duhovnicul, şi ţi-ai expus sufletul
impactului periculos cu Sf. Scriptură, care arde ca focul şi înnegreşte când
nu străluceşte. În situaţii similare cu ale tale, Papii spun că „este o eroare
scandaloasă ca cineva să creadă că toţi creştinii pot citi Biblia” şi, tot astfel,
teologii ne asigură că Sfânta Scriptură este un nor negru. Căci a crede
în luminarea şi limpezimea Bibliei este o dogmă eterodoxă, cel puţin aşa
cum susţin conducătorii noştri infailibili. Iar în ceea ce priveşte Tradiţia,
nu consider necesar să-ţi reamintesc că noi trebuie să-l urmăm în primul
rând pe Papă în materie de credinţă. Papa, în acest caz, e mai valoros
decât mii de Augustini, Ieronimi, Grigori şi Hrisostomi…”.
Această scrisoare n-a făcut decât să-mi întărească părerile în loc să le
anuleze. Mi-a fost pur şi simplu imposibil să pun Sf. Scriptură mai prejos
de Papă! Atacând în felul acesta Sf. Scriptură, Biserica mea pierdea orice
urmă de consideraţie din partea mea şi devenea una cu ereticii, care, fiind
aleşi de Biblie, s-au întors împotriva ei. Aceasta a fost ultima legătură cu
duhovnicul meu.
Totuşi nu m-am oprit aici. Deja o apucasem pe un drum care nu-mi
îngăduia să mă opresc decât la găsirea unei soluţii pozitive. Drama acelor
zile a fost că mă îndepărtasem de papism, dar încă nu acostasem în nici
un alt peisaj eclesiastic. Ortodoxia şi protestantismul erau doar nişte idei
vagi pe atunci şi încă nu bătuse ceasul să-mi dau seama că ele mi-ar putea
 ATITUDINI 61

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
oferi un remediu agoniei mele. În ciuda acestor lucruri, continuam să-mi

ht
iubesc Biserica, aceea care făcuse din mine un creştin şi căreia îi purtam
Simbolul. Îmi mai trebuia încă multă gândire ca să pot străbate, cu durere
şi necaz, drumul care să mă ducă la concluzia că Biserica pe care o iubeam
nu făcea parte din sistemul papist.
În fapt, autoritatea Bisericii şi corpul episcopal nu sunt intrinsec
subordonate monocraţiei Papei. Căci, potrivit teologiei romano-catolice,
„autoritatea Bisericii există doar atunci când este caracterizată şi
armonizată de Papă. În toate celelalte cazuri, aceasta e nulă, adică în afara Papii spun că „este o eroare
ei”. Astfel, fie că Papa este cu Biserică sau fără Biserică este acelaşi lucru, scandaloasă ca cineva să
căci Papa este totul, şi Biserica, nimic. creadă că to" i creştinii pot
Foarte corect scrie şi episcopul Maren: „Ar fi fost mai aproape de adevăr citi Biblia” şi, tot astfel,
dacă atunci când catolicii spun: „Cred …şi în una Biserică”, să spună teologii ne asigură că Sfânta
„…şi într-un papă”. Scriptură este un nor negru.
Importanţa şi rolul episcopilor în Biserica Catolică nu este mai mult Căci a crede în luminarea
decât de reprezentanţi ai autorităţii papale, căreia i se supun şi episcopii şi limpezimea Bibliei este o
întocmai ca şi credincioşii mireni. Acest regim ei încearcă să-l susţină prin dogmă eterodoxă, cel pu" in
capitolul 22 al Evangheliei după Ioan, care, potrivit interpretării romano- aşa cum sus" in conducătorii
catolice, Domnul îi încredinţează Sf. Apostol Petru, primul Papă, noştri infailibili. iar în
păstorirea mieluşeilor şi oilor sale, mai precis, Domnul îi acordă slujba de ceea ce priveşte tradi" ia,
Păstor-şef, cu drepturi exclusive asupra credincioşilor, care sunt mieluşeii, nu consider necesar să­" i
iar toţi ceilalţi, apostoli şi episcopi, oile. Totuşi episcopii, în Biserica reamintesc că noi trebuie
Romano-Catolică, nu sunt nici măcar succesori ai apostolilor, căci, aşa să­l urmăm în primul
cum se spune în dogmatică, în această Biserică „autoritatea apostolică era rând pe Papă în materie de
lipsită de apostoli şi nu a fost lăsată succesorilor ei, episcopilor, ci doar credin" ă. Papa, în acest caz,
autoritatea papistă a lui Petru, papilor. Astfel, episcopii, nemoştenind nici e mai valoros decât mii de
o autoritate apostolică, nu au nici o altă autoritate decât cea dată lor, nu Augustini, ieronimi,
direct de la Dumnezeu, ci de la Pontiful Suveran al Romei”. grigori şi hrisostomi…
Cât priveşte sinoadele ecumenice, n-au altă valoare decât cea dată lor
de Episcopul Romei, „căci ele nu pot fi altceva decât conferinţe pe tema
creştinismului, care se fac sub autoritatea şi veridicitatea Papei”. Este de
ajuns ca Papa să iasă pe uşile sinodului şi să spună „nu mai sunt înăuntru”,
ca întreaga validitate a sinodului să înceteze. Neavând autoritatea şi girul
Papei, nu mai poate fi impus prin autoritate credincioşilor.

răspunsul înfricoşător al unui Iezuit

Aproape renunţasem cu totul la studiile mele, profitând de cele câteva
ore permise de retragere la chilie, unde nu mă gândeam decât la marea
mea problemă. Luni întregi nu făcusem altceva decât să studiez structura
şi organizarea Bisericii Primare, chiar de la sursele patristice apostolice.
Totuşi, toată această muncă a mea nu putea fi ţinută chiar secret. Eram
mai mult decât afectat de această mare grijă care mă copleşea şi-mi
consuma toată energia. N-am precupeţit nici o ocazie de a face tot felul
de cercetări în afara mănăstirii, în tot ceea ce ar fi putut arunca mai multă

„Ceea ce­mi spui tu mi
se pare deosebit de logic, de
clar şi de adevărat. totuşi,
pentru noi, iezui" ii, pe lângă
cele 3 voturi, se mai cere
şi un al patrulea în timpul
tunderii. Acest al patrulea
vot este mai important decât
votul castită" ii, al ascultării
şi al sărăciei...:
62 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
lumină asupra problemei care mă frământa. Astfel, am început să discut
ht
subiectul cu figuri bisericeşti ecleziastice cunoscute, oameni recunoscuţi
pentru sinceritatea şi inima lor. În felul acesta primeam aproape continuu
impresii şi păreri asupra subiectului, lucruri deosebit de interesante şi de
semnificative pentru mine. Pe unii dintre ei, pe clerici, i-am găsit mai
fanatici decât conştienţi de absurditatea învăţăturilor despre papă, fiind
înţepeniţi în conceptul că „supunerea ce se cade să o dăm Papei cere o
încuviinţare tacită a vederilor, concepţiilor, noastre” şi, de asemenea, că
„chiar de am deţine adevărul, ca
să nu cădem în înşelare, suntem
datori să ne ţinem de cunoscuta
axiomă care spune că ceea ce
vedem noi ca alb este de fapt
negru, dacă aşa ne spun mai marii
Bisericii”.
Înflăcărat de astfel de concepţii,
un preot iezuit mi-a mărturisit
următoarele: „Ceea ce-mi spui tu
mi se pare deosebit de logic, de clar
şi de adevărat. Totuşi, pentru noi,
iezuiţii, pe lângă cele 3 voturi, se
mai cere şi un al patrulea în timpul
tunderii. Acest al patrulea vot este
mai important decât votul castităţii,
al ascultării şi al sărăciei: este votul
prin care ni se cere supunere totală
faţă de Papă. În felul acesta, eu prefer să mă duc în iad cu Papa decât în rai
cu adevărurile tale.”
„Cu câteva secole în urmă ai fi fost ars de flăcările
Inchiziţiei”
Potrivit părerii majorităţii, eu eram un eretic. Iată ce-mi scria un episcop:
„Cu câteva secole mai devreme ideile tale te-ar fi dus la ardere pe rugul
Inchiziţiei”.
Totuşi, în ciuda tuturor acestor lucruri, intenţionam să rămân în
mănăstire, să mă dăruiesc unei vieţi spirituale autentice şi să las ca toată
responsabilitatea înşelării şi greşelii să stea pe umerii ierarhilor Bisericii.
Dar pot oare preţioasele lucruri ale sufletului să poată fi păstrate în
siguranţă acolo unde liberul arbitru al Papei tot adună noi dogme şi
false învăţături despre viaţa pioasă a Bisericii? Şi, mai mult decât atât, de
vreme ce puritatea învăţăturii a fost ridicată pe falsurile legate de papă,
cine-mi poate garanta că această pată nu se va întinde şi în celelalte zone
ale credinţei evanghelice? Şi atunci nu ni se mai pare atât de ciudat cum
 ATITUDINI 63

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
unii dintre sfinţii Bisericii Romano-Catolice au început să dea alarma,

ht
spunând: „Cine ştie dacă aceste mijloace, mai puţin importante de
mântuire, care realmente ne inundă, nu ne fac să-L dăm uitării pe singurul
nostru Mântuitor, Iisus Hristos?”
Astăzi, viaţa spirituală ne apare ca un copac cu multe ramuri şi multe
frunze, în care sufletul nu mai ştie unde este trunchiul pe care se sprijină
toate şi unde sunt rădăcinile care, de fapt, le hrănesc pe toate… . „În
felul acesta ne-am împodobit şi ne-am supra-încărcat viaţa religioasă,
încât faţa Lui, a Aceluia Care este miezul tuturor lucrurilor, este pierdut În al doilea rând,
printre aceste podoabe.” deoarece plecarea mea
Astfel, fiind convins că viaţa spirituală în sânul Bisericii papistaşe mă din Biserica Romano­
poate expune la pericole, am sfârşit prin a face pasul decisiv. Am părăsit Catolică devenea un
mănăstirea şi, după un timp destul de scurt, am declarat că nu mai fapt din ce în ce mai
aparţin Bisericii Romano-Catolice. Unii înclinau să mă urmeze, dar, cunoscut în cercurile
ajunşi în ultimul moment, nimeni n-a mai dorit să-şi sacrifice poziţia pe eclesiastice şi primeam
care o deţinea în interiorul Bisericii, ca şi onorurile şi privilegiile care răspunsuri din ce în ce
decurgeau de aici. În felul acesta m-am lepădat de Biserica Catolică, al mai entuziaste din partea
cărui conducător, uitând că împărăţia Fiului lui Dumnezeu „nu este din cercurilor protestante
lumea aceasta” şi că „cel chemat la episcopie nu este chemat la nici o poziţie spaniole şi franceze,
mai înaltă sau la vreo autoritate, ci la diaconia întregii Biserici”, l-a imitat pozi" ia mea devenea
pe acela care, vrând, din mândrie, să fie ca Dumnezeu, şi-a pierdut gloria din ce în ce mai precară.
şi slava cea adevărată şi şi-a pus una falsă” iar apoi „a şezut în templul lui Coresponden" a îmi era
Dumnezeu ca un dumnezeu”. plină de scrisori anonime
Adevărate cuvinte scria şi Bernard de Clairvaux despre Papă: „Nu există şi amenin" ătoare.
otravă mai puternică şi nici sabie mai periculoasă decât această sete şi
patimă a dominaţiei!”
Ieşind de sub jugul Papismului, n-am făcut decât să-mi urmez vocea
conştiinţei, care este, de fapt, vocea lui Dumnezeu. Iar aceasta voce îmi
spune: „Las-o… astfel încât să nu te faci părtaş păcatelor ei şi să nu te
răneşti de rănile ei”.
Cum, după plecarea mea, am îmbrăţişat Ortodoxia, în lumina unui
Adevăr absolut şi fără pată, voi descrie mai târziu.
În al doilea rând, deoarece plecarea mea din Biserica Romano-Catolică
devenea un fapt din ce în ce mai cunoscut în cercurile eclesiastice şi primeam
răspunsuri din ce în ce mai entuziaste din partea cercurilor protestante spaniole
şi franceze, poziţia mea devenea din ce în ce mai precară. Corespondenţa îmi
era plină de scrisori anonime şi ameninţătoare. Mă acuzau că creasem un
cerc anti-papist în jurul meu şi că prin exemplul meu duceam în apostazie
clerici romano-catolici care erau „bolnavi din punct de vedere dogmatic” şi
care mai înainte îşi exprimaseră sentimente de simpatie în cazul meu. Lucrul
acesta m-a obligat să părăsesc Barcelona şi să mă stabilesc la Madrid, unde
am fost întâmpinat, fără să o fi căutat eu, de către anglicani şi, prin ei, am
venit în contact cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Nici acolo n-am reuşit
sa rămân necunoscut. După fiecare predică pe care o ţineam pe la Bisericile
 64 ATITUDINI

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
anglicane, un număr mereu mai mare de ascultători doreau să mă cunoască

ht
şi să discute cu mine tot felul de chestiuni teologice.
Fără să o fi dorit, am observat cum un număr tot mai mare de oameni se
strângea în jurul meu, majoritatea fiind împotriva papei. Situaţia aceasta
mă făcea foarte vulnerabil în faţa autorităţilor, deoarece la întâlnirile
secrete la care consimţisem să iau parte începuseră să apară şi unii clerici
romano-catolici, cunoscuţi pentru „lipsa sau, mai bine zis, slaba lor
credinţă în ceea ce privea infailibilitatea celui mai mare ierarh al Romei”.
Răzbunarea fanatică pe care mi-o
plănuiau unii papişti a fost dată
la iveală pe deplin în ziua în care
am răspuns public la o disertaţie
eclesiastică pe care aceştia mi-o
trimiseseră ca o ultimă încercare
de a mă smulge din capcana
„ereziei” în care căzusem.
Lucrarea, cu un caracter apolo-
getic, purta titlul pompos: „Papa,
vicar al Domnului nostru pe
pământ”, iar sloganul către care
conduceau toate argumentele din
carte era: „Datorită infailibilităţii
Papei, romano-catolicii sunt
astăzi singurii creştini care pot fi
siguri în ceea ce cred”. În coloanele
unui periodic portughez am
replicat: „Realitatea este că
datorită acestei infailibilităţi
sunteţi singurii creştini care NU
puteţi fi siguri vor cere să credeţi
mâine”. Articolul meu se încheia
cu propoziţia: „Şi nu peste mult
timp, pe drumul pe care mergeţi, o să-L numiţi pe Dumnezeu vicar al
Străduin" ele unui Papei în ceruri”.
profesor universitar Curând, după ce mi-am publicat la Buenos Aires studiul în 3 volume, am
polonez, pe care­l isprăvit cu papistaşii. În studiul acela strânsesem toate clauzele din literatura
cunoşteam, mi­a întărit şi patristică şi primele 4 secole care, direct sau indirect, se refereau la „clauza
cimentat convingerea că primatului” (Matei 16:18-19, Ioan 21:15-17, Luca 22:31-32). Dovedeam că
ortodoxia se bazează pe învăţăturile despre Papă erau cu desăvârşire străine şi contrare învăţăturii
adevărurile substan" iale ale pe care Sfinţii Părinţi au dat-o. Iar interpretarea dată de Sfinţii Părinţi este
Creştinismului. exact regula conform căreia noi înţelegem Sfânta Scriptură.

Drumul spre ortodoxie

Cam prin perioada aceea, chiar dacă nu prin împrejurări care se legau
 ATITUDINI 65

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
între ele, am venit pentru prima data în contact cu Ortodoxia. Înainte

ht
de a-mi continua relatarea, trebuie să mărturisesc că ideile mele despre
Ortodoxie suferiseră importante evoluţii de la începutul odiseei mele
spirituale. Avusesem câteva discuţii pe subiecte teologice cu un grup
de ortodocşi polonezi, care trecuseră prin ţara mea, şi se adăugaseră şi
informaţiile pe care le primisem de la Consiliul Ecumenic referitoare la
existenţa şi viaţa în cercurile ortodoxe din Apus, toate îmi treziseră un
viu interes. În plus, începusem să-mi fac rost de tot felul de cărţi şi reviste
ruseşti şi greceşti de la Londra şi Berlin, ca şi o serie de cărţi premiate, pe
care mi le furniza Arhimandritul Benedict Katsenavakis din Neapole. În toate aceste lucrări,
Interesul pentru ortodoxie creştea. ca şi în altele pe care mi
Încetul cu încetul începeam să-mi pierd reţinerile interioare faţă de le trimiteau, împreună
Biserica Ortodoxă. Aceste vederi părtinitoare prezentau ortodoxia ca pe cu scrisori încurajatoare,
ceva schismatic, ca fiind lipsită de viaţă spirituală, o grupare de biserici unele chiar din grecia,
mărunte care nu purtau linia caracteristică a unei adevărate Biserici a lui am văzut cum învă" ătura
Hristos, iar schisma care o înlăturase avea „pe diavol drept tată şi mândria ortodoxă este profundă
Patriarhului Fotie drept mamă”. şi pur evanghelică şi că
Când am început sa corespondez cu un respectat membru al Ierarhiei ortodocşii sunt singurii
Bisericii Ortodoxe din Vest, al cărui nume nu-mi permit să-l fac public, creştini care cred precum
m-am eliberat de toate reţinerile pe care le aveam faţă de ortodoxie creştinii din catacombe, şi
şi am putut privi şi eu lucrurile spiritual obiectiv. Şi astfel, curând, că S" n" ii Părin" i ai Bisericii,
mi-am dat seama, plăcut surprins, că înclinarea negativă pe care o singurii care se pot lăuda
simţeam împotriva Papismului era conformă întru totul cu învăţătura cu sfânta laudă patristică:
Ortodoxiei. Respectatul ierarh a remarcat şi el coincidenţa în scrisorile „ noi credem în tot ceea ce
sale, dar s-a abţinut de la alte comentarii, deoarece era conştient că mă primim de la Apostoli”.
aflam într-un mediu protestant.
Ortodocşii din Vest nu sunt deloc susceptibili de prozelitism. Numai
atunci când corespondenţa noastră dura de ceva timp, Episcopul ortodox
mi-a indicat să citesc superba carte a lui Serghei Bulgakov, Ortodoxia,
şi pe cea a Mitropolitului Serafim, nu mai puţin profundă. Cam tot pe
atunci am scris şi la Patriarhia Ecumenică. În acele cărţi m-am regăsit. N-
am dat de vreun paragraf care să nu fie în deplin acord cu conştiinţa mea.
În toate aceste lucrări, ca şi în altele pe care mi le trimiteau, împreună cu
scrisori încurajatoare, unele chiar din Grecia, am văzut cum învăţătura
Ortodoxă este profundă şi pur evanghelică şi că ortodocşii sunt singurii
creştini care cred precum creştinii din catacombe, şi că Sfinţii Părinţi ai
Bisericii, singurii care se pot lăuda cu sfânta laudă patristică: „ Noi credem
în tot ceea ce primim de la Apostoli”.
În perioada aceea am scris două cărţi: Conceptul Bisericii, potrivit
Părinţilor Apuseni, cealaltă fiind intitulată Dumnezeul tău, Dumnezeul
nostru şi Dumnezeu. Urmau să fie publicate în America de Sud, dar nu
m-am grăbit cu lansarea, tot ca să nu le dau apă la moară protestanţilor.
Dinspre partea Ortodoxă m-au sfătuit să mă debarasez de poziţia
pur şi simplu negativă pe care o aveam împotriva Papismului care mă

... eu sim" eam că sunt deja
ancorat în portul ortodoxiei
şi că în sfârşit puteam respira
liber la pieptul Bisericii
Mame. În perioada aceasta
am ajuns să " u, în sfârşit,
ortodox, aproape fără să­mi
dau seama şi, precum ucenicii
care se îndreptau spre
Emmaus lângă Învă" ătorul
lor, am parcurs apropierea de
ortodoxie fără să recunosc
Adevărul decât
chiar la sfârşit
Fără să o " dorit, am
observat cum un număr
tot mai mare de oameni
se strângea în jurul meu,
majoritatea " ind împotriva
papei. Situa" ia aceasta mă
făcea foarte vulnerabil în
fa" a autorită" ilor, deoarece
la întâlnirile secrete la care
consim" isem să iau parte
începuseră să apară şi unii
clerici romano­catolici,
cunoscu" i pentru „lipsa
sau, mai bine zis, slaba lor
credin" ă în ceea ce privea
infailibilitatea celui mai
mare ierarh al Romei”
66 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
murdărise atât de tare şi să-mi construiesc „Crezul” după care ei puteau
ht
să-şi dea seama cât de departe eram de Biserica Anglicană, cât şi faţă
de cea Ortodoxă. A fost o sarcină grea pe care am concluzionat-o cu
următoarele propoziţii: „Cred în tot ceea ce este inclus în cărţile canonice
ale Vechiului şi Noului Testament, potrivit interpretării teologice a
Tradiţiei, mai precis a Sinoadelor Ecumenice care au fost cu adevărat
ecumenice şi în învăţăturile unanime ale Sfinţilor Părinţi care sunt
recunoscute universal ca atare”.
De atunci încolo mi-am dat seama că simpatia pe care mi-o arătaseră
protestanţii începea să se răcească, mai puţin a anglicanilor, care era
guvernată de un ajutor cam interesant. Şi doar în momentul acesta a
început să se facă simţit, deşi târziu, ca de obicei, şi interesul ortodox, care
a început să mă atragă către ortodoxie ca „posibil catehumen”.
Străduinţele unui profesor universitar polonez, pe care-l cunoşteam, mi-a
întărit şi cimentat convingerea că Ortodoxia se bazează pe adevărurile
substanţiale ale Creştinismului. Am înţeles că oricare creştin de altă
confesiune este obligat să sacrifice o parte importantă a credinţei ca
să poată ajunge la o puritate dogmatică completă, lucru care nu se
cere şi creştinului ortodox, deoarece el trăieşte şi rămâne în substanţa
creştinismului şi a adevărului revelat şi nealterat.
Aşa că nu m-am mai simţit singur în faţa atât de puternicului catolicism şi a
răcelii la care mă supuneau protestanţii. În Răsărit, cum de altfel sunt şi prin
întreaga lume, se aflau atunci 280 de milioane de creştini care aparţineau
Bisericii Ortodoxe şi cu care mă simţeam în comuniune de credinţă.
Acuzaţia de mumificare teologică, adusă ortodoxiei, nu mai avea nici o
valoare pentru mine, căci abia acum înţelegeam că această păstrare fixă şi
stabilă a învăţăturilor ortodoxe asupra adevărului nu era de fapt o piatră de
poticnire spirituală, ci un şuvoi veşnic curgător, ca şi curentul unei cascade
care pare să rămână mereu neschimbat, deşi apele mereu se schimbă.
Treptat, ortodocşii au început să mă considere unul de-al lor. „Faptul
că îi vorbim acestui spaniol despre ortodoxie nu înseamnă că facem
prozelitism”, scria un foarte cunoscut arhimandrit. Şi ei, şi eu simţeam
că sunt deja ancorat în portul ortodoxiei şi că în sfârşit puteam respira
liber la pieptul Bisericii Mame. În perioada aceasta am ajuns să fiu, în
sfârşit, ortodox, aproape fără să-mi dau seama şi, precum ucenicii care se
îndreptau spre Emmaus lângă Învăţătorul lor, am parcurs apropierea de
Ortodoxie fără să recunosc Adevărul decât chiar la sfârşit.
Când am fost sigur de acest lucru, am scris o lungă dizertaţie privind
cazul meu, pe care am adresat-o Patriarhiei Ecumenice şi Arhiepiscopului
Atenei prin intermediul Diaconatului Apostolic al Bisericii Greciei. Şi,
deoarece nu mai aveam ce face în Spania, unde astăzi nu mai există nici o
comunitate ortodoxă, mi-am părăsit ţara şi m-am îndreptat spre Franţa,
unde am cerut să devin membru al Bisericii Ortodoxe, aşteptând să
dea în pârg roadele schimbării mele. În tot acest timp mi-am adâncit
 ATITUDINI 67

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
cunoaşterea ortodoxiei şi mi-am întărit legăturile cu ierarhii ei. Când

ht
m-am convins cu totul, am făcut pasul hotărâtor, fiind atunci primit
ca membru în adevărata Biserică a lui Hristos. Aş fi vrut ca acest mare
eveniment să se realizeze în Grecia, ţara recunoscută a ortodoxiei,
unde venisem să studiez teologia. Cuviosul Arhiepiscop al Atenei m-a
primit ca un adevărat părinte al Bisericii. Iubirea şi interesul pe care l-a
manifestat pentru mine au fost peste aşteptări. Aceleaşi lucruri le-aş
putea spune şi despre Preasfinţitul Dionisie al Rogonului, care mi-a
arătat, la fel, o iubire părintească. Acuza" ia de mumi" care
Nu mai este nevoie să spun că într-o asemenea atmosferă de căldură şi teologică, adusă ortodoxiei,
iubire, Sfântului Sinod nu i-a trebuit mult să ia decizia acceptării mele în nu mai avea nici o valoare
sânul Bisericii Ortodoxe. În timpul acelei sfinte slujbe de toată noaptea pentru mine, căci abia
am fost onorat cu numele Apostolului popoarelor, iar după aceea am acum în" elegeam că această
fost primit ca monah în Sfânta Mânăstire Peteli. Curând am fost tuns păstrare " xă şi stabilă a
diacon de Preasfinţitul Episcop de Rogon. De atunci trăiesc în iubirea, învă" ăturilor ortodoxe asupra
simpatia şi înţelegerea Bisericii Greciei şi a membrilor ei. Le cer tuturor adevărului nu era de fapt o
să se roage pentru mine şi să mă sprijine duhovniceşte, ca să pot fi mereu piatră de poticnire spirituală,
vrednic de Harul ce mi s-a făcut mie de către Domnul. ci un şuvoi veşnic curgător,
ca şi curentul unei cascade
care pare să rămână mereu
neschimbat, deşi apele mereu
se schimbă.

unii sunt de părerea că
putem să intrăm în luptă
pieptiş cumva, însă dacă
suntem fa" ă în fa" ă cu răul,
nu e indicat să încercăm să
ne luptăm în mod direct cu
el, " indcă se ştie că vom "
amarnic bătu" i.
68 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
Despre IspITIrIle ACesTUI veAC
ig a
ht
Interviu cu p.
p s. seraphim, episcop de ottawa
Preasfinţite Părinte, iată că lupi în piele de oaie încearcă să smintească credinţa
noastră, cum să ne apărăm şi cum să distingem binele de rău?
Dacă vrem să vorbim despre apărarea noastră împotriva răului, singura
apărare pe care o putem avea este Iisus Hristos Însuşi, deci trebuie să o
chemăm pe Născătoarea de Dumnezeu şi pe Sfinţii lui Hristos pentru
ca ei să se roage pentru noi şi
să ceară lui Hristos ocrotirea
noastră, pentru că acesta e cel
mai mare şi mai important fel în
care putem fi ocrotiţi. Unii sunt
de părerea că putem să intrăm
în luptă pieptiş cumva, însă dacă
suntem faţă în faţă cu răul, nu e
indicat să încercăm să ne luptăm
în mod direct cu el, fiindcă se ştie
că vom fi amarnic bătuţi. Însă dacă
în această situaţie ne întoarcem
imediat către Hristos şi Îi cerem
ajutorul, ocrotirea şi Îl rugăm să
ne mântuiască, atunci răul este
imediat înfrânt.
Ce se întâmplă atunci când trebuie
să mărturisim credinţa noastră,
sau în cazul în care suntem
întrebaţi în mod direct şi trebuie să
răspundem? Cum facem asta fără
să rănim pe cei care sunt împotriva
noastră, atunci când trebuie să fim
mai fermi în răspunsuri?
Dacă răspunsurile sunt ferme şi dacă poartă dragostea lui Hristos, este
posibil că se vor simţi ofensaţi oricum, pentru că adevărul e adevărul,
iar Hristos este Adevărul, dar dacă vorbim despre Hristos-Adevărul în
contextul iubirii Lui (pentru că El e de asemenea Iubire), atunci avem
întreaga nădejde că vom fi înţeleşi şi auziţi de către cei care sunt în opoziţie
cu adevărata credinţă.
Deci ne sfătuiţi către blândeţe?
Blândeţe fermă, pentru că dacă suntem agresivi, oamenii vor răspunde
agresiv. Mama întotdeauna îmi spunea că prinzi mai multe muşte cu
miere decât cu oţet. Sunt momente în care trebuie să fii mult mai ferm, şi
acestea sunt vremuri în care trebuie să fim puternici. Dar este important
să aştepţi ca Mântuitorul Însuşi să-ţi arate, în inima ta, că acesta e timpul
 ATITUDINI 69

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
pentru a face aceasta, de fapt El te va împinge la aceasta, aşa încât să

ht
trebuiască să fie făcut ceea ce se cere.
Tot aşa cum Sfinţii Părinţi nu au scris decât atunci când a trebuit şi cînd au
simţit harul...
Da, exact.
Se vorbeşte în biserică, chiar de unii păstori, că trebuie să redefinim dogmele.
Acest lucru ne tulbură mult. Ce părere aveţi?
Spun aşa: Biserica Ortodoxă are responsabilitatea şi datoria ca în orice
cultură şi în orice vreme să vorbească despre Unul Domn Iisus Hristos, Dacă răspunsurile sunt
Care e Acelaşi întotdeauna, să vorbească acelei culturi în cuvinte pe ferme şi dacă poartă
care oamenii le pot înţelege, dar asta nu înseamnă că facem ceva care să dragostea lui hristos,
schimbe Cine e Hristos, pentru că El nu e o propunere filosofică, El este este posibil că se vor sim" i
Dumnezeu! El Însuşi ni Se revelează, iar noi suntem cei care trebuie să ofensa" i oricum, pentru
acceptăm Cine este El şi să transmitem tuturor celorlalţi mai departe, că adevărul e adevărul, iar
fără a distorsiona această revelaţie în vreun fel. De aceea aş spune că hristos este Adevărul, dar
dogmele nu pot fi schimbate, pentru că sinoadele ecumenice sunt sursele dacă vorbim despre hristos­
acestor dogme şi nici unul dintre noi nu este prin sine sinod ecumenic Adevărul în contextul
al secolului XXI, ca să le schimbe. Pentru că Iisus Hristos este Acelaşi, iubirii lui (pentru că El e
responsabilitatea noastră este de a-L mărturisi cu viaţa noastră, în această de asemenea iubire), atunci
cultură a secolului XX, în aşa fel încât cultura să înţeleagă aceasta, dar avem întreaga nădejde
nimic nu se schimbă, ştiţi...? că vom " în" eleşi şi auzi" i
Forma exprimării se schimbă odată cu traversarea respectivelor culturi, de către cei care sunt în
dogmele însă nu se schimbă niciodată. opozi" ie cu adevărata
Exact, şi când folosim aceste cuvinte trebuie să fim extrem de atenţi că credin" ă.
folosim cuvintele corecte care sunt în armonie cu Tradiţia de două mii de
ani şi cu experienţa noastră despre Cine este Hristos. Biserica ortodoxă are
BOR face parte din Consiliul Mondial al bisericilor, şi mulţi dintre adevăraţii responsabilitatea şi datoria
credincioşi doresc să iasă din această organizaţie. ca în orice cultură şi în orice
Cred că exista multe păreri asemănătoare ale credincioşilor, în întreaga vreme să vorbească despre
lume. E o problemă dificilă, Consiliul Mondial al Bisericilor. Şi voi spune unul Domn iisus hristos,
aşa: în primul rând, în mod ironic, Consiliul Mondial al Bisericilor este Care e Acelaşi întotdeauna,
singurul mediu în care toate Bisericile Ortodoxe participă împreună şi să vorbească acelei culturi
unde au posibilitatea să vorbească; deci în afara acestei organizaţii nu în cuvinte pe care oamenii
există încă vreun loc anume în care să avem posibilitatea de a ne întâlni le pot în" elege, dar asta nu
în mod obişnuit, decât dacă facem pelerinaje unii la alţii, pe la bisericile înseamnă că facem ceva care
fiecăruia. Aceasta e problema noastră. să schimbe Cine e hristos,
Cealaltă problemă e că protestanţii, şi se pare că şi catolicii într-o măsură, pentru că El nu e o pro­
au ideea că s-ar putea crea vreun fel de „lucru atotcuprinzător” care, punere " loso" că,
dezvoltându-se, ar include pe toata lumea, dar că acest organism nu ar fi El este Dumnezeu!
Biserica Ortodoxă.
…ca formă modernă a ecumenismului…
Este o formă modernă a ecumenismului, şi e una foarte rea. Iar dacă
CMB, sau oricare altă organizaţie la care participăm, va insista în această
direcţie, trebuie să plecăm. Există presiuni în Statele Unite să părăsim

Părintele Sera" m Rose
trăia într­un accentuat me­
diu polemic, şi nu cred că
a greşit scriind într­un stil
polemic, dar mediul actual
nu prea acceptă polemicile,
decât în grecia, " indcă acolo
din tradi" ie se ştie cum se
face aceasta.
70 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
Consiliul Naţional al Bisericilor Creştine, tocmai din cauza asta.
ht
Totuşi au fost nişte schimbări. Prezenţa ortodoxă în CMB, după cum
înţeleg eu, a avut un asemenea efect că, acum, modul oficial de discuţie este
mai adaptat, în sensul că e mai puţin direcţionat de gândul la a face vreo
mega-biserică, tocmai pentru că au descoperit că asta nu se va întâmpla,
din cauză că există din ce în ce mai multe biserici de tip protestant.
Recent am citit un articol cum că CMB ar număra mai mult de 350 de
astfel de asociaţii. Deci este un număr deja mare, care tot creşte şi, atâta
vreme cât există protestanţi, acest
număr va creste. Oamenii aceştia
realizează că nu e aşa de simplu să
construiască vreun soi de biserică
uriaşă, ci mai bine e să vorbească
unii cu alţii şi să încerce să facă
ceva împreună, de exemplu ajutor
medical, social, ceva practic.
Aş adăuga că exista influenţe
vizibile în Biserica Ortodoxă, în
câteva biserici protestante şi chiar
şi în biserica catolică, datorită
acestui context, aşadar nu e ca
şi cum stăm acolo să fim călcaţi
în picioare de toată lumea, ci
dimpotrivă, reprezentanţii noştri
mărturisesc adevărul.
Singurul lucru pe care-l putem face
cu această situaţie, care desigur
nu e una bună, e să ne rugăm
la Dumnezeu să ne arate ce să
facem, şi când ierarhii Bisericilor
vor ajunge la vreo înţelegere în
ce priveşte a rămâne sau a pleca,
să fie într-un context în deplină armonie cu credinţa ortodoxă şi care nu
va trăda în nici un fel credinţa ortodoxă. Şi dacă s-ar întâmpla ca vreun
episcop ar trăda vreodată credinţa, pot să vă spun că nu ar putea rămâne
în eparhia lui mult timp pentru că credincioşii sunt foarte puternici şi
nobili. Deci dacă episcopul începe să vorbească despre ceva greşit - şi asta
se poate întâmpla, fiindcă sunt oameni, care pot greşi…
…nu sunt papi…
Exact, nu sunt papi, deşi mai sunt glume care spun că ar fi, şi e bine că
ortodoxul încă mai are simţul umorului. Deci: dacă o episcopie îşi pierde
calea şi începe să păşească pe căi ciudate, aceşti oameni se vor plânge, vor
fi demonstraţii, şi atunci ori se va pocăi înainte de a fi prea târziu, ori va
pleca. Am mare nădejde în harul Duhului Sfânt lucrând prin oameni,
 ATITUDINI 71

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
prin preoţi, prin diaconi, prin monahi şi monahii în Biserică, astfel încât

ht
întotdeauna totul va decurge pe calea de mijloc, unde trebuie să fie.
Biserica Ortodoxă nu acceptă tendinţe extreme, stânga, dreapta, sus,
jos, ci întotdeauna ţine calea de mijloc, şi harul Duhului Sfânt vorbeşte
prin credincioşii săi şi prin toţi cei ce slujesc Biserica. El mereu ne ţine
în partea aceasta nezdruncinată, de mijloc, chiar dacă mai sunt şi păreri
ciudate uneori, dar întreaga Biserică nu se mută de pe calea de mijloc,
acolo unde Îl găsim pe Hristos.
Şcoala modernă de ştiinţă îşi direcţionează toate eforturile, printr-o lungă Şi dacă s­ar întâmpla ca
şi susţinută campanie, împotriva Bisericii şi credinţei ortodoxe. Credeţi că vreun episcop ar trăda
e înţelept ca Biserica să se angajeze într-un astfel de dialog? Este ziditor şi vreodată credin" a, pot să vă
mântuitor pentru acei oameni de ştiinţă să audă că adevărul în ce priveşte spun că nu ar putea rămâne
însuşi domeniul lor de studiu a fost de mult, chiar din primele veacuri în eparhia lui mult timp
creştine, şi este în continuare, insuflat de Duhul Sfânt şi dăruit sfinţilor pentru că credincioşii sunt
şi reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe, sau este un compromis din partea foarte puternici şi nobili.
Bisericii Ortodoxe să discute cu neadevărul? [...] dacă o episcopie îşi
A face disponibile informaţii care arată adevărul despre istorie e folositor, pierde calea şi începe să
fiindcă mulţi sunt cei care se folosesc sufleteşte prin aceasta, dar trebuie să păşească pe căi ciudate,
fim foarte precauţi, mai ales în mediul nord-american. Părintele Serafim Rose aceşti oameni se vor plânge,
trăia într-un accentuat mediu polemic, şi nu cred că a greşit scriind într-un stil vor " demonstra" ii, şi atunci
polemic, dar mediul actual nu prea acceptă polemicile, decât în Grecia, fiindcă ori se va pocăi înainte de a
acolo din tradiţie se ştie cum se face aceasta. Deci e mai bine să adoptăm o " prea târziu, ori va pleca.
cale mai blândă, să punem în faţă şi la dispoziţia oamenilor informaţiile, şi Am mare nădejde în harul
să găsim modalităţi pe internet, să facem spre exemplu căutările google mai Duhului Sfânt lucrând prin
precise şi mai lesne de scos la suprafaţă, cred că ar fi bine. oameni, prin preo" i, prin
…Mai de dorit decât confruntările directe? diaconi, prin monahi şi
Acestea în general nu sunt productive. De obicei produc doar un joc închis, monahii în Biserică, astfel
se ajunge la situaţia în care ambele părţi încep să-şi atribuie invective în mod încât întotdeauna totul va
reciproc, dar cred că ortodocşii au destui oameni competenţi în folosirea bună decurge pe calea de mijloc
a cuvintelor şi gândurilor, într-un mod pozitiv, argumentând calm şi corect. unde trebuie să " e.
Înţelesul mărturisirii acesteia este ca, prin exemplul propriei trăiri, de a face
oamenii să se simtă iubiţi de Hristos, adică să li se reamintească faptul că acest
lucru este singurul important, fundamentalul.
Cu certitudine. Cu cât ajungi mai aproape de Hristos, cu atât mai mult
vrăjmaşul încearcă să te oprească şi crucea proprie apare mai mare, însă în
fapt El e Cel Care o duce.
Se vorbeşte în ţara noastră, din cauza apartenenţei la Uniunea Europeană,
despre obligativitatea de a avea paşapoarte şi cărţi de identitate cu micro-cipuri
care să conţină informaţii bio-metrice. Pentru noi e o mare ispită, pentru că ştim
ce s-a întâmplat de exemplu în Grecia unde s-a încercat oprirea acestui demers.
Una e să avem paşapoarte pentru a putea călători mai uşor peste graniţe,
dar de ce informaţii bio-metrice?
Tocmai pentru că se încearcă formarea unei baze de date unice şi
universale în care să se introducă toate informaţiile posibile privitoare

Creştinii nu trebuie să
" e niciodată paraliza" i de
frică, pentru că Dumnezeu
este atotputernic, mai
puternic decât orice trucuri
şi mecanisme. Rugăciunea
poate opri soarele pe cer.
Dumnezeu este deasupra
oricărui lucru. A" i văzut
ce se întâmplă atunci când
cineva se roagă pentru
altcineva! Rugăciunea cuiva
poate ocroti pe cel care e în
nevoie sau păcat. De aceea
Biserica se roagă pentru to" i.
Rugăciunea este liantul care
aduce trupul rănit pentru a "
tămăduit de hristos.
Primul pas este des" in" a­
rea grani" elor na" iilor, prin
diferite arti" cii politice şi
diplomatice, cu atitudinea
demagogică a necesită" ii
protejării acestor state, ca în
paralel să existe demersuri
pentru o uni" care culturală,
care deja e în vigoare şi care
are rolul de a orbi şi astfel
ameliora impactul prea fă" iş
al destructuralizării generale
la nivel economic şi social...
72 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
la fiecare cetăţean, sub masca bunei protecţii a cetăţeanului, de către
ht
organizaţiile globalizatoare, care sunt în realitate însăşi sursa faţă de
care cetăţeanul ar avea nevoie de protecţie. Primul pas este desfiinţarea
graniţelor naţiilor, prin diferite artificii politice şi diplomatice, cu
atitudinea demagogică a necesităţii protejării acestor state, ca în
paralel să existe demersuri pentru o unificare culturală, care deja e
în vigoare şi care are rolul de a orbi şi astfel ameliora impactul prea
făţiş al destructuralizării generale la nivel economic şi social, iar apoi,
pasul ultim, o pseudo-unificare la nivel de credinţă, care este efortul
întruchipat de pan-erezia ecumenismului.
Exista deja foarte multe plângeri, de multă vreme, din partea credincioşilor
şi nu numai, în America de Nord, în legătură cu acest subiect. Nu vă
temeţi, căci cu noi este Dumnezeu! Care este principala îngrijorare?
Aşa cum ştim că se folosesc majoritatea invenţiilor tehnologice şi
ştiinţifice ale secolului 20 încă din perioada post-bellică (odată cu bomba
atomică, fapt care a marcat începutul declinului implementării ştiinţei
în plan social), şi văzând că în pofida diversităţii lor, toate au totuşi
scopul comun de smintire, îmbolnăvire, slăbire, pervertire şi finalmente
nimicire a fiinţei umane, temerea noastră este de a fi forţaţi, din ştiinţa
sau neştiinţa noastră, să nu mai putem dispune de libertatea noastră de
alegere dăruită de Dumnezeu, libertate care ne permite să ne rugăm Lui
şi să facem voia Lui.
Aceste mecanisme, cum sunt şi micro-cipurile, pot şi sânt menite
pentru a altera voinţa în sensul slăbirii, anihilării şi chiar inversarea
ei, apoi emisiile audio, video şi cele induse la nivel subliminal, care
alterează undele bunei funcţionări a creierului uman şi vatămă sufletul,
apoi substanţele nenaturale care sunt atât de răspândite în alimentele
moderne şi care creează boli, şi nu în ultimul rând foarte subtilele
erezii care sunt mult mai periculoase fiinţei noastre decât atacurile mai
grosiere, aşadar efectul cumulat al tuturor acestora este faţa văzută
a războiului nevăzut al lui Antihrist. Teama creştinului ortodox este
aceea de a i se sminti puterea sufletească a voinţei dată de Hristos şi pe
care întru Hristos vrea să o şi folosească.
Pentru cel care le primeşte, care le acceptă! Deci, să nu le acceptăm,
ci prin rugăciune, cea mai importantă, mai eficientă şi mai poruncită
dintre acţiunile credinciosului, să ţinem inima şi fiinţa noastră numai
către şi în Hristos Domnul. Creştinii nu trebuie să fie niciodată
paralizaţi de frică, pentru că Dumnezeu este atotputernic, mai puternic
decât orice trucuri şi mecanisme. Rugăciunea poate opri soarele pe
cer. Dumnezeu este deasupra oricărui lucru. Aţi văzut ce se întâmplă
atunci când cineva se roagă pentru altcineva! Rugăciunea cuiva poate
ocroti pe cel care e în nevoie sau păcat. De aceea Biserica se roagă
pentru toţi. Rugăciunea este liantul care aduce trupul rănit pentru a fi
tămăduit de Hristos. Este destul să spunem, (noi sau altcineva pentru
 ATITUDINI 73

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
noi): Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi! şi

ht
suntem ocrotiţi.
Sigur că Dumnezeu vede eforturile noastre de a ne păstra Luişi. Avem şi
responsabilitatea de a căuta să ţinem Sfânta Tradiţie a Bisericii aşa cum
se cuvine, adică şi în cele tainice şi în cele pragmatice, pentru că unele se
reflectă prin celelalte şi sunt legate, neputând a ne pleca duhului lumii
nici în cea mai mică măsură. Şi aici este întrebarea: cum se pot atunci
uni mintea cu inima în rugăciunea lui Iisus, în cazul în care totuşi nu
dispunem de ele, sănătoase? Aceste mecanisme, cum sunt
Păi, în realitate, nu noi săvârşim rugăciunea, ci Dumnezeu Care e Cel Ce şi micro­cipurile, pot şi sânt
tămăduieşte, pentru a putea, mai apoi, uni. menite pentru a altera voin" a
Credeţi că ar ajuta, pentru a ne întări în exerciţiul statornicirii în alegerea în sensul slăbirii, anihilării
celor bune şi întru mântuire, să ne gândim la cuvintele Domnului: „în ce vă voi şi chiar inversarea ei, apoi
găsi, în aceea vă voi judeca”? emisiile audio, video şi cele
Ajută, dar pe lângă responsabilitatea personală, ne putem gândi şi la induse la nivel subliminal,
extinderea ei, în sensul rugăciunii Sfântului Siluan care se ruga pentru care alterează undele bunei
întreaga zidire. func" ionări a creierului
Aşadar, îmbinarea responsabilităţii personale cu cea a întreg trupului Bisericii uman şi vatămă su" etul, apoi
e adevărata întărire. substan" ele nenaturale care
Da, doar aşa e complet. Nu e uşor să fii creştin, dar Domnul ne spune sunt atât de răspândite în
că povara Sa e uşoară. Ne putem încredinţa de aceasta văzând şi cerând, alimentele moderne şi care
clipă de clipă, împreună-lucrarea Lui cu noi. creează boli, şi nu în ultimul
interviu realizat de sora Elena, iulie 2008 rând foarte subtilele erezii

Păi, dacă nu eşti legitimat de
“noi”, nu exişti. noi suntem
“noi”. tu cine te crezi? nu
construieşti, nu eşti în nici
o institu" ie, unde, apropos,
sunt doar oameni puşi de
“noi”. nu ştim cine eşti, cine
te­a dus “dincolo”, cine te­a
adus “înapoi”, ce vrei de la
noi. Mai bine te ignorăm.
74 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
preTexTe peNTrU A NU fACe NIMIC1
ig a
ht
Mircea platon
partea dramatică
A face, a construi, a construi pe loc bun, cu temelie solidă. A lămuri. Lucrând,
lămureşti, limpezeşti lucrurile, lumea, pe tine, pe ceilalţi. Asta dacă lucrezi
în via Domnului. Dacă lucrezi pentru Mamona, atunci nu faci decât să
sporeşti confuzia din tine şi din ceilalţi. Care sunt motivele pentru care,
după cum suspină mulţi, România
e în continuu “război civil”? Care
sunt motivele pentru care nu
ne lămurim? Ne agităm, facem
multe, dar nu lămurim nimic, nu
limpezim nici chipul României,
nici al nostru, nu ne ridicăm
pe verticala nici unei coloane
vertebrale, nici unei turle. Orice
sugestie, observaţie, întrebare,
tentativă de a lămuri nişte lucruri,
orice încercare de a lua lucrurile “la
bani mărunţi” e primită, la noi, cu
ostilitate osificată agonic în aceste
tipuri de pretexte folosite pentru a
nu lămuri nimic şi deci pentru a nu
face nimic.
1. Ai plecat din România. N-ai
mâncat salam cu soia, nu eşti de-
al nostru, nu mai ştii cum e aici.
Ai plecat şi nu-ţi place “acolo”:
păi, sigur, unii oameni sunt veşnic
nemulţumiţi, nu se acomodează
nicăieri. Ai plecat şi îţi place
“acolo”: da, sigur, păi te-ai înstrăinat, nu mai ştii ce bine e la noi, ce ţară
frumoasă avem, cu oameni calzi, primitori; te-ai asimilat, îţi place, te-ai
vândut. Vii dintr-o ţară normală şi ne spui nouă ce să facem aici. Te-ai
“împlinit” în acea ţară normală: păi asta înseamnă că nu mai ştii cum e
să te “descurci” aici. Nu te-ai “împlinit”: păi atunci eşti un luzăr, ia uite la
mine ce maşină nouă am, şi cum mă duc eu în vacanţă în Turcia vara şi la
supermarket tot timpul.
2. N-ai plecat din România. Da, bun, eşti un luzăr, ce ştii tu. Nu eşti
expert, n-ai burse. Nu ştii cum e în Occident: civilizaţie, nenicule, nu ca
aici. Eşti rasist, homofob, legionar, sexist, fundamentalist. Înapoiat. Taci
1 - Şi acest articol, ca şi cel precedent, îi are în vedere pe creştinii care au ales să rămână în lume,
nu pe monahi.
 ATITUDINI 75

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
şi ascultă, şi înghite. Că, dacă erai bun de ceva, plecai din ţara asta de

ht
luzări. Ai plecat şi nu te-ai mai întors: nu eşti patriot. Ai plecat şi te-ai
întors: n-ai reuşit acolo şi acum vii şi vrei să o faci pe-a deşteptul aici.
3. Eşti legitimat de “noi”. Păi bine, domnule, noi îţi dăm burse şi dumneata
aşa îţi manifeşti recunoştinţa? Păi, cum, ne critici? De ce spargi rândurile,
de ce ajuţi duşmanul, “inamicii inteligenţei” care va să zică? Dacă eşti
legitimat de noi, dacă noi ţi-am dat şi te-am pus acolo unde eşti acum, păi
fii şi tu recunoscător, şi nu mai critica atât. Manifestă iniţiativă doar în
“cadru legal şi cu preaviz”. Eventual în pauza de cafea, la simpozion. Ca să Dar o popula" ie de
detectezi cât mai repede masa cu tartine şi glumele bossului. fatalişti, un millet de
4. Nu eşti legitimat de “noi”. Păi, dacă nu eşti legitimat de “noi”, nu exişti. ortodoxişti abulici, va
Noi suntem “noi”. Tu cine te crezi? Nu construieşti, nu eşti în nici o conveni întotdeauna
instituţie, unde, apropos, sunt doar oameni puşi de “noi”. Nu ştim cine paşalelor tehnocrate.
eşti, cine te-a dus “dincolo”, cine te-a adus “înapoi”, ce vrei de la noi. Mai Dacă ateii şi elitele distrug
bine te ignorăm. De fapt, nici nu exişti. Ce spui? Nu se-aude. Şi chiar libertatea în numele
dacă se-aude, cui îi pasă? Nu înţelegem. Nu ştim autorii de care vorbeşti determinismului istoric,
dumneata. Noi îi ştim numai pe ăştia de ne convin nouă. Şi închide al istoriei, pseudoisihaştii
dreacu’ uşea după dumneata că trage. Du-te înapoi de unde-ai venit, că distrug istoria în numele
oricum eşti negativist. Nu ştii ce greu se construieşte, cu câte sacrificii. “smereniei”. Ambele tabere
Trebuie să înveţi să faci sacrificii, să te adaptezi: Să-ţi ridici o vilă în oraş neagă, în fond, libertatea
şi-o casă la ţară, să-ţi iei maşină, Volvo, de om serios, să lupţi, cum ar veni, creştinilor. Pentru unii
din interiorul sistemului. Doar aşa poţi schimba ceva. nu suntem destul de cul" i,
5. Eşti ortodox. A, bun, am înţeles, eşti fanatic. Mă mir doar că n-ai barbă. pentru al" ii nu suntem
Eşti legionar, rasist, homofob. Nu cumva eşti de-ai lui Vadim sau Becali? destul de s" n" i.
Posteşti! Eşti fanatic. Da’ totuşi cum de n-ai barbă?! Că domnul Pleşu
a scris o carte despre îngeri şi are barbă. Eşti antioccidental, deşi stai în ne agităm, facem multe,
Occident. Păi, dacă nu-ţi place, vino înapoi. Ca după aia să vedem dacă dar nu lămurim nimic,
mai poţi s-o mai faci pe-a deşteptul după ce te spălăm noi pe creier aici şi nu limpezim nici chipul
îţi spunem tot ce le spunem celor de la punctul 2. României, nici al nostru, nu
ne ridicăm pe verticala nici
partea dogmatică unei coloane vertebrale, nici
Dacă toate stratagemele de mai sus sunt uşor de detectat şi de combătut, unei turle.
deşi cu risipă de energie, de răbdare şi de umor şi cu slaba nădejde de a
schimba ceva, şi mai periculos e chietismul ortodoxist, îmbrobodirea pioasă
a gândului lucrător. Fatalismul pseudoisihast e mai periculos pentru că nu
se opune făţiş adevărului, ci îl mimează. Dar o populaţie de fatalişti, un
millet de ortodoxişti abulici, va conveni întotdeauna paşalelor tehnocrate.
Dacă ateii şi elitele distrug libertatea în numele determinismului istoric,
al Istoriei, pseudoisihaştii distrug istoria în numele “smereniei”. Ambele
tabere neagă, în fond, libertatea creştinilor. Pentru unii nu suntem destul
de culţi, pentru alţii nu suntem destul de sfinţi. Şi, desigur, de vreme ce
toţi marii oameni şi toţi marii sfinţi sunt în trecut, nu ne rămâne decât
să “recuperăm” în numele arheologiei culturale şi duhovniceşti, într-o
cultură de muzeu şi o credinţă lăcrimoasă, “figurile” trecutului. Dar mai
 76 ATITUDINI

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
întâi trebuie să ne asigurăm că sunt moarte cu adevărat, că sunt moarte

ht
de-a binelea. Pentru că nu vrem să facem ce-au făcut ele, ci doar să strivim
cu efigia lor pe oricine ar încerca să atragă atenţia asupra micimii noastre.
Şi asupra cauzelor micimii noastre.
Ideea acestor pseudoisihaşti, care afirmă, de exemplu, că “familia e
antihrist”, ar fi că a gândi sau activa politic înseamnă a vrea să construieşti
utopia, a fi hiliast. Şi a crea utopia înseamnă a dori să izgoneşti dracii şi
să faci minuni. Or, nu poţi face minuni decât dacă te nevoieşti şi ajungi
la nepătimire. Înainte de a atinge
acest punct, nu poţi avea “nebuna
îndrăzneală” de a pretinde să faci
politică, adică să construieşti
utopia, adică să scoţi dracii din
alţii. Şi totul e susţinut cu citate
din părintele Cleopa eventual, sau
din părintele Teofil Pârâian.
Cred că o mare parte a chietiştilor
ortodoxişti împărtăşeşte această
lectură sacerdotală a rolului
creştinului în lume. Şi totuşi,
ea e greşită pentru că un creştin
nu e sacerdot decât în virtutea
botezului, în Biserică. El nu e
sacerdot în calitatea lui de cetăţean
al polisului, ci în calitatea lui de
membru al Bisericii. Statul nu e
pentru creştin o instituţie sacră,
aşa cum era polisul pentru greci
sau Roma pentru romani. Pentru
ortodocşi, nu statul, ci biserica
e locul/modul de închinare la
Dumnezeu. Şi de aceea nu avem
o religie civilă, precum romanii sau grecii. Noi nu venerăm strămoşii ca
nu e adevărat că trebuie zei domestici sau zeii cetăţii. În lumea clasică a religiei civile, a religiei
să " i sfânt dacă vrei să fără text revelat, a religiei fără cler, a religiei care nu avea drept scop
construieşti utopia. un mântuirea, ci relaţiile de bună-vecinătate cu zeii locuitori şi protectori
sfânt nu vrea să construiască ai cetăţii, erai sacerdot în calitate de cetăţean, nu în calitate de “iniţiat”
utopia pentru că ştie că precum creştinul.
utopia e de la celălalt, e Prin botez, creştinul e smuls păcatului şi în acest sens e smuls “lumii”,
mântuirea în imanent, dacă prin lume înţelegem firea căzută. Dar nu e smuls vieţii pământeşti.
fără Dumnezeu. Şi nici un Totuşi, el e sacerdot în virtutea acestei morţi şi învieri împreună cu
creştin nu ar trebui să vrea să Hristos care e botezul. Dar nu e sacerdot în virtutea faptului că e cetăţean
construiască utopia. al Constanţei, aşa cum erau grecii de pe vremea anticului Tomis. Cu alte
cuvinte, între sacerdoţiul civil al păgânilor şi sacerdoţiul laic al creştinilor

există o diferenţă: primul e legat de naşterea în polis
şi îşi găseşte împlinirea în imanent, în bunăstarea
cetăţii, al doilea e legat de moartea şi învierea
împreună cu Hristos şi îşi găseşte împlinirea nu în
destinul manifest, ci în mântuire.
Împărăţia lui Hristos nu e în lumea aceasta, şi
tocmai această distincţie ne cere nouă, creştinilor, să
trăim cu o dublă cetăţenie.2 Nu putem să absorbim
transcendentul în natură, precum păgânii, nici
să aspirăm teocratic statul, precum musulmanii.
Mântuitorul nostru e Dumnezeu şi om, şi Biserica e
instituţie divino-umană. Creştinii trăiesc paradoxal,
ca persoană, în lume pentru Hristos, a Cărui
împărăţie e dincolo de lume. Nu trebui să aşteptăm
să ne sfinţim înainte de a face ceva. Pentru că nu ne
putem sfinţi decât în timp ce înfăptuim ceva. Nu
ne va sfinţi rezultatul politicii noastre. Dar ne va
sfinţi exerciţiul nostru de politică creştină. Nu ne
va mântui un stat funcţional în România. Dar ne
poate ajuta la mântuire implicarea noastră creştină
în construirea unui stat funcţional în România. Nu
ne va mântui dispariţia corupţiei. Dar nu ne va mai
dăuna mântuirii existenţa unui sistem de corupţie
generalizată. Nu vom stârpi dracii, dar nici nu le vom
mai da nas şi nu îi vom mai produce prin structuri
birocratice şi tehnocratice care ne impun legislaţie
anticreştină, care ne impun să ne dăm copiii la şcoli
unde sunt îndoctrinaţi anticreştin, care ne cer să ne
vindem sufletul ca să putem supravieţui: să furăm
ca mod de viaţă, să minţim ca mod de exprimare, să
fim laşi ca mod de gândire.
De aceea deci nu ni se cere să fim sfinţi că să ducem
gunoiul, să tăiem lemne, sau să ne gospodărim. Nu
trebuie să fii sfânt ca să te gândeşti cum poţi să ţii
curat în cartierul tău. Nu trebui să fii sfânt ca să faci
curat în biserică, să deretici în casă sau în oraş. Nu
trebui să fii sfânt ca să fii gospodar sau ca să te asiguri
că deputaţii din circumscripţia ta electorală sunt
creştini de ispravă. Din moment ce nu aceste lucruri
mântuiesc, nu are rost să le condiţionezi de sfinţenie.
Nu e adevărat că trebuie să fii sfânt dacă vrei să
2 - Şi de aceea nu putem fi “globalişti” şi multiculturalişti, pentru că
orizontul nostru e pe verticală, nu pe orizontală. Noi ardem în două
lumi, nu în lume, fie ea şi “globală”.
ATITUDINI 77
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
construieşti utopia. Un sfânt nu vrea să construiască
ht
utopia pentru că ştie că utopia e de la celălalt, e
mântuirea în imanent, fără Dumnezeu. Şi nici un
creştin nu ar trebui să vrea să construiască utopia.
Toţi ar trebui să vrea să se mântuiască. Dar pentru
asta trebuie să trăiască, în lume, cu Hristos. E un
paradox pe care nu îl pot ocoli. Nu există scăpare
uşoară din această îmbinare. Şi cei care, stând în
lume, reduc totul la lumea privată a propriilor
vicii şi virtuţi ar trebui poate să (re)înveţe să se
gândească la Dumnezeu, nu la propria persoană,
ca la centrul lumii lor.
A nu te implica politic pe motiv că trebuie mai întâi
să te sfinţeşti înseamnă a spune că nu vrei să trăieşti
pentru că vei păcătui. Implicarea politică nu e
exorcism pentru că nu e construirea utopiei. E viaţă.
E viaţă normală. Creştinul trebuie să facă politică
aşa cum cumpără zarzavat pentru ciorba de post
din piaţă: să aleagă, să se uite la raportul calitate/
preţ. Nu e nimic mai mult. Dacă tot sunt sacerdoţi,
atunci ar trebui ca ortodoxiştii noştri să nu lege
donatist eficienţa săvârşirii tainei de vrednicia
preotului. Ar trebui să lucreze taina lui Dumnezeu,
taina libertăţii noastre în lume, cu încredere. Firesc.
Altminteri, dacă tot stăm aşezaţi strâmb în gânduri,
în vorbe şi în orgoliile noastre “iniţiate”, nu vom
pricepe niciodată cum trebuie să facem tot ce mai
avem de făcut.3
3 - Pentru un mic exemplu despre cum anume era conceput exerciţiul
politic creştin-ortodox în Bizanţ, vezi excelentele traduceri –
nădăjduiesc că sunt doar un început – ale istoricului Nicolae Şerban
Tanaşoca din revista Tabor, editată de IPS Bartolomeu Anania:
“Sfaturile diaconului Agapet pentru împăratul Justinian”, în Tabor
(nr. 3, iunie 2008) ; “Ale împăratului Vasile Macedoneanul capitole
povăţuitoare pentru fiul său Leon”, în Tabor (nr. 5, august 2008).
Parenezele lui Vasile Macedoneanul sunt atribuite Sfântului Fotie,
patriarh al Constantinopolelui şi conţin lucruri de mare bun-simţ
antipuritan precum: “Nu te purta nepotrivit cu împrejurările: ca
muritor, învaţă să te bucuri de cele ce par bune în viaţa aceasta, ca
nemuritor, ai grijă să te învredniceşti de cele nemuritoare”. Dar aceste
cugetări “politice” sunt completate de altele, care ar fi considerate
“fundamentaliste” astăzi: “Fă-ţi din credinţa sinceră în Hristos
principiu şi temei de neclintit pentru zidirea vieţii tale.” Sau: “Să
cugeţi drept, potrivit dogmelor Ortodoxiei şi să cinsteşti cu asupra
de măsură Biserica.”

Era absolut inadmisibilă
botezarea copiilor din
familiile de comunişti,
ac" iune cali" cată drept
ruşinoasă şi antisovietică.
vasile Popovici, ministru al
industriei [...] anul 1920,
şi­a botezat propriii copii
în ianuarie 1950: o " ică în
vârstă de 18 ani şi un fecior
care avea doar şase luni.
78 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
rezIsTeNţA relIgIoAsă ANTICoMUNIsTă
MUNIs
MUNIsTTă
Tă
ig a
ht
DIN BAsArABIA
ÎN perIoADA 1944 – 1965
Monahia gudiila Corman
„Ca în codru cu topoarele au tăiat uşile locaşului Tău, cu topoare şi ciocane
l-au sfărâmat, ars-au cu foc locaşul cel sfânt al tău, până la pământ,
spurcat-au locul numelui Tău. Zis-au în inima lor împreună cu neamul
lor: Veniţi să ardem toate locurile
de prăznuire ale lui Dumnezeu de
pe pământ …” (Psalmul 73)
Rezistenţa religioasă antico-
munistă din Basarabia a luat fiinţă
spontan ca urmare a crimelor odi-
oase comise de regimul comunist
împotriva clerului şi credincio-
şilor, contra credinţei strămoşeşti,
a închiderii şi a dărâmării bise-
ricilor şi a mănăstirilor. Acţiunile
comuniştilor erau planificate me-
ticulos şi realizate eşalonat, astfel
încât a fost foarte greu a protesta
în mod organizat împotriva regi-
mului dictatorial comunist.
În pofida restricţiilor ateiste
impuse de comunişti, au fost
înregistrate acţiuni de rezistenţă
ale clerului şi credincioşilor,
manifestate prin demersuri
înaintate diverselor instanţe
privind redeschiderea sfintelor
locaşuri, prin repararea bisericilor şi plata impozitelor exagerate, prin
oficierea serviciilor divine, atunci când acestea erau interzise, prin scrisori
de protest şi chiar prin rezistenţă armată, prin încălcarea legislaţiei
sovietice cu privire la culte.
Una dintre cele mai răspândite forme de protest ale creştinilor o constituiau
demersurile înaintate diferitelor instanţe de stat privind redeschiderea
bisericilor şi reducerea impozitelor exagerate faţă de biserică, stabilite de
regimul comunist. Astfel, în 1949, enoriaşii au înaintat împuternicitului
pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse în R.S.S.M. 101 demersuri
ce vizau redeschiderea a 77 de biserici; în audienţă la comisarul sovietic
pentru culte s-au aflat 225 de persoane. Cele 380 de cereri înaintate de
parohii bisericilor ne vorbesc de impozitele exagerate stabilite de regimul

comunist. De altfel, toate demersurile au fost
respinse, iar douăzeci de cereri nu au fost examinate
deloc. La 1 ianuarie 1950 în republică funcţionau
555 de biserici ortodoxe1.
Împuternicitul moscovit la Chişinău, efectuând o
analiză a gradului de religiozitate a populaţiei, a
constatat: „Nivelul de frecventare a bisericilor de
către creştini este destul de înalt, depăşind indicii
din anii precedenţi. Printre credincioşi se pot vedea
persoane de toate vârstele şi categoriile sociale, chiar
şi din rândurile intelectualităţii, comuniştilor şi
comsomoliştilor, care respectă canoanele bisericeşti.
în raionul Străşeni au fost botezaţi patru copii în
vârstă de 6-10 ani; în raionul Ungheni - opt copii
în vârstă de 2-6 ani; în oraşul Chişinău - optzeci de
copii în vârstă de 2-15 ani”2 . Era absolut inadmisibilă
botezarea copiilor din familiile de comunişti, acţiune
calificată drept ruşinoasă şi antisovietică. Vasile
Popovici, ministru al Industriei din R.S.S.M.,
comunist din anul 1920, şi-a botezat propriii copii în
ianuarie 1950: o fiică în vârstă de 18 ani şi un fecior
care avea doar şase luni. Exemplul său l-a urmat şi
alt membru al Consiliului de Miniştri al R.S.S.M.,
fapt pentru care ambii au fost destituiţi din posturi
şi sancţionaţi pe linie de partid3. Deci, în pofida
tuturor restricţiilor impuse de către autorităţile
sovietice, populaţia şi-a menţinut spiritul religios.
Vina era dată pe „elementele antisovietice”, care, în
viziunea împuternicitului pentru culte, existau în
rândurile credincioşilor şi care, chipurile, difuzau
foi volante cu conţinut provocator privind sfârşitul
lumii, eventualitatea unui război, căderea puterii
sovietice etc.4
Moartea lui Stalin a generat o nouă mişcare a cre-
dincioşilor pentru restabilirea şi redeschiderea
locaşurilor sfinte, atitudine demonstrată prin
numeroasele demersuri făcute pe lângă organele
republicane şi cele unionale. Acestea erau adresate
împuternicitului moscovit la Chişinău, Patriarhiei
ruse, guvernului unional etc. Toate demersurile însă
reveneau, pentru „rezolvare”, la Chişinău.
1- A.N.R.M., f. 3046, inv. 1, d.120, f. 491-492.
2- A.O.S.P.R.M., f. 51, inv. 9, d.5, f. 59.
3- Ibidem.
4- Ibidem.
ATITUDINI 79
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
Marea majoritate a demersurilor care au fost
ht
înaintate către diverse instanţe de stat republicane
şi unionale pentru a permite redeschiderea unor
biserici, urmau un „itinerar” neschimbat: de la
autorităţile bisericeşti la cele de stat, ca în cele
din urmă rezoluţia să fie una dintre următoarele:
„Argumentele aduse nu sunt convingătoare”;
„Preotul a părăsit singur biserica”; „Semnăturile
pentru redeschiderea bisericii sunt falsificate”.5.
Deoarece însă autorităţile nu reacţionau la sutele
şi miile de demersuri făcute de creştini, aceştia îşi
făceau dreptate cum găseau ei de cuviinţă. Astfel,
de-a lungul drumurilor reapar troiţe, acolo unde
acestea fuseseră scoase mai înainte, iar clopotele
care nu mai aveau „voie” să sune în curtea bisericilor
erau transferate în cimitire.
Populaţia îşi exprima atitudinea negativă faţă de
politica anticreştină promovată de regimul comunist
şi în scrisorile de protest. Astfel, la 6 august 1956
chişinăuianul Olaru, în numele unui număr mare de
basarabeni în etate, adresează o scrisoare lui Karpov,
preşedintele Consiliului pentru Problemele Bisericii
Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri
al U.R.S.S. şi Prezidiului Sovietului Suprem al
U.R.S.S.6 Autorul întreabă într-un mod diplomatic,
dar şi critic: „...Oare nu se găsesc la noi în Moldova
oameni care să cunoască nu numai limba de stat
- limba rusă -, dar şi limba moldovenească (adică
limba română - L.T.), oameni inteligenţi, cu studii,
şi care cu permisiunea dumneavoastră să ne dirijeze
viaţa religioasă?” 7. Scrisoarea este un argument în
plus că basarabenii doreau ca serviciul religios să
fie oficiat în limba română şi este un protest faţă de
politica de rusificare a bisericii.
O parte din cler care în 1940 şi-au pus mari speranţe
în regimul comunist, înţelegând mai târziu esenţa
acestuia, n-a mai dorit să-1 susţină. Un exemplu
elocvent în acest sens este şi cazul arhimandritului
Varlaam (cu numele mirean Mihail Guriţă). În 1940
arhimandritul Varlaam susţinuse actul de unire a
Bisericii din Basarabia cu Patriarhia Moscovei, dar
5 - A.N.R.M., f. 3046, inv. 1, d.128, f. 71.
6 - A.N.R.M., f. 3046, inv. 1, d.57, f. 94-95.
7 - Ibidem.

Deşi a purtat un caracter
spontan, rebeliunea de
la mănăstirea Răciula a
constituit o manifestare de
rezisten" ă antitotalitară,
antisovietică de cea mai
mare amploare, la care
au participat aproximativ
patru mii de persoane. E
un simbol al rezisten" ei
creştinilor pe teritoriul
Basarabiei.
Rezisten" a creştinilor
a determinat autorită" ile
sovietice să­şi revadă
activitatea în domeniul
cultelor şi în po" da unei
politici ateiste promovate
decenii la rând în Basarabia,
religia a supravie" uit.
80 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
în perioada sovietică este trecut în tabăra reacţionarilor şi a naţionaliştilor,
ht
pentru îndrăzneala sa de a adresa în 1956 mareşalului Jukov un mesaj
‚în care era expus un protest. Arhimandritul Varlaam punea la îndoială
legitimitatea unui ierarh rus aflat la „datorie” într-o colonie sovietică,
cerând mitropolie, autonomie, iar ca ierarh - un moldovean.
Acest demers a trecut prin mecanismul deja cunoscut, ajungând spre
examinare la comisarul moscovit pentru problemele Bisericii Ortodoxe
Ruse, G. Karpov, care, la rândul lui, îl expediază subalternului său la
Chişinău, Romenski, însoţit de următoarea indicaţie secretă: „Să urmăriţi
cu neslăbită atenţie acţiunile lui Macarie Varlaam, să luaţi măsuri şi să
informaţi Consiliul”. După mai multe intimidări şi constrângeri din
partea organelor, arhimandritul Varlaam şi-a expus deschis atitudinea
faţă de Patriarhia Moscovei, declarând că renunţă la poziţia declarată
în 1940. Arhimandritul Varlaam, având studii teologice şi o vechime în
domeniu de 30 de ani, n-a fost acceptat de Patriarhia rusă, prin persoana
sa fiind întregită lista elementelor considerate periculoase pentru
construcţia socialistă. Prin hotărârea Sfântului Sinod din 31 iulie 1958,
arhimandritul Varlaam a fost exclus din rândurile clerului8, iar mai
târziu persoana sa a servit drept subiect de preocupare pentru Comitetul
Securităţii de Stat şi pentru alte organe9.
Creştinii recurgeau la diferite formule, în speranţa că vor reuşi să-i
îmbuneze pe satrapi, doar să obţină rezultatul scontat. Timotei Orbu
din Mălăieşti, Vadul lui Vodă, a scris, de exemplu, la Moscova, atât lui
Bulganin, cât şi Patriarhiei ruse: „Noi, bătrânii de 60-65 de ani [...], avem
lucrate câte 165-200 de zile în colhoz [...] Vă rugăm în genunchi să ne
lăsaţi să murim în credinţa strămoşească..”10. Unele demersuri denotă un
ton ferm şi revoltător. Creştinii din Cobusca Nouă, raionul Bulboaca, care
se tot rugau de cinci ani pe la diverse instanţe să li se deschidă biserica,
de fiecare dată primind acelaşi răspuns - „Nu se poate.” -, au redactat
un demers revoltător: „De ce nu se poate?... De ce biserica noastră este
tratată de parcă ar fi capul relelor, fiind pusă sub acuzaţie?”11.
La 15 martie 1959, în satul Gangura, raionul Bulboaca, autorităţile
locale, de comun acord cu cele raionale, au închis biserica, fără a da
vreo explicaţie enoriaşilor. Împotriva acestei decizii s-a ridicat tot satul.
Explicaţia dată de autorităţi a fost următoarea: „Este vorba de ordinul
Arhiepiscopului Chişinăului şi al Moldovei de a închide biserica,
deoarece timp de un an de zile nu a fost achitat impozitul”12 . Trei zile
şi-au apărat enoriaşii biserica de autorităţi, care intenţionau să doboare
de pe acoperişul ei Sfânta Cruce. Mai mult decât atât, enoriaşii au
adunat 11 mii de ruble, pentru a fi vărsate la Arhiepiscopie, numai ca să
8 - Ibidem.
9 - A.N.R.M., f. 3046, inv. 1, d.56, f. 33.
10 - Ibidem.
11 - A.N.R.M., f. 3041, inv. 1, d.66, f. 15.
12 - Ibidem.

obţină dreptul ca biserica să-şi reia activitatea13.
În conformitate cu hotărârea Consiliului de Miniştri
al R.S.S.M. din 5 iunie 1959, se preconiza închiderea
a nouă centre monastice14. Bineînţeles că hotărârea în
cauză a provocat nemulţumirea personalului monahal
şi a mirenilor. În comunităţile monahale au existat
mai multe încercări de rezistenţă, dar acestea erau
descoperite şi anihilate uşor, inclusiv prin intermediul
arhiepiscopului de la Chişinău, Nectarie15.
Prin hotărârea menţionată mai sus urma să fie
închisă şi mănăstirea Răciula. Fuseseră determinate
toate structurile responsabile pentru operaţiunea
de închidere. Autorităţile au stabilit mecanismul de
închidere a centrului monastic, dar n-au ţinut cont şi
de starea de spirit a creştinilor, de atitudinea lor faţă de
credinţă. În consecinţă, aceasta a generat confruntarea
dintre autorităţile sovietice împuternicite să închidă
mănăstirea şi călugăriţele şi mirenii care s-au ridicat
în apărarea credinţei şi a mănăstirii. Tentativa de a
închide mănăstirea pe cale paşnică a eşuat. Situaţia ce
se crease 1-a alarmat chiar şi pe secretarul doi al CC.
al P.C.M., I. Bodiul, care a ordonat: „în caz de eşec,
toţi responsabilii de operaţiune vor fi destituiţi din
funcţii”16.1. Bodiul a fost omul din umbră, care a lovit
crâncen în credinţă şi intelectualitate. Autorităţile
au trimis împotriva rebelilor un efectiv de 500 de
miliţieni, care erau conduşi de către un general rus,
sosit de la Moscova17.
Nouă zile şi nouă nopţi şi-au apărat locuitorii din
Răciula, raionul Călăraşi, mănăstirea şi biserica
din localitate. La 1 iulie 1959, în cea de-a noua zi
de rezistenţă a creştinilor, autorităţile au aplicat
arme de foc. David Simion a fost omorât, alte trei
persoane au fost rănite: Ilarion Mocreac, Dionisie
Daniţă şi Gheorghe Porcar. Au fost arestaţi stareţa
mănăstirii, egumena Sephora şi opt bărbaţi,
care au fost condamnaţi la diferite termene de
privaţiune de libertate.
Deşi a purtat un caracter spontan, rebeliunea de la
mănăstirea Răciula a constituit o manifestare de
13 - A.N.R.M., f. 3046, inv. 1, d.104, f. 32.
14 - Ibidem.
15 - A.N.R.M., f. 208, inv. 4, d.596, f. 93-101.
16 - Ibidem.
17 - Ibidem.
ATITUDINI 81
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
rezistenţă antitotalitară, antisovietică de cea mai
ht
mare amploare, la care au participat aproximativ
patru mii de persoane. E un simbol al rezistenţei
creştinilor pe teritoriul Basarabiei.
Un rol aparte în mişcarea de rezistenţă îi revine
clerului. Un şir de preoţi, deşi au fost excluşi
din rândurile clerului, au continuat săvârşirea
ritualurilor religioase solicitate de către enoriaşi,
au colectat mijloace pentru redeschiderea şi
restaurarea locaşurilor sfinte. În acest sens este
semnificativ cazul preotului Grigore Armencea,
care, fiind lipsit de cinul preoţesc, a organizat
întruniri ale credincioşilor, a adunat de la ei bani şi
a reparat bisericile închise în satele Lipceni, Popăuţi
şi Saharna. La 5 august 1956 preotul Armencea a
organizat în satul Saharna o slujbă religioasă în
prezenţa unui număr mare de credincioşi, urmată
de o adunare, evident, neautorizată. Adunarea
a ales un consiliu bisericesc, ce urma să continue
reparaţia acestei biserici închise şi să obţină
deschiderea ei. Enoriaşii colectau semnături pentru
deschiderea bisericii şi numirea în calitate de preot
a lui Grigore Armencea18.
Una dintre victimele regimului comunist a fost
şi preotul Gheorghe Păduraru, care, în semn de
protest, se decide să emigreze, în acest scop înaintând
o cerere ministrului de Externe al U.R.S.S.,
Gromâko: „...deoarece şase ani stau fără serviciu,
am familie, copii... rog permisiunea de a emigra în
Canada. Limba rusă nu o posed bine. Toată familia
mea posedă limba română. Soţia posedă şi limba
franceză. 1 ianuarie 1958”19. Pentru îndrăzneala
sa, preotul Păduraru a fost declarat bolnav psihic
şi fanatic religios, de el ocupându-se în continuare
organele de securitate20.
Rezistenţa creştinilor a determinat autorităţile
sovietice să-şi revadă activitatea în domeniul cultelor
şi în pofida unei politici ateiste promovate decenii la
rând în Basarabia, religia a supravieţuit.
18 - Ibidem.
19 - A.N.R.M., f. 3046, inv. 1, d.75, f. 75.
20 - Ibidem,f. 21.

„vulpile au vizuini şi
păsările cerului cuiburi” i­a
răspuns Domnul celui care
l­a rugat să­l urmeze. [Şi
i­a spus aşa] pentru că era
cunoscător al inimilor, ca Cel
Ce de unul singur a plăsmuit
inimile oamenilor.
82 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
sfâNTUl IsIDor pelUsIoTUl - epIsTole
Tole
Tole
ig a
ht
epistola 14, Către patrim monahul (pg 78, 187-189)
Despre făptuire
După cum am aflat, ai înzestrarea de a învăţa de la alţii cu sârguinţă şi a
vorbi îngrijit. Dar calea vieţuirii duhovniceşti se străbate în chip bun mai
degrabă prin făptuire decât prin vorbire frumoasă. Aşadar, dacă te îngrijeşti
de răsplătirile cele curate1, socoteşte vorbirea frumoasă ca ceva de doi bani,
şi urmează cu sârg a petrece în fapte bune.
epistola 15, Către petru (pg 78, 189)
Despre cugetarea cea înaltă, despre
părerea de sine şi despre smerita
cugetare
Cine nu va zice despre tine că e lucru nebunesc
ca, trecând tu cu vederea şi bogăţia, şi neamul,
şi această cinste [lumească] – care e asemenea
umbrei – şi făcându-te pentru mulţi cale de
smerenie, să cazi acum, dispreţuind, ca şi cum
ai uita-o, dumnezeiasca lege care porunceşte
ca cel ce vrea să se înalţe să se smerească (cf.
Lc. 14, 11)? Aşadar, dacă nu te-ai udat cu
totul de valurile lăudăroşeniei, trezeşte-te spre
făgăduinţa ce ai făcut-o. Căci nu acest lucru2
te face uitat. Pentru că smerenia care creşte
împreună cu virtuţile3 îi face următori ai lui
Dumnezeu pe cei ce vieţuiesc astfel, pe când
cugetarea cea înaltă nu numai că nu ştie să fie
stăpână peste cele din veacul acesta, ci chiar
din cele cereşti îl coboară pe cel semeţ – lucru
ce l-a suferit Luceafărul care răsare dimineaţa.
epistola 16, Către evanghel (pg 78, 189)
Ce înseamnă că elisei a prefăcut cu sare curgerile de demult
cele neroditoare ale Ierihonului (cf. Iv rg 2, 21)?
Elisei a tămăduit cu sare curgerile cele neroditoare ale Ierihonului ca unul
ce a fost mişcat evangheliceşte spre tămăduire, de vreme ce vedea cele ce
1 - Răsplătirile din lumea aceasta totdeauna sunt amestecate cu patimile celor care le dau şi a celor
care le primesc. Singur Dumnezeu se dă pe Sine ca răsplată, în chip sincer, fără vreo împătimire,
şi se dă în aşa fel încât e perceput ca dar cu totul gratuit; dar Se dă doar celui ce se curăţeşte de
patimi sau, mai bine zis, în măsura curăţirii de patimi. Răsplata este deci harul, care e lucrare curat
dumnezeiască. Sfântul Ioan Gură de Aur foloseşte adesea, când e vorba de realităţile din veacul
viitor, sintagme de tipul „cununile cele curate”, bunătăţile cele curate”.
2 - Faptul de a fi smerit.
3 - Consistenţa smereniei e dată de practicarea virtuţilor. Doar luptându-se să le dobândească îşi dă
omul seama de neputinţa lui ontologică şi simte nevoia acută de har.
 ATITUDINI 83

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
urmau să fie. Căci acelea erau o preînchipuire: apele sterpe [închipuiau]

ht
toată omenirea ce era stearpă din pricina necunoştinţei virtuţilor şi a lipsei
rodului dreptei credinţe, iar sarea închipuia învăţătura Domnului, care
are puterea şi calitatea de a umezi toate, după cum El zice către apostolii
Săi: „Voi sunteţi sarea pământului” (Mt. 5, 13). Iar Elisei închipuie pe
Însuşi Făcătorul şi Stăpânul. Căci cei ce păzesc curat chipul Făcătorului
dobândesc de la El şi harul de a lucra împreună cu El minuni.

epistola 17, Către pavel (pg 78, 191)

Tâlcuire la „vulpile au vizuini şi
păsările cerului cuiburi” (Mt. 8, 20)
„Vulpile au vizuini şi păsările cerului
cuiburi” i-a răspuns Domnul celui care L-a
rugat să-L urmeze. [Şi i-a spus aşa] pentru
că era cunoscător al inimilor, ca Cel Ce de
unul singur a plăsmuit inimile oamenilor.
Şi s-a spus „de unul singur” pentru că le-
a făcut fără să aibă nevoie de altcineva
care să-L ajute. Şi a spus astfel pentru că
l-a văzut pe omul acela că era stăpânit de
gânduri viclene şi locuit de duhuri rele şi
că se ţinea de ticăloşie fără să se întoarcă
de la ea. Pentru aceea l-a îndepărtat de la
petrecerea împreună cu Sine ca nu cumva
stăruinţa aceluia în răutate să se facă pricină
de poticnire pentru cei credincioşi care ar fi
privit la el şi ar fi socotit puterea Stăpânului
neputincioasă, de vreme ce nu ar fi putut să
schimbe pe ucenic spre virtute.

epistola 18, Către comitul erminos

(pg 78, 191-193) Tâlcuire la ceea ce s-a spus despre
Născătoarea de Dumnezeu: „şi nu a cunoscut-o”, şi cele Aşadar, dacă nu te­ai
următoare (cf. Mt. 1, 25) udat cu totul de valurile
Fiindcă ai spus că sminteală se socoteşte pentru iudei ceea ce s-a spus în lăudăroşeniei, trezeşte­te
dumnezeieştile Scripturi că: „Nu a cunoscut-o până ce a născut pe Fiul ei”, spre făgăduin" a ce ai făcut­o.
ca şi cum după aceea s-ar fi unit logodnicul cu Fecioara, să cunoască poporul Căci nu acest lucru te face
cel hulitor şi nemulţumitor că [particula] „până ce” aflăm că este pusă uitat. Pentru că smerenia
adesea în dumnezeiasca Scriptură în loc de „neîncetat” [continuu]. „Până ce care creşte împreună cu
voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Ps. 109, 1) înseamnă virtu" ile îi face următori
[vei şedea] neîncetat [de dreapta Mea]. „Şi nu s-a întors porumbelul la Noe ai lui Dumnezeu pe cei ce
până ce s-a uscat pământul” (Fac. 8, 12), adică nu s-a întors nicidecum. Şi: vie" uiesc astfel, ...
„Până ce veţi îmbătrâni Eu sunt, zice Domnul” (Is. 46, 4), adică necontenit.
Şi multe altele ca acestea se află împrăştiate în dumnezeiasca Scriptură.
84 ATITUDINI

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
Dar dumnezeiasca minte, [voind] să îndrepte, o, iudeilor, reaua voastră

ht
cugetare, a celor care aţi socotit şi aţi spus că Domnul S-a născut din curvie,
s-a sârguit să arate naşterea cea închinată ca neatinsă şi săvârşită în afara
oricărei pofte şi uniri trupeşti, ca una ce este cuvenită lui Dumnezeu şi
necuprinsă cu mintea. Căci faptul că cei bănuiţi de curvie ar fi petrecut după
aceea unul cu altul l-a oprit şi arătarea îngerului, care a zis că Cel întrupat
în Fecioara e din Duhul Sfânt, nu l-a îngăduit nici măreţia minunilor de la
naştere (adică fecioria de după naştere, cântarea îngerilor, darurile aduse
de magi, călăuzirea luminoasă a stelei,
călătoria în Egipt, înrobirea idolilor), dar nici
dreptatea acelora înşişi, dreptate mărturisită
de dumnezeiasca Scriptură. Şi o arată şi
dragostea Domnului cea de la sfârşit, când a
pus împreună pe Născătoarea de Dumnezeu
cu feciorelnicul Ioan şi a unit fecioriile
fiecăruia din cei doi, în vreme ce, fiind pe
cruce, răbda moarte făcătoare de viaţă. Iar
dacă acestea nu-l conving pe cârtitorul şi
iubitorul de răutate popor, căruia îi stă în fire
să se lupte cu Dumnezeu, atunci semeni pe
piatră şi scrii pe ape, şi [mai bine] odihneşte-
te de ostenelile cele deşarte.

epistola 19, Către episcopul

eraclide (pg 78, 193)
De ce nu a fost osândit în cuptor
şi Daniel împreună cu tovarăşii lui
Anania (Dan. 3,20)
Ai zis: „De ce nu a fost osândit de către
împăratul Babilonului marele Daniel
împreună cu cei trei cuvioşi tineri, de
vreme ce era de acelaşi cuget şi seminţie şi
petrecere cu ei, ba chiar mai mare dascăl al
bunei-cinstiri?”
Îţi spun: „Pentru că acest lucru s-a
iconomisit după mai-dinainte purtarea
de grijă cea dumnezeiască, ca nu cumva
necredincioşii să pună pe seama numelui
zeului Babilonului arderea de tot a văpăii
[care nu i-a mistuit pe tineri]. Căci ei l-
au numit pe Daniel Baltasar pentru a-i da
cinstea că lămurise cele tainice4. Şi se ţinea
de aceia o astfel de credinţă cum că zeul
4 - E vorba de visele ce le tâlcuise Sfântul Daniel.
 ATITUDINI 85

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
lor, chiar numai dacă I s-ar fi chemat numele, ar fi făcut minuni. Aşadar,

ht
pentru ca să nimicească această credinţă l-a despărţit pe Daniel cu această
judecată, şi aşa s-a aflat că ceea ce a slăbit tăria cuptorului care ardea cu
putere au fost doar înfrânarea tinerilor şi ajutorul lui Dumnezeu.

epistola 20, Către prealuminatul Ierax (pg 78, 195)

Împotriva macedonienilor, adică a pneumatomahilor
Dacă, după cum ai scris, ereticul ce se deosebeşte de tine [în credinţă] Îl
acceptă pe Fiul lui Dumnezeu ca dogmatist
vrednic de crezare, atunci Acela Însuşi îl
învaţă unitatea de fiinţă a închinatului Duh,
prin faptul că vorbeşte de un singur nume al
dumnezeieştii Treimi, indicând prin aceasta
unimea unei singure fiinţe. Dar dacă nu Îi
dă crezare Aceluia Care indică cu exactitate
că Duhul este înrudit cu El şi Care învaţă
cele mai presus de minte, atunci de prisos
sunt vorbele noastre. Pentru că cortul cel
pământesc5 abia dacă află cele de la picioare,
pe când cele ascunse din cer şi mai presus
de simţurile noastre doar Cel Ce locuieşte
în cer le descoperă şi le ştie.

epistola 21, Către scolasticul

Ammonie (pg 78, 195)
Despre citire, împotriva elinilor.
Despre harul de Dumnezeu
insuflatelor scripturi şi despre
folosul din ele
Facerea de zei a elinilor, pe care ei le numesc
teogonii, le-au înşiruit în multe cărţi şi
păreri şi Orfeu, şi Homer, şi Hesiod, şi câţi
au învăţat potrivit acelora. Dar credinţa
noastră o învaţă două cărţi, pe care ţi le-am
trimis, dintre care una se numeşte Vechiul
iar alta Noul Legământ. Dacă ele sunt
mai adevărate decât acelea [ale elinilor]
şi în ce priveşte noţiunile, şi în ce priveşte
realităţile, sunt încredinţat că tu însuţi vei
afla, şi vei ţine ceea ce este mai bun.

5 - Se referă la firea noastră trupească şi mărginită.

 86 ATITUDINI

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ACATIsTUl NoUlUI MUCeNIC

ig a
ht
vAlerIU gAfeNCU,sfâNTUl ÎNCHIsorIlor
IIlor
lor

Condacul 1
Pe cel ce plinind cuvântul Evangheliei a strălucit, luminând ca o candelă
din care s-a aprins mulţime de lumânări în întunericul temniţelor, veniţi,
iubitorilor de nevoinţe, să îl cinstim ca pe un dascăl al jertfelniciei, al răbdării
şi iubirii aducătoare de roadă, şi să îi cântăm: Bucură-te, multpătimitorule
Valeriu, întărire a celor prigoniţi
pentru Hristos!

Icosul 1
A ajuns la noi propovăduirea ta,
alesule mărturisitor: „Vă cheamă
Domnul slavei la lumină. Vă
cheamă mucenicii-n veşnicii. For-
tificaţi Biserica creştină cu pietre
vii, zidite-n temelii.” Şi vrând a
urma îndemnului tău, ne rugăm
ţie să fii grabnic apărător al nostru,
ca să îţi putem cânta într-un glas:
Bucură-te, cunună a Bisericii şi
co-moară a neamului românesc;
Bucură-te, că eşti bucurie a credin-
cioşilor şi dar dumnezeiesc;
Bucură-te, că ţinutul Basarabiei
se slăveşte prin tine;
Bucură-te, rudenie duhovnicească
a mucenicilor din primele veacuri
creştine;
Bucură-te, că din anii copilăriei
ai trăit înrourat de cereasca
binecuvântare;
Bucură­te, cunună a Bucură-te, că spre slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui ai avut chemare;
Bisericii şi comoară a Bucură-te, că tinereţea ta a fost pecetluită de jertfelnicie;
neamului românesc; Bucură-te, că luptându-te cu ispitele ai fost iubitor de curăţie;
Bucură­te, că tinere" ea ta a Bucură-te, că de la tatăl tău ai învăţat stai tare în necazuri;
fost pecetluită de jertfelnicie Bucură-te, că nu te-ai temut nici de moarte, nici de chinuri;
Bucură­te, că nu te­ai temut Bucură-te, nou apostol care în temniţe ai propovăduit dreapta credinţă;
nici de moarte, nici de Bucură-te, că harismele tale le-ai ascuns sub veşmântul umilinţei;
chinuri Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi
pentru Hristos!
 ATITUDINI 87

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
Condacul al 2-lea

ht
Având mare cinstire faţă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nu te-
ai sfiit a recunoaşte: „Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile”, pentru
a spori în ceilalţi nădejdea în ocrotirea ei cerească. Iar ea, arătându-ţi-se
în temniţă în chip minunat, a răspuns evlaviei tale zicându-ţi: „Eu sunt
dragostea ta! Să nu te temi! Să nu te îndoieşti! Biruinţa va fi a Fiului meu!”
Şi noi, văzând cum Dumnezeu a rânduit să fii întărit pentru a-ţi duce
crucea fără cârtire, Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 2-lea
Ai văzut-o pe Preacurata Fecioară, nădejdea celor deznădăjduiţi şi bucuria
celor întristaţi dând mărturie că Hristos a sfinţit închisoarea în care ai
pătimit, împreună cu alţi mucenici, mireni, monahi sau preoţi, pentru ca
din jertfa voastră să ia pildă cei de acum şi cei ce vor veni după noi. Iar
cuvintele ei sfinte alungă de la noi orice îndoială în sfinţenia voastră, şi
pentru aceasta zicem către tine:
Bucură-te, că fiind ocrotit de Maica Domnului temniţa în chilie o ai
schimbat;
Bucură-te, că acolo ai învăţat să te rogi neîncetat;
Bucură-te, tânăr care ai căutat iubirea cea netrecătoare;
Bucură-te, că virtuţile tale străluceau ca un soare;
Bucură-te, că Preacurata Fecioară pe calea curăţiei te-a călăuzit; Bucură­te, nou
Bucură-te, că sub sfântul ei acoperământ viaţă cuvioasă ai trăit; apostol care în temni" e
Bucură-te, încredinţarea celor ce aleg calea fecioriei; ai propovăduit dreapta
Bucură-te, şi mlădiţă a smereniei şi floare a bucuriei; credin" ă; Bucură­te, că
Bucură-te, a jertfelniciei mireasmă pe care Dumnezeu în lume o a " ind ocrotit de Maica
împrăştiat; Domnului temni" a în chilie
Bucură-te, chivot peste care Duhul Sfânt S-a revărsat; o ai schimbat; Bucură­te, că
Bucură-te, că flacăra inimii tale a fost aprinsă de cerescul dor; harismele tale le­ai ascuns
Bucură-te, că i-ai cinstit pe sfinţi şi ai intrat în soborul lor; sub veşmântul umilin" ei;
Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi
pentru Hristos!

Condacul al 3-lea
Învăţător înţelept te-ai arătat, zicând că „orice bucurie adevărată se
câştigă cu preţ de jertfă; orice cetate se cucereşte cu bărbăţie, cu credinţă,
cu îndrăzneală, cu încredere în misiunea dată de Dumnezeu şi mai ales cu
rugăciune.” Pentru care noi, hrănindu-te cu învăţăturile tale, Îi cântăm lui
Dumnezeu, Cel ce te-a înţelepţit: Aliluia!

Icosul al 3-lea
Filă de Filocalie scrisă cu sânge şi dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus ai
fost, mucenice, arătându-te urmaş tainic al marilor părinţi din vechime.
Ai aflat pacea inimii şi i-ai încurajat şi pe alţii să o caute, zicând: „în luptă

Celor care te îndemnau
să­" i cru" i pu" ina vlagă
care­" i rămăsese şi să taci, în
ultimele zile ale vie" ii tale,
le­ai cerut: „nu­mi lua" i
această bucurie, căci pentru
a­l mărturisi pe hristos
trăiesc; şi de trăiesc, prin
mila lui trăiesc, ...”.
88 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
cu puterile întunericului, cu gândul la Dumnezeu, mi-am găsit pacea în
ht
rugăciune”. Iar noi, vrând să mergem pe drumul pe care ai mers şi tu, îţi
zicem:
Bucură-te, că prin rugăciunea lui Iisus inima ta a devenit altar;
Bucură-te, că sufletul tău curat s-a umplut de har;
Bucură-te, că rugându-te Sfântului Arhanghel Mihail înger în trup ai
devenit;
Bucură-te, că de frumuseţile Împărăţiei cerurilor sufletul tău a fost rănit;
Bucură-te, binecuvântare pentru
cei împreună-pătimitori cu tine;
Bucură-te, pururea îndemnătorule
spre facerea de bine;
Bucură-te, rugătorule pentru cei
ce vroiau să se mântuiască;
Bucură-te, că de râvna nemăsurată
îi sfătuiai să se ferească;
Bucură-te, că cei ce te cinstesc se
minunează de vieţuirea ta;
Bucură-te, că împreună cu îngerii
încep a te lăuda;
Bucură-te, rug aprins de
Dumnezeul cel viu în deşertul
temniţei;
Bucură-te, că prin rugăciunile tale
scăpăm de patima desfrâului şi a
mâniei;
Bucură-te, multpătimitorule
Vale-riu, întărire a celor prigoniţi
pentru Hristos!
Condacul al 4-lea
Pentru nevoinţele, pătimirile
şi rugăciunile tale ai primit harisma vederii cu duhul, de care lucru s-
au bucurat cei ce sufereau împreună cu tine. Şi unuia dintre aceştia i-ai
proorocit: „va veni un moment în viaţa ta când inima ta va cânta singură
rugăciunea”, iar la împlinirea cuvintelor tale el I-a cântat lui Dumnezeu:
Aliluia!
Icosul al 4-lea
Zăcând pe patul de suferinţă, în noaptea Sfintelor Paşti, ai văzut prin
darul lui Dumnezeu la depărtare pe credincioşii care veneau de la schit
după slujbă, coborând cu lumânările aprinse. Prin care minune cei închişi
cu tine au înţeles măsura sporirii tale, că lanţurile şi zidurile temniţei nu
puteau închide sufletul tău curat. Şi pentru aceasta te lăudăm, zicând:
 ATITUDINI 89

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
Bucură-te, că Duhul Sfânt în inima ta s-a sălăşluit;

ht
Bucură-te, că Dumnezeu de mari daruri te-a învrednicit;
Bucură-te, că lepădându-te de bucuriile lumeşti ai primit harisme
cereşti;
Bucură-te, că acum împreună cu îngerii pe Dumnezeu Îl preamăreşti;
Bucură-te, că multe din cele viitoare mai dinainte le-ai cunoscut;
Bucură-te, că ziua trecerii tale la Domnul mai dinainte o ai ştiut;
Bucură-te, că cel căruia i-ai destăinuit această taină de sporirea ta s-a
încredinţat;
Bucură-te, că la împlinirea proorocirii mărturie despre sfinţenia ta a dat;
Bucură-te, că vestea despre harismele tale în temniţă s-a răspândit;
Bucură-te, că fugind de patima mândriei talanţii primiţi de sus i-ai
înmulţit;
Bucură-te, că prin darul primit de la Dumnezeu celor ce se roagă ţie le vii
în ajutor;
Bucură-te, că cei ce îţi cer cele de folos cunosc că eşti de minuni făcător;
Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi
pentru Hristos!

Condacul al 5-lea
Celor care te îndemnau să-ţi cruţi puţina vlagă care-ţi rămăsese şi să taci,
în ultimele zile ale vieţii tale, le-ai cerut: „Nu-mi luaţi această bucurie, Pentru nevoin" ele, pătimirile
căci pentru a-L mărturisi pe Hristos trăiesc; şi de trăiesc, prin mila Lui şi rugăciunile tale ai primit
trăiesc, şi fără să arăt dragostea pe care v-o port nu ar mai avea rost să harisma vederii cu duhul,
trăiesc”. Şi noi, văzând în tine icoana iubirii celei nefăţarnice, Îl lăudăm pe de care lucru s­au bucurat
Dumnezeu care a pus inima ta această virtute de mare preţ, cântându-I: cei ce sufereau împreună cu
Aliluia! tine. Şi unuia dintre aceştia
i­ai proorocit: „va veni un
Icosul al 5-lea moment în via" a ta când
Ai fost pildă pentru cei închişi împreună cu tine, smerindu-te şi punând inima ta va cânta singură
binele aproapelui tău înaintea binelui tău. Ai iubit învăţăturile Sfintei rugăciunea”...
Scripturi şi ţi-ai modelat viaţa după cuvintele lui Hristos, jertfindu-te
pentru aproapele tău şi urcând pe scara virtuţilor, şi pentru aceasta te ... ai văzut prin darul lui
lăudăm: Dumnezeu la depărtare pe
Bucură-te, că dăruind altora, de la Dumnezeu înmulţit ai dobândit; credincioşii care veneau
Bucură-te, că dând haina de pe tine celui lipsit lui Hristos I-ai dăruit; de la schit după slujbă,
Bucură-te, că precum cei doi bani ai văduvei pomana ta s-a socotit, coborând cu lumânările
Bucură-te, că cei care au aflat de fapta iubirii tale s-au umilit; aprinse. Prin care minune
Bucură-te, dătătorule de bună voie care ai primit răsplata dumnezeiască; cei închişi cu tine au în" eles
Bucură-te, arătătorule al drumului spre Împărăţia cerească; măsura sporirii tale, că
Bucură-te, că urmând cuvântului Evangheliei te-ai arătat chip al lan" urile şi zidurile temni" ei
milosteniei; nu puteau închide su" etul
Bucură-te, că ruşinându-ne de faptele tale fugim de patima lăcomiei; tău curat.
Bucură-te, ostaş al lui Hristos care pentru dragostea Lui te-ai jertfit;

„Cine crede fără a " şi un
misionar, acela n­a cunoscut
frumuse" ea credin" ei” ­ ai
spus, aprinzând în noi focul
mărturisirii lui hristos. Şi
ai întărit prin faptele tale
aceste cuvinte, căci te­ai
jert" t din iubire pentru
pastorul evreu, rugându­te
ca el să devină " u al S" ntei
Biserici şi dăruindu­i
medicamentele care " i­ar "
putut salva via" a trupească.
90 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
Bucură-te, sfinte mucenice, că fapta ta în inimile noastre a odrăslit;
ht
Bucură-te, că prin rugăciunile tale inimile noastre împietrite ca ceara
se topesc;
Bucură-te, că spre facerea de bine chiar şi cei tari de cerbice se sârguiesc;
Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi
pentru Hristos!
Condacul al 6-lea
Am auzit sfătuirea ta plină de înţelepciune: „În
toate împrejurările roagă-te lui Dumnezeu să se
împlinească voia Lui.” Şi vrând să aflăm şi să facem
voia dumnezeiască, lepădându-ne de voia noastră
şi ferindu-ne de ispitele celui viclean, Îi cântăm lui
Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 6-lea
Ai purtat crucea bolii cu multă răbdare, sfinte,
arătându-ne şi nouă cum trebuie să primim
încercările de la Dumnezeu. Şi din îngăduinţa lui
Dumnezeu ai răbdat chinuri muceniceşti când
doctorul a tăiat trupul tău fără ca leacul pentru
amorţire să-şi fi făcut lucrarea, de care lucru
uimindu-ne, îţi cântăm:
Bucură-te, că răbdând dureri înfricoşătoare ai
cugetat la Cel răstignit;
Bucură-te, că diavolul deznădejdii să te îngenuncheze
nu a reuşit;
Bucură-te, liman al celor îngreuiaţi de boli de nevindecat;
Bucură-te, leac trimis de Dumnezeu trupului de boală apăsat;
Bucură-te, că de la bolnavii care se roagă ţie nerăbdarea o izgoneşti;
Bucură-te, cel ce pe cei ce îi îngrijesc pe bolnavi îi răsplăteşti;
Bucură-te, nou doctor fără de arginţi care prin rugăciune dai tămăduire;
Bucură-te, că eşti diavolilor prigonitor şi celor îndrăciţi izbăvire;
Bucură-te, că de voia noastră ne-ai sfătuit să ne lepădăm;
Bucură-te, că voia Domnului ne-ai cerut să o îmbrăţişăm;
Bucură-te, că ne îndemni să lepădăm toată grija cea lumească;
Bucură-te, că ne întăreşti să facem voia dumnezeiască;
Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi
pentru Hristos!
Condacul al 7-lea
„Sfârşitul vieţii mele este o ultimă mărturisire ortodoxă. M-aş bucura
mult să reveniţi la Biserica cea adevărată”, i-ai zis de pe patul de moarte
doctorului înşelat de învăţăturile lui Luther, rugându-te pentru venirea
 ATITUDINI 91

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
lui în Biserica cea adevărată. Voind a ne împărtăşi din râvna ta pentru

ht
mântuirea celor ce stau departe de Adevăr, Îi cântăm lui Dumnezeu:
Aliluia.

Icosul al 7-lea
„Cine crede fără a fi şi un misionar, acela n-a cunoscut frumuseţea
credinţei” - ai spus, aprinzând în noi focul mărturisirii lui Hristos. Şi ai
întărit prin faptele tale aceste cuvinte, căci te-ai jertfit din iubire pentru
pastorul evreu, rugându-te ca el să devină fiu al Sfintei Biserici şi dăruindu-
i medicamentele care ţi-ar fi putut salva viaţa trupească. Pentru această
iubire fără de margini îţi cântăm:
Bucură-te, cel ce pastorului evreu i-ai arătat iubire mucenicească;
Bucură-te, că jertfa ta în sufletele noastre a început să rodească;
Bucură-te, că iubindu-i pe eretici ai defăimat noianul rătăcirilor;
Bucură-te, că fără teamă ai vădit felurimea minciunilor lor;
Bucură-te, păzitor viteaz al predaniilor bisericeşti; „Sfârşitul vie" ii mele este o
Bucură-te, cel ce învăţăturilor neortodoxe te împotriveşti; ultimă mărturisire ortodoxă.
Bucură-te, că în ţarina Domnului ai fost neobosit lucrător; M­aş bucura mult să reveni" i
Bucură-te, că în întunericul temniţei ai fost luminător; la Biserica cea adevărată”,
Bucură-te, că ascultându-te pe tine unii oameni de păcatele lor s-au i­ai zis de pe patul de
pocăit; moarte doctorului înşelat
Bucură-te, că după ce au crezut propovăduirii tale cu nădejdea Învierii au de învă" ăturile lui luther,
adormit; rugându­te pentru venirea
Bucură-te, că de osândă şi de chinurile veşnice s-au izbăvit; lui în Biserica cea adevărată
Bucură-te, că înaintea lui Dumnezeu despre faptele tale cele bune le-au
mărturisit; Ai purtat crucea bolii
Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi cu multă răbdare, s" nte,
pentru Hristos! arătându­ne şi nouă cum
trebuie să primim încercările
Condacul al 8-lea de la Dumnezeu. Şi din
Valurile vieţii ne aruncă în vâltoarea patimilor, neînfricatule mărturisitor, îngăduin" a lui Dumnezeu ai
şi ne este mai uşor să alegem calea cea largă, spre care ne cheamă necuratul răbdat chinuri muceniceşti
diavol. Dar păstrăm în inimile noastre cuvântul tău: „Trebuie să înfrunţi când doctorul a tăiat trupul
păcatul până la sânge. Aşa te naşti din nou. Nu există cale de compromis”, tău fără ca leacul pentru
şi ducând lupta cea bună Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! amor" ire să­şi " făcut
lucrarea...
Icosul al 8-lea
„Cum vei putea rezista la marile încercări la care suntem supuşi, dacă nu
poţi rezista ispitei fumatului?”, l-ai întrebat pe tânărul care nu-şi dădea
seama că prin patima sa îndepărta de la el harul dumnezeiesc; şi acesta,
smerindu-se în faţa mustrării tale, nu numai că şi-a înţeles greşeala, ci
şi-a schimbat întreaga viaţă. Iar noi, luând aminte la îndreptarea lui şi
rugându-ne ţie să ne ajuţi să ne izbăvim de toate patimile, te lăudăm aşa:
Bucură-te, că cei te cinstesc mintea de gândurile cele rele şi-o păzesc;

S­a adeverit cuvântul tău,
s" nte, că „moartea pentru
hristos aduce fericirea vie" ii
veşnice”. Căci părăsind tu
această lume, unul dintre cei
cu care împreună ai pătimit
te­a văzut în vis urcând la
cer pe un tron luminat
92 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
Bucură-te, că lepădând înţelepciunea acestui veac se sfinţesc;
ht
Bucură-te, cel ce eşti stavilă în faţa patimilor şi a poftelor;
Bucură-te, că scriind îndrumarul de spovedanie ai vădit hăţişul
păcatelor;
Bucură-te, că pentru a scăpa de povara păcatelor la scaunul spovedaniei
ne-ai îndrumat;
Bucură-te, că pe oameni să facă ascultare de duhovnic i-ai îndemnat;
Bucură-te, că de împărtăşirea cu nevrednicie cu Sfintele Taine ne fereşti;
Bucură-te, că furtuna patimilor
noastre prin rugăciune o
potoleşti;
Bucură-te, cel ce în vremuri de
desfrâu ai fost pildă de curăţie;
Bucură-te, că nelegându-te de
bogăţiile lumeşti ai fost iubitor de
sărăcie;
Bucură-te, cel ce, fără să fii monah,
ai ţinut voturile monahiceşti;
Bucură-te, că ajungând la sfinţenie,
spre sfinţenie ne călăuzeşti;
Bucură-te, multpătimitorule
Valeriu, întărire a celor prigoniţi
pentru Hristos!
Condacul al 9-lea
Vrând să ne trezeşti din amorţeala
care ne-a cuprins, robule al lui
Dumnezeu, ai scris că„ păcatul este a doua răstignire adusă Mântuitorului;
acum Îl scuipă în faţă cei ce sunt botezaţi, acum cununa de spini I-o pun
cei ce se numesc creştini, acum Îi dau palme, acum Îi bat piroanele, acum
Îl împung cu suliţa cei pentru care a suferit batjocoriri şi bătăi şi pentru
care şi-a dat sângele pe Golgota”. Ca să fim feriţi de o astfel de cădere, Îi
cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 9-lea
„Creştinii nu pot primi pacea ispititoare a Satanei, creştinii nu vor primi
decât pacea lui Hristos, oricât de multe sacrificii li se vor cere”, răsuna în
temniţe cuvântul tău, precum al Botezătorului în pustie. O, mucenice,
vom şti oare să primim cuvântul tău, când Irozii vremurilor noastre ne vor
cere să primim pacea cea mincinoasă prin lepădarea de Hristos? Pentru ca
să rămânem tari la vreme de încercare, ne rugăm ţie:
Bucură-te, că pentru pacea cea după Dumnezeu te-ai nevoit;
Bucură-te, că liniştea ta şi pe paznicii temniţei i-a îmblânzit;
Bucură-te, mângâiere în vremurile de tulburare;
 ATITUDINI 93

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
Bucură-te, a făţărniciei pierzătoare de suflet certare;

ht
Bucură-te, sabie a cuvântului mustrătoare a fărădelegilor; „Aici va " într­oo zzii loc de
Bucură-te, adevăr care împrăştie norii minciunilor; pelerinaj”, a proorocit
Bucură-te, dreptar de vieţuire a mirenilor; herasim, ce­
Cuviosul gherasim, ce­
Bucură-te, veghetor tainic al mănăstirilor; rându­" i să te rogi pentru el.
Bucură-te, al preoţilor ajutător în propovăduire; Bucură­te, că de tine se
Bucură-te, a ierarhilor râvnitori sprijinire; bucură soborul mucenicilor
Bucură-te, cărare spre Răsăritul răsăriturilor; din temni" ele româneşti
Bucură-te, făclie a iubitorilor de adevăr şi ucenic al Adevărului; Bucură­te, cel ce, fără să
Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi " i monah, ai " inut voturile
pentru Hristos! monahiceşti

Condacul al 10-lea
„Sunt fericit că mor pentru Hristos. Totul e o minune. În măsura în care vrând să ne trezeşti din
mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi amor" eala care ne­a cuprins,
voi fi alături de voi”, ai spus în ultima zi a vieţii tale, mărturisind grija ta robule al lui Dumnezeu,
pentru cei apropiaţi ţie. Iar noi, cugetând la slăvitul tău sfârşit, Îi cântăm ai scris că„ păcatul este
Celui ce te-a chemat în Împărăţia Sa: Aliluia. a doua răstignire adusă
Mântuitorului; acum Îl scuipă
Icosul al 10-lea în fa" ă cei ce sunt boteza" i,
Fiind prigonit pentru Hristos, ai mărturisit că îl simţi ca prieten al tău pe acum cununa de spini i­o
fiecare suflet care se gândeşte la tine cu iubire creştinească. Oare iubirea pun cei ce se numesc creştini,
şi cinstirea noastră nu le vei primi? Îndrăznind, ne rugăm ţie, sfinte, acum Îi dau palme, acum Îi
cerându-ţi să primeşti şi puţinele noastre laude: bat piroanele, acum Îl împung
Bucură-te, că sufletul tău de frumuseţile veşnice se desfătează; cu suli" a cei pentru care a
Bucură-te, prieten al celor ce te cinstesc şi poveţele tale le urmează; suferit batjocoriri şi bătăi şi
Bucură-te, cel ce împreună cu cetele sfinţilor te rogi pentru noi; pentru care şi­a dat sângele pe
Bucură-te, că prin rugăciunile tale ne izbăvim din nevoi;
Bucură-te, că în temniţă pe cei şovăitori în credinţă i-ai întărit;
Bucură-te, că pe cei îndărătnici cu ajutorul lui Dumnezeu i-ai biruit;
Bucură-te, cel ce în faţa prigonitorilor îndrăzneală ai arătat;
Bucură-te, cel ce nu te-ai scârbit când erai pe nedrept defăimat;
Bucură-te, că încă în trup fiind ai pregustat veşnica fericire;
Bucură-te, că văzând sporirea ta, ceilalţi s-au umplut de uimire;
Bucură-te, sămânţă a dăruirii fără măsură sădită pe al temniţei pământ;
Bucură-te, slujitor credincios al Noului Legământ;
Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi
pentru Hristos!

Condacul al 11-lea
S-a adeverit cuvântul tău, sfinte, că „moartea pentru Hristos aduce fericirea
vieţii veşnice”. Căci părăsind tu această lume, unul dintre cei cu care împreună
ai pătimit te-a văzut în vis urcând la cer pe un tron luminat, şi aflând apoi de
trecerea ta la Domnul, I-a cântat Iubitorului de oameni: Aliluia!

S" nte valeriu, noule
mărturisitor al credin" ei în
hristos, la tine alergăm,
ca la un grabnic ajutător al
tuturor celor ce se roagă " ie.
Bucură­te, că mul" imea
pelerinilor care vin la târgu
ocna a sporit; Bucură­te,
că profe" ia Cuviosului
gherasim s­a împlinit.
94 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
Icosul al 11-lea
ht
„Aici va fi într-o zi loc de pelerinaj”, a proorocit Cuviosul Gherasim,
cerându-ţi să te rogi pentru el. Iar noi, de la acest slăvit mărturisitor, care
de la stăreţia Tismanei a ajuns în temniţa de la Târgu Ocna, fiindu-ţi frate
de suferinţă, învăţându-ne a-ţi cere ajutorul, ne rugăm ţie:
Bucură-te, cel ce cu dreptate sfânt al închisorilor ai fost numit;
Bucură-te, că prin sfinţenia ta marilor mucenici te-ai asemuit;
Bucură-te, că pe noii mucenici ne-ai îndemnat să-i cinstim;
Bucură-te, că urmând povaţa ta
mult folos agonisim;
Bucură-te, că de tine se bucură
soborul mucenicilor din temniţele
româneşti;
Bucură-te, că împreună cu noii
mărturisitori din toată lumea pe
Hristos Îl slăveşti;
Bucură-te, prin rugăciune
nerăbdarea celor închişi cu tine în
răbdare s-a schimbat;
Bucură-te, că pe aceştia precum
Sfântul Dimitrie pe Nestor tu i-ai
binecuvântat;
Bucură-te, că întărindu-se în
credinţă Adevărul cel veşnic L-au
mărturisit;
Bucură-te, că împreună cu tine
răsplata cea cerească o au primit;
Bucură-te, că mulţimea pelerinilor care vin la Târgu Ocna a sporit;
Bucură-te, că profeţia Cuviosului Gherasim s-a împlinit;
Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi
pentru Hristos!
Condacul al 12-lea
Femeii care şi-a riscat viaţa, venind pe ascuns într-o noapte ca să te vadă în
camera de spital, i-ai cerut: „Vă rog să mărturisiţi oamenilor şi familiei mele
dragi că am crezut până la sfârşit, că sunt împăcat, că-mi dau viaţa pentru
Hristos şi pentru semeni”. Şi noi, luând îndrăzneala de a mărturisi oamenilor
despre pătimirile tale muceniceşti, Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 12-lea
Sfinte Mucenice Valeriu, încredinţaţi fiind de sfinţenia ta, ne rugăm lui
Dumnezeu să ne dea putere să punem început bun mântuirii noastre.
Credem că tu te rogi pentru tot omul ce aleargă la tine cu nădejde, şi
pentru aceasta îţi cântăm:
 ATITUDINI 95

C ănă -V
op s O
M TRU
PE

yr tire DĂ
ig a
Bucură-te, crin ales între florile muceniciei;

ht
Bucură-te, că de la tristeţe ai ajuns în Împărăţia bucuriei;
Bucură-te, pentru vremurile de pe urmă far strălucitor;
Bucură-te, mijlocitor pentru noi în faţa Dreptului Judecător;
Bucură-te, mângâiere cerească în focul ispitelor;
Bucură-te, că vădeşti lucrarea diavolilor;
Bucură-te, pavăză tare la vreme de prigoană a creştinilor;
Bucură-te, cel ce ne îndemni să mergem pe urmele mucenicilor;
Bucură-te, roadă a Evangheliei răsărită în neamul românesc;
Bucură-te, că dreptslăvitorii de alte neamuri cu evlavie te cinstesc;
Bucură-te, că lauda ta în toată Biserica se vesteşte;
Bucură-te, că prin tine Hristos Se preamăreşte;
Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi
pentru Hristos!

Condacul al 13-lea
O, Sfinte Valeriu, cunună a mucenicilor români din prigoana celui de-
al douăzecilea veac, fii apărătorul nostru ceresc! Vezi, sfinte, cursele
diavolului cele amăgitoare, vezi patimile care ne împresoară, vezi neputinţa
sufletelor noastre. Dar vezi şi nădejdea noastră în ajutorul cel de sus,
şi vino şi scoate-ne din focul încercărilor, ca ajungând în Împărăţia cea o, S" nte valeriu, cunună
cerească să Îi cântăm împreună cu tine Dumnezeului celui viu: Aliluia! a mucenicilor români
(Acest Condac se zice de trei ori. Apoi se zice Icosul întâi: A ajuns la din prigoana celui de­
noi propovăduirea ta… şi Condacul întâi: Pe cel ce plinind cuvântul al douăzecilea veac, " i
Evangheliei…) apărătorul nostru ceresc!
Apoi se citeşte această ezi, s" nte, cursele diavolului
cele amăgitoare, vezi
rugăciune patimile care ne împresoară,
Sfinte Valeriu, noule mărturisitor al credinţei în Hristos, la tine alergăm, vezi neputin" a su" etelor
ca la un grabnic ajutător al tuturor celor ce se roagă ţie. Vezi, sfinte, durerile noastre.
noastre, vezi neputinţele noastre, vezi puţinătatea credinţei noastre. Nu
te scârbi de lenevia şi nimicnicia noastră.
Ne rugăm ţie, sfinte, grăbeşte de ne ajută cu neîncetatele şi sfintele tale
rugăciuni şi ne sprijineşte pe noi. Ştim că ai pătimit grele prigoniri pentru
dragostea lui Hristos, dar prin răbdarea lor ai aflat dar de la Dumnezeu şi
astăzi vieţuieşti în lumina raiului. Faptele tale binecuvântate ne-au făcut
pe noi să te chemăm în ajutor. Suntem încredinţaţi că pe tot cel ce aleargă
la tine, cerând cu credinţă ajutor, nu-l treci cu vederea.
Ridică-ne din groapa fricii, în care ne-a aruncat vrăjmaşul diavol, pe
calea mărturisirii credinţei în Dumnezeul cel adevărat. Fii nouă pildă, fii
nouă îndrumător, că iscusite sunt cursele vrăjmaşului şi nu ne pricepem
să ne ferim de ele. Roagă-te să fim feriţi de înşelare, şi să primim de la
Dumnezeu darul dreptei socoteli. Pe cei căzuţi în păcate ajută-i să se
pocăiască, fiindu-le sprijinitor şi ocrotitor.

Să " e această sămân" ă
aducătoare de roadă bună,
să ne " e nouă spre început
bun mântuirii şi dătătoare
de curajul mărturisirii
adevărului în fa" a celor
care îl batjocoresc. Fă,
Doamne, ca pilda lor să nu
" e dată uitării, ci din ea să
se hrănească " ii Bisericii
dreptslăvitoare
96 ATITUDINI
C ănă -V
op s O
M TRU
PE
yr tire DĂ
ig a
Roagă-te, sfinte mucenice, pentru duhovnicii noştri, să ne călăuzească
ht
pe calea cea dreaptă. Roagă-te pentru toţi preoţii şi diaconii, să le dea
Dumnezeu curajul de a semăna cuvântul Evangheliei acolo unde trebuie.
Roagă-te pentru ierarhii ortodocşi, să păstorească turma cu frică de
Dumnezeu, fără a se teme de mai marii lumii acesteia. Ai grijă, Sfinte
Valeriu, de toţi monahii şi de toate monahiile, ca avându-te pe tine
împreună rugător să sporească în nevoinţă şi virtute.
Ai grijă, sfinte, de toţi cei prigoniţi pentru Hristos, să rabde cu răbdare
mucenicească, fără să cârtească. Şi ai grijă şi de prigonitorii lor, rugându-
te pentru ei, aşa cum te-ai rugat şi pentru cei ce te-au prigonit pe tine.
Întăreşte-ne, sfinte, în lupta pe care o ducem pentru mântuirea noastră,
ca mulţumindu-ţi ţie să lăudăm şi să binecuvântăm şi să slăvim întru-tot-
lăudatul şi preaputernicul nume al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
rugăciune pentru proslăvirea noilor mucenici
Doamne, Dumnezeul nostru, care i-ai păzit pe cei trei tineri şi pe Daniel
în cuptorul cel de foc, care i-ai întărit pe mărturisitorii ultimei prigoane
să dea mărturia cea bună în faţa prigonitorilor, primeşte de la noi această
puţină rugăciune.
Sădeşte, Hristoase Dumnezeule, jertfa lor, ca o sămânţă pe pământul
inimii noastre. Să fie această sămânţă aducătoare de roadă bună, să ne
fie nouă spre început bun mântuirii şi dătătoare de curajul mărturisirii
adevărului în faţa celor care îl batjocoresc. Fă, Doamne, ca pilda lor să
nu fie dată uitării, ci din ea să se hrănească fiii Bisericii dreptslăvitoare.
Virtuţile lor şi jertfa lor să mustre lenevia şi negrija noastră, şi mustrarea
aceasta să ne fie spre îndreptare.
Cerut-a oarecând Sfânta Maria Magdalena trupul Tău, zicând
Grădinarului: „Doamne, spune-mi unde l-ai pus, şi eu îl voi lua”. Tot aşa
noi cădem înaintea Ta, rugându-te cu zdrobire de inimă: „Doamne, arată-
ne nouă unde se află sfintele moaşte ale mărturisitorilor Tăi, şi noi le vom
cinsti pe ele cu evlavie”. Din pricina păcatelor noastre nu am fost vrednici
să ne închinăm lor, dar ne rugăm Ţie, Doamne, să nu laşi trupurile robilor
Tăi să zacă în uitare, ci scoate-le la lumină, pentru a primi închinarea
cuvenită.
Ca închinându-ne lor cu evlavie, să ne putem bucura şi de cinstirea lor în
Biserica Ta, după cum li se cuvine, împreună cu a cetelor de sfinţi mucenici
şi mucenice. Şi împreună cu ei să aducem slavă, cinste şi închinăciune
Dumnezeului cel în Treime lăudat, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.