LIMBAJUL ŞI COMUNICAREA

În sens general, limbajul semnifică orice comunicare verbală sau non-

verbală angajată de oameni, de animale sau maşini (animalele sau maşinile
putând fi „dresate” sau „programate” tot de oameni). Construcţia (structura)
limbajului şi funcţiile lui socio – culturale sunt obiect de studiu pentru socio-
lingvistică. Istoria existenţei şi acţiunii sociale a omenirii arată că limbajul
este, în esenţă, expresia capacităţii expresiei umane de a formula propoziţii
din cuvinte aparent arbitrare şi uneori abstracte, compuse, la rândul lor, din
sunete (foneme) diferit structurate, în funcţie de limba vorbită.
Limbajul permite oamenilor să exprime şi să transmită idei,
comportamente, atitudini, pe scurt, mesaje sau informaţii. Fiinţelor umane
(normale biologic şi antropologic) le este proprie capacitatea de a învăţa
limbaje logic structurate. Limbajul – care constă în emiterea unor semne sau
sisteme de semne – este în multe privinţe, oglinda sau proba vie a culturii
unei societăţi, iar puterea limbajului constă în capacitatea sau calitatea
(însuşirea) de a fi liantul relaţiilor dintre oameni, al raporturilor sociale de
toate felurile.
Orice act de comunicare umană sau animală se bazează pe un stimul
senzorial; receptorul înregistrează un suport perceptibil (a cărui natură poate
fi variabilă) şi reţine o informaţie, un sens, o semnificaţie, studiul semnelor
şi sistemelor de semne fiind preocuparea semiologiei sau semioticii.
Semnul poate fi considerat ca fiind suportul perceptiv şi cea mai mică
unitate ce are un sens intr-un cod dat; el se descompune într-un element
perceptiv: semnificantul şi un element conceptual neperceptibil:
semnificatul. Relaţia dintre semnificant şi semnificat este semnificaţia. Un
semnificant fără semnificat este pur şi simplu un obiect: este,dar nu
semnifică. Un semnificat fără semnificant este inexprimabil, este de
negândit. Relaţia de semnificaţie presupune, deci, ca semnificantul să fie
altceva decât obiectul pe care este raţional să-l evoce şi ca orice semnificat
să fie susţinut de un semnificant.
Studiul diferitelor semne, al producerii şi utilizării lor permite
reducerea subiectivităţii şi înţelegerea reperelor obiective care marchează
comunicarea. Potrivit lui Ferdinand de Saussure, limba constă din simboluri
create de oameni şi modificate neîncetat, care denumesc şi pot face înţelese
lucrurile şi evenimentele despre care fiinţele umane vor să vorbească, să
comunice, semnul având, de fapt, o natură convenţională. În teoria
lingvistului elveţian, vorbirea şi limba sunt acte social – umane distincte:
vorbirea este exprimarea verbală individuală, iar limba reprezintă structura
semnelor din care sunt formate actele de vorbire.
Pentru Roland Barthes, unul dintre primii adepţi ai semiologiei,
aceasta are drept obiect de studiu orice sistem de semne: imagini, gesturi,
sunete melodice, obiecte şi reprezentări ale acestora ce se regăsesc în
ritualuri. Protocolurile sau spectacolele constituie dacă nu „limbaje”, cel
puţin „sisteme de semnificaţii”.
În funcţie de releţiile de semnificaţie stabilite de semn raportat la
realitatea pe care vrea s-o evoce, este posibilă determinarea câtorva niveluri
de semne. Astfel, lingvistul Roman Jakobson distinge trei niveluri de semne:
icoana, indiciul şi simbolul.
Icoana este modul cel mai simplu de a face să fie recunoscut un obiect
de altcineva constă fie în a reprezenta însuşi obiectul, fie în a construi o
reprezentare a acestui obiect: a face o fotografie, un desen, a trasa o schemă.
Icoana este întotdeauna o reprezentare sensibilă a obiectului. Între
icoana şi obiect axistă o relaţie de asemănare care se impune simţurilor.
Icoana depinde, deci, de caracteristicile care sunt proprii obiectului,
proprietăţilor obiectului, calităţilor obiectului Ea oferă posibilitatea de
reproducere, de reprezentare a particularităţilor sensibile ale acestui obiect;
este direct perceptibilă, dacă reprezentarea sa este fidelă. A apropia două
degete de buze pentru a cere o ţigară este şi o expresie iconică, absenţa
ţigării indicând un comportament semniologic prin utilizarea unei
reprezentări a unui act care are în acest caz valoare de semnificaţie.
Prin urmare, datorită existenţei unei legături naturale între obiect şi
icoana, mesajul iconic rămâne modalitatea cea mai simplă de a comunica o
experienţă: să reproduci un gest, tonul unei voci, să faci un desen au adesea
un impact mult mai mare asupra receptorului decât un lung discurs. De
fiecare dată când un raport de asemănare este pus în evidenţă, evocarea are
mai multă forţă, cu condiţia ca reprezentarea să selecţioneze trăsăturile cele
mei adecvate, pertinente, pentru ca această evocare să fie recunoscută ca
reprezentare a obiectului; în acest sens, o caricatură nu foloseşte decât câteva
trăsături caracteristice pentru evocarea unei persoane.
Un nor de fum permite să poţi vorbi de prezenţa focului, deoarece
experienţa dovedeşte că nu există fum fără foc; urma unui pas pe nisip
semnalează prezenţa unui om; accelerare pulsului este un indiciu de febră.
Indiciul operează, deci, prin contiguitatea de fapt dintre un semnificant şi
semnificatul său. Este suportul obiectiv a unei informaţii şi decurge direct
din ceea ce l-a produs. Fumul, de exemplu, nu devine indiciu decât în
momentul în care focul nu mai este vizibil. Indiciul trimite, aşadar, la o altă
realitate, indirect perceptibilă, şi reprezintă experienţa relaţiei acestui indiciu
cu realitate care-i conferă statutul de indiciu. Observarea comportamentului
se bazează pe recunoaşterea de indicii.
La nivelul emiţătorului, indiciul poate fi voluntar sau involuntar, dar
informaţia pe care o aduce depinde întotdeauna de experienţa receptorului,
ce trebuie să fie capabil
să- l repereze şi să-i regăsească semnificaţia. Astfel, medicul ştie „să
citească” indiciile bolii; un comerciant, la rândul său, ştie „să citească”
indiciile de bogăţie ale clientului său. Sensibilitatea la diferite indicii este
reletivă: dacă unele indicii se impun în mod natural, altele presupun învăţare,
care, deseori, depinde de preocupările personale ale receptorului.
Simbolul implică ideea de relaţie şi de identitate; el indică o legătură
şi permite să autentifici ceva. Se prezintă ca un semn produs de idivizi
pentru a servi drept substitut a ceva, un obiect, o relaţie. Principalele trei
ordine simbolice pe care le putem repera sunt: simbolismul social şi cultural,
limbajul şi simbolismul de tipul logico – matemetic.
Simbolul operează întotdeauna prin vecinătate strânsă, contact fără
continuitate sau contiguitate învăţată, instituită între semnificant şi
semnificat, în acest caz conexiunea fiind regulă. O convenţie recunoscută de
un grup social nu depinde nici de o asemănare (ca în cazul icoanei), nici de o
conexiune de fapt (ca în cazul indiciului).
În simbolismul social şi cultural poate exista însă o legătură naturală
între semnificant şi semnificat. De pildă, balanţa este simbolul justiţiei,
având în vedere o asemănare de fapt. Legătura este, câteodată, mai dificil de
stabilit: porumbelul simbolizează pacea, sceptrul desemnează puterea.
Aceste simboluri se bazează totuşi pe asociere naturală, din moment ce pot fi
regăsite la grupuri culturale diferite.
Produs al unei norme sociale, limba este un sistem evolutiv. Crearea
de noi cuvinte, împrumutul unor formule noi marchează raporturile de
influenţă ce sunt prezente la nivelul grupurilor şi indivizilor. Din perspectiva
sociologică, faptul că o limbă face împrumuturi unei alte limbi semnifică un
raport de influenţă şi, deseori, un raport de dominare. La nivelul grupurilor,
este important de evidenţiat tipul de împrumut pe care-l efectuează un grup
social, aceste semne sunt adesea, indiciul, marca unei dorinţe de asemănare,
de identificare cu grupul social de referinţă. Dar un grup care doreşte să-şi
afirme identitatea şi valorile proprii sfârşeşte prin a-şi crea un limbaj
specific. În situaţii experimentale, constatarea este frecventă: când grupul şi-
a descoperit personalitatea, el o marchează printr-un limbaj specific. O astfel
de creaţie rpspunde unei nevoi de diferenţiere şi de consolidare a identităţii
grupului. Aceste cuvinte funcţionează ca un cod specific, iar cel care nu
aparţine grupului şi nu-i cunoaşte istoria este exclus.
 În concluzie definiţia cea mai succintă dată comunicării este aceea de
interacţiune socială prin intermediul mesajelor; astfel, o persoană sau un
grup de persoane influenţează prin anumite limbaje (semne) comportamentul
sau starea mentală a altora. În efortul ştiinţific pentru explicarea comunicării,
pentru cercetarea ei sociologică au apărut diverse modele ce pun în relaţie
termeni specifici – emiţător, receptor, mesal, canal, cod, context – prin
intermediul cărora este analizat coerent mecanismul complex al unui proces
social-uman de avengură şi de o deosebită valoare. Analiza sociologică a
comunicării de masă apelează la diverse modele ce inlesnesc evaluarea
ştiinţifică.
Examinat ca atare, procesul comunicării relevă diverse tipuri şi
moduri, factorii săi constitutivi (context, emiţător, mesaj, destinatar, contact,
cod) şi funcţiile specifice (referenţială, expresivă, conativă, poetică, fatică şi
metalingvistică). Reprezentând un sistem important de schimb social sub
forma fluxului de informaţii (consistente, expresive şi inteligibile),
comunicarea îndeplineşte rolul unui factor vital al dezvoltării social-umane,
fiind, ăn esenţă, o adevărată sursă de energie a vieţii sociale.
Comunicarea se relizează prin intermediul limbajului, care constituie,
în multe privinţe, oglinda sau proba vie a culturii unei societăţi. Puterea
limbajului constă în capacitatea sau calitatea lui de a fi liantul relaţiilor
dintre oameni, al raporturilor sociale de toate felurile. Analiza semiologică şi
sociologică a limbajului serveşte conoaşterii, explicării şi perfecţionării
sistemului social, afirmării şi dezvoltării personalităţii umane.

BIBLIOGRAFIE:

- Marian Petcu, Sociologia mass-media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

- John Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi,
2003
- Ion Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Şansa, Bucureşti,
1996

INTOCMIT: PROF.PSIHOPEDAGOG: PETROPULOS SORIN

CENTRUL SCOLAR PENTRU EDUCATIE INCLUZIVA ALBA IULIA