Văduva Andrei

master Studii Europene

an 2

DE LA PARLAMENT NAŢIONAL LA
PARLAMENT EUROPEAN

Parlamentul European este singurul organ al Uniunii Europene ales în mod

direct. Cei 736 de deputaţi în Parlamentul European reprezintă populaţia Uniunii şi
sunt aleşi pe o perioadă de cinci ani de către alegătorii din cele 27 de state membre în
numele a 500 de milioane de cetăţeni1.
Parlamentul European este singura instituţie ale cărei dezbateri sunt publice,
dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile fiind publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene. Lucrările Parlamentului se desfăşoară în trei oraşe diferite. Secretariatul se
găseşte la Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile
parlamentare au loc la Strasbourg şi în capitala Belgiei.
Articolul 7 al Tratatulului de la Paris din anul 1951 enumeră printre instituţiile
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului o Adunare Comună formată din 78 de
delegaţi ai statelor membre2. Potrivit prevederilor înscrise în tratat, membrii Adunării
erau fie numiti, fie alesi prin sufragiu universal, direct, după procedura fixată de
fiecare stat. În realitate, însă toti membrii Adunării erau delegati ai parlamentelor
nationale. Adunarea formată trebuia să susţină o sesiune anuală în luna mai a fiecărui
an şi putea fi convocată în sesiuni extraordinare la cererea Consiliului sau a
majorităţii Înaltei Autorităţi. Adunarea îşi putea desemna un preşedinte, primul
preşedinte fiind în persoana belgianului Paul-Henry Spaak.
O prevedere importantă a Tratatului de la Paris se referă la competenţa de ordin
politic pe care o exercita Parlamentul, având inclusiv posibilitatea de a depune
moţiuni de cenzură împotriva Comisiei3.
Tratatele de la Roma, din 1957, au dus la apariţia celorlalte două comunităţi
europene. Odată cu semnarea Tratatelor CEE si CEEA a fost semnată la 25 martie
1
Pentru mai multe detalii vezi: http://www.europarl.europa.eu/parliament/public/staticDisplay.do?
id=146&language=ro
2
Pentru mai multe detalii vezi textul integral al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a cărbunelui şi Oţelului
http://www.ena.lu/
3
Vezi I. Gh. Bărbulescu, Procesul decizional în Uniunea Europeană, editura Polirom, Iaşi, 2008, pag. 49
1
1957 şi Convenţia referitoare la unele instituţii comune ale Comunităţilor, prin care
cele trei Adunări erau unificate sub numele de Adunarea Parlamentară Europeană.
Numărul delegaţilor a crescut la 142.
La 19 martie 1958 are loc sesiunea de stabilire a Adunării Parlamentare
Europene. Este ţinută în Strasbourg. Este ales ca preşedinte al Adunării francezul
Robert Schuman.
Ca urmare a rezoluţiei de unificare din 1958, instituţia s-a autodenumit
„Adunare
parlamentară europeană”. Peste câţiva ani, prin rezoluţia Adunării parlamentare
europene din 30 martie 1962 instituţia a primit numele „Parlament European”.
Povestea numelui nu s-a terminat însă aici, deoarece denumirea diferea de cea
consacrată de tratatele europene. Astfel că a fost nevoie de o Declaraţie solemnă
adoptată în iunie 1983 de Consiliul European de la Stuttgart prin care s-a recunoscut
formula „Parlament European”. Acest nume a cunoscut o recunoaştere oficială la
nivelul tratatelor abia prin Actul Unic European.
La 13 mai 1958 deputaţii din Adunarea parlamentară se grupează pentru prima
oară conform afinităţilor politice şi nu conform nationalităţii. La 21-27 mai 1958,
Adunarea Parlamentară îşi adoptă regulamentul intern.
Timp de 27 de ani, între 1952 şi 1979, deputaţii Parlamentului European erau
desemnaţi de către parlamentele naţionale. Primele alegeri directe ale Parlamentului
European au avut loc în anul 1979, la 34 de ani de la terminarea celui de-al Doilea
Război Mondial, ca un simbol al concilierii, sufragiul universal direct conferindu-i
legitimitatea democratică.
Alegerile parlamentare au loc la fiecare cinci ani şi fiecare cetăţean cu drept de
vot dintr-un stat membru al Uniunii Europene are dreptul să-şi aleagă
europarlamentarii.
Fiecare stat membru are dreptul să organizeze alegerile după procedurile sale
specifice. Astfel, limita de vârstă pentru a fi eligibil variază de la 18 ani în Germania,
Spania, Olanda, 23 de ani în România, Franţa sau chiar 25 de ani în Italia. În
Germania, Olanda, Austria doar partidele politice pot propune candidaţi, în vreme ce
în România pot candida şi independenţi.

2
 Conform Regulamentului său de procedură, deputaţii Parlamentului European îşi
exercită mandatul independent şi nu pot primi instrucţiuni de la guvernele lor şi nici
nu pot fi învestiţi cu un mandat imperativ. Aceştia se bucură de privilegiile şi
imunităţile stabilite de Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor
Europene4 adoptat în anul 1965. Astfel, deputaţii au dreptul să circule liber în statele
membre ale Uniunii Europene, să consulte orice dosar aflat în posesia Parlamentului
sau a unei comisii a acestuia, cu mici excepţii.
Deputaţii Parlamentului European pot fi şi membri ai parlamentelor naţionale,
dar nu pot fi membri ai guvernelor sau ai unor instituţii ale Uniunii.
În ceea ce priveşte modul de accedere la funcţia de parlamentar european, s-a
înregistrat o evoluţie importantă faţă de începuturi. Astfel, s-a pornit în varianta
clasică pentru forurile organizaţiilor internaţionale, aceea de a se folosi metoda
desemnării de parlamentele naţionale din cadrul membrilor acestora, şi s-a ajuns la
sfârşitul anilor 1970 la soluţia alegerilor directe de către populaţia ţărilor membre a
reprezentanţilor săi. De altfel, această din urmă soluţie era parţial conţinută încă din
art 138 al Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană ce conţinea la
paragraful 3 cerinţa de a se elabora un proiect legislativ care să permită alegerea
membrilor Parlamentului prin sufragiu universal direct, în baza unei proceduri
uniforme valabilă în toate statele membre, proiect care trebuia însă aprobat de către
Consiliu, cu unanimitate de voturi.
De la un tratat la altul, competenţele legislative ale Parlamentului European au
fost extinse progresiv. Conform Tratatului de la Lisabona, Parlamentul va avea o
poziţie de egalitate cu Consiliul în adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii
Europene.
Tratatul de la Lisabona sporeşte astfel competenţele Parlamentului European din
domeniul legislativ în alte 40 de materii, crescând numărul domeniilor politice în care
Parlamentul European trebuie să aprobe legislaţia Uniunii alături de Consiliu. Noile
domenii includ agricultura, energia, imigrarea, justiţia şi afacerile interne, sănătatea şi
fondurile structurale. Parlamentul European va avea o mai mare putere în adoptarea
bugetului datorită eliminării distincţiei care se face, în prezent, între cheltuielile

4
Vezi textul protocolului: http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/protocol%20privilegii%20si%20imunitati.htm
3
obligatorii şi cheltuielile neobligatorii. Parlamentul şi Consiliul vor avea astfel un rol
echilibrat în adoptarea bugetului. Parlamentul European va trebui să-şi dea avizul
conform asupra acordurilor internaţionale negociate de Uniune, în domenii precum
comerţul internaţional.
Deputaţii europeni vor avea un nou rol în relaţiile dintre Uniunea Europeană şi
instituţiile sale. Noul tratat va introduce o legătură directă între rezultatele alegerilor
pentru Parlamentul European şi alegerea candidaţilor pentru preşedinţia Comisiei
Europene. Parlamentul va trebui să aprobe colegiul Comisiei Europene şi Înaltul
Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politica de securitate.
Nu în ultimul rând, Tratatul de la Lisabona oferă Parlamentului un rol consolidat
în procedura de revizuire a tratatului. Acelaşi tratat a limitat numărul deputaţilor
europeni până la maxim 750 plus un preşedinte.
Membrii Parlamentului European sunt organizaţi în partide politice care reunesc
ansamblul marilor partide politice ce activează în statele membre. Orice grup politic
este ales din minim 19 deputaţi aleşi din o cincime din statele membre. În prezent
există 7 grupuri politice, iar deputaţii neînscrişi în niciunul dintre acestea sunt
independenţi.
Parlamentul European dispune de mai multe organe pentru îndeplinirea
funcţiilor specifice:
- Preşedintele Parlamentului
- Biroul Parlamentului
- Conferinţa preşedinţilor
- Conferinţa preşedinţilor comisiilor
- Conferinţa preşedinţilor delegaţiilor

Parlamentul îndeplineşte trei atribuţii esenţiale:

• Puterea legislativă
• Controlul democratic
• Funcţia bugetară
Puterea legislativă este exercitată împreună cu Consiliul. Sunt utilizate patru
proceduri legislative în practica decizională:
1. Procedura codeciziei:
4
 Parlamentul şi Consiliul împart puterea legislativă. Comisia prezintă proiectul
său celor două instituţii care îl lecturează şi îl discută în două rânduri. Dacă nu sunt
de acord cu textul propunerii, proiectul este supus dezbaterii unui comitet de
conciliere alcătuit dintr-un număr egal de reprezentanţi ai celor două instituţii. La
lucrările comitetului participă şi reprezentanţi ai Comisiei. După ce comitetul ajunge
la un acord trimite textul documentului pentru a treia lectură Parlamentului şi
Consiliului. Procedura codeciziei se aplică în mai multe domenii precum: cultură,
educaţie, cooperare vamală, libertatea de circulaţie şi de reşedinţă, transporturi;
2. Procedura cooperării
A fost introdusă prin Actul Unic European în 1986, iar întreaga putere de
decizie îi revine Consiliului. În prezent se utilizează doar în domeniul uniunii
economice şi monetare5;
3. Procedura consultării
Propunerea Comisiei este adresată simultan Consiliului şi Parlamentului.
Parlamentul poate aproba propunerea, o poate respinge sau poate să ceară
amendamente. În anumite cazuri consultarea este obligatorie, actul adoptat de
Consiliu neavând forţă juridică fără avizul Parlamentului, iar în alte cazuri
facultativă. Această procedură legislativă este utilizată în probleme vizând cetăţenia
europeană, dispoziţiile fiscale, politicile economice, vizele, azilul sau alte probleme
legate de libera circulaţie a persoanelor. În anumite domenii, precum cel fiscal,
Consiliul trebuie să decidă prin unanimitate de voturi;
4. Procedura avizului conform
Se aplică în cazul unor decizii în care Consiliul este obligat să obţină avizul
Parlamentului. Deosebirea faţă de procedura consultării este că Parlamentul nu poate
să ceară amendamente, ci numai să o accepte sau să o respingă. Acceptarea unei
propuneri se realizează prin majoritate absolută şi se aplică în următoarele domenii:
aderarea noilor state membre, modificarea statutului Sistemului European al Băncilor
Centrale sau în cazul unor acorduri internaţionale.
Spre deosebire de alte structuri ale Uniunii ai căror membri sunt propuşi de
guverne sau chiar membri ai acestora, membrii Parlamentului European nu au
5
Vezi S. Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie, reformă, instituţii, drept, editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag.
144
5
legătură directă sau indirectă cu guvernele statelor membre, ei fiind aleşi direct de
către cetăţenii acestora.
Parlamentul European nu trebuie identificat cu un parlament naţional.
Parlamentul European constituie o noutate în teoria relaţiilor internaţionale şi în
relaţiile dintre state privind:
- Componenţa
- Competenţele
- Locul ocupat în structura instituţională
Prin componenţă ne referim la membrii săi care nu sunt delegaţi de către
parlamentele sau guvernele naţionale ca în cazul ONU, NATO, OSCE sau al
Consiliului Europei, aceştia fiind aleşi de către popoarele statelor membre.
Competenţele Parlamentului European îi dau un caracter de unicitate dacă ne
referim la puterea legislativă care se manifestă prin codecizie, consultare, cooperare
sau aviz conform sau funcţia de aprobare sau de respingere a bugetului sau controlul
democratic exercitat asupra tuturor instituţiilor europene.
Prin locul ocupat în cadrul structurii instituţionale, Parlamentul European se
deosebeşte de un parlament naţional prin faptul că nu este centrul puterii legislative.

Bibliografie selectivă:

6
1. Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura
Polirom, Iaşi, 2008
2. Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene ed. a III-a revăzută şi adăugită,
editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006
3. Scăunaş, Stelian, Uniunea Europeană. Construcţie, reformă, instituţii, drept,
editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
4. Ştefan, Tudorel, Andreşan-Gheorghiu, Beatrice, Drept comunitar, editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2007
5. http://www.europarl.europa.eu/news/public/default_ro.htm
6. http://www.europeana.ro
7. http://www.ena.lu/