Neputinta FMI de a rezolva criza globala

Fondul Monetar International este o rămăşiţă a Sistemului de la Bretton Woods

(1945) creat ca alternativă la modelul “etalon aur - devize” ce a funcţionat în perioada
interbelică şi care a fost principala cauză a Marii Crize (ţările puteau emite monedă în
baza rezervei internaţionale de aur şi devize aparţinând marilor puteri care, angajându-se
într-un amplu proces de depreciere apreciind greşit că pot favoriza exporturile lor, au
împins sistemul internaţional spre colaps).

FMI a fost creat cu următoarele scopuri: [1] să

asigure un fond temporar ţărilor cu probleme de balanţă de plăţi externe (în principal
din cota de participare); [2] să controleze respectarea condiţiilor care au stat la baza
sistemului (toate monedele puteau fluctua într-o bandă îngustă de +/- 1% faţă de dolar şi
dolarul era menţinut fix faţă de aur, cel puţin oficial; ţările puteau deprecia limitat
moneda lor); [3] să ofere consultanţă privind politica monetară şi valutară; [4] să
favorizeze cooperarea monetară globală (care în perioada interbelică a lipsit cu
desăvârşire). FMI a eşuat în îndeplinirea tuturor acestora.

Căderea Sistemului de la Bretton Woods s-a produs în 1971 după ce SUA a procedat la
masive emisiuni suplimentare de dolari (dar şi pentru că s-a neglijat complet efectul de
expansiune monetară produs de băncile comerciale care au exercitat o presiune naturală
asupra aurului, imposibil de menţinut fix în raport cu dolarul în astfel de condiţii). La
această cauză a căderii sistemului se adaugă şi lipsa unor criterii clare prin care o ţară
putea produce deprecierea propriei monede (în Acord era precizat doar “în cazul unor
dezechilibre majore de balanţă de plăţi externe”) dar şi exportul de inflaţie dinspre SUA
spre celelalte ţări produs de acest sistem.

Odată cu căderea sistemului, FMI a devenit o instituţie inutilă care concentra

importante sume de bani de hârtie (în mare parte în moneda fiecărei ţări participante).
Această instituţie creată de state a încercat de nenumărate ori să îşi reformeze
activitatea, să îşi găsească un nou drum în economia globală fără a reuşi să facă
mare lucru în acest sens. Această instituţie lipsită de sens luptă pentru a deveni
credibilă prin tot felul de mijloace. Prăbuşirea ultimei legături (chiar dacă devenise
doar formală) între etalonul aur şi banii de hârtie a dat liber la expansiunea monetară în
toate ţările lumii fără ca FMI să poate interveni în vreun fel.
Exportul masiv de bani proaspăt tipăriţi către ţările în dezvoltare care şi-au liberalizat
treptat contul curent şi contul de capital a globalizat şi a amplificat crizele financiare
cărora FMI nu le mai poate oferi soluţii viabile. Sprijinul financiar oferit temporar
acestor ţări (mărit permanent) s-a dovedit a fi un creator de hazard moral şi o frână în
calea aplicării unor reforme structurale reale. Banii veniţi uşor de la FMI s-au scurs la
fel de uşor şi rapid în conturi private şi au dispărut fără a provoca vreun efect economic
palpabil. Lista ţărilor în care FMI a eşuat în intervenţia sa a crescut exponenţial de
la an la an: Indonezia, Tailanda, Malaezia, Argentina, Brazilia, Kenya, Tanzania,
Rusia, România. În toate aceste ţări soluţia FMI a fost aceeaşi: o politică monetară
restrictivă dublată de o creştere puternică a fiscalităţii care a condus la o contracţie
economică şi mai mare.

Incapabil să prevadă şi să înţeleagă criza actuală (dar şi pe cele care vor veni), FMI
propune (prin reprezentaţii săi) tot felul de soluţii la nivel global lipsite de sens şi
logică economică. Una dintre ele este aceea a unei monede globale, o idee reîncălzită
care nu a avut succes în anii de după căderea sistemului. Moneda globală a FMI - DST
(Drepturile Speciale de Tragere) nu are cum să fie o soluţie pentru că nu ar face decât
să globalizeze în mâna unora expansiunea monetară. Fără a avea valoare reală în spate
(aur), DST rămâne aceeaşi monedă fiduciară ca oricare alta. În plus, are dezavantajul că
nu mai are concurenţă din partea altor monede astfel că emitentul său nu va mai avea nici
un motiv să fie cât de cât rezonabil cu expansiunea monetară. Concurenţa în care se află
dolarul cu celelalte monede mai pune ceva presiune pe Rezerva Federală care se teme de
efectele unei expansiuni monetare exagerate care ar eroda semnificativ credibilitatea în
moneda americană.

Soluţia pe care FMI şi toate celelalte instituţii publice monetare evită să o aducă în
discuţie (şi care este clară) este REVENIREA LA AUR ca mijloc de schimb
(privatizarea aurului din băncile centrale şi repunerea lui în circulaţie ca mijloc de schimb
cu păstrarea formelor moderne de plată care, însă, vor avea acoperire 100% în aur).
Niciodată nu vei auzi de la FMI (sau de la băncile centrale) o reformă care să vizeze
rezerva fracţionară din băncile comerciale (faptul că ele pot da împrumuturi din
depozitele la vedere) sau care să interzică retragerea depozitelor la termen înainte de
scadenţa lor (depozitele la termen fiind tratate în momentul de faţă ca depozite la
vedere). Problemele reale ale sistemului financiar internaţional sunt neglijate complet
iar atenţia publicului larg este deturnată voit către aspecte cum ar fi: fluxurile
“speculative” de capital, volatilitatea cursurilor de schimb, dobândă de intervenţie etc.

Durerea mare este că România se comportă ca o ţară din lumea a treia şi că avem
încredere într-o instituţie care nu înţelege absolut deloc natura crizelor financiare.
Aşteptăm şi aplicăm măsuri propuse de economişti cu valoare îndoielnică şi care vizează
salvarea statului, a sistemului financiar - bancar (care este tot o prelungire a statului)
în dauna iniţiativei private şi a pieţei libere. Socialismul monetar expandat la scară
globală de instituţii ca FMI îşi găseşte adepţii într-o ţară care mai are de făcut paşi mulţi
în direcţia capitalismului. Plătind foarte scump pentru “aşa - zisa” consultanţă
macroeconomică sau siguranţă pe care ne-o oferă FMI prin trimişii săi, România se
afundă pe zi ce trece într-o sărăcie tot mai mare. Soluţia de ieşire din criză nu este şi nu
va fi niciodată în mâinile Fondului Monetar Internaţional şi nici în mâna vreunei
alte instituţii monetare publice (bancă centrală, bănci comerciale). Banii ieftini şi
lipsiţi de valoare intrinsecă nu fac decât să ne împingă şi mai mult în criză iar cei care
aclamă astfel de politici nu ne fac decât rău.

Publicat in: Fondul Monetar Internaţional.

O noua si inutila centura de siguranta

Am făcut spume la gură şi bătături la buricele degetelor cât am vorbit şi am scris

împotriva împrumuturilor de la Fondul Monetar Internaţional. Am încercat să
înţeleg argumentele şi logica din spatele acestui apetit aproape straniu pentru o instituţie
parastatală lipsită de sens şi total anacronică. De fapt, în argumentaţia deciziei de a lua
un nou împrumut de la FMI se regăseşte acelaşi motiv ca şi până acum: “în bugetul
pentru anul 2011 au fost alocaţi bani importanţi pentru proiectele statului (aproape 6
miliarde de Euro) care vor relansa economia şi ne vor scoate din criză, dar cum banii de
pensii şi salarii ale bugetarilor nu vor ajunge până la finalul anului vom fi nevoiţi să ne
împrumutăm de la FMI” (aici, aici, aici).

Printr-o manipulare absolut hilară, guvernanţii actuali ne

anunţă că atunci când au întocmit bugetul s-au bazat pe bani pe care nu îi au. Ne anunţă
că au dezechilibrat din nou bugetul şi că va trebui să ne împrumutăm de la instituţiile
financiare pentru a-l echilibra, amânând pe mai târziu rezolvarea problemelor reale din
economie. Într-o manieră plină de ridicol ni se spune că în buget veniturile ar avea o
destinaţie precisă. În realitate, intrările în bugetul unei ţări nu ar trebui să aibă o
destinaţie precisă (este unul din principiile de construcţie a unui buget). Obligaţi să facă
bugetul după principiul dacă ai o cheltuială de investiţii trebuie să găseşti şi sursa
necesară, guvernanţi s-au grăbit să acopere din sursele palpabile (taxe şi impozite) toate
“proiectele statului” care vor salva naţiunea de la dezastru şi sărăcie. Au lăsat în aer
cheltuieli pentru care nu trebuie să găseşti sursa aferentă: cheltuielile cu salariile
bugetarilor şi cu pensiile din sistem, perpetuând minciuna şi păcăleala şi pentru acest an.
Apoi, plini de îngrijorare, au ieşit rapid în faţa naţiunii spunând că împrumutul extern
“este absolut necesar” pentru că altfel nu se pot plăti salarii şi pensii. Este un scenariu
tras la indigo parcă cu cel din 2009 şi 2010. Este modelul falimentar care ne-a împins în
coada Europei în urma unor ţări cu potenţial mult mai mic decât România. Este modelul
tipic de sărăcire a unei naţiuni.

O astfel de abordare este tipic socialistă şi este contrară capitalismului şi pieţei libere: un
stat care se împrumută în realitate pentru a menţine în viaţă proiecte ale sale, multe dintre
ele stupide şi inutile (de exemplu, Stadionul Naţional va costa naţiunea pe an 12 milioane
Euro doar întreţinerea lui, acest proiect fiind prioritar pentru guvern pe final de an când
din Fondul Solidaritatea consitutit din tăierile de pensii şi salarii s-au făcut plăţi masive
pentru a-l finaliza). Această strategie de sărăcire sistematică va pune serioase probleme
guvernărilor care vor urma, toate împrumuturile de la FMI fiind adevărate “pilule
otrăvite“. Naţiunea va fi supusă unor biruri noi pentru ca ele să poată fi rambursate.
Criza şi sărăcia va fi prelungită nejustificat de mult, iar în timp ce alte naţiuni vor fi ieşit
mult din criză (poate vor intra într-una complet nouă) noi încă ne vom mai zbate să
eliminăm efectele celei vechi.

Centura de siguranţă pe care ne gândim să o accesăm şi pe care FMI cu mare largheţe ne-
o oferă nu este altceva decât un laţ de gâtul nostru. “Mai sigur” nu înseamnă neapărat
“mai bine”. FMI a devenit un bun “promotor” şi “apărător” al succesului guvernării
actuale fără a avea nici un rezultat palpabil pozitiv (în afara dobânzilor grase pe care le-a
încasat de la poporul român). FMI este creator de hazard moral şi de stimulente
perverse pentru guvern ca el să nu facă tocmai ceea ce ar trebui să facă: să se gândească
mai puţin la buzunarul său şi al apropiaţilor de partid şi mai mult la piaţa liberă.

Publicat in: Fondul Monetar Internaţional.