Sunteți pe pagina 1din 18

Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Facultatea de Filosofie

Stilul de viaţă al rromilor din România

Coordonator: Prof. Dr. Dan Lungu

Student: Pohrib Marta

Sociologie, an III

1
Prezentul micro-studiu va fi o abordare teoretică a grupurilor etnice minoritare din România, mai
precis a categoriei rromilor, identificabili în termenii etnicităţii, culturii, modului de viaţă
specific, interacţiunii cu grupul majoritar. Principalele trăsături ale unui grup etnic minoritar
rezidă în caracterul său identificabil prin tratamentul discriminatoriu la care este supus, în
conştiinţa de sine ca şi grup minoritar şi în identitatea etnică dată de numele colectiv, cultură,
limbă, istorie, solidaritate.

Grupul etnic minoritar

În sociologie, o minoritate este un subgrup care formează mai puţin de o jumatate din populaţie
şi, ca regulă, este depăşită numeric de cel puţin un alt subgrup, nu nepărat din majoritate1. Acest
termen poate fi utilizat pentru a caracteriza populaţii cu o altă limbă, naţionalitate, religie,
cultură, alt stil de viaţă sau orice altă caracteristică a acestor populaţii acceptate ca nişte părţi ale
unui grup de referinţă.

Ca şi minorităţi sociale desemnând un grup de persoane ce interacţionează cu alte grupuri


similare şi cu un grup majoritar în termenii apartenenţei lor la un singur grup, li se aplică deseori
tratamente discriminatorii, nu-şi pot promova interesele legitime, sunt subordonate în privinţa
distribuirii puterii sociale, având acces inegal la o serie de recompense sociale precum: banii ,
prestigiul , puterea politică etc.

Analiza sociologică a grupuriloe etnice nu se referă atât la trăsăturile intrinseci distinctive ale
acestora, cât le identifică în termenii poziţiei lor în structura socială, structură care este creată de
distribuţia inegală a puterii, banilor, prestigiului. Procesul de stratificare a minorităţilor sociale în
relaţie cu majoritatea socială dominantă implică atât procese de formare şi reproducere a
inegalităţilor şi distanţelor sociale (izolare, segregare socială , discriminare , marginalizare), cât
şi menţinerea acestora ca expresie a continuării stratificării sociale cu pluralismul cultural.

Caracteristici generale şi definitorii pentru grupul minoritar

În 1987, Anthony G. şi R. J. Dworkin enumeră patru caracteristici definitorii pentru minoritate:


identificabilitatea , puterea diferenţială, tratamentul diferenţial şi priorativ sau discriminarea si
conştiinţa de sine a grupurilor minoritare.

1
Zamfir, Cătălin, Dicţionar de Sociologie, Bucureşti, 1998

2
Prima trăsătură, identificabilitatea, este dată de caracteristicile fizice, culturale care stau la baza
statutului minoritar, caracteristici care pot fi supuse definirii şi interpretării sociale, fiind
variabile. Puterea diferenţială se referă de obicei la minimalizarea şanselor de reuşită a
minorităţilor, a accesului la slujbe, educaţie, sisteme de sănătate; de obicei grupurile minoritare
ocupă poziţii dezavantajoase. Tratamentul diferenţial se manifestă de obicei afectând nu numai
şansele, dar şi stilul lor de viaţă. Conştiinţa de sine a grupurilor minoritare se formează treptat,
grupul perceptând similarităţile poziţiei lor, destinul comun. Prin conştiinţa de sine se afirmă
identitatea personală care se răsfrânge asupra grupului.

În sociologie, cuvântul etnic are un înţeles mai larg, referindu-se uneori fie la rasă, fie la religie,
fie la grupuri naţionale, şi deseori la o combinaţie a acestor trei. Astfel grupurile etnice sunt
definite ca grupuri cu tradiţii culturale commune şi care au sentimentul identităţii ca subgroup în
cadrul societăţii înglobante.2

Grupurile etnice se disting prin trăsături culturale specifice: limbă, tradiţii, comportament şi stil
de viaţă. Membrii grupului conştientizează identitatea lor şi se autoapreciază ca fiind diferiţi de
majoritate.

Termenul-cheie în definirea minorităţilor etnice este cel de cultură , prin cultura specifică a unei
minorităţi etnice înţelegându-se sistemul înţelesurilor împărtăşite şi dezvoltate într-un context
economic şi social, pe un fundal istoric şi politic specific. Trăsăturile esenţiale ce definesc
grupurile etnice sunt: provenienţa, originea numelui, statutul şi identitatea.

Provenienţa şi originea numelui rromilor

Identitatea este o construcţie mentală, elaborată pe baze sociale şi istorice, necesară tuturor din
raţiuni psihologice (indivizii simt nevoia apartenenţei la un grup), şi în cadrul căreia elementele
concrete au un rol tot atât de important ca şi interpretarea care le este acordată.

Învăţământul românesc a promovat până în prezent o abordare “monoculturală” ce a avut în


vedere reproducerea modelului cultural al populaţiei majoritare. Această tendinţă, ce ignoră
prezenţa şi participarea la istorie a altor comunităţi culturale şi favorizează asimilarea acestora de

2
Zamfir, Cătălin, Dicţionar de Sociologie, Bucureşti, 1998

3
către majoritate, vine în contradicţie cu declaraţiile privind recunoaşterea minorităţilor şi a
dreptului acestora de a-şi perpetua şi dezvolta propria cultură.

Rromii sunt a doua minoritate din România, numeric. Dar rromii sunt o minoritate în toate ţările
europene, fără a dezvolta în schimb o cultură scrisă şi care abia acum sunt în faza de cristalizare
a conştiinţei identităţii lor etnice.

Sosirea rromilor pe continentul european a avut loc în mai multe valuri, în urma unei lungi
migraţii, între secolele IX şi XV. Ei au avut ca punct de plecare nord-vestul sau centrul Indiei, iar
traseul urmat a putut fi reconstituit pe baza influenţelor pe care le-au avut asupra limbii rromani,
limbile unor popoare asiatice şi balcanice alături de care au petrecut un anumit timp pe parcursul
acestei migraţii.

Astfel, traseul principalelor grupuri de rromi străbate Persia, Armenia, Imperiul Bizantin şi
Peninsula Balcanică. Sosirea lor în Asia Mică are loc începând cu secolul XI, iar la începutul
secolului al XIV-lea rromii sunt semnalaţi în insula Creta şi în Pelopones. Teritoriile din sudul
Dunării constituie locul de unde rromii s-au răspândit, în perioada următoare, în mai multe
regiuni ale continentului european, inclusiv în Ţările Române.

După unele teorii, două grupuri de rromi au urmat un traseu diferit, unul intrând în Europa prin
stepele Asiei Centrale şi pe la nordul Marii Negre, iar celălalt trecând prin nordul Africii, în
peninsula Iberică. Cercetătorii sunt însă de acord că grupul cel mai numeros a fost cel care intrat
în Europa prin Asia Mică.

Este interesant de semnalat că cele mai răspândite denumiri sub care este cunoscută etnia
rromilor se datorează perioadei petrecute pe teritoriul Imperiului Bizantin. Ca majoritatea
elementelor legate de originea rromilor, nici originea acestor denumiri nu este pe deplin
clarificată. Există totuşi la ora actuală, un numar de ipoteze ce întrunesc un consens destul de
larg între specialişti.

Astfel, potrivit uneia dintre ipotezele larg acceptate, la sosirea lor, rromii au fost confundaţi cu
membrii une secte creştine originare din Asia Mică şi care aveau reputaţia de magicieni şi
ghicitori. Numele atribuit acestora, atsiganos (“neatins”, “de neatins”, sau “care nu se ating de
alţii”), a fost deci transferat grupurilor de rromi şi stă şi astăzi la baza denumirii utilizate în mai

4
multe limbi pentru a-i desemna pe rromi: ţigani în română, bulgară şi maghiară, tsiganes în
franceză, zingari în italiană, Zigeuner în germană.

Tot în aceeaşi regiune a Balcanilor şi în aceeaşi perioadă s-a constituit şi mitul originii lor
egiptene. Datorită fertilităţii lor, unele zone frecventate de nomazi, cum a fost cazul Epirului din
Grecia, au fost denumite “Micul Egipt”. De aici rromii au început să fie numiţi “egipteni”, iar
ulterior, pe această bază, s-a răspândit ideea că ei ar fi originari din Egipt. În mai multe limbi
europene această idee este reflectată în cuvintele utilizate cu referire la rromi: gypsies în engleză,
gitanos în spaniolă.

Cuvântul “rrom” îşi are şi el originile, conform unei teorii, în perioada petrecută în Imperiul
Bizantin. Astfel, termenul provine din denumirea generică utilizată pentru populaţia Imperiului
în perioada respectivă: “romaios”. Alte ipoteze susţin însă provenienţa cuvântului din limba
arhaică utilizată de această populaţie înainte de părăsirea teritoriului Indiei. Cert este însă faptul
că toate grupurile de rromi ce şi-au păstrat limba proprie, limba rromani, utilizează termenul
“rrom” când se referă la membrii comunităţii în această limbă. Cuvântul “rrom” reprezintă deci,
incontestabil, un mod de autoidentificare a membrilor acestei minorităţi şi totodată un element
important de unitate pentru o mare parte a populaţiilor de rromi din întreaga lume.

Profilul etnic al minorităţii rrome

Caracteristicile fizice (rasiale) sunt uşor identificabile; adesea sunt un criteriu distinctiv. La
nivelul observaţiei comune- şi de fapt aceasta este foarte importantă pentru că ea susţine
comportamentul colectiv- se acceptă că cei mai mulţi dintre rromi tind să aibă o piele mai închisă
la culoare. În cazul rromilor din România, limba rromani are o capacitate semnificantă mai
redusă decât limba altor minorităţi entice de a fi purtătoare a specificului etnic. Acest lucru
porneşte din două raţiuni: în primul rând, gradul de răspândire a limbii este foarte scăzut.
Datorită modului lor de viaţă de tip simbiotic, iar nu izolat în raport cu comunitatea română,
rromii utilizează vital limba comunităţii rromâne. Copiii sunt învăţaţi limba comunităţii
dominante încă de la început, ca o a doua limbă maternă, acolo unde limba rromani este
cunoscută şi utilizată sau pur şi simplu ca singura limba maternă, acolo unde limba rromani nu
mai este utilizată. Aşa se face că un rrom care nu ştie limba română, la nivel de limbă maternă,
sau în comunităţile maghiare, limba maghiară , este o excepţie absolută. În al doilea rând, limba

5
rromani nu este utilizată în activităţile de tip religios, una din sursele importante ale menţinerii
unei limbi minoritare. Atunci când rromii participă la o activitate religioasă o fac împreună cu
comunitatea majoritară şi în limba acesteia.

Dată fiind evoluţia istorică şi structura socială a comunităţilor de rromi, nu se poate vorbi la ora
actuală de o unică limbă rromani, ci de coexistenţa mai multor dialecte.

Limba rromani prezintă un neajuns: ea nu a fost niciodată scrisă. Ea nu reprezintă un instrument


cultural de dezvoltare a culturii tradiţionale proprii şi nici de acces la cultura universală. În fapt,
transmiterea pe cale orală a istoriei, tradiţiilor, folclorului a împiedicat dezvoltarea culturii
minorităţii rrome.

În ceea ce priveşte numărul vorbitorilor de rromani din România, se apreciază că el reprezintă la


ora actuală doar 40% din numărul total al rromilor. Acest lucru se datorează politicilor de
asimilare forţată, dar şi asimilării naturale la care au fost supuşi rromii. Pierderea limbii rromani
nu este însă specifică unor cazuri individuale de rromi care au părăsit grupurile de origine şi au
fost asimilaţi de comunităţile învecinate. Există şi cazuri de comunităţi întregi care şi-au pierdut
limba, păstrându-şi însă conştiinţa de grup şi stilul de viaţă.

Se poate constata în ultimii ani o tendinţă tot mai pronunţată de redescoperire a limbii rromani de
către rromii care nu o mai vorbeau. Programele care prevăd introducerea în şcoli a studierii
limbii rromani vor contribui fără îndoială la menţinerea şi dezvoltarea identităţii etnice a
rromilor.

Tradiţiile cultural-folclorice

Vizibil şi din evoluţia comunităţilor de rromi pe parcursul istoriei, există o serie de elemente care
permit diferenţierea lor de restul populaţiei. Principala diferenţă observabilă între minoritatea
rromă şi etnia majoritară a fost nomadismul celei mai mari părţi a etniei rrome. Modul de locuire
al rromilor a fost influenţat mult timp de memoria şi tradiţia nomadismului, inclusiv în cazul unei
mari părţi a rromilor sedenterizaţi. Corturile şi tradiţionalele căruţe cu coviltir s-au transformat
frecvent în case mici, lipsite de confort şi situate la marginea localităţilor.

6
Mai mulţi factori au concurat la constituirea şi adâncirea permanentă a decalajului între condiţiile
de locuit ale rromilor şi cele ale altor grupuri etnice. Alături de importanţa redusă acordată casei
prin tradiţie, datorită accentului pus pe mişcare, ca şi cum în orice moment ar trebui să fii gata să
pleci spre o nouă destinaţie, trebuie menţionate marginalizarea, dispreţul şi discriminările la care
au fost supuşi rromii în decursul ultimelor secole. Lipsa accesului la resursele comunităţii
majoritare, dat fiind permanentul statut de “nou-venit” şi dificultatea sau imposibilitatea de a
deveni proprietar de pământ contribuie de asemenea la menţinerea unui statut marginal şi a unui
nivel de trai extrem de scăzut pentru numeroase comunităţi de rromi.3

Lipsa unei limbi scrise a influenţat negativ conservarea culturii tradiţionale şi dezvoltarea unei
culturi literare proprii.

Religia proprie şi tradiţiile folclorice şi culte relativ sărace în multe dintre componentele lor, a
făcut ca rromii să nu dispună de un masiv corp cultural capabil să evalueze în epoca modernă şi
care să ofere fiecărui membru al comunităţii sentimentul de identitate etnică.

Religia nu constituie un reper de unitate pentru rromii din România. În cele mai multe cazuri
rromii au adoptat religia populaţiei alături de care au trăit.

Categoriile de rromi şi-au luat denumirile încă din perioada feudală. Pe lângă rromii “de casă” şi
cei “de ogor”, cea mai importantă categorie o reprezentau rromii meşteşugari nomazi. Datorită
acestei categorii se poate afirma că, începând din secolele XIV-XV, rromii au avut un rol extrem
de important în economia ţărilor române. Este vorba despre cete de rromi care circulau pe un
anumit teritoriu oprindu-se din loc în loc şi oferindu-şi serviciile comunităţilor rurale sau curţilor
boiereşti. Cei mai mulţi dintre aceştia erau robi ai statului şi plăteau un impozit anual. Meseriile
practicate de ei sunt extrem de variate şi au suferit uneori modificari în decursul timpului din
raţiuni economice. În general însă, cetele de rromi şi-au menţinut mult timp îndeletnicirea
specifică, chiar până aproape de zilele noastre. Meşteşugul se transmitea din generaţie în
generaţie în cadrul comunităţii şi definea apartenenţa acestei comunităţi la un anumit neam.

3
Minorităţile din Europa de Sud- Est; Rromii din România, Centrul de documentare şi
informare despre minorităţile din Europa de Sud- Est (CEDIMR-SE)

7
Astăzi, încă îşi păstrează denumirile vechi: fierari, căldărari, ursari, aurari, etc. O parte
importantă a rromilor meşteşugari s-au instalat în sate sau chiar în oraşe unde au continuat să-şi
practice meseria, constituind categoria vătraşilor. Datorită abilităţilor lor deosebite, unii
meşteşugari rromi de pe moşiile boieresti au fost utilizaţi în perioada modernă la conducerea,
întreţinerea sau repararea utilajelor agricole, ei dobândind astfel meserii actuale.

Cea mai mare parte a rromilor nu a avut însă condiţiile necesare pentru a reuşi să se adapteze la
schimbările radicale şi rapide ce au afectat economia românească a ultimului secol. Ei au devenit
astfel, dintr-un element important al vieţii economice, o categorie marginală aflată deseori într-o
situaţie materială deosebit de gravă.

Tradiţiile rromilor sunt dificil de caracterizat, în primul rând pentru că grupurile diferă mult între
ele, atât din perspectivă socio-economică, cât şi ca ocupaţii de bază, nivel de trai, organizare a
comunităţii, grad de păstrare a elementelor culturale distinctive şi a gradului de asimilare a
elementelor culturale ale altor comunităţi. Pe de altă parte, tocmai aceasta asimilare a
elementelor altor comunităţi, ca şi procesul de modernizare a societăţii a dus la pierderea a
numeroase tradiţii. Fenomenul este accentuat şi de faptul că nu există suficiente elemente de
cultură scrisă ce ar fi putut păstra informaţii semnificative, precum şi de lipsa unui interes
consistent din partea populaţiei majoritare pentru aceste aspecte culturale specifice rromilor.

Se poate adăuga de asemenea faptul că şi în situaţiile în care anumite comunităţi de rromi şi-au
menţinut tradiţiile specifice, datorită caracterului în general închis al acestor comunităţi,
cunoaşterea acestor tradiţii este dificilă. La aceste dificultăţi se adaugă dificultatea de a separa
elementele specifice culturii rromilor de cele ale populaţiei majoritare. Aceasta deoarece rromii
au fost în numeroase cazuri purtători şi păstrători remarcabili ai tradiţiilor populare româneşti la
a căror dezvoltare au contribuit în mod incontestabil. Este suficient să amintim în acest sens
contribuţia lăutarilor rromi la perpetuarea şi dezvoltarea folclorului muzical românesc,
exemplificările putând continua însă şi în privinţa altor tipuri de producţii folclorice ce au marcat
viaţa satului românesc tradiţional.

Informaţii demografice

Numărarea exactă a populaţiei este un proces extrem de dificil de efectuat atât timp cât mulţi
rromi se declară români sau maghiari; acest fenomen are loc datorită conotaţiilor negative care

8
sunt asociate identităţii etnice de rrom. Pe lângă aceasta, mulţi dintre ei nu completează formele
de înregistrare din cauza faptului că sunt analfabeţi. Studiile efectuate în 1993 de cercetătorii de
la Universitatea din Bucureşti estimează numărul romilor care încă trăiesc după “modul de viaţă
specific rrom” sau foarte apropiat de acesta, la 1.010.000, adică 4% din populaţia totală,
populaţia rromă actuală nefiind măsurată cu exactitate.

Dacă luăm în considerare populaţia urbană şi cea rurală ca întreg, atunci putem spune că în 1992
rromii reprezentau 1,4% din prima, respectiv 2,3% din a doua . De remarcat faptul că este posibil
ca rezultatele recensământului din 1992 să nu mai fie valide.
Într-un studiu realizat în 1998 de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, s-au obţinut
următoarele rezultate: populaţia rromă este o populaţie tânără (media de vârstă a populaţiei din
eşantion este de 25,1 ani; de asemenea, 33,9% din populaţie are vârsta cuprinsă între 0-14 ani;
4,3% din populaţie are vârsta de 65 de ani şi peste), iar rata de fertilitate este dublă faţă de cea a
populaţiei majoritare (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, 2000). 4

Un factor care are o mare influenţă asupra comportamentului demografic este sănătatea,
respectiv accesul la asistenţă medicală. Educaţia în privinţa sănătăţii este un lucru neobişnuit
printre rromi.
Bolile specifice copilăriei sunt de asemenea o problemă, deoarece majoritatea rromilor preferă să
nu-şi ducă copiii la spital, iar importanţa vaccinării nu este recunoscută. Bolile respiratorii şi de
inimă sunt larg răspândite printre rromii de naţionalitate română; fumatul este endemic, chiar şi
la copii, condiţiile de trai aflate sub nivelul minim contribuie de asemenea la problemele de
sănătate. Speranţa de viaţă a rromilor din România este cu 15-20 de ani mai mică decât cea
normală, având valori de 50-55 ani. Într-un studiu realizat de Institutul de Cercetare a Calităţii
Vieţii (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, 2000), conform declaraţiilor rromilor, bolile cel
mai des întâlnite sunt cele ale aparatului digestiv, respectiv cele cardiovasculare.5

Informaţii de natură economică

4
Barometrul de Opinie Publică, România, noiembrie 1998, Fundaţia pentru o Societate
Deschisă, România

5
idem

9
Din punct de vedere economic, comunitatea rromă este cea mai defavorizată din România.
Înainte de 1989, majoritatea rromilor erau angajaţi în agricultură, în activităţi forestiere, în
construcţii, în industria alimentară. Odată cu sfârşitul economiei centralizate, rata şomajului a
crescut fără a mai putea fi controlată. Proporţia populaţiei active în rândul rromilor este foarte
apropiată de valoarea înregistrată în populaţia totală (60,2% comparativ cu 63,3% în 1998 –
Comisia Naţională de Statistică, 1998). În ciuda acestui fapt, procentul populaţiei de etnie rromă
ocupată este semnificativ mai mic. Doar 47% frecventează şcoala, comparativ cu 59,6% dintre
români. Este interesant de observat că rata şomajului este foarte mică – 0,5% comparativ cu
6,3%, cea la nivelul întregii populaţii din România, în 1998. Există cel puţin doi factori care ar
putea explica această discrepanţă dintre rata celor ocupaţi şi şomeri. Primul se referă la educaţia
rromilor. Doar un număr relativ redus de rromi au încheiat procesul educaţional, sunt obişnuiţi să
aibă un loc de muncă şi acte pentru a putea fi înregistraţi oficial. Cel de-al doilea factor se referă
la faptul că doar un mic număr din populaţia activă a rromilor au fost angajaţi şi din această
cauză doar ei apar acum ca fiind oficial şomeri (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, 2000).6

Căderea comunismului a determinat scăderea condiţiilor de trai a rromilo. Rezultatele sunt


reflectate de condiţiile proaste de trai – numărul mediu de indivizi/spaţiu de locuit este dublu faţă
de cel per ansamblul populaţiei, spaţiul de locuit/individ este de două ori mai mic decât în cazul
celorlalte etnii şi numărul mediu de indivizi/cameră este de două ori mai mare decât în cazul
celorlalte etnii. În plus, un sfert din cei cuprinşi în eşantion nu deţin nici un act de proprietate
pentru pământul pe care şi-au construit casele, mai mult, casele lor nu au bucătării, grupuri
sanitare sau instalaţii adecvate .

Structura socială a comunităţilor de rromi

În decursul istoriei, comunităţilor tradiţionale ale rromilor le-a fost respectată în general
autonomia în ceea ce priveşte organizarea internă. Nucleul comunităţii îl constituia familia, iar
un grup de familii de rromi, de obicei înrudite, forma o ceată. Ceata, formată de obicei din 30-40
de familii ce aveau aceeaşi ocupaţie şi călătoreau împreună prin ţară, reprezintă forma clasică a
comunităţii de rromi. O ceată făcea la rândul ei parte dintr-un “neam”, un grup de comunităţi ce
aveau în comun nu atât legături de rudenie sau strămoşi comuni, cât o ocupaţie comună.

6
Institutul de cercetare a calităţii vieţii, 2000

10
Fiecare ceată avea un conducător ales pe viaţă de membrii comunităţii, dintre bărbaţii cei mai
puternici şi mai înţelepţi. Alegerea se făcea în cadrul unei adunări la care participa tot grupul şi
care se desfăşura după un ritual bine stabilit.

Judecata intra în atribuţiile conducătorului şi era făcută în faţa întregii comunităţi ţinând cont de
normele interne nescrise ale acesteia. Atât în procesul de judecată cât şi în aplicarea sancţiunilor
stabilite, comunitatea are un rol fundamental. De cele mai multe ori sancţiunile se bazează pe
izolarea de comunitate a persoanei vinovate şi a familiei sale.

O formă de administrare a justiţiei în problemele interne ale comunităţii, specifică rromilor


căldărari, ce poate fi întâlnită şi astăzi, este “cris-ul”. Cris-ul, denumit în anumite zone “stabor”,
este constituit din adunarea capilor de familie aleşi în funcţie de reputaţia şi respectabilitatea lor.
Întrunirile acestuia sunt publice şi sunt determinate de apariţia unei probleme ce pune în pericol
coeziunea internă a grupului, respectarea normelor sale şi a tradiţiilor, sau situaţia economică.
Deciziile se iau prin consens, iar intervenţia fiecărui membru în cadrul cris-ului este importantă
pentru menţinerea respectabilităţii şi a statutului său în cadrul grupului. În timp, alături de ceată,
prin interacţiunea cu structurile statului sau cu alte grupuri, apar şi alte forme de organizare,
superioare ca importanţă. Astfel, şefii unor grupuri mai mari de rromi au fost desemnaţi de
autorităţile statului sau de proprietarii de robi şi aveau ca atribuţie principală strângerea
impozitelor.7

Dealtfel chiar şefii cetelor aveau, alături de responsabilităţile interne, şi datoria de a aduna taxele
pe care membrii comunităţii trebuiau să le plătească statului, autorităţilor locale sau stăpânului
feudal. În schimbul acestor servicii, judele sau voievodul erau scutiţi de orice fel de obligaţii
fiscale. De asemenea, dată fiind respectarea autonomiei interne a cetelor de rromi, şefii acestora
îndeplineau şi rolul de intermediar între comunitate şi autorităţi.

Pe lângă comunităţile tradiţionale, autorităţile au creat structuri ce reuneau mai multe grupuri cu
aceeaşi ocupaţie dintr-o anumită regiune. Acestea erau conduse de vătafi, numiţi de autorităţi.
Vătafii erau rromi care aveau în subordine sefii cetelor de rromi şi care erau răspunzători, pe de o
parte, de rezolvarea diferendelor dintre cete sau dintre rromi proveniţi din cete diferite şi, pe de

7
http://www.romanothan.ro/Breviar-de-istorie-a-rromilor.html

11
altă parte, de încasarea impozitelor. Şi vătafii erau scutiţi de taxe şi de orice alte obligaţii faţă de
stat. Începând din secolul al XVIII-lea, vătaful începe să fie numit “bulibaşă”.8

Deşi relicve ale modului tradiţional de organizare socială a rromilor se mai păstrează şi astăzi, în
general se poate afirma că politicile de sedentarizare forţată şi de asimilare promovate în
decursul timpului de autorităţi, precum şi procesul firesc de modernizare ce a afectat întreaga
societate, inclusiv comunităţile de rromi, au dus la dispariţia aproape completă, sau cel putin la
scăderea semnificativă în importanţă, a acestui mod de organizare.

Rolul si structura familiei in comunităţile de rromi

Familia ocupă un loc de primă importanţă în organizarea comunităţilor de rromi, indiferent de


perioada sau de ocupaţia specifică a grupului din care face parte. Orice individ există în primul
rând ca membru al unei familii. Interacţiunile între indivizi sunt percepute ca fiind interacţiuni
între familii. De aceea, un membru al familiei care dobândeşte prestigiu în cadrul comunităţii
onorează întreaga familie. La fel, o greşeală facută de un individ, potrivit tradiţiei rromilor, se
răsfrânge asupra întregii familii a acestuia.

Când se vorbeşte despre familie se are în vedere în general familia lărgită, formată din mai multe
cupluri înrudite şi copii lor, pe mai multe generaţii. De multe ori familia conjugală are o
importanţă relativ redusă. Structura familială asigură în mod tradiţional solidaritatea tuturor
membrilor ei. Astfel, persoanele în vârstă sunt îngrijite de urmaşii lor, celibatarii, extrem de rari
dealtfel, rămân cu familia părinţilor, orfanii sunt şi ei luaţi în grijă de rude. Apartenenţa la
familie asigură deci securitatea socială şi psihologică a individului. Este uşor de înţeles în acest
context de ce excluderea din grup este percepută ca una dintre cele mai grave sancţiuni.

În opoziţie cu importanţa acordată familiei în viaţa indivizilor şi a comunităţii, apare frecventa


neglijare a aspectelor exterioare, administrative, legate de familie. Astfel, numeroase căsătorii ale
rromilor nu sunt înregistrate oficial, iar, când înregistrarea este făcută, numele din acte are o
importanţă redusă, el fiind în multe cazuri dat la origine de autorităţi.

Există o divizare clară a rolurilor în cadrul familiei de rromi, între bărbat şi femeie. Aceasta
corespunde în mare situaţiei specifice familiilor tradiţionale din orice cultură: bărbatul este

8
http://www.romanes.ro/istoria-romilor.aspx

12
responsabil pentru asigurarea veniturilor necesare traiului şi pentru relaţiile cu celelalte familii
din comunitate, în timp ce femeia se ocupă de creşterea şi educarea copiilor mici, de prepararea
hranei şi de confecţionarea de îmbrăcăminte. Bărbatul este de asemenea şeful familiei şi
purtătorul şi apărătorul prestigiului acesteia în exterior.

Vârsta la care se realizează căsătoriile este de cele mai multe ori foarte redusă: 17-18 ani pentru
băieţi şi 13-15 ani pentru fete. Tradiţiile specifice care marchează momentul căsătoriei sunt
diferite de la un neam la altul şi au fost de asemenea puternic influenţate de populaţiile alături de
care au trăit. La unele neamuri căsătoria este facută ca urmare a unei înţelegeri prealabile a
familiilor celor doi tineri, în timp ce la altele acceptul familiei este obţinut ulterior, tânărul
trebuind să-şi “fure” viitoarea soţie din familia părinţilor ei.

Năşterea primului copil este considerată ca un eveniment crucial în viaţa familiei. Ea este urmată
deseori de numeroase alte naşteri, orice nou născut fiind binevenit în familie. Acest lucru face ca
în comunităţile de rromi ponderea copiilor să fie în general foarte ridicată. Educaţia copiilor se
face de către întreaga familie, copilul trăind în permanenţă înconjurat de părinţi şi rude, inclusiv
copii mai mari în vârstă. Iniţiativa şi responsabilizarea copiilor, capacitatea lor de a se descurca
singuri de la o vârstă cât mai fragedă, sunt apreciate favorabil de către familie şi comunitate.

După ce în anul 2003 regele Cioabă a stârnit reacţii agresive din partea opiniei publice
internaţionale pentru faptul că şi-a măritat fata la vârsta de 12 ani, acesta s-a gândit mai mult la
principiile europene şi a încercat să convingă persoanele de aceeaşi etnie să renunţe la căsătoriile
făcute atât de timpuriu. Conform legislaţiei române, pentru căsătoria a doi tineri sub vârsta de 16
ani e nevoie de consimţământul părinţilor . Căsătoria Anei-Maria Cioabă şi a lui Mihai Biriţă, în
vârstă de 15 ani, încalcă atât legislaţia românească, cât şi normele internaţionale. Acum şapte ani,
aproape 40% dintre cuplurile de rromi se aflau în această situaţie. Erau înregistraţi la categoria
căsătorii fără acte în special cei care făceau parte din categoriile de vârste tinere. Raportul creştea
de la 20%, în cazul rromilor cu vârste cuprinse între 45 şi 49 de ani, până la 80% în cazul grupei
de 15-19 ani.9

9
http://stiri.acasa.ro/articole/social/cioaba-face-revolutie-in-satra

13
Relaţiile cu grupul etnic/naţional dominant din societate

După 1989, numărul incidentelor de natură naţionalistă sau etnică a crescut considerabil. Primele
episoade de violenţă comunitară nu au fost publicate în presa naţională. În Virghiş, judeţul
Covasna sătenii au ucis doi rromi şi au distrus două case pe data de 24 decembrie, 1989; în
Turulung, judeţul Satu Mare, un copil a dispărut şi 36 de case au fost incendiate în 29 ianuarie
1990; în Lunga, judeţul Covasna, populaţia de altă etnie decât rromă a ucis patru rromi şi au
incendiat 6 case în data de 5 februarie, 1990.
În 13-15 iunie 1990, minerii din Valea Jiului aduşi cu ajutorul unor trenuri speciale pentru a
anihila demonstraţiile anti-Iliescu din capitală, au luat o pauză în îndeplinirea misiunii lor
dubioase şi, împreună cu poliţiştii, au făcut raiduri prin aşezările rromilor din suburbiile
Bucureştiului, distrugând apartamente şi case, bătând bărbaţi şi violând femei. Mulţi dintre
bărbaţii rromi reţinuţi de poliţie s-au reîntors acasă, doar după câteva săptămâni, fără a fi acuzaţi
de ceva. Apoi au urmat alte acte de violenţă: în Cuza Vodă, judeţul Constanţa, nişte localnici
plini de furie au incendiat 34 de case în 10 iulie 1990, iar în Caşinul Nou, judeţul Harghita,
sătenii au dat foc la 29 de case în 12 august 1990.10

Cercetările publicate în 1995 au arătat că 40% din populaţia de altă etnie decât rromă aveau
păreri “foarte nefavorabile” cu privire la aceştia, iar 34% aveau păreri “nefavorabile”. În toate
regiunile ţării, opiniile cu privire la populaţia rromă înclinau către “nefavorabil”, cu toate că
unele grupuri, precum maghiarii, aveau o atitudine puţin mai bună. Cu toate acestea, cercetarea
susţine de asemenea că opiniile nu sunt fundamentate pe “etnicitatea rromă” ci, mai degrabă, pe
“stilul de viaţă” al minorităţii şi pe maniera în care ei se afirmă.

Într-un sondaj de opinie condus de Centrul pentru Sociologie Urbană şi Regională în luna
decembrie 1997, 67% din cei chestionaţi au declarat o poziţie nefavorabilă legată de etnia rromă.
Grupele de vârstă care declară “atitudini nefavorabile” sunt cele de treizeci de ani sau mai tineri.
Faptul că populaţia tânără manifestă astfel de opinii, înseamnă că situaţia ar putea foarte uşor

10
Minorităţile din Europa de Sud- Est; Rromii din România, Centrul de documentare şi
informare despre minorităţile din Europa de Sud- Est (CEDIMR-SE)

14
evolua negativ odată cu trecerea timpului dacă, ceea ce este probabil, aceşti indivizi îşi menţin
atitudinea lor negativă şi o transmit tinerelor generaţii.

Organizaţiile naţionaliste folosesc de asemenea un discurs instigator la adresa comunităţii rromă.


Echilibrul dintre libertatea opiniei şi protecţia împotriva rasismului a grupurilor minoritare, este
unul fragil dar este vital pentru supravieţuirea populaţiilor rrome din Europa de Est.

Mass-media este de asemeni o sursă activă de stereotipuri anti-rrome, titlurile unro articole de
ziar fiind o dovadă clară în acest sens.

Concluzii

Având în vedere marea diversitate şi complexitate elementelor de cultură ce caracterizează la ora


actuală comunităţile de rromi din România, ca şi importanţa păstrării acestei diversităţi, ea
putând constitui o sursă de îmbogăţire culturală a întregii societăţi, o bună abordare a acestei
problematici poate fi făcută prin prisma metodelor oferite de istoria orală. Aceste metode permit
investigarea caracteristicilor culturale ale comunităţilor de rromi şi integrarea acestora în
procesul educativ, în vederea transmiterii lor către o nouă generaţie fără a se impune o anumită
latură sau un anumit aspect al elementelor analizate.

Poate fi identificată diferenţa majoră dintre rromi şi majoritatea celorlalte comunităţi


etnice. Ceea ce chiar de la o primă vedere separă pe rromi de restul populaţiei nu este atât limba
sau religia, nici diferitele obiceiuri de tip folcloric, cât modul lor de viaţă, vizibil începând cu
locuinţa şi îmbrăcămintea şi sfârşind cu modul de a obţine resursele necesare vieţii.

Grupurile etnice minoritare există pretutindeni şi în funcţie de grupul majoritar în care


sunt incluse acestea, sunt mai mult sau mai puţin dezavantajate, datorită prejudecăţilor şi
discriminărilor. Rromii din România sunt în mare parte marginalizaţi şi izolaţi datorită modului
de viaţă pe care îl desfăşoară. Problemele centrale ale populaţiei actuale de rromi din România
sunt creşterea sărăciei, accentuarea criminalităţii, a violenţei, creşterea tensiunilor dintre
populaţia de rromi şi restul populaţiei; accentuarea stereatipurilor etnice negative , creşterea
intoleranţei.

15
Dificultăţile populaţiei de rromi din ultimii ani au produs, pentru populaţia majoritară o
blocare a procesului de modernizare urmat de un proces regresiv la strategiile tradiţionale de
viaţă. Eşecul strategiilor tradiţionale de viaţă generează instalarea unei sărăcii profunde şi
persistente, a sentimentului de disperare, a violenţei şi orientării spre activităţi delicvente.
Tranziţia în care se află minoritatea rromă din ţara noastră nu e controlată nici de guvernul
român, nici de comunitatea rromă, acumulându-se încă insatisfacţii şi tensiuni în ambele părţi.

16
Bibliografie

1. Barometrul de Opinie Publică, România, noiembrie 1998, Fundaţia pentru o Societate


Deschisă, România

2. “Dezvoltare şcolară în comunităţi de rromi” , Fundaţia pentru o Societate Deschisa ,


România

3. Minorităţile din Europa de Sud- Est; Rromii din România, Centrul de documentare şi
informare despre minorităţile din Europa de Sud- Est (CEDIMR-SE)

4. Urse, Laureana, Clase sociale şi stiluri de viaţă în România, Institutul de Cercetare a


Calităţii Vieţii

5. Zamfir, Cătălin, Dicţionar de sociologie, Bucureşti, editura Babel, 1998

6. http://www.romanothan.ro/Rrom-sau-tigan/De-ce-rrom-si-nu-tigan.html

7. http://www.romanothan.ro/Breviar-de-istorie-a-rromilor.html

8. http://www.romanes.ro/istoria-romilor.aspx

17
18