Legenda Babei Dochia

Legenda Babei Dochia

 
repovestire
 

Se zice că în acele vremuri când umblau încă Dumnezeu cu Sfântul Petre pe pământ,
trăia baba Dochia, văduvă, cu fiul şi cu nora ei. Harnică foc era Dochia, dar şi nora
ei, mai harnică era. Numai că, după cum se spune, că nurorile cu soacrele greu se
împacă, aşa era şi în gospodăria lor. Orice făcea nora, soacra o certa şi mulţumită
nu era.
 
Într-o zi foarte, foarte friguroasă de februar, îi trăzneşte babei Dochia prin minte
să-şi trimită nora în pădure, că are poftă de fragi. Dar fragii - cine nu ştie - nu se
coc pe atunci, iar pădurea era acoperită de zăpadă... Vrând, nevrând, fata cea
harnică s-a dus în pădure, după fragi. A căutat pe sub zăpadă, deşi ştia că n-are
cum afla... Și s-a pornit pe plâns, de amărăciune, biata noră. Cum Dumnezeu nu lasă
oamenii nemângâiaţi, s-a găsit o soluţie pentru toată problema.
 
Fata a ajuns la o poiană unde a văzut fum de foc. S-a dus acolo, să se încălzească. La
foc şedeau doi bătrâni - Dumnezeu şi Sfântul Petre, vezi bine - care au îmbiat-o să-
şi tragă sufletul. Fata le-a povestit necazul ei şi atunci moşnegii i-au zis să ia
jăratic din foc, să-l pună în ulcica pentru fragi şi să-i ducă babei, fără a se uita
înăuntru, cu credinţă.
 
Nora a făcut întocmai. Când i-a întins babei cofa, în loc de jăratic, avea fragi
proaspeţi, înmiresmaţi. Bucuroasă, baba i-a mâncat pe toţi, cu mămăligă. A doua zi, a
pornit şi baba în pădure, cu 12 cojoace pe ea şi cu cele 12 capre câte avea, să
găsească şi ea fragi. A scormonit ea prin zăpadă, dar nu a aflat. Ajungând la aceeaşi
poiană unde şedeau la foc Dumnezeu cu Sfântul Petru, ea a cerut de la ei pâine
caldă şi vin vechi..., şi a primit. După aceea, i-a venit gând păcătos în minte, dar de
cum i-a venit, Dumnezeu nu a îngăduit asta, şi a transformat-o pe Dochia în stâncă
mai mare, iar pe caprele ei, în stânci mai mici. Dumnezeu şi Sfântul Petru s-au făcut
nevăzuţi, iar focul s-a transformat într-un izvor rece şi limpede.
 
În zadar a căutat-o nora pe babă, că nu a mai aflat-o. A găsit, în schimb, stâncile
care aveau forma babei şi a caprelor, şi a înţeles că s-a întâmplat ceva. A găsit şi
izvorul, dar pe cei doi moşnegi, nu i-a mai aflat. Aşa păţesc cei care nu se
mulţumesc cu ce au, iar pietrele au rămas ca mărturie şi luare-aminte şi pentru alţii!