România comunistă se referă la perioada comunistă din istoria României în care ţara a fost

cunoscută cu denumirile oficiale de Republica Populară Romînă, Republica Populară

Română[1] şi, respectiv, Republica Socialistă România. În această perioadă, PCR a fost, de
facto, partidul politic unic în România.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a făcut presiuni pentru
includerea în guvernele postbelice a unor reprezentanţi ai Partidului Comunist, recent reintrat
în legalitate, (partidul fusese interzis în 1924 ca urmare a acceptării tezei cominterniste „a
dreptului popoarelor oprimate din România imperialistă la autodeterminare până la
despărţirea de stat”)[2], în vreme ce liderii necomunişti erau eliminaţi în mod constant din viaţa
politică. Regele Mihai I a abdicat datorită presiunilor sovietice pe 30 decembrie 1947 şi a
plecat in exil, în acelaşi timp fiind proclamată Republica Populară Română.

În primii ani de dominaţie comunistă, resursele secătuite de război ale României au fost
exploatate de sovietici prin intermediul companiilor mixte româno-sovietice SovRom,
înfiinţate după încheierea conflagraţiei mondiale pentru a masca jefuirea ţării, care se
suprapunea uriaşelor despăgubiri de război plătite URSS-ului. Un mare număr de oameni
(estimările variază de la 137 [3] la mai multe zeci de mii [3]) au fost închişi din motive
politice, economice sau altele. Există mărturii despre numeroase cazuri de abuzuri, asasinate
sau torturi aplicate unui mare număr de oameni, în principal în cazurile oponenţilor politici.[4].
La începutul deceniului al şaptelea (1960÷1970), guvernul român a început să treacă la acţiuni
pentru creşterea gradului de independenţă faţă de Uniunea Sovietică.

[modificare] Perioada Ceauşescu

Pentru detalii, vezi: Republica Socialistă România.

Nicolae Ceauşescu a fost ales noul Secretar General al PCR în 1965 şi şef al statului în 1967.
Denunţarea invaziei sovietice în Cehoslovacia din 1968 şi scurta relaxare a represiunii interne,
l-a ajutat pe noul lider comunist de la Bucureşti să-şi creeze o imagine pozitivă în ţară şi în
occident.

Rapida creştere economică, susţinută prin mari credite obţinute din vest, nu a putut fi
menţinută şi a scăzut gradual în intensitate până s-a ajuns la austeritate şi la represiune
internă, care au avut ca rezultat Revoluţia din decembrie 1989 şi prăbuşirea regimului
comunist şi în România.

Pentru detalii, vezi: Revoluţia română din 1989.

[modificare] Crimele comise de regimul comunist în

România
O analiză detaliată a crimelor comise de regimul comunist în România a fost făcută de
Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România creată de preşedinţia
României în aprilie 2006, care a elaborat un raport cunoscut de publicul mai larg sub numele
de „Raportul Tismăneanu”. În acest raport au fost identificate următoarele crime principale
comise de regimul comunist din România:
 1. Abandonarea intereselor naţionale prin servilism în relaţiile cu URSS după 1945;
2. Anihilarea statului de drept şi a pluralismului prin înscenări şi fraude, mai ales după
furtul alegerilor în noiembrie 1946;
3. Distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor şi a militanţilor;
4. Impunerea unui regim dictatorial total înfeudat Moscovei şi ostil valorilor politice şi
culturale naţionale, lichidarea sindicatelor libere, distrugerea social-democraţiei ca
mişcare politică opusă bolşevismului PCR;
5. Sovietizarea totală, prin forţă, a României, mai ales în perioada 1948-1956, şi
impunerea unui sistem politic despotic, condus de o castă profitoare (nomenclatura),
strâns unită în jurul liderului suprem;
6. Politica de exterminism social (lichidarea fizică, prin asasinat, deportare, întemniţare,
muncă forţată, a unor categorii sociale - burghezie, moşierime, ţărani, intelectuali,
studenţi) ghidată de preceptul luptei de clasă a făcut între 500 000 şi două milioane de
victime;
7. Persecuţia minorităţilor etnice, religioase, culturale sau de orientare sexuală;
8. Exterminarea programată a deţinuţilor politici;
9. Exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă armată
în munţi (1945-1962);
10. Represiunea împotriva cultelor, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice;
11. Arestarea, uciderea, detenţia politica sau deportarea ţăranilor oponenţi colectivizării,
lichidarea violentă a revoltelor ţărăneşti (1949-1962);
12. Deportările cu scop de exterminare, represiunile etnice, gonirea şi „vânzarea” evreilor
şi germanilor;
13. Represiunea împotriva culturii, cenzura extremă, arestarea si umilirea intelectualilor
neînregimentaţi ori protestatari (1945-1989);
14. Reprimarea mişcărilor şi acţiunilor studenţeşti din 1956;
15. Reprimarea mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977), Braşov (1987) şi a
celorlalte greve din anii 1980;
16. Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii 1970 şi 1980 (omorârea inginerului
Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a lui Mircea Răceanu, Ion Mihai Pacepa,
Liviu Turcu, Constantin Răută);
17. Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural prin dărâmările din anii 1980 (un sfert din
centrul istoric al Bucureştiului);
18. Crearea de lagăre pentru copiii fără părinţi sau cu handicap (ex: Cighid);
19. Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentaţia raţională”; înfometarea
populaţiei, oprirea căldurii, starea de mizerie la care regimul a condamnat un întreg
popor;
20. Conceptualizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de
menţinere a puterii comuniste;
21. Masacrarea cetăţenilor, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, cu aprobarea conducerii
Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, în timpul Revoluţiei din 1989.

Raportul "Tismaneanu" prezintă instituţiile şi personajele cheie ale opresiunii comuniste:

 Prima generaţie de comunişti

 Demnitari vinovaţi de „impunerea şi perpetuarea unui sistem bazat pe crimă şi
fărădelege”
 Demnitari ai aparatului represiv
 Şefii spionajului
 Ideologi
  Ziarişti
 Conducătorii aparatului ideologic în perioada Ceauşescu
 Exponenţi ai protocronismului.

În raport sunt nominalizaţi şi disidenţii din perioada regimului comunist.