FERICIREA

" "Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.

"Cine-ar avea curajul sa-mi faca vreo durere?"
Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
"O zi de fericire un an de lacrimi cere." "
(Omar Khayyãm)

… Astfel de cuvinte rostea acum mai bine de 1000 de ani, filosoful,

matematicianul şi poetul Omar Khayyãm. Şi avea dreptate… Sau poate nu…
Cine poate şti? Ani de-a rândul, fericirea a reprezentat o problema de studiu
a filosofiei. Şi la ce concluzie s-a ajuns dupa atâta amar de timp? Ce este
fericirea?
Există mai multe crezuri despre fericire. Uneori ea este concepută ca o
idee foarte înaltă, un ideal îndepărtat, deasupra puterilor noastre de a o
dobândi; adevarăta fericire nu ar fi posibilă în timpul acestei vieţi. Unul din
marii înţelepti ai Antichităţii, Solon, considera că nimeni nu este fericit cât
timp traieşte, căci oricând se pot abate asupra lui nenorocirile. Şi este
adevărat că fericirile sunt atât de aproape de nenorociri şi tot atât de adevărat
este şi faptul că pentru a-şi pleda cauza, fericirea trebuie să închidă în spatele
unei cortine întunecate suferinţele care ne fac viaţa grea; dar dacă nu am
suferi, nu am putea fi fericiţi, pentru că necunoscând durerea, cum am putea
afirma că ştim ce este bucuria?… Dacă ne "eliberăm" de toate condiţiile
durerii sufleteşti, pentru a nu mai suferi, ce bine ne-am făcut? Un deşert fără
fântâni este mai blând pentru cei ce s-au rătăcit şi mor de sete? Nu. Iluzia
Fetei Morgana îi arde şi pe ei la fel ca pe orice alt călator ce pribegeşte prin
acele locuri atât de neprimitoare.
Kant considera fericirea ca fiind un ideal. Dar prin aceasta nu
înţelegea că era de neatins, ci, mai degrabă că noi nu suntem în măsură să
judecăm ce ar trebui să facă oricare om ca să fie fericit. Reţeta fericirii este
alta la fiecare. Sunt persoane fericite de averea pe care au acumulat-o în
timp; altele consideră că a fi fericit înseamna a avea prieteni, a fi sănătos, a fi
apreciat şi stimat; altele sunt fericite ştiindu-se iubite de cineva sau numai
ştiind că persoana iubită există acolo undeva şi respiră acelaşi aer. Există
oameni care îşi "fabrică" un paradis numai al lor în care să se simta fericiţi.
Dar ce s-ar întâmpla dacă acest paradis ar exista undeva pe Pamânt?
La începuturile lumii a existat. Şi ce s-a întâmplat?! L-am pierdut. De ce?

1
Pentru ca omul nu este făcut să locuiască în paradis. Cum pune piciorul
acolo distruge. Omul nu poate decât să tindă către absolut, către perfecţiune,
purtându-şi povara de a şti că, în această viaţa, nu va ajunge niciodată acolo.
Honoré de Balzac spunea că "Fericirea are nenorocirea să pară ceva
absolut". Există concepţii despre fericire care o consideră o stare sufletească
de bucurie nemărginită, de exaltare, de împăcare, de beatitudine. Şi atunci
putem considera că ea se afla la picioarele noastre ca o floare de câmp; nu
trebuie decât sa ne aplecăm ca să o culegem. Dar cum ea este înconjurată de
multe alte flori, ne înşelam asupra parfumului, asupra culorii şi întindem
prea departe mâinile. Sunt multe momente de fericire în viaţa omului. Am
putea asemăna fericirea cu nişte gingaşe balonaşe de săpun; şi fiecare balon
este un moment de fericire. Unele sunt mai mari, altele mai mici, unele sunt
mai durabile, altele sunt mai firave şi se sparg înca înainte de a-şi fi luat
zborul. Viaţa noastră este însă plină de astfel de balonaşe. Nu trebuie decât
să le păstram cu grija, în cufărul tainic al subconştientului şi să ne gândim că
şi după o mare durere, vine o mare bucurie. Există un permanent echilibru
între cele două. Unii spun că nenorocirile sunt mari şi gratuite, numai
fericirile sunt scurte şi costisitoare.A fi fericit înseamnă după unii, a iubi. Şi
într-adevar, a iubi este prima dintre toate fericirile, a fi iubit vine abia dupa
aceea.
Putem asocia iubirea cu fericirea? Da. Atâta timp cât cel care iubeşte
nu confunda dragostea cu delirul devastator al posesiei, care, în ultima
instanţă aduce suferinţele cele mai cumplite. Căci, împotriva opiniei comune
atâtor oameni, nu dragostea te face să suferi, ci instinctul de proprietate care
este contrarul dragostei. Există persoane care spun că fericirea este o floare
rară. Şi aşa este. Dar nu pentru că ea ar fi unica în lume, ci pentru că depinde
de fiecare din noi cum ştie s-o culeagă. Florile cele mai scumpe nu sunt
acelea cumpărate de la magazin, ci acelea pentru care trebuie să te apleci ca
să le culegi.
Concepţii despre fericire ne spun că a obţine ceea ce ne dorim
înseamna să fim fericiţi. Şi să presupunem ca cineva reuşeste să obţina ceea
ce cu greu a încercat. Şi acum este fericit? Se prea poate. Dar se poate şi să
nu fie. Şi atunci unde e fericirea? Ea a constat în stradania de a obţine.
Concepţiile despre fericire se deosebesc prin rostul pe care îl atribuim
celorlalti în dobândirea propriei fericiri. Într-una din piesele sale de teatru,
Jean Paul Sartre folosea o expresie socanta: "infernul sunt ceilalti", şi,
desigur, fiecare din noi poate fi la rându-i "celălalt". Cum putem să găsim
fericirea într-o lume în care realizarea propriilor dorinţe depinde de ceea ce
doresc şi fac semenii noştri? De multe ori, dorinţele a doi oameni intră în
conflict şi ca urmare, fiecare încearcă să împiedice realizarea dorinţei

2
celuilalt. Nimeni nu renunţă fără să lupte la fericire. Concluzia filosofiei a
fost că nu există fericire solidară.
Dar nu trebuie ignorat faptul că ai nevoie de ceilalţi pentru a fi fericit.
Un organism care este desprins de prezent moare; la fel şi un om desprins de
societate, de semeni, se poate pierde pe sine, aşa cum a păţit şi Iona,
personajul lui Marin Sorescu, care de atâta singurătate, şi-a pierdut pâna şi
ecoul.
Şi până la urmă, unde putem găsi fericirea? Noi presupunem că
această căutare are sens şi nu este "vânare de vânt". Sigmund Freud
proclama intangibilitatea fericirii: întreaga noastră viaţă, argumentează el,
stă sub semnul principiului plăcerii. Satisfacerea nevoilor noastre nu ne
procură decât plăcere de scurtă durată; de aceea, fericirea - ca stare
permanentă ori ca ideal atins - nu este posibilă. Dar Epictet vine să
contrazică acest lucru. El spune că omul fericit este acela care trăieşte în
armonie cu lucrurile sau îşi acceptă în întregime destinul.
Nu putem afirma ceva cu certitudine despre fericire, ci doar că ea este ceea
ce percepe şi ce simte fiecare. Ea este una din marile întrebări ale umanităţii
şi va mai ramâne încă unul din misterele existenţei noastre:

" Sunt clipe când îmi pare ca tot ce-a trebuit

Să aflu despre lume, de mult am desluşit.
Dar stelele mă mustră tăcut din patru zări:
"N-ai dezlegat nici una din marile - ntrebări." "

Fericirea este starea de completă satisfacţie. Distingem moralele

Antichităţii, pentru care fericirea este scopul ultim al omului (hedonism), şi
moralele moderne, marcate de creştinism, pentru care scopul ultim este
virtutea, virtutea constă în a merita fericirea, dar faptul de a fi fericit nu are
în el nici o valoare morală (rigorismul lui Kant). Filosofia actuală (inspirată
de Fichte, de A.Gehlen) redă o valoare pozitivă fericirii, în care ea vede o
formă de înţelepciune de care nu se bucură decât acela care se numeşte
perfect şi ştie să satisfacă tendinţele fundamentale ale fiinţei sale. Căci dacă
este adevărat că fericirea ideală “este satisfacerea tuturor înclinaţiilor
noastre”(Kant), spre a fi realmente fericit trebuie sa ştii să-ţi limitezi
înclinaţiile la cele mai profunde. Tocmai în acest sens „fericirea” nu este
reductibilă la “plăcere”; cei care tratează despre fericirea au dreptate să
dispreţuiască plăcerea, care, într-adevăr, foarte curând “satură şi
dezgustă”(Alain). Fericirea nu este niciodată dată, ea rezultă întotdeauna
dintr-o activitate a omului; o identificăm cel mai adesea cu munca liberă: în
acest sens se face distincţie între „plăcere” sau „bucurie”, care ne pot fi
prilejuite de evenimente, şi „fericire” sau „beatitudine”, pe care o generăm

3
noi înşine şi care ne stă întotdeauna la îndemână. Fapt este însă că fericirea
cea mai mare şi mai pură este adesea cea mai primitivă, aceea prin care ne
identificăm cu sentimentul de a trăi şi de a acţiona: ”Fericirea este însăşi
savoarea vieţii…A acţiona este o bucurie…Toată viaţa este un teren de
alegretă”(Alain)1.
Una dintre cele mai banale dar şi adevărate afirmaţii este că orice om
ar dori să fie fericit. Dar prea puţini reuşesc cu adevărat sa atingă această
stare. Deşi unii dintre noi au un nivel de viaţă tot mai ridicat, iar alţii se
străduiesc să acumuleze tot mai multe lucruri şi experienţe nici unii şi nici
alţii nu par să se apropie de scopul urmărit: fericirea. Pentru a o atinge, am
ajuns să facem tot mai multe, într-un timp din ce în ce mai scurt. Goana
infernală după bucurii dependente de lumea materială ne-a făcut să uităm ce
înseamnă cu adevărat fericirea2.
Fericirea nu este o chestiune de satisfacţie momentană a plăcerilor, ci
un sentiment cu care ne putem trezi dimineaţa şi adormi seara. De obicei,
preferăm plăcerile de scurtă durată, deşi ştim că multe dintre acestea ne
dăunează pe termen lung3.
Fericirea înseamnă să cunoaştem că fiecare dintre noi este frumos în
felul său. Fericirea înseamnă să ne dăm seama că este destul pentru toţi, dacă
ştim să împărţim. Fiecare om are capacitatea de a se simţi fericit. Această
capacitate ne face să fim cu adevărat oameni4.
Cu cât este mai simplă bucuria, cu atât ne atinge mai mult inima. Cu
cât devenim mai sensibili în percepţii, cu atât mai mult trăim în prezenţa lui
Dumnezeu5. ”Fericirea nu este un scop, este o parte a propriei noastre
existenţe”, ne spune Eleonor Roosvelt. Fericirea cunoaşte mai multe căi
pentru a se furişa în inimile oamenilor. Dar mulţi dintre noi se feresc de ea,
pentru că nu pot accepta fericirea aşa cum este. Cine obligă fericirea să
capete o anumită formă, acela o ratează. A o condiţiona de circumstanţe
exterioare, oricare ar fi acestea este echivalent cu “a-i pune căluş”, deoarece
ea se poate exprima şi prin bătăile aripilor unui fluture, sau mirosul ars al
toamnei sau prin foşnetul frunzelor care cad. Fericirea este o stare de linişte
absolută şi creşte ascunsă în noi până când transformă pe neobservate
întreaga noastră existenţă6.

1
Julia Didier, Dicţionar de filosofie (Larousse), Bucureşti: Editura Univers enciclopedic,
1999
2
Michael Zimmerman, Fericirea se învaţă, Bucureşti: Editura Axel Springer, 2000, p.7
3
Ibidem, p.34
4
Ibidem, p.36
5
Ibidem, p.95
6
Ibidem, p.107

4
 Daphne Rose Kingma scrie : “ Ne este teama să primim ceea ce ne
dorim, căci în clipa în care simţim cea mai adâncă fericire, suntem
confruntaţi şi cu posibilitatea pierderii ei”.
Din punct de vedere teologic, fericirea este o stare de mulţumire
deplină7. În Evanghelie, cel mai mult se vorbeşte despre fericirea oamenilor.
Ar putea fi numită „Cartea fericirii”; învăţătura lui Hristos – „învăţătura
despre fericire”, deşi în locul cuvântului „fericire” sunt folosite altele:
”bucurie”, ”veselie”, ”rai”, „mântuire”, „ viaţa veşnică”8.
După rânduiala Vechiului Testament, pentru a împlini Legea,
credinciosul trebuia să asculte de cele zece porunci. Pe lângă aceste zece
porunci, Mântuitorul a mai dat creştinilor alte nouă îndemnuri, prin care se
împlineşte Legea, în scopul desăvârşirii morale. Pe acestea nu le-a dat însă
în chip de opriri sau porunci, ci în chip de „fericiri”, fiindcă ele se potrivesc
deplin cu smerenia şi blândeţea Mântuitorului Hristos. Pe de altă parte, cele
nouă fericiri sunt atât de potrivite cu năzuinţele sufletului creştinului, încât
numai auzindu-le, suntem îndemnaţi singuri să le îndeplinim. În acest înţeles
Sf. Apostol Iacov numeşte legea Noului Testament „Legea cea desăvârşită a
libertăţii”(Iacov 1, 25).
Faptul că Mântuitorul înfăţişează laolaltă fericirea şi desăvârşirea
arată că acestea sunt strâns legate. Într-adevăr, nimeni nu poate fi fericit fără
a fi desăvârşit, iar cel ce cucereşte desăvârşirea morală dobândeşte prin
aceasta şi fericirea.
De aceea, în fiecare fericire trebuie să deosebim mai întâi învăţătura
sau îndemnul şi apoi fericirea sau făgăduinţa răsplătirii.
Pe scurt, prin fericiri se înţeleg cele nouă căi pe care creştinul trebuie
să meargă pentru a ajunge la fericirea veşnică, sau cele nouă virtuţi prin care
trebuie să dobândim fericirea9.
Prima învăţătură pe care Hristos a vestit-o lumii a fost învăţătura
despre fericire. Biserica ortodoxă repetă mereu oamenilor această învăţătură
la începutul liturghiei prin cuvântarea Fericirilor. Potrivit învăţăturii lui
Hristos, fericiţi sunt:
- cei ce au duh înfrânt înaintea lui Dumnezeu, fiindcă a lor este
împărăţia cerurilor;
- care amestecă cu plâns rugăciunile lor fiindcă vor fi mângâiaţi cu
mângâiere netrecătoare;

7
Ion M. Stoian, Dicţionar religios, Bucureşti: Editura Garamond, 1994
8
Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăz i(vol.1), p. 197
9
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti: Editura Institului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă al BOR, p.13

5
 - care sunt blânzi şi fără răutate ca nişte miei, fiindcă vor moşteni
pământul celor vii;
- care sunt flămânzi şi însetaţi de dreptatea lui Dumnezeu, fiindcă se
vor sătura cu dreptatea cerească;
- care sunt milostivi cu inima şi mâna, fiindcă mâna Domnului îi va
milui;
- care au inimă curată, fiindcă Îl vor vedea pe Împăratul Tatăl lor
Ceresc;
- care sunt prigoniţi pentru dreptate, fiindcă împărăţia dreptăţii
veşnice va fi a lor;
- care sunt ocărâţi şi clevetiţi pentru Hristos, fiindcă se vor bucura şi
se vor veseli în locaşul îngerilor.
Împreună cu aceştia sunt fericiţi şi cei:
- care cred Mântuitorului lor, fiindcă vor fi mântuiţi;
- care ard de dragoste faţă de Făcător şi de făpturile Lui, fiindcă vor
fi încununaţi cu salvă fără moarte;
- care îşi jertfesc viaţa pământească, fiindcă vor dobândi viaţă
veşnică.
Pentru fericirea aceasta şi de acest fel şi-au jertfit împăraţii coroanele,
bogaţii bogăţiile, mucenicii vieţile – lesne cum îşi leapădă pomul toamna
frunzele10.
Părintele Teofil Pârâian ne spune că: ”Fericirea este un dar de la
Dumnezeu şi toţi cei ce-I slujesc lui Dumnezeu sunt fericiţi. Fericiţi sunt cei
fără prihană, care urmează legea Domnului. Fericit este omul care se teme
de Domnul. Fericit este omul care păzeste poruncile lui Dumnezeu. În
întâlnirea cu Sfântul Apostol Toma, când Sfântul Apostol Toma după
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos s-a încredinţat de Învierea
Mântuitorului şi Învătătorului său şi a exprimat: „Domnul meu şi
Dumnezeul meu", Domnul Hristos a zis: „Fericiţi sunt cei ce n-au văzut şi au
crezut" (In. 20, 29). Deci sunt fericiţi cei ce cred. Apoi a zis Domnul Hristos
către Sfântul Apostol Petru care a ajuns la o cunoştintă mai presus de fire
despre Învătătorul său: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge
ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu cel din ceruri" (Mt. 16, 17). I-a
fericit pe ucenicii Săi că văd ceea ce vedeau ei şi aud ceea ce auzeau ei şi a
zis: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. Că mulţi
prooroci şi drepţi au vrut să vadă ceea ce voi vedeţi şi n-au văzut şi să audă
ceea ce voi auziţi şi n-au auzit" (Mt. 13, 17). A fericit Domnul Hristos pe cei
care ascultă cuvântul Lui şi-l împlinesc căci a zis: „Fericiţi cei ce ascultã
cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe El" (Lc. 11, 28). A fericit Domnul
10
Nicolae Velimirovici, op.cit., p. 198

6
Hristos pe cei care nu se vor sminti întru El (Mt. 11, 6). Deci sunt multe
locuri din Dumnezeiasca Evanghelie şi multe locuri din Sfânta Scripturã în
care sunt numiţi cei fericiţi, în care se sugerează fericirea, şi sigur că în
această perspectivă putem vorbi de fericire, putem vorbi de o fericire reală,
şi mai ales de o fericire pe care o dă Dumnezeu celor care împlinesc
poruncile Lui.
Cu toţii cunoaştem noţiunea de fericire, simţim ce este fericirea.În
fericire se cuprinde bucuria, mulţumirea, se cuprinde împlinirea, se cuprinde
o stare sufletească în care nu mai ai ce aştepta ca să fii mulţumit, ca să fii
bucuros, este ceva mai presus de ceea ce poate omul cugeta şi spune. În
realitate, cu toţii ştim ce-i fericirea, dar nici unul dintre noi nu putem defini
fericirea. Fericirea-i ca şi viaţa. Nimeni nu defineşte viaţa şi toată lumea ştie
ce-i viaţa.
Existã o cale a fericirii, care e cuprinsă în cuvintele Domnului Hristos
despre cei fericiţi. De pildă, spunând Domnul Hristos că sunt fericiţi cei ce
cred, calea fericirii începe cu angajarea prin credinţă în legătura cu Domnul
Hristos. „Credeţi în Evanghelie" (Mc. 1, 15), zice Domnul Hristos. „De nu
veţi crede că Eu sunt, în păcatele voastre veţi muri" (In. 8, 24), „Cel ce crede
şi se va boteza, se va mântui" (Mc. 16, 16), „Toate sunt cu putinţă pentru cel
credincios" (Mc. 9, 23). Cuvinte ca acestea arată că începutul căii care duce
la fericire este credinţa în Mântuitorul, credinţa în Evanghelie, credinţa în
Dumnezeu în general. Apoi, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu duce mai
departe spre fericire. După aceea, cunoştinţa de Dumnezeu este fericitoare
de suflet. Şi aceasta urmează după împlinirea poruncilor. Iubirea faţă de
Dumnezeu aduce fericirea şi este ea însăşi fericire. Începuturile legăturii cu
Dumnezeu se realizează prin credinţă. Deci, cel care năzuieşte la fericire
trebuie să fie întâi credincios lui Dumnezeu. În limba greacă cuvântul acesta
se numeste teopist şi este un nume – credincios lui Dumnezeu. Cel care
crede în Dumnezeu, acela ascultă pe Dumnezeu, împlineşte cuvântul lui
Dumnezeu, păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi prin aceasta devine slujitor al
lui Dumnezeu sau rob al lui Dumnezeu. În limba greacă, cuvântul acesta se
exprimă prin teodul şi înseamnă robul lui Dumnezeu, şi este un nume. Deci
după teopist, după credinciosul lui Dumnezeu, urmează teodul – slujitor lui
Dumnezeu. Cine slujeste lui Dumnezeu, acela, prin slujire, ajunge să-L
cunoască pe Dumnezeu pentru că „Dumnezeu este ascuns în poruncile lui"
(Marcu Ascetul, cap. 190). Vine către cei credincioşi prin cuvântul Lui
dătător de viaţă, prin cuvântul Lui cel veşnic. Cel care împlineşte poruncile
ajunge să cunoască ceva din Dumnezeu şi devine teognost. Şi asta-i o
fericire, să devii cunoscător de Dumnezeu: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona,
că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri"

7
(Mt. 16, 17) sau „Iar viaţa veşnică este să Te cunoască pe Tine singurul
adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis" (In. 17, 3). Pe
măsura cunoştinţei de Dumnezeu este şi iubirea faţă de Dumnezeu.
Cunoscătorul de Dumnezeu în limba greacă se numeşte teognost, şi există şi
acest nume – Teognost.
Deci, avem trei faze: teopist – credincios lui Dumnezeu, teodul –
slujitor lui Dumnezeu, teognost – cunoscător de Dumnezeu. Iar cunoştinţa
de Dumnezeu ni-L apropie pe Dumnezeu şi ne face să-L iubim pe
Dumnezeu. Pe măsura cunoştinţei este iubirea faţă de Dumnezeu. În limba
greacă, iubitor de Dumnezeu se numeşte teofil.
Al patrulea lucru pe care îl realizează în calea fericirii cel care
cunoaşte pe Dumnezeu este iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea-i fericire
prin ea însăşi. Cu cât iubeşte cineva mai mult, cu atât e mai fericit. Şi de
aceea, iubitorul de Dumnezeu intrând în sfera fericirii, în sfera iubirii, este
fericit şi devine fericit. În limba greacă, cuvântul fericit se numeşte macarie
şi este şi un nume – Macarie.
Astăzi şi oricând există şi oameni nefericiţi pentru că nu merg pe
calea fericirii, pentru că nu realizează cele care duc la fericire, pentru că nu
se interesează de cele care ar putea să-i facă fericiţi, pentru că aşteaptă de la
lumea aceasta lucruri pe care nu le poate da lumea aceasta. Lumea dă ce are
ea, iar Dumnezeu dă lucruri mai presus de ceea ce caută oamenii în lumea
aceasta şi, dacă nu cauţi fericirea pe calea fericirii, sigur că ajungi la
nemulţumire, ajungi la zbucium, ajungi la confuzii, la nedumeriri, ajungi la
neîmpliniri, te simţi apăsat, te simţi oprimat. Dar, dacă mergi pe calea
fericirii, chiar şi în condiţii de nefericire, poţi să fii fericit. Cineva zicea că
mai ales două lucruri nu poate face omul fără credinţa în Dumnezeu şi
anume să crească copii buni şi să suporte o suferinţă grea. Un credincios
care ştie cu adevărat că suferinţa are rost, şi în condiţii de suferinţă primeşte
linişte sufletească, are seninătate. Fericirea vine de la Dumnezeu şi se dă
celor care sunt curaţi. În cuprinsul slujbei cununiei, care este o slujbă ce se
face pentru tineri, care au viaţa în faţă, într-o rugăciune, slujitorul Sfintei
Cununii se roagă, zicând: „Dă-le lor să-şi petreacă viaţa fără de prihană",
adică în chip ireproşabil, fără vină şi mai departe: „Şi învredinceşte-i să
ajungă bătrâneţi fericite, cu inimă curată împlinind poruncile Tale".
Arătându-se în aceasta şi modalitatea de a ajunge cineva fără prihană, fără
vină, fără pată şi totodată, arătându-se şi calea fericirii, în sensul că la
bătrâneţi fericite ajung cei ce au tinereţe cinstită, ajung cei ce împlinesc
poruncile lui Dumnezeu.
Cei care sunt în deznădejde trebuie să aibă nădejde şi nădejdea este o
virtute creştină. Te apropii de Dumnezeu, scapi de deznădejde. Nu te apropii

8
de Dumnezeu, ajungi la deznădejde şi deznădejdea, ea însăşi, este
chinuitoare, este unul dintre cele mai mari păcate. Când te simţi părăsit de
Dumnezeu, când nu mai aştepti ceva de la Dumnezeu sau când nu aştepti
ceva de la nimeni şi de la nimic, atunci eşti într-o stare de nefericire care nu
se poate corecta decât prin nădejde, decât prin virtutea care desfiinţează
deznădejdea. Sfântul Ioan, cel ce a scris Scara, spune că rugăciunea este
secure împotriva deznădejdii, adică nimiceşte deznădejdea şi este arătare a
nădejdii. Pe măsură ce se poate angaja cineva în rugăciune, cu participarea la
sfintele slujbe, ajunge la nădejde, iar nădejdea este dătătoare de mulţumire şi
ducătoare către fericire”.
Toţi doresc să fie fericiţi; toţi fără excepţie. Oricât de diferite ar fi
mijloacele pe care le întrebuinţează, ei năzuiesc toţi către această ţintă11, deşi
Calistrat Hogaş scrie că: „Nimic nu e mai amăgitor şi mai nestatornic decât
fericirea.”

Bibliografie

11
Mihaela Miroiu, Filosofie, Bucureşti: Editura All, 1997, p.44

9
Didier, Julia, Dicţionar de filosofie (Larousse), Bucureşti, Editura Univers
enciclopedic, 1999
Miroiu, Mihaela, Filosofie, Bucureşti: Editura All, 1997
Stoian, Ion M., Dicţionar religios, Bucureşti, Editura Garamond, 1994
Velimirovici, Nicolae, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăz i(vol.1),
Zimmerman, Michael, Fericirea se învaţă, Bucureşti, Editura Axel Springer,
2000

10