Sunteți pe pagina 1din 3

Bucuria de a fi copil

(Insula)

Soarele imi ardea puternic corpul, vantul imi susotea in urechi, iar
oceanul, furios, isi spargea valurile spumoase in corpul meu fragil si ranit.
Am deschis ochii incet si am privit in sus: era senin! Am urmarit un
pescarus flamand strabatand cerul si indreptandu-se spre apa. Incerca sa
prinda un peste, pe care probabil il va oferi familiei sale…
Familie!! Oameni!! Unde eram?? Ce se intamplase?? Am incercat sa
imi amintesc evenimentele de inainte, dar tot ce am capatat a fost o
durere puternica de cap, care s-a accentuat odata ce m-am ridicat brusc.
M-am uitat imprejur si am ramas fara cuvinte. Eram pe o plaja imensa,
pustie. Razele soarelui se jucau pe nisipul auriu, iar scoicile straluciau de
parca erau diamante. M-am intors si am vazut o pata imensa de verde.
Era o jungla intunecata ce imi dadea fiori. Aveam sentimentul puternic de
singuratate ce s-a transformat usor, usor in spaima. Am inceput sa
explorez plaja. Apa adusese obiecte la mal si am fugit spre ele cu
speranta ca voi gasi ceva ce imi va fi de folos. Am gasit o lanterna, dar
bineinteles nu avea niciun folos, o sticla sparta, dupa ambalaj imi parea a
vin. Am gasit si cateva unelte ce imi puteau fi de folos: un topor, un
fierastrau, si o trusa de scule. Mergand in continuare, am dat peste o
vasla rupta. Pe ea era pictata o sigla: Santa Maria. Si brusc mi-am
amintit. Eram in drum spre S.U.A., pe vaporul Santa Maria,…cu cativa
prieteni! Ce s-o fi intamplat cu ei? Imi aduceam aminte de o furtuna
puternica si niste stanci, sau ceva in apa…am cazut peste bord…si era tot
ce imi aminteam. Am inceput brusc sa strig, sa chem. Pe cineva…dar
singurul raspuns a fost ecoul, ce a strabatut intreaga insula. Nu aveam ce
face…eram singura!
A doua zi dimineata m-am trezit cu gandul ca totul a fost un vis, dar
imediat ce am vazut palmierul sub care dormeam, am auzit valurile ce
loveau cu brutalitate nisipul, mi-am dt seama ca era pura realitate. Nu
puteam sa stau sa astept ziua sfarsitului meu, deoarece aceasta venea
mult mai repede daca nu gaseam ceva de mancare. Tot ce gasisem,
pentru inceput, au fost niste banana, cateva nuci de cocos. A fost deajuns
pentru micul dejun…desii probabil, era singura masa pe ziua aceia.
Hotarasem sa incerc sa supravietuiesc, asa ca am luat toporul si am
inceput sa tai niste palmieri mai mici. Cu ajutorul unei liane rezistente si a
cunostintelor mele de fizica, am alcatuit o parghie cu care am construit
un adapost. Langa adapost am facut un foc imens, la care sa ma
incalzesc. Tot cu ajutorul fizicii, am construit un resort, cu care am reusit
sa aduc fructele din copaci mai aproape de sol. Cu ajutorul fortei elestice
am construit un arc cu sageti pentru a vana. In primele zile nu l-am
folosit, de teama de a ucide un animal, dar a trebuit sa mananc cand
fructele erau pe terminate, asa ca am tras intr-o pasare,pe care am gatit-
o la focul cel mare.
Incepusem sa ma obisnuiesc, dar singuratatea era insuportabila, mai
ales dupa doua saptamani. Scrisesem, chiar din primele zile, pe plaja, cu
trunghiuri de copaci, “AJUTOR” in trei limbi, dar abia de treceau
pasaralile, dar mite avioanele.
In a treia saptamana, am incercat sa imi schimb meniul. Datorita
cunostintelor in materie de fizica, am folosit legea lui Arhimede si am
construit o pluta. Cu ajutorul ei am reusit sa pescuiesc.
Era in mijlocul saptamanii, seara, si ma pregateam de culcare. Focul
era aprins, si ardea cu putere. Lemnul uscat trosnea zgomotos, dar nu imi
pasa, deoarece ma ajuta sa mai scap de sentimental dureros de
singuratate. Fiecare scanteie imi aducea cate o amintire. Vedeam
chipurile parintilor mei, imi zambeau calduros, parca urandu-mi “Bun
venit acasa!”. O alta scanteie a adus chipul surioarei mele mai mici.
Radea! Si ma facea sa zambesc fiind ea fericita. Ultima oara cand am
vazut-o ne-am certat, deoarece nu vroiam sa ii dau cartea. Un motiv
absurd! Nu aveam de unde sa stiu ca era ultima oara cand o vedeam,
cand ii auzeam glasul melodios, sau rasul asemenea unui clinchet. O
lacrima a coborat usor pe obrazul meu, lasand o urma umeda, rece si
sarata. O ultima amintire mi-a adus si ultima scanteie. Era amintirea
naufragiului. Acum vedeam clar oamneii fugind dintr-o parte in alta,
incercand sa se salveze. Ploua, iar picaturile loveau puntea cu putere,
precum niste ghiulele ce erau aruncate de sus. La fel loveau si valurile ,
urcand uneori pana la nivelul puntii. Am privit in larg, si neatenta, am
cazut in apa rece si intunecata, iar valurile ma trageau la fund,
straduindu-se parca sa nu scape prada firava. Ma luptam cu apa furioasa.
Amintirea era atat de profunda, incat parca simteam gustul sarat al apei.
Cineva ma striga din directia vaporului, dar nu mai aveam putere sa ma
intorc, nu mai aveam putere sa opun rezistenta. Odata ce am renuntat sa
mai lupt, amintirea s-a terminat, iar eu am adormit.
In dimineata urmatoare nu mai eram pe plaja, pe nisipul fierbinte,
soarele nu imi ardea fata, ci imi mangaia obrajii cu raze calde. Am
deschis ochii si am realizat ca eram pe un pat de spital, iar parintii imi
erau alaturi, dormind pe cate un scaun. Erau adanciti intr-un somn atat
de adanc, parca nu mai dormisera de foarte multa vreme. Nu m-am
indurate sa ii trezesc asa ca am plecat din salon, si am intalnit asistenta,
care mi-a povestit ce s-a intamplat.
Fusesem salvata! Un avion a vazut focul meu si m-a salvat. Acum
eram acasa! Alaturi de parintii mei, de sora mea! Si nu am sa uit
niciodata cum fizica m-a ajutat sa supravietuiesc si mi-a dat speranta.

Banica Anca
Clasa aVIIIa A
Sc. “Al. I. Cuza”