Nuvela "In vreme de razboi" are o constructie realista.

In ciuda acestui fapt, instanta narativa stabileste cu personajul sau o relatie specifica
romantismului. Caragiale isi mentine aceeasi atitudine de umor retinut, prezent in toate operele sale, ceea ce aici se observa mai cu seama din faptul
ca isi numeste personajul, cu o falsa reverentiozitate, dl. Stavrache ceea ce edulcoreaza oarecum povestea. Stavrache este un hangiu cu principii
morale, oripilat de teribila taina a fratelui sau, popa Iancu, seful unei bande de talhari; totusi, il ajuta inrolandu-l ca voluntar intr-o trupa de soldati care
tocmai plecau pe front. Intreaga avere a lui Iancu ramane in grija lui Stavrache. Hangiul este un om moral, dar principiile sale izvorasc din educatie si
mai ales din rutina vietii. Totodata este o fiinta practica, dovada si ocupatia sa de hangiu, cu o exacta apreciere a valorilor materiale, trasatura care
incepe sa se degradeze din cauza singuratatii si poate din cauza noii situatii, de virtual mostenitor al lui Iancu.

Scriitorul isi construieste personajul conturand conflictul dintre educatie si instinct, dintre dragostea fraterna si avaritia neconstientizata prin secvente
de notatie realista. Obsesia se instaleaza treptat: o data cu gandul ca Iancu ar putea muri pe front, ea prinde contur clar in momentul in care Stavrache
primeste scrisoarea prin care ii este anuntat decesul fratelui sau (si care se dovedeste a fi o gluma) si se generalizeaza atunci cand personajul incepe
sa aiba viziuni chinuitoare. Caragiale ilustreaza starea obsesionala a hangiului prin descrierea amanuntita a halucinatiilor lui, in care sunt inserate toate
elementele care au generat boala.

 Prozatorul nu analizeaza trairile eroului, nu face observatii asupra manifestarii lor, ci descrie visele in detalii sugestive pentru transformarile care au loc
in subcon stientul lui Stavrache. Mai intai, Iancu apare in visul hangiului intr-o ipostaza jalnica, de fugar care cerseste mila fratelui sau, ceea ce exprima
sentimentul initial de vinovatie, adanc inradacinat in constiinta lui Stavrache: Umblase prin codri nemancat; trecuse prapastii; haina si nadragii ii erau
numai zdrente; opincile sfasiate; palmele si talpile picioarelor si gleznele pline de sange. Dar in sfarsit ajunsese la frate-sau. "Ticalosule!" striga d.
Stavrache, "ne-ai facut neamul de ras! sa piei, sa nu te mai vad! Pleaca! Du-te-napoi de-ti spaseste pacatele!" Fugarul a plecat oftand si cand a ajuns
in prag: "Nene, zice, fa-ti pomana, da-mi o bardaca de apa. Atata a putut sa zica si a picat jos moale ca o carpa." Lui d. Stavrache i s-a facut mila; s-a
repezit sa-l ridice ca sa-l puie pe pat: nu-l putea lasa sa moara ca un cane.

In continuare, visul cuprinde incercarea epuizanta a hangiului de a urni din loc trupul ca de plumb al fratelui, care isi recapata in mod miraculos puterile,
ii pune genunchiul in piept si il intreaba cu imputare: "Gandeai c-am murit, neica?" Acest prim vis al lui Stavrache exprima in mod explicit un conflict
interior intre principiile morale si dragostea de frate. Pentru hangiu, Iancu este un ticalos, un talhar care ar fi trebuit pedepsit, de aceea si face caz de
renumele familiei: ne-ai facut neamul de ras! Desi il ajutase sa fuga, Stavrache se gandeste la pedepsirea vinovatului si, dupa ce sunt judecati talharii,
hangiul comenteaza cu parere de rau: nici vorba n-a fost la judecata despre popa, despre capul si gazda talharilor. Aoleo! ce mai judecatori! Cand
primeste primele vesti de la Iancu, in care acesta ii povestea despre actele eroice savarsite la Plevna, hangiul mototoleste scrisoarea, iar starea lui de
nemultumire este explicit prezentata de narator: in sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria.

In acelasi timp, se intreaba daca, la intoarcere, Iancu ar putea sa-si mai revendice averea pe care acum o administra Stavrache. Este evident ca
hangiul vrea averea fratelui sau, dar isi justifica lacomia prin principii care i se par solide: in fond, Iancu este un ticalos care merita pedepsit, iar
sentimentul acesta se converteste in visul sau. Stavrache are oarecare simt moral, dar si porniri avare. Acestea nu anuleaza sentimentele lui fata de
Iancu: isi iubeste fratele si are constiinta datoriei fata de el; Stavrache este fratele cel mare, neica, si trebuie sa aiba grija de fratele ratacitor. Din
aceasta antinomica situatie se naste visul lui Stavrache. Imaginea de ocnas evadat exprima acest amestec de vinovatie si indignare care il stapaneste
pe hangiu. Iancu este fratele de care trebuie sa-i fie mila, povara (trupul de plumb), dar este si amenintarea.

Desi cosmarurile lui Stavrache se manifesta dupa ce primise vestea mortii fratelui sau, el resimte imaginea acestuia din vis ca pe o amenintare.
Impresia se accentueaza, iar evolutia personajului de la sentimentul de vina la teama devoratoare este ilustrata prin gesturi si atitudini abia schitate,
care surprind momente esentiale din viata cotidiana a personajului: el mototoleste instinctiv prima scrisoare trimisa de fratele sau, apoi incepe sa emita
ipoteze in legatura cu posibila lui moarte, iar gandurile devin obsesii, se transforma in cercuri stramte; Stavrache invoca ajutorul lui Dumnezeu, isi
sfinteste casa, dar cosmarul se instaleaza, revine la intervale regulate, timp de cativa ani. De fapt, hangiul resimte moartea fratelui sau ca pe o
consecinta a gandurilor lui. Stavrache traieste singur si trece deja printr-o drama moartea mamei sale. Devine din ce in ce mai ursuz, o palmuieste pe
fetita care incearca sa fure un covrig din pravalie, iar, cand primeste vestea ca Iancu este mort, este zdrobit si plange mult, apoi se intereseaza de
formalitatile mostenirii.

 In fond, hangiul nu se bucura de averea fratelui, nu traieste deliciile avaritiei, pur si simplu isi doreste averea lui Iancu si se simte vinovat pentru asta.
Singur, fara familie si fara prieteni, blocat in obsesii si cosmaruri, Stavrache intretine o legatura, neconstientizata, doar cu fratele sau. Framantarea
initiala e sintetizata intr-o fraza care insoteste de fiecare data fantomatica aparitie a lui Iancu: "Gandeai c-am murit, neica?" Secventa cuprinde si
dorinta, dar si teama personajului, vine si din sentimentul de culpabilitate, si din cel de cupiditate. Treptat, imaginea fratelui devine cumplit de
amenintatoare, se converteste in capitanul victorios si intimidator. Cele doua arhetipuri onirice exprima doua momente ale sentimentului obsesiv de
vina: ocnasul evadat intruchipeaza un dublu delict, pe cata vreme soldatul este atotstapanitor. In ipostaza de capitan, Iancu este puternic, de neinvins,
dar nu-l ataca pe Stavrache; doar il prigoneste, il atinteste cu privirea si ii pune, bineinteles, intrebarea fatala: "Gandeai c-am murit, neica?" Hangiu
este cel care se indarjeste, devine agresiv si vrea sa stranga de gat nesuferita aratare. El este bantuit de imaginea fratelui pentru ca in strafundul
sufletului se invinovateste de moartea lui, iar acest sentiment de vina se intrupeaza mustrator in figura capitanului. In final, cand Iancu isi face intr-
adevar aparitia, Stavrache innebuneste. Pregatit cu grija prin descrierea amanuntita a halucinatiilor hangiului, deznodamantul reia din perspectiva
realitatii situatiile cosmaresti, traite de Stavrache.

 Impacat de multa vreme cu situatia ca trebuie sa se lupte cu fantoma fratelui sau, sa o invinga si sa astepte apoi urmatoarea ei aparitie, eroul
reactioneaza conform cosmarului, atunci cand Iancu apare cu adevarat; el il ataca in liniste, asteptand ca halucinatia sa-si urmeze cursul, dar, cum de
data aceasta nu mai iese invingator, personajul cedeaza, isi pierde mintile si incepe sa cante popeste, identificandu-se cu fratele sau, acceptandu-si
teama care a invins. Nebunia lui Stavrache se declanseaza sub efectul surprizei; Iancu, fire glumeata, nu i se arata de la inceput, iar, cand suspiciunile
lui Stavrache in legatura cu strainul adormit se amplifica, adica dupa ce tensiunea este creata, in fine, isi dezvaluie identitatea si rosteste tocmai
vorbele pe care le auzea Stavrache in viziunile sale: "Ma credeai mort, nu-i asa?" Criza personajului se declanseaza pentru ca realitatea este identica
halucinatiilor sale: Tot viforul care urla in noaptea grozava sa fi napadit dintr-o data in teasta lui Stavrache, nu l-ar fi clatinat mai cu putere decat
infatisarea si vorbele acestea.

 Daca in cosmarul sau obisnuit, hangiul respecta un scenariu, resemnat (orice minune a treia oara, trebuie sa ni se para lucru firesc), modificarile ce
survin de data aceasta il obliga sa caute alta rezolvare; el trebuie sa iasa victorios si singurul mod este de a lua locul biruitorului, de fapt de a-l anula,
luandu-i identitatea de dinainte ca nenorocirile lui Stavrache sa inceapa, de pe cand Iancu mai era inca popa din Podeni. De aceea hangiul canta
popeste, intorcandu-se instinctiv la acel moment al normalitatii. Deznodamantul nuvelei este concentrat in jurul starilor clinice ale personajului, urmarite
in detalii grotesti (contractiile musculare, expresia impietrita, repeziciunea si violenta miscarilor, spuma rosie de la gura), ceea ce face ca povestea
hangiului sa devina un studiu de caz; dar scriitorul nu-si poate infrange tentatia de a construi dramaturgic si raporteaza deznodamantul si la celalalt
personaj, pentru care intamplarea este tradusa la ghinionul evocat comic: "N-am noroc", spune cu resemnare Iancu; prin replica aceasta, finalul
tensionat se relaxeaza usor, iar subiectul nuvelei aduce vag in memoria cititorului celebra replica a conului Leonida: "Omul bunioara, de par egzamplu,
dintr-un nu-stiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intra la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! si dupa aia, din fandacsie cade in
ipohondrie. Pe urma, fireste, si nimica misca."

"Referinte critice [...] pe langa analiza, intalnim si tipologii, fiindca Stavrache, frate neomenos, intruneste ceva din eternul uman. Nu lipseste de altfel
nici obligatoriul factor ereditar al naturalistilor, strecurat cu discretie, de asta data fara parada scientista. Incontestabil exista o tara in familia in care un
frate innebuneste, iar altul se face talhar ca popa si delapidator ca ofiter. Posibil alcolism, pentru ca il vedem pe Stavrache band." (G. Calinescu Istoria
literaturii romane..., Ed. Minerva, 1984, p. 498) "Am spus ca I. L. Caragiale nu este un descriptiv, un ochi plastic. Evocarea mediului ocupa totusi un
mare loc in arta sa. Dar evocarea mediului nu este aci efectul notarii unor lucruri vazute, ci a moravurilor si a vorbirii. Caragiale nu descrie niciodata
interioare, rareori si cu zgarcenie aspecte vestimentare, foarte putin din lucrurile cu care oamenii se inconjoara si pe care ei le manuiesc. Oamenii lui
Caragiale se misca intr-o lume fara obiecte, dar se misca dupa deprinderile comune timpului si societatii lor. Marele lui mestesug consta in prezentarea
tipului in individ, incat adevarata tema a naratiunilor lui este viata societatii romanesti, mai cu seama a micii burghezii bucurestene in cele doua sau trei
decenii dupa 1880. Intre formele de viata ale acestei societati un loc intins ocupa modul ei de a grai, vocabularul, ticurile verbale, expresiile comune,
toate acele automatisme ale vorbirii care deseneaza, peste intentia comunicarii individuale, structura obiectiva si autonoma a limbajului omenesc."
(Tudor Vianu Arta prozatorilor romani, Ed. Eminescu, 1973, p. 130)