Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Orice totalitate preexistentă a condiţionat aşadar, de la sine, o
diferenţiere de alt gen faţă de ce a existat anterior. Precum odinioară
familiile erau mai importante decât naţiunile, ba chiar acestea din
urma nici nu au existat cu adevărat, în sensul actual, până la
Revoluţia Franceză, astăzi se articuleaza noi unitati, vii, plecând de la
starea ecumenică preexistentă lăuntric.
Ori una din aceste stări este Europa, ideea de Europa, care nu ia
naştere din cauza mişcării paneuropene sau a altor mişcări
asemănătoare ci pentru că această mişcare, ca şi celelalte de acelaşi
sens, este posibilă intrucât reprezintă, printre altele, o tendinţă vie, ce
acţionează primar, de la sine.
Ideea de integrare europeană a apărut şi a evoluat, într-un ritm
şi o consistenţă condiţionate istoric, împreună dar paralel şi paradoxal
în raport cu istoria statelor europene, intensificându-se în vremuri de
criză şi estompându-se în vremuri de pace, în interiorul Europei. In
cursul acestei evoluţii ea a generat modele şi scopuri integrative care
constituie astăzi bazele teoretice ale procesului integrativ european.
Coordonatele conceptuale fundamentale ale ideii de integrare
europeană în evoluţia ei istorică sunt :
• ideea asigurării păcii
• ideea supranaţionalitatii
• ideea liberei circulaţii si a pieţei comerciale libere
• ideea asigurării puterii politice
6
iniţiale care cooperează în scopul constituirii unei alte structuri cu
caracter integrativ.
În plan instituţional, deosebirea dintre cele două concepte
înseamnă, în primul rând, faptul că integrarea presupune o structură
organizatorică mult mai complexă, având o competenţă proprie
specifică şi exclusivă.
10
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ PENTRU CAPITOLUL I.
11
CAPITOLUL II. CONSTITUIREA ŞI EVOLUŢIA STRUCTURALĂ
A COMUNITĂŢILOR EUROPENE
12
2. Constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO)
15
Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului prevede expres că activităţile
Consiliului se vor desfăşura în vederea armonizării activităţii Înaltei
Autorităţi cu cele ale guvernelor statelor semnatare, ce sunt
răspuzătoare de politicile economice generale. În acest scop este
instituită practica consultării şi cea a schimbului de informaţii între
cele două instituţii.
Adunarea Parlamentară, instituită prin prevederile Tratatului,
era compusă din reprezentanţi ai Parlamentelor naţionale ale statelor
membre şi îndeplinea o funcţie de supraveghere a activităţii Înaltei
Autorităţi, având între prerogativele sale şi revocarea din funcţie a
membrilor Înaltei Autorităţi. De remarcat că Adunarea Parlamentară
nu îndeplineşte alte funcţii, cum ar fi de pildă aprobarea bugetului sau
adoptarea de acte normative comunitare.
În structura instituţională a Comunităţii a fost inclus şi
Comitetul Consultativ de pe lângă Înalta Autoritate.Comitetul
Consultativ compus din 30 până la 51 de membri desemnaţi de
Consiliul Miniştrilor cuprindea reprezentanţi ai muncitorilor,
industriaşilor, comercianţilor şi consumatorilor din sectoarele
reglementate în tratat.Comitetul îndeplinea - aşa cum arată denumirea
sa - o funcţie de consultare de lângă Înalta Autoritate a Comunităţii
Cărbunelui şi Oţelului.
Aplicarea prevederilor Tratatului de la Paris, precum şi a
normelor comuinitare subsegvente, era asigurată de Curtea de Justiţie
a Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, compusă din 7 judecători şi 2
avocaţi generali desemnaţi de către guvernele statelor membre.
Curtea de Justiţie avea competenţa de a judeca litigiile intervenite
între statele membre, instituţiile comunităţii şi, respectiv, persoanele
fizice şi juridice în procesul aplicării dispoziţiilor comunitare.
Dispoziţiile Tratatului de la Paris ce instituiau o formă de
integrare economică europeană - la nivelul industriilor cărbunelui şi
oţelului - au constituit primul pas spre o integrare mai amplă ce avea
loc pe baza prevederilor Tratatului ce instituia Comunitatea
Economică Europeană, precum şi a Tatatului ce instituia Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice, ambele semnate la Roma în 1957.
În vederea realizării unei integrări mai ample decât cea a
industriilor cărbunelui şi oţelului, cele şase state membre ale
comunităţii aveau în vedere şi alte sectoare economice, precum şi
idea instituirii unei pieţe comune. Aceaste obiective au fost incluse în
16
Memorandumul statelor Benelux, ce au fost elaborate în 1955,
pornind de la o iniţiativă a ministrului de externe olandez Beyen, care
viza integrarea altor trei sectoare economice, şi anume transporturile,
producţia de petrol şi de energie atomică.
Ideile cuprinse în Memorandum au fost analizate şi apreciate
favorabil de către reprezentanţii statelor comunitare, în acelaşi an, în
cadrul conferinţei de la Messina.În urma hotărârilor adoptate
conferinţa, în vederea instituirii pieţei comune, a fost adoptat un
comitet al reprezentanţilor guvernelor statelor membre condus de
ministrul de externe belgian Paul-Henri Spaak.
Activitatea comitetului s-a concretizat în urma negocierilor în
prezentarea în 1956 a raportului Spaak celor şase guverne ale statelor
comunitare.Raportul, ce a constituit o adevarată bază pentru
redactarea tratatelor de la Roma, cuprindea o analiză a măsurilor
necesare pentru instituirea unei pieţe comune.El evidenţia necesitatea
realizării fuziunii pieţelor naţionale, a constituirii unei uniuni vamale
şi a promovării unei politici economice comune, toate acestea urmând
să aibă loc într-un cadru instituţional comun, care să asigure aplicarea
normelor juridice comunitare.
Raportul Spaak a fost adoptat de către miniştrii de externe ai
statelor comunitare în mai 1956, la Veneţia, deschizându-se astfel
calea negocierilor finale în vederea formării Comunităţilor
Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice.4
4
C.Leicu, op. cit., pag 9-10
17
unor reglementări mai liberale decât normele GATT în domeniul
comerţului european.
De asemenea, în condiţiile accentuării crizei energetice,
identificarea şi exploatarea unor noi surse de energie a dobândit
caracterul unei necesităţi vitale pentru statele Europei dar costurile de
implementare a noilor tehnologii în domeniul energiei atomului, după
modelul SUA, depăşeau cu mult posibilităţile individuale ale statelor
europene, secătuite de resurse după război., fiind nevoie de
cooperarea acestor state pentru suportarea în comun a unor asemenea
costuri.
În luna iunie a anului 1955, cu prilejul unei Conferinţe a
miniştrilor de externe ai statelor membre ale CECO, desfăşurată la
Messina, în Italia, a fost instituită o comisie de analiză a
posibilităţilor de constituire a unei pieţe comune libere în materie
comercială şi a unei comunităţi a energiei atomului , sub conducerea
ministrului belgian de externe Paul Henri Spaak.
Raportul acestei comisii a fost depus la 21 aprilie 1956, iar pe
baza acestuia aşa cum a fost completat cu punctele de vedere distincte
ale ministrului de externe francez ARMAND, german ETZEL şi
italian GIORDANI privind comunitatea energiei atomice, a
fundamentat elaborarea proiectelor tratatelor de constituire a celor
două comunităţi europene, tratate care au fost semnate la data de 25
martie 1957 şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Aceste tratate se mai cunosc şi sub denumirea de Tratatele de la
Roma iar comunităţile europene constituite ăn baza lor se numesc
Comunitatea Economică Europeană (CEE) sau Piaţa Comună şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomului (CEEA) sau
EURATOM.
Potrivit art.240 din TCEE şi art.208 din TCEEA aceste
comunităţi se constituie pe o perioadă nedeterminatăde timp.
Membrii fondatori ai ambelor comunităţi sunt aceeaşi ca în
cazul CECO respectiv: Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Germania
şi Italia cărora li s-au adăugat, la datele arătate mai sus, aceeaşi
membri ca şi în cazul CECO .
Cu acelaşi prilej indicat mai sus, Comisia europeană a statuat
că şi pentru aceste două comunităţi anul 2002 constiuie limita de timp
necesară şi suficientă pentru absorbţia lor în Comunitatea Europeană.
18
Obiectivul principal al Comunităţii Economice Europene îl
constituia formarea unei pieţe comune care să producă pe cât posibil
caracteristicile unei pieţe naţionale .
În vederea realizării acestui deziderat, articolul 3 al Tratatului
de la Roma enunţa imperativele integrării economice, care
cuprindeau:
• eliminare în relaţiile dintre statele membre a taxelor vamale,
precum şi a restricţiilor cantitative la importuri şi exporturi de
bunuri, ca şi a oricăror alte măsur cu efect echivalent acestor
restricţii;
• stabilirea unor tarife vamale comune şi a unei politici comerciale
comune în relaţiile cu terţe state nemembre ale comunităţii;
• înlăturarea în relaţiile dintre statele membre a obstacolelor în
calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
• adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
• adoptarea unei politici comune în domeniul transportului;
• crearea unei politici comunitare în domeniul concurenţei
comerciale;
• armonizarea legislaţiei naţionale ale statelor membre ale
comunităţii în măsura în care aceasta era cerută de asigurarea
unei bune funcţionări a pieţei comune;
• crearea unui Fond Social European în vederea înbunătăţirii
posibilităţilor de angajare a lucrătorilor din Comunitate ;
• crearea unei Bănci Europene de Invetiţii;
• asocierea Comunităţii cu alte state în vederea asigurării
dezvoltării comerţului şi creşterii economice.
Pe lângă obiectivele de natură politică, membrii fondatori ai
Comunităţii Economice Europene au vizat şi realizarea unor
deziderate de factură politică, cum sunt: stabilitatea şi securitatea
statelor membre şi, respectiv, creşterea încrederii reciproce în
detrimentul confruntărilor militare.
Obiectivele comunităţii înfiinţate la aceeaşi dată de către cele
şase state a Tratatului Comunităţii Energiei Atomice, au vizat:
• promovarea activităţii de cercetare şi informare în domeniul
energiei nucleare în cadrul Comunităţii;
19
• stabilirea de standarde uniforme în ceea ce priveşte
asigurarea protecţiei celor care lucrează în domeniu, ca şi a
populaţiei împotriva riscurilor accidentelor nucleare;î
• stimularea investiţiilor în domeniul energiei nucleare;
• asigurarea necesarului de energie nucleară;
• asigurarea folosirii energiei nucleare exclusiv în scopuri
paşnice.
Astfel, pe lângă Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, creată în
1951 prin Tratatul de la Paris, au luat naştere alte două comunităţi :
Comunitatea Economică Europenă şi Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice. Din punct de vedere al structurii instituţionale, cele
două Comunităţi nou formate erau reglementate după modelul
instituit în Tratatul de la Paris.5
21
• atingerea finalităţii politice a integrării globale este
condiţionată temporal de realizarea unor trepte intermediare
ale integrării, respectiv realizarea uniunii economice, uniunii
monetare, extinderii graniţelor comunităţilor europene,
uniunea politică.
Contopirea celor trei comunităţi europene în Comunitatea
Europeană, în baza Tratatului de la Maastricht din anul 1993 deschide
calea spre realizarea acestor deziderate care va culmina cu uniunea
politică sub forma unei structuri statale de tip federativ sau
confederativ.
22
Spaţiului Economic European (S.E.E.). A contribuit la acest fapt
tocmai migraţia crescândă a ţărilor membre A.E.L.S.către C.E..6
În anul 1961 s-a produs încă o schimbare radicală în poziţia
Marii Britanii, care depune cererea de aderare la comunităţile
europene la 9 august, candidatura sa nefiind însă acceptată de Franţa,
preşedintele De Gaule declarându-se împotrivă la 14 ianuarie 1963.În
mai 1967, guvernul laburist depune o nouă cerere de aderare, dar
Franţa se opune şi de această dată.
Schimbarea poziţiei Franţei are loc după retragerea
preşedintelui De Gaulle, iar cu ocazia Conferinţei de la Haga a şefilor
de state şi de guverne (1-2 decembrie 1969), al cărei scop era, printre
altele şi deblocarea construcţiei europene, problema aderării Marii
Britanii a fost analizată în alt context.Astfel, la 30 iunie 1970 încep la
Luxemburg negocierile pentru admiterea Danemarcei, Irlandei, Marii
Britanii şi Norvegiei, iar la 22 ianuarie 1972 se semnează la Bruxelles
acordul de aderare al acestor state. Supuse referendumului, în
Norvegia se obţine un rezultat negativ, astfel încât acestă ţară renunţă
la aderare.Aderarea Marii Britanii intră în vigoare la 1 ianuarie 1973,
dar devine efectivă la sfârşitul anului 1977, după expirarea perioadei
de tranziţie.Marea Britanie a solicitat negocierea aderării, având în
vedere revenirea ca prim ministru a lui H.Wilson, care a solicitat
aderarea în 1967, şi a organizat un referendum la 5 iunie 1975, care a
avut un rezultat pozitiv.S-a ajuns în acest fel la existenţa a nouă sate
membre ale comunităţilor.
Următoarea cerere de aderare a fost depusă de Grecia, la 12
iunie 1975, între ea şi comunităţi existând deja un accord de asociere.
Semnarea tratatului are loc la 28 mai 1979, iar intrarea în vigoare la 1
ianuarie 1981.
Spania şi Portugalia îşi depun candidatura în anul 1977, iar
tratatul de aderare a fost semnat la 12 iunie 1985 şi a intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1986.S-a ajuns în acest fel la existenţa a douasprezece
state membre ale Comunităţii europene.
Având în vedere politica de deschidere a comunităţilor faţă de
alte state, au fost depuse în continuare noi cereri de aderare, respectiv:
Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990),
6
I.Filipescu, A.Fuerea, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Edit.
Actami, Bucureşti, 2000, pag 19
23
Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie
1992), Elveţia (20 mai 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992).
În urma procesului de reunificare a Germaniei, fosta R. D. G. a
fost inclusă în Comunităţile europene la 30 octombrie 1990, fără a
constitui un nou membru, ci doar ca efect al unificării, iar pe teritoriul
său se aplică normele dreptului comunitar de la 31 decembrie
1990(când s-a încheiat perioada de tranziţie), în cele mai importante
domenii, întrucât în altele (mediu înconjurător, calificare
profesională, politica agricolă comunitară etc.)s-a acordat o perioadă
de traziţie mai lungă, supravegheată de către Comisie.7
Cererile Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei au fost
negociate în anul 1994, iar la 4 mai 1994 Parlamentul European şi-a
dat acordul pentru primirea acestora ca membrii, urmând a fi
îndeplinite pe plan intern procedurile pentru aderare.În Austria, prin
referendum organizat în 12 iunie 1994 s-a acceptat aderarea acestei
ţări la comunităţile europene.Următoarele trei referendumuri au avut
loc în lunile octombrie şi noiembrie 1994. Norvegia a respins pentru a
doua dată aderarea, astfel încât de la 1 ianuarie 1995, Uniunea
Europeana are cincisprezece membri.
În urma destrămării sistemului socialist din Europa centrală şi
de est au depus cereri pentru a deveni membre ale Uniunii Europene
următoarele ţări:
• Ungaria (31 martie 1994),
• Polonia (5 aprilie 1994),
• România (22 iumie 1995),
• Slovacia (27 iunie 1995),
• Letonia (27 octombrie 1995),
• Estonia (28 noiembrie 1995),
• Lituania (8 decembrie 1995),
• Bulgaria (14 decembrie 1995) ,
• Cehia ( 17 ianuarie 1996),
• Slovenia (10 iunie 1996).
Cererile de aderare ale acestor state se află în diferite faze de
negociere. Astfel, cu Polonia, Cehia şi Ungaria negocierile au
început, iar cu prilejul reuniunii de la Helsinki din 10-11 decembrie
7
Penelope Kent, European Community law, The MaudE.Handbook Series, 1992,
pag. 6 ,citat de V,Marcu în op.cit, pag. 33
24
1999, Consiliul european a decis să fie invitate pentru negocieri în
vederea aderării alte şase state:Malta, Slovacia, Letonia, Lituania,
Bulgaria şi România.
27
Un alt moment îl constituie “raportul Vendel” din 1972, care a
fost redactat de către un grup ad-hoc, constituit în vederea examinării
creşterii compentenţelor Parlamentului European în domeniul
stabilirii resurselor proprii, prezidat de către decanul Facultăţii de
drept din Paris, dar care a cuprins în final şi o analiză critică cu
privire la funcţionarea sistemului instituţional comunitar, multe
aspecte dovedindu-şi valabilitatea în decursul timpului (extinderea
puterilor Parlamentului în domeniul controlului bugetar, învestiturea
preşedintelui Comisiei şi întărirea rolului acestuia etc.).
14
Idem, pag.17 - 18
15
V.Marcu, op. cit. pag. 38
31
Pe baza prevederilor Actului Unic European, Consiliul
European constituit pe baza înţelegerii de la Paris din 1974 este
recunoscut ca instituţie a Comunităţii.Atribuţiile Consiliului
European au fost însă definite numai prin Tratatul de la Maastricht
din 1992 ce a instituit Uniunea Europeană.16
Tot pe plan instituţional, Parlamentul devine pentru prima data
asociat în procesul legislativ, instituindu-se principiul cooperării.Se
instituie – prin acelaşi document – dubla jurisdicţie, prin crearea
Tribunalului de primă instanţă şi se extind competenţele Comisiei în
domeniul executiv.Totodată, deschide noi domenii de activitate
comunitară: cercetare, economie ,finanţe, mediu,politică socială.
În domeniul politicii externe, Actul Unic European preia o serie
de de elemente anterioare în titlul III. Care deşi nu este integrat din
punct de vedere judidic Tratatului C.E.E., totuşi el reprezintă o
premisă importantă pentru constituirea viitoarei Uniuni Europene prin
Tratatul de la Maastricht. Se prevede, de asemenea, intrarea în
vigoare până la 31 decembrie 1992 a pieţei comune unice.17
16
C.Leicu,I.Leicu, Instituţiile comunitare, Ed.Lumina Lex, Bucureşti,1996, op. cit.
pag. 18
17
Idem
18
N.Diaconu,op. cit., pag.18
19
R.Munteanu, Drept european, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996,pag. 75
32
Uniunea economică şi monetară, considerate a fi motorul
creării Uniunii Europene20, a fost avută permanent în vedere de către
majoritatea statelor comunitare.
Primi paşi concreţi în această direcţie au fost făcuţi după
întâlnirea Comisiei europene din februarie 1969 care a sugerat, iar
şefii de state şi guverne membre, la întâlnirea de la Haga din
decembrie 1969, au decis să creeze o uniune economică şi monetară
europeană.În vederea realizării acesteia, în martie 1970, Consiliul a
însărcinat pe Pierre Werner să redacteze un raport în vederea reliefării
aspectelor fundamentale ale creării uniunii. Raportul, prezentat în
octombrie acelaşi an a fost analizat de Comisie, care a propus ca într-
o perioadă de zece ani să se treacă la realizarea uniunii economice şi
monetare.
A urmat însă o perioadă marcată de unele evoluţii nefavorabile
realizării acesteia, consecinţă a abandonării de către S.U.A. a
sistemului stabilit de Bretton Wood, ineficienţa “şarpelui monetar
european” şi ineficienţa “Sistemului monetar european“, ultimele
două nefiind realizate prin acte comunitare, ci la nivel interstatal.
Cu ocazia negocierii Actului Unic European s-a reluat
problema realizării uniunii economice şi monetare, dar reţinerea
Marii Britanii nu a permis decât reintroducerea în art. 102A a unei
prevederi generale de cooperare în domeniul economic şi
monetar.Această prevedere, deşi generică, a fost preluat cu ocazia
Consiliului European ţinut la Hanovra (27-28 iunie 1988), care a
decis crearea unui comitet pentru studierea realizării uniunii
economice şi monetare.Consiliul European ţinut la Madrid (iunie
1989) a examinat raportul comitetului şi a decis revizuirea tratatului
C.E.E., iar Consiliul European desfăşurat la Strasbourg în decembrie
1989 a stabilit iniţierea Conferinţei de revizuire înainte de sfârşitul
anului 1990.
Între 27-28 decembrie 1990 s-a desfăşurat la Roma şedinţa
Consiliului European care a stabilit liniile directoare ale celor tratate
cu privire la aceste doua uniuni.Următorul Consiliu European
desfăşurat la Roma (14-15 decembrie 1990) a stabilit noi direcţii în
vederea realizării uniunilor europene şi a deschis conferinţele
interguvernamentale, cea privind realizarea uniunii politice fiind
20
P.Manin citat de V Marcu în op. cit., pag. 39
33
formată din miniştrii afacerilor externe, iar a doua din miniştrii
finanţelor şi cei ai economiei statelor membre.
În cursul acestor lucrări s-a decis redactarea unui singur tratat,
în locul celor două propuse, care să se refere la “Uniunea Europeană”.
Ultimele probleme importante privind realizarea Uniunii
Europene au fost stabilite de către Consiliul European de la
Maastricht (9-10 decembrie 1991), iar pentru definitivarea tratatului,
negocierile au continuat la nivel de experţi, acesta fiind semnat la 7
februarie 1992 la Maastricht, de către miniştrii afacerilor externe şi
miniştrii de finanţe ai celor douăsprezece state.21
La baza fenomenului comunitar există aşadar patru tratate, şi
anume : Tratatul Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului (Paris 1951),
Tratatul Comunităţii Economice Europene (Roma 1957), Tratatul
Comunităţii Energiei Atomice Europene (Roma 1957) şi Tratatul
Uniunii Europene (Maastricht 1992).După cum se poate observa,
Tratatul de la Maastricht nu a desfiinţat comunităţile existente, dar a
adus modificări în conţinutul tratatelor care au stat la baza lor.Cea
mai importantă modificare care se impune atenţiei este, desigur,
schimbarea denumirii şi structurii Comunităţii Economice Europene,
care va purta în continuare numele de “Comunitate Europeană”, ceea
ce indică consacrarea legislativă a noilor realităţi comunitare
semnalate pentru prima dată în prevederile Actului Unic European.
Perfecţionarea cooperării între statele membre în domeniul
afacerilor şi al justiţiei vizează: sporirea protecţiei drepturilor şi a
intereselor cetăţenilor statelor comunitare prin instituirea cetăţeniei
Uniunii Eropene ; relevarea rolului important al partidelor politice la
nivel comunitar în privinţa integrării; afirmarea identităţii Uniunii
Europene în viaţa internaţională cu concursul unei politici de apărare
comună a statelor membre.Acestea sunt direcţiile sociale în temeiul
cărora este concepută înfăptuirea Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte cea de-a doua deschidere semnificativă
înfăptuită prin Tratatul de la Maastricht - referitoare la moneda unică
- care poate fi realizată prin aducerea la numitor comun a ratelor de
schimb valutar, ea va avea drept rezultat stabilitatea preţurilor şi, în
special, va asigura în egală măsură suportul politicilor economice
comunitare şi de liberă concurenţă comercială între graniţele Uniunii.
21
V.Marcu, op. cit., pag. 40
34
Această din urmă măsură este de natură să rezolve înfăptuirea
procesului integraţionist.Deşi în prezent ECU este doar un instrument
de calcul în vederea schimburilor valutare, aplicaţiile practice ale
acestei monede nu s-au lăsat aşteptate.Astfel, ea poate fi folosită încă
de pe acum pentru a deschide conturi bancare în ECU, pentru a plăti
bunuri şi servicii cu cecuri ECU, dar cel mai important rol îl
îndeplineşte în cadrul tranzacţiilor monetare interbancare.
O notă aparte o reprezintă facilitarea de către tratatul de la
Maastricht a înfăptuirii obiectivelor Cartei Sociale adoptate de
Comunitate în 1989.Între aceste obiective se regăsesc: asigurarea
dreptului de exercitare a oricărei profesii în ţara comunitară aleasă de
subiect; asigurarea libertăţii de alegere a unui post şi dreptul la
remuneraţie echitabilă; asigurarea dreptului la îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă şi de viaţă; asigurarea dreptului la protecţie
socială potrivit sistemului în vigoare în ţara aleasă; asigurarea
egalităţii între femei şi barbaţi; asigurarea unui venit minim pentru
persoanele majore, etc..
La baza activităţii desfăşurate de Comunitatea Europeană în
domeniul sprijinirii dezvoltării regionale stau trei principii
fundamentale, şi anume : principiul participării, potrivit căreia fiecare
cetăţean îşi aduce contribuţia în mod activ atât la nivel regional, cât şi
la nivel naţional şi comunitar; principiul subsidiarităţii, potrivit
acestui principiu, în domeniile în care competenţa exclusivă nu-i
revine, Comunitatea Europeană va acţiona numai în limitele în care
obiectivele activităţii desfăşurate nu pot fi atinse într-o măsură
satisfăcătoare prin acţiunea statului membru respectiv, şi pot, ca atare,
să fie îndeplinite mai bine intervenţia sa; principiul utilizării
fondurilor băneşti comunitare pe lângă, şi nu în locul fondurilor
naţionale de dezvoltare.22
În final se impune a fi subliniată idea potrivit căreia deosebita
semnificaţie a Tratatului de la Maastricht reiese şi din faptul ca el a
fost ratificat nu numai de parlamentele statelor membre, dar şi de
electoratul acestora prin referendumuri.Acest eveniment de vârf în
construcţia integraţionistă a fost, aşadar, expresia democratică a
dorinţei de integrare a întregii Comunităţi.
22
“Helping Europe’s Regions”, Office for Official Publications of the European
Communities, Luxemburg,1992., citat de C.Leicu, pag. 22
35
Noua etapă, prefaţată de Tratatul de la Maastricht, nu se
deosebeşte de cele care au precedat-o numai prin faptul că reprezintă
forma superioară a integrării, ci şi prin noul context internaţional în
care se realizează, inclusiv prin problemele pe care este chemată să le
soluţioneze.23
23
C.Leicu, I. Leicu, op. cit., pag. 21-22
24
O.Manolache,op.cit., pag. 10
36
• menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea
acestora.25
Potrivit Tratatului de la Maastricht procedura de adoptare a
acţiunilor comune în domeniul politicii externe şi de securitate va
cuprinde următoarele etape:
• Consiliul Miniştrilor va decide pe baza orientărilor stabilite
de Consiliul European care sunt aspectele ce vor face parte
obiectul acţiunii comune.Totodată, vor fi precizate atât scopul
urmărit cât şi – acolo unde este necesar – durata acţiunii,
modalităţile de aducere la îndeplinire, precum şi procedura şi
condiţiile de implementare.
• Consiliul va stabili la momentul adoptării hotărârii privind
acţiunea comună, precum şi în orice moment al desăvârşirii
sale, care sunt chestiunile ce vor fi hotărâte cu majoritate
calificată.
• în situaţia apariţiei unei schimbări a imprejurărilor, ce are
efect important în ceea ce priveşte acţiunea comună,
Consiliul are competenţă de a revizui principiile şi
obiectivele stabilite iniţial, precum şi de a lua toate deciziile
ce se impun.
• acţiunile comune angajează toate statele membre în ceea ce
priveşte luările de poziţie şi activitatea lor în cadrul acţiunii.
• referitor la luările de poziţie naţionale sau la orice acţiune
naţională preconizată pentru aplicarea acţiunii comune,
statele membre au obligaţia de a informa Consiliul
Miniştrilor.Informarea va avea loc în cadrul unor termene
care să permită, dacă este necesară, o consultare prealabilă în
cadrul Consiliului.Obligaţia de informare nu se referă şi la
acţiunile naţionale care reprezintă măsuri de aplicare a
acţiunii comune adoptată în Consiliul Miniştrilor.
• în situaţii de urgenţă, datorită schimbării esenţiale a
circumstanţelor iniţiale şi în lipsa unei hotărâri a Consiliului,
statele membre pot decide luarea de măsuri în concordanţa cu
obiectivele generale ale acţiunii comune.Statele care au
adoptat asemenea măsuri au însă obligaţia de a informa
imediat Consiliul Miniştrilor.
25
V.Marcu,op. cit., pag. 42
37
• în final, în cazul în care statele membre întâmpină dificultăţi
în realizarea acţiunii comune, acestea vor fi semnalate
Consiliului Miniştrilor, care le va supune dezbaterii pentru
obţinerea soluţiilor corespunzătoare.Aceste soluţii nu vor
prejudicia efectele acesteia.26
26
C.Leicu, Op. cit., pag.28-29
27
Idem, pag. 42-43
38
O altă etapă în evoluţia procesului de integrare este marcată
prin adoptarea de către conferinţa interguvernamentală de la
Amsterdam, ce a avut loc în luna iunie 1997 reunind în cadrul său pe
şefii de stat şi de guvern din ţările membre, a unui nou tratat de
revizuire a dispoziţiilor tratatelor ce fundamentează Uniunea
Europeană.Tratatul de la Amsterdam, a cărui semnare a avut loc la 2
octombrie 1997, cuprinde dispoziţii ce vizează adâncirea integrării
atât prin trecerea în competenţa Comunităţii a unor domenii ce erau
cuprinse în aria cooperării interguvernamentale cât şi prin dezvoltarea
politicilor şi a obiectivelor Uniunii Europene.28
Tratatul de la Amsterdam “extinde procedura legislativă de
codecizie”( procedura introdusă prin Tratatul de la Maastricht) la noi
domenii.Astfel, Tratatul de la Maastricht consacrase aplicarea
codeciziei în 15 articole, pe când Tratatul de la Amsterdam dedică
procedurii codeciziei 37 de articole (ceea ce demonstrează o
accentuare a procesului de integrare). Prin modificările efectuate,
Parlamentul European a primit “statutul de partener egal al
Consiliului în adoptarea actelor normative” (schimbare esenţială în
procesul decizional european).29
Printre cerinţele care au impus adoptarea acestui tratat în
vederea modificării Tratatului de la Maastricht se află urmatoarele :
• necesitatea creşterii rolului Parlamentului în procesul
decizional;
• necesitatea perfecţionării sistemului de funcţionare a doi
importanţi piloni ai Uniunii Europene: politica externă şi de
securitate comună (P.E.S.C.) şi cooperarea în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.)
• necesitatea înlăturării tehnologiei care domină activitatea
instituţiilor comunitare şi care avea ca efect distanţarea
acestora de cetăţeni;
• necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mici şi cele
mari, membre ale Uniunii, în legătură cu diferitele aspecte ale
activităţilor comunitare, în special în sfera realizării viitoarei
uniunii politice.30
28
Idem, pag. 34
29
D.Mazilu, Op.cit., pag.50
30
V.Marcu, Op. cit., pag. 43-44
39
În domeniul instituţional, este avută în vedere în perspectiva
anului 2000 o modificare structurală a Comisiei Europene şi anume
reducerea numărului de membri astfel încât acesta să fie egal cu cel
al statelor membre având câte doi membri.Totodată se preconizează
şi modificarea alocării numărului de voturi în cadrul Consiliului
Miniştrilor.În ceea ce priveşte Parlamentul European are loc pe baza
prevederilor Tratatului o creştere a rolului acestuia în cadrul
procesului de adoptare a legislaţiei comunitare prin extinderea
aplicării procedurii codeciziei.Tratatul de la Maastricht referitoare la
atribuţia Consiliului European de a definii orientările referitoare la
strategiile comune puse în practică de către Uniunea Europeană în
domeniile în care statele membre au interese importante.
În ceea ce priveşte colaborarea externă, pe baza prevederilor
Tratatului de la Amsterdam, statele membre ale Uniunii vor putea să–
şi intensifice relaţiile de colaborare cu terţe state, în mod diferenţiat.
Dezvoltarea acestor relaţii se va realiza numai în condiţiile în care
există sprijinul unei majorităţi, sau, după caz, a unanimităţii statelor
membre.
Modificările majore în domeniul instituţional vor avea loc însă
după anul 2000, aşa cum se precizează în protocolul ataşat Tratatului,
protocol care se referă la viitorul instituţiilor Uniunii.
Tratatul de la Amsterdam reiterează faptul că:”Uniunea
Europeană este fondată pe principiile libertăţii, democraţiei şi ale
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale“.
Aceste modificări aduse tratatului Comunităţii Europene şi
respectiv Tratatului de la Maastricht corespund nevoilor de evoluţie a
procesului de integrare în perspectiva adâncirii sale, precum şi în
perspectiva aderării de noi state în Uniunea Europeană.
Din perspectiva adâncirii procesului integrării se impune
precizarea ca în viitor prevederile tratatelor pe care se fundamentează
Uniunea Europeană vor fi modificate şi îmbogăţite cu noi elemente.31
La fel ca şi în cazul Tratatului de la Maastricht şi ai celorlalte
tratate anterioare, nici acesta nu reprezintă faza ultimă în evoluţia
comunităţilor, ci un pas care are rolul de a adapta construcţia
comunitară la cerinţele perioadei în care a fost adoptat şi a celor de
perspectivă. 32
31
C.Leicu, op. cit., pag 35-36
32
Idem
40
5.9. Reuniunea de la Nisa
38
Călina Ana Buţiu, Dezvoltare comunitară, Alba-Iulia, 2003, pag.69
39
Christian Hen,Jaques Leonard,Uniunea Europeană, Ed.CNI „Coresi” SA, 2001,
pag.9
40
Viorel Marcu,Nicoleta Diaconu,Drept comunitar general.Tratat, Ed. Lumina
Lex,2002, pag.51
43
• Comunităţile sunt organizaţii prin intermediul cărora statele
europene şi-au propus în principal realizarea unei integrări
economice, prin crearea unei pieţe comune de producţie şi
desfacere a mărfurilor protacţioniste, iar începând cu 1
ianuarie 1993 prin operaţionalitatea pieţei comune a
serviciilor şi libera circulatie a lucrătorilor şi a capitalului.41
Noţiunea de „Piaţă comună” pe care s-a bazat iniţial strategia
de integrare antrenează, prin exigenţele sale, o integrare a activităţilor
economice, a instrumentelor şi a exercitării lor într-un nou ansamblu
omogen şi concret. Această omogenitate şi coerenţa, pentru a se
menţine şi întări, presupune alte condiţii decât cele strict economice,
ceea ce înseamnă că noţiunea de „piaţă comună” are implicaţii atât
juridice cât şi politice.42
Alături de integrarea economică Comunitaţile şi-au fixat ca
obiectiv şi realizarea unei integrări sociale, având ca ţel comun
promovarea valorilor culturale, asigurarea unei reale protecţii şi
libertăţi a individului, uniformizarea şi creşterea nivelului de trai în
spaţiul comunitar.
Porivit tratatelor, integrarea nu a fost privită ca un fenomen
static ci unul dinamic, astfel că dacă la inceput integrarea economică
a fost scopul principal pentru care s-au instituit Comunitaţile, pe
parcurs s-a simţit nevoia extinderii acestui proces şi asupra vieţii
sociale şi chiar politice, materializată în măsuri de coordonare la cel
mai înalt nivel-Consiliul European- a politicilor economice şi sociale
naţionale.
Comunităţile au o personalitate juridică proprie, distinctă de
cea a statelor membre, graţie căreia ele pot participa în nume propriu
în cadrul raportului juridic de drept public sau privat, intern sau
internaţional.Comunităţile au o structură instituţională proprie care le
permite să funcţioneze şi să realizeze obiectivele pe care şi le propun
prin tartate, structură care dispune de o independenţă totală, nefiind
subordonată instituţiilor naţionale.
41
Cotea Felician, Drept comunitar instituţional,Ed. Aeternitas,2004, pag.70-71
42
Marian Mihăilă, Drept instituţionl comunitar,Ed. Lumina Lex,2002,pag.130
44
Comunităţile au un sistem legislativ propriu care se aplică în
mod direct pe teritoriul statelor membre şi cu prioritate în faţa
legislaţiilor naţionale.43
Faptul că Uniunea Europeană şi Comunităţile pot fi considerate
ca organizaţii internaţionale interguvernamentale create prin tratate
internaţionale nu limitează evidenţierea unor specificităţi şi diferenţe
ale acestora faţă de organizaţiile internaţionale clasice.Aceasta rezultă
atât din tratatele constitutive, cât şi din constituţiile statelor membre
şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie.Tratatele constitutive se
deosebesc de tratatele internaţionale clasice de constituire a
organizaţiilor internationale, prin faptul că prevăd proceduri speciale
de intrare în vigoare, de aderare la acestea şi de modificare, ca şi în
ceea ce priveşte cadrul instituţional creat prin ele (instituţiile
comunitare) şi ordinea juridică specifică.44
Prin urmare,Comunităţile Europene sunt organizaţii
supranaţionale regionale deschise, cărora statele membre le-au
cedat o parte din prerogativele suveranităţii lor în vederea
realizării unei integrări economice, juridice şi politice tot mai
ample, având ca instrumente de lucru un ansamblu instituţional
şi un sistem de drept propriu, care se aplică direct şi cu prioritate
în cadrul spaţiului comunitar.45
Deşi Curtea de Justiţie a calificat iniţial Comunitatea ca o nouă
ordine juridică de drept internaţional în beneficiul căreia statele
membre au limitat, deşi în domenii restrânse, drepturile lor suverane
şi ai cărei subiecţi sunt nu numai statele membre dar şi resortisanţii
lor, foarte rapid a revenit asupra concepţiei iniţiale şi recunoscând
specificitatea Comunităţilor Europene a operat o detaşare clară a
acestora în raport cu ordinea juridică internaţională Curtea de Justiţie
a subliniat astfel că: „instituind o comunitate pe o durată nelimitată,
dotată cu atibuţii proprii, cu personalitate, capacitate juridică, cu o
capacitate de reprezentare internaţională şi mai ales cu puteri reale
izvorând dintr-o limitare a competenţei sau un transfer de atribuţii de
la state la Comunitate, acestea şi-au limitat, deşi în domenii restrânse,
drepturile lor suverane si au creat astfel un corp de drept aplicabil
resortisanţiilor lor şi lor însele.”
43
Felicin Cotea, Op.cit, pag. 70
44
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit., pag. 55
45
Felician Cotea, Op.cit, pag. 71
45
Această specificitate a Comunităţilor le face irezistibile la
multiplele teorii federaliste, internaţionaliste, supranaţionale,
constituite în încercarea de a explica natura lor juridică.46
Comunităţile Europene au un statut aparte nu numai prin faptul
că au fost primele organizaţii instituite ci şi prin originalitatea care le
diferenţiază de alte organizaţii internaţionale regionale care au ca
obiectivînfiinţarea unor pieţe unice bazate în principal pe crearea unor
zone de liber schimb.47
Ele conferă atât o capacitate juridică generală în sensul că
aceste Comunităţi beneficiază în statele membre de toate drepturile
recunoscute de legislaţia internă persoanelor juridice de interes public
rezidente, cât şi de o personalitate juridică specială prin care s-a
înlăturat orice dubiu sau interpretare restrictivă, precizându-se că
acestea în cadrul capacităţii juridice generale pot să dobândească şi să
însrăineze bunuri mobile şi imobile şi să stea în justiţie în procesele în
care vor fi chemate, prin urmare Comunităţile nu beneficiază de
imunitate de jurisdicţie. Această Comunitate are competenţa de a
încheia acte de drept internaţional şi în domenii pentru care Tratatul
nu i-a conferit o competenţă expresă, aceasta întrucât indiferent de
planul intern sau extern, în care acţionează, pentru realizarea
obiectivelor comunitare ea poate să încheie orice fel de acte pe care le
consideră necesare.48
46
Marian Mihăilă, Op.cit., pag. 124
47
Viorel Marcu, Drept instituţional comunitar, Ed. Lumina Lex, 2001, pag. 130
48
Felician Cotea, Op.cit.pag. 72-74
46
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LA CAPITOLUL II.
47
CAPITOLUL III. INTRODUCERE ÎN DREPTUL
COMUNITĂŢILOR EUROPENE
48
Supranaţionalitatea comunităţilor europene constituie un
subiect important al tematicii ce urmează a fi dezvoltată pe parcursul
acestui curs fiind necesar a se face acum câteva precizări prealabile.
Astfel, dreptul comunitar european se deosebeşte de dreptul
internaţional public în primul rând prin aceea că fundamentează
drepturi şi obligaţii nemijlocite pentru persoane şi întreprinderi.
Aceste drepturi şi obligaţii sunt reglementate direct, la nivelul
instituţiilor competente ale comunităţilor europene, şi nu prin
intermediul statelor. Cu alte cuvinte persoanele fizice şi juridice
resortisante pe teritoriul statelor membre sunt subiecte ale dreptului
comunitar european, spre deosebire de dreptul internaţional public
unde subiectivitatea juridică în cadrul raporturilor specifice aparţine
exclusiv statelor şi organizaţiilor internaţionale. În acest sens se poate
afirma că în dreptul comunitar european asistăm la o extindere a
domeniului suveranităţii statale dincolo de limitele specifice
consacrate în normele de drept internaţional. În limbajul specific de
drept comunitar european, adoptat şi de constituţiile unor state
membre (spre exemplu art. 23 al.1 şi art.24 al.1 al Legii fundamentale
a RFG) aceasta înseamnă un transfer de atribute/prerogative de
suveranitate.
Prin urmare, supranaţionalitatea este caracteristica juridică
fundamentală a celor trei comunităţi europene (CECO, CEEA,
CEE) şi a Comunităţii Europene (CE - fosta CEE).
Datorită evoluţiei acestei ramuri speciale de drept internaţional
public, sintagma de drept european trebuie înţeleasă, în perioada
contemporană, în două accepţiuni:
• un sens larg, în care noţiunea desemnează dreptul
organizaţiilor internaţionale constituite la nivelul Europei
• un sens restrâns, în care noţiunea desemnează dreptul
comunităţilor europene cu caracter supranaţional (CECO,
CEEA şi CEE respectiv CE).
Aceasta explică de ce, în doctrina şi şcolile de drept din
Europa, denumirile care sunt folosite pentru a desemna disciplina
care se ocupă cu studiul dreptului comunităţilor europene cu caracter
supranaţional sunt inconsecvente şi diferite, fiind folosită atât
sintagma de Drept european cât şi alte sintagme precum Dreptul
comunităţilor europene, drept comunitar, Drept comunitar european,
etc.
49
Nici în doctrina românească contemporană disciplina juridică
nu este denumită în mod unitar cu toate că marea majoritate a
autorilor au optat, în final, pentru sintagma drept comunitar
european.
DREPTUL COMUNITAR EUROPEAN, ca ramură de drept,
desemnează ansamblul normelor juridice, izvorând din tratatele
constitutive ale comunităţilor europene cu caracter supranaţional, din
reglementările instituţiilor şi organelor comunitare, din practica
judiciară şi din cutumă, care reglementează raporturile sociale care se
nasc se modifică şi/sau se sting între statele membre în cadrul acestor
organizaţii europene, între comunităţile europene şi statele membre
precum şi între comunităţile europene şi resortisanţii din statele
membre, persoane fizice şi juridice.
Ca disciplină juridică, dreptul comunitar european studiază
dreptul comunităţilor europene cu caracter supranaţional.
Cu toate că, actualmente, România are statutul unui stat terţ în
raport cu Comunitatea şi Uniunea Europeană, în cadrul cursului este
abordată problematica raporturilor României cu această organizaţie
întrucât, pe de o parte, odată cu încheierea în anul 1993 a Acordului
de Asociere a României cu comunităţile europene şi statele membre
ale acestora, relaţiile bi-şi multilaterale au dobândit un caracter
special şi privilegiat şi, pe de altă parte, întrucât stadiul de aderare al
României la CE şi UE este deosebit de avansat, ţara noastră găsindu-
se, la începutul anului 2005, în faza prealabilă semnării tratatului de
aderare.
În cadrul dreptului comunitar european care reprezintă mai
mult decât o simplă ramură de drept respectiv un adevărat sistem
juridic pseudostatal, se face distincţia, pe de o parte, între dreptul
instituţional comunitar european şi dreptul material comunitar
european şi, pe de altă parte între dreptul instituţional comunitar şi
ramuri speciale de drept material precum dreptul administrativ
european, dreptul social european, dreptul european al muncii, dreptul
european comercial şi al concurenţei comerciale, dreptul european al
mediului, etc.
Prin Drept instituţional comunitar european se înţelege
ansamblul de norme juridice care reglementează structura,
compunerea, organizarea şi funcţionarea precum şi competenţa
instituţiilor fundamentale şi celorlalte organe ale comunităţilor
50
europene. Destinatarii acestor norme juridice sunt întotdeauna şi
numai comunităţile europene ca subiecte distincte de drept.
Prin Drept material comunitar european se înţelege
ansamblul normelor juridice care reglementează obiectivele,
domeniile şi politicile concrete ale comunităţilor europene precum şi
strategiile şi mijloacele de realizare a acestora. Destinatarii acestor
norme sunt atât comunităţile europene ca subiecte distincte de drept
cât şi statele membre ale acestora în nume propriu, precum şi orice
alte persoane fizice sau juridice resortisante în statele membre.
Dreptul comunitar este format dintr-un ansamblu de norme
juiridice ordonate conform unor principii de ierarhie precise şi
riguroase, formând ordinea juridică comunitară. Această ordine
juridică este însă diferită atât de ordinea juridică internaţională, cât şi
de cea statală. Între ordinea juridică comunitară şi cea a statelor
membre există raporturi pe principiul integrării directe a dreptului
comunitar în dreptul intern al statelor membre şi al primordialităţii
primului asupra celui de-al doilea, principii care chiar dacă unele nu
rezultă în mod expres din tratatele care au instituit comunităţile
europene, au fost statuate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
Putem astfel concluziona că dreptul comunitar este format din
doua categorii de norme juridice: cele cuprinse în tratatele
constitutive – care au valoare contituţională – şi, cele cuprinse în
actele juridice emise de instituţiile comunitare, care constituie
legislaţia comunitară ordinară şi care au ca, obiectiv instituirea pieţei
interne prin care se asigură libertatea de circulaţie a bunurilor,
serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, precum şi pentru asigurarea
unei concurenţe loiale, suprimarea obstacolelor din calea iniţiativei
operatorilor şi asigurarea instrumentelor comune necesare, între care
un loc de bază îl ocupă adoptarea unei monede unice ( EURO).
Dreptul comunitar se aplică deci în cadrul comunităţilor
europene ca un drept intern al acestora, dar nu şi relaţiilor cu un
pronunţat caracter intern al statelor, aşa cum a statuat Curtea
Europeană de Justiţie.
51
2. Izvoarele dreptului comunitar european
49
Jean-Victor Louis, L’ordre juridique communitaire, Bruxelle1990, pag. 71-104, ci
50
Penelope Kent, European Community Law, 1992, pag. 23-26
51
David A.O.Edward, Robert C. Lane,European Community Law, Edimburgh
1991.pag.73-74
52
PhilippManin,Lescommunautes europeennes, L’Union europeennes, Droit
institutionell, Paris, Ed. A.Pedone, 1993,pag.221-222
52
• principiile generale ;
• actele unilaterale cu forţă obligatorie.53
Conform unei alte opinii dreptul comunitar European are două mari
categorii de izvozre:
• scrise;
• nescrise;
În cadrul izvoarelor scrise se face delimitarea între drept comunitar
primar (principal) şi secundar (derivat).
53
V. Marcu ,Op.cit., pag. 105-106
53
• Tratatul de aderare a Regatului Danemarcei, Irlandei şi a
Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la CEE şi
EURATO din 22 ianuarie 1971 şi actele adiţionale
• Tratatul de modificare a tratatelor constitutive ale
comunităţilor europene în domeniul bugetar din 22 aprilie
1970 (tratatul bugetar)
• Actul Unic European din 28 februarie 1986 (AUE)
• Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană din 7
februarie 1992 (TUE)
• Tratatul de la Maastricht privind Comunitatea Europeană de
modificare a tratatului de la Roma din 1957, adoptat la 7
februarie 1992 (TCE sau noul Tratat de la Roma), care
constituie parte integrantă a TUE.
• Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană din 2 octombrie 1997
• Tratatul de la Nisa de modificare a tratatelor constitutive ale
comunităţilor europene din 26 februarie 2001
57
Idem
58
I.Filipescu, A. Fuerea, Op. cit., pag.34
57
tratatului, nici procedura de excludere a unui stat. Curtea a subliniat
caracterul definitiv al limitării drepturilor suverane ale statelor.
Totuşi, nu se poate imagina ipoteza în care unui stat ce doreşte
să se retragă din CE să i se opună caracterul definitiv al
angajamentelor sale, astfel încât retagerea sa să intervină pe baza unui
acord încheiat între statele membre. Aşa cum s-a văzut, în realitate
aceasta este amploarea efectelor concrete ale participării statelor
membre pe “materialul“ lor economic şi social care apare ca veritabil
factor de ireversibilitate al angajamentelor comunitare.
Curtea s-a fondat pe durata nelimitată a Tratatului EURATOM
(şi pe caracterele specifice ale organizării sale instituţionale) pentru a
considera, legat de dispoziţiile neconforme cu tratatul nici confirmate,
nici înlocuite de acesta, faptul că nu se prezumă caducitatea
prevederilor din tratat.59
Acordurile de aderare. Acordurile de aderare a unor state la
Comunităţi reprezintă a treia categorie, respectiv Tratatul şi actul de
aderare al Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii (22 ianuarie 1972),
Tratatul şi actul de aderare al Greciei (28 mai 1979); Tratatul de la
Bruxelles privind Groenlanda (13 martie 1984), Tratatul şi actul de
aderare al Spaniei şi Portugaliei (12 iunie 1985). Dispoziţiile acestor
documente se încorporează în tratatele constitutive.60 Actele de
aderare, multiple şi de natură diversă care adaptează şi completează
tratatele anterioare, sunt, de asemenea, izvoare primare ale dreptului
comunitar. Aici avem în vedere actele referitoare la aderarea la
Comunităţile europene a Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit al
Marii Britanii, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1973; actele referitoare
la aderarea Republicii Elene la Comunităţile europene, din 24 mai
1979, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1981; actele relative la aderarea
Regatului Spaniei şi Republicii Portugheze, din 12 iunie 1985,
precum şi cele care au urmat până în anul 1995; Actul unic European,
semnat la Luxemburg şi la Haga în 17 şi 28 februarie, intrat în
vigoare în iunie 1987, care nu se limitează la a modifica cele 3 tratate
institutive şi să completeze Tratatul C.E.E., ci dă şi o bază juridică
Consiliului European şi cooperării politice europene.61
59
A.Fuerea, op. cit., pag.114
60
ibidem
61
Idem, pag34-35
58
Convenţiile şi protocoalele anexă. Convenţiile şi protocoale anexă,
care în conformitate cu practica internaţională în domeniul încheierii
tratatelor, fac parte constitutivă din tratatele de bază, reprezintă a
patra categorie a surselor principale. În legătură cu acestea, Curtea de
Justiţie a statuat că ele au forţă juridică a tratatelor
instituţionale.62Practica adoptării de convenţii şi protocoale anexă a
fost extinsă prin Tratatul de la Maastricht, care cuprinde 17
protocoale, precum şi prin Tratatul de la Amsterdam, toate având
valoarea juridică a tratatului. O situaţie diferită o au declaraţiile
anexate unor tratate comunitare, care sunt făcute de către toate
statele member sau numai de către unele dintre acestea. Astfel,
Tratatul de la Maastricht cuprinde treizeci de declaraţii. Declaraţiile
reprezintă punctul de vedere al respectivelor state faţă de anumite
prevederi ale tratatului. Ele nu au forţă juridică obligatorie, dar se
constată din practica jurisdicţională că s-a ţinut seama de ele în
interpretarea tratatelor de către Curtea de Justiţie, precum şi de către
Consiliu şi Comisie în activitatea desfăşurată. Declaraţiile care sunt
făcute de către un singur stat sunt însă considerate ca neangajând
restul statelor.
Actele comunitare supuse aprobării statelor membre. Actele
comunitare supuse aprobării statelor membre sunt incluse de
asemenea ca o ultimă categorie în cadrul surselor principale. Se are în
vedere faptul că, din moment ce ele au fost aprobate de către statele
membre, au forţa juridică a tratelor constitutive ale Comunităţilor.63
62
J.Boulouis, citat de V. Marcu, în Op. cit., pag. 108
63
P.Manin, Op. cit. pag. 222
59
recomandări care sunt folosite de regulă în dreptul
internaţional.64Termenul “act comunitar“ înseamnă orice instrument
legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile administrative,
astfel că actul denumit conform letter adoptat de Comisie potrivit
dreptului comunitar al concurenţei este la fel de valid precum şi un
regulament de bază65. Având caracter derivat, dreptul secundar nu
poate contraveni dreptului primar. În caz contrar, el va fi lipsit de
efecte juridice. În acelaşi timp, dreptul secundar trebuie să fie
conform obiectivelor fundamentale, generale, ale Comunităţilor şi
obiectivelor cu caracter mai specific, care sunt înfăptuite prin
intermediul diverselor politici comunitare şi, chiar dacă Tratatul nu
enunţă expres obiective specifice ale anumitor activităţi, aceste
obiective pot fi normal deduse prin interpretare. Nu mai puţin, ele
trebuie să fie conform principiilor generale ale dreptului comunitar,
care înseamnă, spre exemplu, ca aplicările diferenţiate trebuie să
respecte principiul nediscriminării, inclusive atunci când regulile de
aplicare acordă unui stat membru o perioadă mare de implementare,
precum şi prohibiţiile specifice enunţate de Tratat în diverse
domenii.66 67
Caracteristica principală a Comunităţii europene este aceea
conform căreia capacitatea de a creea reguli de drept este
instituţionalizată, adică este conferită anumitor organe (instituţii) ce o
exercită după o procedură prealabil stabilită. Suntem în prezenţa unei
puteri normative compatibilă cu cea legislativă. În acest sens, deşi
redactorii tratatelor au fost reţinuţi în folosirea termenului ”lege” sau
”legislaţie”, Curtea de justiţie nu mai ezită astăzi, cel puţin în
domeniul Tratatului C.E.E. (tratat care nu este decât un cadru foarte
flexibil), să evoce “sistemul legislativ al Comunităţilor”.68
În cadrul surselor derivate ale dreptului comunitar se include
acte normative elaborate de instituţiile comunitare în baza abilitării
64
A se vedea în acest sens, L.Cartou, Communautes Europeennes, Dalloz, Paris,
1991, p.4-40
65
W.Cairns, Introduction to European Union ,Law Cavendish Publishing Limited,
London-Sidney, 1997,pag. 61
66
C.D.Ehlerman, How flexible is Community law? An unsual approach to the
concept of two speeds., in MLR, vol. 82, 1984, pag. 1288-1290
67
O.Manolache , Op. cit. pag. 19
68
I.Filipescu, op. cit., pag.36
60
lor de către tratatele constitutive. Din punct de vedere numeric,
acestea sunt cele mai numeroase, constituind o sursă foarte
importantă a dreptului comunitar.69
Denumirea actelor normative unilaterale care fac parte din
dreptul derivat, a fost diferită în cadrul celor trei comunităţi. Astfel,
art.14 din Tratatalul C.E.C.O. prevede trei categorii de acte: decizii,
recomandările şi avizele. Tratatul C.E.E. (art.189) şi TratatulC.E.E.A.
(art.161) prevăd cinci categorii de acte: regulamente, directive,
decizii, recomandări şi avize. Analizate prin prisma definirii lor de
către tratate, ca şi prin prisma jurisprudenţei, se apreciază că aceste
acte pot fi clasificate în patru categorii:70
• deciziile generale (C.E.C.O.) şi regulamentele(C.E.şi
C.E.E.A);
• recomandările (C.E.C.O.) şi directivele(C.E. şi C.E.E.A.);
• deciziile negenerale (C.E.C.O.) şi deciziile(C.E. şi C.E.E.A.);
• avizele(C.E.C.O.) şi recomandările şi avizele(C.E. şi
C.E.E.A.).
Conform art.189 C.E., aşa cum a fost modificat prin prin
Tratatul de la Maastricht, în vederea îndeplinirii atribuţiilor lor,
instituţiile comunitare adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi
formulează recomandări sau avize. Avem deci o dispoziţie legală în
tratat care prevede şi forţa juridică a fiecăreia dintre aceste acte
normative.
În afara acestor categorii, mai sunt prevăzute în tratatele
originare şi în alte acte juridice, ca de exemplu: ”deliberări” sau
”programe generale” acestea din urmă având mai ales un caracter
politic. Din punctul de vedere al caracterului juridic, aceste acte
unilaterale, în esenţă, trebuie să facă parte din categoria
regulamentelor, deciziilor şi directivelor.71
Conform reglementării tratatelor iniţiale, aceste acte juridice
puteau fi adoptate doar de către Consiliu sau Comisie. După intrarea
în vigoare a Tratatului de la Maastricht, ele pot fi adoptate împreună,
69
J.Boulouis,op. cit., pag.174, citat de V Marcu, în op. cit., pag. 108
70
idem
71
P.Manin, op.cit, pag 226,citat de V.Marcu în op. cit., pag.109
61
de către Consiliu, Comisie şi Parlament (art.189 B) sau de către
Banca Centrală Europeană.72
Regimul juridic general al actelor din categoria surselor de drept
derivat . După cum a statuat Curtea Europeană de Justiţie, natura
unui act din această categorie nu este dată de denumirea sa, ci de
conţinutul său. În acest sens Curtea poate să procedeze la
”recalificarea” actului sau la invalidarea acestuia dacă nu s-a respectat
procedura de adoptare conform cu natura sa reală.
În cazurile în care tratatul prevede adoptarea unui anumit tip de
act, în legătură cu un anumit domeniu ce urmează a fi reglementat,
instituţia care îl adoptă este obligată să se conformeze. În celelalte
situaţii, se lasă la latitudinea acesteia denumirea actului care va fi
adoptat. Conform art.190 C.E. şi practicii instituite de Curtea de
Justiţie, adoptarea fiecărui act normativ de către organele comunitare
trebiue să fie motivate, fiind considerate ca un viciu de formă nu
numai lipsa motivaţiei, dar şi insuficienţa acesteia.
Actele pot fi modificate oricând de organul care le-a emis.73
Regimul juridic al regulamentelor. Regulamentul este principalul
izvor al dreptului comunitar secundar. Prin acesta se exprimă,
îndeosebi, puterea legislativă a Comunităţilor. Articolul 189 din
Tratatul C.E.E. dă efectelor sale juridice o definiţie completă şi fără
ambiguitate, care îi conferă o natură şi o eficacitate absolut
comparabile cu cele ale legii în sistemele naţionale.74
Regulamentele, aşa cum sunt ele definite de articolul 249CE
(fostul art.189) constituie ilustrarea majoră a ceea ce Curtea numeşte
sistemul legislativ al Comunităţii.75
Caracterul normativ al regulamentelor a fost subliniat, foarte
mult, de către Curte, având în vedere, în special, condiţiile acceptării
recursurilor în anulare introduse de persoanele private care limitează
sau exclude recursurile în anulare ale acestora împotriva actelor
generale. Această jurisprudenţă se referă la faptul că regulamentele
sunt acte care se aplică categoriilor abstracte şi în totalitatea lor.76
72
V.Marcu, Op.cit., pag.108-109
73
V.Marcu, Op.cit., pag.110
74
Idem, pag.111
75
CJCE, 17 dec. 1970 ,Einfuler und vorratsstelle Getreide/Kistu, off. 25/70 Rec.
pag.1161
76
A.Fuerea, Op. cit., pag. 122
62
Regulamentul, ca şi legea, are o influenţă generală. El conţine
prescripţii generale şi impersonale, statuând prin abstracţie. Este de
fapt condiţia funcţionării normative care i se cere în sistemul
tratatului. Nu se confundă cu decizia .77
Criteriul de distincţie între regulament şi decizie este legat de
forţa generală78 şi nu de denumirea, sau a modalităţilor de adoptare a
sa.79 Necesităţile protecţiei drepturilor recurenţilor determină,
cateodată, Curtea să înainteze analizele sale, în special în ceea ce
priveşte regulamentele care fixează drepturi antidumping, mergând,
cateodată, până la a admite caracterul lor hibrid.80
În drerptul comunitar, noţiunea de “dumping” se aplică în
prezent doar în comerţul cu state terţe (intracomunitar poate exista
doar în perioadele tranzitorii stabilite la aderarea UE a unor noi
membri) şi priveşte produsele de import care se vând pe Piaţa
comunitară la un preţ inferior valorii normale unui produs similar.81
Obligativitatea, o altă caracteristică a regulamentului, face ca
acesta să se deosebescă de recomandări şi avize. Acestea din urmă,
potrivit art. 189 al Tratatului C.E.E.”nu obligă”. Regulamentul, fiind
obligatoriu în toate dispoziţiile sale, interzice orice aplicare
incompletă. Se deosebeşte şi de directivă care nu leagă decât în
privinţa rezultatului. Prin regulament, autoritatea comunitară dispune
de o putere normativă completă. Ea (puterea comunitară) poate nu
numai să prescrie un rezultat, ci să impună şi modalităţile de aplicare
şi execuţie considerate oportune.
Regulamentul este direct aplicabil în orice stat membru,
adresându-se direct subiectelor de drept intern din statele membre,
deoarece conţine drepturi şi obligaţii pentru acestea. 82
Fiind direct aplicabil, regulamentul se va insera în mod automat
în ordinele juridice naţionale, excluzând orice măsură de receptare
77
V.Marcu, Op. cit., pag.111
78
CJCE,5 mai 1977, Koninldijke Scholten Honig-Conseil et Commission,off.101-
76,Rec.pag.797.
79
CJCE, 6 octombrie 1982, Conseil et Commission, off. 307-81, Rec.pag.3463.
80
A.Fuerea, Op. cit., pag.122
81
I.Jinga, A.Popescu, Dictionar de termeni Comunitari, Ed.Lumina Lex, 2000,
pag.94-95
82
V.Marcu, Op. cit., pag.111
63
naţională83 sau tot ceea ce ar putea disimula natura şi efectele unui
regulament.84 Reproducerea regulamentelor în publicaţiile naţionale
va putea, totuşi, fi justificată pentru motive de informare, ca şi
condiţie, ca acestea să nu creeze îndoieli asupra caracterului
comunitar al dispoziţiilor reproduse.
Doar măsurile prevăzute de regulamente vor putea fi luate de
autorităţile statelor membre.85 Statul trebuie să ia măsurile care se
dovedesc a fi necesare având în vedere lacunele regulamentului.
Aceste măsuri vor trebui, ţinând cont de aceleaşi dispoziţii stabilite de
articolul 5 CE (actualul art. 10), să faciliteze aplicarea şi nu să
antreneze executarea lor.
Regulamentul se bucură de un efect direct şi creează drepturi şi
obligaţii de care jurisdicţiile naţionale vor trebui să ţină cont.86
Ierarhia internă între regulamente ţine de confuzia puterii
legislative şi a puterii executive în Comunitate care conduce la a
distinge, potrivit unei terminologii oficiale, între regulamentele de
bază şi regulamentele de aplicare. Distincţia corespunde unei
diferenţe de funcţionare a celor două categorii de texte.
Regulamentele de aplicare vor purea fi controlate şi anulate pentru
încălcarea regulamentelor de bază, fie că sunt luate sau nu de însăşi
instituţia care le-a adoptat pe acestea din urmă.87
Regulamentele comunitare sunt acte juridice adoptate, după caz
de către Consiliu, Comisie şi Parlament, Comisie şi Bancă Centrală
Europeană (conform Tratatului de la Maastricht).
Regulamentele se detaşează ca importanţă în contextul
celorlalte acte normative prin forţa lor obligatorie în toate statele
membre ale Comunităţii. Ca atare, toate regulamentele emise în
cadrul procesului legislativ comunitar vor avea imediat şi direct
putere de lege pe teritoriul Comunităţii.
83
CJCE,7 februarie 1973, Commission-Italia, off. 39-72, Rec. pag. 107.
84
78 CJCE, 2 februarie 1977, Amsterdam Bulb Produkt-Shapvoor von Siergewassen,
off. 50-76,Rec. pag.137.
85
CJCE, 11 februarie 1971,Racke Hauptyollant Hambourg St. Armen, off.39-70,
Rec. pag. 49.
86
CJCE, 14 decembrie 1971,Polki-Min. des Finances de la Rep.italienne, off. 43-71,
Rec. pag. 1039.
87
A.Fuerea, Op. cit. pag.123
64
Articolul 189(2) al Tratatului de la Roma statuează faptul că
regulamentele sunt de aplicabilitate generală, fiind obligatorii direct şi
în întregime pe teritoriul tuturor statelor membre.88.
Regulamentele au următoarele elemente esenţiale în ceea ce
priveşte regimul juridic(art.189 C.E.) :
• au o aplicabilitate generală, adresându-se tuturor subiectelor
de drept din spaţiul comunitar;
• sunt obligatorii în totalitatea dispoziţiilor lor ;
• au o aplicabilitate directă în toate statele membre 89
Aceste acte intră în vigoare, în virtutea articolului 254 CE, la
data pe care o fixează sau în a 20-a zi urmatoare publicării lor; data
publicării este prezumată a fi cea care figurează pe fiecare număr al
Jurnalului Oficial; această prezumţie poate fi înlăturată de proba că
această dată nu era data publicării efective. Regulamentele pot
prevedea o aplicare diferită a dispoziţiilor posterioare intrării în
vigoare. Aplicarea unui regulament la data oficială din Jurnalul
Oficial poate, în anumite cazuri, să ajungă la faptul retroacţiunii.90
Urgenţa poate să conducă la a fixa intrarea în figoare la o dată
anterioara celei de-a 20 –a zi, ea putând să intre în vigoare încă din
ziua publicarii, dacă motive imperioase o justifică91 sau în ziua
următoare publicării, dacă operatorii nu pot ignora institutirea imineta
a unui drept antidumping definitiv.92 Măsurile tranzitorii pe care
Comisia poate fi autorizată să le ia se aplică, în principiu, la o
perioadă posterioară, luată ca efect al dispoziţiilor principale; ele pot,
totuşi, să se aplice unei perioade situate între publicarea reglementării
şi producerea efectului său, cu condiţia ca ele să-şi păstreze
caracteristicile lor tranzitorii şi să fie necesare pentru a-şi atinge
obiectivele clauzei de abilitare.93
88
J.Boulouis, citat de V. Marcu în op. cit., pag.110
89
Jonel Boudant, Max Gounelle, Les Grandes dates de l Europe Communitaire,
Paris 1989, pag.214
90
CJCE, 9 ianuarie 1990, SAFA-Ammistratione delle Finanye dello Stato, off.C337-
88, Rec. pag. 267
91
A se vedea, de ex., în materia drepturilor antidumping, CJCE,ord. din 16 ianuarie
1987, Enital-Conseil,off. 304-86, Rec. pag.267.
92
CJCE, 11 iulie 1990, Enital-Comisia şi Consiliul, off. jtes C-304-86 si C- 185-87,
Rec. pag. I-2939.
93
CJCE,14 ianuarie 1987, Germania-Comisia, off. 278-84, Rec. pag.1.
65
Regulamentele interne ale instituţiilor, adoptate de acestea în
cadrul puterii lor de auto-organizare, au doar o forţă
interinstituţională în ceea ce priveşte statele. Ele trebuie să fie
conforme tratatelor şi pot fi controlate de curte. În sens invers, ele pot
servi ca bază a recursurilor îndreptate împoriva actelor adoptate în
greşita cunoaştere a dispoziţiilor lor. O directivă adoptată cu
încălcarea regulamentului interior al Consiliului va fi anulată.94 Cu
toate acestea, Curtea a considerat că aceste regulamente interne sunt
lipsite de forţă executorie şi nu sunt susceptibile de a fi invocate de
persoane.95 Tribunalul a considerat că, de o manieră aparent
contradictorie, faţă de regulamentul interior al Comisiei, dispoziţiile
creatoare de drept şi factorii de securitate juridică pot fi invocate de
particulari.96
Regulamentele financiare prevăzute de articolul 279 CE apar,
din contră, după o modificare a practicii comunitare, ca regulamente
în sensul articolului 249.
Statutul funcţionarilor, deşi nu este calificat ca regulament,
reuneşte toate aspectele care caracterizează acest tip de act în termenii
articolului 189 CE, ceea ce explică că funcţionarii pot face să
prevaleze statutul în faţa jurisdicţiilor naţionale.97
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al regulamentelor,
acesta este foarte vast, începând cu armonizarea legislaţiilor interne în
scopul creării pieţei interioare, până la stabilirea mecanismelor
comunitare privind organizarea comună a pieţei agricole şi a
dispoziţiilor privind regulile de concurenţă.
Regimul juridic al directivelor. Directivele impun rezultate şi lasă,
în principiu, destinatarilor lor competenţa în ceea ce priveşte forma şi
mijloacele pentru a-şi atinge rezultatele în termenele fixate.
Transpunerea directivelor nu trebuie să fie analizată ca o receptare şi
luare a formei printr-o transformare în dreptul naţional. Statele au
94
CJCE,23 februarie 1988,Regatul Unit-Consiliu,off.68-86, Rec. pag. 855.
95
CJCE, 7 MAI 1991, nakajma All Precizion Co Ltd.-Conseil, off. C-69-89, Rec.pag.
I-2069
96
27 februarie 1992, BASF ş.a.-Comisia, off.jtes T-79-89 la 86-89, T-91-89, T-92-
89, T-94-89, T-96-89,T-98-89, T-102-89, T-104-89, Rec. pag.II-315.
97
A.Fuerea, Op. cit., pag.124-125
66
obligaţia de a comunica Comisiei măsurile luate pentru a aplica
directivele.98
Directiva reprezintă o formă a legislaţiei cu două trepte de
aplicare. Se asemănă tehnicii legii-cadru completată prin decrete de
aplicare. Se circumscrie voinţei redactorilor tratatelor de a oferi
instituţiilor, pe lângă regulament, un instrument de uniformizare
juridică, o formulă fondată pe împarţire de sarcini şi colaborare între
nivelul comunitar şi nivelul naţional. Este mai flexibilă şi mai fidelă
particularităţilor naţionale, special adoptată pentru a asigura funcţia
de apropiere a legisleţie comunitare de legislaţiile naţionale (potrivit
art.100 din Tratatul C.E.E.).99
Directivele sunt actele normative care stabilesc cadrul general
de reglementare a diverselor aspecte ce vin în atenţia instituţiilor
comunitare dar lasă la latitudinea statelor membre forma de
implementare în legislaţia naţională. Desigur, introducerea în
legislaţia naţională a conţinutului directivelor se va face prin folosirea
procedurii legislative specifice fiecăruia dintre statele membre vizate
de respectiva directivă. Astfel, trebuie reţinut faptul că directivele nu
sunt de aplicabilitate generală, existând situaţii când ele sunt adresate
numai unora sau unuia dintre statele membre ale Comunităţii care vor
avea datoria să implementeze măsura în legislaţia naţională în acordul
cu spiritul ei şi într-o anumită perioadă de timp prestabilită. De
semnalat că în anumite cazuri, în care directiva nu a fost
implementată în acord cu scopul ei iniţial sau în termenul prevăzut, ea
poate da totuşi naştere, în anumite condiţii la efecte directive.100
Statul poate proceda la o aplicare anticipată a directivei.
Particularii nu vor putea invoca principiul protecţiei legitime înainte
de expirarea termenului. Particularii nu vor putea pune în cauză faptul
că un stat, după ce a pus în aplicare cu anticipaţie directiva, a adoptat
un act contrar, chiar dacă termenul nu a expirat întotdeauna.
Termenul fiind expirat, o acţiune în constatarea încălcării
îndreptată împotriva statului va putea sancţiona netranspunerea
98
Idem, pag.125
99
I.Filipescu, op.cit. pag.38
100
John Tillotson,”European Community Law, pag.66 citat de C. Leicu, în op. cit.,
pag.36
67
directivei, termenele de transpunere având, potrivit unei jurisprudenţe
constante, un caracter imperativ.101
Deciziile sunt acte normative obligatorii numai pentru subiecţii
cărora li se adresează. De subliniat este caracterul lor obligatoriu şi
faptul că nu sunt de aplicabilitate generală, ci individuală.102
De-a lungul timpului, instituţiile comunitare au adoptat
directive care comportă obligaţii precise în sarcina statelor şi care nu
lasă acestora alegerea mijloacelor, ci doar a formelor, pentru a-şi
atinge rezultatele prescrise. Curtea nu a condamnat această practică,
ci chiar a consolidat-o, amintind obligaţia statelor “de a alege formele
şi mijloacele cele mai adecvate în vederea asigurării efectului util al
directivelor”, precizând totodată, “competenţa lăsată statelor membre,
în ceea ce priveşte forma şi mijloacele măsurilor de luat de către
instanţele naţionale, este în funcţie de rezultatele pe care Consiliul sau
Comisia înţelege să le atingă”.
Curtea s-a arătat, în mod progresiv, mai direct privind formele
măsurilor de transpunere ce trebuie luate de statele membre.
Transpunerea implică adoptarea măsurilor de către statul care
ţine să-şi îndeplinească obligaţiile ce decurg din directive. Ea
presupune, de asemenea, ca state să elimine dispoziţiile
incompatibile. Potrivit exigenţelor definite de Curte, dispoziţiile
trebuie să fie aplicate cu o forţă constrângătoare, incontestabilă, cu
specificitatea, precizia şi claritatea cerută pentru a fi satisfăcute
exigenţele securităţii juridice care solicită ca, în cazul în care
directiva vizează să cunoască plenitudinea drepturilor lor.103
Directivele sunt constituite atât din recomandări (art. 14
C.E.C.O.) cât şi din directive (art.189 C.E.E. şi art. 161 C.E.E.A.).
Deosebirea dintre recomandări şi directive ar consta în faptul ca
rercomandările C.E.C.O. sunt adresate unor anumiţi destinatari -
aceştia putând fi atât statele cât şi alţi agenţi comunitari – în timp ce
directivele C.E. şi C.E.E.A. pot fi adresate doar statelor membre,
neputând impune obligaţii persoanelor. O persoana care este
implicată într-un proces judiciar poate să invoce o directivă împotriva
unui stat, indiferent dacă statul se află în calitate de patron sau de
autoritate publică.
101
A.Fuerea, Op. cit., pag. 126
102
C. Leicu, Op. cit., pag 36
103
Idem, pag.126-128
68
Caracteristic pentru acestea din punctul de vedere al regimului
juridic este faptul că ele nu au forţă generală, nefiind obligatorii decât
în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins.
Ele nu sunt acte generale, adresându-se doar destinatarilor avuţi
în vedere chiar dacă au acelaşi conţinut general. Ele trebuie deci
comunicate fiecărui destinatar, făcând parte din categoria actelor
care-chiar dacă sunt publicate în J.O.C.E.- nu înseamnă că publicarea
este o condiţie de aplicabilitate, ea având doar valoare
documentară.104Statele destinatare au obligaţia de a lua toate măsurile
necesare pe plan intern pentru a aplica în mod concret toate
prevederile directivelor fără a avea posibilitatea să facă aprecieri
asupra fundamentării sau oportunităţii directivei în cauză, controlul
Comisiei şi al Curţii asupra acestei situaţii fiind foarte riguros. Deşi
nu se prevede în tratate, Comunitatea impune statelor să prezinte lista
tuturor măsurilor luate pentru aplicarea directivelor. Absenţa
notificării sau prezentarea incompletă a acesteia constituie o
neîndeplinire a obligaţiilor rezultate din dreptul comunitar. Se
apreciază că directivele au mai ales un rol de armonizare a
legislaţiilor statelor membre.105
Regimul juridic al deciziilor. Deciziile sunt reglementate în art. 14
C.E.C.O., art. 189 C.E. şi art. 161 C.E.E.A.. Deciziile se
caracterizează prin faptul că nu sunt de aplicabilitate generală ele
adresându-se unor destinatari precişi desemnaţi sau identificaţi, de
regulă, conform articolului final al acestora. Se deosebeşte deci în
acest fel de regulament acesta fiind un act impersonal. Decizia poate
să se adreseze unor subiecte de drept diferite de state, în special în
cazurile privind concurenţa când se adreseză în deosebi agenţilor
economici. Prin aceste decizii se pot impune subiecţilor cărora le sunt
adresate unele obligaţii, sau aplicarea unor sancţiuni. Nu se impune
completarea lor cu măsuri de alicare luate la nivelul statului.
Pentru intrarea lor în vigoare deciziile trebuie să fie notificate
destinatarului, lipsa acesteia trăgând neintrarea lor în vigoare.
Faptul că acestea nu sunt notificate nu duce la nevalidare
acestora, ci doar la situaţia de a fi inopozabile, chiar dacă au fost
publicate în J.O.C.E..
104
J.Boulouis, citat de V. Marcu in op. cit., pag 111
105
P.Manin, citat de V Marcu, pag.111
69
Deciziile trebuie motivate în mod clar şi pertinent, iar cele care
se bazează pe o practică constantă, pot fi motivate şi sumar.
Deciziile sunt obligatorii în totalitatea lor pentru destinatarii
acestora.
Conform Tratatului de la Maastricht, pot fi adoptate decizii
comune de către Parlament şi Consiliu, care intra în vigoare la data
fixată sau în cea de-a douazecea zi de la publicare, în afară cazurilor
când este necesară modificarea.
Se acordă şi Băncii Centrale Europene dreptul de a adopta
decizii, ea putând hotări publicarea lor.(art.108 A, Tratatul C.E.)106
Contrar directivei, decizia este obligatorie cu toate elementele
ei, nu numai în ce priveşte rezultatul de atins. Ea poate fi deci, legitim
foarte detaliată şi să prevadă chiar mijloacele cu care se poate
îndepini rezultatul impus. Statele au posibilitatea să aleagă numai
forma juridică a punerii în aplicare în cadrul ordinii juridice naţionale.
Decizia nu presupune respectarea principiului unităţii în
materia aplicabilităţii directe, spre deosebire de regulament care îl
cere (principiul) aplicat cu prisosinţă. Fiind obligatorie expres pentru
destinatarii săi, decizia are, evident, un efect direct când destinatarul
este un particular sau o acţiune adică modifică prin ea însăşi situaţia
juridică.
Avizele şi recomandările.
Se disting din ansamblul instrumentelor ce fac parte din
nomenclatorul dreptului comunitar derivat prin aceea că “nu leagă”,
adică nu au forţă de constrangere şi deci nu sunt izvoare de drept în
adevăratul înţeles al cuvântului. Se constituie, totuşi, în instrumente
foarte utile de orientare a comportamentelor şi legislaţiilor. Dacă
avizele adresate de Comisie acţiunilor sau statelor, le exprimă, de
fapt, decât o opinie (exemplu: avizul din 25.09.1974 adresat de
Comisie guvernului irlandez, relativ la armonizarea anumitor
dispoziţii în sens social, în domeniul transporturilor rutiere),
recomandările Comisiei şi Consiliului invită să se adopte o regulă sau
alta de conduită, aparţinând unor tipuri de directive neobligatorii şi
jucând concret, un rol nenegociabil de ”sursă indirectă de apropiere a
legislaţiilor naţionale”.
106
V.Marcu, Op. cit., pag.111-112
70
Există însă şi alte acte denumite avize care au un alt statut
juridic şi care au deci o anumită forţă juridică. Este situaţia avizelor
date de Comisie în cazul procedurii pentru neîndeplinirea obligaţiilor
rezultând din tratate şi al avizelor C.E.C.O. în domeniul programelor
de investiţii al intreprinderilor siderurgice şi miniere, precum şi în
cazul unor avize ale Consiliului şi Parlanemtului, situaţii în care
jurisdicţia trebuie să procedeze la clarificarea acestora şi să facă
distincţie între cele care reprezintă simple opinii şi cele care impun o
conduită obligatorie statelor membre.107
107
J.Boulouis,op.cit.pag.,198, citat de V.Marcu în op. cit., pag.112
71
Totalitatea principiilor fundamentale ale sistemelor de drept
intern ale statelor membre, care se regăsesc în toate aceste sisteme şi
care promovează valorile şi respectă obiectivele comunităţilor
europene sunt cuprinse sub denumirea de PRINCIPII ALE
DREPTULUI COMUNITAR COMPARAT şi, în acest sens,
constituie izvoare nescise pentru dreptul comunitar european.
În cadrul literaturii juridice, categoria principiilor generale de
drept şi a dreptului jurisprudenţial se suprapun în ceea ce priveşte
conţinutul, deşi diferă ca nume. Astfel, unii autori consideră dreptul
jurisprudenţial al Curţii de Justiţie ca sursă a dreptului comunitar,
deşi acceptă că în general jurisprudenţa nu este considerată ca un
veritabil izvor de drept. În esenţă însă, se referă la aplicarea de către
Curtea de Justiţie a unor principii generale de drept.
Pe de altă parte, alţi autori recunosc faptul că aplicarea
principiilor generale este în ultimă instanţă o problemă care revine
practicii Curţii de Justiţie . Între cele doua situaţii, problema trebuie
deci să fie rezolvată mai ales sub aspectul denumirii categoriei
respective, având în vedere faptul că nu sunt deosebiri substanţiale de
conţinut. În sprijinul acestei opinii este şi faptul că art.F.2 din tratatul
de la Maastricht recunoaşte ca fiind principii generale chiar şi cele
care nu sunt prevăzute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
Principiile generale nu sunt prevăzute în tratatul C.E.C.O.ca
surse ale dreptului comunitar. Tratatele următoare au prevăzut însă
posibilitatea Curţii de a putea recurge la principii generale comune
ale statelor membre pentru a nu stabili unele responsabilităţi ale
membrilor Comunităţii care nu erau prevăzute în tratate, extinzându-
se şi la alte domenii, dar diferenţiindu-se de “drepturile
fundamentale“.
Principiile generale de drept au însă un conţinut mai complex,
fiind diferenţiate în funcţie de aparenţa lor la sistemele juridice
clasice, la sistemele de drept comune statelor membre, sau la
principiile proprii comunităţilor europene.108
109
J. Boulouis citat de V.Marcu in op. cit., pag.114
110
R.E.Papadopoulou, Principes generaux du droit et droit communautaire,
Bruylant/Sakkoulas, Bruxelles/Athenes,1996 pag. 166-192 si J.Tilloston, European
Community Law, Text, Cases and Materials, Second ed., Cavendish Publising
Limited , London, 1996, pag 212-213
111
H.G.Schermers, D.Waelbroeck, Judicial protection in the European
Communities, 5-th ed., 1992,pag.48-49
73
bis in idem. În practică, însă, dacă o sancţiune este aplicată de două
ori pentru acelaşi act, într-o procedură diferenţiată, dar potrivit unei
reguli având în întregime scopuri diferite, se consideră că principiul
este respectat. Întrebarea care s-a formulat pentru darea unei hotărâri
preliminare în sensul dacă pot să fie acceptate două proceduri
paralele, una a Comunităţii şi alta naţională, astfel ca să se impună o
dublă sancţiune în materie de carteluri, a primit răspuns pozitiv.
Astfel, s-a arătat că posibilitatea sancţiunilor concurenţe nu înseamnă
în mod necesar ca posibilitatea a două proceduri paralele urmărind
scopuri diferite este inacceptabilă.” ...Acceptabilitatea unei proceduri
duale de acest fel reiese din sistemul special de împărţire a justiţiei de
către Comunitate şi statele membre cu privire la carteluri. Dacă,
totuşi, posibilitatea a două proceduri care să fie urmate separat ar
duce la imbunerea de sancţiuni consecutive, o cerinţă generală de
justiţie naturală, precum cea prevăzută la sfârşitul par.2 al art.90
C.E.C.O., reclamă că orice decizie anterioră sancţionatoare să fie
luată în calcul, în determinarea oricărei sancţiuni care urmează să fie
impusă. În orice caz, în măsura în care nu a fost elaborat un
regulament potrivit art. 87[83] alin.(2) lit.e C.E., nici un mijloc de
evitare a unei astfel de posibilităţi nu urmează a fi aflat în principiile
generale de drept comunitar...”112
Rezultă din acest caz că este necesar ca faptele incriminate să
se fi produs pe teritoriul comunitar şi procedurile respective să fie
intriduse în faţa instanţelor aflate în cadrul acesteia.
Principiul certitudinii juridice, care este un principiu fundamental
al oricărui sistem juridic, are un rol important în dreptul comunitar.
Potrivit lui, aplicarea legii la o situaţie specifică trebuie să fie
previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligaţia ce revine
autorităţilor publice de a asigura ca legea să fie uşor de stabilit de
către aceia cărora li se aplică şi ca aceştia să poată, nu fară temei, să
prevadă existenţa ei, ca şi modul în care ea va fi aplicată şi
interpretată. 113 Caracterul obligatoriu al acestui principiu a fost
atenuat în concepţia Curţii, care îl priveşte mai curând ca un scop
dezirabil, potrivit precizărilor sale în sensul că atât timp cât Comisia
112
C.14/68, Walt Wihelm and others c. Bundeskartellamt, hot.prelim. din 13 febr.
1968 consid.11 , ECR, 1969, 15.
113
În acest sens , A Charlesworth, H. Collen, European Community Law, Pitman-
Blackstone, London ,1994.
74
nu a luat o decizie asupra noilor acorduri notificate, acestea pot fi
puse în aplicare pe riscul părţilor, de unde rezultă că notificarea
făcută conform art. 4 alin. (1) şi din Regulamentul menţionat nu are
efect suspensiv, iar protecţia certitudinii juridice nu ar fi aplicabilă
acestor acorduri încheiate după intrarea în vigoare a Regulamentului
114
.Nu s-a considerat ca o încălcare de către Comisie a principiului
proportionalităţii alegerea sancţiunii de retagere a ajutorului acordat,
dintre sancţiunile prevăzute de art. 44(1) din Regulamentul
Nr.4028/86 privind măsurile comunitare de perfecţionare şi adaptare
a structurilor din sectorul pescuitului şi acvaculturii, intreprinderile
beneficiare declarând în cererile lor pentru plata ajutorului, o sumă
nereflectând adevărata poziţie şi neîdeplinindu-se condiţiile impuse
primitorului de ajutor financiar.115
Principiile privind natura Comunităţilor. În ceea ce priveşte
principiile privind natura Comunităţilor practica jurisdicţională a
Curţii a statuat, în aplicarea dispoziţiilor tratatelor, principii ca:
solidaritatea statelor în ceea ce priveşte informarea cu privire la
comportamentul lor, atât în relaţiile comunitare, cât şi în cele cu
statele terţe; principiul nediscriminării sau al egalităţii de tratament,
principiul general al proporţionalităţii şi principiul preferinţei
comunitare.116
Principiul respectării drepturilor fundamentale ale
omului.Respectarea acestui principiu constituie o chestiune deosebit
de importantă, care se bazează atât pe Convenţia Europeană pentru
Salvgadarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor sale fundamentale
(Roma – 4 noiembrie 1950), cât şi pe dispoziţiile constituţionale în
materie ale statelor membre. Tratatele comunitare nu conţin o
enumerare a acestor drepturi fundamentale ale omului, ele
completându-se în acest scop cu prevederile adoptate în cadrul
Consiliului Europei. Din acest punct de vedere pot să apară unele
probleme legate de derminarea conţinutului acestora şi a justificării
lor ca suport al hotărârilor Curţii. Din aceste considerente, Curtea a
statuat ca drepturile fundamentale ale omului fac parte integrantă din
principiile generale cărora ea le asigură respectarea.
114
C. 48/72 , Brasserie de Haecht c. Spouses Wilkin-Jansen, hoy.prelm.din 6
febr.1973, în ECR. 1973, 77
115
O.Manolache,Op.cit., pag. 26-33
116
V.Marcu, Op. cit., pag.114
75
În ceea ce priveşte respectarea drepturilor fundamentale ale
omului, Curtea a ţinut seama de faptul că acestea au un dublu
fundament: pe de o parte tratatele instituite în acest domeniu între
state, precum şi prevederile constituţionale ale statelor membre. Din
acest punct de vedere apare o probleme de dificultate pentru Curte,
care în cazul dispozitiilor de natură comunitară, are un câmp de
acţiune restrâns faţă de cel al reglementărilor naţionale.
Tratatul de la Maastricht, în art.F2, preia ceea ce s-a confirmat
în activitatea Curţii ca fiind elemente esenţiale ale aplicării normelor
juridice comunitare sau naţionale, precizând că sunt recunoscute şi
respectate atât drepturile fundamentale prevăzute în Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, cât şi cele care rezultă din tradiţiile
constituţionale comune ale statelor membre, precum şi principiile
generale ale dreptului comunitar.117
Pe măsura Trecerii timpului Curtea de Justiţie şi-a dezvoltat
progresiv jurispridenţa punând astfel la punct şi un catalog comunitar
de principii şi de drepturi fundamentale, catalog care, deşi nu are un
caracter exhaustiv, cuprinde o serie de drepturi precum: principiul
egalităţii în diferitele sale aspecte ,libertatea de circulaţie a
lucrătorilor, salariaţi şi independenţi, libertatea religioasă, libertatea
de expresie şi de informare, protecţia confidenţialităţii,
inviolabilitatea domiciliului, respectarea dreptului la apărare în
procedurile respective,neretroactivitatea legilor penale, dreptul de a
apela în justiţie, dreptul de proprietate şi de iniţiativă economică,
libertatea de asociere şi drepturi sindicale.
Printre principiile generale care guvernează materia dreptului
comunitar şi care ocupă astăzi un loc esenţial în jurisprudenţa Curtii
de Justiţie şi a Tribunalului de primă Instanţă a Comunităţilor
Europene, câteva privesc direct asigurarea respectării drepturilor
fundamentale, protecţia lor şi a libertăţilor fundamentale.
Un astfel de principiu este cel al egalităţii care îşi găseşte
expresii multiple în dreptul comunitar, fie că se referă la interdicţia
discriminării pe motive de naţionalitate, sex, remunerare, între
producători şi consumatori, după originea produselor, în cadrul
funcţiilor publice comunitare.
La 12 aprilie 1989 Parlamentul European a adoptat un alt act:
Declaraţia Dreturilor şi Libertăţilor fundamentale. Declaraţia urma să
117
Idem, pag.115
76
devină instrumentul de referinţă în materie pentru întreaga
Comunitate şi îndeosebi pentru Curtea de Justiţie, ea formulând
pentru prima dată un catalog de drepturi şi libertăţi fundamentale.
În Preambulul său se reaminteşte că “este indispensabil pentru
Europa să reafirme existenţa unei comunităţi de drept bazată pe
respectarea demnităţii umane şi a drepturilor omului”.
Au fost înscrise în Declaraţie drepturi precum: inviolabilitatea
demnităţii umane, dreptul la viaţă, la libertatea de gândire, de opinie
şi de informaţie, dreptul la respectarea vieţii private, protecţia
familiei, libertatea de mişcare, dreptul la proprietate, dreptul la
reuniune, de asociere profesională, la libertate profesională, la
condiţii de muncă echitabile, de negociere între partenerii sociali, la
protecţie socială, la educaţie, dreptul la vot universal, liber, direct şi
secret al cetăţenilor europeni pentru Parlamentul European, dreptul la
acces la informaţii, dreptul la acces la justitie, neretroactivitatea legii
penale, abolirea pedepsei cu moartea, dreptul de petiţionare, dreptul
la un mediu sănătos şi protecţia consumatorilor. Este de semnalat că
în acest document figurează şi câteva noutăţi precum principiul
libertăţii în artă, ştiinţă şi cercetare, după cum sunt înscrise şi câteva
principii noi, constitutive ale democraţiei, ca şi referinţele la calitatea
mediului şi la protecţia consumatorului.
Trebuie menţionat şi că exigenţa respectării drepturilor
fundamentale depăşeşte cadrul Comunităţilor devenid un punct ferm
şi în relaţiile externe ale Uniunii. Numeroasele acorduri încheiate cu
diferite ţări conţin dispozitii care pot merge până la a prevedea
suspendarea relaţiilor sau denunţarea acordului în cazul unei vioalări
grave a drepturilor omului de către una din parţile contractante.118
78
• condiţie obiectivă, ceea ce presupune că regula respectivă să
fi cunoscut o practică îndelungată şi
• o condiţie subiectivă, ceea ce presupune ca regula respectivă
să aibă caracter obligatoriu.
Pentru ca să devină un izvor al dreptului comunitar, cutuma
trebuie să reprezinte o practică îndelungată, relativ continuă şi
repetată. Totuşi, cutuma se conturează, treptat, iar unele practici
comunitare ar putea fi luate în considerare ca un posibil izvor de
drept. Deocamdată, unele practici evocate în activitatea unor instituţii
europene se apreciază că ”nu întrunesc condiţiile obiective şi
subiective necesare pentru a fi definite drept izvor al Dreptului
comunitar.119
120
I.Filipescu, Op. cit., pag. 47-48
80
Din punct de vedere juridic, potrivit art.G al Tratatului de la
Maastricht asupra Uniunii Europene din 1992, odată cu intrarea în
vigoare a acestui tratat, termenul de COMUNITATEA
EUROPEANĂ este şi trebuie să fie utilizat ca termen care
înlocuieşte denumirea fostei Comunităţi Economice Europene
(CEE) cu denumirea de “COMUNITATEA EUROPEANĂ (CE)”
Comunitatea europeană (CE) constituie la ora actuală pilonul
instituţional principal în cadrul procesului de construcţie a Uniunii
Europene, ca structură juridico-organizatorică cu personalitate
juridică proprie.
3.1.Tratatele constitutive
3.4.Dreptul derivat
În cadrul categoriei dreptului derivat nu există o ierarhie a
actelor juridice care o alcătuiesc, întrucât ele derivă din tratatele
comunitare, fiind subordonate acestora, ca şi principiilor generale şi
acordurilor internaţionale. Din acest punct de vedere ele reprezintă
surse de drept comunitar autonome unele faţă de altele.
Există însă o diferenţă în cadrul aceloraşi tipuri de acte,
respectiv între cele de bază şi cele de aplicare, unde se respectă
principiul subordonării ultimelor faţă de primele. Există deci un
raport de subordonare între un regulament şi actul care este adoptat în
vederea aplicării acestuia, care nu poate conţine dispoziţii
contadictorii.124
125
A se vedea Walter Hallstein, “European Parliament debates”, 17 iunie 1965,
p.ag. 220.
84
Instituind, iniţial, cele trei Comunităţi europene126 şi, ulterior,
Uniunea Europeană127, statele membre au înţeles să încredinţeze o
parte a suveranităţii lor unor organisme suprastatale, transferând o
serie de atribute naţionale specifice, care nu pot fi redobândite
oricum, ci numai în condiţii excepţionale.
Transferul de putere către instituţiile comunitare este considerat
a avea o natură ireversibilă în ceea ce priveşte integralitatea şi
unitatea puterilor acordate, pentru că nu se poate admite ca unul sau
mai multe state membre să fie nevoite să accepte renunţări
importante, majore, care ar crea astfel poziţii de subordonare sau de
inegalitate. Deci, principiul egalităţii de tratament trebuie respectat
până la cele mai profunde consecinţe. Chiar în situaţia în care,
datorită inacţiunii continue a unei autorităţi comunitare în aplicarea
unei dispoziţii legale, s-ar putea deduce că aceasta din urmă nu mai
este actuală sau ar putea deveni prejudiciabilă, statele membre nu pot
reţine libertatea de acţiune discreţionară, iar Uniunea Europeană nu-şi
pierde nicidecum autoritatea, deşi unele dintre instituţiile sale sunt
culpabile128. Aceste reguli naţionale trebuie să fie compatibile cu
oricare dintre principiile comunitare, cum ar fi, de exemplu,
principiul organizării comune a pieţei129. De altfel, Curtea de Justiţie
a Comunităţilor europene a subliniat că "instituind o Comunitate pe o
durată nelimitată, dotată cu atribuţii proprii, cu personalitate,
capacitate juridică, cu o capacitate de reprezentare internaţională şi
mai ales cu puteri reale izvorâte dintr-o limitare a competenţei sau
un transfer de atribuţii de la state la Comunitate, acestea şi-au
limitat, deşi în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat
astfel un corp de drept aplicabil resortisanţilor şi lor înseşi130.
126
Prin Tratatul de la Paris (1952) Instituind C.E.C.O. şi cele două Tratate de la
Roma (1958), instituind C.E.E. şi C.E.E.A.
127
Prin Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, intrat în vigoare în 1993.
128
A se vedea, Octavian Manolache, “Drept comunitar”, Editura ALL, Bucureşti,
1996, p. 37.
129
Hotărârea Preliminară a C.J.C.E., Pluimveeslechterij Midden Nederland şi
Pluimveeslechterij C. van Miert bv, 28 martie 1984.
130
Hotărârea Costa c. Enel, 15 iulie 1964.
85
Ordinea juridică de drept comunitar, ea însăşi o creaţie a legii şi
depinzând de lege pentru a fi efectivă, este şi o sursă majoră de norme
juridice131.
În sens larg, dreptul comunitar este dat de ansamblul regulilor
de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară132, unele dintre ele
chiar nescrise; principiile generale de drept şi jurisprudenţa Curţii de
Justiţie; normele de drept a căror provenienţă se află în afara ordinii
juridice comunitare, provenind din relaţiile externe ale Comunităţilor;
dreptul comunitar provenit din actele convenţionale încheiate între
statele membre pentru aplicarea tratatelor133.
Prin complexitatea lor, izvoarele dreptului comunitar european
ilustrează specificitatea ordinii juridice comunitare şi se
caracterizează nu numai prin diversitate, ci şi printr-o ierarhizare a
normelor de drept în funcţie de autoritatea ce le este atribuită, care nu
au echivalent în nici una din organizaţiile internaţionale clasice.
Sistemul normativ comunitar a fost caracterizat de Curtea de
Justiţie a Comunităţilor europene printr-o formulare devenită clasică -
reluată şi dezvoltată ulterior sub toate aspectele - potrivit căreia acest
sistem "constituie o ordine juridică proprie, integrată sistemului
juridic al statelor membre"134. De aici se pot desprinde anumite
trăsături135:
În primul rând, sistemul juridic comunitar are calitatea de "ordine
juridică", adică reprezintă un ansamblu organizat şi structurat de norme
juridice, având propriile sale izvoare, dotat cu organe şi proceduri apte să
le emită, să le interpreteze, precum şi să constate şi să sancţioneze, dacă
este cazul, încălcările136;
În al doilea rând, prin "ordine juridică proprie", pe care a
denumit-o apoi "ordine juridică comunitară", Curtea de Justiţie a
înţeles să marcheze în special autonomia acesteia în raport cu ordinea
131
A se vedea, J. V. Louis, “The Community legal order”, Luxembourg: Office for
Official Publications of the European Communities, 1995, p. 50.
132
A se vedea, art. 163 şi 173 ale Tratatului C.E.E.
133
A se vedea, Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, “Drept instituţional comunitar
european”, ediţia a II-a, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 31.
134
Hotărârea Costa c. Enel, 15 iulie 1964.
135
A se vedea, Roxana Munteanu, “Drept european”, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1996, p. 268-271.
136
A se vedea, Guy Isaac, “Droit communautaire general”, 3ed., Editura Masson,
Paris, 1990, p. 105.
86
juridică internaţională şi să sublinieze gradul puternic de centralizare
al creării şi aplicării normelor, mai ales prin intervenţia instituţiilor
comunitare, şi care o apropie de o ordine internă;
În al treilea rând, precizând că este vorba despre o ordine
juridică "integrată sistemului juridic al statelor membre", Curtea de
Justiţie a subliniat trăsătura cea mai originală a ordinii juridice
comunitare, şi anume raporturile sale cu ordinea juridică internă.
Ordinea juridică comunitară, care constă într-un sistem de norme
cuprinse în tratate, în actele instituţiilor comunitare, precum şi în
jurisprudenţă, formează un ansamblu coerent, integrat direct ordinii
juridice naţionale.
În concluzie, o nouă ordine juridică reprezintă fundamentul
Comunităţilor şi al Uniunii, ordine care va trebui să se impună pe
lângă sau în cadrul ordinii juridice naţionale din fiecare stat membru
al Uniunii Europene.
137
A se vedea, art. 28 din Convenţia de la Viena.
138
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Op.cit., p. 53.
87
materie sunt inspirate de două concepţii doctrinare înscrise în
constituţii sau practicate: concepţia dualistă şi concepţia monistă139.
Concepţia dualistă a fost elaborată de jurişti, reprezentanţi ai
pozitivismului din ţări diferite, ca germanul H. Triepel sau italianul
D. Anziloti, şi a fost reluată până astăzi de numeroşi autori, de
practică legislativă şi judecătorească a multor state. Potrivit acestei
concepţii, dreptul internaţional şi dreptul naţional reprezintă ordini
juridice separate şi independente. În consecinţă, un tratat internaţional
perfect, adică ratificat cu regularitate, n-ar avea efect decât în ordinea
internaţională. În acest sens, Triepel susţine că un stat nu este obligat
să ţină seama în legislaţia sa naţională de normele dreptului
internaţional, putând adopta o lege internă în contradicţie cu
obligaţiile internaţionale asumate anterior, consecinţele unei astfel de
situaţii pe planul răspunderii internaţionale constituind o problemă
separată; de asemenea, pentru ca o obligaţie internaţională asumată să
devină efectivă este necesară o reglementare internă, independent de
consimţământul exprimat anterior de statul respectiv140. Negând orice
legătură între ele, D. Anziloti admite totuşi posibilitatea "trimiterilor"
între cele două ordini juridice şi formulează teza potrivit căreia
aplicarea dreptului internaţional de către state se realizează prin
"încorporarea" normelor sale în dreptul intern şi "transformarea" lor
în norme ale dreptului naţional. El susţine, de asemenea, posibilitatea
"transformării" şi a normelor de drept intern în drept internaţional
prin acordul de voinţă dintre state141.
Deci pentru ca un tratat să se poată aplica în ordinea internă a
unui stat contractant este necesar ca acest stat să-i preia dispoziţiile
într-o normă naţională (cel mai adesea o lege) şi să-l introducă în
ordinea naţională printr-o formulă juridică ce realizează admiterea. Şi
într-un caz şi în celălalt se produce o naţionalizare a tratatului, adică
norma internaţională suferă o transformare a naturii sale şi nu va fi
aplicată decât în noua sa calitate de reglementare de drept intern şi nu
în cea de reglementare de drept internaţional142. Unele state
139
A se vedea, Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, “Drept instituţional comunitar
european”, ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti, 2000, p. 53 şi urm.
140
H. Triepel, „Les raports entre le droit interne et le droit international”, Editura
Rcadi, vol. I, 1923, p. 82.
141
D. Anziloti, „Corso di dirito internationale”, Padova, 1955, p. 49.
142
I. P. Filipescu, Op. cit., p. 54.
88
comunitare adoptă, în relaţiile internaţionale, un sistem dualist.
Astfel, în ceea ce priveşte tratatele internaţionale, în Marea Britanie,
Danemarca şi Irlanda ele nu sunt direct şi imediat aplicabile în
ordinea juridică naţională, ci este necesară transformarea normelor ce
decurg din acestea în norme juridice naţionale. Acest sistem prezintă
o serie de dezavantaje în sensul că procesul de transformare poate să
fie de durată, prin amendamente parlamentare textul poate să fie
schimbat, iar norma internaţională nu are un regim propriu în ordinea
juridică naţională - orice lege naţională viitoare urmând a avea
prioritate asupra legii care încorporează regula internaţională în acea
ordine juridică; sistemul în cauză nu poate să fie aplicat pentru
transformarea deciziilor obligatorii emise de organizaţii
internaţionale, acte care îşi menţin acest caracter indiferent de ce ar
putea decide parlamentul naţional.
În sistemul dualismului atenuat, întâlnit în Germania şi Italia,
înainte ca guvernele să adere la tratate internaţionale, trebuie obţinută
aprobarea parlamentară, normele generale de drept internaţional
având, totuşi, prioritate asupra legislaţiei interne şi fiind obligatorii.
Atenuarea se explică prin faptul că legea ce aprobă tratatul îl
încorporează şi nu mai poate fi modificat, ci va fi acceptat ca atare143.
Concepţia monistă a fost elaborată după primul război
mondial, prin contribuţia adepţilor şcolii normativiste vieneze (H.
Kelsen, J. Kunz, A. Verdross) şi a altor jurişti ca G. Scelle, N. Politis
etc. Potrivit teoriei moniste, există o singură ordine juridică,
cuprinzând atât dreptul internaţional, cât şi dreptul intern, ca un
sistem unitar de norme situate într-un cadru ierarhic, de prioritate. În
concepţia lui H. Kelsen, dreptul intern şi dreptul internaţional nu pot
fi considerate ca sisteme juridice juxtapuse, autonome şi egale, între
ele existând un raport de subordonare în cadrul unui singur sistem.
Kelsen susţine superioritatea şi primatul dreptului internaţional, a
"ordinii juridice internaţionale" asupra celei interne: "Dreptul
internaţional (...) apare ca ordine juridică superioară tuturor
drepturilor statale şi pe cale legea le deleagă"144.Norma
internaţională este, deci, imediat aplicată, fără a fi nevoie să fie
admisă sau transformată în ordinea internă a statelor părţi. Tratatul
143
O. Manolache, Op. cit., p. 38.
144
H. Kelsen, „Les rapports se systeme entre le droit interne et le droit international
public”, Editura Rcadi, vol. IV, 1926, p. 297.
89
internaţional perfect se integrează pe deplin în sistemul
reglementărilor ce se cer a fi aplicate de către instanţele naţionale, iar
prevederile acestuia sunt aplicabile în calitatea lor iniţială de
reglementări internaţionale. În ipoteza în care norma de drept
internaţional e mai recentă decât normele interne care se află într-un
conflict, ea va avea prioritate; potrivit aceleiaşi doctrine, dacă norma
de drept internaţional este urmată de o legislaţie naţională, aceasta din
urmă ar trebui să fie în concordanţă cu legea internaţională,
asigurându-se astfel, preeminenţa normei de drept internaţional care
ar decurge din natura dreptului internaţional. Ideea centrală a teoriei
lui Kelsen o constituie negarea suveranităţii de stat ca realitate
obiectivă şi înlocuirea ei prin termenul de "competenţă" - o sumă de
atribuţii oferite statelor şi stabilite din afară de dreptul internaţional.
Întrucât statul nu mai este, în această viziune, o entitate suverană, ci
doar "o ordine juridică", o sumă de atribuţii determinate,
reglementate şi limitate juridic în timp, în spaţiu şi în validitatea lor
de dreptul internaţional, acesta din urmă devine superior şi nelimitat
în acţiunea sa145. Unul dintre avantajele sistemului monist este
caracterul său logic mai mare, în sensul că regulile juridice ale unei
comuniuni mai numeroase trebuie să prevaleze faţă de cele ale
părţilor sale, dar trebuie subliniat că aplicarea ca norme de drept
internaţional, revenind, deci, statelor, ca entităţi distincte, să le pună
în practică. Reglementarea efectului intern al normelor de drept
internaţional va reveni, prin urmare, dispoziţiilor dreptului naţional de
natură constituţională146.
Analizând raportul dintre dreptul tratatelor şi dreptul intern,
specialiştii români în domeniu au apreciat că două ar fi ideile de bază
pe care se sprijină relaţia dintre dreptul tratatelor – ca ramură a
dreptului internaţional şi dreptul intern147:
• în primul rând, o diferenţă netă şi o distincţie evidentă între
aceste două sisteme normative, ale căror izvoare, subiecte,
garanţii şi conţinut rămân complet diferite;
145
Gh. Moca, „Drept internaţional public”, Universitatea Româno-Americană,
Facultatea de Drept, Bucureşti, 1992, p. 51.
146
O. Manolache, op. cit., p. 39.
147
A se vedea, Ion M. Anghel, “Dreptul tratatelor”, Vol. I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993, p. 137 şi urm.
90
• în al doilea rând, o coexistenţă funcţională a două sisteme
juridice şi o inepuizabilă stabilire de legături determinate
între ele.
Prima idee decurge din faptul că dreptul internaţional nu se
confundă cu dreptul intern, fiind vorba de două ordini juridice
distincte; una are în vedere subiectele de drept internaţional între care
se stabilesc raporturi care sunt reglementate de dreptul internaţional,
cealaltă vizează subiectele de drept intern ale căror raporturi sunt
supuse dreptului aplicabil din fiecare stat. Sistemele de drept şi
ordinile juridice distincte constituie punctul de plecare în această
relaţie.
A doua idee este impusă de însăşi distincţia existentă pentru că,
deşi distincte, între aceste ordini juridice trebuie să existe o corelaţie,
dacă nu chiar o armonie. Ansamblul de ordini juridice, fiind un tot,
între regulile pe care le cuprind cele două ordini juridice trebuie să fie
o concordanţă.
Disparităţile care ar apare între cele două ordini juridice duc la
subminarea şi chiar la negarea lor reciprocă; afirmarea uneia dintre
ele depinde de concordanţa pe care o are cu cealaltă, pentru că ambele
constituie coloanele aceluiaşi edificiu.
Dar, în afară de această notă generală, redată de corelaţia dintre
dreptul intern şi dreptul internaţional în general, există şi o relaţie
specifică dintre tratatul internaţional şi legea internă, precum şi aceea
dintre dreptul tratatelor şi dreptul naţional (în special dreptul
constituţional).
Raporturile care se stabilesc între cele două sisteme normative
sunt numeroase şi se prezintă în mod divers în interconexiunea şi
frecvenţa lor148.
Există raporturi de presupoziţie conceptuală reciprocă, în sensul
că fiecare sistem de reguli presupune existenţa de valori juridice care
aparţin celuilalt sistem. Spre exemplu, dreptul tratatelor prevede
ratificarea ca un act care emană în mod formal de la şeful de stat;
noţiunea de şef de stat este însă, o categorie juridică care aparţine, în
primul rând, dreptului intern al statului contractant; aşadar, normele
dreptului internaţional în general, şi cele ale dreptului tratatelor, în
special, privind procedura de încheiere a tratatului presupun categorii
148
Idem, p. 138.
91
juridice care aparţin, în primul rând, sau ca origine, ordinii juridice
interne. Pe de altă parte, dreptul constituţional al fiecărui stat prevede
unele norme pentru definirea competenţei organelor proprii pentru
scopurile încheierii tratatelor internaţionale. Or, noţiunea de tratat
internaţional vizează o categorie care este proprie dreptului
internaţional, al dreptului tratatelor. La rândul lor, dispoziţiile dintr-
un tratat ratificat de un stat devin parte a dreptului intern, în virtutea
cărora se creează o bază pentru dobândirea de drepturi şi asumarea de
obligaţii, opozabile organelor statului respectiv.
Această ordine distinctă de raporturi care tind să se stabilească
între dreptul tratatelor şi dreptul intern constă în trimiterea pe care un
sistem juridic o face la celălalt:
• norma de drept al tratatelor, care presupune deplina
conformitate între actul astfel îndeplinit şi constituţia statului
respectiv, operează o trimitere a dreptului tratatelor la dreptul
intern al statului respectiv;
• normele dreptului intern care subordonează statuarea în
materie de convenţii internaţionale între statul respectiv şi
statele străine fac, la rândul lor, o trimitere la regulile
dreptului tratatelor privind formarea, încheierea şi validitatea
acordurilor internaţionale.
În concluzie, are loc un dublu proces, aparent contradictoriu
dar, în realitate, de stabilire a unei adevărate armonii între cele două
ordini juridice.
149
G. Heraud, „L'interetatique, le supranational et le federal” în "Archivesde
philosophie de droit", 1961, p. 179.
92
postulează monismul şi impune respectarea acestuia de către statele
membre.
Poziţia Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene este clară în
această privinţă: monismul decurge din însăşi natura Comunităţilor
deci din "ansamblul sistemului tratatului". Astfel, s-a remarcat că
obiectivul Tratatului C.E.E., care este de a stabili o „Piaţă Comună” a
cărei funcţionare este de directă preocupare pentru statele membre
implică faptul că acest Tratat "... este mai mult decât un simplu acord
care creează, pur şi simplu, obligaţii reciproce între părţile
contractante". Comunitatea ce a fost creată constituie "... o nouă
ordine juridică pentru al cărei beneficiu statele şi-au limitat
drepturile lor suverane, deşi în domenii limitate, şi între subiecţii
căreia se cuprind nu numai statele membre, dar şi resortisanţii lor",
astfel că: "Independent de legislaţia statelor membre, dreptul
comunitar nu impune, deci, numai obligaţii asupra persoanelor, dar,
de asemenea, înţelege să le confere drepturi care devin parte a
moştenirii lor juridice. Aceste drepturi se nasc nu numai când ele
sunt expres acordate de Tratat, dar şi în temeiul obligaţiilor pe care
Tratatul le impune într-un mod clar definit persoanelor, precum şi
statelor membre şi instituţiilor Comunităţii"150.
În spiritul aceleiaşi doctrine moniste, Curtea de Justiţie s-a mai
pronunţat asupra admisibilităţii şi conformităţii cu Tratatul CE a unei
legi de naţionalizare ulterioară. Guvernul italian a susţinut că o cerere
pentru o hotărâre preliminară formulată de un judecător italian este
absolut inadmisibilă întrucât tribunalul italian nu poate recurge la o
asemenea procedură când, pentru scopul de a se rezolva litigiul, el
trebuie să aplice numai o lege naţională, care este de dată mai recentă,
iar nu o prevedere a Tratatului. Art. 177 din Tratat nu ar putea fi
folosit ca un mijloc de a permite unui tribunal naţional, la iniţiativa
unui resortisant al unui stat membru, să supună o lege a acelui stat
procedurii pentru obţinerea unei hotărâri preliminarii, pentru
încălcarea obligaţiilor din Tratat. În cazul în care această lege ar
încălca Tratatul, procedura posibilă ar fi cea prevăzută în art. 169 şi
170, în care va fi implicată şi Comisia. În plus, s-a argumentat că
tribunalul italian nu avea nici o opţiune. El trebuia, potrivit dreptului
italian, să aplice legea de data cea mai recentă, având în vedere şi
150
A se vedea, Hotărârea Molkerei Zentrale Westfalen Lippe Gmbh c. Hauptzollamt
Paderborn, 3 aprilie 1968 şi Hotărârea Costa c. Enel, 15 iulie 1964.
93
faptul că, în acest sens, Curtea Constituţională italiană s-a mai
pronunţat într-un caz asemănător între aceleaşi părţi.
Faţă de aceste susţineri, Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene a subliniat că, prin contrast cu tratatele internaţionale
obişnuite, Tratatul C.E.E. a creat propriul său sistem juridic, care, la
intrarea în vigoare a Tratatului, a devenit parte integrantă a sistemelor
juridice ale statelor membre şi pe care tribunalele acestora sunt
obligate să-l aplice151.
Aşadar, dacă în ceea ce priveşte dreptul internaţional, statele
membre îşi pot păstra concepţia dualistă, în raporturile dintre
Comunităţi şi statele membre dualismul este înlăturat, iar dreptul
comunitar - fie originar, fie derivat - este imediat aplicabil în ordinea
juridică internă a statelor membre, sau - după cum a subliniat Curtea
de Justiţie - el face "parte integrantă din ordinea juridică aplicabilă
pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre"152.
La întrebarea care s-ar putea pune în sensul că aceste
caracteristici ale dreptului comunitar ar manifesta o tendinţă
"integraţionistă" astfel încât Comunităţile Europene ar trebui să se
considere organizaţii internaţionale de tip federal, doctrina juridică
subliniază că multe din elementele unui asemenea sistem lipsesc în
Comunităţile Europene:
• abandonul de suveranitate este prea limitat pentru a fi
constitutiv de un stat;
• Comunităţile îşi au originea şi statutul într-un tratat, act de
drept internaţional şi nu printr-o Constituţie, act de drept intern;
• statele membre ale Comunităţii nu au renunţat la capacitatea
lor de a acţiona ca subiecte de drept internaţional şi îşi păstrează, în
ordinea internaţională, deplina lor capacitate, sub rezerva
angajamentelor asumate de ele în tratatele constitutive;
Comunităţile Europene nu dispun de puterea de a extinde
domeniul competenţelor lor, fiind în această privinţă total dependente
de state.
În concluzie, Comunităţile Europene reprezintă o "putere
publică comună"153, iar originalitatea sistemului lor instituţional nu
151
Hot. Flaminio Costa c. Enel din 15 iulie 1964.
152
I. P. Filipescu, A. Fuerea, op. cit., p. 55.
153
C.J.C.E. - Delib. 14 noiembrie 1978.
94
poate fi minimalizată, deoarece pe ea se bazează întreaga construcţie
comunitară154. Comunităţile se constituie într-un ansamblu specific
bazat pe o repartizare a competenţelor suverane între acestea şi statele
membre, competenţele comunitare fiind exercitate în comun în cadrul
sistemului instituţional comunitar. Numai în acest sens se poate vorbi
de o integrare155.
Aşadar, semnând tratatele prin care renunţă la unele
competenţe şi conferă instituţiilor europene o putere normativă
proprie, statele membre au acceptat ca dreptul comunitar să facă parte
integrantă din ordinea lor juridică. Acest fapt are trei consecinţe:
• dreptul comunitar este integrat în mod firesc în ordinea
juridică internă a statelor, fără a fi necesară vreo formulare
specială de introducere;
• normele comunitare îşi ocupă locul în ordinea juridică internă
ca drept comunitar;
• jurisdicţiile naţionale sunt obligate să aplice dreptul
comunitar.
Principiul subsidiaritatii. Acest principiu presupune ca deciziile să
fie luate la un nivel situat cât mai aproape de cetăţeni, urmând a se
verifica permanent dacă acţiunile întreprinse la nivelul Comunităţii se
justifică cu adevărat, având în vedere posibilităţile la nivel naţional,
regional sau local. În domeniile care nu cad în incidenţa exclusivă a
Uniunii, aceasta va acţiona numai atunci când măsurile ei se dovedesc
a fi mai eficiente decât cele luate la nivel naţional, regional sau local.
Cuplate cu principiul de subsidiaritate sunt principiile
proporţionalităţii şi ale necesităţii (ceea ce înseamnă că măsurile luate
de Uniune nu trebuie să depăşească măsura necesară pentru realizarea
obiectivelor specificate în Tratat). Consiliul Europei a stabilit în
decembrie 1992 la Edinburgh regulile de bază pentru aplicarea
principiului de subsidiaritate, precum şi liniile directoare pentru
interpretarea Articolului 5 (fostul Articol 3 b), care ancorează
principiul de subsidiaritate în Tratatul Uniunii Europene. Concluziile
au fost integrate într-o declaraţie, care îşi păstrează până astăzi
aplicabilitatea în ceea ce priveşte acest principiu. Conceptul general
cuprins în declaraţie a fost preluat într-un protocol asupra aplicării
154
Roxana Munteanu, Op. cit., p. 69.
155
J. P. Jacque,Op. cit., p. 265.
95
principiilor de subsidiaritate şi proporţionalitate, anexate, alături de
Tratatul de la Amsterdam, Tratatului CE. Prin perechea de termeni
interguvernamental — supranaţional se înţeleg diversele forme de
colaborare la nivelul politicii internaţionale, în general, şi în domeniul
integrării europene, în particular. În timp ce colaborarea
interguvernamentală nu prevede renunţarea la principiul de
suveranitate naţională, desemnând o colaborare tradiţională la nivel
de guverne, structurile supranaţionale se evidenţiază printr-o
renunţare substanţială la drepturile de suveranitate. Această pereche
de termeni atrage atenţia asupra unui continuum, marcând raporturile
tensionate sub care se desfăşoară procesul de integrare europeană. Un
caz paradigmatic în ceea ce priveşte colaborarea la nivel
interguvernamental este Consiliul Europei, iar prima organizaţie
supranaţională europeană a fost CECO.
Principiul aplicabilităţii directe îşi găseşte o confirmare în art.189,
dar numai în ce priveşte regulamentele, despre care se precizează că
sunt de aplicabilitate directă în toate statele membre. Curtea a statuat
ca principiile dreptului intern se aplică în măsura în care nu sunt în
contradicţie cu ordinea juridică comunitară.
Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar prezintă o serie de
particularităţi în funcţie de categoria normelor comunitare care sunt
invocate, precum şi caracterul efectului direct şi eventualele excepţii
care există.156
Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar are
implicaţii atât asupra statelor membre ale comunităţilor, cât şi asupra
persoanelor partculare şi a judecătorilor naţionali.
Statele membre sunt puse în situaţia de a nu putea schimba
dispoziţiile comunitare care le sunt adresate, acestea având un
caracter obligatoriu pentru respectivele state.
Persoanele particulare au posibilitatea să invoce oricând în
ordinea juridică internă dreptul comunitar, în condiţiile statuate de
reglementările comunitare.
Judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar,
dar atunci când judecătorii sunt în faţa unei situaţii care necesită
stabilirea competenţei pe plan intern, vor aplica dreptul fiecărui stat.
În cazul în care judecătorul naţional solicită un recurs prejudiciar,
156
V.Marcu, N.Diaconu, Drept comunitar general ,Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002, pag. 91-93
96
Curtea poate indica acestuia elementele de drept comunitar pe baza
căruia să rezolve cazul.
Se recunoaşte o aplicabilitate directă pe verticală (invocarea
dispoziţiilor comunitare faţă de stat şi de organele acestuia) şi o
aplicabilitate orizontală ( între persoanele private).
Alături de principiul aplicări directe mai există un alt stâlp al
ordini juridice comunitare, şi anume, principiul primordialităţii
dreptului comunitar.
Problema primordialităţii dreptului comunitar faţă de dreptul
intern al statelor membre, poate fi considerată ca o expresie a
problematicii raportului dintre dreptul internaţional public şi doctrina
dualistă. Spre deosebire de această situaţie din dreptul internaţional
public, în sistemul de drept comunitar statele membre sunt obligate să
recunoască primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului
intern. Fundamernntul acestei situaţii îl constituie acordul statelor de
a fi membre ale acestor comunităţi şi de a accepta jurisdicţia specială
creată în conformitate cu consimţământul fiecărui stat conform
prevederilor tratatului şi a reglementărilor interne, respectiv prin
referendum în ultimă instanţă.
Faptul că tratatele nu conţin prevederi exprese în acest sens este
considerat o precauţie de natură politică a iniţiatorilor Comunităţilor
europene prin care s-ar menaja sentimente anti-federaliste ale unor
state fondatoare, care ar fi putut să nu accepte caracterul condiţional
al construcţiei comunitare. Existenţa sistemelor naţionale ale statelor
membre, precum şi a sistemului constituit de dreptul comunitar,
ridică fireasca problemă a aplicării lor, mai bine spus a raportului care
se stabileşte cu privire la prioritatea (ordinea sau întâietatea) aplicării
lor. În acest sens, se pot distinge următoarele situaţii rezultate din
concepţiile şi teoriile prezentate:
• substituirea dreptului naţional de către dreptul comunitar;
• armonizarea dreptului naţional cu dreptul comunitar;
• coordonarea dreptului naţional cu cel comunitar;
• coexistenţa dreptului naţional cu dreptul comunitar.
a. Substituirea dreptului naţional de către dreptul comunitar,
implică transferul de competenţă de la naţional la supranaţional. În
domeniul în care a operat un asemenea transfer de competenţă,
97
autorităţile naţionale nu mai pot emite norme juridice, ci, în acea
materie, normele juridice se emit numai de către organele comunitare.
b. Armonizarea, presupune luare unor măsuri legislative ce au în
vedere o anumită organizare a dispoziţiilor naţionale. Deci se
porneşte de la premisa conform căreia competenţa legislativă aparţine
autorităţiilor naţionale, dar, avându-se în vedere obiectivele
comunitare, să se adopte norme juridice cu un anumit grad de
omogenitate în cadrul statelor membre. Practic, organismele
comunitare dau indicaţii, precizări, iar decizia normativă aparţine
autorităţilor naţionale.
c. Coordonarea sistemelor de drept naţional cu cel de drept
comunitar. În acest fel, sistemul de drept naţional nu suferă nici un
fel de modificări, dar se are în vedere coordonarea efectelor normelor
juridice.
d. Coexistenţa.În anumite materii, normele naţionale coexistă cu cele
comunitare. Exemplu ni-l oferă normele privitoare la concurenţă.
Articolele 85-87 ale Tratatului C.E.E. fac trimiteri şi la normele
naţionale.157
În concluzie, faptul că dreptul comunitar reprezintă o ordine juridică
de sine stătătoare este acceptat de la bun început de către toţi cei
implicaţi în elaborarea şi aplicarea sa.
Sistemul juridic comunitar diferă însă, de legislaţia emanată de
tratatele internaţionale, prin trei aspecte importante:
• face cetăţeanul comunitar o entitate juridică în sine, cu
drepturi conform legislaţiei comunitare, apărate în faţa
tribunalelor naţionale. Acest lucru este cunoscut ca fiind
efectul direct al dreptului comunitar. A fost de asemenea,
oferit accesul individual la Curtea Europeană de Justiţie, atât
în mod direct prin recursul în anulare prevăzut de art. 230
(173 TCE) din Tratatul CE, cât şi indirect prin procedura de
deliberare preliminară, prevăzută în art. 234 (fost 177) TCE;
• Asigură adoptarea anumitor reguli cu efect în ordinea juridică
internă a statelor membre, fără a fi nevoie de măsuri
suplimentare din partea autorităţilor naţionale. acest lucru
este cunoscut ca fiind aplicabilitatea directă a dreptului
comunitar;
157
I.Filipescu, Op. cit., pag. 92-93
98
• Sistemul juridic comunitar este astfel conceput, încât să
primeze dreptul comunitar în cazul unui conflict între
legislaţia comunitară şi cea naţională, indiferent de
prevederile constituţionale aplicabile în statele membre.
Acest lucru este cunoscut ca supremaţia dreptului comunitar.
Toate aceste aspecte au condus la definirea dreptului comunitar
european ca sistem juridic sui generis, care nu este nici
naţional, nici federal, ci un sistem specific Uniunii
Europene care reflectă relaţiile specifice dintre legislaţia
naţională şi cea dezvoltată în cadrul tratatelor
fundamentale.
100
din câmpul lor de aplicare. Principiile stabilite prin aceste ultime
două tratate sunt însoţite de derogări sau exceptări.
Declaraţia nr. 36 a convenţiei interguvernamentale din anul
1996 invită Consiliul să reexamineze înainte de februarie 2000,
regimul de asociere al regiunilor ultraperiferice, insulare şi PTOM ,
având ca obiective:
• să promoveze mai eficace dezvoltarea economică şi socială a
PTOM;
• să dezvolte relaţiile economice între PTOM şi Uniunea
Europeană;
• să ia în considerare discutarea şi specificitatea fiecărei
PTOM, cuprinzând aici şi libertatea de stabilire;
• să amelioreze eficacitatea instrumentului financiar.”
Câmpul de aplicare relativ la regulile din cei doi piloni necomunitari
din Uniune trebuie, logic, să fie fixat prin referire la regulile
comunitare şi la dreptul constituţional din fiecare stat membru.
Tratatele nu se aplică statelor terţe.
Limitele teritoriului comunitar nu exclude aplicarea dreptului
comunitar la acţiuni externe Comunităţii, dar care au efecte în
interiorul teritoriului comunitar. În particular, acesta este în domeniul
dreptului comunitar în care găsim exemple caracteristice acestui tip
de aplicare, câteodată calificată ca extrateritorială, a dreptului
comunitar. Anumite acte comunitare, decizii în materie de ajutor
pentru dezvoltare sau sancţiuni economice au, de asemenea , prin
natura lor, vocaţia de a se aplica în afara Comunităţii. Câmpul de
aplicare a dreptului comunitar derivat corespunde, în principiu, celui
al tratatelor constitutive, sub rezerva stabilirii de dispoziţii derogatorii
care pot restrânge câmpul de aplicare al unui act de drept derivat,
eventual excluzând anumite părţi din teritoriul unui stat membru (ca
DOM-urile franceze).158 Din 1 ianuarie 1977 au fost trecute în
competenţa C.E.E. o serie de zone relative întinse din Marea Nordului
şi Atlanticul de Nord. Politica de pescuit fiind parte integrantă a
politicii agrare a C.E.E. competenţa de reglementare aparţine C.E.E.,
astfel că neexecutarea normelor comunitare în materie vor atrage o
răspundere specifică şi sancţiuni specifice de drept comunitar. În ceea
ce priveşte teritoriile aflate sub controlul de suveranitate al unor state
158
A.Fuerea, op. cit., pag.114-122
101
membre, dreptul comunitar cuprinde o serie de reglementări de
excepţie, derogatorii de la dreptul comun. Astfel art. 25 şi 155 din
Actul Unic European instituie un regim juridic special pentru
teritoriile aflate sub controlul de suveranitate al Spaniei din Insulele
Canare, Creta şi Malilla. Portivit acestui regim mărfurile de origine
din acceste zone beneficiază de regimul libertăţii circulaţiei
mărfurilor fiind total scutite de taxe vamale de export în statele
membre ale C.E.E.. Lor le este aplicabilă şi politica comună
comunitară în materie comercială, agrară ori de pescuit. Potrivit celor
trei tratate constitutive, acestea aveau la data intrării în vigoare
următoarele domenii de competenţă exclusivă de reglementare:
1.domenii cu caracter economic:
• domeniul taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative şi
calitative la importurile şi exporturile de mărfuri între statele
membre;
• domeniul politicii comerciale şi a tarifelor vamale în relaţiile
cu statele terţe;
• domeniul circulaţiei persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor în interiorul spaţiului comunitar;
• politica agricolă şi de pescuit;
• domeniul transporturilor în spaţiul comunitar
• domeniul concurenţei comerciale ;
• domeniul armonizării legislaţilor naţionale în Piaţa Comună;
•
crearea fondului social european pentru îmbunătăţirea
posibilităţilor de angajare a lucrătorilor din comunitate;
• crearea Băncii Europene de Investiţii.
2.domenii cu conţinut politic:
• stabilitatea politică a statelor membre;
• domeniul cercetării ştiinţifice şi informării în domenii
nucleare;
• stabilirea standardului de uniforme pentru securitatea
nucleară;
• instituţii în domeniul energiei nucleare, producerea şi
desfacerea acesteia.
Prin Actul unic european s-a realizat o revizuire generală a
tratatelor constitutive inclusiv în domeniul competenţei comunitare.
102
Prin aceste acte de drept comunitar primar se introduce conceptul de
“piaţă internă unică” la nivelul C.E.E. înlocuindu-l pe cel de “piaţă
comună”. Prin art. 13 şi 18 al Actului Unic, piaţa internă unică să fie
desăvârşită până cel mai târziu la 31 decembrie 1992.Potrivit art.13 şi
18, Piaţa internă unică e definită ca un spaţiu fără frontiere în care
libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor, persoanelor şi
forţei de muncă asigurată potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Roma.
În acest contest art. 100 al Tratatului de la Roma dobândeşte un nou
rol întrucât prevede obligativitatea adoptării măsurilor de armonizare
a legislaţiilor statelor membre în aceste domenii prin procedura
cooperării. Procedura cooperării s-a aplicat în toate domeniile cu
excepţia celui fiscal şi privind libera circulaţie a persoanelor, acestea
rămânând în competenţa statelor membre.
103
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LA CAPITOLUL III.
104
Mazilu Dumitru, Integrarea europeană.Drept comunitar şi instituţii
europene. Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
Marcu Viorel ./ N.Diaconu, Drept comunitar general, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002
105
CAPITOLUL IV. APLICABILITATEA DREPTULUI
COMUNITAR EUROPEAN
159
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 55
106
Poziţia Curţii de Justiţie cu privire la aceste practici dualiste a
fost exprimată cu claritate în sensul condamnării oricărei pretenţii de
transformare a dreptului comunitar. Astfel, Curtea a considerat că
tratatele comunitare nu puteau fi lipsite de natura lor proprie printr-o
asimilare directă sau indirectă în dreptul intern, subliniind totodată că
aceste tratate au putere obligatorie prin ele însele în ordinea juridică
aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre161. Cu alte
cuvinte, Curtea consideră că admiterea nu a avut ca efect
transformarea tratatelor şi că, deci, acestea trebuie să fie aplicate de
judecătorul intern ca fiind de drept comunitar, şi nu de drept naţional.
Forţa tradiţiei dualiste a ţării a făcut ca jurisdicţiile italiene să
fie cele mai reticente. În acest caz, Curtea Constituţională însăşi s-a
raliat la această idee: "exigenţele fundamentale ale egalităţii şi
siguranţei juridice cer ca reglementările comunitare (...) să fie pe
deplin şi, în mod obligatoriu, eficace şi direct aplicabile în toate
statele membre, fără a fi necesare legi de admitere şi de adaptare
(...)". A fost urmată astfel, interpretarea dată de Curtea de Justiţie în
sensul că un tribunal naţional, care este chemat, în limitele
competenţei sale, să aplica prevederile dreptului comunitar, are
datoria de a da deplin urmare acestor prevederi, dacă este necesar
refuzând din proprie iniţiativă să aplice vreo prevedere contrară din
legislaţia naţională chiar dacă a fost adoptată ulterior şi nu este
necesar pentru judecător de a cere ori de a aştepta prealabila anulare a
unei asemenea prevederi sau măsuri, prin mijloace legislative sau prin
alte mijloace constituţionale (de către autorităţile administrative
împuternicite astfel să acţioneze). În acest mod, imediata aplicare a
regulilor comunitare a fost acceptată, astfel încât să fie protejate
drepturile conferite prin ordinea juridică a Comunităţilor.
În 1972, odată cu extinderea Comunităţilor cu alte 3 state
dualiste – Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda – caracterul aplicabil
al dreptului comunitar (care între timp fusese în mod expres exprimat
de către Curtea de Justiţie) a fost luat în consideraţie în mod
corespunzător. Deci, chiar şi în statele tradiţional dualiste care au
aderat atunci la Comunităţi - Marea Britanie, Irlanda, Danemarca -
tribunalele naţionale nu au întâmpinat obstacole de natură legală în a
160
A se vedea, Legea din 22 decembrie 1957 din Belgia, Legea din 27 iulie 1957 din
Italia etc.
161
A se vedea, Hotărârea Simmenthal din 9 martie 1978.
107
aplica prevederile direct efective ale dreptului comunitar, întrucât,
odată cu această aderare, au fost adoptate dispoziţii legale,
constituţionale sau de altă natură, după caz, prin care este favorizată
această aplicare prin acordarea unui regim specific dreptului
comunitar. De pildă, practica constituţională a Marii Britanii, care
prevedea introducerea formală a tratatului internaţional prin întreaga
procedură parlamentară şi transformarea sa în reglementare internă, a
fost eliminată de bună voie162. Dacă dreptul comunitar devine
aplicabil în virtutea unui act al Parlamentului, acesta nu e privit ca şi
cum ar emana de la Parlament163. În acelaşi mod, articolul 3 din
Legea din 11 octombrie 1972 privind aderarea Danemarcei la
Comunităţi procedează la introducerea dreptului comunitar fără vreo
transformare164.
162
Art. 2.1. din European Communities Act din 17 octombrie 1972, care introduce
ansamblul actelor de aderare în ordinea internă britanică şi împiedică în mod expres
transformarea în normă internă.
163
Guy Isaac, op. cit., p. 226 şi urm.
164
I. P. Filipescu, A. Fuerea, op. cit., p. 56.
165
R. Kovac, Observation sur l'intensite normative des directives în "Du droit
international au droit de l'integration", Editura Liber Amicorum Pierre Pescatore, p. 359
şi urm.
108
transformare. Mai mult decât atât, admiterea lor în ordinea juridică
internă nu numai că este superfluă, dar este chiar interzisă. În acest
sens, sunt interzise - fie că emană de la state sau de la organisme
naţionale cu putere normativă - măsurile care pretind operarea unei
admiteri a dispoziţiilor unei reglementări, care fac să se modifice, fără
autorizare, intrarea în vigoare a acesteia sau care au drept rezultat
disimularea faţă de justiţiabili a naturii comunitare a unei
reglementări juridice şi a efectelor ce decurg din aceasta.
Având în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie rezultă că
aceasta în mod constant a insistat asupra inutilităţii şi chiar a
caracterului ilicit al actelor naţionale de transpunere a regulamentelor.
Spre exemplu, Curtea a condamnat practica unui stat care a reprodus
într-un decret dispoziţiile unui regulament, procedeu care este de
natură să creeze un echivoc, afectând natura juridică a dispoziţiilor
regulamentare, ca şi momentul intrării lor în vigoare. În concluzie,
Curtea a considerat ca fiind contrare tratatului toate modalităţile de
executare a căror consecinţă ar fi putut fi împiedicarea efectului direct
şi al aplicabilităţii imediate a regulamentelor comunitare şi
compromiterea, astfel, a aplicării lor simultane şi uniforme în
ansamblul Comunităţilor166. Sensibilă la aceste critici, Curtea
Constituţională italiană s-a supus Tribunalului din Luxemburg: "...
este conform logicii sistemului comunitar ca reglementările C.E.E.,
ca sursă imediată de drepturi şi obligaţii ... nu trebuie să facă
obiectul măsurilor naţionale cu caracter reproductiv sau executiv,
susceptibile de a modifica sau de a condiţiona în vreun fel intrarea
lor în vigoare şi, cu atât mai mult, de a li se substitui, de a li se
sustrage sau a le abroga, fie şi parţial"167.
Aplicabilitatea imediată a reglementărilor nu creează probleme
într-un stat monist cum este Franţa: "forţa obligatorie pe care ele
(reglementările) le comportă nu se subordonează intervenţiei
autorităţilor statelor membre", declara Consiliul Constituţional. Mai
mult, lipsa oblivativităţii publicităţii naţionale nu se fondează pe un
text naţional (spre exemplu, Decretul din 14 martie 1953, referitor la
ratificarea angajamentelor internaţionale semnate de Franţa)
reglementarea comunitară, "în virtutea articolului 189 din Tratatul
166
C.J.C.E., hot. Commission c. Italie din 7 februarie 1973.
167
Pentru detalii privind aplicabilitatea dreptului comunitar în Luxemburg, a se vedea
pe larg, Capitolul V, Secţiunea a VI-a din prezenta lucrare.
109
C.E.E. se integrează, din momentul publicării sale, în dreptul statelor
membre"168.
168
A admis Consiliul de Stat al Franţei.
169
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit., p. 344 şi urm.
110
3. Aplicabilitatea normelor care provin din
angajamentele externe ale Comunităţilor europene
Inserarea acordurilor încheiate de Comunităţi în ordinea lor
juridică, fără nici o transformare, pune problema locului pe care îl
ocupă în raport cu celelalte norme comunitare. Atât specialiştii în
domeniul dreptului comunitar, cât şi jurisprudenţa sunt unanime în a
recunoaşte că acordurile se subordonează tratatelor, dar ocupă un loc
superior în raport cu actele dreptului derivat.
Acordurile externe sunt subordonate tratatelor deoarece
competenţele comunitare sunt de atribuire, iar acordurile cât şi actele
instituţiilor, sunt instrumente de realizare a obiectivelor tratatului.
Prin urmare, acordurile externe, fiind încheiate în aplicarea
tratatelor constitutive, nu ar putea în nici un caz să contravină
acestora. Ca şi dreptul derivat – regulamente, directive, decizii etc. –
acordurile externe sunt supuse principiilor competenţei de atribuire şi
legalităţii comunitare, adică trebuie să respecte nu numai dispoziţiile
atributive de competenţă externă şi regulile de procedură cârmuind
exerciţiul lor, dar şi normele materiale ale tratatelor.
Superioritatea acordurilor internaţionale faţă de actele de drept
derivat a fost consacrată de către Curtea de Justiţie, cu ocazia
controlului conformităţii actelor instituţiilor comunitare cu aceste
acorduri. Astfel, în măsura în care acordurile externe „leagă
instituţiile”, Curtea a dedus că ele trebuie să fie respectate de acestea,
în special în exercitarea puterii normative, ceea ce antrenează
întâietatea acordurilor asupra dreptului comunitar derivat şi în special,
al regulamentelor.
În literatura ce are ca obiect studiul dreptului comunitar
fundamentul întâietăţii convenţiilor internaţionale asupra dreptului
comunitar derivat a fost căutat, în general, în necesitatea de coerenţă,
în sensul că dreptul comunitar nu ar putea pretinde să fie superior
dreptul naţional dacă nu ar recunoaşte, el însuşi, superioritatea
dreptului internaţional.
În ceea ce priveşte controlul jurisdicţional, fiind inserate în
ordinea juridică a Comunităţilor, acordurile externe întră în categoria
„regulilor de drept referitoare la aplicarea tratatului, a căror
respectare este asigurată de Curtea de Justiţie 170. Aceste acorduri
170
Idem, 315-316.
111
sunt în măsură să genereze pentru justiţiabili dreptul de a se prevala
de ele în justiţie”.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea imediată, şi acordurile
externe ale Comunităţilor se bucură de aplicabilitate imediată, având
în vedere locul important pe care ele îl ocupă în ierarhia izvoarelor de
drept comunitar. Nu există nici o îndoială că dreptul rezultat din
acordurile externe încheiate de Comunităţi se integrează automat în
ordinea juridică a statelor membre, fără a fi necesare măsuri naţionale
de aplicare. În Franţa, spre exemplu, Consiliul de Stat admite că
acordurile încheiate de către Consiliul Comunităţilor şi publicate de
J.O.C.E. sunt prin însuşi acest simplu fapt introduse în ordinea
juridică naţională, fără a mai fi nevoie de ratificare sau de publicare
naţională171.
178
Obligaţia de a nu institui noi drepturi de vamă şi taxe. A se vedea, Ion P.
Filipescu, Augustin Fuerea, Op. cit., p. 59-60.
115
Justiţie a Comunităţilor”179.
Rezumând diferitele condiţii stabilite de jurisprudenţă pentru
recunoaşterea efectului direct, rezultă că dispoziţiile respective
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii180:
• trebuie să fie clare şi precise şi din punct de vedere juridic
complete;
• trebuie să fie necondiţionate, adică să nu prevadă nici o
rezervă prin care aplicarea lor ar fi subordonată unei
dispoziţii de drept intern;
• din punct de vedere tehnic trebuie să fie perfecte şi să creeze
drepturi şi obligaţii particularilor fără să necesite adăugarea
unor dispoziţii interne sau intervenţia actelor comunitare;
• în sfârşit, ele nu trebuie să impună judecătorului nici o
judecată de valoare care să depăşească limitele unei aprecieri
juridice.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a mai precizat totuşi că
interpunerea unor măsuri de executare luate fie de o instituţie
comunitară, fie de autorităţile naţionale, fie în mod cumulativ de
acestea nu sunt de natură să lipsească o normă comunitară de efectul
său direct, condiţia determinantă fiind natura discreţionară sau
nediscreţionară a puterii exercitate de aceste autorităţi181.
În concluzie, după cum s-a subliniat în literatura de specialitate,
aptitudinea naturală a unei norme de a produce efecte directe are
drept consecinţă faptul că măsurile de executare, atât comunitare, cât
şi naţionale nu pot avea decât o funcţie auxiliară. Recunoaşterea
efectului direct nu mai apare astfel numai ca atribuirea unei calităţi
uneia sau alteia din dispoziţiile tratatului sau actelor de drept derivat
ci ca sancţiunea întârzierii punerii lor în aplicare, în special de către
statele membre. Efectul direct al dreptului comunitar contribuie deci
în a spori eficacitatea acestuia Având în vedere criteriile amintite,
Curtea de Justiţie a negat efectul direct al unor dispoziţii din tratate
care poarta fie asupra unei obligaţii care nu depăşeşte cadrul
179
CJCE, Hotărârea Fink – Frucht din 4 aprilie 1968.
180
A se vedea, pe larg, Roxana Munteanu, op. cit., p. 348; Ion P. Filipescu,
Augustin Fuerea, op. cit., p. 61-62; Louis Cartou, op. cit., p. 151; Guy Isaac, op.
cit., p. 158-160.
181
CJCE, Hotărârea Salgoil din 19 decembrie 1968.
116
raporturilor dintre statele membre şi Comunitate, fie asupra unei
obligaţii de a face, independentă în executarea sa de orice intervenţie
a instituţiilor comunitare şi care lasă statelor o marje de apreciere de
natură să excludă parţial sau total efectul direct şi sancţionarea sa de
către judecătorul naţional, sau care subordonează punerea lor în
aplicare de o procedură specială ce presupune o putere discreţionară a
unei instituţii comunitare182. Fiind vorba de dreptul comunitar derivat,
Curtea a făcut aplicarea aceloraşi criterii ca pentru dreptul originar,
demers care i-a permis să recunoască efect direct directivelor şi
deciziilor adresate statelor membre.
6. Aplicabilitatea directă a diferitelor categorii de
norme comunitare
Efectul direct poate fi de o intensitate variabilă, în funcţie de
diferitele categorii de norme comunitare183.
Efectul direct al unor norme comunitare este complet în sensul
că drepturile şi/sau obligaţiile pe care le generează pot fi puse în
valoare atât în raporturile particularilor cu statele membre („efect
vertical”), dar şi în relaţiile interpersonale (“efect orizontal”). De
altfel, dispoziţii atingând plenitudinea efectului direct se întâlnesc atât
în tratatele comunitare cât şi în actele dreptului derivat. Alte norme
comunitare nu produc decât un efect direct limitat întrucât pot fi
invocate numai în raporturile particularilor cu autorităţile statale.
În ceea ce priveşte dreptul comunitar originar cu efect direct
complet, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie se disting mai întâi acele
dispoziţii din tratatele comunitare care desemnează în mod expres
particularii ca fiind destinatarii drepturilor şi obligaţiilor pe care le
creează, aşa cum sunt de exemplu regulile de concurenţă aplicabile
întreprinderilor (articolele 65 şi 66 din Tratatul CECA, articolele 85
şi 86 din Tratatul CE184) sau regulile din Tratatul CEEA (articolele
182
Pentru un catalog al articolelor din Tratatul CEE care au fost declarate de Curtea
de Justiţie că nu au efect direct, a se vedea, J. Boulouis, op. cit., p. 246.
183
A se vedea pe larg, Roxana Munteanu, op. cit., p. 350 şi urm.; Ion P. Filipescu,
Augustin Fuerea, op. cit., p. 64 şi urm.
184
Curtea de Justiţie a considerat că aceste dispoziţii sunt în măsură prin însăşi natura
lor să producă efecte directe în relaţiile dintre particulari (Hot. din 30 ian. 1974, BRT
c. SABAM). De asemenea, Curtea a precizat că întrucât autorităţile statale ca de
altfel şi Comisia, sunt obligate să vegheze la respectarea regulilor de concurenţă,
117
78, 8 1 şi 83) care organizează controlul de securitate asupra
industriei nucleare.
Curtea de Justiţie a mai recunoscut un efect direct, complet şi
articolelor 48, 52, 59, 60 şi 119 din Tratatul CEE, care se referă la
interzicerea discriminării pe bază de naţionalitate, aceste dispoziţii
putând fi invocate de resortisanţii comunitari nu numai împotriva.
autorităţilor naţionale, dar şi împotriva reglementărilor profesionale
sau colective care nu emană de Ia autorităţi publice185.
Numeroase dispoziţii din tratatele comunitare nu produc însă
decât efecte directe limitate. Este vorba despre acele dispoziţii care,
în general, au drept efect să creeze drepturi pentru particulari numai
împotriva statelor membre. O asemenea restricţie rezultă din obiectul
acestor dispoziţii prin care se impune suprimarea sau interzicerea
unor măsuri statale. Este vorba deci despre acele dispoziţii care conţin
interdicţii sau obligaţii de a nu face186, precum şi de dispoziţiile care
impun statelor membre obligaţii de a face, iar în măsura în care
acestea din urmă sunt însoţite de un termen, efectul direct nu se
realizează decât la expirarea termenului prevăzut187.
În cadrul dreptului comunitar derivat, regulamentul este norma
comunitară cea mai în măsură să producă un efect direct total şi
deplin. Caracteristicile sale esenţiale - aplicabilitate directă,
generalitate şi caracter normativ - concurează toate pentru a-i
permite să ajungă la acest grad de eficacitate.
Curtea de Justiţie a recunoscut într-o hotărâre din 14 decembrie
197l, printr-o formulare care, de altfel, nu s-a schimbat de atunci, că
prin însăşi natura sa şi funcţia pe care o are în sistemul izvoarelor
dreptului comunitar, regulamentul produce efecte directe şi este, ca
atare, apt să confere particularilor drepturi pe care jurisdicţiile
naţionale au obligaţia să le ocrotească188. Pe aceeaşi linie, potrivit
Curţii de Justiţie, caracterul general al regulamentului îl face apt să
întreprinderile pot să se prevaleze de aceste reguli împotriva unei alte întreprinderi în
faţa jurisdicţiilor naţionale (Hot. din 10 iulie 1980) şi chiar să le opună statelor
membre (Hot. din 10 ianuarie 1985, Leclerc c. Au blé vert).
185
CJCE, Hot. din 9 iunie 1977.
186
Spre exemplu, art. 7, 30, 31 şi 32, art. 37 alin. 2, art. 53, art. 93 alin. 3, art. 95
aşlin. 1 şi 2 din Tratatul C.E.E.
187
De exemplu, art. 13 alin. 2, art. 16, art. 37 alin. 1, art. 95 alin. 3 din Tratatul
C.E.E.
188
CJCE, Hot. din 14 decembrie 1971.
118
producă un efect direct plenar conform funcţiei sale de instrument
legislativ al Comunităţilor189. Totodată, Curtea a subliniat că
regulamentul, spre deosebire de directivă, este un act complet din
punct de vedere normativ, “având de plin drept un efect direct în
ansamblul său”190. Fiind apt să producă un efect direct deplin, Curtea
de Justiţie a mai precizat că efectele regulamentului se traduc prin
crearea de drepturi şi de obligaţii pentru particulari, atât în relaţiile lor
cu autorităţile statale, cât şi în raporturile dintre indivizi191, fiind deci
în măsură să producă în acelaşi timp un „efect vertical”, precum şi un
“efect orizontal”.
În afară de regulament, dintre celelalte acte de drept derivat
care au un efect direct complet, menţionăm deciziile instituţiilor
comunitare care au ca destinatari resortisanţii comunitari. Prin esenţa
lor, aceste decizii generează drepturi şi/sau obligaţii în beneficiul sau
în sarcina destinatarilor lor. Mai mult, ele pot să creeze drepturi şi
pentru terţi192.
Spre deosebire de cele două categorii analizate, având un efect
direct complet, dreptul comunitar derivat cu efect direct parţial este
constituit din directivele şi deciziile adresate statelor membre.
Dacă iniţial o mare parte a doctrinei, precum şi unele guverne
ale statelor membre, au considerat că deciziile adresate statelor
membre, precum şi directivele, nu au efect direct, Curtea de Justiţie
nu a urmat un asemenea punct de vedere, pronunţându-se în favoarea
efectului direct “vertical” al acestor două categorii de acte de drept
derivat. De asemenea, Curtea de Justiţie a subliniat că este necesar ca
în fiecare caz să se examineze dacă natura, economia şi termenii
dispoziţiilor în cauză sunt susceptibile să producă efecte directe în
relaţiile dintre statele membre şi particulari.
De asemenea, directivele, ca şi deciziile adresate statelor
membre, trebuie să fie clare, precise şi complete. Efectul direct
recunoscut directivelor şi deciziilor se limitează numai la posibilitatea
189
CJCE, Hot. din 12 decembrie 1974.
190
CJCE, Hot. din 4 decembrie 1974. În literatura de specialitate s-a subliniat chiar
că regulamentul produce efect direct fără a fi necesar chiar să se examineze
dispoziţiile sale în funcţie de criteriile obişnuite ale efectului direct – Guy Isaac, op.
cit., p. 162.
191
CJCE, hot. din 10 octombrie 1973.
192
Roxana Munteanu, op. cit., p. 352.
119
- pentru indivizi - de a se preleva de acestea împotriva unui stat care
ar fi omis să se conformeze prescripţiilor lor, noţiunea de stat fiind
înţeleasă în sens larg.
Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie, particularii
nu ar putea însă invoca o directivă împotriva altor persoane private,
Curtea refuzând deci să recunoască directivelor un efect direct
orizontal. Menţinerea şi în prezent a poziţiei Curţii de Justiţie cu
privire la respingerea efectului direct orizontal al directivelor este
apreciată în doctrină ca fiind nesatisfăcătoare, mai ales după intrarea
în vigoare a Tratatului de la Maastricht.
Directivele nu au efect constrângător decât faţă de statele
membre, ceea ce înseamnă că dacă o directivă poate, prin efectul său
direct, să creeze drepturi în beneficiul particularilor, ea nu poate însă
crea şi obligaţii. În hotărârea din 8 octombrie 1987, Kolpinghuis
Nijmegen, Curtea s-a pronunţat foarte clar asupra unei asemenea
limitări a efectului direct al directivelor, în sensul că nu pot crea prin
ele însele obligaţii pentru particulari şi nu pot fi invocate împotriva
acestora în faţa unei jurisdicţii n naţionale nici de către un stat şi nici
de către un alt particular. O asemenea limitare a efectului direct al
directivelor şi în mod corespunzător a deciziilor adresate statelor
membre se explică - s-a arătat - prin voinţa Curţii de Justiţie de a
putea sancţiona carenţa unui stat care ar omite să ia măsurile de
executare cerute sau care ar lua măsuri necorespunzătoare.
În ceea ce priveşte acordurile internaţionale încheiate de
Comunităţi, Curtea de Justiţie a recunoscut că acestea sunt
susceptibile să producă un efect direct. Un asemenea acord poate să
producă un efect direct în condiţiile fixate de jurisprudenţă, în cazul
în care comportă o obligaţie clară şi precisă, care nu este subordonată
în executarea sau efectele sale de intervenţia unui act ulterior.
Curtea a recunoscut efect direct şi deciziilor de aplicare a
acordurilor de asociere adoptate de către Consiliul de asociere, dacă
deciziile răspund aceloraşi condiţii cerute pentru acordul însuşi. In 29
octombrie 2004, Sefii de State si de Guverne ale celor 25 de State
Membre si 3 Tari Candidate au semnat Tratatul instituind o
Constitutie pentru Europa unanim adoptata de catre ei în 18 iunie
acelasi an. Tratatul intra in vigoare doar cand a fost adoptat de catre
fiecare dintre tarile semnatare in concordanta cu propriile proceduri
constitutionale, Statele Membre avand doi ani la dispozitie ca sa
120
ratifice textul Constitutiei.
197
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 72-73.
122
Având în vedere asemenea argumente, Curtea a conchis că:
“emanat dintr-o sursă independentă, dreptul născut din tratat nu
poate, prin urmare, datorită înseşi naturii sale originale, să se
opună, din punct de vedere juridic, unui text intern, oricare ar fi
acela, fără a-şi pierde caracterul său comunitar şi fără a pune în
cauză baza juridică a Comunităţilor înseşi”.
Concluzia citată reprezintă, de altfel, şi cele patru elemente de
doctrină a Curţii asupra priorităţii, elemente confirmată şi de
jurisprudenţa Curţii198:
• prioritatea reprezintă „o condiţie esenţială” a dreptului
comunitar, care n-ar putea exista ca drept decât cu condiţia de
a nu putea fi zădărnicit de dreptul statelor membre;
• dreptul comunitar îşi afirmă superioritatea în virtutea propriei
sale naturi;
• ordinea juridică comunitară aduce prioritatea, în integralitatea
sa, în ordinea juridică naţională;
• prioritatea dreptului comunitar nu funcţionează numai în
ordinea comunitară, adică în relaţiile dintre state şi instituţii,
ci şi în ordinile juridice naţionale (“prioritate internă”), unde
ea se impune jurisdicţiilor naţionale.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LA CAPITOLUL IV.
127
Cea mai precisă definire a naturii comunităţilor a fost realizată
la Curtea Europeană de Justiţie în cadrul deciziilor de o importanţă
deosebită date în cazul Van Gen den Loos şi Costa vs Enel.
Curtea Europeană de Justiţie, în decizia dată în 1963 în cazul
Van Gend and Loos, a statuat: „Comunitatea reprezintă o nouă
ordine de drept internaţional în beneficiul căreia statele membre
şi-au limitat – deşi în domenii restrânse – suveranitatea lor, şi a
cărei subiecţi de drept sunt nu numai statele membre, dar şi
naţionalii acestora”.
În 1964, Curtea de Justiţie, în decizia dată în cazul Costa vs
ENEL, a precizat natura juridică a comunităţilor, precum şi specificul
dreptului comunitar. Astfel, în decizie se arată: „prin crearea unei
Constituţii cu o durată nelimitată, ce are propriile sale instituţii,
propria sa personalitate, capacitate juridică de reprezentare
internaţională, dar mai ales puteri ce izvorăsc din limitarea
suveranităţii sau dintr-un transfer de putere de la statele
nemembre şi-au limitat – deşi în domenii restrânse –
suveranitatea şi au creat un corp de drept aplicabil naţionalilor
lor şi lor însele”.
Cele trei Comunităţi ce stau la baza Uniunii Europene au fost
fondate pe tratate internaţionale. Ca orice organizaţie internaţională,
ele îşi au originea în voinţa suverană a statelor, voinţa exprimată în
cadrul dreptului internaţional public. În acest context, remarcăm că
doctrina tradiţională vedea în originea internaţională sau internă a
unei structuri supranaţionale nou create sursă de distincţie între
federaţie şi confederaţie. În timp ce confederaţia s-ar baza pe un tratat
internaţional, federaţia ar fi fondată pe o constituţie.
În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, deşi este adevărat că
normele conţinute în tratatele originare îşi au rădăcinile într-un acord
de voinţă intertatică, dreptul internaţional nu se mai poate aplica în
cadrul tratatului UE căci, mai mult decât originea Uniunii Europene,
determinate sunt în acest caz caracteristicile sale.
Din momentul în care o organizaţie creată de state suverane
dispune de o largă autonomie în raport cu acestea din urmă şi posedă
instituţii proprii menite să exprime voinţa sa în raport cu statele
membre putând, în limitele juridice reglementate prin tratat, să şi
impună voinţa în faţa guvernelor naţionale, această structură de mută,
juridic vorbind, într-un cadru materialmente constituţional. S-ar putea
128
spune că actul constitutiv are forma unui tratat, dar posedă substanţa
unei constituţii. Născut în baza unei convenţii, el depăşeşte cu timpul
originea sa formală până acolo încât devine o constituţie de durată
nedeterminată, a cărei dezvoltare depăşeşte cadrul în care a fost iniţial
concepută. Dacă adăugăm la aceste consideraţii specificitatea
comunitară, este clară legitimitatea întrebării privind natura juridică a
Uniunii Europene.
Desigur, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene calificase
la început această situaţie drept „o nouă ordine juridică de drept
internaţional prin care statele şi-au limitat, în domenii restrânse,
drepturile lor suverane şi aui cărei subiecţi sunt nu doar statele
membre ci şi resortisanţii lor”.(CJCE, hotărârea din 5.02.1963, NV
Algemeine Transporten Expeditie Orderneming van Gend & Loos
contra administraţiei fiscale olandeze).
Dar Curtea de Justiţie a operat apoi distincţia în raport cu
ordinea juridică internaţională prin hotărârea dată într-o altă speţă,
unde afirma că: „Instituind o Comunitate de durată nedeterminată
dotată cu instituţii proprii, cu personalitate juridică proprie, cu
capacitate juridică, cu capacitate de reprezentare internaţională şi cu
puteri reale izvorâte dintr-o limitare de competenţe sau dintr-un
transfer de atribuţii ale statelor membre către Comunitate, acestea şi-
au limitat drepturile lor suverane, creând un drept aplicabil
resortisanţilor proprii şi lor însele”. (speţa Costa contra Enel,
Hotărârea CJCE din 15.07. 1964).
Trebuie deci să admitem că esenţialul pentru analiza naturii
juridice a Uniunii Europene nu rezidă în originea acesteia ci în faptul
că raporturile între statele membre scapă total dreptului internaţional
public, fiind reglementate de un drept propriu, drept comunitar.
Un alt aspect ce se cere analizat în acest context este raportul
dintre noţiunile de „comunitate” şi „suveranitate”. Curtea de Justiţie
nu a încercat să definească Comunitatea Europeană, ci s-a mărginit să
constate că aceasta beneficiază de puteri izvorâte, fie dintr-o limitare
de competenţe, fie dintr-un transfer de atribuţii ale statelor membre.
Limitarea de competenţe a statelor nu antrenează însă în mod necesar
creşterea competenţelor comunitare. De exemplu, faptul că statele
membre nu mai pot stabili drepturi vamale în comerţul intracomunitar
nu înseamnă că Uniunea Europeană este autorizată să facă ea acest
lucru. Aşa cum arată Curtea de Justiţie, instituţiile comunitare sunt şi
129
ele obligate să respecte libertatea schimburilor economice spaţiului
comunitar, acesta fiind un principiu fundamental al pieţei interne
unice.(speţa Rewe Zentrale, hotărârea CJCE din 29.02.1984).
În ceea ce priveşte transferul de competenţe, există, fără
îndoială, cazuri în care competenţa Uniunii Europene acoperă în
întregime pe cea de care dispuneau anterior statelor membre. Aceasta
este situaţia, de exemplu, în ceea ce priveşte politica comercială
comună. În fine, funcţiile atribuite Uniunii antrenează necesitatea ca
acestea să dispună de competenţe pe care statele membre nu le-ar
putea exersa. Este cazul competenţelor în materie de armonizare a
legislaţiei, care sunt atributul exclusiv al instituţiilor comunitare.
Din cele de mai sus se poate deci concluzia că nu există o
echivalenţă absolută între competenţele transferate de către statele
membre şi cele de care dispune Uniunea Europeană. Pe de altă parte,
singura modalitate de modificare sau limitare în timp a competenţelor
comunitare este prin revizuirea tratatelor, iar acest lucru poate fi făcut
doar prin acordul unanim al tuturor ţărilor membre; cu alte cuvinte,
este imposibil pentru un stat membru să-şi redobândească, prin
propria sa voinţă, competenţele pe care le-a transferat la nivel
comunitar şi care sunt acum exercitate de instituţiile Uniunii
Europene. În aceste condiţii, problema respectării suveranităţii
naţionale este dificil de soluţionat dacă se porneşte de la definiţia dată
în 1609 de către Charles l’Oyseau: „Suveranitatea este fără grad de
superioritate, căci cel ce are un superior nu poate fi suprem şi
suveran; fără limitare în timp, căci altfel n-ar fi putere absolută; fără
excepţii pentru persoane sau state şi, în final, fără limitare de putere şi
autoritate...”199 Într-o astfel de concepţie fenomenul comunitar este
dificil de explicat, de aceea s-a convenit să se facă apel la o altă
definiţie a suveranităţii: „suveranitatea exercitată în comun”. Aşa cum
nota profesorul J.V. Louis: „Este o concepţie nouă asupra
suveranităţii, care corespunde ideii de divizibilitate a acesteia. Ideea
de suveranitate divizibilă convine perfect pentru a descrie
funcţionarea unui mecanism de integrare evocat prin termeni ca
199
Charles L’Oyseau, Traite de Seigneureries, Paris, 1609; De asemenea,
Bertrand de Jouvenel, De la souverainete a la recherche du bien politique, 1995
130
”fuziune” sau „exerciţiu în comun” al suveranităţilor, elemente
indispensabile funcţionării acestui mecanism integraţionist.200
Este dificil de spus în momentul de faţă dacă această concepţie
asupra suveranităţii divizate va rezista în timp şi dacă evoluţia
ulterioară a Uniunii Europene o va confirma sau nu. Reţinem însă
ideea ca atare, precum şi opinia în materie a unui alt specialist
celebru, profesorul Guy Isaac:„Exerciţiul în comun al suveranităţilor
naţionale face suportabile inevitabilele limitări ale acestora, inerente
funcţionării sistemului comunitar”201.
Ajunşi în acest punct, majoritatea analiştilor vest-europeni sunt
de acord că Uniunea Europeană este un sistem în devenire, situat din
punct de vedere juridic undeva între organizaţie internaţională şi stata
federal. Leontin-Jean Constantinesco caracteriza juridic comunitatea
Europeană ca fiind „o organizaţie integrantă cu caracter evolutiv”.202
Concluzionând, putem încheia acest subcapitol cu definiţia dată
Comunităţii Europene de către Jean-Paul Jacque, director la serviciul
Juridic al Consiliului UE şi profesor la colegiul Europei din Bruges,
Belgia:„ Comunitatea este astăzi un ansamblu specific, fondat pe o
repartiţie de competenţe suverane între ea şi statele sale membre,
competenţele comunitare fiind exersate în comun în cadrul sistemului
instituţional comunitar. Acesta este sensul în care putem vorbi de
integrare. Rezultă că Tratatul nu mai poate fi analizat prin intermediul
dreptului internaţional, ci se aproprie de o constituţie”203.
200
J.V. Louis, L’ordre juridique communautaire, ediţia a 5-a, 1989
201
Guy Isaac, droit communautair general, ediţia a 3-a, 1990.
202
L.J. Constantinesco, La nature juridique des Communautes europeennes,
Conferinţa Paul Henry Spaak, Liege, 1980.
203
J.P. Jacque, Droit institutionnel communautaire, note de curs la Colegiul
Europei, 1998
131
cetăţenii celor nouă state membre în momentul respectiv, drepturi
speciale provenite din calitatea de cetăţeni ai statelor comunitare. În
baza acestor documente, Comisia a înaintat Consiliului un raport cu
privire la această problemă, deşi nu se contura încă instituirea
cetăţeniei europene în documentele respective204.
Această problemă a fost reluată cu prilejul reuniunii de la
Dublin a Consiliului European (1990), când s-a avut în vedere
instituirea unei cetăţenii europene. Pe baza acesteia urma să se
recunoască unele drepturi politice şi sociale pentru persoanele care
urmau să beneficieze de ea. Ea apărea deci ca un suport al uniunii
politice care urma să se creeze.
Se avea în vedere nu o contopire a identităţii naţionale, ci o
modalitate de comunicare între acestea.
În prima fază s-a avut în vedere mai ales libera circulaţie a
persoanelor. Ulterior, s-a apreciat că ea trebuie să se refere, în finalul
construcţiei comunitare, mai ales la acordarea de drepturi care pot fi
exercitate fără considerarea frontierelor şi a altor limitări de natură
naţională.
În urma exprimării mai multor puncte de vedere în legătură cu
această problemă, Consiliul European da la Maastricht din 9-10
decembrie 1991 şi-a axat discuţiile pe două probleme esenţiale:
recunoaşterea unei duble cetăţenii şi atribuirea de drepturi cetăţenilor
comunitari fără să se reţină seama de cetăţenia acestora.
În legătură cu problema dublei cetăţenii, s-a avut în vedere
faptul că orice persoană are, de regulă, cetăţenia statului său, care îi
conferă anumite drepturi şi obligaţii. Cetăţenia dublă, europeană,
trebuie să fie un complement al cetăţeniei naţionale şi nu o substituire
a acesteia. Deci cetăţenia de bază a oricărei persoane este stabilită
conform normelor juridice interne, iar cetăţenia europeană este o
consecinţă a deţinerii unei cetăţenii a unui stat care este membru al
Uniunii Europene.
Această concepţie a fost întărită prin tratatul de la Maastricht
(art. F, par.1), care precizează că : „uniunea respectă identitatea
naţională a statelor membre ale căror sisteme guvernamentale sunt
fondate pe principiile democratice”.
204
Dumitru Mazilu, - Integrarea europeană. Drept comunitar şi Instituţii europene,
Editura LuminaLlex, 2001, pag. 66
132
Cetăţenia europeană a fost instituită prin tratatul de la
Maastricht (art.8, par.1, C.E.).
Persoanele care beneficiază de cetăţenia europeană se bucură
de o serie de drepturi.
Astfel, persoana are dreptul la liberă circulaţie şi sejur pe
teritoriul intercomunitar, drept care nu este supus decât limitărilor şi
condiţiilor prevăzute de Tratatul de la Maastricht şi dispoziţiilor în
vederea aplicării acestuia.
Dreptul de vot la alegerile naţionale şi europene reprezintă o
altă consecinţă a recunoaşterii calităţii de cetăţean european. În acest
domeniu există însă o serie de deficienţe cauzate de reglementările
naţionale privind acordarea dreptului de vot în cadrul alegerilor
interne. Astfel, unele state acordă drept de vot străinilor, (Danemarca,
Olanda), în timp ce altele nu recunosc acest drept decât cetăţenilor
proprii (Franţa, Germania). Din aceste considerente apar o serie de
dificultăţi în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la vot, întrucât
orice cetăţean european are dreptul să voteze şi să fie ales în cadrul
alegerilor pentru Parlamentul European, indiferent de ţara în care se
află. Din aceste considerente, art. 138, par. 3 C.E., aşa cum este
modificat prin Tratatul da la Maastricht, reiterează necesitatea
adoptării unei proceduri uniforme referitoare la condiţiile de
eligibilitate şi desfăşurare a votărilor pentru toate statele membre.
Cetăţenia europeană are implicaţii şi în ceea ce priveşte
protecţia diplomatică a persoanelor care o posedă, întrucât într-un
stat terţ, unde statul naţional al respectivei persoane nu este
reprezentat, el poate solicita protecţia a oricărui stat comunitar (art. D
din Tratatul da la Maastricht).
Dreptul de petiţionare este de asemenea recunoscut în baza
cetăţeniei europene. Fiecare cetăţean european are dreptul de
petiţionare conform art. 128-130 din Regulamentul interior al
Parlamentului European. În baza acestui drept, poate să prezinte,
individual sau în asociere cu alţi cetăţeni ai Comunităţilor, cereri sau
doleanţe scrise către Parlament.
Tratatul de la Maastricht, în art. 138 D precizează persoanele
care pot adresa petiţii Parlamentului şi conţinutul acestora. Sunt astfel
îndreptăţite să adreseze petiţii persoanelor fizice sau juridice cu
privire la o problemă care priveşte domeniul de activitate al
Comunităţilor. Mediatorul este împuternicit să primească reclamaţii
133
de la cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene şi de la alte
persoane.
134
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LA CAPITOLUL V.
135
Capitolul VI. INSTITUŢIILE FUNDAMENTALE ALE
COMUNITĂŢII ŞI UNIUNII EUROPENE
136
functii de execuţie strict controlate, să nu modifice echilibrul
institutional.
Fiecare instituţie reprezinta un principiu determinat, are un
fundament politic si sociologic distinct şi exprimă o legitimare
proprie .
Institutiile comunitare europene nu au personalitate juridică.
Personalitatea juridică aparţine numai Comunitatiile ,institutiile
actionând in numele Comunitatilor şi pentru acestea.
Institutiile fundamentale sunt comune pentru toate cele 3
Comunitati acestea exercitandu-si atributiile pe baza celor 3 Tratate la
care se adauga cele exercitate in cadrul cooperarii inter-
guvernamentale din cadrul Uniunii Europene.
Potrivit catalogării enumerative făcută de art.7 al.1 al Tratatului
instituind Comunitatea Europeană, art.3 al.1 al Tratatului constitutiv
al EURATOM, art.7 al Tratatului constitutiv al C.E.C.O şi art.5 al
Tratatului instituind Uniunea Europeană, există astăzi, la nivelul
comunităţilor europene 6 instituţii fundamentale, respectiv :
• Parlamentul European (PE)
• Consiliul de Miniştri al Comunităţii Europene (CMCE)
• Comisia Europeană (CE)
• Curtea Europeană de Justiţie (CEJ)
• Curtea Europeană de Conturi (CEC)
• Consiliul European
Primele 4 instituţii constituie instituţii comune pentru cele 3
comunităţi europene instituite prin Tratatul asupra constituirii unor
organe comune ale comunităţilor europene din 25 martie 1957,
precum şi prin Tratatul pentru constituirea unui Consiliu şi a unei
Comisii comune pentru cele trei comunităţi europene, din 5 aprilie
1965, denumit şi Tratatul de fuziune. Ambele tratate au fost între
timp abrogate prin art.9 al Tratatului de la Amsterdam. Începând cu
intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, printre instituţiile
fundamentale ale comunităţilor europene se numără şi Curtea
Europeană de Conturi precum şi Consiliul European.
Potrivit principiului competenţei de legiferare limitate,
instituţiile comunitare dobândesc competenţele atribuite lor prin
tratatele constitutive.
137
Alături de aceste organe ale Comunităţii Europene, prin art.7
al.2 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană, art.3 al Tratatului
EURATOM şi art.7 al Tratatului de constituire a CECO, sunt
reglementate o serie de organe cu caracter consultativ şi de asistenţă
pentru instituţiile fundamentale precum : Comitetul Economic şi
Social, Comitetul Consultativ al CECO, Comitetul Regiunilor, etc.
În fine, întâlnim la nivelul construcţiei instituţionale comunitare
şi o serie de alte organe şi instituţii care dispun de o personalitate
juridică parţială precum : Banca Central Europeană, Centrul
European pentru Pregătire Profesională, Fondul European pentru
Agricultură, Agenţia Europeană de mediu, Oficiul European de
Mărci, Institutul European pentru Învăţământ Superior, Oficiul de
Armonizare a Pieţei Comune, etc.
Instituţiile comunitare sunt acele organe, create prin
tratatele de constituire a comunitaţilor europene, care neavând
personalitate juridică proprie, reprezinta interesele statelor, ale
comunitaţilor şi popoarelor europene, asigură respectarea dreptului şi
acţionează în domenii strict limitate, fiind dotate cu puterea de a lua
decizii la nivel comunitar pe care le impune statelor membre.
Organele conunitare sunt acele elemente structurale,
create prin tratate sau de către instituţiile comunitare, în vederea
îndeplinirii unor funcţii consultative, auxiliare, cu caracter tehnic,
financiar sau de alta natură
Criteriul esenţial de diferenţiere dintre instituţiile comunitare,
organele consultative şi de asistenţă şi celelalte instituţii sau organe
este criteriul reprezentativităţii. Astfel, numai instituţiile
fundamentale au dreptul de a acţiona în temeiul personalităţii juridice
a comunităţilor europene, ca subiecte de drept de sine stătătoare, în
raport cu statele membre, cetăţenii europeni, persoane juridice, state
terţe, în numele şi pe seama comunităţilor europene.
Organele consultative acţionează întotdeauna pe lângă
instituţiile fundamentale şi niciodată în numele lor şi în temeiul
personalităţii juridice a comunităţilor europene, iar celelalte instituţii,
sau organe, chiar dacă li se recunoaşte o personalitate juridică
parţială, ele nu acţionează niciodată în numele comunităţilor
europene, ci în nume propriu, în domeniul lor de activitate.
În ceea ce priveşte principiul naţional al separaţiei puterilor în
stat, acesta nu poate fi aplicat asupra sistemului instituţional al
138
comunităţilor europene întrucât, la nivelul comunităţilor europene, cu
excepţia funcţiei jurisdicţionale, toate celelalte funcţii se exercită în
colaborare de către două sau mai multe instituţii fundamentale.
Astfel, la procesul decizional participă, alături de Consiliul de
Miniştri al comunităţilor europene şi Parlamentul European dar şi
Curtea Europeană de Justiţie. In cadrul comunitatilor similar puterii
legislative de la nivel national este Consiliul de Miniştri, puterea
bugetara este impartită, Parlamentul European putând contesta
Comisia, iar Comisia Europeană este o instituţie cu atributii
executive.
Sediul instituţiilor fundamentale ale comunităţilor europene
se stabileşte, conform art.35 al tratatului de fuziune, art. 77 al
Tratatului de constituire a CECO, art.216 al Tratatului de constituire a
EURATOM şi art.216 al Tratatului CEE, de către guvernele statelor
membre, de comun acord. Până în prezent nu s-a reuşit întrunirea
unui astfel de acord definitiv, astfel că, nu există încă sedii
permanente ale instituţiilor fundamentale ale comunităţilor europene.
Aceste instituţii funcţionează la următoarele sedii provizorii, numite
şi « sedii lucrative », deci nu şi reprezentative:
• Consiliul de Miniştri are sediul lucrativ la Bruxelles dar se
întruneşte periodic, în lunile aprilie, iunie şi octombrie ale fiecărui an,
la Luxemburg.
• Comisia Europeană are sediul lucrativ la Bruxelles
• Parlamentul European are Secretariatul general la
Luxemburg, se întruneşte în plen la Strasbourgh iar comisiile şi
fracţiunile sale au sediul la Bruxelles.
• Curtea Europeană de Justiţie are sediul provizoriu la
Luxemburg.
Această repartizare a sediilor lucrative este rezultatul unui
compromis făcut, cu prilejul încheierii tratatului de fuziune din 1965,
Luxemburgului. Iniţial, Bruxelles-ul a fost prevăzut ca sediu general
pentru toate instituţiile comunitare, dar datorită opoziţiei
Luxemburgului, s-a ajuns, după o procedură juridic complicată, la
compromisul arătat mai sus.
Limbile oficiale. Potrivit normelor de drept comunitar primar
şi secundar constituie limbi valabile în cadrul comunităţilor
europene, limbile oficiale ale statelor membre, cu excepţia limbii
139
irlandeze. Astfel, statele membre dar şi persoane individuale sau
colective, fizice sau juridice, se pot adresa instituţiilor comunităţilor
europene în oricare din aceste limbi şi obligatoriu, vor primi răspuns,
în aceeaşi limbă.
Jurnalul Oficial al comunităţilor europene se publică în toate
aceste limbi. Petentul, îşi va putea alege limba în care se va desfăşura
procesul său, în faţa Curţii Europene de Justiţie, din una dintre aceste
limbi. În acest caz are valabilitate şi limba irlandeză.
Calitatea de limbă oficială a comunităţilor europene o are
limba în care a fost redactat iniţial textul tratatului constitutiv al
fiecărei comunităţi europene. Astfel, pentru CECO, potrivit art.100,
singura limbă oficială este limba franceză. Pentru CEE şi
EURATOM, conform art. 248, respectiv 225 i, sunt limbi oficiale
toate limbile oficiale ale statelor membre, inclusiv irlandeza.
Ca limbi uzuale, de lucru, sunt folosite de către instituţiile
comunităţilor europene, în special limba engleză şi limba franceză.
Simbolurile Comunităţii şi Uniunii Europene, astăzi. Spre
deosebire de Organizaţia Naţiunilor Unite şi Consiliul Europei care
şi-au stabilit, imediat după constituirea în 1947, respectiv 1955, un
drapel propriu, o astfel de reglementare există la nivelul comunităţilor
europene doar începând cu anul 1986. Cadrul juridic a fost asigurat,
în acest sens, de un act al Consiliului de Miniştri, din 21/22 aprilie
1986, precum şi de o declaraţie a Preşedintelui în funcţiune al
acestuia, prin care se propune folosirea ca simboluri comune ale
comunităţilor europene, a unui drapel cu un fond albastru pe care în
mijloc se găseşte un cerc format din 12 stele în 5 colţuri, aurii, şi a
unui imn propriu, respectiv aria corală « Odă bucuriei », pe versuri de
Friedrich Schiller, din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven.
Aceste propuneri au fost îmbrăţişate şi de către statele membre, cele
două simboluri fiind menţinute şi astăzi ca atare, prin noile acte de
constituire ale Comunităţii şi Uniunii Europene.
Activitatea instituţiilor comunitare este guvernată de
principiile autonomiei funcţionale, al atribuirii de competenţe şi
al echilibrului instituţional.
141
comună (art.39 şi urm. Din Tratatul CEE), în domeniul
integrării şi armonizării legislative, etc.
• Competenţa paralelă, se referă la domenii în care atât
comunităţile cât şi statele membre dispun de competenţă de
reglementare. În cazul unor reglementări contradictorii
primează însă reglementarea comunitară. De exemplu în
domenii precum : dreptul cartelurilor, politica de cercetare
ştiinţifică şi tehnologică, politica regională, etc.
Principiul echilibrului instituţional, a fost pentru prima dată afirmat
de către jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, şi se
fundamentează pe prevederile art.95 din Tratatul CECO. El este
conceput ca un principiu de separare a puterilor comunitare dar, în
acelaşi timp, şi de colaborare şi echilibru între aceste puteri.
Separaţia puterilor, ca parte a echilibrului instituţional,
presupune că o instituţie nu trebuie să renunţe la exercitarea
competenţei care îi este atribuită prin transferarea acesteia către o altă
instituţie comunitară sau unui organ comunitar sau extracomunitar. În
acelaşi timp, o instituţie comunitară nu trebuie să împiedice, în nici
un mod, exercitarea competenţelor care sunt atribuite altor instituţii.
Deci, în baza acestui principiu, instituţiile comunitare nu au
posibilitatea să delege competenţă instituţiilor extracomunitare.
În acelaşi timp, echilibrul instituţional presupune şi o
colaborare între puteri, manifestată prin participarea fiecărei instituţii
la elaborarea şi/sau adoptarea normelor juridice de drept comunitar
european.
142
proceduri care să permită buna desfăşurare a procesului integrării
europene.
206
Corina Leicu, Ioan Leicu, Instituţiile comunitare, Ed. Lumina Lex,1996, pag.
97-98
207
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar gerneral, Ed.Lumina Lex,
2002, pag. 110
208
Nicoleta Diaconu,Op.cit. , pag.43
209
I.Gâlea, M.A.Dumitraşcu, C.Morariu, Tratatul instituind o Constituţie pentru
Europa, Ed.All Beck, 2005, pag.47
210
Idem, 52, pag. 43
144
Acestei structuri instituţionale specifice îi corespunde şi o
ordine juridică comunitară(distinctă faţă de ordinea juridică
internaţională sau de ordinea juridică statală a membrilor săi)
reprezentând un ansamblu de norme juridice cuprinse în tratate sau
adoptate de instituţii, norme ce se încorporează în ordinea juridică
naţională respectând anumite principii comunitare consacrate:
principiul aplicabilităţii directe, imediate şi principiul primordialităţii
dreptului comunitar.211 La nivelul Comunităţilor Europene, instituţiile
comunitare acţionează în cadrul organizării sistemetice în vederea
realizării interesului comunitar corelat cu interesele naţionale ale
statelor membre. Pentru funcţionarea normală a ansamblului
instituţional comunitar şi pentru realizarea obiectivelor propuse s-a
impus un sistem de reguli de luare a deciziilor şi deci, de repartizare a
puterilor între instituţiile comunitare.212
2. COMISIA EUROPEANĂ
217
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit., pag.130
218
Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck,
2003, pag. 52
219
Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii europene, Ed. Lumina Lex,
2001, pag. 68
220
www.europa.eu.int.
221
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, 2002, pag.
222
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit. pag.64
147
prezent, ea se compune din 20 de membri resortisanţi ai statelor
respective fiind aleşi avându-se în vedere competenţa lor generală şi
oferirea tuturor garanţiilor de independenţă. Prin urmare, criteriile
principale, în desemnarea membrilor Comisiei sunt competenţa lor
deosebită recunoscută şi garanţiile de independenţă care sunt
neîndoielnice şi care trebuie să fie furnizate în interesul comunitar,
dat fiind că, deşi trebuie să fie naţionali ai unor state, ei nu le
reprezintă pe acestea. De aceea, în îndeplinirea îndatoririlor lor,ei nu
trebuie să solicite, nici să accepte instrucţiunile vreunui guvern sau
ale vreunui organism şi se vor abţine de la orice acte incompatibile cu
caracterul funcţiilor lor, fiecare stat membru angajându-se să respecte
acest caracter şi să nu caute să influenţeze membrii Comisiei în
exercitarea sarcinilor lor.223 În acelaşi timp, membrilor Comisiei, care
mai sunt denumiţi şi comisari, le interzis ca,pe timpul exercitării
funcţie lor, să exercite vreo altă activitate profesională remunerată sau
nu.Cu ocazia instalării, ei îşi iau angajamentul solemn să respecte pe
durata funcţiei lor şi după încetarea acesteia, obligaţiile ce decurg din
aceste funcţii şi în special datoria de onestitate şi de atenţie în raport
cu acceptarea aumitor funcţii sau avantaje după încetarea mandatului.
În cazul violării acestor obligaţii, Curtea de Justiţie, la sesizarea
Consiliului sau Comisiei, poate să pronunţe demiterea din oficiu sau
pierderea de către persoana în cauză a dreptului la pensie sau a altor
avantaje care îi ţin locul.224
Membrii Comisiei sunt numiţi pentru un mandat de 5 ani, care
poate să fie reînnoit, potrivit procedurii stabilite la art.214 par.2 C.E
sub rezerva art.201.Astfel, Consiliul, întrunit în compunerea şefilor
de stat sau de guvern şi statuând cu majoritate calificată, desemnează
persoana pe care el intenţionează să o numească în calitate de
preşedinte al Comisiei, după care desemnarea este aprobată de
Parlament. Consiliul ,statuând cu majoritate calificată, şi prin acord
comun cu candidatul propus pentru funcţia de preşedinte, adoptă lista
celorlalte persoane pe care intenţionează să le numească în calitate de
membri ai Comisiei, întocmită în conformitate cu propunerile făcute
de către fiecare stat membru. Preşedintele şi ceilalţi membrii ai
Comisiei astfel desemnaţi sunt supuşi împreună, colectiv, unui vot de
223
Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All Beck, 2001, pag.92
224
Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Eurepene, Ed. Lumina Lex,
2001, pag.73
148
aprobare din partea Parlamentului.După această aprobare,
preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt numiţi de Consiliu,
care statuează cu majoritate calificată.225
Încetarea mandatului membrilor Comisiei are loc prin
reînnoirile Comisiei(la expirarea mandatelor)prin demisie voluntară,
demisie din oficiu sau deces.În cazul votării unei moţiuni de cenzură
de către Parlament se poate ajunge la o demisie în bloc a Comisiei, ea
având responsabilitate politică.În cadrul demisiei voluntare sau în
cazul în care Curtea de Justiţie îl declară demisionat pe un membru al
Comisiei, acesta va fi înlocuit cu un alt comisar, pentru perioada de
mandat restantă, fiind numit prin acordul comun al statelor membre.
Consiliul, poate statua în unanimitate dacă nu este cazul să se
efectueze înlocuirea. În practică se constată că numai preşedintele
Comisiei face obiectul negocierilor interguvernamentale, restul
membrilor Comisiei fiind acceptaţi aşa cum sunt propuşi de guvern.226
Potrivit reglementărilor în vigoare, Comisia trebuie să cuprindă cel
puţin un resortisant din fiecare stat membru, fără ca numărul
membrilor având naţionalitatea aceluiaşi stat membru să fie mai mare
de doi, aceasta pentru a asigura o pondere echitabilă a naţionalilor
unui stat.227 Potrivit unor reguli nescrise, fiecare stat membru, în
prezent, desemnează câte un reprezentant, iar statele mari, membre
ale Uninuii europene(Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie,
Spania) beneficiază de câte doi reprezentanţi. Astfel, Comisia
Europeană are în componenţa sa, în prezent 20 de membri,însă
numărul membrilor, la fel ca şi în celelalte instituţii şi organe
comunitare, este variabil modificându-se în funcţie de numărul
statelor membre.Consiliul este instituţia care poate modifica numărul
comisarilor, statuând cu unanimitate de voturi.
Membri Comisiei sunt aleşi în funcţie de competenţele lor
generale şi trebuie să ofere toate garanţiile de
independenţă.228Preşedintele poate să încredinţeze membrilor
Comisiei, domenii speciale de activitate cu privire la care ei sunt în
mod concret răspunzători pentru pregătirea lucrărilor Comisiei şi
punerea în aplicare a deciziilor ei. El poate să schimbe aceste
225
Idem 71,pag.93
226
Nicoleta Diaconu, Op.cit., pag. 73
227
Octavian Manolache. Op.cit, pag.93
228
Augustin Fuerea, Op.cit. pag.69
149
însărcinări în timpul mandatului Comisiei. Membri Comisiei îşi
realizează sarcinile ce le sunt încredinţate de preşedinte sub
autoritatea lui, de asemenea, poate să stabilească grupe de lucru ale
membrilor Comisiei şi le va desemna conducătorul lor. Comisia este
prezentată de către preşedintele ei.El desemnează membri Comisiei
spre a-l asista în realizarea sarcinilor sale. Regulile de procedură
instituie trei modalităţi de luare a deciziilor:în şedinţe, prin procedură
scrisă şi prin delegare.229
Membrii Comisiei sunt recrutaţi din rândul celor mai buni
profesionişti în diverse sectoare de activitate, fiind persoane cu o
bogată experienţă politică şi managerială şi o conduită ireproşabilă.
Dispoziţiile comunitare nu stabilesc cerinţele pe care trebuie să le
înrtunească un candidat pentru a fi numit într-o astfel de
funcţie.Procedura de numire a membrilor Comisiei este următoarea:
• guvernele statelor membre desemnează, de comun acord
persoana pe care intenţionează să o numească în funcţia de
Preşedinte al Comisiei;
• în continuare, aceleaşi guverne, de comun acord cu
preşedintele deja stabilit, desemnează celelalte persoane pe
care intenţionează să le numească ca membrii ai Comisiei;
• preşedintele şi membrii Comisiei, desemnaţi conform
procedurii de mai sus, sunt supuşi spre aprobare
Parlamentului European, ca organ colegial;
•
după aprobarea în Parlament, preşedintele şi membrii
Comisiei sunt numiţi de guvernele statelor membre, de
comun acord.230
Membrii Comisiei se bucură de o serie de privilegii şi imunităţi
comunitare dintre care reţin atenţia, îndeosebi, cele ce urmează:
• imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite în exercitarea
atribuţiilor ce le revin ca oficial ai Comunităţilor Europene,
imunitate care îşi menţine efectele şi după încetarea activităţii
în cadrul Comisiei, însă, în raport cu răspunderea pe care o
păstrează în continuare;
229
Octavian Manolache, Op.cit., Pag.94-95
230
Felician Cotea, Op.cit., pag. 117-118
150
• scutirea de impozite pe salarii şi alte drepturi băneşti
acordate, în exercitarea atribuţiilor lor, de către organele
comunitare. De fapt, la investirea în calitatea de reprezentant
al statului, fiecare comisar se angajează, printr-o procedură
solemnă, să respecte pe întreaga perioadă a investiturii,
precum şi după aceea, obligaţiile ce îi revin. Ei depun, astfel,
un jurământ în faţa Curţii de Justiţie.Totodată, este
obligatorie asigurarea aceleiaşi atitudini de independenţă, şi
din partea statelor membre care, încă de la început, s-au
angajat să o respecte, excluzând orice încercare de a
influanţa,într-un sens sau altul, pe oricare dintre membrii
Comisiei. Din aceste considerente, delegaţilor le sunt
interzise toate activităţile care sunt incompatibile cu
demnitatea primită.Nu pot ocupa nici alte funcţii care le-ar
aduce avantaje la încetarea mandatului.Încălcarea acestor
obligaţii se sancţionează de către Curtea de Justiţie, la cererea
Consiliului sau a Comisiei.231
231
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Op.cit, pag. 70-71
232
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag. 135
151
Comisiei, în funcţie de repartizarea făcută de către
preşedinte,coordonează activitatea unui sector aflat în sfera de
competenţe a instituţiei, motiv pentru care răspunde de activitatea
unuia sau mai multor directorate, dispunând în acest sens de un grup
propriu de specialişti.
Comisia, în exerciţiul art.162 din Tratatul instituind
Comunitatea Europeană, modificat prin Tratatul instituind Uniunea
Europeană(art.G.pct.48)îşi organizează prin Regulamentul intern
propriul aparat de lucru care este compus dintr-un Secretariat
General, un număr de 26 de Directorate Generale, la care se adaugă şi
un număr de servicii auxiliare(Serviciul juridic, Serviciul de presă şi
informare, Serviciul de traduceri, Oficiul de statistică, etc.).Pe lângă
toate acestea, fiecare membru al Comisiei este asistat în activitate de
un cabinet, care este compus din consilieri.233
De-a lungul timpului structura Comisia a suferit o serie de
modificări în funcţie de evoluţia atribuţiilor Comisiei.Dacă în forma
iniţială Comisia a fost concepută ca o „administraţie de misiune”
destinată pentru o misiune precisă(aceasta fiind concepţia originală
cuprinsă în tratatele constitutive), ulterior a devenit o „adminisraţie de
gestiune”. Schema structurală iniţială a Comisiei nu mai corespundea
noii idei de organizare ceea ce a dus la extinderea aparatului
administrativ al acesteia. Prin urmare concepută iniţial ca o
administraţie de misiune, Comisia a evoluat spre o gestiune
economică şi ulterior spre o gestiune politică.
Structura Comisiei Europene, având ca model iniţial de
organizare administraţia germană(Tratatul C.E) şi suferind influenţe
franceze(Tratatele C.E.C.O şi C.E.E.A)prezintă un grad sporit de
verticalitate permiţând o ierarhizare suplă.În cadrul acestei structuri
fiecare element are obiective precise,importanţa sa fiind pusă în
valoare în contextul ansamblului.În cadrul acestei orientări de
verticalizare a structurii organizatorice a Comisiei, principiul
colegialităţii în adoptarea deciziilor se aplică doar la nivelul
membrilor Comisiei, întrucât numai comisarii se reunesc într-un
colegiu cu caracter orizontal.
Organizarea şi structura Comisiei Europene poate fi analizată
sub două aspecte: sub aspect static, prin identificarea elementelor sale
233
Felician Cotea, Op.cit, , pag.119
152
structurale şi sub aspect dinamic, prin stabilirea raporturilor existente
între elementele structurale.234
248
Felician Cotea, Op.cit, , pag. 120
249
Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2002,
art.1, art.2, pag. 219
250
Viorel Marcu şi Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag. 142
251
Ion Jinga, Op.cit, art.3, pag.219
252
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag. 142
158
În ceea ce priveşte mecanismul decizional la nivelul Comisiei,
prima constatare care se desprinde din conţinutul legislaţiei
comunitare, este aceea că el este mai complicat decât în cazul
celorlalte instituţii, aceasta întrucât pentru emiterea actelor de decizie
sunt folosite două proceduri una scrisă şi una orală care presupune
dezbateri în plen.253 Regulamentul interior al Comisiei Comunităţilor
Europene mai prevede şi alte proceduri: procedura de abilitare şi
procedura de delegare.254
Ca regulă generală, Comisia se întruneşte cel puţin o dată pe
săptămână.În plus ea se întruneşte ori de câte ori este
necesar.Membrii Comisiei sunt obligaţi să participe la toate şedinţele
iar preşedintele hotărăşte asupra oricărei situaţii care ar putea
constitui un impediment la respectarea acestei obligaţii.255În cadrul
procedurii scrise, mecanismul poate fi declanşat de fiecare membru al
Comisiei care face propuneri decizionale pentru sectorul de activitate
coordonat, pe care le comunică în scris celorlalţi membrii, astfel ca
aceştia să poată să formuleze amendamente sau observaţii pe
marginea lor. În situaţiile în care nu au fost aduse observaţii şi nici nu
au fost aduse amendamente, propunerile sunt considerate a fi
adoptate, fără a mai fi supuse discuţiei în şedinţe plenareurmate de
exerciţiul votului asupra lor.Dacă sunt aduse amendamente sau sunt
făcute observaţii, propunerile trebuie supuse dezbaterilor şi votului
membrilor Comisiei în şedinţă, aceste făcând parte din procedura
orală.256
Preşedintele hotărăşte ordinea de zi a fiecărei şedinţe ţinând
cont de programul său anual de activitate.Fără a aduce atingere
prerogativei preşedintelui de a stabili ordinea de zi pentru orice
propunere care implică costuri semnificative este necesar acordul
membrului Comisiei responsabil pentru buget. Orice chestiune
propusă să fie înscrisă pe ordinea de zi de către un membru al
Comisiei trebuie comunicată preşedintelui cu un preaviz de 9 zile în
afara cazurilor excepţionale. În cazul în care un membru al Comisiei
solicită retragerea unui punct de pe ordinea de zi, problema respectivă
253
Felician Cotea, Op.cit, pag. 120
254
Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2002,
art.4, pag. 119
255
Idem , art.5, pag. 220
256
Idem, pag. 120
159
este amânată, cu acordul preşedintelui pentru şedinţa următoare. De
asemenea, Comisia la propunerea preşedintelui, poate hotărî asuprea
unei chestiuni care nu este înscrisă păe ordinea de zi sau cu privire la
care documentele de lucru necesare au fost distribuite cu întârziere, ea
putând hotărî cu majoritate să nu delibereze asupra unei probleme
înscrise pe ordinea de zi.Deliberările Comisiei sunt valabile numai în
prezenţa majorităţii numărului de membrii prevăzut în tratat, iar
deciziile Comisiei se adoptă cu majoritatea numărului de membri care
este necesară indiferent de conţinutul şi natura deciziei.Şedinţele nu
sunt publice iar dezbaterile sunt confidenţiale.În cazul absenţei unui
membru al Comisiei,şeful său de cabinet poate participa la şedinţă
şi,la iniţiativa preşeditelui, poate expune opinia membrului absent.La
fiecare şedinţă a Comisiei se întocmeşte un proces-verbal.Priiectele
de proces verbal sunt supuse aprobării Comisiei în cursul unei şedinţe
ulterioare. Procesele verbale aprobate, sunt autentificate prin
semnăturile preşedintelui şi Secretarului general.257 În situaţiile în
care propunerile parcurg procedura orală pentru a deveni acte
decizionale, ele trebuie discutate şi supuse la vot în şedinţe, adoptarea
făcându.se cu votul majorităţii simple a membrilor Comisiei. Din
acest punct de vedere Comisiei îi este specific principiul colegialităţii
în sensul că deciziile se iau colectiv, iar răspunderea pentru acestea
este tot una colectivă, întrucât antrenează instituţia în ansamblul ei.258
Procedura scrisă este un mecanism ce permite Comisiei să ia
decizii în probleme ce nu necesită discutarea în cadrul reuniunii sale
săptămânale şi care nu sunt rezolvate nici prin procedura de
delegare.Procedura scrisă se foloseşte în cazul în care serviciul juridic
şi-a dat avizul favorabil cu privire la proiectul de text, iar direcţiile
generale şi celelalte servicii implicate au ajuns în prealabil la un acord
asupra problemei în cauză.259Acordul Comisiei asupra unei propuneri
prezentate de unul sau mai mulţi membrii ai acesteia poate fi constat
printr-o procedură scrisă, cu condiţia ca propunarea să fi obţinut
acordul direcţiilor generale implicate şi avizul favorabil al serviciului
juridic.În acest scop, textul propunerii este comunicat în scris tuturor
membrilor Comisiei menţionându-se şi termenul acordat pentru
257
Documente de bază ale comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2002, art.
6-art.11, pag.220
258
Felician Cotea, Op.cit, pag. 121
259
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag.144
160
comunicarea rezervelor sau amendamentelor la propunere.Orice
membru al Comisiei poate cere, în cursul procedurii scrise, ca
propunarea să facă obiectul unei dezbateri.Într-un asemenea caz, el
adresează preşedintelui o cerere motivată în acest sens.O propunere,
asupra căreia nici un membru al Comisiei nu a formulat sau menţinut
o rezervă în termenul acordat pentru o procedură scrisă, este reputat
adoptată de Comisie.
Propunerile adoptate se înregistrează într-o notă de jurnal,
despre care se face menţiune în pricesul verbal al următoarei şedinţe a
Comisiei.260 Procedura de abilitare este uzitată în situaţiile în care
trebuie luate decizii în probleme de mică importanţă ce nu ridică
dificultăţi de adoptare, cazuri în care Comisia hotărăşte să-şi abiliteze
meembrii pentru a lua decizii în numele ei.261 Cu condiţia respectării
depline a principiului resposabilităţii colegiale, Comisia poate să
abiliteze unul sau mai mulţi membrii ai săi, să adopte măsuru de
gestiune sau de administrare în numele său, în limitele şi condiţiile
fixate de Comisie.De asemenea, cu acordul preşedintelui, Comisia
poate să însărcinezeunul sau mai mulţi membrii ai săi să adopte textul
definitiv al unui act sau al unei propuneri care urmează să fie supusă
celorlalte instituţii, al cărui conţinut substanţial a fost determinat în
cursul deliberărilor.Competenţele astfel atribuite pot face obiectul
unei subdelegări către directorii generali şi şefii de servicii, cu
excepţia interdicţiei exprese menţionate în decizia de abilitare.Aceste
dispoziţii se aplică fără a aaduce atingere regulilor privind delegările
în materie financiară şi puterile conferite autorităţii învestite cu
atribuţii de numire şi autorităţii abilitate să încheie contracte de
angajare.
Cu condiţia respectării depline a principiului responsabilităţii
colegiale, Comisia poate delega directorilor generali şi şefilor de
servicii, adoptarea măsurilor de gestiune sau de administrare în
numele său, în limitele şi condiţiile fixate de Comisie.Deiziile
adoptate prin procedura de abilitare şi delegare se înregistrează într-o
notă de jurnal, despre care se face menţiune în procesul-verbal al
următoarei şedinţe a Comisiei.262
260
Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2002
art.12, pag.221
261
Felician Cotea,Op.cit, pag.121
161
În privinţa modalităţilor de lucru, proiectele care urmează să fie
supuse dezbaterii Comisiei sunt elaborate de către directorate sau
cabinetele comisarilor, în funcţie de natura lor, tehnică sau politică,
după care ele trebuie să obţine viza Serviciului juridic, care le
certifică din punctul de vedere al conformităţii cu dreptul
comunitar.În continuare, în funcţie de procedura de adoptare,
propunerile, fie vor fi trimise prin grija Secretariatului General
membrilor Comisiei, pentru ca aceştia să formuleze eventualele
amendamente sau obsarvaţii asupra lor- procedura scrisă, fie vor fi
discutate în întâlnirile pregătitoare ale cabinetelor.
Activitatea de decizie la nivelul Comisiei, dar mai ales cea de
pregătire a proiactelor de acte, presupune nu numai satisfacerea unor
interese şi obiective comunitare, dar şi a unora naţionale, fapt care
presupune cunoaşterea oportunităţilor fiecărei ţări.Pentru realizarea
acestor deziderate, Directoratele pot apela la comisiile de experţi care
sunt constituite în cadrul fiecărui stat membru, pentru ca în colaborare
cu acestea, având în vedere specificul naţional dar şi interesul
Comunitar, procesul decizional să reprezinte un consens, o
armonizare a intereselor comunitare cu cele naţionale.263
Analiza structurii şi funcţionării Comisiei Europene relevă
existenţa în sânul acesteia a unei administraţii devenită foarte
structurată şi având reguli de funcţionare complexe.Cauza principală
a acestei situaţii ţine de tendinţa de extindere, inerentă oricărei
adminisraţii de gestiune. Modalităţile de funcţionare a administraţiei
comunitare prevăd, toate, o serie de proceduri pentru a evita formarea
în sânul acesteia a unor „celule”naţionale.Administaţia comunitară se
vrea plurinaţională,iar regulile de recrztare şi funcţionare oglindesc
voinţa manifestată în acet sens. Însă tocmai această exigenţă
plurinaţională, sinonimă cu neutralitatea, poate constitui un motiv de
dificultate de încetineală în gestiunea personalului instituţiei iar, pe de
altă parte, poate afecta funcţoonarea Comisiei ca ansamblu.264
265
Felician Cotea, Op.cit, pag. 121
266
Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All Beck, 2001, pag.99
267
www.infoeuropa.ro
268
Felician Cotea, Op.cit, pag.122
269
Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex,
2001, pag.92
270
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, 2002,
pag.78
163
politici; examinează preţurile în domeniul transporturilor
internaţionale şi stabileşte condiţiile în care se derulează activităţile în
acest sector;supraveghează modul în care sunt respectate regulile de
liberă concurenţă şi anchetează cazurile în care se presupune că
aceste reguli au fost încălcate; verifică compatibilitatea ajutoarelor
acordate de către un stat unor întreprinderi, pentru a preîntâmpina
distorsionarea concurenţei; inventariază împreună cu fiecare stat
membru dispoziţiile legislative naţionale, în vederea armonizării
acestor legislaţii la exigenţele comunitare; supraveghează evoluţia
economică a a fiecărui stat membru, sens în care îi poate transmite
recomandări şi prezintă în Parlamentul European rapoarte cu privire
la rezultatele acestor supravegheri; dezvoltă dialogul cu partenerii
sociali europeni; adminisrează Fondul social european; verifică
stadiul în care se găseşte procesul de reducere a diferenţelor dintre
nivelurile de dezvoltare ale regiunilor defavorizate şi prezintă o dată
la trei ani un raport asupra acestor chestiuni în faţa Parlamentului
European; întocmeşte anteproiectul de buget, ş.a.Pentru finalizarea
acestui gen de competenţe Comisia dispune de mecanismele oferite
de Tratatul instituind Comunitatea Europeană, respectiv de dreptul de
a emite un aviz motivat, prin care invită statul în cauză să se
conformeze într-un anumit interval de timp, iar în ipoteza în care, în
continuare, aceasta persistă într-o astfel de atitudine, poate sesiza
Curtea de Justiţie pentru aplicarea unor sancţiuni. 271Prin exercitarea
acestei funcţii de supraveghere a mandatului de respectarea
dispoziţiilor tratatelor comunitare, Comisia a fost denumită şi
„gardian al tratatelor”.272
Până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul deţinea atât
puterea legislativă cât şi puterea executivă, Comisia neputând să ia
măsurile de execuţie decât în urma unei deliberări date de
Consiliu.Temeiul de drept al acestei funcţii a Comisiei Europene îl
reprezintă art.145 în care se menţionează ca, Consiliul să confere
Comisiei, în actele pe care le adoptă, competenţele de execuţie a
regulilor pe care le stabileşte, precum şi art.155 par.4 în care se arată
că, Comisia exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă
pentru executarea regulilor stabilite de el.Prin aceste reglementări
Consiliul nu mai este executivul care poate să-şi delege competenţa
271
Felician Cotea, Op.cit, , pag.122
272
Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag.93
164
către Comisie, ci aceasta reprezintă executivul comunitar cu excepţia
situaţiilor în care Consiliul îşi rezervă în mod exepres acest
drept.Aceste puteri ale Comisiei delegate de către Consiliu, au fost
admise şi prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie, dar aceasta mai
precaută, a stabilit că nu este de dorit să se realizeze o descărcare a
Consiliului de competenţele sale în sarcina Comisiei,Consiliul
trebuind să-i fixeze competenţele prin actele adoptate.
Un inventar al capacităţii executive exercitate de către Comisie
nu poate fi stabilit, acestea fiind diverse şi numeroase. 273Ca instituţie
executivă a Tratatelor şi a actelor Consiliului, Comisia este cea mai
îndreptăţită să facă faţă sarcinilor de execuţie şi gestiune.274
Odată reglementată această competenţă a Comisiei, Consiliul a
creat obiceiul de a supraveghea Comisia cu ajutorul unor comitete
compuse din reprezentanţi ai statelor membre care pot în anumite
cazuri, prin votul lor nefavorabil să retragă facultatea de decizie
pentru a o înapoia Consiliului.Prin adoptarea Actului Unic European,
s-a introdus reglementarea conform căreia Consiliul poate supune
exercitarea acestor competenţe de execuţie de către Comisie anumitor
modalităţi. Aceste modalităţi trebuie să răspundă principiilor şi
regulilor pe care Consiliul statuând în unanimitete în baza propunerii
Comisiei şi după avizul Parlamentului European, le va stabili în
prealabil.Comitetele care reprezintă în interesele guvrnelor naţionale
în relaţiile cu Comisia sunt: Comitetele consultative, Comitetele de
gestiune şi Comitetele de reglementare.Ca regulă comună,aceste
comitete sunt compuse din reprezentanţi ai guvernelor statelor
membre, funcţionând pe lângă Comisie ca organisme de avizare a
iniţiativelor acesteia.Sunt prezidate de un oficial al Comisiei cu
rangul de director.
Comitetele consultative reprezintă modelul tip al organelor
consultative. Comisia nu are altă obligaţie decât de a solicita şi a
analiza avizul emis de un comitet.Aceste comitete sunt solicitate în
deciziile privind realizarea pieţei interne.
Comitetele de gestiune sunt precis definite de către Consiliu, putând
interveni în administrarea organizaţiilor pieţei comune în cadrul
Politicii Agricole(exemplu Comitetul de gestiune pentru zahăr,
Comitetul de gestiune pentru lapte,etc.).În funcţie de rezultatul
273
Idem, pag.89
274
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Op.cit, pag. 80
165
votului, în cadrul comitetului există următoarele două posibilităţi: în
cazul avizului favorabil – decizia Comisiei rămâne definitivă; în cazul
avizului negativ va fi sesizat Consiliul, care poate adopta, cu
majoritatea calificată alte măsuri de execuţie decât cele propuse de
Comisie.
Comitetele de reglementare sunt active în special în domeniul
reglementării privind produsele alimentare.Procedura de consultare a
acestora presupune două posibilităţi:
• în cazul avizului favorabil – Comisia adoptă decizia de
implementare
• în cazul avizului negativ - este sesizat Consiliul care poate
adopta propunerea Comisiei cu votul majorităţii calificate,
sau o poate modifica în unanimitate.
Dacă nu se întruneşte nici una din aceste majorităţi, propunerea
Comisiei se va aplica, pentru a se evita vidul normativ.În unele
cazuri, Consiliul se poate opune măsurilor propuse de Comisie prin
votul cu majoritate simplă şi în această situaţie Comisia nu mai poate
emite decizia. Ea poate totuşi să declanşeze o nouă procedură vizând
reglementări similare.275
286
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, pag.245
287
Marian Mihăilă, Op.cit, pag. 164
288
Idem, pag. 246
289
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag. 245
169
bugetului şi un bilanţ financiar asupra activului şi pasivului
Comunităţii.
Parlamentul, pe baza recomandării Consiliului, care statuează
cu majoritate calificată, descarcă Comisia de executarea bugetului. În
acest scop, Parlamentul examinează, după Consiliu, conturile şi
bilanţul financiar, raportul anual al Curţii de Conturi însoţit de
răspunsurile instituţiilor controlate la observaţiile Curţii de Conturi,
precum şi rapoartele speciale pertinente ale acesteia.
Înainte de a da descărcare Comisiei sau în alt scop privind
executarea atribuţiilor sale bugetare, Parlamentul poate cere audierea
Comisiei cu privire la efectuarea cheltuielilor şi cu privire la
funcţionarea sistemului de control financiar. Comisia are obligaţia să
prezinte Parlamentului, la cererea acestuia, orice informaţie.
Comisia va lua măsuri pentru a da curs observaţiilor care
însoţesc deciziile de descărcare bugetară, precum şi comentarilor care
însoţesc recomandările de descărcare adoptate de Consiliu.La cerea
Parlamentului sau Consiliului, Comisia va întocmi rapoarte privind
măsurile luate în urma acestor observaţii şi comentarii.Aceste
rapoarte sunt transmise şi Curţii de Conturi, ca organ de control
financiar.290
Funcţia executivă comunitară se deosebeşte într-o oarecare
măsură de funcţia executivă exercitată pe plan naţional. Astfel, pe
plan naţional guvernul are competenţa de a lua o serie de decizii
privind aplicarea anumitor acte normative cu caracret general, iar
Parlamentul poate să controleze acestă activitate şi să o sancţioneze,
însă nu poate să se substituie funcţiei executive. În cadrul sistemului
comunitar există o situaţie mai specială, în sensul că, potrivit
reglementărilor comunitare, Comisia este organul principal de
gestiune, dar ea are în acelaşi timp şi sarcina de a redacta raportul
general cu privire la activitatea Comunităţilor.
Totodată, şi Consiliul exercită unele activităţi de natură
executivă. Această situaţie este consecinţa faptului că prin tratate nu
sunt atribuite competenţe generale de execuţie în sarcina Comisiei.
Sunt atribuite însă Comisiei prerogative proprii de decizie în unele
domenii.Astfel, sunt atribuite unele competenţe în ceea ce priveşte
290
Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag. 210
170
gestiunea bugetară sau exercitarea competenţelor de execuţie
constituite în baza puterilor de decizie delegate de către Consiliu.291
Comisiei îi revine un rol specific în cadrul colaborării cu
jurisdicţiile statelor membre, ajutându-le să-şi soluţioneze
problemele, evitând sesizarea frecventă a Curţii de Justiţie.Dar, în
acest cadru, Comisia nu poate formula decât avize, neputând lua nici
o decizie. În domeniul întreprinderilor publice şi întreprinderilor cu
drepturi speciale Comisia dispune de putere de decizie şi
reglementare. Ea veghează la aplicarea dispoziţiilor tratatului şi
adresează atunci când este nevoie directivele şi deciziile
corespunzătoare statelor membre.În domeniul acordării ajutoarelor
Comisia este investită cu o putere de supraveghere generală. Statele
membre au obligaţia de a informa Comisia în legătură cu proiectele
privind instituirea sau modificarea ajutoarelor. Comisia poate decide
suprimarea sau modificarea ajutoarelor de stat dacă constată că
acestea nu sunt compatibile cu piaţa comună sau dacă sunt aplicate
abuziv.Dacă un stat membru nu se conformează deciziei luate de
Comisie (privind suprimarea sau modificarea ajutorului de stat),
Comisia sau alt stat interesat pot sesiza direct Curtea de Justiţie.292
Comisia exercită acele competenţe care îi sunt conferite de
către Consiliu în vederea aplicării regulilor pe care acesta le-a
stabilit.Consiliul a adoptat o poziţie reticentă în ceea ce priveşte
adoptarea unor decizii conform acestei proceduri.Acul Unic European
a prevăzut principiul conform căruia Consiliul poate să confere
Comisiei, prin actele pe care le adoptă, competenţele de execuţie
stabilite de către acesta. În acelaşi timp, Consiliul poate, să îşi
rezerve, în anumite „situaţii specifice”, exercitarea directă a
competenţelor de execuţie.Întrucât „situaţiile specifice” nu sunt
definite, ele conferă o marjă de apreciere destul de largă pentru
Curtea de Justiţie.Această posibilitate prevăzută de tratate dă naştere
în practică unor situaţii contradictorii, în sensul că Parlamentul
apreciază că nu este suficient folosită de către Consiliu această
posibilitate, deşi în realitate un număr important de acte sunt adoptate
pe baza acestor proceduri de delegare.
Tendinţa Comisiei este de sporire a competenţelor sale în acest
domeniu, în timp ce Consiliul consideră că nu trebuie să se lase o
291
Marian Mihăilă,Op.cit., pag.164
292
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, ,Op.cit., pag. 246-247
171
marjă de acţiune prea largă Comisiei.Aceste competenţe de decizie
ale Comisiei, delegate de Consiliu au fost admise şi de Jurisprudenţa
Curţii de Justiţie, dar aceasta a stabilit că nu este de dorit ca să se
producă o „descărcare” a Consiliului de competenţele sale în sarcina
Comisiei, el trebuind să-i fixeze competenţele prin actele adoptate.
293
Controlul delegării prezintă o problemă deosebit de complicată,
întrucât se are în vedere practica naţională, care pretinde ca organul
delegat nu trbuie să fie controlat, sancţiunea depăşirii atribuţiilor fiind
retragerea delegării.
În cadrul Comunităţilor, din considerente de neîncredere a
organelor naţionale faţă de creşterea competenţelor Comisiei, s-a
supus controlului încă de la început delegarea competenţei către
aceasta. Deşi Comisia a criticat această modalitate de control, ea a
cunoscut o dezvoltare continuă, în sensul restrângerii competenţelor
Comisiei. Actul Unic European a precizat că în viitor Consiliul poate
supune exercitarea competenţelor sale anumitor modalităţi, iar
acestea trebuie codificate între „decizie cadru” acestuia. Această
decizie adopatată la 13 iulie 1987, nu a condus la favorizarea unor
mecanisme mai suple care să confere Comisiei mai multă autonomie,
codificând de fapt practica existentă.294
303
Idem, pag.204
304
Viorel Marcu, ,Op.cit., pag. 185-186
305
I.Gâlea, M.A.Dumitraşcu, C.Morariu, Tratatul instituind o Constituţie pentru
Europa, Ed.All Beck, 2005, pag.72
306
Idem, pag.37-38
176
recomandării Băncii Central Europene şi după consultarea
Parlamentului sau a Comisiei.307
Funcţia legislativă comunitară, de adoptare a actelor normative
cu caracter general, prezintă unele particularităţi faţă de fincţia
legislativă internă, în sensul că nu este exercitată de către instituţia
reprezentativă a cetăţenilor statelor comunitare, Parlamentul
European, ci de justiţia care este emanaţia guvernelor statelor
membre, respectiv Consiliul Uniunii Europene.
Comisia are, de asemenea, conform Tratatului instituind
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, competenţă
legislativă în ceea ce priveşte deciziile generale.În unele cazuri este
necesar şi acordul Consiliului.De asemenea, Tratatul CEE conferă
Comisiei, în unele cazuri o putere de decizie proprie în sensul că dă
Comisiei ompetenţa de a adopta, în funcţie de necesităţi, directive
adresate întreprinderilor publice şi celor cărora le sunt acoradate
anumite drepturi speciale de către statele comunitare.308
O primă procedură legislativă, cunoscută sub denumirea de
procedura codeciziei, este reglementată în Tratatul instituind
Comunitatea Europeană. Legiferarea acestei proceduri confirmă
intenţiile statelor membre în direcţia perfecţionării mecanismului
decizional exprimate cu putere de principiu în preambulul Tratatului
privind Uniunea Europeană, potrivit cărora, acestea îşi propun să
consilideze caracterul democratic şi eficacitatea activităţii instituţiilor
şi în cel al Tratatului de la Amsterdam, care marchează o nouă etapă
în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între
popoarele Europei,în care deciziile să fie luate, pe cât posibil, cu
respectarea deplină a principiului transparenţei şi la nivelul cel mai
apropiat de cetăţeni, iniţiative care nu puteu fi realizate decât prin
implicarea profundă a instituţiei Parlamentului European, în calitatea
sa de reprezentant al popoarelor Europei, în cadrul procedurilor de
legiferare comunitare.
Procedura legislativă a codeciziei, prevăzută în Tratatul instituind
Comunitatea Europeană, astfel cum a fost el modificat prin Tratatul
de la Amsterdam prevede parcurgerea a două etape(în situaţiile în
care nu se reuşeşte adoptarea proiectului de act normativ într-o primă
etapă).
307
Marian Mihăilă,Op.cit.,, pag. 159
308
Idem, pag.158-159
177
Prima etapă demarează la iniţiativa Comisiei care trimite
Parlamentului European şi Consiliului o propunere legislativă.
Consiliul primind propunere, solicită avizul Parlamentului, după care
având în vedere acest aviz, care poate fi de aprobare a propunerii ori
de amendare a ei, cu o majoritate calificată, hotărăşte următoarele:
• aprobă proiectul în forma propusă de către Comisie, în
situaţile în care avizul Parlamentului a fost pozitiv fără a-i
aduce amendamente;
• aprobă toate amendamentele cuprinse în avizul Parlamentului
şi adoptă propunerea legislativă astfel cum a fost ea
amendată;
• adoptă o poziţie comună în toate celelalte cazuri, respectiv
atunci când nu îşi însuseşte toate amendamentele
Parlamentului, ori când la propunerea făcută de către
Comisie, Consiliul este cel care formulează modificări, care
este comunicată Parlamentului împreună cu considerentele
care au determinat adoptarea ei. Prima etapă se încheie cu
prezentarea unei informări a Comisiei în Parlament, în
legătură cu poziţia sa pe marginea soluţilor adopate de către
Consiliu.
A doua etapă este deschisă de Parlamentul European, care într-un
interval de timp de trei luni de la primirea poziţiei comune a
Consiliului, poate să:
• aprobă poziţia comună, caz în care actul este considerat adoptat
potrivit acestei poziţii(soluţia este identică şi în situaţia în care
Parlamentul nu se pronunţă în legătură cu poziţia comună în care
a fost comunicată)
• respinge poziţia comună, cu votul majorităţii absolute a
membrilor săi, caz în care actul propus este considerat neadoptat;
• propune amendamente la poziţia comună, situaţie în care textul
astfel amendat este trimis Consiliului şi Comisiei, care trebuie să
emită un nou aviz asupra amendamentelor propuse.
În continuare, în termen de trei luni de la primirea
amendamentelor formulate de către Parlament pe marginea poziţiei
comune a Consiliului,acestea din urmă, după ce a primit şi avizul
Comisiei asupra poziţiei comune, poate să:
178
• apobă toate amendamentele, cu o majoritate calificată în
ipoteza în care avizul Comisiei este favorabil sau cu un vot
unanim în situaţia în care avizul Comisiei este negativ, actul în
cauză considerându-se adoptat în forma în care poziţia comună a
fost amenadată;
• respinge amendamentele cu o majoritate calificată, caz în
care preşedintele Consiliului, cu acordul preşedintelui
Parlamentului, convoacă de îndată comitetul de conciliere, care
este compus dintr-un număr egal de membrii ai Consiliului(sau
reprezentanţii lor) şi Parlament. Ocupând în prezent un loc
secundar după procedura codeciziei, procedura cooperării este
reglementată în cuprinsul Tratatului instituind Comunitatea
Europeană. Introdusă în mecanismul decizional prin Actul Unic
European, procedura cooperării constituie un important reper
istoric în evoluţia procesului de integrare comunitară.
Procedura de cooperare presupune parcurgerea a două etape
(doar în cazurile în care actul normativ nu este aprobat după
parcurgerea a primei etape), în următoarea succesiune:
Începutul primei etapeeste marcat de Comisie, care trimite o
propunere pentru un proiect de act normativ, în legătură cu emiterea
unui aviz.După primirea avizului, Consiliul, cu o majoritate calificată,
adoptă o poziţie comună pe care o comunică Parlamentului,
informându-l în acelaşi timp asupra considerentelor pentru care a
adoptat respectiva poziţie.La rândul ei Comisia comunică
Parlamentului punctul său de vedere asupra poziţiei comune. De la
comunicare, Parlamentul European are la dispoziţie un interval de
timp de trei luni în care poate acţiona în felul următor:
• aprobă poziţia comună care i-a fost prezentată, caz în care
Consiliul adoptă definitiv proiectul de act normativ conform
variantei exprimate în aceasta;
• propune cu votul majorităţii absolute amendamente la poziţia
comună, pe care le trimite spre ezaminare Comisiei,
comunicând rezultatele deliberării şi Consiliului;
• respinge poziţia comună cu votul majorităţii absolute,
comunicând aceasta Consiliului şi Comisiei.
În a doua etapă legislativă procesul se derulează în două
derecţii, în funcţie de hotărârea luată de către Parlamentul European.
Dacă Parlamentul a propus amendamente pe marginea poziţiei
179
comune, acestea sunt transmise Comisiei împreună cu propunerea
legislativă pe baza căreia Consiliul a adoptat o poziţie comună, care
în termen de o lună de la primire este obigată să le reexamineze şi să
retrimită Consiliului o nouă propunere legislativă, însoţită de
amendamentele Parlamentului care fost preluate, în legătură cu care
îşi exprimă punctul de vedere sub forma unui aviz. Noua propunere
legislativă este examinată în Consiliu, care, fie o adoptă aşa cum i-a
fost trimisă, hotărând cu votul majorităţii calificate, fie o modifică din
nou, situaţie în care pentru a o adopta într-o nouă formulă are nevoie
de obţinerea unui vot unanim din partea membrilor săi. În ipoteza în
care într-un interval de trei luni Consiliul nu ia o hotărâre în ambele
situaţii care ar putea apare, respectiv nu ia în discuţie noua propunere
reexaminată care i-a fost trimisă de către Comisie sau în cazul
respingerii poziţiei comune de către Parlament, nu o mai supune unei
o a doua lecturi, propunerea legislativă a Comisiei este considerată
neadoptată.309
309
Felician Cotea,Op.cit., pag. 238-237
310
Nicoleta Diaconu, Sistemul ,Op.cit., pag.255
311
Idem, pag.212
180
Jurisdicţiile naţionale ale statelor membre ocupă un loc
important în procesul aplicării normelor comunitare datorită
aplicabilităţii directe a dreptului comunitar.Riscul aplicării diferite a
normelor comunitare datorat diferenţelor existente între jurisdicţiile
naţionale este înlăturat prin intermediul mecanismului de cooperare
între jurisdicţiile naţionale şi jurisdicţia comunitară.Jurisdicţia
comunitară are sarcina de a asigura garantarea uniformităţii în ce
priveşte aplicarea dreptului comunitar.312
În vederea exercitări controlului, Comisia, care a fost denumită
şi „gardianul tratatelor” trebuie să dispună de informaţii privind
modul de aplicare a tartatelor.Această informare se realizează prin
documentele oficiale publicate, prin organele proprii însărcinate să
urmărească modul de respectare a actelor juridice de către instituţiile
şi organele comunitare. Pe baza competenţelor conferite, Comisia
poate dispune de efectuarea unor anchete şi adoptarea unor măsuri de
sancţionare. De asemenea, ea poate pune în mişcare acţiunea pentru
neândeplinirea obligaţiilor comunitare. În vederea îndeplinirii acestor
atribuţii de către Comisie, statele au obligaţia să o informeze cu
privire la măsurile luate pentru aplicarea normelor.De asemenea,
directivele prevăd obligaţia statelor de a notifica măsurile de aplicare
a lor către Comisie, neconformarea constituind ea însăşi o
neândeplinire a obligaţiilor comunitare, chiar dacă măsurile au fost
luate în fapt.313 Exercitarea unor asemenea prerogative de control şi
sancţionare de către Comisie este limitată numai asupra statelor
membre, nu şi în ce priveşte activitatea celorlalte instituţii
comunitare. În legătură cu acestea Comisia având doar posibilitatea
de a sesiza Curtea de Justiţie.Împotriva statelor membre Comisia
poate promova în faţa Curţii de Justiţie acţiunea pentru
neândeplinirea obligaţiilor ce le revin în legătură cu tratatele.314
Întreprinderile sunt de asemenea supuse controlului Comisiei,
agenţii acesteia având în materie de concurenţă drept de control la
faţa locului, în aceleaşi condiţii ca şi agenţii fiscali naţionali.Refuzul
de a accepta controlul se sancţionează prin amenzi sau alte măsuri de
312
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, ,Op.cit., pag. 259-260
313
Idem, pag.171
314
Nicoleta Diaconu, ,Op.cit., pag. 215
181
constrângere, precum şi prin declararea nulităţii anumitor acorduri
încheiate de către acestea.315
Pentru exercitarea controlului de către Comisie privind modul
de aplicare a tratatelor, statele membre au obligaţia să informeze
Comisia în legătură cu măsurile întreprinse în acest scop.316
Prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul poate crea o
Comisie temporară de anchetă. Rolul acestei Comisii de anchetă este
de a examina afirmaţiile de infracţiune sau de proastă administrare în
aplicarea dreptului comunitar.Modalităţile de exercitare a dreptului de
anchetă sunt determinate de comun acord,de următoarele instituţii:
Parlamentul European, Consiliu şi Comisie.317
325
Idem, pag.133-134
185
• de a strânge elementele ce trebuie luate în considerare pentru
stabilirea conturilor referitoare la plăţile care incumbă
instituţiilor statelor membre în virtutea Regulamentului;
• de a îndeplini orice sarcini care ţin de competenţa sa.
În legătură cu atribuţiile Comisiei administrative pentru
securitatea socială a lucrătorilor migranţi, Curtea de Justiţie a arătat
că aceasta nu poate fi abilitată de către Consiliu să adopte acte cu
caracter normativ. O horărâre a Comisiei administrative poate fi de
ajutor instituţiilor de securitate socială în aplicarea dreptului
comunitar, dar nu este de natură să oblige aceste instituţii să urmeze
unele metode sau să adopte unele interpretări ale acestei Comisii,
atunci când ele aplică normele comunitare.În consecinţă, deciziile
Comisiei administrative nu leagă jurisdicţiile naţionale.326
330
Ion Jinga, ,Op.cit., pag.141-143
190
2.3.4. Sesizarea Comisiei Europene Poate avea loc prin diferite
modalităţi:din oficiu; la cererea unui stat membru; la plângerea unei
părţi care are interesul să acţioneze (întreprinderi concurente,
autorităţi publice din statul membru); la iniţiativa întreprinderii
interesate, care solicită atestare negativă sau o derogare. Sesizarea
Comisiei se face prin completarea formularului tip C sau printr-o
simplă cerere scrisă. În situaţia în care se consideră că plângerea nu
este justificată, Comisia emite o decizie de respingere, temeinic
motivată în fapt şi în drept.Trebuie subliniat că decizia de respingere
a plângerii, ca act al unei instituţii comunitare, nu poate fi atacată cu
un recurs în carenţă. Când Comisieie i se solicită o atestare negativă
din partea întreprinderilor care au încheiat înţelegerea, prin depunerea
formularului A/B, acesta emite, de regulă, o simplă scrisoare prin care
le precizează că nu este cazul să intervină pe baza Tratatului
instituind Comunitatea Europeană.Într-o asemenea situaţie, Comisia
nu aste obligată să înceapă procedura. Comisia mai este sesizată şi de
întrepriderile care solicită o derogare, în temeiul Tratatului instituind
Comunitatea Europeană, printr-o notificare.În această situaţie, până
când Comisia nu se proninţă, înţelegerea nu poate fi pusă în
aplicare.Deci, pentru acordarea derogării trebuie făcută în prealabil
notificarea. Nu este necesară notificarea pentru categoriile de acorduri
care beneficiază în mod automat de derogare şi nici pentru
următoarele acorduri :
• când întrepriderile funcţionează în acelaşi stat membru şi
acordul nu afectează comerţul dintre statele membre
• când înţelegerea interesează întreprinderi care îşi desfăşoară
activitate la niveluri diferite de producţie sau distribuţie, iar
înţelegerea respectivă priveşte condiţiile în care părţile pot
dobândi sau vinde anumite bunuri sau servicii;
• când înţelegerea este perfectată numai între două
întreprinderi, iar efectul se limitează la a impune
cumpărătorului sau utilizatorului dreptului de proprietate
industrială, sau beneficiarului contractului de cesiune sau de
concesiune, procedee de fabricaţie industriale cu scopul
limitării exercitării acestor drepturi.
• când înţelegerea are ca obiect elaborarea sau aplicarea
uniformă de norme şi de tipuri, în cadrul cercetării şi
191
dezvoltătii, sau specializarea în fabricarea unor produse, dacă
se îndeplinesc două condiţii: produsele să nu reprezinte, într-
o parte substanţială a pieţei comune mai mult de 15% din
volumul de afaceri realizat cu produse identice sau
considerate similare şi cifra de afaceri anuală totală realizată
de întreprinderi participante să nu depăşească 20 de milioane
de unităţi de cont.
Statele naţionale sunt competent să sancţioneze încălcările
prevăzute de Tratatul instituind Comunitatea Europeană atât timp cât
Comisia nu a deschis procedura de anchetă. Din momentul angajării
procedurii de către Comisie, autorităţile naţionale din statele membre
nu mai pot acţiona, cu excepţia instanţelor judecătoreşti. Odată
sesizată, Comisia are obligaţia de a exemina cu toată atenţia
sesizarea, având dreptul să solicite date şi informaţii sau să treacă la
verificări conform Regulamentului. Dacă din partea Comisiei s-a luat
o decizie instanţa naţională nu poate hotărî în contradicţie cu această
decizie.În practică, Comisia are grijă să informeze statul membru şi
întreprinderile interesate cu deschiderea procedurii.
Procedura de anchetă permite Comisiei să aprecieze în mod
discreţional dacă este oportun sau să nu o înceapă procedura.De
regulă înainte de deschiderea procedurii, Comisia efectuează o
cercetare prealabilă, în cadrul căreia poate face recomandări
întreprinderilor interesate.Hotărârea Comisiei de a începe procedura,
fiind un act preparatoriu în vederea adoptării deciziei, nu este
susceptibilă de un recurs în faţa Curţii de Justiţie.331Autorităţile
naţionale sunt asociate la procedură, Comisia transmiţându-le copii
ale actelor cerute întreprinderilor, lae cererilor de prezentare a unor
date şi informaţii necesare cauzei. De asemenea, autorităţile naţionale
îşi pot da avizul în cadrul Comitetului Consultativ în materia
înţelegerilor şi a poziţilor domonante. Comisia are competenţa ca în
timpul anchetei să desfăşoare trei categorii de activităţi:
• să solicite date şi informaţii de la întreprinderile interesate şi
de la autorităţile publice competente.În asemenea
cazuristatele membre pe teritoriul cărora se află
întreprinderile interesate primesc copii ale cererilr
Comisiei.Dacă întreprinderile în cauză nu răspund sau dau
331
Ovidiu Ţinca, Drept comunitar material, Ed. Lumina Lex, 2003, pag.203-205
192
răspunsuri în complete, Comisia adoptă o decizie cu caracter
obligatoriu, şi poate aplica o penalizare zilnică fără a depăşi
1000 de euro.Trebuie precizat că întreprinderile nu pot fi
obligate să furnizeze informaţii prin care admit existenţa unei
încălcări a normelor comunitare, deoarece instituţia
comunitară eate cea chemată să facă proba.De asemenea, în
acest fel s-ar aduce atingere dreptului la apărare.Solicitarea
Comisiei de a obţine informaţii din partea întreprinderilor
comportă două faze: în prima fază se indică întreprinderilor
baza juridică şi scopul cererii; în cea de a doua fază, care nu
poate fi dclanşată dacă prima nu a avut loc şi dacă
întreprinderile au dat răspuns corespunzător, Comisia emite
decizia şi aplică penalizările, precizând informaţiile pa care le
solicită.
• Să facă verificări, fie prin intermediul agenţilor statelor
membre asistaţi aventual de agenţi comunitari, fie prin agenţi
proprii, asistaţi eventual de agenţii statelor membre.Agenţii
comunitari, care acţionează pe baza unui mandat scris, au
dreptul de a consulta documentele necesare lămuririi
cauzei,de a audia personalul întreprinderilor interesate şi a
intra în localurile acestora.În caz de refuz din partea acestor
întreprinderi, Comisia are dreptul de a emite o decizie şi de a
aplica penalizări zilnice până la valoarea de 1000 de euro.
Dacă întreprinderile interesate care fac obiectul verificării nu
sunt de acord ele pot introduce o acţiune în anulare prin care
contestă legalitatea deciziei Comisiei, fără ca această acţiune
să vizeze fondul cauzei.
• Să efectueze anchete pe sectoare aconomice, în situaţia în
care consideră că a fost denaturată concurenţa în acele
sectoare.Comisia are dreptul să aplice amenzi între 100 şi
5000 de euro, în cazurile în care întreprinderile îi
prezintăinformaţii inexacte sau documente incomplete, ori
refuză să se supună verificării.332
Comisia poate dispune prin decizii măsuri provizorii dacă sunt
întrunite două condiţii: un comportament de natură să constituie
premisa existenţei unei încălcări a normelor comunitare şi un risc de
332
Idem, pag. 205-206
193
producere a unor pagube grave şi ireparabile. În orice caz, decizia nu
trebuie să prejudicieze fondul.
Drepturile întreprinderilor cercetate sunt stabilite în
Regulament şi se pot adresa Tribunalului de primă instanţă. Curtea de
Justiţie a arătat, prin jurisprudenţa sa, că în timpul anchetei trebuie
respectat dreptul la apărare,confidenţialitatea corespondenţei dintre
întreprinderile interesate şi avocaţii lor, dreptul de a nu depune
mărturie împotriva intereselor proprii, respectul vieţii private,
inviolabilitatea domiciliului. Comisia are obligaţia de a respecta
drepturile procedurale cum este stabilirea unii termen rezonabil, care
trebuie fixat în raport de compexitatea cauzei.Nu trebuie uitat că o
garanţie importantă pentru întreprinderile interesate este faptul că
autorităţile naţionale asistă Comisia, adesea, obţinerea unei autorizări
judiciare.
Faza contradictorie a procedurii cuprinde o procedură scrisă şi
una orală.Întreprinderile aflate in cauză li se comunică,printr-o
scrisoare recomandată, plângerea care a fost formulată împotriva
lor.Decizia finală a Comisiei se poate referi numai la faptele la care se
face referire în comunicarea iniţială adresată părţilor.În comunicare,
Comisia stabileşte în termen în cadrul căruia întreprinderile interesate
îşi pot formula observaţiile.Termenul este de cel puţin două
săptămâni şi poate fi mărit de către Comisie.În această perioadă,
întreprinderile aflate în cauză au dreptul de a prezenta documentele
pa care le consideră pertinente cu cauza, pot propune audierea de
martori şi pot solicita să li se comunice documentele pe baza cărora s-
a deschis procedura.Tribunalul de primă instanţă a atras atenţia că
deşi părţile au acces la aceste documente, trebuie să fie avut în vedere
principiul respectării secretului afacerilor. De asemenea, trebuie
respectat principiul protecţiei persoanelor care au furnizat informaţiile
pe baza cărora s-a deschis procedura. Regilamentul permite ca terţii
interesaţi să-şi poată prezenta şi ei observaţiile în cadrul procedurii
scrise. În cadrul procedurii orale, întreprinderile interesate sau terţii,
la cererea lor, îşi por prezenta observaţiile. Procedura orală este
obligatorie dacă Comisia intenţionează să aplice penalizări sau
amenzi întreprinderilor interesate.Procedura orală nu este publică şi
se desfăşoară în faţa unui reprezentant al Direcţiei Generale a
concurenţei, care întocmeşte un proces-verbal de audiere. 333
333
Ibidem, pag.207-208
194
Funcţionarul respectiv trimite copia procesului-verbal întocmit
fiecărei persoane audiate întocmind în acelaşi timp un raport
directorului general al Direcţiei concurenţei din cadrul Comisiei, în
care îi face cunoscut avizul asupra cauzei.Acest raport nu se
comunică părţilor audiate. Comisia este îndreptăţită să negocieze
modificarea termenilor înţelegerii în raport cu prevederile Tratatului
Comisiei Europene, inclusiv să ia o hotărâre de derogare în
conformitate cu dispoziţiile prevăzute de Tratatul instituind
Comunităţile Euroepene.
Decizia Comisiei semnifică încheierea procedurii. Comisia
poate recomanda întreprinderilor interesate, înainte de a lua decizie
definitivă, să înceteze încălcarea prevederilor Tratatului, ceea ce
corespunde unei măsuri provizorii, sau să dispună ca într-un termen
rezonabil să înceteze comportamentul care cauzează un prejudiciu
grav şi ireparabil. Tribunalul de primă instanţă a decis că dacă în
normele comunitare nu există o dispoziţie care să stabilească un
termen, Comisia are obligaţia să pronunţe o decizie într-un termen
rezonabil. Comisia poate să pronunţe o decizie care să fie favorabilă
întreprinderilor interesate sau, din contră, să condamne atitudinea
acestora. În cazul în care notificarea pe care a primit-o este fără obiect
sau aceasta a fost retrasă, Comisia clasează cauza, fără a mai emite o
decizie. Pe plan procedural, Comisia decide în urma unei deliberări,
pe baza unui text care este anexat procesului-verbal de şedinţă.Dacă
acestă regulă nu este respectată, decozia Comisiei este lovită de
sancţiunea unui viciu de formă substanţial, care determină anularea
ei.decizia trebuie semnată de preşedintele Comisiei şi de Secretarul
executiv al acestuia. Deciziile de atestare negativă, scrisorile de
clasare şi deciziile prin care se acordă derogări undividuale sunt
decizii de fond şi se publică în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene. Înaimte de a fi luate aceste decizii, Comisia consultă
Comitetul Consultativ în materia înţelegerilor şi a poziţilor dominante
(alcătuit din reprezentanţi ai statelor membre), al cărui aviz nu este
public şi nu se impune.334
Decizia favoabilă întreprinderilor care au făcut notificarea
Comisiei poate fi o atestare negativă sau o decizie prin care se admite
o derogare ale prevederilor Tratatului instituind Comunităţilor
Europene.Atestarea negativă certifică faptul că nu este cazul să
334
Ibidem, pag.208-209
195
intervină Comisia în înţelegerea realizată de întreprinderile care au
realizat-o sau că nu este vorba de o poziţie dominantă
abuzivă.Decizia de atestare negativă se impune autorităţilor naţionale,
inclusiv instanţelor judecătoreşti.Deoarece Comisia este singura
îndrituită să acorde derogări individuale. Decizia prin care aprobă o
asemenea derogare nu poate fi contestată în faţa instanţelor naţionale.
Decizia defavorabilă întreprinderilor constată că acestea au
încheiat o înţelegere sau au comis un abuz de poziţie dominantă care
contravine principiului liberei concurenţe pe piaţa statelor membre
ale Comunităţii. Comisia, pe lângă condamnarea abuzului de poziţie
dominantă, poate dispune penalizări sau amenzi. Acestea trebuie să
fie proporţionale cu gravitatea faptelor, putând ajunge până la un
milion de euro sau la 10% din cifra de afaceri, în cazuri de
comportament deliberat sau neglijenţă gravă. Amenda cea mai mare a
fost pronunţată împotriva firmei Volkswagen SA, în 1998 în valoare
de 102 milioane de euro, redusă apoi de Tribunalul de primă instanţă
la 90000 de euro.
Pentru a stabili nivelul amenzii, Comisia ţine cont de gravitatea
şi de durata încălcării normelor comunitare.De asemenea, ea ţine de
seama de profitul obţinut de întreprinderile în cauză, de dificultăţile
pe care le întâmpină piaţa respectivă, ca şi de atitudinea cooperantă
sau nu a întreprinderilor în cursul procedurii.
Curtea de Justiţie a considerat că se impune respectarea de către
Comisie a principiului egalităţii de tratament a părţilor la o înţelegere
contrară dreptului comunitar, astfel că este necesară motivarea
nivelului amenzii aplicate.Deciziile care includ amenzi constituie
titluri executorii. Termenul de achitare a amenzii este,în general, de
trei luni, dar acesta poate fi prelungit.
Deciziile Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Euroepene şi sunt comunicate părţilor
interesate.Punerea lor în aplicare revine autorităţolor competente ale
statelor membre, conform reglementărilor naţionale.335
335
Ibidem, pag.209-210
196
3. PARLAMENTUL EUROPEAN
198
state membre, de imunitate de jurisdicţie penală338; imunitatea
nu poate fi invocată în caz de flagrant delict şi nu poate
constitui un obstacol privind dreptul Parlamentului European
de a ridica imunitatea unuia dintre membri săi.
Îndemnizaţiile parlamentarilor europeni sunt supuse regimului
lor naţional şi, de regulă, sunt similare cu cele privind parlamentarii
naţionali, fapt care generează inegalităţi materiale între membri
proveniţi din state diferite. Acesta este motivul pentru care s-a
instituit un sistem de compensare comunitar, în funcţie de numărul de
zile în care respectivul parlamentar a desfăşurat activităţi în cadrul
sistemului comunitar, care nu se impozitează pe plan intern dacă se
înscriu în limite rezonabile.
Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării stabileşte
incompatibilităţile; astfel, un membru al Parlamentului European nu
poate fi, în acelaşi timp:
• Membru al guvernului unui stat
• Membru al Comisiei Europen
• Membru al Curţii Europene de Justiţie sau grefier
• Membru al Curţii de Conturi
• Membru al comitetului Economic şi Social al CE sau al
EURATOM
• Membru al comitetelor sau organismelor create în virtutea
sau în aplicarea tratatelor constituttive în vederea
administrării fondurilor comunitare sau a unei sarcini
permanente şi directe de gestiune administrativă
• Membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului de
direcţie al Băncii Europene de Invstiţii
Regulile naţionale pot completa aceste incompatibilităţi.
341
Augustin Fuerea, Manualul..., Op.cit, pag.99
202
atribuţii în cadrul procedurii de desemnare a Comisiei, atribuţii de
control şi atribuţii în domeniul bugetar.
Funcţia legislativă a Parlamentului se exercită prin
următoarele proceduri, în raport cu natura propunerii în discuţie:
• Consultarea: Consiliul poate să adopte un act pe baza
propunerii Comisiei, după consultarea Parlamnetului.
Consultarea poate fi obligatorie (politica agricolă comună,
libera circulaţie a mărfurilor, politica transporturilor şi
reţelelor paneuropene, politice de mediu, etc) sau facultativă
când se referă la acele măsuri legislative adoptate de Comisie
în baza atribuţiilor conferite de Consiliu. În practică este
cunoscută şi reconsultarea Parlamentului, cu ocazia
modificărilor importante aduse textului iniţial. În cazul
consultării obligatorii, adoptarea unei măsuri fără consultarea
Parlamentului atrage sancţiunea nulităţii absolute. Avizul
consultativ al Parlamentului se prezintă în formă scrisă, fiind
obligatoriu motivat şi prezentând eventualele modificări ale
propunerii Comisiei.
• Cooperarea: introdusă prin Actul Unic European, este o
procedură care presupune două lecturi de către Parlament şi
Consiliu a textului care urmează a fi adoptat şi se aplică ori
de câte ori tratatul face referire la aceasta.
• Co-decizia: prin intermediul acestei proceduri, Parlamentul
European devine asociat al Consiliului în adoptarea actelor
juridice comunitare, în diferite domenii care rezultă din
tratate.
• Avizul conform: reprezintă o modalitate de aprobare a unei
propuneri a Consiliului de către parlament, care se pronunţă
cu majoritate absolută a membrilor care îl compun; introdusă
iniţial prin Actul Unic European cu referire la două situaţii
(cererile de aderare de noi state şi încheierea acordurilor de
asociere cu terţe state – art.237 şi 238), procedura a fost
extinsă la noi domenii prin Tratatul de la Maastricht;
procedura avizului conform cuprinde mai multe faze, fiind
asemănătoare consultării, cu excepţia faptului că avizul
203
Parlamentului obligă din punct de vedere juridic, dar nu pot fi
introduse amendamente.342
Un drept decizional propriu îi este acordat Parlamentului
European numai în materie bugetară. Adoptarea bugetului
Comunităţilor Europene este rezultatul unei proceduri de co-decizie
între Consiliu şi Parlament şi cunoaşte mai multe etape. Parlamentul
adoptă bugetul sau îl respinge şi are dreptul de a acorda sau nu
descărcarea Comisiei de execuţia bugetară.
Referitor la desemnarea Comisiei, Parlamentul trebuie să fie
consultat de către statele membre, cu privire la numirea preşedintelui,
potrivit Tratatului de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam
întăreşte rolul Parlamentului înlocuind simpla consultare cu
aprobarea. După desemnarea lor, preşedintele şi ceilalţi membri ai
Comisiei sunt supuşi unui vot de aprobare a Parlamentului.
Funcţia de control se manifestă atât sub aspect politic cât şi
juridic. Controlul politic este exercitat de către Parlament asupra
Comisiei Europene, iar asupra consiliului numai cu privire la
informare, prin una din următoarele modalităţi:
• Informările: instituţiile comunitare sunt obligate ca în
fiecare an să înainteze rapoarte Parlamentului European cu
privire la stadiul progreselor înregistrate în implementarea
politicilor comunitare.
• Interpelările: în oricare dintre formele prevăzute în tratate
(scrise, orale, fără dezbateri, orale cu dezbateri) interpelările
sunt adresate de către parlamentari Consiliului sau Comisiei;
întrebările scrise se transmit prin intermediul preşedintelui şi
sunt publicate în J.O.C.E, împreună cu răspunsul aferent.
• Petiţiile: sunt materializarea dreptului fiecărui cetăţean al
Uniunii de a se adresa membrilor Parlamentului asupra unui
subiect ţinând de domeniile de activitate ale Comunităţilor şi
care îl priveşte în mod direct; dreptul de petiţionare este
recunoscut şi pentru persoanele fizice care nu au cetăţenia
Uniunii şi chiar pentru persoanele juridice cu sediul statutar
într-un alt stat.
342
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag.173
204
• Instituţia Mediatorului European – inovaţie a Tratatului de
la Maastricht, potrivit căreia Parlamentul numeşte un
mediator, abilitat să primească plângerile ce emană de la
orice cetăţean al uniunii sau de la orice persoană fizică sau
juridică cu reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru,
relative la cazurile de proastă administrare în acţiunea
instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii
Europene de Justiţie şi a tribunalului de Primă Instanţă în
exerciţiul funcţiunilor lor jurisdicţionale. În cazul în care
Mediatorul a constatat un astfel de caz, sesizează instituţia
respectivă sau poate dispune o anchetă în acest sens.
Mediatorul prezintă rapoarte anualw asupra anchetelor
efectuate; pe durata exercitării funcţiei sale (corespunzătoare
legislaturii Parlamentului) nu poate desfăşura nici o altă
activitate profesională, remunerată sau gratuită.
• Moţiunea de cenzură: reprezintă posibilitatea
Parlamentului de a decide demiterea în bloc a Comisiei
Europene. Ea reprezintă o sancţiune gravă ce poate fi dispusă
la iniţiativa unui grup politic parlamentar sau a unei zecimi
din numărul deputaţilor. Pentru adoptarea unei moţiuni de
cenzură este necesară întrunirea unei majorităţi de 2/3 din
voturile celor prezenţi. În cazul adoptării unei moţiuni de
cenzură membrii Comisiei trebuie să îşi abandoneze în mod
colectiv funcţiile, urmând să rezolve problemele curente până
la înlocuirea lor343.
Parlamentul dispune şi de posibilitatea de a interveni pe
cale jurisdicţională prin344:
• Invitarea Curţii spre a-i furniza informaţii în cadrul acţiunilor
directe sau al trimiterilor pentru obţinerea unei hotîrâri
preliminare
• Intervenţia în litigiile aflate în dezbaterea Curţii
• Introducerea de acţiuni (prin art.230 al. 2 al Tratatului de la
Nisa, Parlamentul European a fost inclus între instituţiile care
au legitimare activă deplină)
343
Comisia condusă de Jaques Santer a fost demisă în bloc, în anul 1999, ca urmare a
adoptării de către Parlament a unei moţiuni de cenzură.
344
Octavian Manolache, Op.cit, pag. 85
205
• Dreptul de a constitui o comisie de anchetă, cu caracter
temporar, la cererea unui sfert din membri săi şi cu scopul de
a examina, sub rezerva atribuţiilor conferite altor instituţii sau
organisme, acuzaţiile de infracţiune sau de rea administrare
în aplicarea dreptului comunitar, afară de cazul în care faptele
acuzate sunt în discuţie în faţa unui organ de jurisdicţie, iar
procedura jurisdicţională nu este terminată.
În ceea ce priveşte relaţiile internaţionale ale Comunităţilor
europene cu alte subiecte de drept internaţional public, Comisia este
instituţia care are iniţiative, recomandând Consiliului începerea
negocierilor, Parlamentul European internvine prin emiterea de avize
conforme sau prin consultarea obligatorie, astfel încât putem spune că
această instituţie îndeplineşte şi o funcţie internaţională.
207
4. CONSILIUL EUROPEAN
345
V. Marcu, N.Diaconu, “ Drept comunitar …”,op. cit., pag. 113
346
N. Diaconu, “Sistemul …”, op. cit., pag. 46
347
V. Marcu, “Drept …”, op. cit., pag. 58
208
Consiliul European şi Consiliul Comunităţilor Europene nu
trebuie confundate, fiind vorba de două instituţii distincte. Diferenţele
dintre ele se bazează pe următoarele criterii:
• criteriul apariţiei : Consiliul Europei a apărut pe cale
neconvenţională, adică prin întâlnirile la vârf ale şefilor de
stat şi de guvern; Consiliul de Miniştri a apărut pe cale
convenţională, fiind înfiinţat prin tratatele constituind
Comunităţile Europene;
• criteriul componenţei celor două instituţii: Consiliul
Europeanare în compunere şefi de stat şi/sau de guvern ai
statelor membre ale Comunităţilor Europene; Consiliul de
Miniştri are în compunere, pe de o parte miniştrii afacerilor
externe - Consiliul General - şi, pe de altă parte, pe lângă
miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de resort - Consilii
specializate
• criteriul atribuţiilor îndeplinite: Consiliul European este o
instituţie cu caracter politic; Consiliul de Miniştri este
veritabilul suprem legislativ al Comunităţilor Europene.
Consiliul European, ca instituţie comunitară, nu trebuie
confundat nici cu Consiliul Europei - organizaţie internaţională,
regională, de sine stătătoare1.
Consiliul European nu trebuie confundat nici cu instituţia
Consiliului Europei, înfiinţat în anul 1949, prin semnarea la Londra
de către 10 state (Belgia,Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia ) a statutului
organizaţiei. Consiliul Europei este un organism internaţional care
grupează statele europene într-o unitate mai strânsă, în vederea
salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor care constituie
patrimoniul lor comun şi favorizează progresul lor economic şi social.
În prezent, Consilul Europei cuprinde 45 de state membre, printre
care şi România. Orice stat european poate deveni membru al
Consiliului dacă respectă şi întruneşte cerinţele statutului. Sediul
Consiliului Europei este la Strasbourg.
1
Idem. pag. 73
209
4.2. Constituire. Competenţă. Actele Consiliului European
2
A. Fuerea, “Instituţiile …”, Op. cit., pag. 43
1
Idem., pag. 44
2
în art. 5, fostul art., D
210
membru care exercită preşedinţia Consiliului Miniştrilor. În urma
fiecăreia dintre reuniunile sale, Consiliul European are datoria de a
prezenta un raport Parlamentului European, iar anual – un raport
scris privind progresele realizate de Uniune.
Consiliul European de la Sevilla desfăşurat în perioada 21-22
iunie 2002 aduce unele modificări cu privire la organizarea
activităţilor instituţiei. Astfel, Consiliul European se va reuni de patru
ori pe an, de două ori pe semestru. Numai în cazuri excepţionale este
prevăzută posibilitatea reunirii Consiliului în cadrul unor şedinţe
extraordinare3.
Rolul Consiliului European este acela de direcţionare politică a
construcţiei comunitare revenindu-i următoarele competenţe4 :
• orientarea construcţiei comunitare prin stabilirea liniilor
directoare ale politicii comunitare;
• impulsionarea politicilor comunitare generale;
• coordonarea politicilor comunitare;
• definirea noilor sectoare de activitate comunitară.
În exercitarea acestor funcţiuni, şefii de state sau de guverne
creează comisii ad-hoc sau comitete de direcţie, care le furnizează
rapoarte1 pe baza cărora sunt luate deciziile. În planul cooperării
politice, Consiliul are în principal un rol de mediere în toate
domeniile afacerilor internaţionale care afectează interesele
comunitare.
În realizarea competenţelor sale, Consiliul European la
nivelul şefilor de state sau de guverne adoptă următoarele acte
juridice2:
• decizii (în problemele cele mai importante);
• decizii de procedură, care presupun trimiterea la o altă
instituţie comunitară, în special la Consiliul Miniştrilor;
• directive şi orientări care, de regulă, însoţesc deciziile de fond
şi de procedură, fiind cele mai numeroase;
3
A. Fuerea, “Instituţiile…”, op. cit., pag. 46
4
V. Marcu, N. Diaconu, “Drept comunitar …”, op. cit., pag. 114
1
ex: Rap. Tindermans (privind crearea U.E.), Rap. Vedel (cu privire la examinarea
măsurilor de creştere a competenţelor Parlamentului European), Rap. Werner
(privind punerea bazelor unei Uniuni economice şi monetare)
2
V. Marcu, “Drept …”, op. cit., pag. 57
211
• declaraţii, care sunt de obicei comune pentru doi sau mai
mulţi şefi de state sau de guverne şi care exprimă poziţia lor
comună faţă de una sau mai multe probleme.
Din analiza Consiliului European se remarcă trei aspecte care
reţin atenţia în mod deosebit, şi anume :
a) din punct de vedere juridic, Consiliul European nu reprezintă o
instituţie a Uniunii Europene, aşa cum sunt Parlamentul European,
Comisia Europeană, Consiliul Comunităţii Europene, Curtea de
Justiţie sau Curtea de Conturi; aceasta însă nu diminuează rolul său
esenţial în toate domeniile, pornind de la definirea şi coordonarea
orientărilor politice, până la arbitraj şi deblocarea dosarelor dificile3;
b) Consiliul European nu are un rol de legislator în cadrul U.E.; el nu
participă la procesul formal de luare a deciziilor stabilit prin tratatele
comunitare, ci doar se pronunţă din punct de vedere politic şi
stabileşte liniile generale ale politicii comunitare1;
c) Hotărârile Consiliului European nu sunt supuse procedurii de
adoptare prevăzută în tratatele comunitare şi, neintrând în sfera
actelor comunitare care pot fi adoptate în instituţii, ele nu produc
efecte juridice; prin urmare actele Consiliului European nu pot
modifica obnligaţiile statelor membre stabilite prin tratatul de aderare
sau prin actele emanând de la instituţiile comunitare.
3
Site: www.mie.ro, pagina de web a Ministerului Integrării Europene
1
O. Manolache, “Drept …”, op. cit., pag. 143
212
Apreciem că prin articolul citat nu are loc o redefinire a
termenului de instituţie, ci o reconsiderare a rolului şi poziţiei
Consiliului European – ale cărui acte nelegislative vor produce efecte
juridice, nu doar politice1, dobândind astfel caracter obligatoriu.
Articolele I-21 şi I-22 reglementează rolul, componenţa şi
organizarea Consiliului European. Rolul acestei instituţii va fi în
continuare de a furniza impulsul necesar dezvoltării Uniunii şi de a
defini direcţiile politice generale, precum şi priorităţile de acţiune, cu
precizarea că nu exercită funcţii legislative.
Componenţa sa este precizată în al. 2 al art. I-21, astfel că din
Consiliul European vor face parte, pe lângă şefii de state şi guverne şi
preşedintele Comisiei Europene - preşedintele Consiliului European
şi Ministrul de Externe al U.E., iar în funcţie de problemele stabilite
pe agenda de lucru, membrii pot cere să fie asistaţi de către un
ministru şi de către un comisar (în cazul preşedintelui Comisiei)3.
Dacă tratatele actuale precizează că şefii de state şi de
guverne pot fi asistaţi de miniştrii de externe care fac astfel parte din
Consiliu, dispoziţiile constituţionale, luând în considerare creşterea
numărului de membri ai U.E. în urma extinderii, încearcă o reducere
a numărului de particpanţi la lucrările Consiliului, limitând prezenţa
miniştrilor şi a comisarului doar la cazurile necesare.
Potrivit art. I-21 al. 3, “Consiliul European se întruneşte în
fiecare trimestru la convocarea preşedintelui său (…) Preşedintele
convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European atunci
când această situaţie se impune.” Ultimul paragraf al aceluiaşi articol
consacră regula pentru adoptarea deciziilor, respectiv consensul cu
excepţia cazurilor în care tratatul prevede expres altfel.
Încă un element de noutate adus de Constituţia Europeană
este cel referitor la instituirea unui preşedinte în fruntea Consiliului
European. Acesta va constitui un element de unitate şi
reprezentativitate al Uniunii atât spre interior, cât şi spre exterior, de
natură să consolideze coerenţa acţiunii acesteia1. Potrivit art. I-22 al.
1, “el va fi ales de către Consiliul European cu majoritate calificată,
pentru un mandat de 2 ani şi jumătate, reînnoibil o singură dată. În
1
I. Gâlea, … “Tratatul …”, op. cit., pag. 47
3
art. I-21 al. 3 al Constituţiei Europene
1
I. Gâlea, … “Tratatul …”, op. cit., pag. 52
213
caz de abateri grave, urmând aceeaşi procedură, Consiliul poate pune
capăt mandatului preşedintelui.”
Atribuţiile Preşedintelui Consiliului European, aşa cum rezultă
din art.I-22 al textului constituţional sunt următoarele :
• prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;
• îi asigură pregătirea şi continuitatea în colaborare cu preşedintele
Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afacerilor Generale;
• acţionează pentru facilitarea coeziunii şi consensului în cadrul
Consiliului European;
• prezintă Parlamentului European un raport după fiecare întrunire
a Consiliului;
• asigură reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la
politica externă şi de securitate comună, fără să aducă atingere
competenţelor Ministrului Afacerilor Externe al Uniunii – această
sintagmă nu exclude posibilitatea unei “dublări” a anumitor
competenţe sau demersuri1, având în vedere că atât preşedintele
Consiliului European cât şi Ministrul Afacerilor Externe sunt
abilitaţi în materie de politică externă şi de securitate comună,
precum şi de reprezentare în raport cu statele terţe şi organizaţiile
internaţionale;
• alături de atribuţii, Constituţia stabileşte şi o interdicţie pentru
Preşedintele Consiliului European – aceea de a nu deţine un
mandat naţional.
Referitor la actele pe care le poate adopta Consiliul European,
Constituţia, în art. I-35, face referire la decizii pe care le defineşte ca
acte nelegislative care sunt obligatorii în toate elementele lor, iar
atunci când desemnează destinatarii, nu sunt obligatorii decât pentru
aceştia2.
Potrivit art. I-33, un rol important revine Consiliului European în
politica externă şi de securitate comună, mai exact în mecanismul
decizional. Reglementarea amintită denotă un grad ridicat de
integrare politică în condiţiile în care în cadrul P.E.S.C. urmează a se
adopta acte juridice cu caracter obligatoriu – deciziile – spre
deosebire de reglementarea anterioară a Tratatului asupra Uniunii
1
Idem, pag. 52
2
art. I-33 al. 1, paragraful 5, din Constituţia Europeană
214
Europene, care prevedea acţiunile comune, poziţiile comune şi
strategiile comune3.
Tratatul constituţional pune şi bazele unei politici de apărare
comună, care presupune încheierea unei clauze de alianţă militară;
decizia va fi luată de Consiliul European (cu unanimitate), care va
recomanda statelor membre adoptarea acestei decizii în conformitate
cu dispoziţiile constituţionale interne.
Alte atribuţii ale Consiliului European:
• constată încălcarea gravă şi persistentă de către un stat membru a
valorilor Uniunii (art. I-59 alin.2);
• defineşte orientările strategice ale programării legislative şi
operaţionale în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie (art. III-
258);
• soluţionează aşa numita “frână de urgenţă” – o procedură nouă
care presupune situaţia în care un stat membru consideră că o
lege europeană sau lege-cadru europeană în domeniul cooperării
judiciare în materie penală sau al stabilirii de standarde minime
privind unele infracţiuni şi pedepse încalcă principii
fundamentale ale sistemului său de justiţie penală ( art. III-271,
al.3).
Funcţionarea Consiliului European este reglementată succint
în art. III-341, care prevede:
• interdicţia reprezentării în cadrul votului a mai mult de un alt stat
membru;
• regula conform căreia abţinerile nu împiedică adoptarea unei
decizii cu unanimitate;
• posibilitatea invitării preşedintelui Parlamentului European la
lucrări;
• stabilirea regulilor de procedură cu majoritatea simplă.
Multitudinea de atribuţii care trebuie exercitată de Consiliul
European este în măsură să furnizeze o imagine de ansamblu a
importanţei acestuia. Dacă privim structura sistemului instituţional
comunitar într-o viziune piramidală, locul Consiliului European se
află în vârful acestei piramide, celorlalte instituţii revenindu-le
sarcina de a pune în aplicare orientările generale stabilite de el1.
3
I. Gâlea, … “Tratatul …”, op. cit., pag. 81
215
5. CONSILIUL COMUNITĂŢII EUROPENE
5. 1. Constituire. Componenţă
216
membre. Atunci când Consiliul reuneşte, în mod conjunct, miniştrii
afacerilor externe şi miniştrii de resort, aceste consilii se numesc
Consilii conjuncte; reunirea acestora însă a devenit mai puţin
frecventă2.
Reprezentanţii statelor membre care se reunesc în Consiliu nu
au calitatea de agenţi comunitari în sensul strict al termenului (deci nu
beneficiază de un statut comunitar). Ei sunt protejaţi prin imunităţi şi
privilegii care se aplică reprezentanţilor statelor membre care
participă la lucrările instituţiilor Comunităţilor Europene conform
art.11 din Protocolul cu privire la imunităţile şi privilegiile
Comunităţilor Europene din 19653.
Reuniunile Consiliului au loc cu uşile închise, dar la această
regulă există şi o derogare: în urma summit-ului de la Sevilla din 21-
22 iunie 2002, dezbaterile Consiliului care au ca obiect actele
adoptate în co-decizie cu Parlamentul European vor fi deschise
publicului în următoarele condiţii :
• în faza iniţială a procedurii: Comisia va prezenta publicului
principalele sale propuneri legislative (cele în co-decizie); de
asemenea, publicului îi vor fi deschise şi dezbaterile care vor
urma propunerilor legislative;
• în faza finală a procedurii, publicul va primi informaţii cu privire
la votul Consiliului1.
3
V. Marcu, N. Diaconu, “Drept comunitar …”, op. cit., pag. 119
1
O. Manolache, “Drept …”, op. cit., pag. 88
2
A. Fuerea, “Instituţiile …”, op. cit., pag. 64
221
statelor membre şi a Comunităţii, formulează avize la cererea
Consiliului şi Comisiei sau din proprie iniţiativă.
Comitetul Politic este compus din directori politici şi
înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht; sarcinile sale sunt de a urmări
situaţia internaţională în ce priveşte politica externă şi de securitate
comună, de a contribui la definirea politicilor prin emiterea de avize
către Consiliu şi de a supraveghea punerea în practică a politicilor
convenite.
Comitetul pentru Vize este compus din înalţi funcţionari şi
are misiunea să formuleze avize destinate Consiliului, la cererea
acestuia sau din proprie iniţiativă, precum şi să contribuie la
pregătirea lucrărilor Consiliului în domeniile justiţiei şi afacerilor
interne şi al vizelor1.
Alte organe auxiliare : Comitetul Permanent pentru Forţe de
Muncă, Comitetul pentru Energie, Comitetul pentru Cercetare
Ştiinţifică şi Tehnică, Comitetul pentru Educaţie, Comitetul pentru
Acordurile de Cooperare cu Ţările Lumii a Treia.
3
art. 4 din Tratatul C.E.C.A. conferă Înaltei Autorităţi posibilitatea de a procura
fondurile necesare îndeplinirii misiunilor sale prin stabilirea de prelevări asupra
producţiei de cărbune şi oţel. Tratatele C.E.E. şi EURATOM prevăd înlocuirea
finanţării prin contribuţia statelor membre cu finanţarea din resurse proprii.
4
Resursele proprii ale Comunităţilor sunt compuse din: prelevări agricole, drepturi
vamale, încasări TVA, resurse provenind din P.N.B. (în cazul în care celelalte
venituri nu pot echilibra bugetul)
1
A. Fuerea, “Instituţiile …”, op. cit., pag. 67
223
şi le pune în practică, adoptând acţiuni comune şi poziţii
comune.
Pentru punerea în aplicare a obiectivelor stabilite în ce
priveşte cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (JAI),
Consiliul coordonează consultarea şi informarea reciprocă între
statele membre putând să adopte poziţii comune şi acţiuni comune şi
să stabilească convenţii pe care le va recomanda statelor membre spre
adoptare, după regulile lor constituţionale1.
Mijloacele juridice prin care Consiliul Comunităţilor
Europene pune în aplicare obiectivele amintite sunt:
• adoptă măsuri de încurajare a cooperării statelor membre prin
intermediul Oficiului European de Poliţie (EUROPOL);
• facilitează consultarea şi informarea statelor membre în
vederea coordonării acţiunilor lor;
• adoptă poziţii comune;
• adoptă decizii-cadru în scopul apropierii dispoziţiilor
legislative ale statelor membre;
•stabileşte convenţii pe care le recomandă statelor2.
În exercitarea competenţelor sale normative Consiliul adoptă
următoarele categorii de acte, pe baza unor propuneri ale Comisiei şi
după consultarea Parlamentului sau a altor instituţii şi organe
comunitare, atunci când aceasta se impune :
• regulamente - obligatorii în toate elementele lor, direct
aplicabile în toate statele membre;
• directive – obligatorii pentru statul destinatar în ce priveşte
rezultatul urmărit, însă lasă autorităţilor naţionale competenţa
în privinţa formei şi a mijloacelor pentru atingerea
respectivului rezultat;
• decizii - obligatorii pentru cei cărora li se adresează;
• recomandări şi avize - nu au forţă juridică obligatorie.
În lipsa unor dispoziţii speciale, actele Consiliului pot fi
adoptate în oricare dintre formele enunţate, în funcţie de obiectivele
de îndeplinit. În domeniile în care statele membre au dat dovadă de
reţineri în a le supune unei reglementări comunitare, actele
1
N. Diaconu, “Sistemul …”, op. cit., pag. 67
2
V. Marcu, N. Diaconu, “Drept comunitar …”, op. cit., pag. 129
224
Consiliului au mai mult un caracter de recomandare, având forţă
obligatorie minimă.
Ca o sinteză a celor analizate, putem spune despre Consiliul
Comunităţilor Europene că reprezintă în primul rând o instituţie
comunitară cu atribuţii legislative, care ia decizii după avizul
Parlamentului sau în co-decizie cu acesta. Apoi, are rolul de a
coordona politicile economice generale ale Uniunii, de a încheia în
numele acesteia acorduri internaţionale, de a aproba împreună cu
Parlamentul, bugetul comunitar. De asemenea, ia deciziile necesare în
vederea definirii şi punerii în aplicare a P.E.S.C. şi în vederea
coordonării acţiunilor statelor membre în domeniile care ţin de
ordinea publică şi cooperarea judiciară în materie penală1.
1
Site: www.mie.ro
225
Consiliului de Miniştri şi preşedinţia acestuia, a cărei reglementare se
menţine, cu următoarea modificare: formaţiunea Afaceri Externe este
condusă de Ministerul de Externe al Uniunii, o instituţie nouă,
înfiinţată prin Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa1.
Ministerul Afacerilor Externe al Uniunii este numit şi poate
fi revocat de Consiliul European cu acordul preşedintelui Comisiei şi
se bucură de un dublu statut, întrucât face parte atât din Consiliul de
Miniştri, cât şi din Comisia Europeană, fiind şi unul dintre
vicepreşedinţii acesteia.
Rolul său este acela de a asigura coerenţa acţiunilor Uniunii
în exterior, iar în cadrul Comisiei este însărcinat cu responsabilităţile
ce incumbă acesteia în domeniul relaţiilor externe." În exercitarea
responsabilităţilor sale în cadrul Comisiei şi numai cu privire la
aceste responsabilităţi, el este supus procedurilor care reglementează
Comisia2.”
Art. I-28 coroborat cu art. III-296 face o serie de precizări cu
privire la competenţele şi atribuţiile Ministerului Afacerilor Externe,
astfel:
• conduce formaţiunea Afaceri Externe a Consiliului de
Miniştri;
• prin propunerile sale contribuie la elaborarea politicii externe
şi de securitate comună şi asigură punerea în aplicare a
deciziilor de către Consiliul European şi Consiliu;
• desfăşoară dialogul politic şi exprimă poziţia Uniunii în
cadrul organizaţiilor şi conferinţelor internaţionale pentru
domeniile referitoare la P.E.S.C.;
• în îndeplinirea mandatului său va fi asistat de Serviciul
European pentru Acţiune Externă care va funcţiona în
cooperare cu serviciile diplomatice ale statelor membre;
• contribuie la elaborarea şi aplicarea politicii de securitate
comună.
O modificare importantă este şi cea prin care se defineşte
majoritatea calificată în cadrul Consiliului European şi al
Consiliului1. Tratatul constituţional consacră dubla majoritate, spre
1
art. I-28, din Tratatul Constituţiei
2
art. I-28 alin. 4, din Tratatul Constituţiei
1
I. Gâlea, … “Tratatul …”, op. cit., pag. 56
226
deosebire de sistemul actual, care consacră o triplă majoritate2.
Conform art. I-25 al. 1 “majoritatea calificată este definită ca fiind cel
puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre ei
şi reprezentând state membre reunind cel puţin 65% din populaţia
Uniunii.” Aceasta înseamnă că 12 state (într-o Uniune de 25) sau un
număr de cetăţeni reprezentând 35,01% din populaţia U.E. au
posibilitatea de a respinge o iniţiativă legislativă; consecinţa este că
această formulă va consolida situaţia pentru statele mici şi mijlocii în
raport cu cele mari3. Minoritatea de blocaj trebuie să includă cel puţin
4 membri ai Consiliului, altfel majoritatea calificată se consideră
realizată.
Art. I-25 al.2 prevede un alt tip de majoritate calificată,
pentru situaţia în care propunerea nu vine din partea Comisiei ori a
Ministrului Afacerilor Externe şi anume:” cel puţin 72% din membrii
Consiliului, reprezentând state membre reunind cel puţin 65% din
populaţia Uniunii.”
De precizat că noul sistem al majorităţii calificate se va aplica
abia începând cu anul 2009.
Cu majoritate simplă Consiliul adoptă acte juridice în
următoarele situaţii:
• organizarea Secretariatului General;
• decizii şi regulamente de procedură;
• atunci când solicită Comisiei realizarea de studii pe care le
consideră necesare pentru îndeplinirea obiectivelor comune;
• stabilirea statutului comitetelor prevăzute prin Constituţie.
Votul cu unanimitate nu a suferit modificări cu privire la
modul de realizare , dar a fost extins la alte domenii decât cele
prevăzute anterior, respectiv acordurile comerciale negociate de
Comisie - comerţul cu servicii culturale şi audiovizuale, comerţul cu
servicii în domeniul social, educaţional şi al sănătăţii, aspectele
comerciale ale proprietăţii intelectuale – investiţiile străine directe1.
Şi votul cu majoritate calificată a fost extins la domenii noi,
după cum rezultă din art. III-300, al.2:
2
art. I-25, din Tratatul Constituţiei
3
I. Gâlea, … “Tratatul …”, op. cit., pag. 56
1
art. III-315, din Tratatul Constituţiei
227
• adoptarea acţiunilor sau poziţiilor pe baza unor linii strategice
definite de Consiliul European;
• adoptarea de acţiuni sau poziţii propuse de Ministrul
Afacerilor Externe la cererea expresă a Consiliului European;
• adoptarea de decizii în aplicarea unei acţiuni sau poziţii;
• adoptarea unei decizii privitoare la numirea de reprezentanţi
speciali.
Actele juridice care pot fi adoptate de Consiliul Uniunii
Europene au suferit şi ele modificări, însă mai mult în ceea ce
priveşte denumirea, iar nu efectele.
În acord cu noua legislaţie constituţională, sunt de
competenţa instituţiei pe care o analizăm următoarele categorii de
acte:
• legi europene - sunt acte legislative cu caracter general care
urmează a fi obligatorii în toate elementele lor şi se vor aplica
direct în statele membre1; legea europeană va înlocui
regulamentul actual;
• legi-cadru europene - sunt acte legislative care obligă orice
stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatele care
trebuie obţinute, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în
privinţa alegerii formei şi a mijloacelor de realizare a lor2;
legile-cadru europene vor înlocui directivele;
• regulamente europene – sunt acte nelegislative cu caracter
general de punere în aplicare a celor legislative şi a anumitor
dispoziţii ale Constituţiei; acestea sunt fie obligatorii în toate
elementele lor şi direct aplicabile în toate statele membre, fie
obligatorii în statul destinatar cu privire la rezultat”3;
• decizii europene - ele îşi păstrează caracterul de acte
nonlegislative, obligatorii în întregul lor;
• recomandări şi avize - sunt acte fără forţă juridică.
Cu privire la mecanismul decizional în cadrul P.E.S.C.,
Constituţia intervine cu următoarea reglementare: Consiliul European
determină liniile generale ale politicii externe şi obiectivele acesteia;
1
art. I-33, alin. 2, din Tratatul Constituţiei
2
Art.I-33, alin. 3, din Tratatul Constituţiei
3
art. I-33, alin. 4, din Tratatul Constituţiei
228
Consiliul o defineşte; aplicarea P.E.S.C. se realizează de către statele
membre; actele juridice de aplicare adoptate de Consiliul European şi
de Consiliu sunt deciziile, iar sistemul de vot unanimitatea, cu unele
excepţii; propunerile sunt avansate de un stat membru sau de
Ministrul Afacerilor Externe, singur sau susţinut de Comisie;
Parlamentul European este consultat şi informat.
Articolul 60 T.C.E., care prevede posibilitatea Consiliului de
a impune măsuri de restricţionare a libertăţii de circulaţie a
capitalurilor în cazul adoptării unor acţiuni sau poziţii comune în
cadrul P.E.S.C. este înlocuit prin art. III-160, care prevede
posibilitatea adoptării de către Consiliu a unor măsuri de
restricţionare a mişcărilor de capital şi a efecturăii plăţilor, cum ar fi
îngheţarea de fonduri, de active financiare sau de beneficii economice
aparţinând unor perosane fizice sau juridice, unor grupuri sau unor
entităţi nestatale, în scopul realizării obiectivelor stabilite în art. III-
2571, mai ales a celor cu privire la prevenirea criminalităţii
organizate, a terorismului şi a traficului de fiinţe umane2.
Articolul III-176 introduce o prevedere nouă potrivit căreia,
în cadrul realizării pieţei interne, o lege sau o lege-cadru europeană,
adoptată de Consiliu în unanimitate, după consultarea Parlamentului,
stabileşte măsuri privind crearea unor instrumente europene de
protecţie uniformă a drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul
Uniunii, precum şi introducerea unor regimuri de autorizare,
coordonare şi control centralizate.
În domeniul politicii monetare3 se constată simplificarea
procedurilor prin care pot fi adoptate legile europene de amendare a
statutului Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii
Centrale Europene.
În acest sens, referitor la Consiliul de Miniştri, a fost
eliminată reglementarea cuprinsă în art. 11 şi urm. T.C.E. care
prevedea posibilitatea pentru acesta de a încheia acorduri cu statele
terţe privind ratele de schimb, în condiţiile creării unei competenţe
generale a Uniunii de a încheia acorduri în domeniul economic şi
monetar.
1
Capitolul IV: Spaţiu de libertate, securitate şi justiţie
2
I. Gâlea, …”Tratatul …”, op. cit., pag. 184
3
Titlul III, Capitolul II, Secţiunea 2, art. III-185 – III-191
229
Potrivit art. III-260, Consiliul,la propunerea Comisiei, poate
adopta regulamente sau decizii prin care stabileşte modalităţile de
evaluare a statelor membre cu privire la punerea în aplicare a
politicilor privitoare la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie.
În art. III-274 este reglementată o nouă structură
instituţională - Parchetul European din cadrul Eurojust, care va
avea competenţa de a urmări, corecta şi trimite în judecată persoane
vinovate de comiterea unor infracţiuni ce afectează statele membre şi
interesele financiare ale Uniunii. Înfiinţarea Parchetului European,
stabilirea competenţelor şi a regulilor sale de funcţionare revin
Consililui, cu avizul conform al Parlamantului European.
Articolul III-299 reproduce dispoziţiile art.23 T.U.E.
referitoare la supunerea unor probleme în atenţia Consiliului.
Modificările urmează schimbările instituţionale de la nivelul U.E.,
astfel încât: Ministrul Afacerilor Externe, singur sau cu sprijinul
Comisiei, va putea supune chestiuni spre dezbatere Consiliului; în
cazurile în care se impune o decizie rapidă, acelaşi ministru, din
proprie iniţiativă sau la cererea unui stat membru, poate convoca o
şedinţă urgentă a Consiliului1.
Potrivit art. III-302, “Consiliul poate numi, la propunerea
Ministrului Afacerilor Externe al Uniunii, un reprezentant special,
căruia îi încredinţează un mandat în legătură cu chestiuni politice
specifice.” O ultimă modificare ce se impune a fi precizată se referă
la competenţa Consiliului de a negocia şi încheia acorduri
internaţionale în numele Uniunii, care a fost simpificată prin tratatul
constituţional în privinţa procedurii.
1
I. Gâlea, … “Tratatul …”, op. cit., pag. 286
230
revine sarcina de sesizare şi de aplicare corectă a dreptului Uniunii
Europene1.
Funcţiile conferite Curţii de Justiţie prin tratate sunt
exercitate de aceasta în condiţii identice celor ale jurisdicţiilor statale,
iar nu după modelul jurisdicţiei internaţionale, atât prin persoana
justiţiabililor, cât şi prin competenţa, natura litigiilor care îi sunt
supuse şi procedura după care statuează.
Astfel, dacă jurisdicţia internaţională este competentă, în
principiu, să soluţioneze numai litigiile dintre state, Curtea de justiţie
este accesibilă şi particularilor persoane fizice sau juridice. Apoi, în
timp ce justiţia internaţională clasică este voluntar consimţită
(competenţa obligatorie fiind excepţională), Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene este competentă de drept în cazurile
prevăzute de Tratate, fără a mai fi necesar pentru statele membre să
accepte această competenţă.
În sfârşit, hotărârile Curţii comunitare au nu numai forţă
obligatorie, dar şi forţă executorie pe teritoriul statelor membre2.
Sistemul jurisdicţional al Comunităţilor Europene este
alcătuit din două instanţe: Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă
Instanţă.
1
V. Marcu, “Drept…”, op. cit., pag. 90
2
R. Munteanu, “Drept european”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996
3
Guy Isaac, “Droit communitaire”, 3 ed., Paris, Massou, 1990
236
Augustin Fuerea1 grupează atribuţiile Curţii de Justiţie în
funcţie de competenţa “rationae materiae” şi “rationae personae”, pe
când Nicoleta Diaconu2 le determină prin raportare la funcţiile Curţii
de Justiţie: justiţie administrativă, justiţie constituţională, justiţie
internaţională şi de instanţă de recurs.
Funcţia de justiţie administrastivă este exercitată de Curtea
de Justiţie în scopul protejării subiectelor de drept împotriva
eventualelor acţiuni ilegale sau păgubitoare ale instituţiilor
comunitare. În această categorie sunt incluse, în primul rând, acţiunile
privind legalitatea actelor adoptate de instituţiile comunitare în
exercitarea cărora Curtea este competentă să soluţioneze următoarele
categorii de recursuri3:
• recursul în anulare4 - are drept obiectiv asigurarea
conformităţii actelor comunitare cu tratatele şi asigură
distribuirea echilibrată a puterii între instituţiile comunitare,
putând fi atacate actele emise de Consiliu, Comisie şi
Parlament care produc efecte faţă de terţi;
• recursul prejudicial (în interpretare)1 - asigură cooperarea
între instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie, garantându-se
aplicarea uniformă a dreptului comunitar în statele membre;
prin soluţionarea acestui recurs, Curtea se va pronunţa asupra
interpretării tratatelor şi asupra validităţii actelor adoptate de
instituţiile comunitare;
• excepţia de ilegalitate2 - vizează posibilitatea unui control de
legalitate accesoriu unui litigiu principal.
1
A. Fuerea, “Instituţiile …”, op. cit., pag., 121-122
2
N. Diaconu, “Sistemul …”, op. cit., pag. 140-143
3
Noţiunea de “recurs” nu se referă la o cale de atac împotriva unei hotărâri
judecătoreşti, ci semnifică acţiunea introdusă în faţa Curţii de Justiţie ca instanţă de
fond (N. Diaconu, Idem)
4
Reglementat prin art. 173 alin 2-3 – Tratatul C.E., art.33, al. 1-4 – Tratatul
C.E.C.O., art. 146, alin. 2 şi 3 – Tratatul C.E.E.A.
1
Reglementat prin dispoziţiile art. 177 – Tratatul C.E., art. 41 – Tratatul C.E.C.O.,
art. 150 – Tratatul C.E.E.A.
2
art. 184 – Tratatul C.E., art. 36 alin. 3 – Tratatul C.E.C.O., art. 156 – Tratatul
C.E.E.A.
237
Alt tip de acţiune, specific funcţiei de justiţie administrativă
este reprezentat în caz de inacţiune a Parlamentului, Consiliului sau
Comisiei ori B.C.E.
În acest sens, Curtea este competentă să soluţioneze recursul
în carenţă3, o garanţie s exercitării puterilor comunitare ce se aplică în
cazul abţinerii de a statua de către o instituţie comunitară în situaţia în
care tratatul prevede această obligaţie.
Funcţia de justiţie constituţională este exercitată de Curtea de
Justiţie atzbci când, la cererea Consiliului, Comisiei sau a unui stat
membru, formulează avize conform art. 228 par. 6 - Tratatul C.E. şi
art. 95 - Tratatul C.E.C.O.
Funcţia de justiţie internaţională este exercitată de Curte în
soluţionarea unor litigii dintre două sau mai multe subiecte de drept
internaţional, prin intermediul recursului în constatarea neîndeplinirii
unei obligaţii4. Litigiile pot apărea fie între Comisie şi statele
membre, fie numai
între statele membre. Curtea de Justiţie este competentă a statua
asupra oricărui diferend între statele membre în legătură cu obiectul
tratatului, dacă acest diferend îi este supus în virtutea unui
compromis1.
Funcţia de instanţă de recurs este exercitată cu prilejul
soluţionării recursurilor introduse împotriva hotărârilor Tribunalului
de Primă Instanţă, ce pot avea ca obiect doar chestiunile de drept, aşa
cum stabileşte textul tratatului.
3
art. 175 – Tratatul C.E., art. 35 – Tratatul C.E.C.O., art. 148 alin. 1-2 – Tratatul
C.E.E.A.
4
art. 169-170 – Tratatul C.E., art. 141-143 – Tratatul C.E.E.A., art. 88 – Tratatul
C.E.C.O.
1
art. 182 – Tratatul C.E., art. 89 alin. 2 – Tratatul C.E.C.O., art. 154 – Tratatul
C.E.E.A.
238
devenit o necesitate în perspectiva ameliorării sistemului judiciar
comunitar.
Tribunalul de Primă Instanţă (T.P.I.) a luat astfel fiinţă pe
baza prevederilor introduse de Actul Unic European în cele trei
tratate constitutive. Aşadar, la cererea Curţii şi după consultarea
Comisiei şi a Parlamentului, Consiliul a hotărât, cu unanimitate ,
crearea unei jurisdicţii de primă instanţă, pe lângă Curtea de Justiţie.
Tribunalul de Primă Instanţă a intrat în funcţie de la 1 septembrie
1989, pe baza hotărârii Consiliului din 24 octombrie 1988.
T.P.I. este format din 25 de judecători aleşi pe o perioadă de 6
ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului lor, dintre persoanele care
oferă toate garanţiile de independenţă şi care posedă capacitatea
cerută pentru exercitarea funcţiilor jurisdicţionale. Spre deosebire de
Curte, Tribunalul nu are în componenţă avocaţi generali, dar membrii
săi, cu excepţia preşedintelui, sunt chemaţi să exercite aceste funcţii,
obligatoriu dacă T.P.I. judecă în plen, iar dacă judecata se realizează
la nivel de cameră, în măsura în care se consideră nencesar, ţinându-
se seama de complexitatea cauzei. Judecătorul care a îndeplinit
funcţia de avocat general într-o cauză nu mai poate participa la
judecarea acesteia1.
Statutul judecătorilor care compun Tribunalul de Primă
Instanţă este similar cu cel al judecătorilor Curţii de Justiţie, astfel
încât nu mai sunt necesare amănunte. Dacă se constată că un
judecător nu mai corespunde condiţiilor cerute sau nu mai satisface
obligaţiile care rezultă din funcţia sa, Curtea îi va hotărî eliberarea din
funcţie pe baza unui aviz al Tribunalului.
Regula funcţionării Tribunalului o reprezintă acţiunea în cadrul
camerelor compuse din trei la cinci judecători. Excepţia este dată de
acţiunea din plen2. Tribunalul desemnează pentru o perioadă de un an
preşedinţii camerelor. În funcţionarea sa, această instituţie este legată
organic de Curtea de Justiţie, neavând servicii proprii (cu excepţia
grefei). T.P.I. este un organ auxiliar al Curţii de Justiţie, utilizând
serviciile acesteia pentru documentare, cercetare, traducere, serviciu
administrativ, în baza unui acord stabilit între cei doi preşedinţi.
1
V. Marcu, “Drept…”, op. cit., pag. 95
2
A. Fuerea, “Manualul …”, op. cit., pag. 101
239
Sarcinile ce revin grefierului sunt stabilite în detaliu în Instrucţiunile
pentru grefier adoptate de Tribunal în 19943.
Procedura în faţa T.P.I. este asemănătoare cu cea a Curţii,
urmând cele două faze - scrisă şi orală. Tribunalul deliberează în
Camera de Consiliu pe baza concluziilor finale. Hotărârea este
pronunţată în şedinţă publică, cu convocarea părţilor.
Conform dispoziţiilor art.3 par.1 - Decizia Consiliului nr. 88/591
din 24 octombrie 1988, T.P.I. este competent să soluţioneze1:
• litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor, adică toate
problemele de personal, inclusiv recursurile în despăgubire;
• recursurile formulate împotriva unei instituţii a Comunităţilor
de către persoane fizice, care se referă la punerea în practică a
regulilor de concurenţă aplicabile întreprinderilor;
• recursurile în despăgubire care urmăresc repararea
prejudiciilor provocate de o instituţie comunitară ca urmare a
unui act sau a unei reţineri care fac obiectul unui recurs în
anulare sau, în lipsă, formulat de acelaşi reclamant şi care
ţine de principala competenţă a T.P.I.
Tratatul C.E. instituia două cazuri de necompetenţă cu privire
la recursul prejudicial şi la acţiunile introduse de statele membre şi de
instituţiile comunitare dintre care ultima a fost abrogată prin Tratatul
de la Maastricht. La cererea Curţii şi după consultarea Parlamentului
şi a Comisiei, Consiliul, hotărând cu unanimitate, stabileşte
categoriile de acţiuni şi compunerea T.P.I., adaptează şi completează
în măsura necesară dispoziţiile statutului Curţii de Justiţie.
3
J.O.C.E., nr. L/78 din 22 martie 1994
1
Sursa: A. Fuerea, “Manualul…”, op. cit., pag. 101
240
instanţa comunitară supremă1. Tribunalul va înlocui T.P.I., iar
tribunalele specializate vor înlocui panel-urile judiciare - ultimele
introduse prin art. 225 al T.C.E2.
Rolul Curţii de Justiţie este de a asigura respectul faţă de
Constituţie şi dreptul Uniunii. Fiecare stat membru va avea câte un
judecător. Aceştia vor fi asistaţi de avocaţi generali. Numirea
judecătorilor şi avocaţilor generali va avea loc în urma acordului
comun al statelor ce compun Uniunea, dar nu înainte de evaluarea
candidaţilor cu privire la competenţă, realizată de comitetul creat în
condiţiile art. III-357, care statuează: “Se instituie un comitet care
emite un aviz cu privire la adecvarea candidaţilor la exercitarea
funcţiilor de judecător şi avocat general în cadrul Curţii şi a
Tribunalului, înainte de luarea deciziei de către guvernele statelor
membre.(…). Comitetul este format din şapte personalităţi dintre
foştii membrii ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului, dintre membrii
instanţelor naţionale supreme şi din jurişti cu competenţe
recunoscute, dintre care unul este propus de către Parlamentul
European. Consiliul adoptă o decizie europeană care stabileşte
regulile de funcţionare acestui comitet, precum şi o decizie europeană
prin care sunt desemnaţi membrii comitetului. Comitetul hotărăşte la
iniţiativa preşedintelui Curţii de Justiţie.”
Competenţa Curţii de Justiţie este următoarea3 :
• decide cu privire la acţiunile intentate de către Comisie, un
stat membru, o instituţie ori o persoană, fizică sau juridică;
• decide cu titlul prejudicial, la cererea instanţelor naţionale
asupra interpretării dreptului Uniunii sau asupra validităţii
actelor adoptate de către instituţiile europene;
• decide cu privire la alte situaţii prevăzute de Tratatul
constituţional, cum ar fi ,spre exemplu, apelurile declarate
faţă de hotărârile Tribunalului sau , în mod excepţional,
respectarea regulilor prevăzute în Statut sau revizuirea
hotărârilor acestuia1.
1
I. Gâlea, “Tratatul …”, op. cit., pag. 64
2
Idem, pag. 341
3
Art. I-129 alin. 3
1
I. Gâlea, “Tratatul…”, op. cit., pag. 64
241
Curtea nu va avea jurisdicţie în materie de politică externă şi
de securitate comună2 cu excepţia verificărilor legalităţii măsurilor
restrictive, adoptate în conformitate cu art. III-322. De asemenea, în
conformitate cu prevederile art. III-365, jurisdicţia Curţii nu se
întinde nici asupra actelor Consiliului European, deşi acesta a devenit
o instituşie a U.E. şi emite decizii cu forţă obligatorie. În această
situaţie este vorba despre o deficienţă a textului constituţional, spun
unii autori3, în cazul în care şi Curtea va reţine această interpretare,
având în vedere că nu ar fi justificat ca o instituţie - chiar dacă este
vorba despre forumul interguvernamental la nivel înalt - să rămână în
afara controlului de legalitate.
În sfârşit, un alt caz de necompetenţă este reglementat la art.
III-377, în virtutea căruia, în materia spaţiului de libertate, de
securitate şi justiţie, Curtea nu va avea jurisdicţie în ceea ce priveşte
validitatea şi proporţionalitatea operaţiunilor conduse de stat un
membru pentru asigurarea ordinii de drept şi siguranţei, care sunt
reglementate de dreptul naţional.
Tribunalul este format din cel puţin un judecător pentru
fiecare stat
membru. Înseamnă că numărul magistraţilor acestei instanţe poate să
fie superior celui al statelor membre. Această diferenţiere faţă de
Curtea de Justiţie trebuie să fie analizată ca o măsură ce permite
acesteia să facă faţă creşterii sarcinilor sale1. Statutul2 poate prevedea
ca Tribunalul să fie asistat de avocaţi generali.
Membrii Tribunalului sunt aleşi dintre persoanele care oferă
toate garanţiile de independenţă şi îndeplinesc condiţiile cerute pentru
exercitarea
înaltelor funcţii jurisdicţionale. O reînnoire parţială a acestora are loc
la fiecare trei ani. Judecătorii desemneasză preşedintele Tribunalului,
din rândul lor, pe o perioadă de trei ani. Mandatul poate fi reînnoit.
Tribunalul îşi adoptă regulamentul de procedură în acord cu Curtea
de Justiţie, după care îl supune aprobării Consiliului3.
Cu privire la competenţa Tribunalului, art. III-358 dispune :
2
Art. III-376
3
I. Gâlea, “Tratatul…”, op. cit., pag 342
1
O. Manolache, “Drept…”, op. cit., pag. 110
2
Este vorba despre Statutul C.J.U.E.
3
art. I-356
242
• acesta poate judeca în primă instanţă acţiunile prevăzute în
art. III-365, III-367, III-370, III-372 şi III-374, cu excepţia
celor care revin unui tribunal specializat şi a celor pe care
Statutul îl rezervă Curţii de Justiţie;
• hotărârile pronunţate de Tribunal pot face obiectul unui
recurs înaintant Curţii de Justiţie numai pe motive de drept în
condiţiile şi limitele prevăzute prin Statut;
• hotărârile pronunţate de Tribunal pot face în mod excepţional
obiectul unei reexaminări din partea C.J. în cazul unui risc
serios de atingere a unităţii sau coerenţei dreptului Uniunii;
• tribunalul are competenţa de a audia chestiunile prejudiciale
care corespund, în temeiul art. III-369, unor domenii
specifice stabilite prin Statutul C.J.U.E.;
• deciziile acestei instanţe asupra chestiunilor prejudiciale pot
face în mod excepţional obiectul unei reexaminări de către
Curtea de Justiţie dacă există un risc serios de atingere a
unităţii sau coerenţei dreptului Uniunii.
Printr-o lege europeană se pot înfiinţa tribunale speciale pe
lângă Tribunal, care să aibă competenţa de a judeca în primă instanţă
anumite categorii de acţiuni în domenii specifice. Legea europeană
este adoptată fie la propunerea Comisiei şi după consultarea Curţii de
Justiţie, fie la cererea Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei 1.
În respectiva lege se vor stabili şi condiţiile referitoare la componenţa
şi domeniul competenţelor atribuite acestor instanţe.
Membrii tribunalelor specializate trebuie să îndeplinească
aceleaşi cerinţe de eligibilitate ca şi cei ai C.J. sau ai Tribunalului,
însă ei vor fi numiţi de Consiliu, care hotărăşte cu unanimitate.
Deciziile acestei categorii de instanţe pot face obiectul unui recurs
limitat la chestiuni drept sau al unui apel pe chestiuni de fapt, în faţa
Tribunalului.
1
Art. III - 359
243
Înfiinţarea Curţii de Conturi se înscrie în contextul aplicării şi
consolidării finanţării Comunităţilor prin resurse proprii şi în cel al
atribuirii Prlamentului European a responsabilităţii de a descărca
Comisia pentru execuţia bugetului1.
Curtea de Conturi a fost prevăzută de Tratatul din 22 iulie 1975,
care a reformat procedura bugetară şi a înlocuit Comisia de Control
prevăzută de Tratatele C.E.E. şi C.E.E.A. şi Comisarii pentru Conturi
prevăzuţi de C.E.C.O. În ciuda numelui folosit, Curtea de Conturi nu
este o jurisdicţie. Ea a fost inclusă în rândul instituţiilor comunitare
prin Tratatul de la Maastricht din anul 1993.
Curtea de Conturi numără în prezent 25 de membri, aleşi dintre
persoanele care aparţin sau au aparţinut în ţările lor instituţiilor de
control extern sau care posedă o calificare deosebită pentru această
funcţie. Ei trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă.
Dispoziţiile privind interdicţia exercitării altor activităţi profesionale,
datoria de probitate şi discreţie, acceptarea de funcţii sau avanteje
după încetarea mandatului, privilegiile şi imunităţile sunt, în general,
identice cu cele prevăzute pentru judecătorii Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene1.
Membrii Curţii de Conturi îşi exercită funcţiile în deplină
independenţă, în interesul general al Comunităţii, ceea ce înseamnă că
au obligaţia de a nu solicita şi accepta instrucţiuni din partea nici unui
guvern sau organism. Numirea lor este făcută de Consiliu, care
hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.
Perioada unui mandat este de 6 ani, cu posibilitate de reînnoire.
Preşedintele Curţii este ales dintre membrii acesteia pentru o
durată de 3 ani, prelungirea mandatului fiind permisă. El asigură buna
funcţionarea serviciilor şi a activităţii Curţii şi o reprezintă pe plan
extern, în special atunci când instituţia pe care o conduce trebuie să
prezinte rapoarte altor instituţii comunitare2.
Mandatul membrilor Curţii de Conturi încetează prin deces,
demisie, împlinirea termenului sau prin decizia din oficiu pronunţată
la cerea Curţii de Conturi de către C.J.U.E., atunci când aceasta
constată că cel în cauză a încetat să rspundă condiţiilor cerute sau să-
1
A. Fuerea, “Manualul…”, op. cit., pag. 96
1
Privilegiile şi imunităţile aplicabile membrilor Curţii de Conturi se conformează
Protocolului de la Bruxelles relativ la Curtea de Justiţie
2
A. Fuerea, “Instituţiile…”, op. cit., pag. 150
244
şi îndeplinească obligaţiile care decurg din însărcinarea sa.
Înlocuitorul va continua mandatul până la împlinirea termenului de 6
ani. Indemnizaţiile şi drepturile la pensie sunt stabilite prin hotărârea
Consiliului, luată cu majoritate calificată3.
Curtea de Conturi funcţionează ca un organ colegial. Fiecărui
membru îi este repartizat un sector specifc de activitate. În exercitarea
însărcinărilor, instituţia adoptă avize sau rapoarte anuale cu
majoritatea membrilor care o compun. Potrivit Tratatului de la Nisa,
Curtea de Conturi îşi va putea crea Camere pentru adoptarea anumitor
categorii de avize sau raporturi. Activitatea acesteiinstituţii se
desfăşoară la Luxemburg.
3
Idem
245
creat de Comunitate, în măsura în care actul fondator nu exclude
acest lucru. Curtea prezintă Parlamentului European şi Consiliului o
declaraţie de asigurare privind fiabilitatea conturilor şi legalitatea şi
regularitatea operaţiunilor auxiliare.
Curtea de Conturi exercită funcţia de control şi în raport cu
execuţia bugetară. Parlamentul, la recomandarea Consiliului, descarcă
Comisia de executarea bugetului, în urma examinării conturilor şi a
bilanţului financiar, a raportului anual al Curţii de Conturi şi a
raporturilor ei speciale, precum şi pe baza răspunsurilor instituţiilor
formulate la observaţiile Curţii.
Pentru îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, Curtea de Conturi
colaborează cu alte instituţii internaţionale similare şi cu organismele
naţionale de control. Verificările au loc pe baza documentelor şi, dacă
este necesar, se desfăşoară la faţa locului, în celelalte instituţii ale
Comunităţii şi în statele membre. Aceste instituţii sau servicii aduc la
cunoştinţa Curţii de Conturi dacă intenţionează să participe la control.
Orice document sau orice informaţie necesare pentru îndeplinirea
misiunii Curţii de Conturi îi sunt comunicate la cerere. Activitatea ei
se concretizează în rapoarte anuale, redactate după încheierea
exerciţiului financiar, care sunt transmise altor instituţii comunitare.
În cuprinsul acestora, Curtea de Conturi poate face orice observaţie
pe care o consideră utilă cu privire la modul de gestionare a
mijloacelor financiare a Comunităţilor. Rapoartele înaintate Comisiei
şi Parlamentului European sunt analizate împreună cu cele ale
instituţiilor controlate şi sunt luate măsurile necesare1. Totodată,
Curtea de Conturi îşi poate prezenta în orice moment observaţiile, sub
forma rapoartelor scrise, asupra oricăror chestiuni specifice.
Curtea de Conturi trebuie să fie consultată de către celelalte
instituţii comunitare cu privire la orice proiect din sfera financiară şi
bugetară. La solicitarea acestora, Curtea emite avize consultative, în
vederea adoptării unor acte juridice. Ele nu sunt avize conforme, căci
destinatarul lor nu este legat de conţinut, însă solicitarea lor este
obligatorie. Prin intermediul avizelor consultative Curtea execută un
control financiar preventiv, contribuind la buna organizare financiară
a activităţii comunitare1.
1
V. Marcu, “Drept…”, op. cit., pag. 97
1
V. Marcu, N. Diaconu, “Drept…”, op. cit., pag. 200
246
Prin dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam, Curtea de Conturi
dobândeşte prerogativa de a introduce acţiuni în faţa Curţii de Justiţie,
în vederea exercitării atribuţiilor sale. Tot prin dispoziţiile acestui
tratat, ea poate efectua controale în localurile oricărui organism care
gestionează venituri sau cheltuieli în numele Comunităţii, chiar şi în
statele membre. De asemenea, ea poate efectua astfel de controale şi
în localurile persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de
vărsăminte ce provin din bugetul comunitar2.
8. ORGANELE COMUNITARE
Pe lângă instituţiile comunitare îşi desfăşoară activitatea şi
numeroase organe auxiliare ce îndeplinesc funcţii cu caracter
financiar, tehnic sau consultativ. Ţinând cont de importanţa
atribuţiilor pe care le exercită în scopul realizării obiectivelor
Comunităţilor, vom analiza în continuare patru dintre acestea:
• Sistemul European al Băncilor Centrale;
• Banca Europeană de Investiţii;
• Comitetul Economic şi Social;
• Comitetul Regiunilor.
2
A. Fuerea… “Instituţiile…”, op. cit., pag. 13
3
I. Gâlea… “Tratatul…”, op. cit., pag. 67
247
comunitare. Înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht 1, S.E.B.C. este
compus din Banca Centrală Europeană şi din băncile centrale ale
statelor membre (băncile centrale naţionale). El nu este propriu-zis un
organ, ci o structură care facilitează integrarea băncilor naţionale în
cadrul Sistemului comunitar2.
Băncile Centrale Naţionale, ca instituţii ale statelor membre, sunt
supuse legislaţiei interne; în acelaşi timp însă, le sunt aplicabile şi o
serie de reglementări de natură comunitară, fapt ce conduce la
obligaţia pentru statele membre de a lua măsurile necesare în vederea
armonizării celor două sisteme de drept. Din statutul special al
băncilor centrale naţionale decurg o serie de consecinţe:
• acestea trebuie să acţioneze în conformitate cu instrucţiunile
şi orientările B.C.E.;
• au obligaţia de a furniza Consiliului Guvernatorilor orice
informaţie pe care aceştia o consideră necesară, fără a putea
invoca secretul bancar;
• au în continuare competenţa de a îndeplini funcţii pe plan
naţional, în afara cazurilor în care Consiliul Guvernatorilor
nu statuează că există o inadvertenţă faţă de obiectivele
S.E.B.C.
În conformitate cu tratatul instituind C.E., sarcinile
fundamentale ale S.E.B.C. sunt1 :
• definirea şi implementarea politicii monetare a Comunităţii;
• desfăşurarea operaţiunilor de schimb, conform art. 109 din
Tratat;
• păstrarea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale
statelor membre;
• conducerea politicilor în ceea ce priveşte controlul prudenţial
al instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar2.
S.E.B.C. este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale
Europene. Aceasta este o instituţie financiară învestită cu putere de
reglementări şi decizie în cadrul sistemului financiar comunitar.
B.C.E. are personalitate juridică proprie şi se bucură în toate statele
1
S.E.B.C. este reglementat în Titlul VI privind Politica Economică şi Monetară
2
V. Marcu, “Drept…”, op. cit., pag. 102
1
Art. 105 par. 2
2
Art. 105 par. 5
248
membre de capacitatea juridică cea mai largă recunoscută persoanelor
juridice de legislaţia naţională. Dispune de propriul său personal, iar
normele juridice aplicabile acestuia sunt cuprinse în Statutul Băncii1.
Membrii S.E.B.C. şi implicit cei ai B.C.E. sunt obligaţi să nu
divulge informaţiile care sunt sub incidenţa secretului profesional,
chiar şi după încetarea funcţiilor lor; ei se bucură pe teritoriul statelor
membre de privilegiile şi imunităţile necesare îndeplinirii misiunilor
lor. Totodată, Banca beneficiază de independenţă în exercitarea
competenţelor, aşa încât nici un membru al organelor sale de decizie
nu poate accepta instrucţiuni din partea instituţiilor comunitare, a
statelor membre sau a unui alt oraganism. Ca instituţie financiară,
B.C.E. dispune de un capital şi de resurse proprii. Băncile centrale
naţionale sunt singurele autorizate să subscrie şi să deţină capitalul
B.C.E.
Sediul B.C.E. a fost stabilit la Frankfurt. Structura organizatorică a
acesteia este tripartită, în cadrul ei desfăşurându-şi activitatea
următoarele organe :
• Consiliul Guvernatorilor (organ de direcţie);
• Consiliul Director ( organ de administraţie);
• Consiliul General ( organ de execuţie).
Consiliul Guvernatorilor este compus din membrii
Comitetului Director şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale.
El adoptă orientările S.E.B.C., stabileşte politica monetară a
Comunităţii, obiectivele monetare intermediare, ratele directoare ale
dobânzilor şi structura rezervelor în cadrul S.E.B.C. De asemenea,
Consiliul Guvernatorilor este singurul abilitat să autorizeze emisiunea
de bancnote în cadrul Comunităţilor; el adoptă regulamentul interior
prin care se determină organizarea internă a B.C.E. şi a organelor sale
de decizie1.
Consiliul (Comitetul) Director se compune dintr-un
preşedinte, vicepreşedinţi şi 4 membri.
Consiliul General include preşedintele,vicepreşedintele
B.C.E. şi guvernatorii băncilor centrale naţionale. Atribuţiile sale se
referă la îndeplinirea funcţiilor consultative ale B.C.E., colectarea
informaţiilor statistice, redactarea rapoartelor de activitate, pregătirile
1
N. Diaconu, “Sistemul…”, op. cit., pag. 162
1
Idem, pag. 162
249
pentru stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb ale monedelor
statelor membre care fac obiectul unei derogări, în raport cu moneda
unică, stabileşte condiţiile de angajare a personalului B.C.E.
Funcţiile şi atribuţiile B.C.E.2 pot fi sistematizate după cum
urmează:
• funcţia consultativă - Banca este consultată de autorităţile
naţionale în privinţa oricărui proiect legislativ în domeniile
care o privesc, precum şi de către instituţiile comunitare;
• funcţii statistice - asistată de băncile naţionale, B.C.E.
colectează informaţiile statistice necesare;
• funcţii monetare - B.C.E. şi băncile centrale naţionale pot
deschide conturi instituţiilor de credit şi altor particpanţi şi
pot să accepte active drept garanţie, pot să intervină pe pieţele
de capital şi să impună instituţiilor de credit constituirea de
rezerve obligatorii; B.C.E. şi băncile centrale naţionale nu pot
acorda credite fără acoperire şi nici nu pot achiziţiona direct
instrumentele datoriei către ele;
• funcţia internaţională - în domeniul cooperării internaţionale
este abilitată să decidă modul de reprezentare a sistemului
bancar.
B.C.E., în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, adoptă
regulamente şi decizii şi emite avize şi recomandări1.
Modificările referitoare la Sistemul European al Băncilor
Centrale introduse prin Constituţia U.E. se răsfrâng asupra
următoarelor aspecte:
• politica monetară a Uniunii Europene este condusă de B.C.E.
şi de băncile centrale ale statelor care au adoptat moneda
Euro şi care constituie Eurosistemul2;
• consacrarea juridică oficială a Băncii Centrale Europene ca
instituţie a Uniunii3 şi deci încetarea statutului de organ
financiar al acesteia; acest lucru era de aşteptat, pe de o parte
datorită importanţei şi volumului de atribuţii exercitate de
B.C.E., iar pe de altă parte având în vedere rolul esenţial al
2
Art. 105 par. 4 – Tratatul de la Maastricht şi art. 4 din Statut
1
Art. 108 – T.C.E.
2
art. 30 alin. 1 din Constituţia U.E.
3
Idem, alin. 3
250
factorului financiar în viaţa Uniunii şi care nu era reprezentat
la nivel instituţional;
• urmând evoluţia legislativă impusă prin dispoziţiile
constituţionale, B.C.E. este îndreptăţită să adopte următoarele
categorii de acte juridice: regulamente europene, decizii
europene, recomandări şi avize (art. III-190 alin.1);
• în conformitate cu art. III-187, S.E.B.C. este condus de
organele
de decizie ale B.C.E., adică Consiliul Guvernatorilor şi Comitetul
Executiv; acesta din urmă ar înlocui Comitetul Director şi Consiliul
General prevăzute în T.C.E.;
• măsurile pentru utilizarea EURO ca monedă unică se vor
stabili prin lege europeană sau lege-cadru europeană, care va
fi adoptată după consultarea Băncii Centrale Europene1.
1
Art. III-191 din Constituţia U.E.
2
A. Fuerea, “Instituţiile …”, op. cit., pag. 154
251
• Consiliul de Administraţie - format din administratori şi
dintr-un număr de membri supleanţi numiţi de Consiliul
Guvernatorilor; Comisia îşi asigură reprezentarea printr-un
număr de doi membri; este condus de un preşedinte şi mai
mulţi vicepreşedinţi şi are rolul de a pune în aplicare deciziile
Consiliului Guvernatorilor;
• Comitetul Director - cu rol de iniţiativă pe lângă Consiliul
de Administraţie.
Proiectele care beneficiază de ajutorul B.E.I. sunt grupate în trei
sectoare prin T.C.E.1 :
• dezvoltare regională - domeniu care beneficiază de mai mult
de jumătate din împrumuturile băncii şi vizează proiecte pentru
modernizarea agriculturii, investiţii, industrie, reconstrucţie şi
infrastructură;
• modernizarea şi reconversia întreprinderilor - prin astfel de
investiţii se urmăreşte ameliorarea industriei;
• proiecte de interes comun pentru statele membre sau pentru
Comunitate în ansamblul său.
Criteriile necesare pentru ca o propunere de investiţie
preconizată pe teritoriul comunitar să fie sprijinită printr-un împrumut
de către B.E.I. sunt : investiţia trebuie să vizeze adâncirea şi
perfecţionarea procesului integraţionist; investiţia trebuie să fie
raţională din punct de vedere economic, să fie orientată spre o
activitate productivă şi să aibă perspective certe de rentabilitate2.
Deşi principalele investiţii sunt destinate proiectelor interne,
Banca Europeană de Investiţii contribuie şi la aplicarea politicilor
cooperării internaţionale a Comunităţilor, astfel încât numeroase state
necomunitare beneficiază de ajutorul ei.
Banca a intenţionat să se declare independentă faţă de alte
instituţii cxomunitare, dar, pe baza acţiunii Comisiei, Curtea de
Justiţie a statuat că aceasta nu constituie un organ independent, ci este
parte a sistemului comunitar, trebuind să se supună deciziilor
instituţiilor acestuia1.
1
Art. G-68
2
A. Fuerea, “Instituţiile…”, op. cit., pag. 158
1
V. Marcu, “Drept…”, op. cit., pag. 104
252
Situaţia nu s-a schimbat nici odată cu adoptarea Tratatului
instituind o Constituţie pentru Europa. Banca Europeană de
Investiţii nu este inclusă în categoria instituţiilor Uniunii. Deşi se
precizează expres ( cu caracter de noutate) că aceasta are
personalitate juridică, ea se bucură de un statut special, încadrându-se
în noţiunea generică de “organisme ale Uniunii”. Prin urmare, aceasta
nu are atribuţii de reglementare ca în cazul B.C.E2. Articolele III-393
– III-394 care reglementează B.E.I. reproduc dispoziţiile articolelor
266 şi 267 T.C.E., astfel încât nu se mai poate vorbi de noi
modificări.
2
I. Gâlea, “Tratat”, op. cit., pag. 354
3
Agricultori, meşteşugari, proprietari de întreprinderi mici şi mijlocii, liber-
profesionişti, reprezentanţi ai consumatorilor, ai comunităţii ştiinţifice şi pedagogice,
ai economiei sociale, ai familiei şi ai mişcărilor ecologiste
1
A. Fuerea, “Instituţiile…”, op. cit., pag. 167
253
Activitatea C.E.S. se desfăşoară în cadrul mai multor
secţiuni, corespunzător ramurilor reglementate de tratate. Reuniunile
sale au loc la convocarea preşedintelui, la cererea Comisiei sau
Consiliului, dar şi din proprie iniţiativă.
Mandatul de membru C.E.S. încetează în unul din
următoarele cazuri2: împlinirea mandatului (care pentru membrii
obişnuiţi este de 4 ani), demitere, forţă majoră, pierderea cetăţeniei în
baza căreia au fost numiţi, absenţa repetată de la sesiunile plenare,
condamnarea pentru o cauză penală, deces. Membrii Comitetului nu
pot fi legaţi prin mandat imperativ, ei exercitându-şi funcţiile în
deplină independenţă, în interesul general al Comunităţilor1.
În urma consultărilor, C.E.S. emite avize obligatorii şi
facultative. Primele sunt necesare atunci când tratatele obligă
Consiliul sau Comisia să-i ceară un aviz cu privire la anumite proiecte
de acte, celelalte pot fi emise în una din următoarele situaţii:
• autosesizarea - C.E.S. poate da un aviz din proprie iniţiativă
şi poate elabora raporturi cu privire la orice problemă;
• consultarea voluntară - la cererea Consiliului sau Comisiei,
ori de câte ori aceste două instituţii consideră că este necesar.
Tratatul de la Amsterdam introduce dispoziţia conform căreia
Comitetul Economic şi Social poate fi consultat şi de Parlamentul
European; este vorba însă de o consultare facultativă.
Articolele I-32 şi III-388 – III-392 care reglementează
Comitetul Economic şi Social în Constituţie redau dispoziţiile
anterioare din T.C.E., cu următoarele modificări :
• compunerea Comitetului va fi stabilită prin decizie a
Consiliului;
• mandatul membrilor C.E.S. a fost prelungit de la 4 la 5 ani,
iar cele ale preşedintelui şi Biroului de la doi ani la doi ani şi
jumătate.
8. 4. Comitetul Regiunilor
2
A. Fuerea, “Instituţiile…”, op. cit., pag. 165
1
Prevedere a Tratatului de la Maastricht, art. 194
254
reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale, contribuind astfel
la consolidarea legăturilor dintre cetăţenii aceleiaşi regiuni, la
apropierea şi implicarea acestora în deciziile Uniunii1.
Înfiinţarea acestui comite răspunde în mod concret şi unora
dintre obiectivele stabilite prin Tratatul de la Maastricht, în sensul
preocupării de aprofundare solidarităţii între statele membre, cu
respectarea istoriei, culturii şi a tradiţiei lor şi de întărire a
caracterului democratic şi a eficacităţii funcţionării instituţiilor, în
scopul de a le permite să-şi îndeplinească, într-un cadru instituţional
unic, misiunile ce le-au fost încredinţate2.
Numărul membrilor, numirea şi mandatul acestora, statutul lor,
precum şi organele de conducere ale Comitetului Regiunilor sunt
supuse aceloraşi condiţii analizate la Comitetul Economic şi Social,
astfel încât nu vom reveni asupra acestor aspecte. Ceea ce diferă este
faptul că activitatea Comitetului Regiunilor se desfăşoară în comisii
şi subcomisii, spre deosebire de secţiunile prevăzute pentru C.E.S.
Consultarea Comitetului de către Consiliu, Comisie, iar prin
Tratatul de la Amsterdam şi de către Parlament, este obligatorie în
următoarele domenii: educaţie, tineret, cultură, sănătate, coeziune
economică şi socială, reţele transeuropene de transporturi, de
telecomunicaţii şi energie. În toate celelalte cazuri consultarea este
facultativă, ori de câte ori se consideră necesar. Avizul poate fi
rezultatul unei autosesizări a Comitetului Regiunilor, atunci când
acesta îl consideră util.
Cu privire la reprezentanţii locali/regionali ce formează
Comitetul, Tratatul de la Nisa prevede că aceştia trebuie să fi fost
aleşi în structuri locale/regionale sau să fie repsonsabil din punct de
vedere politic în faţa unei adunări alese.
Dispoziţia se menţine şi în art. I-32 din Constituţie care
reglementează unele aspecte legate de statutul membrilor Comitetului
Regiunilor. În art. III.386 – III-388, acest organ este reglementat după
modelul art. 263-265 T.C.E., fiind aduse următoarele modificări: pe
de o parte, nu mai este definit numărul de membri pentru fiecrare stat,
listele urmând a fi stabilite prin decizie de Consiliu şi pe de altă parte
mandatul membrilor a fost prelungit de la 4 la 5 ani.
1
A. Fuerea, “Instituţiile…”, op. cit., pag. 167
2
O. Manolache, “Drept…”, op. cit., pag. 121
255
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LA CAPITOLUL VI.
256
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, “Drept instituţional comunitar
european”, ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti, 2000.
Dumitru Mazilu, “Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii
europene. Curs”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Roxana Munteanu, “Drept european”, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1996.
Joël Rideau, “Droit institutionnel de l’Union et des Communautés
européennes”, Paris, PUF, 1995.
257