c

c c 
 c

 cccc
c

cccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc ¬

c

cccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc cccccccccccccccccccccccccccccccc ccc c
 c


c

ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc ccccccccccccccccc
cc

ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc cccccccccccc cc

c
c

ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc

ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc c 
c

ccc !"!#cc$#$$c!#cc#c$c
#c!#c

%$c&#$c !c#c!$'c( c

)!c #$cc

* !$c"!c

(+$#&c

c
c

c c
c  c
Noţiunea de justiţie1 are mai multe sensuri, două dintre acestea fiind legate în mod direct de studiul
organizării
judiciare:
a. într-o primă accepţiune, justiţia este o funcţie, funcţia de a judeca, de a decide asupra conflictelor
ivite între
diferitele subiecte de drept prin aplicarea legii. În acest sens se spune că judecătorul înfăptuieşte
justiţia. Într-o
astfel de viziune, justiţia este o prerogativă suverană care aparţine statului.
b. Într-o a doua accepţiune, mai restrânsă, prin justiţie se înţelege ansamblul instituţiilor prin a căror
mijlocire se
poate exercita funcţia judiciară: instanţe judecătoreşti, magistraţi, auxiliari sau parteneri ai justiţiei
etc.. Din
această perspectivă, justiţia este un serviciu public al statului deoarece corespunde unei activităţi
organizate,
finanţate, reglate şi ale cărei rezultate sunt asumate de stat. În termeni administrativi, justiţia
reprezintă unul
din serviciile publice ale statului, care trebuie să asigure protecţia juridică a justiţiabililor, totodată (
prin
excepţie de la regula autorităţii ierarhice aplicabile în cazul serviciilor publice ) asigurând şi
independenţa
magistraţilor.
¬ cc  c
c
 c cc  c
›onstituţia României reglementează în în mod expres chiar în art.1 {

{
 {


 




{
 
în stat iar consecvenţa în acest principiu rezultă şi din interpretarea corelată a textelor constituţionale
relative la
reglementarea atribuţiilor ce revin diferitelor autorităţi publice.
Separaţia rigidă a puterilor statului poate conduce la disfuncţionalităţi în activitatea organelor care
exercită
funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească. Necesitatea colaborării între instituţiile statului ce
asigură exerciţiul
puterilor precum şi apariţia unor instituţii la graniţa dintre cele trei puteri a condus la remodelarea
principiului separaţiei
puterilor în stat şi la evoluţia acestuia într-un sistem al echilibrului între puteri, care permite implicări
reciproce ale unor
instituţii în sfera altora, implicări ce se caracterizează prin colaborare şi control. ›u ocazia revizuirii
›onstituţiei în anul 2003 s-a consacrat expres2 principiul separaţiei puterilor în stat dar s-a menţionat
şi necesitatea asigurării unui echilibru
între acestea, care să asigure funcţionalitatea instituţiilor.
Aşa cum s-a arătat adeseori în literatura de specialitate, principiul separaţiei puterilor în stat nu
presupune izolarea
activităţii organelor cărora le este delegată exercitarea celor trei funcţii. Statul este unul singur iar
evitarea unei blocări a
activităţii acestuia impune colaborarea între puteri. Voi arăta în cele ce urmează influenţele pe care
organele ce exercită
puterile în stat le au una asupra alteia, păstrând fiecare propria independenţa. Discuţia despre
echilibrul puterilor în stat
este astăzi de mare actualitate, deoarece în ultima perioadă au fost înregistrate tendinţe clare ale
fiecăreia dintre cele trei
puteri de a depăşi limitele atribuţiilor stabilite la nivel constituţional şi a efectua imixtiuni în sfera
celorlalte. Sper ca
aceste tendinţe să fie numai efectul unui moment mai dificil prin care trece societatea românească şi
că democraţia
românească nu va prezenta caracteristica ca echilibrul puterilor să se transforme într-o luptă
neîntreruptă între puteri. ale statului voi încerca să arăt şi faptul că incoerenţa legislativă şi în
activitatea executivului obligă de cele mai multe ori
puterea judecătorească să facă incursiuni spre limitele constituţionale ale atribuţiilor sale, incursiuni
care ar putea fi
catalogate uneori ca exces de putere.
p
cc c

 
cc c c
›aracteristic puterii judecătoreşti este că aceasta se pronunţă pe cale de reglementare, edictând reguli
generale şi
abstracte. Judecătorul realizează o aplicare concretă a legii în scopul soluţionării unui litigiu
determinat. Legiuitorul
acţionează de o manieră diferită, edictând norme cu caracter general şi abstract care nu sunt menite să
reglementeze
caazuri particulare ci raporturi şi situaţii viitoare nedeterminate.
Echilibrul dintre cele două puteri se poate sintetiza în aceea că puterea judecătorească nu poate
interveni in mod
direct asupra puterii legislative iar aceasta din urmă nu poate interveni în activitatea de judecată.
Supunerea judecătorului faţă de lege este un principiu fundamental în funcţionarea puterilor în stat.
Judecătorul nu
poate împiedica aplicarea legii şi nu o poate modifica chiar dacă concepţiile sale juridice îl conduc
către ale soluţii decât
cele impuse de legiuitor. În acest sens, art.124 din ›onstituţie prevede că 3


{



şi
3

{


.
La {
  
, raportul dintre cele două puteri nu ridică probleme sub aspectul delimitării atribuţiilor
acestora.
Totuşi ce va face judecătorul dacă va constata că legea nu reglementează o situaţie care s-a invit în
practică şi soluţionarea
căreia este învestit ori apreciază că legea nu este în acord cu prevederile constituţionale sau cum se
cerifică caracteristica
activităţii judiciare de a se pronunţa la speţă atunci când Inalta ›urte de ›asaţie şi Justiţie stabileşte în
general şi cu
caracter obligatioriu pentru toate instanţele modul în care trebuie interpretat un text legal ? ›âteva
precizări sunt necesare
pentru a marca mai bine limitele puterii judecătoreşti în raport cu puterea legislativă, încălcarea
acestor limite
reprezentând un exces de putere4 din partea judecătorului:
a. În acest sens, art.4 ›.civ. prevede că judecătorul nu se poate pronunţa prin dispoziţii generale sau
pe cale de
reglementare. Au fost însă semnalate cazuri în care chiar legiuitiorul a fost acela care, printr-o lege
lacunară, a
pus pe judecători în faţa dilemei de a refuza judecata sau de a da o anume reglementare unei situaţii
tratată de
către legiuitor de o modalitate ambiguă. Astfel, prin decizia ›urţii ›onstituţionale nr.189/20065 s-a
declarat
necostituţionalitatea art.20 alin.1 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ6 ›urtea
›onstituţională apreciind că textul legal era acela care îi punea pe judecători în situaţia să adauge la
lege, prin
stabilirea cazurilor, condiţiilor şi părţilor faţă de care termenul de recurs în care poate fi atacată
hotărârea
primei instanţe curge de la pronunţare sau de la comunicare. ›urtea a apreciat că redactarea textului
legal
constrânge judecătorul să stabilească el însuşi, pe cale jurisprudenţială în afara legii, substituindu-se
legiuitorului relulile necesare pentru a se pronunţa asupra recursului.
b. Judecătorul nu poate să refuze aplicarea legii pe motivul că aceasta ar fi imperfectă. Art.3 ›.civ.
sancţionează
penal, pentru   { , judecătorul care refuză judecata pe motiv că legea nu
reglementează un
anumit aspect sau pe motiv că este neîndestulatoare sau întunecată. În aceste cazuri judecătorul
trebuie să facă
apel la normele generale din materia respectivă iar în cazul în care nici acestea nu există, la principiile
de
drept, analogia cu alte situaţii asemănătoare sau chair analogia dreptului.
c