Legea celor XII Table Cea mai importantă lege romană a apărut pe fondul conflictului dintre patricieni şi plebei

, aceştia din urmă solicitând în mod repetat publicarea normelor de drept. Timp de zece ani, plebea l-a ales tribun pe Terentilius Arsa, care a cerut invariabil sistematizarea şi publicarea dreptului cutumiar. În cele din urmă, în anul 451 î.e.n., patriciatul a fost de acord să se formeze o comisie compusă din zece persoane, care a redactat normele de drept şi le-a publicat în Forum pe zece table de lemn. Această comisie este cunoscută sub denumirea de “decemviri legibus scribundis” (cei 10 bărbaţi care să scrie dreptul). La protestele plebei, nemulţumită de faptul că din comisie nu făcea parte nici un plebeu, a fost instituită o nouă comisie, în componenţa căreia intrau şi cinci plebei şi care, în anul 449 î.e.n., a publicat o nouă lege, pe douăsprezece table de bronz. Legea celor XII Table cuprindea codificarea vechiului drept cutumiar. Conţine atât dispoziţii de drept public, cât şi de drept privat, constituind un adevărat cod. Între dispoziţiile de drept privat, un loc central îl ocupă cele privitoare la regimul proprietăţii private, la materia succesiunii şi la organiza rea familiei. Normele de drept privitoare la materia obligaţiilor sunt relativ puţine, ceea ce se explică prin faptul că , în epoca adoptării codului decemviral, romanii erau un popor de agricultori, care trăia în condiţiile economiei naturale închise Numai aşa se poate înţelege de ce Legea celor XII Table menţionează un singur contract. Textul Legii celor XII Table nu s-a păstrat, tablele de bronz fiind distruse în anul 390 î.e. n., cu prilejul incendierii Romei de către gali. Dar Legea celor XII Table s-a imprimat pentru totdeauna în conştiinţa poporului roman, fiind considerată simbol al spiritualităţii sale. În acest sens, Cicero spunea, la patru secole după publicarea legii, că memorarea acesteia constituia o lecţie obligatorie pentru elevi, o “carmen necesarium”. Legea celor XII Table reprezintă o creaţie originală, nefiind copiată, după cum au afirmat unii, după dreptul grec, întrucât prin dispoziţiile sale ea reflectă în mod fidel condiţiile sociale şi economice de la jumătatea se colului al V-lea î.e.n., ceea ce dovedeşte că este un produs autentic roman. Această lege nu a fost niciodată abrogată, fiind în vigoare vreme de unsprezece secole. Către sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului, dispoziţiile sale însă au devenit inaplicabile.

Categorii de acţiuni în justiţie. Dacă în vechea procedură numărul acţiunilor era limitat, în procedura formulară numărul acţiunilor era extrem de mare, astfel încât jurisconsulţii clasici le -au clasificat după mai multe criterii. a) Cea mai veche clasificare, cunoscută încă din epoca Legii celor XII Table, împărţea acţiunile în: •acţiuni reale (acţiuni in rem) •acţiuni personale (acţiuni in personam) Potrivit Institutelor lui Justinian, această clasificare este şi cea mai importantă ( summa divisio). Prin intermediul acţiunilor in rem erau sancţionate drepturile reale, drepturi care, prin excelenţă, poartă asupra unor lucruri. Avem în vedere, în primul rând, dreptul de proprietate. Prin intermediul acţiunilor in personam erau sancţionate drepturile personale (drepturile de creanţă), cum sunt, spre exemplu, cele izvorâ te din contracte sau din delicte. b) Textele dreptului roman ne înfăţişează o clasificare a acţiunilor în: •acţiuni civile

judecătorul urma să pronunţe sentinţa. Ele sunt originale. Dar. Acţiunile honorarii se împart în trei cate gorii: •acţiuni in factum. neexistând un model în dreptul civil. în dreptul roman. cu toate că în realitate acel fapt nu a avut loc sau dimpotrivă. Acţiunile utile erau acţiunile directe extinse de la cazul pentru care au fost create la cazuri similare. Astfel. f) Acţiunile arbitrarii (iudicia arbitraria) Au fost create în scopul atenuării caracterului pecuniar al sentinţei . pretorul va trece în formula acestei acţiuni cuvintele solemne pe care părţile le rosteau la sacramentum in rem. în scopul soluţionării unei cauze diferite. În cazul acestor acţiuni. pentru că sunt create de către pretor în vederea sancţionării noilor situaţii ivite în practica socială. Acţiunile in factumau fost create datorită faptului că. Acţiunile ficticii (acţiunile cu ficţiune) se numeau astfel întrucât în formula lor se introducea o ficţiune. Uneori pretorul constata că noile cazuri ivite în practică nu pot fi soluţionate prin intermediul acţiunilor existente. Acţiunile cu formula cu transpoziţiuneaveau o redactare specială. d) Acţiuni populare şi acţiuni private Acţiunile populare au fost create pentru ocrotirea unor interese generale şi puteau fi intentate de către oricine. pe când în condemnatio figura alt nume. acţiunea în revendicare are drept model sacramentum in rem şi de aceea.•acţiuni honorarii Această clasificare se întemeiază pe originea acţiunilor. Acţiunile civile ( actiones civilis) îşi au originea în legisacţiuni. pretorul introducea în formulă o ficţiune. c) Acţiuni directe şi acţiuni utile Acţiunile directe au fost create în vederea sancţionării anumitor cazuri. Luând în considerare faptele descrise în formulă. e) Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună credinţă Acţiunile de drept strict (actiones stricti iuris) erau acţiunile prin care actul pe care se întemeiau pretenţiile reclamantului erau interpretate literal. o redacta şi o înmâna reclamantului. Pentru aceasta. Acţiunile private s -au născut în vederea protejării unor interese individuale şi puteau fi intentate numai de către titularii unor drepturi subiective. adică a scopului urmărit de către acestea în momentul încheierii actului juridic. judecătorul trecând dincolo de litera actului în scopul stabilirii voinţei reale a părţilor. era necesar ca în intentio a formulei să figureze cuvintele ex fide bona (potrivit cu buna credinţă). Spre exemplu. •acţiuni ficticii. întrucât în intentio a formulei figura un nume. orice acţiune directă poate deveni utilă prin introducerea unei ficţiuni în formulă. Acţiunile cu formula cu transpoziţiune au fost create pentru constituirea mecanismului reprezentării imperfecte în justiţie. pentru ca judecătorul să poată face o interpretare cu bună credinţă . pretorul utiliza un tip de formulă creat pentru o anumită cauză. considerând că s -a petrecut un anumit fapt. fapt ce echivala cu acordarea acţiunii. Acţiunile honorarii sau pretoriene nu îşi au modelul în legisacţiuni. precum şi în scopul sporirii capacităţii juridice a fiului de familie. cu toate că formula lor este redactată tot de către magistrat. Atunci pretorul crea o nouă formulă in factum (cu privire la un fapt). un fapt existent era considerat ca fiind inexistent. Acţiunile de bună credinţă (actiones bonae fidei) erau acele acţiuni în virtutea cărora actul juridic era interpretat cu bună credinţă. nu se putea concepe un drept subiectiv fără o acţiune corespunzătoare. •acţiuni cu formula cu transpoziţiune.

dup ce se convingea de temeinicia pretenţiilor reclamantului. Dacă nu -l executa. arbitrul se transforma în judecător propriu-zis şi tocmai în această calitate pronunţa o sentinţă de condamnare ce purta asupra unei sume de bani. În cadrul acestor acţiuni.de condamnare. •de judecător propriu-zis. judecătorul ordona pârâtului să satisfacă acele pretenţii. . judecătorul avea o dublă calitate: •de arbitru. Acea sumă de bani nu era însă stabilită de către judecător. ci de către reclamant. Dacă pârâtul executa ordinul. Pârâtul însă nu era obligat să execute acel ordin. procesul lua sfârşit. În calitate de arbitru. sub prestare de jurământ.